Estimarea Managementul Riscului [PDF]

Zitiervorschau

SERIA: MANAGEMENTUL MEDIULUI

Maria Gavrilescu

ESTIMAREA ŞI MANAGEMENTUL RISCULUI Ediţia a III-a

Editura ECOZONE IAŞI - 2008

Editura ECOZONE

B-dul Mangeron 71, 700050 Iaşi, Romania Tel: 0232-271759

E-mail: [email protected] ESTIMAREA ŞI MANAGEMENTUL RISCULUI Ediţia a III-a

RISK ASSESSMENT AND MANGEMENT Third Edition

Referenţi ştiinţifici: Prof.dr.ing. Matei Macoveanu, Universitatea Tehnică „Gh.Asachi” Iaşi Prof.dr.ing. Mihai Nicu, Universitatea Tehnică „Gh.Asachi” Iaşi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GAVRILESCU MARIA Estimarea şi managementul riscului / Maria Gavrilescu. - Ed. a 3-a, rev. – Iaşi : Ecozone, 2008 Bibliogr. ISBN 978-973-7645-55-5 65.012.4:330.131.7 65.012.4:504

Tehnoredactare computerizată: Maria Gavrilescu Coperta: Marius Gavrilescu Tipărit la ROTAPRINT, Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iaşi

II

CUPRINS INTRODUCERE Definirea domeniului Evoluţia conceptelor de hazard şi risc şi a preocupărilor în domeniu Premise europene privind evaluarea şi managementul riscului în România Actori implicaţi în estimarea şi managementul riscului 1. CONCEPTELE DE HAZARD ŞI RISC 1.1. Aspecte generale. Definiţii 1.2. Hazardul 1.2.1. Hazardele naturale 1.2.2. Hazardele antropogene 1.2.3. Hazardele (pericolele) în procesele industriale 1.2.4. Accidentele majore 1.2.5. Hazarde asociate cu sănătatea populaţiei şi a mediului înconjurător

1.2.5.1. Hazardele din mediu şi sănătatea 1.2.5.2. Poluarea atmosferei şi sănătatea 1.2.5.3. Alimentele şi apa contaminate şi sănătatea oamenilor 1.2.5.4. Deşeurile şi sănătatea

1 2 5 8 11 13 13 15 16 16 16 18 19

1.3.4.1. Factorul uman asociat riscului 1.3.4.2. Factorul situaţional asociat riscului 1.3.4.3. Factorul mediu asociat riscului

19 21 21 22 22 22 26 26 27 27 28 28

2. ANALIZA RISCULUI 2.1. Aspecte generale 2.2. Etape ale analizei de risc: informaţii preliminare 2.2.1. Prezentare generală 2.2.2. Estimarea riscului 2.2.3. Managementul riscului 2.2.4. Percepţia riscului

31 31 33 33 34 36 37

1.3. Riscul 1.3.1. Definirea riscului 1.3.2. Cum poate fi caracterizat riscul ? 1.3.3. Riscul şi cuantificarea probabilităţii 1.3.4. Factori de risc

III

2.2.5. Comunicarea riscului 2.3. Metode ale analizei de risc

37 41

3. ESTIMAREA RISCULUI 3.1. Introducere în problematica estimării riscului de mediu 3.2. Obiectivele estimării riscului 3.3. Cerinţe în vederea estimării riscului 3.4. Când este necesară estimarea riscului 3.5. Tipuri de estimări de risc 3.5.1. Cadrul legal 3.5.2. Estimarea riscului - element esenţial al managementului riscului 3.6 Elemente de bază ale procesului de estimare a riscului 3.6.1. Metodologia generală pentru estimarea calitativă a riscului 3.6.2. Analiza relaţiei sursă-cale-receptor 3.6.3. Identificarea factorilor sursă-cale-receptor pe un amplasament contaminat (Anexa A.4.1.) 3.6.4. Matricea pentru analiza relaţiei sursă-cale-receptor (Anexa

43 43 44 45 46 47 47 48

3.7. Estimarea riscului pentru sănătate 3.8. Estimarea riscului ecologic 3.8.1. Cadru general de estimare a riscului ecologic 3.8.2. Procedura generală 3.8.3. Evaluarea opţiunilor privind reabilitarea sistemului supus la risc 3.8.4. Nivele de estimare a riscului ecologic 3.8.5. Estimarea riscului ecologic pe nivele de complexitate

54 67 67 67 74

A.4.2)

3.8.5.1. Date generale 3.8.5.2. Etapa de screening (selectare) a riscului 3.8.5.3. Estimarea riscului la nivelul I de evaluare 3.8.5.4. Estimarea riscului la nivelul II de evaluare 3.8.5.5. Estimarea riscului la nivelul III de evaluare 3.8.5.6. Estimarea riscului la nivelul IV de evaluare 3.8.5.8. Semnificaţia utilizării estimării de risc în luarea deciziilor

3.9. Riscul asociat cu substanţele şi preparatele chimice toxice, periculoase 3.9.1. Substanţe şi preparate periculoase 3.9.2. Principiul precauţiei

IV

49 49 50 51 53

75 80 80 83 87 98 102 103 103 107 107 109

3.9.3. Persistenţa şi bioacumularea 3.9.4. Persistenţa şi mobilitatea 3.9.5. Reglementări privind substanţele chimice în mediu 3.9.6. Opţiuni pentru evaluarea mai eficientă a riscului şi reducerea riscului substanţelor chimice 3.9.7. Opţiuni pentru managementul eficient al substanţelor existente, bazat pe principiul precauţiei 3.9.8. Opţiuni pentru o politică eficientă pentru noile substanţe, bazată pe principiul precauţiei 3.9.9. Activităţi internaţionale – dincolo de cele ale UE 3.9.10. Opţiuni pentru reducerea debitelor de substanţe chimice şi preparate toxice şi periculoase 3.9.11. Estimarea riscului ecologic indus de substanţe şi preparate periculoase

3.9.11.1. Terminologie 3.9.11.2. Procedura de estimre a riscurilor induse în mediu de prezenţa substanţelor şi preparatelor periculoase

3.10. Estimarea riscului ca urmare a introducerii deliberate în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic 3.10.1. Cadru general 3.10.2. Terminologie specifică 3.10.4. Etapele estimării riscului 3.11. Elemente comune ale evaluărilor de risc 3.11.1. Aspecte introductive 3.11.2. Evaluarea semnificaţiei riscului 3.12. Estimarea riscului indus în mediu de procesele industriale 3.12.1. Cadrul şi procedura generală 3.12.2. Riscul tehnic/tehnologic

3.12.2.1. Generalităţi 3.12.2.2. Domenii caracteristice riscului tehnic/tehnologic 3.12.2.3. Factori de risc tehnic/tehnologic

3.12.3. Estimarea calitativă a riscului în sisteme industriale

3.12.3.1. Probleme generale 3.12.3.2. Listele de verificare 3.12.3.3. Inspecţiile integrale ale instalaţiilor industriale 3.12.3.4. Ierarhizarea 3.12.3.5. Analiza preliminară de hazard (PHA) 3.12.3.6. Metoda Dar dacă? 3.12.3.7. Analiza modurilor de defectare, a efectelor şi stărilor critice

V

114 114 116 119 121 127 128 129 131 131 132 137 137 137 139 143 143 144 147 147 149 149 150 151 152 152 153 153 153 154 154 154

3.12.3.8. Analiza erorilor umane 3.12.3.9. Metoda HAZOP

3.12.4. Estimarea cantitativă a riscului

3.12.4.1. Date generale 3.12.4.2. Utilizarea arborilor logici

3.12.5. Riscuri asociate unor accidente majore

3.12.5.1. Instalaţii fixe. Planificarea utilizării terenului 3.12.5.2. Directiva Seveso II privind planificarea utilizării terenului 3.12.5.3. Măsuri în vederea planificării terenului 3.12.5.4. Practici curente pentru planificarea utilizării terenului 3.12.5.5. Studii de caz: exemple de aplicare a diferitelor metodologii 3.12.5.6. Cadru multicriterial pentru planificarea utilizării terenului

4. MANAGEMENTUL RISCULUI 4.1. Cadrul general 4.2. Particularităţi ale managementului riscului de mediu 4.3. Principii ale managementului riscului de mediu 4.4. Factori care influenţează managementul riscului 4.5. Activităţi specifice managementului riscului 4.5.1. Descriere 4.5.2. Etape ale procesului de management al riscului 4.5.3. Elaborarea unui program formal de management al riscului 4.5.4. Acţiuni pentru managementul riscului 4.6. Modalităţile de implementare a managementului riscului de mediu 4.7. Instrumente ale managementul riscului

VI

155 155 157 157 158 166 166 168 169 170 184 190 209 209 210 211 213 214 216 217 219 222 230 231

TABLE OF CONTENTS

INTRODUCTION Domain of study Evolution and concerns in hazard and risk concepts European premises for risk assessment and management in Romania Actors involved in implicaţi în risk assessment and management 1. CONCEPTS OF HAZARD AND RISC 1.1. general data. Definitions 1.2. Hazard 1.2.1. Natural hazards 1.2.2. Antropogenic hazards 1.2.3. Hazards in industrial processes 1.2.4. Major accidents 1.2.5. Hazards associated with human and environmental health

1.2.5.1. Environmental hazards and health 1.2.5.2. Atmospheric pollution and health 1.2.5.3. Contaminated food and water versus human health 1.2.5.4. Waste and health

1.3. Risk 1.3.1. Risk 1.3.2. Risk 1.3.3. Risk 1.3.4. Risk

definition characterization and likelihood factors

1.3.4.1. Human factorul associated with risk 1.3.4.2. Situational factor associated with risk 1.3.4.3. Environmental factor associated with risk

2. RISK ANALYSIS 2.1. Genaral data 2.2. Steps for risk analysis: preliminar information 2.2.1. General presentation 2.2.2. Risk assessment 2.2.3. Risk management

VII

1 2 5 8 11 13 13 15 16 16 16 18 19 19 21 21 22 22 22 26 26 27 27 28 28 31 31 33 33 34 36

2.2.4. Risk perception 2.2.5. Risk communication 2.3. Methods of risk analysis

37 37 41

3. RISK ASSESSMENT 3.1. Introduction 3.2. Obiectivs of risk assessment 3.3. Requirements for risk assessment 3.4. Risk assessment need 3.5. Risk assessment types 3.5.1. Legal framework 3.5.2. Risk assessment – essential background for risk management 3.6. Basis for risk assessment 3.6.1. Methodology for qualitative risk assessment 3.6.2. Analysis of source-pathway-receptor relationship 3.6.3. Identification of the factors source-pathway-receptor on a contaminated site (Anex A.4.1.) 3.6.4. Matrix for source-pathway-receptor analysis (Anex A.4.2) 3.7. Health risk assessment 3.8. Ecological risk assessment 3.8.1. General framework for ecological risk assessment 3.8.2. General procedure 3.8.3. Evaluation of options for recovery of the system under risk 3.8.4.Tiers for ecological risk assessment 3.8.5. Ecological risk assessment for various complexity levels

3.8.5.1. General data 3.8.5.2. Risk screening step 3.8.5.3. Tier I of risk assessment 3.8.5.4. Tier II of risk assessment 3.8.5.5. Tier III of risk assessment 3.8.5.6. Tier IV of risk assessment 3.8.5.8. Significance of risk assessment for decision making process

3.9. Risk assosciated with dangerous substances 3.9.1. Dangerous substances 3.9.2. Precautionnary principle

VIII

43 43 44 45 46 47 47 48 49 49 50 51 53 54 67 67 67 74 75 80 80 83 87 98 102 103 103 107 107 109

3.9.3. Persistence and bioaccumulation 3.9.4. Persistenve and mobility 3.9.5. Regulations on chemicals in environment 3.9.6. Options for an efficient risk assessment of chemicals and risk reduction 3.9.7. Options for an efficient management for existing chemicals, based on the precautionary principle 3.9.8. Options for an efficient policy for new chemicals, based on the precautionary principle 3.9.9. International concerns 3.9.10. Options for reduction of dangerous chemicals flowrates 3.9.11. Ecological risk assessment generated by dangerous substances

3.9.11.1. Terminology 3.9.11.2. Procedure for risk assessment of induced in environment by dangerous substances

3.10. Risk assessment generated by genetic Modified Organisms introduced in environment and market 3.10.1. General framework 3.10.2. Specific terminology 3.10.4. Risk assessment steps 3.11. Common features of risk assessments 3.11.1. Introduction 3.11.2. Assessment of risk signification 3.12. Risk assessment generated in environment by industrial processes 3.12.1. Framework and gaeneral procedure 3.12.2. Technical/technological risk

3.12.2.1. General problems 3.12.2.2. Characteristic domains of technical/technological risk 3.12.2.3. Factors of technical/technological risk

3.12.3. Qualitative risk assessment in industrial systems

3.12.3.1. General aspects 3.12.3.2. Checking lists 3.12.3.3. Integral inspections of industrial plants

IX

114 114 116 119 121 127 128 129 131 131 132 137 137 137 139 143 143 144 147 147 149 149 150 151 152 152 153 153

3.12.3.4. Hierarchy 3.12.3.5. Preliminary hazard analysis (PHA) 3.12.3.6. Method What if? 3.12.3.7. Analysis of failure mode, effects and critical states 3.12.3.8. human errors analysis 3.12.3.9. HAZOP method

3.12.4. Quantitative risk assessment

3.12.4.1. General data 3.12.4.2. Application of logical trees method

3.12.5. Risks assosciated with major accidents

3.12.5.1. Fixed installations. Land-use planning 3.12.5.2. Seveso II Directive concerning land-use planning 3.12.5.3. Land-use planning measures 3.12.5.4. Commonly used approaches for land-use planning 3.12.5.5. Case studies and examples of applications of different methodologies 3.12.5.6. Multicriterial framework for land-use planning

4. RISK MANAGEMENT 4.1. General framework 4.2. Particular features of environmental risk assessment 4.3. Principles od environmental risk assessment 4.4. Factors of influence on risk management 4.5. Activities specific for risk management 4.5.1. Description 4.5.2. Steps of risk management process 4.5.3. Development of a formal program for risk management 4.5.4. Actions for risk management 4.6. Environmental risk management implementation 4.7. Tools for risk management

X

153 154 154 154 155 155 157 157 158 166 166 168 169 170 184 190 209 209 210 211 213 214 216 217 219 222 230 231

INTRODUCERE Protecţia mediului înconjurător constituie un domeniu prioritar pentru Uniunea Europeană, iar politica comunitară privind mediul înconjurător se bazează pe integrarea politicii de mediu în cadrul politicilor sectoriale ale Uniunii Europene, acordându-se o atenţie specială măsurilor de prevenire a poluării. În anul 1989, prima Conferinţă Ministerială Europeană asupra Mediului şi Sănătăţii a adoptat Carta Europeană pentru Mediu şi Sănătate, în care se arată că: “Sănătatea şi bunăstarea se asigură într-un mediu curat şi sănătos, în

care factorilor fizici, fiziologici, sociali şi estetici li se acordă importanţa pe care o merită. Mediul trebuie privit ca o resursă de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă şi de creştere a bunăstării.”

