32 0 891KB
Particularităti ale unui text poetic studiat, aparținând lui Lucian Blaga ,, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” artă poetică modernă interbelică
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a apărut în anul 1919 în „Poemele luminii” și este o artă poetică modernă interbelică în care se reflectă lirismul subiectiv și anticipează sistemul filozofic pe care îl va realiza 15 ani mai târziu. Trăsăturile moderniste sunt înnoirea metaforei și ambiguitatea produsă de multiplele semnificații ale metaforelor revelatorii: „lumina” (cunoaștere, creație, iubire), „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”. De asemenea, influențele expresioniste, intelectualizarea emoției, noutatea metaforei (metaforă plasticizantă și metaforă revelatorie), înnoirea prozodiei (versul liber și ingambamentul). Poezia ilustrează unele dintre influențele expresioniste pe care le aduce în peisajul literar al vremii volumul „Poemele luminii”: exacerbarea eului creator, sentimentul absolutului, interiorizarea și spiritualizarea peisajului, tensiunea lirică. Tema cunoașterii și viziunea modernistă asupra lumii se reflectă într-un mod original și unic, prin, în primul rând, cunoașterea este înțeleasă prin raportare la mister, pe două căi: descifrare (cunoașterea paradisiacă) și încifrare (cunoașterea luciferică), în al doilea rând, rolul poetului este acela de a spori misterul lumii prin creație. Sintagma „calea mea” relevă, în această artă poetică, destinul poetic asumat printr-o viziune proprie asupra lumii. Arta poetică „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga aparține modernismului printr-o serie de particularități de structură și de expresivitate: viziunea asupra lumii (subiectivismul), intelectualizarea emoției, influențele expresioniste, noutatea metaforei, tehnica poetică, înnoirile prozodice. Tema poeziei este cunoașterea, desemnată de metafora „lumina”, dar și de atitudinea poetică în fața marilor taine ale Universului. Cunoașterea lumii în planul creației poetice este posibilă numai prin iubire: „eu nu strivesc... / căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și morminte”. Viziunea despre lume se circumscrie orizontului misterului, un concept central la Blaga, în opera filosofică și în cea poetică. Elemente de structură Un prim element de structură îl reprezintă titlul, care este o metaforă revelatorie și semnifică ideea cunoașterii luciferice, exprimând crezul că datoria poetului este să potențeze misterele lumii („corola de minuni a lumii”), ci nu să lămurească, să le reducă („nu strivesc”), accentul punându-se pe confesiuea lirică („eu”) – exacerbarea / promovarea vocii eului liric. Primul cuvânt, pronumele „eu”, reluat de cinci ori în poezie, evidențiază rolul eului liric, de centru creator al propriului univers poetic, fiind, de asemenea, o influență expresionistă (exacerbarea eului creator) și o marcă a confesiunii. Rolul poetului este de a adânci taina, care ține de o privilegiere a misterului specific blagiană. Relația incipit-final. Incipitul este dat de reluarea titlului, iar sensul său, îmbogățit prin seria de antiteze și de metafore, se întregește cu versurile finale: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ […] / căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și morminte”. Universul armonios este numit prin metafora revelatorie „corola de minuni” și este o sumă permanentă de taine, imaginate ca petalele unei corole uriașe, care se revelează eului liric într-o enumerare metaforică: „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”. Iubirea este o cale de cunoaștere a misterelor lumii prin trăirea nemijlocită a formelor concrete, iar poezia înseamnă iubirea în particular a universului. Discursul liric se construiește în jurul relației de opoziție dintre cele două tipuri de cunoaștere, care se realizează prin antiteza „eu - alții”, „lumina mea - lumina altora”, prin alternanța motivului luminii și al întunericului, evidențiate prin conjuncția „dar”. Concepția poetului despre cunoaștere este exprimată artistic prin opoziția dintre metaforele revelatorii: „lumina altora” (cunoașterea
paradisiacă, de tip rațional, logic) și „lumina mea” (cunoașterea luciferică, poetică, de tip intuitiv). De asemenea, cele trei secvențe lirice constituie un element de structură. Prima secvență (primele cinci versuri) exprimă concentrat refuzul cunoașterii logice, raționale, paradisiace, prin verbe la forma negativă: „nu strivesc”, „nu ucid (cu mintea)”. Enumerația de metafore revelatorii, cu multiple semnificații desemnează temele poeziei lui Blaga: „flori” – viața, efemeritatea, frumosul; „ochi” – cunoașterea, spiritualitatea, contemplarea poetică a lumii; „buze” – iubirea, rostirea poetică; „morminte” – tema morții, eternitatea. Cele patru elemente pot fi grupate simbolic: flori – morminte, ca limite temporale ale ființei; ochi – buze, ca două modalități de cunoaștere: spirituală – afectivă sau contemplare – verbalizare. A doua secvență, mai amplă, se construiește pe baza unor relații de opoziție: „eu” – „alții”, „lumina mea” – „lumina altora”, ca o antiteză între cele două tipuri de cunoaștere, paradisiacă și luciferică. Conjuncția adversativă „dar”, reluarea pronumelui „eu” și verbul la persoana I singular, forma afirmativă, „sporesc” afirmă opțiunea poetică pentru modelul cunoașterii luciferice. Prin comparația amplă introdusă de „ntocmai cum” cunoașterea pe care poetul o aduce în lume prin creația sa este asemănată cu lumina lunii, care, in loc să lămurească misterele nopții, le sporește. Plasticizarea ideilor poetice se realizează cu ajutorul elementelor imaginarului poetic blagian „lună”, „noapte”, „zare”, „fiori”, „mister”. Câmpul semantic al misterului cuprinde cuvinte sau sintagme cu potențial revelator: „tainele”, „nepătrunsul ascuns”, „a lunii taină”, „întunecata zare”, sfânt mister”, „ne-nțeles”, „ne-nțelesuri și mai mari”. Ultimele două versuri constituie o a treia secvență, cu rol concluziv, deși exprimată prin raportul de cauzalitate („căci”). Cunoașterea poetică este un act de contemplație („tot...se schimbă...sub ochii mei”) și de iubire („căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și morminte”). Înnoirile prozodice moderniste sunt versul liber (eliberarea de rigorile clasice) și ingambamentul (continuarea ideii poetice în versul următor, marcată prin scrierea cu literă mica la început de vers). Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere (cu metrică variabilă), al căror ritm interior redă fluxul ideilor poetice și frenezia sentimentelor. Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel morfologic, repetarea cuvântului – cheie „eu” susține definirea relației creator – lume. Seriile verbale antitetice redau atitudinea față de meșter illustrate de cele două tipuri de cunoaștere: „lumina altora” –„sugrumă (vraja)”, adică „strivește”, „ucide”, „micșoreză”, „nu îmbogățește”, „nu iubește”; „lumina mea” – „sporesc (a lumii taină)”, „mărește”, „imbogățesc”, „iubesc” (nu sugrum, nu strives, nu ucid). Tema cunoașterii și viziunea modernistă asupra lumii se reflectă într-un mod original și unic, prin, în primul rând, poetul este prezentat ca un adept al cunoasterii, poezia presupunând interesul artistului; în al doilea rând, Blaga introduce în literatură conceptul de exacerbare, cu ajutorul pronumelui ,,eu’’, iar sentimentele sunt exprimate cu ajutorul metaforelor surprinzătoare si cu ajutorul metaforei revelatorie. În concluzie, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este și va rămâne o sinteză pentru perioada interbelică.