Această frază este rezultatul unui fapt evident, dar adesea neglijat: acela că sănătatea oamenilor depinde de existenţa şi calitatea alimentelor, aerului, apei şi a spaţiului de locuit. Este o cerinţă de bază pentru sănătate ca ciclurile de bază şi sistemele de care depinde viaţa să fie durabile. Având în vedere faptul că un mediu sănătos este esenţial pentru asigurarea prosperităţii şi calităţii vieţii şi de realitatea că daunele şi costurile produse de poluare şi schimbări climatice sunt considerabile, Guvernul României promovează conceptul de de-cuplare a impactului şi degradării mediului de creşterea economică prin promovarea eco-eficienţei şi prin interpretarea standardelor ridicate de protecţia mediului ca o provocare spre inovaţie, crearea de noi pieţe şi oportunităţi de afaceri. Având ca obiective principale întărirea structurilor administrative, ca element de bază pentru construirea unui sistem solid de management de mediu şi contribuţia la dezvoltarea durabilă, activitatea Guvernului României în acest domeniu are în vedere următoarele priorităţi: - integrarea politicii de mediu în elaborarea şi aplicarea politicilor sectoriale şi regionale; - evaluarea stării actuale a factorilor de mediu şi fundamentarea unei strategii de dezvoltare pe termen lung în domeniul mediului, al resurselor regenerabile şi neregenerabile - întărirea capacităţii instituţionale în domeniul mediului; - ameliorarea calităţii factorilor de mediu în zonele urbane şi rurale; 1

-

extinderea reţelei naţionale de arii protejate şi rezervaţii naturale, reabilitarea infrastructurii costiere a litoralului românesc, redimensionarea ecologică şi economică a Deltei Dunării; întărirea parteneriatului transfrontalier şi internaţional cu instituţiile similare din alte ţări în scopul monitorizării stadiului de implementare a înţelegerilor internaţionale; elaborarea strategiilor de protejare a cetăţenilor împotriva calamităţilor naturale, accidentelor ecologice şi expunerii în zone cu risc ecologic; întărirea parteneriatului cu organizaţiile neguvernamentale în procesul de elaborare şi aplicare a politicilor publice în domeniu.

Definirea domeniului Problematica mediului înconjurator se caracterizează printr-o complexitate si dinamică perpetuă, ca urmare a faptului că decurge din acţiunea concentrată a unor factori de natură fizico-chimică, biologică, nucleară etc., care pot afecta atât sistemele ecologice, cât şi sănătatea umană. Această complexitate este consecinţa unei conexiuni permanente, active între mediu şi sănătate. McElroy şi Towsend (1996) au elaborat un model al acestei conexiuni (fig. 1), care evidenţiază faptul că diferite părţi ale unui sistem sunt dependente de altele şi sunt într-o continuă interacţiune. Această independenţă trebuie avută în vedere, deoarece anumite subsisteme sau unităţi ale unui sistem funcţionează fie ca un întreg de sine stătător (ecosistemul), dar în relaţie cu diferite populaţii organisme (inclusiv populaţia umană) şi mediul în care acestea se găsesc. Impactul negativ asupra sănătăţii şi sistemelor ecologice nu are niciodată o singură cauză, dar chiar dacă se ia în discuţie o singură cauză a unui impact, relaţia cauză-efect arată că „noi afectăm mediul, mediul ne afectează pe noi”. Modelul elaborat de McElroy şi Towsend (1996) relevă faptul că efectele adverse provin din dezechilibre de natură fizică, biologică sau culturală, care includ schimbări în cultura construcţiilor în mediu (clădiri, străzi, suburbii). Cea mai frecventă definiţie care descrie multiplele utilizări ale acestei activităţi consideră estimarea riscului ca pe un suport tehnic pentru luarea deciziilor în anumite condiţii de incertitudine (Suter, 2007). Estimarea riscului este însă considerată a fi rezultatul unei mezalianţe între ştiinţă şi lege (Ruckelshaus, 1984). Cei mai mulţi dintre evaluatorii de risc sunt implicaţi în sistemul financiar şi în sistemul de asigurări (Melnikov, 2003). Estimarea riscului a penetrat însă în multiple sfere ale activităţii umane: inginerie, managementul incendiilor din natură, medicină, reglementări priving mediul înconjurător. 2

Fig. 1. Interconexiunea dintre sistemele abiotice şi biotice, respective popolaţia umană în modelul propus deMcElroy and Townsend (1996).

Definiţia generală indică faptul că două trăsături sunt comune tuturor tipurilor de estimări de risc: - trebuie luată o decizie - rezultatele au un anumit grad de incertitudine Definiţia convenţională a riscului este aceea conform căreia riscul este o combinaţie între severitate (natură şi mărime) şi probabilitatea efectelor unei anumite acţiuni. Severitatea poate fi descrisă în funcţie de situaţie: număr de decese,

diminuarea abundenţei, reducerea fertilităţii solului etc. Probabilitatea poate deriva dintr-o estimată a frecvenţei unui anumit tip de efect pentru indivizii dintr-o populaţie expusă sau o frecvenţă ipotetică a efectelor, dacă s-au luat aceleaşi decizii în repetate rânduri. De exemplu, riscul poate fi 0.3 % din frecvenţa anuală a mortalităţii unei populaţii expuse sau probabilitatea ca efluent poluat, deversat înr-un lac să reducă numarul de specii de peşte cu 15%.

3

Pe de altă parte, riscul poate fi definit în mod subiectiv ca o stare a populaţiei expuse la consecinţele unei decizii. Acest risc subiectiv este o problemă importantă atunci când se evaluează riscul asupra populaţiei umane supuse la forme de anxietate, dar este mai puţin relevant pentru riscul de mediu sau ecologic. Este important de menţionat faptul că termenii “risc pentru mediu” şi “risc ecologic” pot cuza adesea confuzii din cauza similitudinii aparente. De exemplu, în Statele Unite, termenul “risc de mediu” a fost utilizat pentru a descrie riscurile generate pentru populaţia umană ca urmare a contaminării mediului înconjurător. Ulterior, ecologiştii au inventat termenul de “risc ecologic” pentru a se referi la celelalte organisme, populaţii şi ecosisteme care nu include populaţia umană (Barnthouse şi Sutter, 1986). În Europa, termenul de risc de mediu este utilizat, în mod curent, în sensul dat de ecologişti în USA. Estimarea riscului se bazează pe cunoaşterea ştiinţifică, în sensul că nu elaborează noi teorii sau nu generează cunoştinţe fundamentale, dar utilizează ştiinţa şi instrumentele acesteia pentru a genera informaţii utile pentru atingerea unui anumit scop. În acest sens, numeroase practici ale ERA (estimarea riscului de mediu) au fost elaborate şi dezvoltate ca un process ingineresc. Scopul principal al estimării de risc este acela de a constitui o bază de informaţii fundamentate ştiinţific pentru luarea unei decizii (de exemplu, remedierea unu site contaminat). În primul rând, estimarea riscului furnizează un raport asupra bazei tehnice necesare pentru luarea unei decizii. În al doilea rând, ERA oferă informaţii privind legitimitatea cerinţelor unor părţilor interesate şi ale publicului. În al treilea rând, ERA poate contribui la reducerea unor controverse prin furnizarea unor date tehnice necesare pentru rezolvarea unor probleme de ???. În final, ERA oferă un mijloc pentru părţile interesate de a participa în procesul de luare a deciziilor. Desigur, aceste funcţii pot fi exercitate în cazul ideal, pentru că, în realitate, ele nu se realizează în totalitate. Adesea, acest proces de luare a deciziei are o încărcătură socio-politică, motiv pentru care uneori se afirmă că estimarea de risc serveşte unor scopuri socio-politice (Suter, 2007). Estimările de risc şi componentele acestora sunt spuse în permanenţă revizuirii şi adesea sunt subiectul unor controverse, inclusiv în justiţie. Totuşi, este important pentru evaluatorii de risc să fie conştienţi de faptul că deciziile bune trebuie să fie văzute ca atare prin prisma legitimităţii, adică să nu fie subiectul unor controverse de ordin juridic şi legal.

4

Evaluarea riscului este o componentă de bază a managementului integrat al mediului şi, împreună cu managementul riscului, un proces fundamental care vine în întâmpinarea necesităţii şi obligaţiilor de a oferi sisteme sigure de muncă şi un mediu în care angajaţii, publicul şi ecosistemele să nu fie expuşi hazardelor (pericolelor). Elaborarea unui program eficient de management al riscului trebuie percepută ca o cale practică de angajare a unor responsabilităţi, de împlinire a unor motivaţii, a îndeplinirii unor criterii de înţelegere a situaţiilor ce implică orice fel de pericol (hazard) pentru întregul personal dintr-un amplasament în vederea creşterii siguranţei şi pentru identificarea şi controlul activ al riscului.

Evoluţia conceptelor de hazard şi risc şi a preocupărilor în domeniu Dicţionarul Oxford defineşte riscul în termeni de hazard, lipsă de şansă, consecinţe nefavorabile, pierderi, expunere. Termenul a risca este definit ca a se expune la pericole ce pot produce daune sau pierderi, vătămări, deces, de a se aventura. Definiţiile din dicţionar nu satisfac exclusiv exigenţele specialiştilor din domeniul evaluării şi managementului riscului. Noţiunea de risc este de multe ori considerată un sinonim al hazardului, dar riscul este implicarea aditională a şansei într-o anumită întâmplare neprevazută, neaşteptată. Deşi riscul poate fi raportat la şansă şi exprimat ca o probabilitate, el este totuşi mai mult decât atât. Probabilitatea nu ţine în întregime de întâmplare, ci este corelată cu un număr de factori care vor fi analizaţi în continuare. În estimarea riscului, doi termeni au semnificaţie fundamentală: conceptele de hazard, şi respectiv, risc (EEA, 1998): Hazardul - potenţialul de a produce prejudicii (daune, vătămări, decese); Hazadrul poate fi definit ca o proprietate sau o situaţie care, în circumstanţe particulare, poate genera un prejudiciu (Rozal Society, 1992). •

Riscul - probabilitatea de a se manifesta prejudiciul (în circumstanţe definite şi, în mod obişnuit apreciate prin gradul de severitate). Riscul este un concept mai dificil de explicat. Termenul „risc” este utilizat în limbajul cotidian în sensul de „şansa unui dezastru”. Când este utilizat în procesul de estimare a riscului, acesta are definiţii specifice, cea unanim acceptată find aceea că riscul este o combinaţie a probabilităţii ori frecvenţei de apariţie/manifestare a unui anumit hazard şi mărimea consecinţelor acestei manifestări (Royal Society, 1992). •