SAU Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul semnat de Lucian Blaga, intitulat „Poemele luminii” și publicat în anul 1919. Aceasta este o artă poetică modernă în cadrul căreia se întrevăd mugurii concepției metafizice pe care filosoful Blaga a dezvoltat-o ulterior în lucrările sale. Tema operei este cunoașterea prin creație. Aceasta se realizează cu dorința poetului de a prezerva misterele universale, ca dovadă a iubirii pe care acesta o poartă lumii și a respectului pe care îl nutrește pentru modalitatea în care aceasta funcționează. Cunoașterea (reprezentată în text prin metafora luminii) trebuie realizată, în concepția lui Blaga, cu mare atenție și fără a tulbura ordinea universală în virtutea descoperirii misterelor lumii. Poezia este organizată în trei secvențe, fiind bazată pe antiteza dintre cunoașterea paradisiacă și cea luciferică, transpuse în text prin metaforele „lumina mea” și „lumina altora”. Astfel, cea dintâi secvență poetică este reprezentată de primele zece versuri ale poeziei. Ea începe cu metafora revelatorie care dă chiar titlul operei („Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”) și surprinde atitudinea poetului în fața misterelor universale, pe care acesta le contemplează fără a le tulbura existența. El este conștient de rolul esențial jucat de aceste taine în cunoașterea profundă, manifestată la nivel intuitiv („Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea”). Remarcăm relația antitetică dintre „lumina mea” (a poetului), care ajută la sporirea tainei („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”) și „lumina altora”, care „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric”. În timp ce cunoașterea altora este înțeleasă la nivel general ca fiind un proces rațional, cea a poetului se bazează pe creativitate și pe o înțelegere de tip intuitiv, care, prin sporirea tainelor universale, este simțită, și nu gândită, de către acesta. Această concepție demonstrează faptul că opera de față este o artă poetică, întrucât ea cuprinde perspectiva poetului în legătură cu rolul poeziei în cunoașterea lumii. Poezia reprezintă elementul de legătură dintre artist și univers, transfigurând misterul în loc să-l reducă, așa cum se întâmplă în cunoașterea condusă de principiile logicii. Prin asumarea misterelor lumii, eul liric le adoptă până când acestea devin și tainele proprii. Sporirea misterului în virtutea obținerii unei cunoașteri la un nivel superior celei guvernate de logică reprezintă, aparent, un paradox. Cea de-a doua secvență poetică explică, însă, cum acest proces este posibil, prin comparația lui cu luna: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii”. Spre deosebire de încercările de descifrare a misterului în virtutea unei cunoașteri raționale (cunoașterea paradisiacă), procesul cunoașterii luciferice (artistice, intuitive) presupune înțelegerea necesității existenței unei taine nedescifrate, cu scopul obținerii unei cunoașteri autentice a lumii („şi tot ce-i neînţeles/ se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari/ sub ochii mei-”). Epitetul „sfânt mister” oferă un plus de solemnitate pledoariei pentru nevoia de păstrare a necunoscutului. Finalul poeziei este reprezentat de ultima secvență, care se constituie din ultimele două versuri: „căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Cititorul înțelege, așadar, că o cunoaștere de tip luciferic se naște din iubire, întrucât, în absența acesteia nu este posibilă renunțarea la dorința de a descifra misterele universale. Cunoașterea acestora prin înțelegerea necesității prezervării lor este cea a poetului, care alege să repete în ultimul vers o serie de elemente ce simbolizează marile taine ale lumii: natura, element ce reprezintă viaţa („flori”), perceperea prin simțuri („ochi”), comunicarea cu ajutorul cuvântului („buze”), precum şi moartea ca element inevitabil al existenței noastre cu caracter dual și ciclic („morminte”). Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este modernă atât prin tematica sa de factură filosofică și structura compozițională (trei secvenţe poetice care corespund
motivelor lirice ce reliefează cele două tipuri de cunoaştere), cât și prin limbajul poetic. Sugestia modernă este susţinută mai ales prin noțiunea de „mister”, destăinuit printr-o serie de metafore revelatorii: „corola de minuni”, „nepătrunsul ascuns”, „adâncimi de întuneric”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfânt mister”, „ne-nţelesuri şi mai mari”. Confesiunea eului liric este evidențiată de utilizarea repetată a pronumelui personal „eu”, care demonstrează apartenența poeziei la specia artei poetice, întrucât esențializează crezul poetic al lui Blaga („eu nu strivesc”, „dar eu / eu”, „îmbogăţesc şi eu”, „eu iubesc”). Limbajul este predominant metaforic, iar poetul își propune în permanență expunerea unei idei prin comparaţia cu un exemplu provenit din lumea materială. Prozodia este specifică poeziilor moderniste. Astfel, întâlnim versul liber, alături de metrica variabilă. Se remarcă și ingambamentul, care reprezintă expunerea unei anumite idei în cadrul unei construcții cu aspect sintactic, dar organizată în versuri albe. Poezia se constituie din douăzeci de versuri libere, atât lungi, cât și scurte, în metru variabil. În concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga, încorporează crezul poetic al acestuia, care devine ulterior și crezul său filosofic. Astfel, pentru Blaga, cunoașterea este înțeleasă în funcție de raportarea acesteia la problematica misterului: fie prin descifrarea acestuia (cunoașterea paradisiacă, bazată pe rațiune), fie prin potențarea lui (cunoașterea poetică, luciferică). Textul este, așadar, o artă poetică modernă.
Particularitati ale unui text poetic studiat, aparținând lui George Bacovia „Plumb”
Poezia „Plumb”, de George Bacovia a apărut în anul 1916, în volumul ,,Plumb’’și se încadrează în curentul simbolism. „Plumb” se înscrie în estetica simbolistă prin tema singurătății și motivele literare „stam singur” (singurătatea) și „dormea” (somnul); prin cultivarea simbolică/ sugestivă a simbolului, a sugestiei și a corespondențelor; decor; cromatică; tehnica repetițiilor ce conferă poeziei muzicalitate interioară și dramatism trăirii eului liric. Dramatismul este sugerat prin corespondența ce se stabilește între materie și spirit. Textul este o elegie, deoarece sentimentul de tristețe și spaima de moarte sunt transmise sub forma monologului liric al unui eu, care apare în ipostază fantomatică. Tema poeziei o constituie condiția poetului izolat într-o societate lipsită de aspirații și artificială, condiție marcată de imposibilitatea comunicării și a evadării, moartea iubirii. O primă secvență reprezentativă este strofa a două, care debutează sub semnul tragicului existențial, sugerat de moartea iubirii: „ Dormea întors amorul meu de plumb”. De asemenea, metafora „aripile de plumb” presupune zborul în jos, căderea surdă și grea, imposibilitatea evadării, moartea afectivității. Viziunea despre lume este sumbră, nemetafizică, în care eul liric, aflat în ipostaza însinguratului își asumă cu luciditate tragismul. Un prim element de structură reprezentativ pentru tema singurătății și viziunea sumbră asupra lumii este titlul, care este sintetic, format dintr-un substantiv comun, simplu, chintesența întregului text simbolist, pragul care face trecerea de la realitate la ficțiune. Cuvântul „plumb” devine motivul central (laitmotivul) din cauza sugestiei morții: lumea exterioară și lumea interioară (sufletească), care supuse mineralizării sub efectul metalului toxic. Semnificațiile acestui termen se construiesc pe baza corespondențelor dintre planul subiectiv-uman și planul obiectiv-cosmic. Simbolul se asociază cu diferite senzații tactile (răceală, greutate, duritate), cromatice (gri) și auditive (patru consoane „grele” și o vocală închisă, sugerând căderea grea). De asemenea, relația început – final. Incipitul este dat de lumea exterioară „scrie”, „cavou”, „funerar”, „flori” și „coroane” specifice câmpului lexico – semantic al morții, accentuând sentimentele de apăsare, de sufocare, iar finalul este dramatic, deoarece eul liric este surprins în ipostaza de spectator „Stam singur lângă mort”, o imagine tragică și absurdă a înstrăinării de sine. Încercarea de salvare este iluzorie „Și-am început să-l strig”, însă metafora „aripile de plumb” exprimă imposibilitatea evadării din această lume meschină. Totodată, poezia este structurată pe două planuri, cu două catrene. Primul catren surprinde lumea exterioară, în care eul liric se află în ipostaza însinguratului, într-o lume pustie și moartă „Stam singur în cavou...și era vânt”. Condiția poetului de damnat din cauza imposibilității comunicării cu lumea exterioară se amplifică în strofa a doua, devenind incomunicare în plan interior (sufletesc). În cel de-al doilea catren, moartea iubirii / iubitei acutizează angoasa și sentimentul de singurătate. Motivul strigătului exprimă disperarea de care eul liric este cuprins, dându-și seama că încercarea de salvare este iluzorie. Manolescu afirma că Bacovia este „singurul poet român care a coborât în infern”, recuzita care alcătuiește imaginarul bacovian preponderent eului, justificând această idee. Ceea ce este semnificativ este faptul că prin intermediul procedeelor simboliste, cititorul însoțește eul liric în această călătorie în lumea tenebrelor.