În etapa de pionierat, comunitatea inginerească, preocupată de noi abordări, noi descoperiri, noi concepte, noi materiale s-a confruntat adesea cu 5

evenimente obişnuite dar şi catastrofale, unele fiind consecinţa subestimării pericolelor unor accidente majore. Paradoxal pentru anii 70-80 este faptul că, odată cu creşterea gradului de cunoaştere în domeniul ingineriei şi securităţii sistemelor industriale şi cu descreşterea frecvenţei accidentelor, cerinţele publicului în privinţa diminuării sau suprimării riscului de accidente a crescut. Aceasta a condus la elaborarea unei legislaţii mai ferme (OSHA sau EPA în Statele Unite sau Directiva Seveso II în Europa). Preocupările în direcţia estimării şi managementului riscului s-au amplificat în anii 80. În Statele Unite ale Americii, în anul 1985, American Institute of Chemical Engineers a fondat Centrul pentru Securitatea Proceselor (Center for Process Safety) având ca membri circa 100 de corporaţii. Acest exemplu a fost urmat în 1992, în Europa, prin crearea Centrului European pentru Securitatea Proceselor (European Process Safety Center, EPSC) cu sediul la Londra şi având ca membri 35 de companii. Măsurile pentru siguranţa, protecţia mediului şi a sănătăţii au devenit o prioritate şi s-a considerat important ca ele să fie iniţiate şi gestionate la cel mai înalt nivel al conducerii companiilor, dar nu numai la nivelul experţilor, ci la nivelul întregii companii, fiind în realitate o sarcină de natură tehnică şi organizatorică. Factorul uman a devenit un element major al siguranţei. În actuala conjunctură socio-economică, mecanismele de piaţă şi eficienţa economică sunt preocupări dominante, în sensul realizării producţiei cu costuri cât mai mici posibile, a investiţiilor de capital reduse, a evitării, pe cât posibil, a adoptării unor măsuri exagerate (inclusiv din punctul de vedere al costurilor) care să vină în sprijinul siguranţei în funcţionare. Dar practica a dovedit ca diminuarea preocupărilor în acest sens se răzbună. Marile companii chimice au învăţat această lecţie şi, drept urmare, cerinţele experţilor în materie de siguranţă a sistemelor industriale vizează maximizarea siguranţei şi cuantificarea riscului remanent. O provocare permanentă pentru comunitatea inginerească şi pentru autorităţile din domeniul protecţiei mediului şi a sănătăţii – şi nu numai – este îmbunătăţirea continuă a siguranţei, securităţii mediului şi a omului, în condiţiile unei presiuni economice severe şi a posibilităţilor limitate de predicţie a hazardelor – atât din punctul de vedere al efectului maxim, cât şi al probabilităţii de producere. Munca va implica întotdeauna hazardul şi riscul unor accidente ce vor afecta sănătatea celui implicat. În prezent, în societăţile supraindustrializate, protecţia muncii şi prevenirea accidentelor sunt tematici de primă prioritate: apare deci o legătură intrinsecă între analiza hazardului şi riscului din perspectiva funcţionării în siguranţă a unei instalaţii industriale şi analiza riscului sănătăţii şi protecţiei muncii prin apariţia unor accidente de muncă sau a unor catastrofe umanitare. Tehnica estimării riscului este aplicată intr-un domeniu larg de profesiuni şi zone academice. Inginerii specializaţi în estimarea de risc în construcţii colaborează în scopul determinării probabilităţii şi efectelor căderii unor

6

componente. Specialiştii în evaluări de risc în domeniul bunăstării sociale determină probabilitatea comportării antisociale şi efectele acesteia. În acest context, estimarea riscului a devenit o modalitate frecvent utilizată de a examina problemele mediului înconjurător, ca de exemplu: estimarea riscurilor generate în mediu de prezenţa organismelor modificate genetic (GMO), a unor agenţi chimici, a radiaţiei ionizante, a unor instalaţii industriale. Variantele de definiţii ale estimării de risc sunt importante deoarece dovedesc larga urilizare a acestiu intrument şi diferitele sensuri şi semnificaţii ale termenilor pe care diferite grupuri de experţi îi folosec. De-a lungul timpului, s-au produs schimbări importante în cadrul politicilor de mediu în acest sens, de la abordările bazate pe hazard la cele bazate pe risc. O abordate bazată pe risc examinează riscul indus de o problemă de mediu într-o mai mare măsură decât o face pentru hazarde. De exemplu, în cazul unui site contaminat cu agenţi toxici, - o abordare bazată pe hazard va avea în vedere identificarea agenţilor toxici din sol, solicitând măsuri de remediere care să conducă la reducerea concentraţiilor toxice la cele impuse de standarde. - o abordare bazată pe risc pentru solul contaminat va începe cu identificare agenţilor toxici. Nivelul de decontaminare cerut va depinde de probabilitatea ca populaţia să fie expusă la agenţi toxici, şi de efectele pe care lear produce acel nivel de expunere. Nivelul de decontaminare va depinde într-o mare măsură de gradul de utilizare al terenului şi de riscul generat de această utilizare (EEA, 1998). Scopul şi domeniul estimărilor de risc variază într-un sens mai larg. În unele cazuri este vorba de riscuri singulare într-un domeniu de scenari ale expunerii. În alte situaţii, estimările de risc sunt specifice pentru un anumit amplasament şi privesc un domeniu de riscuri generate de o anumită instalaţie. Poate fi examinat un agent poluant individual într-o anumită componentă de mediu (un poluant al aerului sau apei, de exemplu). Fundamentele estimărilor de risc sunt bazate, în mod tradiţional, pe examinarea efectelor asupra sănătăţii umane. În prezent, aceste estimări accentuează asupra problemelor din mediul înconjurător, astfel încât la ora actuală se dezvoltă şi se aplică metodologii pentru examinarea ameninţărilor exercitate asupra ecosistemelor rezultate din riscurile de mediu. Prin comparaţie cu estimarea riscului pentru sănătate, care reprezintă el însuşi o noutate în domeniu, estimarea risculu pentru sistemele ecologice este în plină dezvoltare din punctul de vedere al definirii conceptelor şi al posiilităţii şi metodologiei de aplicare. În ultimul timp, problematica estimării riscului de mediu a atras atenţia a numeroase organizaţii internaţionale: - Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD)

7

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS - WHO) Centrul European pnetru Ecotoxicologie şi Toxicologia Substanţelor Chimice (ECETOC) care s-au implicat în dezvoltarea metodologiilor de estimare a riscului, în particular în estimarea riscului chimic (EEA, 1998; van Leeuwen et al., 1996). -

Aşa numitul hazard natural a facut întotdeauna parte din istoria umană. În lumea modernă se constată însă o creştere paradoxală a decalajului între acumulările remarcabile din ştiintă şi tehnologie, care ar putea face viaţa mai sigură şi mai sănătoasă şi pierderile materiale şi umane însemnate, asociate hazardelor. Protecţia împotriva fenomenelor necunoscute este aproape imposibilă, iar provocarea pentru realizare studii şi cercetări pentru a îmbunătăţi metodele şi a spori cunoaşterea în acest sens este mai actuală ca oricând!

Premise europene privind evaluarea şi managementul riscului în România În România, prima lege de protecţie a mediului a fost introdusă în anul 1973. Documentul legislativ respectiv nu includea cerinţe explicite pentru evaluarea impactului şi riscului asupra mediului în sensul actual, neexistând o metodologie pentru evaluare şi pentru luarea deciziilor, iar autorităţile erau responsabile pentru monitorizarea mediului. După 1990, ministerul de resort a inclus anumite cerinţe de evaluare a impactului asupra mediului în Ordinele nr. 170/1990, nr. 113/1990, nr. 619/1992. În decembrie 1995 a fost promulgată Legea nr. 137 – Legea protecţiei mediului, iar reglementările referitoare la evaluarea impactului asupra mediului sunt conţinute în pentru prima dată în ordinul MAPPM nr. 125/1996, pentru aprobarea procedurii de reglementare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului înconjurător, bazată pe Directiva 85/337/EEC. Ordinul MAPPM nr. 184/1997 se referă la aprobarea procedurii de realizare a bilanţurilor de mediu de nivel 0, 1, 2 şi evaluarea riscului, descriindu-se modurile în care se efectuează aceste studii. Directiva 82/501/EEC privind pericolele (hazardele) accidentelor majore ale unor activităţi industriale, adoptată pe fundalul existenţei unor reglementări şi acorduri la nivelul UE privind protecţia mediului, sănătatea şi siguranţa la locul de muncă şi nu numai, a fost amendată de Directivele 87/216/CEE şi 88/610/CEE. Obiectivele şi principiile comunitare privind politica de mediu au fost fixate prin programele UE la 22 noiembrie 1973 şi 17 mai 1977 şi care vizează, în particular principiul că cea mai bună politică constă în prevenirea accidentelor posibile la sursă prin integrarea măsurilor de siguranţă în diferite stadii ale conceperii, construcţiei şi exploatării unui proces. De asemenea Comitetul de

8

supervizare privind siguranţa, protecţia igienei şi sănătăţii la locul de muncă a emis o decizie în acest sens în 1974 (74/325/EEC). Protecţia publicului şi mediului precum şi siguranţa şi protecţia sănătăţii la locul de muncă necesită o atenţie specială în zonele unde se desfăşoară anumite activităţi industriale cu pericol de accidente, în măsură să provoace chiar accidente majore, mai ales că astfel de accidente s-au produs deja, consecinţele fiind uneori foarte serioase atât pentru lucrători cît şi pentru public şi mediu. Fiecare activitate industrială implică sau poate implica lucrul cu substanţe periculoase şi care, în eventualitatea unor accidente majore, pot avea serioase consecinţe pentru om şi mediu. De aceea fiecare producător trebuie să informeze autorităţile competente asupra existenţei şi proprietăţilor acestor substanţe, instalaţiile ce prezintă risc în acest sens, în vederea reducerii pericolelor de accidente majore şi a stabilirii etapelor de acţiune pentru reducerea consecinţelor acestora. În plus, fiecare producător trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a preveni astfel de accidente şi pentru a limita consecinţele. Un rol esenţial îl pot juca activităţile de instruire şi informare a personalului care-şi desfăşoară activitatea pe un site industrial în scopul prevenirii accidentelor majore şi aducerii sub control a situaţiei în eventualitatea producerii unor astfel de accidente. De asemenea, orice persoană aflată în afara amplasamentului ce prezintă pericol de accidente majore, dar care poate fi afectată de acestea trebuie să fie informată asupra măsurilor de securitate ce trebuie luate şi asupra comportamentului corect ce trebuie adoptat în eventualitatea unui accident. Dacă un astfel de accident s-a produs, producătorul trebuie să informeze imediat autorităţile competente şi să comunice informaţiile necesare pentru evaluarea impactului accidentului. Statele membre ale UE trebuie să ofere informaţii Comisiei Europene privind accidentele majore care au loc pe teritoriul lor, astfel încât comisia să poată analiza hazardele din accidentele majore. Legislaţia specifică fiecărui stat membru trebuie combinată cu acţiunile comunităţii desfăşurate în scopul realizării protecţiei mediului, securităţii şi sănătăţii. La modul general, obiectivele de bază ale descrierii procesului de evaluare a riscului sunt: • să ofere suficiente informaţii privind importanţa şi modul de realizare a procesului de evaluare a riscului; • să arate importanţa evaluării riscului ca parte integrantă a sistemului de management al sistemelor industriale sau de altă natură care prezintă un anumit grad de risc; • să ofere o modalitate sistematică şi eficientă de a elabora şi implementa un program de management al riscului; • să demonstreze şi să evidenţieze beneficiile evaluării riscului şi cum poate fi acesta utilizat ca un instrument al schimbării.

9

În acest context, efectuarea unor studii care să realizeze evaluarea impactului factorilor de risc asupra mediului este deosebit de necesară. Aceste studii au ca obiectiv principal să furnizeze date, soluţii şi răspunsuri cu privire la impactul factorilor de risc existenţi în diverse instalaţii industriale, zone poluate, depozite etc. ce pot pune în libertate agenţi nocivi şi să estimeze raza de acţiune posibilă, efectul substanţelor şi deşeurilor periculoase asupra zonei şi circuitelor ecologice, gradul de risc etc. Aceste studii prognozează impactul posibil al unui obiectiv urmărit sau proiectat, oferă soluţii privind modalităţile de reducere a impactelor inacceptabile şi prezintă prognoze şi opţiuni pentru factorii de decizie. Pentru a realiza acest lucru este necesar să se abordeze următoarele teme: • • • •

definirea conţinutului noţiunii de evaluare a riscului; evaluarea riscului şi sistemul de management al securităţii (siguranţei); implementarea unui program de aplicare a evaluării riscului; evaluarea riscului ca instrument al schimbării.

Evaluarea şi managementul riscului, alături de evaluarea impactului reprezintă instrumente de control pentru angajarea oricărui proiect major, situaţie în care sunt căutate răspunsuri la întrebări precum: • funcţionarea are loc în condiţii de siguranţă, fără riscul major de accidente sau efecte asupra sănătăţii pe termen lung? • mediul înconjurător din arealul aferent proiectului va putea face faţă deşeurilor şi poluării suplimentare, apărute ca urmare a executării proiectului? • în ce măsură amplasamentul destinat proiectului va intra în conflict cu exploatarea planificată a terenului din jurul său? Va exclude dezvoltările ulterioare din zonă? • resursele de apă, energie etc. din zonă sunt suficiente pentru consumul obiectivului? • care sunt efectele sociale ale proiectului şi ce resurse umane va necesita? • cum ar putea afecta accidentele de pe amplasament ecosistemul? În anul 1992, Institutul Britanic de Standardizare (BSI) a lansat standardul privitor la management, BS 7750: "Sisteme de management al mediului", cuprinse în seria ISO 14000, primul standard în domeniul managementului, care este în acord cu cel privitor la managementul calităţii ISO 9000. Elementele cuprinse în acest standard se referă la problemele curente ale mediului: deversări în aer, deversări în resursele de apă, alimentarea cu apă şi tratarea apei, deşeuri, zgomot, radiaţii, reconstrucţie ecologică, planificarea, evaluarea impactului asupra mediului, eco-labelling, utilizarea energiei şi a materialelor, protecţia muncii, riscuri de incendii etc.

10

Actori implicaţi în estimarea şi managementul riscului Evaluatorii de risc Evaluatorii de risc sunt experţi tehnici care execută estimări de risc, care ulterior se constituie în suport pentru luarea unor decizii (Suter, 2007). Evaluatorii riscului ecologic lucrează de regulă în echipe care pot include evaluatori ai ricului pentru sănătatea umană, ecologişti, toxicologi, chimişti, hidrologi, statisticieni, specialişti în modelarea sistemelor, ingineri şi alţi experţi tehnici cu relevanţă în acest domeniu.

Managerii riscului Managerii de risc sunt indivizi sau echipe cu responsabilitate şi autoritate pentru luarea unor decizii care implică prevenirea/diminuarea riscului. În anumite situaţii, rolul lor este clar stabilit, în funcţie de poziţia pe care o ocupă în cadrul autorităţii centrale, regionale sau locale, cu atribuţii în acest sens.