Particularitati ale unui text poetic studiat, aparținând lui Tudor Arghezi ,,Testament” Poezia „Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică. Poezia este așezată în fruntea primului volum arghezian „Cuvinte potrivite” (1927) și are rol de program literar, realizat însă cu mijloace artistice. „Testament” este o artă poetică modernă, deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre artă literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate. Este o artă poetică modernă, pentru că apare o problematică specifică literaturii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspirație și tehnica poetică. O caracteristică a modernismului este interesul poeților de a reflecta asupra creației lor, de a-și sintetiza concepția artistică și de a transmite cititorilor, astfel că fiecare volum este deschis de o artă poetică. Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca moștenire unui fiu spiritual-posterității. O primă secvență reprezentativă o constituie incipitul, care introduce cititorul direct în problematica poeziei, prin referire la atitudinea poetului față de creație, față de lume și de sensul pe care îl dă cărții, singura sa avere, fiind de factură spirituală („Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte,/Decât un nume adunat pe-o carte”). De asemenea, poezia este un rezultat al inspirației, al harului divin, sugerat de metafora „slova de foc”, „slova făurită”. Elemente de compoziție Un prim element de compoziție îl reprezintă titlul, care are două sensuri: unul denotativ și altul conotativ. În sens propriu, dentativ, cuvântul – titlu desemnează un act juridic prin care o persoană ăși exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, cu privire la transmiterea averii sale. În sensul figurat,conotativ, creația argheziană „cartea” este o moștenire spirituală lăsată de poet urmașilor. De asemenea, relația incipit – final. Incipitul este conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual („Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât...)evidențiază sensul titlului, ideea moștenirii spirituale „un nume adunat pe-o carte”. Finalul prezintă condiția poetului „Robul a scris-o, Domnul o citește”; artistul este un „rob”, un truditor al condeiului, iar de munca lui se bucură fără efort cititorul – „Domnul”. Un alt element de structură îl reprezintă structura. Textul poetic este structurat în cinci strofe cu număr inegal de versuri, grupate în trei secvențe poetice. Prima secvență (strofele I și II) sugerează legătura dintre generații: străbuni, poet și cititorii – urmași. Secvența a doua (strofele III și IV) redă rolul etic, estetic și social al poeziei. A treia secvență petică (ultima strofă) reprezintă contopirea dintre har și trudă în poezie. Simetria textului este dată de plasarea cuvântului – cheie „carte” și a sinonimelor sale în cele trei secvențe poetice. Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție nouă, modernă, privind poezia, resursele ei și misiunea poetului. Materialitatea imaginilor artistice se realizează misiunea prin fantezia metaforă, rezultând asocieri sistematice surprinzătoare: comparația inedită („Împărecheate-n carte se mărită / Ca fierul cald îmbrățișat în clește”) epitetul rar („seara răzvrătită”, „dulcea lui putere”, „dumnezeu de piatră”, „durerea...surdă și amară”) oximoronul („Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”). Prozodia, îmbinând tradiție și modernitate este inedită: poezia cuprinde strofe inegale ca număr de versuri, 9-11 silabe și ritm variabile, în funcție de intensitatea sentimentelor și de ideile exprimate.Rima ține de vechile convenții, fiind împerecheată.
Concluzia: Tema creației literare în ipostaza de meșteșug și viziunea modernistă asupra lumii se reflectă într-un mod original și unic, prin, în primul rând, poetul este prezentat ca un născocitor, meșteșugar al cuvintelor, poezia presupunând truda creatorului; în al doilea rând, Arghezi introduce în literatură estetica urâtului, cu ajutorul asocierilor lexicale surprinzător fantezia metaforică, materialitatea imaginilor artistice. În concluzie, „Testament” este și va rămâne o sinteză pentru perioada interbelică.
Particularitățile unei opere care aparține lui N.Stanescu Poezia ,,Leoaica tanara, iubirea’’ Poezia ,,Leoaica tanara, iubirea’’ face parte din al doilea volum al lui Nichita Stanescu, ,,O viziune a sentimentelor’’, 1964, volum ce are ca tema iubirea ca stare de certitudine. Poezia apartine neomodernismului prin ineditul abordarii temei, fiind caracterizata de ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice, noutatea metaforelor si innoirile prozodice (vers liber si ingambament). Tema poeziei este intalnirea neasteptata cu iubirea, ca intamplare a fiintei’’. Aparitia brusca, surprinzatoare a iubirii, intruziunea ei violenta, agresiva in existenta umana transforma definitiv perceptia barbatului indragostit asupra lumii si asupra sa. Iubirea este o stare de vibratie continua, o cale spre revelatie si o modalitate de integrare in armoniile universale. Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv este acela al leoaicei, simbol pentru iubirea ca pasiune si fascinatie coplesitoare. Viziunea asupra lumii se transpune intr-o imagine inedita asupra sentimentului concretizat in imaginea leoaicei. Situat in centrul lumii sale, eul traieste plenar iubirea, sub semnul certitudinilor; el se afirma ca sursa de energie afectiva. Un prim element de structura il constituie titlul, reluat in incipit, defineste iubirea prin intermediul unei metafore surprinzatoare. Metafora explicita a iubirii imaginate ca o ,,leoaica tanara’’propune o perspectiva atipica pentru cititorul de poezie clasica, prin ideea de ferocitate. Analogia dintre iubire si o ,,leoaica tanara’’, evidentiata in opozitie, evoca sensuri latente ale sentimentului: cruzime, forta, senzualitate, dar si stare hipnotica, neputinta prazii de a i se sustrage. Lirismul subiectiv are ca repere transmiterea, in mod direct, a sentimentelor si prezenta marcilor eului liric, pronumele si verbele la persoana I singular: ,,mi (-a sarit)’’, ,,ma (pandise)’’. ,,mi-(am dus). Compozitional, poezia are trei secvente lirice, corespunzatoare celor trei strofe: in prima este prezentata intalnirea neasteptata cu iubirea, cea de-a doua descrie, intr-un tablou cosmogonic, transformarea lumii ca efect al iubirii, iar in ultima secventa este redata constatarea metamorfozei finite ca urmare a intalnirii cu iubirea si proiectia in eternitate a sentimentului. Simetria se realizeaza prin cele doua imagini ale iubirii-leoaica, plasate la inceputul si la sfarsitul textului poetic. Metaforele ,,leoaica tanara’’si ,,leoaica aramie’’ se coreleaza cu doua perceptii diferite ale eului asupra lumii, ce sugereaza faptul ca transformarea produsa de iubire este ireversibila. Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventura in trairea sentimentului. Prima secventa prezinta in maniera metaforica momentul indragostirii propriu-zise, ca o intalnire neasteptata a fiintei umane cu iubirea, cu toate ca sentimentul exista deja in starea latenta in sufletul omului: ,,Leoaica tanara, iubirea/ mi-a sarit in fata. / Ma pandise-n incordare/ mai demult.’’ Scena vanatorii atribuie iubirii insusiri, precum: salbatica, necrutatoare, puternica. Violenta revelatiei este sugerata de imaginea coltilor albi si de sugestia ranirii: ,,Coltii albi mi i-a infipt in fata’’.
Cea de-a doua secventa poetica este un tablou cosmogonic ce sugereaza trecerea intr-o alta stare a existentei. Totul in jur se transforma sub influenta dinamizatoare a iubirii: ,,Si deodata-n jurul meu, natura/ se facut un cerc , de-a dura,/ cand mai larg, cand mai aproape,/ ca o strangere de ape’’. Viziunea poetica a universului pulsatoriu si in expansiune, perceput prin simturi aparent autonome, ca privirea si auzul, se completeaza prin imaginea universului ca un cerc, simbol al perfectiunii. Metaforele insolite ,, Si privirea-n sus tasni/ curcubeu taiat in doua,/ si auzul o-ntalni/tocmai langa ciocarlii’’redau prin miscarea ascensionala, starea extatica provocata de intalnirea fiintei cu iubirea si aspiratia spre transcendent. Ultima secventa ilustreaza faptul ca fiinta umana nu se mai recunoaste dupa intalnirea cu iubirea. Metamorfoza dupa trairea iubirii este ireversibila. Transformarile sufletesti se reflecta in plan fizic: ,,Mi-am dus mana la spranceana/ la tampla si la barbie, /dar mana nu le mai stie.’’. Cele patru detalii fizice sunt metafore ale cunoasterii poetice: ,,spranceana’’, ,,tampla’’, ,,barbie’’ (contemplatie, reflectie, rostire), iar ,,mana’’, metafora a creatiei sau a cunoasterii concrete, palpabile. Finalul poeziei evidentiaza ideea potrivit careia iubirea proiecteaza omul in eternitate, accentuata de epitetul cu valoare metaforica ,,leoaica aramie’’ si de repetitia ,,inca-o vreme/ sinca-o vreme...’’ Precizia temporala din strofele anterioare (,,azi’’, ,,deoadata’’) este inlocuita cu abolirea timpului, in starea de gratie a iubirii. Ambiguitatea este produsa de metafore insolite: ,,Leoaica tanara, iubirea’’; ,,un cerc, de-a dura’’, ,,privirea-n sus tasni/curcubeu taiat in doua’’. Poezia neomodernista ,,Leoaica tanara, iubirea’’ este alcatuita din trei strofe, cu versuri inegale, cu rima, ritm si masura variabile. Innoirile prozodice sunt: versul liber si ingambamentul (scrierea cu litera mica la inceput de vers marcheaza continuitatea ideilor poetice). Tema iubirii neasteptate si viziunea inedita asupra sentimentului concretizat in imaginea leoaicei se reflecta intr-un mod original. Textul liric poate fi ,,citit’’ si ca ,,intalnire’’ a poetului cu inspiratia acaparatoare a fiintei, care are ca efect transformarea lumii reale intr-un univers propriu de creatie, iar a omului obisnuit intr-un creator, ale carui insusiri sunt contemplatia, reflectia, rostirea poetica. Creatia izvoraste din iubire si il proiecteaza pe creator in eternitate. Sentimentul se corporalizeaza sub forma unei leoaice, animal feroce, a carei prada este intreaga fiinta a celui indragostit. Poezia neomodernista ,,Leoaica tanara, iubirea’’ ilustreaza intr-o maniera inedita intalnirea omului cu iubirea.