ÎNTREBĂRI 1. Prezentaţi succint câteva din prevederile legislaţiei europene în domeniul mediului privind evaluarea şi managementul riscului. 2. Care sunt, la modul general, obiectivele de bază ale descrierii procesului de evaluare a riscului? 3. Care sunt întrebările la care procesele de evaluare şi management al riscului pot oferi răspunsuri? 4. Prezentaţi succint premisele europene privind evaluarea şi managementul riscului în România 5. Care sunt principalii actorii implicaţi în estimarea şi managementul riscului

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ AIChE, (1992), Guidelines for Hazard Evaluation Procedures, Second edition, American Institute of Chemical Engineers, 1992. Barnthouse L.W., Suter G.W., (1986), User’s Manual for Ecological Risk Assessment, ORNL-6251, Oak Ridge National Laboratory, Oak Ridge, Tennessy, USA.

11

Belluck D., Benjamin S., (2001), Human Health Risk Assessment, In: A Practical Guide to Understanding, Managing and Reviewing Environmental RiskAssessment Reports (Benjamin S., Beeluck D.A.), (Eds.) Lewis Publishers-CRC Press, Boca Raton, 2001. Council Directive, (1982), Seveso Directive 82/501/EEC (Seveso I), Council Directive of 24 June 1982 on the major Accident Hazards of Certain Industrial Activities. Council Directive, (1996), Council Directive 96/82/EC of 9 December 1996 (Seveso II), on the control of major-accident hazards involving dangerous substances, EEA, (1998), Environmental Risk Assessment: Approaches, Experiences and Information Sources, Environmental issue report No 4, European Environment Agency, Copenhaga. Frenzen K., (2001), Risk-Based Analysis for Environmental Managers, Lewis Publishers, CRC Press Company, Boca Raton. Jaeger C., (1998), Risk Management and Integrated Assessment, Env. Modell. Assess. 3, 211-225. Legea 137/1995, Legea Protecţiei Mediului, MO 304/1995. McElroy A., Townsend P.K., (1996), Medical Anthropology in Ecological Perspective, Third Edition, Westriew Press, Boulder. Melnikov A., (2003), Risk Analysis in Finance and Insurance, Chapman and Hall, CRC press, Boca Raton, Florida, USA. OM, (1997), Ordinul 184/1997 al Ministerului Apelor, Pădurilor, Protecţiei Mediului, MO nr. 303/1997. Ozunu Al., (2000), Elemente de hazard şi risc în industrii pouante, Editura Accent, Cluj_Napoca. Ruckleshaus W., (1984), Risk in a free society, Risk Analysis, 4, 157 – 162. Suter G., (2007), Ecological Risk Assessment, Ediţia a II-a, CRC Press, Boca Raton, USA. USEPA, (1992), Framework for Ecological Risk Assessment, EPA/0630/R-92/001, Office of Solid Waste and Emergency Response, Washington DC, 1992. van Gerwen, S.J.C., Gieffel M.C., van Riet K., Beuemer R.R., Zwietering M.H., (2000), Stepwise Quantitaive Risk Assessment as a Tool for Characterization of Microbiological Food Safety, J. Appl. Microbiol., 88, 938-951. Wilson A.R., (1991), Environmental Risk: identification and Management, Lewis Publishers, CRC Press LLC, Boca Raton.

12

1. CONCEPTELE DE HAZARD ŞI RISC 1.1. Aspecte generale. Definiţii Hazardul se identifică cu orice situaţie cu potenţial de producere a unui accident. Riscul este probabilitatea ca hazardul (pericolul) existent să se transforme într-un accident. Altfel spus, hazardul se poate defini ca un potenţial pericol (ameninţare) asupra oamenilor şi a bunurilor, în vreme ce riscul este probabilitatea ca hazardul să se producă, să aibă loc. Diferenţa între cele doua notiuni a fost foarte clar ilustrată de Okrent (1980), care a considerat doi oameni care urmau să traverseze oceanul, unul intr-un vapor, iar celalalt într-o barcă cu vâsle. Hazardul (moartea prin înec) este acelaşi în ambele cazuri, dar riscul (probabilitatea de a muri) este foarte diferit în cele două situaţii periculoase. Dacă totuşi se produce moartea prin înec a celor doua persoane, atunci se poate vorbi de un dezastru. Dezastrul este definit deci ca “realizarea hazardului”. Relaţia dintre hazard şi risc trebuie tratată cu multă atenţie. Dacă toţi factorii sunt egali – în special gradul de expunere şi persoanele care sunt subiectul expunerii, atunci riscul este proporţional cu hazardul. Acest lucru se întâmplă totuşi rar. Wilson (1991) a descris riscul de mediu ca pe un sistem complex, care cuprinde: • sursa (sursele) • mecanismele de control primar • mecanismele de transport • mecanismele de transport secundar • ţintele (populaţia, habitatele sensibile, biota) Combinând modelul McElroy şi Towsend (1996) cu conceptele elaborate de Wilson (1991), Franzen (2001) a elaborat modelul conceptual al riscului ca sistem complex (Conceptual Risk System Model, CRSM) (fig. 1.1.). Definirea şi înţelegerea riscului în cadrul acestui sistem este crucială pentru managementul riscului, care devine cea mai productivă cale de a proteja sănătatea umană şi mediul.

Exemple cotidiene

Bicromatul de potasiu este un compus chimic toxic cancerigen. El este folosit în multe tehnici de analiză a conţinutului de alcool din gazele de respiraţie.

13

Pentru a servi acestui scop el este introdus într-un tub etanş şi nu este antrenat de aerul ce trece prin stratul de substanţă.

Fig. 1.1. Sistemul RISC cu subsistemele abiotic, biotic şi cultural (cu referire la sistemele multiculturale) (Franzen, 2001)

Prin urmare, deşi este o substanţă periculoasă (ce prezintă hazard), utilizarea sa, în maniera prezentată nu prezintă risc pentru subiect. Făina nu este considerată a fi, în general, o substanţă periculoasă (cu hazard). Un recipient cu făină pus pe un raft nu va avea un craniu şi oase încrucişate desenate pe etichetă sau alte semne de avertizare, aşa cum s-ar întâmpla în cazul unui borcan cu bicromat de potasiu. Totuşi, dacă un brutar este expus o anumită perioadă de timp într-o atmosferă cu praf de făină, pielea sa va putea dezvolta dermatite (inflamaţii ale pielii), va suferi conjunctivite (inflamaţii ale ochilor), rinite (inflamaţii ale nasului) şi se va îmbolnăvi de astm, (inflamaţii ale plămânilor). Prin urmare, pentru un agent cu periculozitate relativ scăzută, poate exista un risc substanţial şi, invers, un agent cu un pericol ridicat, aşa cum s-a arătat mai sus ar prezenta un risc necuantificabil în anumite condiţii. 14

Un mare număr de substanţe chimice, de exemplu acizii, pot fi corozivi sau iritanţi pentru fiinţele umane. Acesta este hazardul asociat acestor substanţe chimice. Riscul ca acidul să producă iritaţii ale pielii sau să aibă un efect coroziv va fi determinat de probabilitatea ca, în anumite împrejurări, să se producă un prejudiciu într-un anumit grad. Dacă o persoană ar putea veni în contact cu acidul după ce acesta a fost diluat, riscul de iritaţie a pielii va fi minim, dar proprietatea periculoasă a substanţei chimice va rămâne neschimbată. Acest exemplu ilustrează un concept fundamental legat de teoria estimării riscului: natura hazardului va ramâne aceeaşi, dar expunerea dictează în ce măsură hazardul se va manifesta.

1.2. Hazardul Mediul în care fiinţa umană se manifestă în toată plenitudinea ei este expus unei mari diversităţi de fenomene şi situaţii, generate de numeroşi factori. Fenomene naturale extreme (cutremurele, furtunile, inundaţiile), la care se adaugă accidentele tehnologice şi situaţiile conflictuale – hazardele - pot afecta siguranţa, sănătatea fiecărei persoane şi a societăţii în ansamblu, precum şi calitatea mediului înconjurător. Hazardul reprezintă o sursă sau o situaţie cu un anumit potenţial de a provoca rău în termeni de vătămare a omului sau afectarea sănătăţii, daune pentru proprietăţi, pentru mediu sau o combinaţie a acestora. Reducerea efectelor acestor dezastre, ca manifestări ale hazardelor, necesită studiul interdisciplinaral hazardelor, a vulnerabilităţii a riscului şi, în mod deosebit informarea şi educarea populaţiei. În funcţie de modul de apariţie (geneză) hazardele pot fi: • hazarde naturale , care reprezintă o formă de interacţiune dintre om şi mediul înconjurător, în cadrul căreia sunt depăşite anumite praguri de adaptare a societăţii; • hazarde antropogene, care sunt fenomene potenţial dăunătoare societăţii, generate de diferite activităţi umane.

Vulnerabilitatea pune în evidenţă cît de mult este expus omul şi bunurile sale în

faţa diferitelor hazarde, indicând nivelul pagubelor pe care poate să le producă un anumit fenomen. Vulnerabilitatea se exprimă pe o scară cuprinsă între zero şi 1 (care exprimă distrugerea totală a bunurilor şi pierderi de vieţi omeneşti din amplasamentul afectat). A fi vulnerabil înseamnă a fi expus unor pericole potenţiale carepot afecta sănătatea, să ameninţe viaţa, sau să producă pagube. Distrugerea mediului determină o creştere a vulnerabilităţii. De exemplu, despăduririle determină o intensificare a eroziunii şi alunecărilor de teren,

15

producerea unor viituri mai puternice şi o creştere a vulnerabilităţii aşezărilor şi căilor de comunicaţie.

1.2.1. Hazardele naturale Cuprind două grupe mari de fenomene: • hazarde endogene (erupţii vulcanice, cutremure): acţiunea lor este generată de energia provenită din interiorul planetei; • hazarde exogene: ƒ hazarde climatice (furtunile, cicloanele, fulgerele, grindina, seceta); ƒ hazarde geomorfologice (erozuinea solului); ƒ hazarde hidrologice (inundaţiile); ƒ hazarde oceanografice (creşterea nivelului oceanului planetar, dinamica hidrosferei); ƒ hazarde biologice (epidemii, invazii de insecte şi rozătoare); ƒ hazarde biofizice (focul); ƒ hazarde astrofizice (căderea meteoriţilor).

1.2.2. Hazardele antropogene Sunt fenomene potenţial dăunătoare societăţii şi mediului generate de diferite activităţi umane. Manifestarea acestora depinde de vulnerabilitatea mediului asupra căruia se manifestă aceste pericole. Hazardele antropogene pot fi: • hazarde în procesele industriale (hazarde tehnologice); • hazardele în activităţile de transport terestru; • hazardele în activităţile de transport marin; • hazarde la instalaţiile nucleare şi la transportul materialelor radioactive.

1.2.3. Hazardele în procesele industriale Acestea sunt cunoscute şi sub numele de hazarde tehnologice şi cuprind o gamă largă de accidente legate de activităţile industriale, cum sunt: exploziile, incendiile, scurgerile de substanţe toxice, poluarea accidentală legată de activităţile miniere. Dezvoltarea tehnologică fără precedent din ultimele decenii a consacrat o serie de domenii şi ramuri industriale (termoenergetica, energetica nucleară, industria chimică şi petrochimică), caracterizate prin utilizarea unor echipamente tehnologice deosebit de performante şi de complexe, în contextul desfăşurării unor procese tehnologice pretenţioase. Exploatarea eficientă a instalaţiilor tehnologice implicate - presupunând funcţionarea cvasicontinuă a acestora, prin diminuarea opririlor cauzate de diverse cedări, defectări – în circumstanţele protejării corespunzătoare a sănătăţii personalului angajat si a populaţiei, precum 16

şi în contextul conservării mediului ambiant, necesită asigurarea şi menţinerea unor niveluri ridicate de securitate tehnică. Aceste accidente sunt mai frecvente în cadrul industriei chimice şi afectează aşezările şi populaţia din vecinătatea amplasamentelor prin emisiile accidentale de substanţe sau din procesul de producţie şi prin cantităţile mari de deşeuri care afectează solul, apa şi aerul. În anul 1974, la Flixborough, în Marea Britanie, o întreagă instalaţie chimică a fost distrusă de o puternică explozie soldată cu 28 de morţi şi 36 de răniţi. Accidentul a avut consecinţe majore şi asupra zonelor învecinate, provocând pagube proprietăţilor pe o arie largă. Cauza acestui accident a fost fisurarea unei conducte utilizate temporar şi care a permis scurgerea unei cantităţi mari de ciclohexan, care a format cu aerul un amestec exploziv. În 1976, la Manfredonia (Italia) un incident survenit într-o uzină petrochimică, la o coloană de răcire a aminiacului, a provocat deversarea a 10 t trioxid de arsen, 18 t oxid de potasiu şi 60 t apă ce au antrenat substanţele periculoase. Ca urmare a acestui accident au fost evacuaţi circa 1000 de oameni pe o arie de 2 km2 din jurul instalaţiei, au fost afectate animalele din zonă şi plantaţiile de măslini pe cca. 15 km2. Nivelul arsenului în sol a crescut de la 200 mg/m2, cât se înregistra în mod curent la 2000 mg/m2. În 1976, explozia unei instalaţii industriale la o uzină chimică din localitatea Seveso (Italia) a produs scurgerea unei cantităţi mari de dioxină, o substanţă chimică extrem de periculoasă, folosită în războiul din Vietnam ca substanţă defoliantă. Acest accident a fost un semnal de alarmă care a determinat Comunitatea Europeană să ia măsurile necesare pentru prevenirea situaţiilor similare. După accidentul de la Seveso, Comunitatea Europeană a definit noţiunea de “accident major” (risc major), ca fiind un eveniment (o emisie de substanţe, un incendiu sau o explozie puternică) în relaţie cu dezvoltarea necontrolată a unei activităţi tehnologice care generează un pericol grav în interiorul sau în exteriorul întreprinderii prin eliberarea uneia sau mai multor substanţe toxice. Unul dintre cele mai grave accidente tehnologice s-a produs la 3 decembrie 1984 la Bhopal (India), prin scăparea accidentală a unui gaz toxic (izocianat de metil de la o uzină de pesticide aparţinând concernului internaţional Union Carbide. Accidentul s-a soldat cu 6500 de victime şi cu îmbolnăvirea a 100.000 persoane (Standardul Australian AS 4804-1997). În 1986, la o fabrică de produse agrochimice din Elveţia, de lângă Basel, aparţinând concernului Sandoz un puternic incendiu a condus la poluarea fluviului Rin, ca urmare a scurgerii a 30 t de produse chimice (cerneluri şi vopdele fluorescente, pesticide organofosforice, fungicide pe bază de mercur. Oraşul Basel a fost afectat de un nor de mercaptani. S-a estimat că au fost ucişi 500 000 de peşti, iar consecinţele acestui accident s-au resimţit pe termen lung.