Particularitati de caracterizare - Stefan Gheorghidiu,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” Proza romanelor lui Camil Petrescu a produs un efect de modernizare a întregului roman românesc interbelic, în sensul în care, Camil Petrescu, a promovat o literatură a subiectivităţii şi a autenticităţii de inspiraţie franceză. Astfel, se realizează în interbelic mult râvnita sincronizare a literaturii române, cu literatura europeană a momentului. “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este romanul unui spirit care încearcă să se definească prin raportare la două experienţe capitale: iubirea şi proximitatea morţii. Statutul social, psihologic si moral Discutând particularităţile de construcţie a personajului principal, spunem că, din punct de vedere social, Ştefan Gheorghidiu este, la început, un student sărac la Filosofie, căsătorit din dragoste şi orgoliu cu Ela, o studentă frumoasă, de aceiaşi condiţie, studentă la Litere. Devine bogat peste noapte, printr-o moştenire lăsată de unchiul său, Tache, iar apoi este sublocotenent în armata română, în timpul Primului Război Mondial. Însă, în mod constant, rămâne un spirit introvertit, neliniştit, lucid şi polemic, halucinant ca toţi eroii camilpetrescieni care “au văzut idei”. Spiritual, ironic, hipersensibil, inadaptatul superior Gheorghidiu “este un psiholog al dragostei, şi luciditatea şi preciziunea analizei lui se înrudesc cu al marilor moralişti al literaturii franceze” (Perpessicius). El trăieşte în lumea ideilor, a cărţilor şi are impresia că s-a izolat de realitatea materială imediată. Însă tocmai această realitate imediată produce destrămarea cuplului pe care el îl formează cu Ela. Până în momentul în care Gheorghidiu primeşte moştenirea de la unchiul său, cuplul trăieşte în condiţii modeste, dar în armonie. Trăsătura dominantă Principala trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul. Ilustrativă în acest sens este mărturisirea lui Gheorghidiu referitoare la felul în care ia naştere iubirea lui pentru Ela: “Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”,“Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşenie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”. De asemenea, o altă secvenţă narativă semnificativă pentru a ilustra orgoliul personajului este aceea a mesei în familie din casa unchiului său Tache. Nae Gheorghidiu, celălalt unchi al protagonistului, ironizează căsătoria din dragoste cu o fată săracă, pe care i-o reproşează atât lui Ştefan, cât şi tatălui său mort, Corneliu, pe care în plus îl acuză că nu a lăsat vreo moştenire fiului, sub pretextul de a fi foarte risipitor. În încercarea de a-şi apăra părintele, Ştefan izbucneşte: “De cele mai multe ori, părintele, care lasă avere copiilor, le transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu o cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice, un bloc.” Astfel, orgoliul personajului-narator, al intelectualului, este unul dintre principalii factori de noutate în discursul românesc interbelic din spaţiul literaturii române, producând cititorilor din epocă o nouă înţelegere a modului în care romanul, ca specie literară, participă la reliefarea profunzimilor spiritului uman. Modalitati de caracterizare Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură viziune, cea a personajului-narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizare indirectă, prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi prin relaţiile cu celelalte personaje. Caracterizarea directă se realizează rar, prin intermediul replicilor scurte ale altor personaje, precum cea pe care i-o adresează Ela lui Ştefan când acesta îi reproşează comportamentul ei din timpul excursiei de la Odobeşti: “Eşti de o sensibilitate imposibilă.” În acest roman subiectiv, de
analiză, este folosită adesea autocaracterizarea, pentru portretul fizic, moral sau psihologic: “Eram alb ca un om fără globule roşii”, “Eram înalt şi elegant”, “Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am încercat-o – decat întro dragoste absolută”. Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru realizarea personajului Ştefan Gheorghidiu este incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate cu precizie realistă coordonatele spaţio-temporale. “În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal.” Protagonistul şi, în acelaşi timp, naratorul întâmplărilor din roman, Ştefan Gheorghidiu, este concentrat pe Valea Prahovei şi aflat în aşteptarea intrării României în Primul Război Mondial. Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă, exterior, iar cel interior apare ca effect al unei intenţii moralizatoare a textului, în romanul lui Camil Petrescu, apare conflictul interior, din conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este suspiciunea adulterului, dar şi implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare. În ceea ce priveşte perspectiva narativă, romanul este scris la persoana I, dintr-o perspectivă narativă de tip “avec”, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Relatarea la persoana I conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului. Cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe decisive pentru devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea devoratoare şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate. Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman psihologic modern, având drept caracteristici unicitatea perspectivei narative, relatarea la persoana I, la timpul prezent, subiectivitatea, apelul la memoria afectivă şi autenticitatea trăirilor.
Junimea si revista Convorbiri literare Junimea nu este numai un curent cultural și literar, ci și o asociație; desigur ea nu a luat naștere printr-un act formal și nu a avut forma instrucțională a societății academice române întemeiată în aceeași perioadă în București. Ea este în același timp și o comunitate. Apariția ei se datorează afinității viu resimțite a întemeietorilor. În octombrie 1863 se întâlnesc la lași cinci tineri înapoiați de curând de la studii din străinătate. Maiorescu s-a aflat de un an în Iași și remarcase interesul ieșenilor pentru cultură. Patru dintre întemeietori aparțineau aristocrației locale ce intrase în contact cu civilizația Apusului. Pogor și Rosseti se formaseră la școlile Franței, Carp și Negruzzi studiaseră la universitățile din Germania. Titu Maiorescu învățase atât în Franța cât și în Germania. Cei cinci tovarăși sunt hotărâți să se manifeste după priceperile lor. Încep o serie de conferințe publice menite să revigoreze viața culturală ieșeană, diminuată prin mutarea capitalei la București. Aceste prelecțiuni se desfășoară neîncetat timp de 17 ani. Vechea deviză franțuzească, potrivit căreia „entre qui veut, reste qui peut” este adoptată de societate. Prin darul moldoveanului Cassu, nepotul lui Pogor și prin cotizațiile membrilor Junimea intră în posesia unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini. Asociația întemeiază și o librărie pusă sub supravegherea lui Pogor, dar disparută și ea după o scurtă funcționare. Existența tipografiei facilitează apariția revistei Convorbiri literare și a unor lucrări: Despre scrierea limbii romane de Titu Maiorescu, Aritmetica lui Melic, traducerile doamnei Emilia Maiorescu după Shiller și traducerile lui Carp după Shakespeare.Încă de la început Junimea pune problema ortografiei românești, problemă foarte acută datorită disputelor cu latiniștii ardeleni. Este perioada trecerii de la alfabetul chrilic la cel latinesc.În ședintele ținute la Pogor și la Maiorescu se discută problemele de limbă, se recitesc poeții români în vederea publicării unei antologii și se fixează sumarele revistei. Convorbiri literare păstrează urmele activității Junimea, lectura revistei reface viața spirituală ieșeană și nu numai, și etapele pe care le-a străbatut. Etapele revistei Convorbiri literare I. Prima etapa e de la înființare până în 1874, anul în care Titu Maiorescu se mută la București și este ministru al instrucțiunii publice. Este epoca în care se pun bazele estetice și se stabilesc principiile sociale. În această perioadă provoacă cele mai multe adeversități, mai ales cu latiniștii care voiau ortografia etimologică. E și perioada succeselor prin aderarea lui Alecsandri și descoperirea lui Eminescu, de asemenea se poartă polemicile cu Constantin Dobrojeanu Gherea. II. A doua etapă ține din 1874 până în l885. Ședintele de la lași sunt dublate de cele ținute la București în diversele locuințe ale lui Maiorescu, de exemplu în casa de pe strada Mercur numarul 9, Alecsandri citește Fântana Blanduziei, Ovidiu și Despot Vodă, iar Ion Luca Cazgiate O noapte furtunoasă. Operele lui Creangă și ale lui Vasile Conta apar în Convorbiri literare. În l885 Iacob Negruzzi se strămută la București luând cu sine și revista. Se intensifică polemicile cu socialiștii, în special cu Sofia Nădejde și Constantin Dobrojeanu Gherea. III. A treia etapă este din 1885 până în 1900. Această etapă constituie apogeul societății și al revistei. Drumul prin Convorbiri literare inseamna drumul spre universalitate. Pe lângă vechii membri ai grupării apar alții noi: Grigore Antipa, Simion Mehedinți, Ion Bogdan, Petre Missir. Așadar se lărgesc sferile de activitate. Structura morală a Junimii prezintă o serie de caracteristici distincte: 1. Spiritul filosofic este cea dintâi caracteristică. Junimiștii sunt oameni de idei generale mai mult decât specialiști. Iacob Negruzzi amintește de plăcerea „spirituală a Junimii pentru filosofie” ca și repulsie pentru studiiie istorice. Nu argurnente istorice ci speculația filosofică stă la baza