17

1.2.4. Accidentele majore Accidentele majore (hazardele) tehnologice sunt deosebit de importante din punctul de vedere al impactului şi riscului asupra sănătăţii populaţiei şi a mediului înconjurător. În acest sens se poate considera că există trei caracteristici corelate: • imposibilitatea de a prezice când şi cum se produc aceste accidente (de aici decurge lipsa posibilităţii de control); • incertitudinile privind răspândirea şi impactul; • imposibilitatea de a prevedea interacţiunile (umane şi tehnice). Există deja suficiente informaţii asupra efectelor pe termen scurt şi/sau lung pe care le au asupra mediului şi sănătăţii astfel de accidente (accidentul nuclear de la Cernobâl, exploziile de la Los Alfaques, scăpările de dioxină de la Seveso). Hazardul şi riscul potenţial cresc în intensitatea efectelor, dacă se consideră pagubele complexe şi pe termen lung asupra resurselor din mediu (sol şi apă) şi asupra ecosistemelor. Impactul acestor accidente este major deoarece, deşi activităţile care le pot declanşa (generarea de putere, procese chimice, transport) au caracter planificat şi sunt, în general, continue, hazardele şi presiunile pentru mediu asociate cu accidentele nu sunt niciodată anticipate. Deşi datele statistice privind accidentele produse până acum oferă o imagine asupra a ceea ce s-ar putea produce în viitor, nu este totuşi posibil să se prezică cu certitudine suficient de mare dacă şi când va avea loc un accident. Combinate cu incertitudinile semnificative care însoţesc natura şi mărimea impactelor ce vor rezulta, accidentele trebuie tratate, în mod justificat, ca o sursă semnificativă de risc social. Riscul, în acest sens, poate fi caracterizat prin natura şi magnitudinea unui efect nedorit în relaţie cu probabilitatea de a se produce. Activităţile industriale care generează aceste pericole la care sunt asociate riscurile au crescut în intensitate. În plus, interacţiunile între societatea umană şi mediul natural a sporit vulnerabilitatea faţă de evenimente periculoase (hazarde). Prevenirea şi controlul acestor accidente în scopul minimizării riscurilor şi aducerea lor în “limite acceptabile” sunt considerate ca priorităţi. Protecţia sănătăţii publiclui şi a mediului în faţa consecinţelor accidentelor majore este o activitate complexă şi plină de incertitudini, care necesită utilizarea estimării şi managementului riscului pentru aducerea la îndeplinire a acestui deziderat. În plus, va fi din ce în ce mai util să se integreze problematica sănătăţii umane şi a protecţiei mediului în managementul riscului operaţiilor periculoase. Analiza acestor accidente a evidenţiat următoarele elemente cheie:

18

• majoritatea accidentelor tehnologice majore se produc în rafinării de petrol şi în industria petrochimică, în timp ce în industria cimentului, a materialelor ceramice, a materialelor de construcţie, acestea sunt mai puţine; • substanţele cel mai adesea implicate în accidente sunt gazele inflamabile şi alte gaze, cum ar fi clorul; • majoritatea accidentelor se produc în timpul desfăşurării operaţiilor tehnologice normale, dar la fel de grave sunt şi cele care apar în timpul activităţilor de întreţinere, reparaţii, pornire-oprire. Nu numai accidentele majore afectează mediul şi sănătatea, ci şi accidentele mai puţin grave, dar care se produc cu o frecvenţă mare sau au ca rezultat acumularea în apă şi sol a unor substanţe toxice.

1.2.5. Hazarde asociate cu sănătatea populaţiei şi a mediului înconjurător Potenţialul mediului de a exercita efecte adverse asupra sănătăţii este cunoscut de mult timp. Totuşi, în ultimii ani, publicul a devenit din ce în ce mai conştient de faptul că au crescut pericolele pentru sănătate din mediul înconjurător. Acastă situaţie este consecinţa, în parte, a dezvoltării rapide a industriei şi, mai nou, a tehnologiilor cu potenţial ridicat de risc. Progresele înregistrate în cercetarea ştiinţifică au relevat existenţa unor hazarde încă nedetectate, care au sporit interesul pentru sănătatea publică. Starea de sănătate a populaţiei în Europa şi legătura sa cu condiţiile de mediu sunt prezentate în raportul Concern for Europe’s Tomorrow (CET), care a avut ca principal obiectiv evaluarea problemelor de mediu în relaţie cu sănătatea, evaluarea gradului de expunere a populaţiei Europei la factorii din mediu în măsură să afecteze sănătatea şi impactul acestora asupra sănătăţii populaţiei. Publicaţia WHO (1990) defineşte sănătatea în felul următor:

“Sănătatea este o stare de bine din punct de vedere fizic, social şi mental şi nu înseamnă neapărat absenţa unei boli sa infirmităţi.” “Măsurarea” corectă a sănătăţii este o limită majoră în descrierea stării de sănătate. Baza unei analize descriptive o reprezintă, la ora actuală, speranţa de viaţă şi cauzele deceselor. 1.2.5.1. Hazardele din mediu şi sănătatea

Oamenii sunt expuşi la o varietate de factori din mediu prin aer, apă şi alte băuturi, alimente şi materiale care intră în contact cu pielea. Expunerea se produce într-o varietate de moduri: în zonele rezidenţiale, industriale, ocupaţionale, în timpul transportului, în interiorul sau în exteriorul clădirilor, la contactul dintre persoană şi un factor de mediu.

19

Gradul de expunere depinde de concentraţia specifică sau intensitatea agentului toxic şi de intervalul de timp. Consideraţiile privind expunerea la factorii de mediu sunt deosebit de importante pentru evaluarea efectelor potenţiale asupra sănătăţii ale unor agenţi toxici. Contactul ocazional cu un contaminant poate avea efecte neglijabile, în timp ce contactul prelungit cu acelaşi factor contaminant poate avea un impact serios asupra sănătăţii. Dacă un factor contaminant este prezent în mai multe zone ale mediului înconjurător, expunerea în fiecare factor de mediu la contaminant (poluant, substanţa chimică, toxică) se acumulează şi determină o expunere totală. Expunerea, împreună cu capacitatea organismului de a absorbi, distribui şi metaboliza substanţa toxică determină doza internă individuală. Aceasta influenţează probabilitatea, tipul şi intensitatea efectelor asupra sănătăţii. Răspunsul unui individ în cazul expunerii la factorii de mediu poluaţi cu substanţe toxice depinde de susceptibilitatea sau vulnerabilitatea acestuia. Evaluarea hazardului asupra sănătăţii în cazul expunerii se bazează pe evaluarea toxicologică, care implică evaluarea efectelor asupra sănătăţii a expunerii în condiţii controlate a unui grup de persoane sau animale, de regulă la nivele relativ mari de concentraţie. O evaluare a riscului pentru sănătate ca urmare a prezenţei hazardelor (pericolelor) în mediu se bazează pe informaţiile ce privesc expunerea populaţiei la poluant şi pe cunoaşterea relaţiei expunere-răspuns. Studiile epidemiologice sunt o sursă importantă de informaţii. În aceste studii, relaţia dintre un agent din mediu şi o boală sau un alt parametru de sănătate este evaluată prin luarea în considerare a influenţelor posibile şi a altor factori asupra acestei relaţii. Această abordare este foarte importantă deoarece, în cele mai multe cazuri, bolile în discuţie au o etiologie datorată mai multor factori şi a interacţiunii dintre aceştia. În ciuda evoluţiei metodologiei epidemiologice din ultimul timp, evaluarea cantitativă în relaţia mediu-sănătate este încă incompletă şi incertitudinea în exprimarea riscului este substanţială. În parte, acest lucru se datoreşte atât cunoaşterii insuficiente a efectelor asupra sănătăţii, a expunerii la intensităţi mici, cât şi lipsei posibilităţilor de evaluare suficient de precisă a expunerii în mediu poluat (agent toxic). Analiza expunerii populaţiei la hazardele din mediu şi a stării de sănătate a populaţiei poate indica ariile în care riscul pentru sănătate este semnificativ şi unde sunt necesare acţiuni intense atât în sectorul economic cât şi al autorităţilor din domeniul sănătăţii publice şi a populaţiei. O proporţie considerabilă a populaţiei Europei este expusă la factorii de mediu la un grad despre care se consideră că se impune un prag unor aspecte ce privesc sănătatea.

20

1.2.5.2. Poluarea atmosferei şi sănătatea Problemele cele mai frecvente ale relaţiei mediu-sănătate privesc expunerea la un nivel excesiv al poluanţilor în aer. În majoritatea cazurilor, expunerea se referă la populaţia urbană şi se produce în episoade scurte. Dintre poluanţii atmosferici consideraţi, cele mai mari probleme le creează pentru sănătate poluanţii particulaţi, măsuraţi ca “particule totale în suspensie”. Diverse probleme respiratorii apar ca urmare a prezenţei în aer a unor nivele ridicate de dioxid de sulf (SO2) şi oxizi de azot (NOx). De asemenea, expunerea la nivele ridicate de ozon afectează o mare parte a populaţiei Europei. Poluarea aerului în incinte (unde există acumulări de CO, NO2) generată de sursele de încălzire, fumul de ţigară, compuşii organici volatili (proveniţi de la materialele de construcţii sau agenţi de curăţire), azbest este o sursă importantă de pericole pentru sănătate. Posibilităţile de a cunantifica impactul asupra sănătăţii al poluării în incinte sunt limitate. În schimb, riscul îmbolnăvirilor datorate expunerii la câţiva poluanţi din incinte este bine stabilit. Pe lângă afecţiunile respiratorii acute sau cronice pe care le produc poluanţii atmosferici, unele componente poluante din aerul din exterior sau din interiorul incintelor măresc riscul de cancer. De exemplu, azbestul, benzenul, funinginea sunt clasificate de International Agency for Research on Cancer ca având potenţial sigur cancerigen (carcinogene), iar benzopyrenul şi gazele de eşapament ca fiind probabil cancerigene. Un studiu epidemiologic realizat la Cracovia (Polonia) a relevat creşterea incidenţei cancerului de plămâni pentru rezidenţii din centrele urbane poluate, ca urmare a combustiei cărbunilor. De asemenea s-a evidenţiat creşterea riscului cancerlui de plămâni pentru populaţia din zonele limitrofe unor site-uri industriale (metalurgie neferoasă – emisii de compuşi ai aerului). 1.2.5.3. Alimentele şi apa contaminate şi sănătatea oamenilor Contaminarea apei de băut şi spălat, precum şi a alimentelor, cu agenţi microbiologici poate constitui o sursă serioasă de îmbolnăviri. Hazardele potenţiale asupra sănătăţii ca rezultat al poluării apei cu substanţe chimice este, de asemenea, semnificativă. Concentraţiile nitraţilor în apele subterane din câteva zone ale Europei cu agricultură intensivă au depăşit limitele prescrise. Concentraţii de arsen în apele din regiuni ale Ungariei, Bulgariei, României conduc la probleme de sănătate (cancer de piele). Numeroase substanţe chimice periculoase ce pot fi găsite în apă sunt totuşi controlate, astfel încât expunerea şi impactul acestora este mai mic decât în cazul contaminării microbiologice.

21

1.2.5.4. Deşeurile şi sănătatea Colectarea deşeurilor, depozitarea, procedeele de valorificare sunt potenţiale hazarde asupra sănătăţii, deoarece deşeurile, în principiu, conţin substanţe chimice periculoase, agenţi poluanţi biologici şi fizici. Prin emisii în aer sau infiltrare în sol şi în apele subterane, site-ul poate fi contaminat biologic sau chimic. Studiile orientate în direcţia evaluării impactului asupra sănătăţii al depozitelor de deşeuri au evidenţiat rolul acestora în incidenţa unor efecte serioase pentru sănătate (ex. cancer).

1.3. Riscul 1.3.1. Definirea riscului Riscul poate fi perceput în diverse moduri.

Riscul este o combinaţie de frecvenţe sau probabilităţi de producere şi consecinţa unui eveniment periculos specificat (Standardul Australian AS 48041997). Riscul poate fi generat de un eveniment, o acţiune sau absenţa unei acţiuni, consecinţele posibile variind de la cele benefice la cele catastrofale. În conformitate cu prevederile standardului AS/NZS 4360: 2001, riscul reprezintă posibilitatea de materializare a unui eveniment care va induce un impact asupra anumitor obiective. În perspectiva Ordinului Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului nr. 184/1997, riscul este probabilitatea apariţiei unui efect negativ

într-o perioadă de timp specificată şi este adesea descris sub forma ecuaţiei:

Risc = Pericol x Expunere Evaluarea riscului este procesul utilizat pentru a determina priorităţile managementului riscului prin estimarea şi compararea nivelelor de risc cu standardele, ţintele, nivelele de risc sau alte criterii predeterminate (Standardul Australian AS 4360-1995). Managementul riscului este aplicarea sistematică a politicilor de management, procedurilor şi practicilor în scopul identificării, analizei, evaluării, diminuării şi controlului riscului (Standardul Australian AS 4360-1995).