criticii junimiștilor. Încurajează formarea unui tânăr filosof, iar pentru aceasta Eminescu este trimis la studii la Berlon urmând să se întoarcă profesor de filosofie la Universitatea din lași. Cultul gândirii abstracte este la mare căutare, iar în cercul societății se formează conceptul unei poezii filosofice. 2. Spiritul oratoric este a doua tresatură a societății. Numeroase dccumente din epocă dovedesc succesul lui Titu Maiorescu și efectele speciale pe care le abținea din „jocul bărbiei și a mâinilor”. Dizertația filosofică este una din cele mai importante idei, pe care Junirnea le aduce în literatura română. 3. Gustul clasic și academic rcprezintă a treia trăsătură a societății. Oamenii de formații umaniste, forrnați în universitățile străine și buni cunoscători ai literaturii clasice și moderne sunt înclinați în a judeca operele după canoane. Fiecare epocă are câte un poet clasicizant, întrucât clasicismul avea mare căutare între junimiști. Nu sunt închise nici porțile romantismului, astfel apar traduceri din poeții romantici francezi, Victor Huga, Alfred Vigny, Lamartine. Naturalismul și simbolismul nu au trecere, deși s-au făcut eforturi, Pogor, traduce din Baudelaire. De la naturaliști era preferat Ibsen cu piesa Casa cu păpuși sau Nora. 4. Ironia. Cunoscuta zeflemea junimistă cualizează (se unește) împotriva junimiștilor. În felul acesta Junimea este pe departe o societate de admirație morală. În momentele puțin fericite, prozatorii și poeții grupului își primesc verdictul de la cei apropiați. Din pricina fanteziei foarte mari, pe care o dovedeau în povestiri, Negruzzi căpăta porecla „Carul cu minciuni”. Lambrior, Paul, Tasul erau numiți „cei trei români”. Grupul celor care nu participau la discuții, ci numai ascultau era numit „Caracuda”, avându-l în frunte pe matematicianul Culianu. Nimic nu afla iertare în ochii lor. Discuțiile cele mai interesante erau întrerupte cu câte o glumă, mai muli sau mai puțin sărată. Alături de Carp, Pogor era ironistul cel mai acerb. Când Teodor Rosseti găsește numele societății, Pogor oficiază taina botezului, întrebând de trei ori dacă „S-a lepădat copilul de Satana pedanterismului?”. Toți ceilalți răspundeau în cor „S-am lepădat!”. S-a mai zis că Maiorescu nu avea spirit. 5. Spiritul critic: O cercetare a poeziei din 1867; Comediile domnului Caragiale.
"Enigma Otiliei" Geoge Călinescu roman realist de factura balzaciana, . Este un roman traditional, amestec de elemente clasice, romantice, realiste si moderne. "Enigma Otiliei" - 1938 - roman realist de factura balzaciana, are un caracter polemic, este o replica literara la cultivarea asidua in epoca a formulei proustiene. Este un roman traditional, amestec de elemente clasice, romantice, realiste si moderne. Titlul - initial, "Parintii Otiliei" reflecta ideea balzaciana a paternitatii, pentru ca fiecare personaj determina cumva soarta orfanei Otilia, ca niste "parinti". Din motive editoriale, Calinescu a ales un titlu sonor, "Enigma Otiliei", care evidentiaza povestea de dragoste, in care Otilia ramane pentru Felix o enigma. Scriitorul insusi spune despre titlu: "Nu Otilia are vreo enigma, ci Felix crede ca are. Pentru orice tanar de douazeci de ani, enigmatica va fi in veci fata care il respinge, dandu-i totusi dovezi de afectiune." Fresca a societatii burgheze bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea, romanul dezvolta doua teme: istoria unei mosteniri si iubirea adolescentina. Romanul are structura circulara, debuteaza balzacian cu precizarea timpului si a locului actiunii: intr-o zi de iulie a anului 1909, tanarul Felix Sima, fiul unui medic militar din Iasi, vine la Bucuresti, la unchiul si tutorele sau, Costache Giurgiuveanu, ca sa urmeze medicina. Venirea lui Felix in strada Antim, in casa lui Costache Giurgiuveanu, este simetrica cu finalul, cand Felix, revenind in acest loc, isi reaminteste cuvintele cu care il intampinase odinioara unchiul sau: "Aici nu sta nimeni". Romanul - 20 de capitole - construit pe doua planuri narative care urmaresc destinele unor personaje, prin acumularea detaliilor (destinul Otiliei, al lui Felix). Primul plan - al membrilor clanului Tulea pentru obtinerea mostenirii lui Costahe Giurgiuveanu si inlaturarea Otiliei Marculescu, al doilea plan prezinta destinul tanarului Felix Sima care, ramas orfan, vine la Bucuresti pentru a studia medicina, locuieste la tutorele lui si traieste iubirea adolescentina pentru Otilia. Autorul acorda atentie si planurilor secundare, pentru sustinerea imaginii ample a societatii citadine. Conflictul romanului - se bazeaza pe relatiile dintre doua familii inrudite, care sugereaza universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, si Otilia Marculescu, adolescenta orfana, fiica celei de-a doua sotii decedate. Aici patrunde Felix Sima, fiul surorii batranului, care vine la Bucuresti pentru a studia medicina. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al batranului, pe care il aduce in familia Giurgiuveanu afectiunea pentru Otilia, pe care o cunoaste de mica. A doua familie, vecina si inrudita, care aspira la mostenirea averii batranului, este familia surorii lui, Aglae. Clanul Tulea este alcatuit din sotul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica si Titi. In aceasta familie patrunde Stanica Ratiu pentru a obtine zestrea ca sot al Olimpiei. Istoria unei mosteniri include doua conflicte succesorale: primul este iscat in jurul averii lui mos Costache (adversitatea manifestata de Aglae impotriva orfanei Otilia), al doilea destrama familia Tulea (interesul lui Stanica pentru averea batranului). Conflictul erotic priveste rivalitatea adolescentului Felix si a maturului Pascalopol pentru mana Otiliei. Pornind de la teza "obiectul romanului este omul ca fiinta morala", George Calinescu distinge doua feluri de indivizi, in functie de capacitatea de adaptare la lume: cei care se adapteaza moral (au o conceptie morala asupra vietii, sunt capabili de motivatia actelor
proprii: Pascalopol si Felix) si cei care se adapteaza automatic/ instinctual (organizati aproape schematic si ilustrand cate un chip uman: cocheta, fata batrana, avarul, "baba absoluta", dementul senil). Indiscutabil, relatia cea mai interesanta intre personajele romanului e constituita de povestea de dragoste dintre Felix si Otilia. Reusita exemplara a cartii si una din eroinele complexe ale romanului romanesc interbelic, alaturi de Maitreyi a lui Mircea Eliade, ramane Otilia, personaj realizat prin tehnica moderna a oglinzilor paralele. Relativizarea imaginii prin reflectarea in mai multe oglinzi alcatuieste un portret complex si contradictoriu: "fe-fetita" cuminte si iubitoare pentru mos Costache, fata exuberanta, "admirabila, superioara" pentru Felix, femeia capricioasa, "cu un temperament de artista" pentru Pascalopol, "o dezmatata, o stricata" pentru Aglae, "o fata desteapta", cu spirit practic, pentru Stanica Ratiu, o rivala in casatorie pentru Aurica. Insa niciuna din aceste ipostaze nu cuprind, nici separat, nici cumulate, complexitatea acestui personaj feminin. Portretul ei fizic sugereaza tineretea si distinctia: "18-19 ani, fata maslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastrii". Eroina acumuleaza o serie de trasaturi contradictorii: copilaroasa si matura, expansiva si interiorizata, rationala si impulsiva. Comportamentul ei este derutant atat pentru Felix, tanarul in formare, cat si pentru Pascalopol, batranul blazat. Ea nu are nicio enigma, cum sugereaza titlul romanului. Rostul substantivulul "enigma", urmat de atributul substantival genitival, este de a infatisa enigma eterna a feminitatii, receptata din perspectiva tanarului Felix.. Fire complexa, plina de neprevazut, libera in atitudini si capricioasa, ea are o influenta magica asupra celorlalti. Are puterea de a se autoanaliza, gasindu-se "mediocra" si e constienta de relativitatea frumusetii: "noi nu traim decat cinci-sase ani!Pe urma am sa capat cearcane la ochi, zbarcituri pe obraz," ii spune ea lui Felix. Ambiguitatea Otiliei este determinata in primul rand de comportament.. Multa vreme, fata oscileaza, aproximativ egal, cu argumente logice adesea, cu altele subintelese uneori, intre Felix si Pascalopol, doua ipostaze masculine, optand in cele din urma, pentru mosier, imagine a paternitatii regasite, care ii putea asigura protectie si o existenta linistita. In urma unei discutii cu Otilia, Felix ramane cu senzatia ca sufletul fetei era de nepatruns. S-ar parea ca ambiguitatea evolueaza spre rezolvare indata dupa imbolnavirea lui Costache Giurgiuveanu. Eventuala pierdere a tatalui vitreg trezeste, prin revers, dorinta de ocrotire. Felix ii este devotat, dar inevitabil lipsit de practica vietii. Ambiguitatea se adanceste, Otilia doarme o noapte in camera tanarului, iar dimineata urmatoare paraseste impreuna cu Pascalopol tara. Poate ca cel mai aproape de esenta sufleteasca a Otiliei este Felix, pentru ca singura cale de cunoastere, fie e relativa, a celuilalt, e raportul sentimental profund. Pentru acesta Otilia e o intruchipare a misterului feminitatii. Desi are o minte lucida, Felix e intrigat de reactiile derutante ale fetei, trecerea cu rapiditate de la o stare afectiva la alta. Tanarul se intreaba de ce il prefera pe maturul Pascalopol, desi ii poarta o incontestabila afectiune, de ce il paraseste apoi si pe acesta pentru o alta relatie. Nu intelege inepuizabila mobilitate sufleteasca a eroinei. Gaseste in camea verisoarei sale un volum de versuri scrise de poetul francez Albert Samain si, indata, prin analogie, Otilia ii aparu ca "o fiinta tragica, suferind de o muzica prea tare, ca o floare respirand in intuneric umiditatea". Numai in fata lui Felix, fata isi dezvaluie temerile cele mai ascunse, gandul inspaimantator al imbatranirii: "noi nu traim decat cinci-sase ani!" Intre Otilia, pe care o vede Felix la inceput plina de farmec si de candoare, si femeia din fotografia din final ("o doamna foarte picanta, gen actrita intretinuta, dar care nu mai era Otilia, nu era fata nebunatica.un aer de platitudine stingea totul"), pe care i-o arata Pascalopol, este viata unei eroine moderne. Felix este tipul intelectualului in formare. Portretul lui fizic este prezentat in prima pagina a romanului: "un tanar de vreo optsprezece ani, cu fata juvenila si prelunga, aproape feminina", cu o culoare "maslinie" a obrazului si o taietura "elinica" a nasului. Fire rationala, cu un spirit de observatie foarte dezvoltat, Felix este cel care observa si analizeaza, perspectiva lui fiind cea dominanta. Intelegand ca studiul este pentru el unica sansa, el merge la universitate, publica articole in reviste de specialitate si ajunge medic apreciat si profesor universitar.
Felix reprezinta omul superior care-si canalizeaza intreaga activitate cu o incordare tipic balzaciana a vointei spre realizarea unui tel anume. Viitorul il vede sub semnul unei activitati stiintifice neintrerupte. Simpatia lui pentru Otilia devine, in timp, dragoste. Purtarea contradictorie a fetei, familiaritatea dintre ea si Pascalopol, precum si plecarea lor, neasteptata, la Paris sunt manifestari care-l surprind, facandu-l banuitor si gelos. Otilia revine, si prietenia lor se reia. Dupa moartea lui mos Costache, ea se casatoreste insa cu mosierul, iar in sufletul lui Felix va ramane amintirea unei iubiri romantice si enigmatice. Otilia nu e iubita lui Felix, ci reprezentarea lui, ideea lui de feminitate. Vorbind cu partenera lui sentimentala, tanarul se adreseaza de fapt imaginii ei idealizate. Stanjenit in registrul realului, dialogul e firesc in planul imaginarului. Felix se simte mai aproape de Otilia in odaia ei, decat in prezenta acesteia. Fotografia Otiliei dezlantuie energii inhibate: declara acestei imagini ireale, toate framantarile interioare, nu si in realitate. El prefera sa nu compare imaginea ideala a Otiliei cu cea reala, nu vrea sa fie deceptionat.
Romanul psihologic, modern, subiectiv, experintei Particularitati ale unui text studiat, aparținând lui Camil Petrescu Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), răspunde dorinţei de înnoire a romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva narativă unică, subiectivă, memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-subiectiv şi obiectiv, prin luciditate şi autoanaliză, anticalofilism, dar şi prin folosirea experienţei nepervertite, transcrierea trăirii febrile. Un exemplu elocvent care îl încadrează în seria romanelor experienţei este topirea în materia romanescă a unei părţi substanţiale din propriul jurnal de campanie al autorului. De asemenea, se foloseşte timpul prezent, adecvat curgerii de gânduri, îndoieli, imagini, digresiuni prin care se construiesc adevărate “dosare de existenţă”. “Dacă existenţa e pură devenire, dacă durata e ireversibilă în toată curgerea ei, atunci e toată în prezent…” afirmă Camil Petrescu, combătând romanul biografic al lui Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil şi purtat pe drumurile vieţii până la bătrâneţe. Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp narator autodiegetic . Student la filozofie, el reprezintă tipul intelectualului “ca structură de caracter”, intransingent şi inadaptat, oglindind prin periplul călătoriei sale spre cunoaşterea de sine viziunea autorului asupra “condiţiei umane”-în aspectele sale esenţiale- relaţia cu societatea, dragostea, războiul, moartea. Aşa cum concluziona Perpessicius, Ultima noapte.. . ” este romanul unui război pe două fronturi: cel al dragostei şi cel al războiului”. secvenţe narative; Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II, “Diagonalele unui testament”, ilustrează tema intelectualului inadaptat prin antiteza între atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale ale parvenitismului, inculturii şi suficienţei. În casa sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor, locuieşte personajul balzacian Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire, şi se schiţează tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutânduse despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan are curajul de a apăra principiile acestuia, învinuind pe cei care acceptă moştenirile în bloc. O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să digere orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă. Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade unchiul Tache, care ulterior se va dovedi impresionat de fermitatea şi îndrăzneala eroului. Diferenţa între “intelectualii de rasă” ai figurilor bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei subliniază una din temele romanului. Un alt episod este cel de la popota ofiţerilor din debutul romanului, când are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”, la cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia intransingentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă orice este mai puţin. Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând tema iubirii
şi a războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un trimf moral. Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în armata română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa Ela, pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la filozofie, este măgulit de atenţia pe care i-o acordă una din cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme modest şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl tulbură pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta pentru bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, vag avocat, monden şi extrem de curtat de femei, toate acestea declanşează criza cuplului. Povestea evoluează cu o serie de certuri şi împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la Azuga acasă, găseşte casa goală “ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru a se reîmpăca în capitolul “Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare justificativă de la verişoara Anişoara care îi cerea Elei să o însoţească în acea noapte, soţul ei fiind plecat. Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa despre trecerea pe numele ei a unei sume de Banca Românească îi accentuează suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-i prinde pe cei doi, de a-i ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un colonel , se întoarce pe front şi intrarea României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o imagine a războiului demitizată, în care la atac “nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de bucurie”, combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice dintre care cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii, impresia că lupta se dă împotriva propriilor divizii, “capturarea” de propriii tovarăşi, imaginile terifiante sunt constantele acestui tablou al eliberării Ardealului în primul război mondial. Rănit, se înapoiază la Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită să mai lupte pentru această relaţie. Despărţirea de Ela este o eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului. Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. În plan exerior, există un conflict între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie, Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat la facultate de Ela pentru modul strălucit în care perorează pe teme de filozofie, Gheorghidiu este ulterior evaluat şi comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu. Conflictul este mai degrabă între imaginea pe care era obişnuit şă o aibă în ochii Elei, şi noua imagine în care orgoliul lui are de suferit, precum şi din migrarea atenţiei Elei de la persoana lui către altcineva considerat superior. De asemenea, există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere rudelor. Particularităţile compoziţiei ţin de un artificiu folosit de autor- analepsa- pentru a lega cele două părţi şi pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv. Dacă primul capitol, „La Piatra Craiului, în munte”, aparţine planului războiului, toate celelalte ale primei părţi dezvoltă planul iubirii, prin tehnica flash-back-ului. În spatele frontului, Gheorghidiu retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în cea de-a doua parte timpul subiectiv şi cel obiectiv coincid, pentru că experienţa belică este mult prea intensă şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră de dramele individuale. Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil petrescu enunţa programatic dorinţa de a scrie ” fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai autentic posibil. Refuzul artificialului figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unei tensiuni intelectuale a scrisului, a unui lirism al anumitor părţi sau a predominanţei unei comparaţii specifice prin care se asociază idei abstracte cu fenomene concrete, ca în pasajele: ” blonda cu ochi mari, albaştri, ca două întrebări de cleştar”, „atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte durerea de dinţi”.