22

Riscul în sisteme industriale este generat de pierderile probabile anuale de producţie sau accidente umane ca rezultat al unor evenimente tehnice neprevăzute:

Riscul = Frecvenţa x Consecinţa

În acest mod de definire, riscul poate fi raportat ca pierderi (tone/an), frecvenţa sau probabilitatea reprezintă numărul de evenimente/an, iar consecinţa este de fapt gravitatea, pierderea medie (tone/eveniment). Pentru ca această relaţie să devină operaţională este necesară parcurgerea următoarelor etape: • identificarea riscului; • determinarea frecvenţei accidentelor sau incidentelor; • determinarea consecinţelor medii pentru un anumit eveniment. În fig. 1.2 este reprezentată distribuţia riscului în funcţie de evoluţia frecvenţei şi de consecinţe.

Fig. 1.2. Relaţia risc – frecvenţă – gravitate (consecinţe) Identificarea riscului este o problemă dificilă, din cauza diversităţii şi multitudinii evenimentelor potenţiale. Posibilităţile de apariţie a evenimentelor se pot estima prin studii statistice, dar şansele de a obţine rezultate sigure sunt discutabile din cauza faptului că, pe lângă riscul chimic este necesară asocierea altor tipuri de risc: riscul carcinogen, riscul epidemiologic, riscul contaminării nucleare, riscul apariţiei unor fenomene naturale. 23

Probabilitatea de manifestare a pericolului, din punct de vedere calitativ, se pot întinde de la producerea imediată a expunerii la pericol până la o situaţie de expunere improbabilă. Numărul de persoane care pot fi expuse la pericolul potenţial pot fi incluse de asemenea în această ieharhizare. Dacă un mare număr de oameni ar putea fi expuşi la pericol, acest lucru este desigur un pericol mai mare decât dacă numai unul sau doi angajaţi ar fi expuşi. Riscurile sunt deci ierarhizate unul faţă de celălalt pe baza consecinţelor şi probabilităţii. Această metodologie ar trebui să urmeze procesul de evaluare a riscului din tabelul 1.1. Consecinţele se pot produce individual (risc individual) sau pentru grupuri (tabelul 1.2). Riscurile în mediile economic şi social pot fi exemple de riscuri pentru grupuri. Situaţiile cu risc înalt fac necesară luarea imediată a unor decizii. Riscul intermediar face mai dificilă luarea deciziilor, deoarece este necesară o analiză mai profundă din punctul de vedere al managementului. Toate aceste informaţii conduc la următoarea etapă: luarea deciziilor de management.

Tabelul 1.1.

Factori ce influenţează gradul de risc indus în sisteme industriale şi comunităţi umane şi consecinţele acestuia Timpul şi durata expunerii la pericol; Numărul de oameni expuşi înăuntru şi în afara sistemului vizat; Structura demografică a celor expuşi; Eficacitatea răspunsului în caz de urgenţă înăuntrul şi în afara unităţii; Timpul de muncă pierdut de către angajaţi şi a personalul din exterior; Scăderea moralului angajaţilor; Periclitarea imaginii publice; Prejudicii aduse proprietăţii în interiorul şi în afara unităţii; Costuri necesare pentru curăţire, reparare şi pierdere de producţie în interiorul şi în exteriorul unităţii; Vătămarea personalului şi declanşarea de procese civile; Spaţiul legislativ şi constrângeri suplimentare în domeniul reglementărilor. Managerii pot să ia decizii bine documentate pentru prevenirea sau eliminarea riscului numai dacă au informaţii complete şi exacte. Toate alternativele care trebuie luate în considerare decurg din ierarhizarea riscului, iar măsurile de prevenire sau eliminare pot fi aplicate potrivit unui algoritm prestabilit. Aceste recomandări pot include procedee sau tehnologii îmbunătăţite, întreţinerea, repararea sau înlocuirea echipamentului, reproiectarea procesului,

24

instruirea angajaţilor sau chiar menţinerea status quo-ului. Recomandările trebuie să includă toate aceste ipoteze şi incertitudini.

Tabelul 1.2.

Componente ale riscului individual sau pentru grupuri

Între risc şi securitate există o relaţie de proporţionalitate inversă. În limbaj curent, securitatea este definită ca situaţia de a fi la adăpost de pericol, iar riscul ca posibilitatea de a ajunge la un pericol potenţial. În realitate, ambele sunt stări limită, care nu pot fi atinse la modul absolut, adică întotdeauna va exiata un pericol remanent (rezidual). Un sistem va fi cu atât mai sigur cu cât nivelul de risc va fi mai mic (fig. 1.3).

Fig. 1.3. Relaţia risc - securitate 25

În mod clar există diferenţe în modul în care riscul este perceput de oamenii de ştiinţă, pe de o parte şi de public, pe de altă parte. Există o serie de factori care determină aceste interpretări diferenţiate, care includ: • experienţa personală privind efectul contrar/eveniment; • fondul socio-cultural; • abilitatea de a exercita control asupra unui risc particular; • gradul în care informaţia este dobândită din diferite surse (literatura de specialitate, media etc.); • alte considerente (tendinţe de supraestimare a riscului redus şi de subestimare a riscului mare).

1.3.2. Cum poate fi caracterizat riscul ? Caracterizarea riscului se poate realiza din două puncte de vedere: • calitativ; • cantitativ. Tipul de pericol şi rezultatul advers (opus, dăunător) asociat cu acesta este o trăsătură calitativă importantă a riscului. Referindu-ne la exemplul de mai sus, o probabilitate anume de apariţie a dermatitelor va fi considerată un risc mai mic decât o probabilitate identică de apariţie a unui cancer de piele. Este clar faptul că gradul de expunere este foarte important în determinarea riscului. Aşa cum am exemplificat mai sus, o expunere redusă la ceva ce este foarte periculos poate duce la un risc scăzut. Invers, expunerea de durată la ceva ce prezintă un pericol redus poate conduce la un risc moderat sau, uneori foarte ridicat şi prin urmare trebuie depuse eforturi în direcţia cuantificării expunerii (de exemplu la zgomot, la un anumit tip de praf sau radiaţii) pentru a putea atribui o măsură a riscului asociat.

1.3.3. Riscul şi cuantificarea probabilităţii Dacă se consideră riscul ca un om să moară de cancer la plămâni într-un an şi se corelează cu fumatul de intensitate medie sau înaltă, se presupune valabilă următoarea statistică pentru un eşantion de 100.000 de oameni într-un an oarecare: • dacă toţi aceşti oameni nu sunt fumători, se poate presupune că 10 din ei - pot muri de cancer la plămâni. • dacă toţi aceşti oameni sunt fumători moderaţi, se poate presupune că 100 dintre ei pot muri de cancer la plămâni într-un an. • dacă toţi sunt fumători înrăiţi se poate presupune că 200 dintre ei ar putea muri de cancer într-un an. Riscul absolut al decesului din cauza cancerului în cazul fumătorilor moderaţi ar putea fi de 100 persoane la 100.000 persoane/an. Totuşi 10 omanei din 100.000/an ar putea deceda chiar dacă nu au fumat. Prin urmare, riscul real

26

absolut în cazul fumătorilor moderaţi, atribuibil fumatului este de 90 oameni la 100.000 oameni/an. Riscul poate fi exprimat în manieră relativă. În acest exemplu, riscul relativ al decesului de cancer la plămâni în cazul fumătorilor moderaţi (când se face comparaţia cu nefumătorii) va fi

100 = 10 (adică, pentru 10

fumătorii moderaţi) riscul de a muri de cancer la plămâni este de 10 ori mai marte, într-un an, comparativ cu nefumătorii. S-ar putea acum calcula riscul absolut de deces ca urmare a fumatului pentru fumătorii înrăiţi şi riscul relativ ? De ce se fac aceste măsurători diferite ale riscului ? Unele studii oferă o măsură pentru riscul relativ care este mai uşor de realizat decât măsura absolută a riscului. Există însă probleme şi în aprecierea riscului relativ. De exemplu, dacă riscul relativ de îmbolnăvire a cordului în cazul fumătorilor este 2, în timp ce riscul relativ al cancerului de rinichi în cazul fumătorilor este 4, ce sugerează aceste valori ? S-ar putea spune că dacă cineva fumează, riscul de a se îmbolnăvi de inimă este de 2 ori mai mare decât dacă n-ar fuma şi riscul de a face cancer la rinichi dacă fumează este de 4 ori mai mare decât dacă n-ar fuma. Această situaţie ar putea fi interpretată greşit în sensul că dacă cineva fumează, riscul de a face cancer de rinichi este mai mare decât riscul de a se îmbolnăvi de inimă, iar din punctul de vedere al sănătăţii publice s-ar putea afirma că fumatul contribuie într-o măsură mai mare la cancerul de rinichi decât la boala de inimă. Desigur, ambele interpretări – ce a privit persoana individuală cât şi cea referitoare la sănătatea publică sunt false. Motivul este simplu: riscul absolut al îmbolnăvirii cordului este mult mai mare decât riscul cancerului de rinichi. Cu alte cuvinte, decesul oamenilor ca urmare a atacului de cord este mai frecvent decât decesul din cauza cancerului la rinichi, dacă ei sunt nefumători şi, acelaşi lucru este adevărat şi atunci când oamenii sunt fumători.

1.3.4. Factori de risc Înţelegerea riscului necesită răspuns la următoarele întrebări: • ce poate fi rău ? • care sunt consecinţele? • ce este probabil să se întâmple ? Calitatea şi cantitatea informaţiilor care pot fi obţinute în legătură cu aceste întrebări sunt de importanţă critică în înţelegerea corectă a situaţiei de risc. Există risc asociat cu factori umani, situaţionali şi de mediu. 1.3.4.1. Factorul uman asociat riscului Oamenii pot provoca un accident, răniri sau boli prin acţiunile lor (comitere) sau prin lipsa unor acţiuni (omisiune).

27

La nivelul companiilor, acest lucru se aplică atât pentru lucrători cât şi pentru manageri. Erorile umane sunt responsabile într-o mai mare măsură pentru multe accidente la locul de muncă faţă de defecţiunile de ordin ingineresc. Exemple de riscuri generate de factorul uman: • • • • • •

utilizarea neautorizată a unor echipamente; exploatarea unor echipamente într-o măsură improprie; îndepărtarea dispozitivelor de siguranţă; dispozitive de siguranţă neoperative; utilizarea în cunoştinţă de cauză a unor echipamente sau scule defecte; abateri de la reguli de siguranţă, reglementări, politici sau proceduri. 1.3.4.2. Factorul situaţional asociat riscului

Factorii situaţionali introduc un risc care poate fi raportat la materiale periculoase, echipamente şi dispozitive nesigure, proceduri şi operaţii nesigure. Exemple de factori de risc situaţionali: • • • • • • •

proiectare incorectă a procesului;: selectarea incorectă a echipamentului; materiale de construcţie nesigure; instalarea neadecvată a unor echipamente; depozitarea improprie a materialelor periculoase; amplasare neadecvată a sectoarelor auxiliare; manipularea defectuoasă a deşeurilor periculoase. 1.3.4.3. Factorul mediu asociat riscului

Factorii de mediu introduc riscul prin pericole de ordin fizic, chimic, biologic şi ergonomic care, fie cauzează, fie contribuie la accidente, răniri, îmbolnăviri sau decese. Exemple de factori de mediu care generează risc: • • • •

factori fizici:; zgomot, vibraţii, radiaţii, iluminare, temperatură, presiune, umiditate; factori chimici: gaze, vapori, fum, praf, fumes, mists, care pot fi toxice, inflamabile, explozive, corozive sau reactive; factori biologici: bacterii, virusuri, fungi, paraziţi, care pot cauza boli sau deces; factori ergonomici: factorii umani sau situaţionali care nu sunt compatibili cu limitările fizice sau comportamentale ale angajaţilor.

28

ÎNTREBĂRI TEST 1. Definiţi hazardul şi faceţi o clasificare a hazardelor în funcţie de sursa de provenienţă. 2. Arătaţi ce cuprind cele două grupe de hazarde. 3. Descrieţi succint sursele de hazard în procesele industriale. Arătaţi importanţa accidentelor majore în evaluarea riscului. 4. Prezentaţi pe scurt hazardele asociate cu sănătatea oamenilor şi a mediului. 5. Definiţi riscul din perspectiva ordinului 184/1997 al MAPPM. 6. De câte feluri sunt factorii de risc?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Bălteanu D., Alexe R., (2000), Hazarde naturale şi antropogene, Editura Corint, Bucureşti. Bowles D.S., (1997), A Role for Risk Assessment in Dam Safety Mangement, Proc. 3th International Conference Hydropower 97, Trondheim, Norvegia, iunie 1997. Council Directive, (1982), Council Directive 82/501/EEC of 24 June 1982 on the major Accident Hazards of Certain Industrial Activities. (" Seveso I"), Huff A., (2000) Analysis of Safety Instrumented Systems to Meet Plant Objectives, http://www.jbfa.com Legea 137/1995, Legea Protecţiei Mediului, MO 304/1995. Lemly A.D., (1997), Risk Assessment as an Environmental Management Tool: Considerations for Freshwater Wetlands, Env. Management, 21, 343-358. Lundin J., Jonsson R., (2002), Master of Science in Risk management and safety Engineering, at Lund University, Sweden, J. Loss Prev., 15, 111-117. McNamee D., (1999), Risk Management Today and Tomorrow, http://www.mc2consulting.com McNamee D., (2000), The New Risk Management, http://www.mc2consulting.com McNamee D., (2001), Risk management: Defining a New Paradigm for Internal Auditors, http://www.mc2consulting.com OM, (1997), Ordinul 184/1997 al Ministerului Apelor, Pădurilor, Protecţiei Mediului, MO nr. 303/1997. Ozunu Al., (2000), Elemente de hazard şi risc în industrii pouante, Editura Accent, Cluj Napoca.

29

Popescu D., Pavel A., (1998), Risc tehnic/tehnologic. Inginerie si Management, Ed. Briliant, Bucuresti. Smith K., (1995), Environmental Hazards. Assessing Risk and Reducing Disaster. Routledge, Londra. Zakri A.H., (2001), International Standards for Risk Assessment and Tisk Management of Biotechnology, ICTSD Workshop on Biotechnology, Biosafety and Trade, Bellevue, Elveţia, 18-20 iulie 2001.

30

2. ANALIZA RISCULUI 2.1. Aspecte generale Pentru elaborarea unei analize bază pe risc este importantă cunoaşterea semnificaţiei unor termeni şi concepte.

1. Analiza riscului Analiza riscului este un proces care cuprinde două etape: 1. Evaluarea (calitativă şi cantitativă) a riscului 2. Analiza propriu-zisă, pe baza evaluării şi a altor date de intrare. Procesul implică comunicarea între cei implicaţi în analiza riscului, mai ales a celor potenţial expuşi la risc ca un punct focal de importanţă majoră. Analiza riscului este un instrument pentru evaluarea magnitudinii şi severităţii riscului. Deşi foloseşte principii şi instrumente fundamentate ştiinţific, analiza de risc foloseşte informaţii care nu pot fi cunoscute cu un grad mare de certitudine, ci doar cu un anumit grad de probabilitate. Analiza de risc aplicată problematicii mediului înconjurător necesită o alegere între presupuneri/ipoteze plauzibile şi teorii bine fundamentate ştiinţific, pe de o parte, cât şi decizii bazate pe politici şi reglementări în domeniu.

2. Managementul riscului Managementul riscului este procesul de identificare, evaluare, selecţie şi implementare a acţiunilor destinate reducerii şi controlului riscului pentru sănătatea umana şi mediul înconjurător. Procesul trebuie realizat pe un fundament ştiinţific, prin acţiuni eficiente din punctul de vedere al costurilor şi care să conducă la reducerea sau prevenirea riscurilor, ţinând seama şi de considerente de ordin social, cultural, etic, politic şi legal.

3. Comunicarea riscului Comunicarea riscului reprezintă de fapt schimbul de informaţii în legătură cu riscurile de mediu şi sănătate între evaluatorii de risc, managerii de risc, public, media, grupuri interesate etc. Între estimarea, managementul şi comunicarea riscului există o relaţie de biunivocitate, care ţine seama de principalii actori implicaţi în procesul de

31

estimare şi management al riscului şi de constrângerile de ordin subiectiv şi obiectiv (fig. 2.1).

Fig. 2.1. Corelaţia dintre estimarea, managementul şi comunicarea riscului (Fjeld et al., 2007).

4. Acţiuni corective în legătură cu prevenirea/eliminarea riscului • • •

Aceste acţiuni vizează următoarele ţinte: protecţia populaţiei şi resurselor aplicarea măsurilor de reducere şi/sau prevenirea riscurilor utilizând resursele disponibile, care pot avea caracter limitat procese justificate şi justificabile din punctul de vedere tehnic şi al consistenţei.

Cunoaşterea proprietăţilor materialelor şi mecanismelor de acţiune a hazardelor sunt condiţii elementare pentru asigurarea securităţii. Standardele 32

inginereşti contribuie la atingerea acestui deziderat. În cazul instalaţiilor mai mari trebuie examinat întregul sistem, adică este necesară analiza sistemului. Analiza de risc este orientată spre prevenirea consecinţelor încă din faza de proiectare. De asemenea, în analiza şi evaluarea riscului trebuie imaginate scenarii ale accidentelor potenţiale, pentru a determina probabilitatea de producere şi posibilele consecinţe. În anii 70 erau aplicate în mare măsură metodele analitice calitative de evaluare a riscului, care trepatat au căpătat un conţinut cantitativ (Quantified Risk Assessment, QRA). Iniţial, acest mod de abordare a pericolelor (hazardelor) a fost aplicat în domeniul siguranţei nucleare, cunoscut sub numele de Probabilistic Safety Assessment (PSA). QRA a evoluat rapid în anii 80, în special în segmentul de analiză a consecinţelor.

2.2. Etape ale analizei de risc: informaţii preliminare 2.2.1. Prezentare generală Metodologiile aplicate în analizele de risc au un caracter flexibil în funcţie de situaţia dată, dar o serie de etape sunt comune.

Descrierea sistemului În această etapă se trec în revistă informaţiile de care se dispune în legătură cu procesul, instalaţia, condiţiile de mediu, situaţia meteorologică şi seismică, schema tehnologică, diagrama de proces şi control etc.

Identificarea riscului Este acea etapă în care se localizează materiale, cantităţi, caracteristici etc. astfel încât să se omită cât mai puţin posibil din suma de hazarde care sunt asociate riscului; un risc omis rămâne ca poteţial punct de plecare într-o altă înlănţuire de evenimente. Un rol deosebit în această etapă o are experienţa anterioară, cunoaşterea în detaliu a proceselor, lista de verificare în acord cu bazele de date existente. Identificarea este legată de localizarea şi caracterizarea sursei de scurgeri şi a zonelor cu potenţial ridicat de producere a accidentelor. Identificarea riscului este necesară din următoarele considerente: -

în scopul evaluării hazardului; pentru întocmirea planurilor de intervenţie; pentru luarea de măsuri în caz de urgenţe.

33

Estimarea frecvenţei (probabilităţii) În principiu, această etapăse referă la următoarele componente majore: - obţinerea de informaţii din situaţii asemănătoare, petrecute anterior; - întocmirea şi analiza evenimentelor şi greşelilor (defecţiunilor) rezultate din situaţii obişnuite (de operare, constructive, datorate mediului ambiant).

Estimarea consecinţelor În această etapă se analizează natura hazardului, mărimea impactului şi se bazează pe o metodologie utilizată pentru determinarea evoluţiei rezultatelor hazardelor (accidentelor, incidentelor). Se utilizează informaţii stocate în baze de date specifice şi divese modele ale efectelor posibile, criterii de decizie care poate să reducă din ansamblul şi gravitatea consecinţelor estimate.

Analiza riscului Se realizează prin combinarea rezultatelor obţinute în etapele de estimare a frecvenţelor şi consecinţelor riscului, oferind o imagine globală a riscului. Odată ce au fost identificate şi evaluate pericolele (hazardele), ele vor fi ierarhizate în concordanţă cu gradul de risc, fiind luate în considerare probabilitatea sau frecvenţa şi severitatea consecinţelor . Acest proces de ierarhizare plasează cele mai nesigure şi mai grave pericole pe primul loc. De regulă, se recomandă să se înceapă ierarhizarea pericolelor după potenţialele consecinţe distructive, urmate de o estimare a probabilităţii ca pericolul să genereze o consecinţă. Pericolele care pot cauza moartea sau distrugerea unei instalaţii au cel mai înalt grad de severitate. Pericolele vor fi minore sau neglijabile dacă nu vor conduce la incapacitate temporară de lucru ca urmare a vătămării sau îmbolnăvirii. În fig. 2.2 se prezintă schematic etapele analizei riscului.

2.2.2. Estimarea riscului Estimarea riscului este procedura prin care riscurile induse de hazarde inerente implicate în procese sau situaţii sunt estimate fie calitativ, fie cantitativ. Estimarea riscului este procesul de estimare a probabilităţii cu care un anumit efect poate fi generat ca urmare dintr-o activitate, acţiune sau prezenţa (probabilitatea se referă la porţiunea sau fracţiunea de timp pentru care consecinţa poate fi constatată/observată). Riscul este un concept pentru evaluarea posibilelor daune, care se bazează pe criteriile:

34

• • •

Criteriul daunelor (Ce se poate intampla?) Criteriul probabilităţii (Cât de probabil este?) Criteriul importanţei (Cât de important este?)

Fig. 2.2. Etapele analizei de risc

35

În timp ce evaluarea probabilităţii şi a daunelor se bazează în principal pe cunoasterea ştiinţifică, aprecierea importanţei unui risc este de natură politică. Ea este expresia dorinţei de a reuşi a unei societăţi. National Research Council (NRC, 1983) a considerat estimarea riscului ca fiind un process în patru etape: • Identificarea hazardului • Estimarea toxicităţii • Estimarea expunerii • Caracterizarea riscului În ciclul de viaţă a unui produs chimic de exemplu, riscurile pot apărea în timpul fabricării, distribuţiei, utilizării sau depozitării acestuia. Estimarea riscului compusului chimic implică identificarea hazardelor inerente la fiecare etapă şi o estimare a riscurilor induse de aceste hazarde. Riscul este estimat prin încorporarea unei măsuri a probabilităţii ca un hazard să cauzeze un prejudiciu şi o măsură a severităţii prejudiciului în termeni de consecinţe pentru populaţia umană şi/sau pentru mediu. Estimarea riscului pentru mediu poate reprezenta şi examinarea riscurilor rezultate din sisteme tehnologice care afectează ecosistemele, animalele şi populaţia umană. El include estimarea riscului pentru sănătatea umană şi aplicaţii specifice ale estimării de risc la nivel industrial care examinează, ca ţinte, populaţia umană, biota sau ecosistemele.

2.2.3. Managementul riscului Reprezintă procesul de luare a deciziilor prin care se poate face o alegere între un domeniu de opţiuni pentru a se ajunge la rezultatul cerut. Acesta poate fi specificat prin lege, cum ar fi standardele de mediu, poate fi determinat printro analiză risc-cost-beneficiu, sau poate fi determinat printr-un alt proces, de exemplu “norme industriale” sau “bune practici”. Managementul riscului ar trebui să aibă ca rezultat reducerea riscului până la un nivel acceptabil în limitele resurselor disponibile. Managementul riscului se poate realiza pe mai multe căi: •

Eliminarea riscului:

Interzicerea totală a utilizării sau comercializării unor substanţe periculoase este un exemplu de eliminare a riscului. Totuşi, eliminarea riscului nu este întotdeauna posibilă: în exemplul dat, chimicalele interzise pot fi substituite cu altele, eventual mai puţin periculoase.

36

•

Transferul riscului:

Riscul poate fi transferat spre alte zone, de exemplu industria poate transfera responsabilităţile legate de riscurile de mediu către companiile de asigurări. •

Asumarea riscului:

Riscul poate fi asumat de companii sau guvern. Aceasta se poate realiza în mod conştient, de exemplu în cazul în care o companie estimează riscul şi face demersuri pentru acoperirea costurilor oricărui prejudiciu care poate decurge din acesta. Riscurile sunt adesea asumate fără estimarea acestora sau fără identificarea hazardelor. •

Reducerea riscului

În majoritatea deciziilor politice şi legale, reducerea riscului este cea mai comună modalitate de management al riscului. Deşi reducerea riscului este asociată în mod curent cu reglementările legale, există şi multe alte căi de a realiza reducerea riscului.

2.2.4. Percepţia riscului Implică convingeri, atitudini, judecăţi şi sentimente, cât şi valori sociale sau culturale pe care populaţia le adoptă în faţa hazardelor. Maniera în care populaţia percepe riscul este vitală în procesul de estimare şi management al riscului. Percepţia riscului va fi determinată într-o mare măsură în privinţa considerării riscului ca “acceptabil” sau dacă managementul riscului impune măsuri pentru rezolvarea problemei.

2.2.5. Comunicarea riscului Comunicarea riscului este o parte extrem de importantă a analizei de risc, întrucât reprezintă de fapt schimbul de informaţii în legătură cu riscurile de mediu şi sănătate între evaluatorii de risc, managerii de risc, public, media, grupuri interesate etc. (fig. 2.3.). Comunicarea riscului se poate referi la: •

clarificări privind riscurile pentru sănătate şi mediu

37

• • •

comunicarea riscurilor rezultă din obligaţia pentru responsabilitatea întreprinderii (principiul de prevenire, principiul prudentei, garanţia produsului) configurarea raţională a comunicării comunicarea riscului serveşte la formarea încrederii între întreprinderi şi public

Fig. 2.3. Nivele ale discuţiilor în legătură cu comunicarea riscului Motivele comunicării riscului pot avea în vedere următoarele aspecte (tabelul 2.1.): • dezvoltarea standardului de mediu • pericol de accident datorita instalatiei industriale • accidente • suspiciune de noxe • dovada noxelor Analiza pe bază de risc este un suport pentru plasarea în perspectivă a aspectelor de mediu (de exemplu, constrângeri cauzate de tipul contaminării) şi, în acest sens, punctează căile de realizare a unei soluţii eficiente de management. Se oferă informaţii despre reprezintă în esenţă un proces de restaurare şi transferă eforturile din domeniul ingineria mediului spre cele destinate planificării în scopul redezvoltării/reutilizării care, în acest context reprezintă în fapt remediere.

38

Analiza pe bază de risc poate genera o abordare fezabilă, atât din punctul de vedere al mediului înconjurător, cât şi din punc de vedere economic şi care să ofere siguranţă şi certitudine.

Tabelul 2.1.