„Ultima noapte de dragoste…” este romanul unei conştiinţe pornite în căutarea arhetipului feminin, care descoperă însă experienţa totală a războiului ca o compensaţie pentru deziluzia eşecului atingerii absolutului. Inautenticitatea societăţii, ideile şi suferinţa pe care o provoacă în prima parte a romanului, îşi dovedesc inconsistenţa în confruntarea cu trăirea autentică şi profundă din a doua parte, cu meditaţia asupra solidarităţii colective, a vieţii şi morţii. Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, de fapt se caută pe sine. Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, Ultima noapte de dragoste îi conturează, prin tema şi viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre aceia cu ochi halucinaţi şi mistiuţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”.
ELA SI STEFAN GHEORGHIDIU - RELATIE DOUA PERSONAJE ROMAN AL EXPERIENTEI ROMAN PSIHOLOGIC In Ultima noapte de dragoste ,intaia noapte de razboi, Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid , insetat de absolutul sentimentului de iubire , dominat de incertitudini , care se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice , aceea a omenirii ce traieste tragismul unui razboi absurd , vazut ca iminenta a mortii .Evolutia cuplului din acest roman subiectiv se face cunoscuta doar prin reflectarea ei subiectiva in ochii lui Stefan Gheorghidiu , eroul-narator. Astfel ,perspectiva narativa este unica , eroul-narator relatand la persoana I experientele pe care viata I le prilejuieste : experienta iubirii si experienta razboiului . Perspectiva unica si situarea eului in centrul relatarii confera autenticitate . Perspectiva subiectiva este deci necesara in masura in care trairile sufletesti si sinuozitatile unui spirit sunt unice ,personale si irepetabile . Romanul este alcatuit din doua parti , corespunzatoare celor doua experiente prin titlu . Experienta iubirii , surprinsa in prima parte , este actualizata prin rememorare , in timp ce experienta razboiului este consemnata imediat , sub forma unui jurnal de front . In fapt , prima parte debuteaza cu un artificiu compozitional continut de primul capitol , La Piatra Craiului in munte : aflat intr-o concentrare pe Valea Prahovei , Stefan Gheorghidiu asista la o discutie intre ofiteri , pe marginea fidelitatii in iubire si a drepturilor de viata si de moarte ale partenerilor unul asupra celuilalt .Discutia declanseaza amintirile eroului , din perioada petrecuta alaturi de Ela . Relatia dintre aceste doua pesonaje este evidentiata performant prin diegeza integrata celor doua parti ale romanului. Stefan Gheorghidiu este student laFilosofie , lipsit de mijloace materiale deosebite , deoarece tatal sau isi risipise averea in initiative culturale perdante . In facultate el o cunoaste pe Ela , de care nu se indragosteste de prima data , deoarece prefera fetele oachese , iar Ela era blonda . Cu toate acestea , fiind considerate una dintre cele mai frumoase fete ale Facultatii de Litere , si datorita insistentelor acesteia , intre cei doi se infiripa o relatie , pusa la inceput sub semnul orgoliului , orgoliul a construit baza viitoarei mele iubiri , mai ales ca beneficia de admiratia tuturor : incepusem totusi sa fiu multumit de admiratia pe care o avea toata lumea pentru mine , fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente .Astfel , stimul al pasiunii devine vanitatea masculina . Pasiunea se adanceste in timp iar cei doi intemeiaza un cuplu admirat de ceilalti . Isi traiesc clipele de intimitate cu daruire , mai ales ca admiratia Elei fata de Stefan se intalneste fericit cu placerea acesteia de a-si etala cunostintele de filosofie . Astfel , relatia dintre cei doi se bazeaza si pe un mentor spiritual , care intregeste implicarea pasionala , afectiva a amandurora . Adept al iubirii unice si absolute , Stefan Gheorghidiu descopera in iubire , si mai ales in a fi iubit , ratiunea sa de a fi , modul de a se implini pe sine : sa tulburi atat de mistuitor o femeie dorita de toti , sa fii atat de necesar unei existente , erau sentimente care ma adevereau in jocul intim al fiintei mele . Fisura dintre cei doi indragostiti se naste in urma aparatiei unei mosteniri .Tache , unchiul bogat si avar al lui Stefan Gheorghidiu , ii lasa acestuia o mostenire substantiala , in detrimentul celorlalti mostenitori , care primesc parti mai reduse .Viata cuplului se schimba semnificativ , acestia participand acum la viata mondena pe care inainte nu si-o permiteau . Daca Stefan Gheorghidiu nu este de aceasta viata , Ela descopera in ea voluptati noi , modalitati de asi etala farmecul si de a-si manifesta cochetaria . Apare astfel o fata a Elei nebanuita de sotul ei si care ii provoaca acestuia nelinisti si gelozii mai mult sau mai putin intemeiate . In plus , oferta de afacere pe care le-o propune Nae , celalalt unchi , de a cumpara o intreprindere metalurgica , este urmata de repulsia lui Stefan
Gheorghidiu fata de oportunismul acestui tip de activitate , in timp ce Elei ii ofera prilejul de satisfactie , ba chiar de flirt cu scop pragmatic : este pusa in situatia de a seduce un important om de afaceri , fapt care sotului ei ii repugna si caruia i se impotriveste . Orgoliosul Stefan Gheorghidiu se dovedeste a fi adeptul superioritatii a barbatului ,pentu care femeia este un mijloc de a-si manifesta puterea protectoare : as fi vrut-o mereu feminina , deasupra discutiilor acestora vulgare si avand nevoie sa fie protejata .Jocul seductiei , al micilor flirturi generate de oportunitatile intalnirilor mondene incepe sa se macine orgoliul lui Gheorghidiu , care traieste torturat de gelozie . Ela in schimb ,adopta cu usurinta noul stil de viata , si se simte magulita cand constata succesul pe care il are pe langa un domn G. , cuceritor cu renume . Intamplarea care se desfasoara la Odobesti , de sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena , prilejuieste o criza grava in relatia de cuplu . Relatia se desfasoara acum prin succesive acumulari de tensiune ,despartiri si impacari . Intr-o astfel de criza , pentru a se razbuna pe Ela , Gheorghidiu aduce acasa o prostituata cu care sotia il gaseste in pat . Alta data el revine acasa pe neasteptate si nu o gaseste pe Ela , care apare a doua zi dimineata . Gheorghidiu ii cere sa paraseasca locuinta si sa accepte cererea de divort amiabil . Impacarea survine dupa ce Stefan Gheorghidiu gaseste o scrisoare a verisoarei sale , Anisoara , care o invita pe Ela la ea peste noapte , tocmai in data in care el nu o gaseste acasa. Concentrat pe front pentru executarea unor lucrari militare si aflat la Piatra Craiului , Stefan Gheorghidiu traieste framantat de gelozie , covins ca Ela il inseala cu domnul G . El incearca sa obtina o permisie , pentru a o vizita pe Ela . Aceasta se muta la Campulung spre a fi mai aproape de el , si il cheama insistent pentru a-l convinge sa treaca o suma de bani pe numele Elei spre a se asigura in cazul mortii sotului ei pe campul de lupta . Desi Romania nu intrase in razboi si Stefan Gheorghidiu era convins ca va ramane inneutralitate , Ela se teme de posibilitatea de a ramane vaduva si saraca. Obtinand cu greu permisia , Stefan traieste alaturi de Ela ultima noapte de dragoste . Afland ce doreste sotia sa e convins ca aceasta planuieste un divort si o casatorie cu domnul G. ,convingere pe care i-o intareste intalnirea intamplatoare cu acesta pe strada . Experienta razboiului ii prilejuieste descoperirea sentimentului mortii , a suferintei aproapelui sau , a panicii paroxistice , a unei luni apocaliptice . Ranit , eroul este spitalizat la Bucuresti si dupa vindecare revine acasa . Aici descopera o Ela lipsita de orice farmec , care nu il mai atragea . Sentimentul instrainarii este dublat de cel alindiferentei , astfel incat renunta cu usurinta la intreg trecutul sau framantat si divorteaza cedandu-i fostei sotii o importanta parte din avere . Faptul ca experienta iubirii este vazuta doar din perspectiva subiectiva a lui Gheorghdiu ii confera acestuia o aura de mister . Desi personajul narator este un analist lucid al starilor sale interioare si al evenimentelor exterioare , el nu poate sa se elibereze de subiectivitate , pe care sentimentul de gelozie si orgoliul masculin i-o accentueaza . Chiar daca e convins ca Ela il inseala , nu are dovezi in acest sens . Tortura interioara este mai acerba , caci e alimentata de sentimentul nesigurantei . Evolutia relatiilor din cuplul Stefan Gheorghidiu - Ela , private numai dintr-o singura perspectiva , cea a barbatului , pune imaginea femeii intr-o lumina defavorabila , dar accentueaza deziluzia barbatului in iubire . Despartirea - impacare - despartire acestea sunt etapele casniciei . Daca impacarea este generata de redimensionarea orgoliului - am trecut vesel radios , - eu , ea indura parca o suferinta peste puterile ei - ,de exercitiul disimularii si al interiorizarii sentimetului , despartirea finala inseamna anularea trecutului . Orgoliul nu poate fi inlocuit prin iubire . Relatia dintre aceste doua personaje este evidentiata si prin portretele construite personajelor. Ca orice personaje literare si acestea vor fi construite pe baza a doi parametri: ca instanta narativa si ca referent uman. Ca instanta narativa, "persona", adica din punctul de vedere al incadrarii intr-un anumit tipar, intr-o tipologie estetica, Stefan Gheorghidiu este personaj principal, datorita ocurentei sale pe parcursul discursului narativ, protagonist deoarece el centreaza diegeza, central datorita rolului lui important pe care-l are in transmiterea mesajului operei, tridimensional deoarece evolueaza pe parcursul operei. Cea mai pregnanta si insolita incadrare este cea care-l statuteaza ca personaj narator, deoarece el este inzestrat nu numai cu functia de actiune, ci si cu cea de reprezentare si aceasta realizata diferit. Ela este deuterogonist, fiind al doilea personaj ca importante in diegeza, tridimensional , deoarece evolueaza pe parcursul operei. Cel de-al doilea parametru pe care sunt construite aceste personaje literare vizeaza calitatea lor de referent uman. Astfel, ca "persoana", adica din punctul de vedere al fiintei pe care o imagineaza, Stefan Gheorghidiu beneficiaza de un portret moral, realizat in mare parte din gandurile lui, prin monologul interior, el analizand, alternand sau interferand aspecte ale planului
interior-trairi, sentimente, reflectii - cat si ale planului exterior - fapte, tipuri umane, relatii cu altii -, insa portretul moral se evidentiaza si pe baza caracterizarii indirecte din faptele si vorbele personajului. Student la Filosofie, Gheorghidiu este un intelectual care traieste in lumea ideilor si are impresia ca s-a izolat de contingentul material imediat, in realitate evenimentele exterioare sunt filtrate prin constiinta sa. Pretuit de specialisti, fiind un om de o inteligenta sclipitoare, ancorata nu numai in domeniul profesiunii sale, fiind observator si analist, este un om care traieste drama inflexibilitatii constiintei sale, un inadaptat superior in lumea comuna, societatea fiind pentru el un veritabil ,,pat a lui Procust'', aceste lucruri generand criza matrimoniala cu Ela care se lasa in voia tentatiilor moderne, de aici si criza de identitate, din cauza conflictului dintre existenta sa si aparenta sociala impusa prin conventie de o realitate bucuresteana ce judeca omul dupa false criterii : bani, avere, ereditate, casatoria fiind un contract social, o modalitate de a parveni, un paravan al afacerismului si al depravarii. Gheorghidiu, avand o constiinta incapabila de compromisuri, neputand glorifica inselaciunea se retrage din afacerile cu Nae Gheorghidiu, dovedindu-se astfel si calitatea de a fi cinstit. Natura reflexiva si hipersensibila, personajul sufera pentru ca are impresia ca este inselat. Mici incidente, gesturi fara importanta, privirile pe care le schimba Ela cu G., un ,,vag avocat'' se amplifica in constiinta protagonistului pana la proportii casatrofale. A doua experienta fundamentala, cea a confruntarii directe cu moartea anuleaza experienta iubirii. Desi ar fi putut sa evite participarea la razboi profitand de averea sa , Stefan se inroleaza voluntar din dorinta de a trai aceasta experienta "n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva.care sa lipseasca din intregul meu sufletesc". Confruntat cu situatii limita, protagonistul se autoanalizeaza lucid: ,,stiu ca voi muri, dar ma intreb daca voi putea indura fizic rana care imi va sfasia trupul'', iar drama razboiului lasa definitiv in umbra drama iubirii. Finalul creeaza cititorului impresia ca Stefan Gheorghidiu este tipul invingatorului, al omului capabil sa ia totul de la capat, chiar daca a suferit o infrangere, dar acest lucru va fi infirmat in romanul"Patul lui Procust" in care se specifica faptul ca Stefan Gheorghidiu va fi condamnat de catre Curtea Martiala pentru ca "a tradat aceasta tara", acest lucru insemnand ca protagonistul va claca si in aceasta a doua experienta definitiva a sa .Ca referent uman Ela beneficiaza in prima parte a romanului de un portret construit in liniile cele mai fine, ea fiind modelul femeii superioare. Procedeul uzitat de Camil Petrescu este unul clasic uzitat de Eminescu in "Luceafarul": personanjul un este numit atat timp cat este deasupra tuturor, este postrata intr-o anonimat superior, iar din momentul in care se coboara in humea artificializata de conveniente este numita Ela.Numele poate fi interpretat ca unul al banalului, dar si ca unul compus din "el" si "ea" , iubirea fiind astfel o nostalgia a androginismului. Astfel, in ceea ce priveste relatiile din interiorul unui cuplu , Camil Petrescu este previzibil ; intotdeauna barbatul este in cautarea absolutului si femeia este usuratica , frivola . Drama personajelor masculine , in cazul de fata Stefan Gheorghidiu , consta in inadecvarea lor la realitate , toti impun lumii in care traiesc o grila , un ideal imposibil de atins . Eroarea lui Stefan consta in asumarea orgoliului ca mod de a fi inlume . De aceea se considera ca ce distrage cuplul Stefan - Ela este intoleranta orgolioasa a lui Stefan Gheorghidiu Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi este un roman modern de tip subiectiv , deoarece are drept caracteristici unicitatea perspectivei narative , timpul prezent si subiectiv , fluxul constiintei , memoria afectiva , naratiune la persoana I , luciditatea autoanalizei , anticalofilismul , dar si autenticitatea definite ca identificare a actului de creatie cu realitatea vietii , cu experienta nepervertita , cu trairea febrila . Prin cele doua romane ale sale , Ultima noapte de dragoste , intaia noapte de razboi si Patul lui Procust ,ca si prin estetica privitoare la aceasta specie , Camil Petrescu a innoit romanul romanesc interbelic prin sincronizare cu literatura universala