Principalele teme urmărite în procesul de comunicare a riscului

În relaţie cu componentele analizei de risc, aplicarea acţiunilor corective bazate pe risc (RBCA) este un proces iterativ care oferă o bază

pentru următoarele activităţi: • •

Identificarea surselor iniţiale de contaminare necesitatea existenţei unei durate de iniţiere a unui răspuns de urgenţă, considerată adesea măsură intermediară de remediere Concentrarea eforturilor în direcţia colectării de date de înaltă calitate şi reproductibile la estimarea riscului pentru un amplasament, care să facă posibilă identificarea tuturor căilor potenţiale de expunere, a receptorilor şi mecanismelor sursă, precum asigurarea unui grad de credibilitate la utilizarea de alternative în timp real pentru metodologiile de culegere a datelor pe amplasamentele supuse evaluării; 39

• • •

•

Clasificarea unui site sau stabilirea unui portofoliu de site-uri, în funcţie de gradul de percepţie al ameninţării/riscului prezentat pentru sănătatea umană şi pentru mediu; Acordarea asistenţei la calcularea şi stabilirea de obiective şi ţinte specifice de remediere şi a nivelurilor de realizare a acestora; Determinarea, dacă este cazul, a tipului de acţiuni suplimentare (de corecţie / de remediere, a continuării monitorizării etc.) necesare pentru a aduce un site la punctul de a nu mai necesita acţiuni suplimentare de remediere; Decizii cu privire la nivelul de supervizare necesar pentru acţiunile de decontaminere, conduse de părţile responsabile în acest sens.

Analiza bazată pe risc este un instrument util atât pentru elaborarea unei definiţii clare şi cuprinzătoarea riscului cât şi pentru caracterizarea mediului înconjurător şi explicarea conexiunilor cu aspectele socio-politice, socioeconomice, legale şi financiare (fig. 2.4. ).

Fig. 2.4. Conexiuni în analiza de risc (EEA, 1998)

40

2.3. Metode ale analizei de risc Experienţa acumulată în practica inginerească a consacrat mai multe metode de analiză a riscului tehnic/tehnologic. Dintre acesteea se pot menţiona: - metoda What if… (ce dacă …), fundamentată pe mulţimea de întrebări puse spontan de grupul de studiu al cazului în discuţie; (este o metodă nestructurată, limitată în timp, bazată pe experienţă şi cu o importantă componentă subiectivă); - metoda listelor de verificare (Checklist), bazată pe o listă de probleme prestabilită, care valorifică experienţa acumulată în problema respectivă; structura listei nu are caracter universal, nu pot fi "importate" de la un caz la altul, aceasta fiind completă numai în măsura în care se dispune de o bază de date bogată şi sistematizată, cu informaţii referitoare la cazuri similare; - metoda studiilor de hazard şi operare (Hazard and Operability Study), fundamentată pe o investigare sistematizată a incorectitudinilor care pot apărea la punerea în operă a sistemului tehnic/tehnologic în discuţie, în toate fazele de lucru (concepţie, execuţie, exploatare); - metoda analizei modurilor de defectare şi a efectelor acestora (Fault Mode and Effect Analysys), bazată pe analiza defectărilor/cedărilor posibile ale fiecărei componente în parte a sistemului; necesită o modelare conformă şi precisă a acestuia, are un pronunat caracter de generalitate, fiind aplicabilă unor cazuri atipice; - metoda arborelui defecţiunilor (Faults Tree Analysis), bazată pe construirea unui model logic a sistemului tehnic/tehnologici investigat, evidenţiind modul de înlănţuire a disfuncţiilor, al cărei punct final îl constituie accidentul tehnic.

ÎNTREBĂRI

1. 2. 3. 4.

Enumeraţi etapele analizei de risc. Descrieţi succint câteva căi prin care se poate realiza managementul riscului Prezentaţi motivele comunicării riscului Prezentaţi succint câteva metode ale analizei de risc.

41

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Bowles D.S., (1997), A Role for Risk Assessment in Dam Safety Mangement, Proc. 3th International Conference Hydropower 97, Trondheim, Norvegia, iunie 1997. Council Directive, (1982), Council Directive 82/501/EEC of 24 June 1982 on the major Accident Hazards of Certain Industrial Activities. (" Seveso I"), Huff A., (2000) Analysis of Safety Instrumented Systems to Meet Plant Objectives, http://www.jbfa.com Fjeld R.A., Eisenberg N.A., Compton K.L, (2007), Quantitative Environmental Risk Analysis for Human Health, John Wiley and Sons, New York. Lemly A.D., (1997), Risk Assessment as an Environmental Management Tool: Considerations for Freshwater Wetlands, Env. Management, 21, 343-358. McNamee D., (1999), Risk Management Today and Tomorrow, http://www.mc2consulting.com McNamee D., (2000), The New Risk Management, http://www.mc2consulting.com McNamee D., (2001), Risk management: Defining a New Paradigm for Internal Auditors, http://www.mc2consulting.com OM, (1997), Ordinul 184/1997 al Ministerului Apelor, Pădurilor, Protecţiei Mediului, MO nr. 303/1997. Ozunu Al., (2000), Elemente de hazard şi risc în industrii pouante, Editura Accent, Cluj Napoca. Popescu D., Pavel A., (1998), Risc tehnic/tehnologic. Inginerie si Management, Ed. Briliant, Bucuresti. Smith K., (1995), Environmental Hazards. Assessing Risk and Reducing Disaster. Routledge, Londra. Uth H-J., (2004), Comunicarea riscului–componenta necesară în prevenirea accidentelor, EU-Twinning Project RO2002/IB/EN-02, Implementation of the VOC’s, LCP and SEVESO II Directives, Work package 04: Development of Action Plans for the Implementation of the Seveso II Directive, Activity 4.10 – Mission 39: “Land use Planning”, STE, German Federal Environmental Agency, Berlin Zakri A.H., (2001), International Standards for Risk Assessment and Tisk Management of Biotechnology, ICTSD Workshop on Biotechnology, Biosafety and Trade, Bellevue, Elveţia, 18-20 iulie 2001.

42

3. ESTIMAREA RISCULUI 3.1. Introducere în problematica estimării riscului de mediu Termenul “estimarea riscului” se referă atât la procesul efectiv de estimare a riscului, cât şi la documentele care rezultă din acest proces. Din punct de vedere procedural, estimarea riscului este “un proces

organizat utilizat pentru a descrie şi estima probabilitatea procedurii unor efecte adverse asupra sănătăţii ca urmare a expunerii la agenţi poluanţi în mediul înconjurător. Cele patru etape ale estimării riscului sunt: identificarea hazardului, estimarea raportului doză-răspuns, estimarea expunerii, caracterizarea riscului” (Frenzen, 2001; Belluck şi Benjamin, 2001). În cadrul acţiunii de estimare a riscului, evaluatorii utilizeayă date analitice cunoscute, standardizate, privind calitatea mediului pentru a estima tipul şi gradul riscurilor induse de contaminanţi ai mediului. Aceste estimări au ca

„rezultat estimate ale riscului”.

Rezultatul procesului de estimare riscului este un document care descrie estimatele riscului şi modul în care acestea au fost generate. Evaluatorii de risc sunt responsabili de aspectele tehnice ale estimării riscului. Evaluatorii de risc trebuie să lucreze împreună cu un manager de proiect pentru a se asigura că datele, ipotezele, metodele şi cadrul analitic utilizate pentru generarea estimatelor riscului sunt în acord cu standardele tehnice şi reglementările la zi. Managerii de proiect sunt responsabili pentru gestionarea corectă a proiectului de estimare a riscului. Ei trebuie să aibă un nivel ridicat al cunoştinţelor în domeniu, dar nu este necesar să fie specialişti.

Scopul principal al estimării riscului de mediu este acela de a furniza managerilor de risc toate datele necesare şi informaţiile disponibile menite să faciliteze luarea de decizii pe o bază fundamentată ştiinţific. În legătură cu

aceasta, managementul riscului este procesul de identificare, evaluare, selectare şi aplicare a acţiunilor d reducere a riscului pentru sănătatea umană şi pentru ecosisteme. Managerii de risc sunt persoane responsabile cu luarea unei decizii privind reducerea şi prevenirea riscului. Managerii de risc utilizează estimatele riscului, rezultate din estimarea riscului pentru a determina dacă un proces, activitate sau amplasament induce riscuri semnificative pentru sănătatea umană şi/sau mediul

43

înconjurător. Managerii de risc pot decide de exemplu, că estimatele riscului sunt acceptabile.

3.2. Obiectivele estimării riscului Estimarea riscului este în esenţă un proces pentru identificarea, evaluarea magnitudinii şi controlul riscurilor. Riscul este definit ca o combinaţie între probabilitatea unui incident (adică manifestarea unui pericol – hazard) şi maximumul de consecinţe care apar ca urmare a manifestării pericolului. În conformitate cu Ordinul 184/1997 emis de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, evaluarea riscului este definită “ca un proces pentru

identificarea, analizarea de către Banca Mondială şi controlarea pericolelor datorate prezenţei unei substanţe periculoase într-o instalaţie”.

Raportul din 1992 al Societatii Regale a U.K. explicitează sensul definiţiei prezentate in Directiva Comisiei Europene 93/67/EEC, prezentând distinct componentele evaluării riscului: estimarea si calcularea. În consecinţă, evaluarea riscului implică o estimare (incluzînd identificarea pericolelor, mărimea efectelor şi probabilitatea unei manifestări) şi calcularea riscului (incluzând cuantificarea importanţei pericolelor si consecinţele pentru persoane şi/sau pentru mediul afectat). În conformitate cu Ordinul 184/1997 emis de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, obiectivul general al evaluării riscului este de a controla

riscurile provenite de pe un un amplasament, prin identificarea : agenţilor poluanţi sau a pericolelor mai importante; resurselor şi receptorilor expuşi riscului; mecanismelor prin care se realizează riscul; măsurilor generale necesare pentru a reduce gradul de risc la un “nivel acceptabil”

• • • •

Prin urmare, evaluarea riscului implică o trecere în revistă detaliată şi sistematică a uneor practici/metode de lucru, procese, echipamente sau medii de lucru şi identificarea diferitelor pericole (hazarde) posibile. Sunt apoi determinate probabilitatea şi consecinţele potenţiale ale unor evenimente neprevăzute asociate cu hazardele, urmată de estimarea riscurilor utilizând eventual o "matrice a riscurilor" pentru a determina priorităţile. Ulterior se revizuiesc elementele de control şi se pot recomanda şi altele (reproiectarea sau modificarea sarcinilor/ procesului/ echipamentului) pentru a elimina sau pune sub control hazardele identificate. Evaluarea riscului contribuie nu numai la siguranţa 44

şi sănătatea omului şi a mediului, ci şi la ameliorarea proceselor prin identificarea problemelor şi corectarea lor înainte ca acestea să se manifeste (fig. 3.1.).

Fig. 3.1. Etape ale estimării riscului

3.3. Cerinţe în vederea estimării riscului Estimarea riscului are ca scop esenţial asigurarea şi menţinerea unui mediu de lucru propice , în care cei care activează (angajaţii) să nu fie expuşi la pericole. Pentru aceasta există reglementări specifice domeniilor de activitate cu riscuri potenţiale, care impun identificarea şi estimarea riscurilor. Spre exemplu, în sectorul minier angajaţii trebuie să se asigure că:

45

-

există echipamentele de prim-ajutor specifice pentru natura pericolelor şi nivelele de risc; este pregătit un plan de urgenţă bazat pe identificarea pericolelor care pot impune situaţii de urgenţă şi evaluări de risc; există echipamente adecvate de prevenire a pericolelor asociate cu specificul activităţii şi gradul de risc şi de salvare în caz de pericol; sistemele de identificare a pericolelor sunt în funcţiune şi servesc la estimarea şi controlul gradului de expunere a lucrătorilor.

O mare parte din aceste cerinţe se referă la angajaţi. Cerinţe similare se impun şi proiectanţilor, fabricanţilor, furnizorilor. Prin urmare aplicarea managementului riscului pentru controlul hazardelor este o cerinţă impusă tuturor celor care sunt implicaţi în fabricarea, furnizarea, instalarea, utilizarea, întreţinerea unei instalaţii, a unui sistem.

3.4. Când este necesară estimarea riscului ? -

Estimarea riscului se realizează în diferite situaţii: pentru toate procesele critice din punctul de vedere al siguranţei, instalaţii, echipamente, procese, medii de lucru considerate a fi periculoase; oriunde se introduce un nou echipament sau o nouă instalaţie, ori metodă sau sisteme de lucru; oriunde există instalaţii sau echipamente care se exploatează în maniere diferite; oriunde există instalaţii sau echipamente care au fost modificate substanţial; oriunde se produc orice fel de schimbări la locul de muncă care sunt de natură să afecteze siguranţa angajaţilor; oriunde se identifică hazarde pentru om şi mediu, provocate de fenomene naturale; oriunde există pericol de scăpare a unor agenţi toxici (substanţe chimice periculoase) sau pericol de accidente nucleare; oriunde există hazarde ce rezultă din activităţile de transport terestru sau marin.

Următoarele elemente caracteristice ale riscului sunt integrate în evaluările de risc privind (Ordinul 184/1997): • • • • •

riscul chimic; riscul carcinogen; riscul epidemiologic; riscul contaminării nucleare; riscul apariţiei fenomenelor naturale. 46

De asemenea, evaluarea riscului se poate utiliza ca un instrument activ de management, în general şi poate fi realizat în mod regulat ca o componentă a managementului hazardului şi riscului dintr-un sistem.

3.5. Tipuri de estimări de risc 3.5.1. Cadrul legal Un studiu de risc (SR) este solicitat de autoritatea locală sau regională de protecţia mediului (Agenţia de Protecţie a Mediului (APM)) atunci când s-a dovedit că există o poluare semnificativă pe un anumit amplasament.

Condiţiile ce trebuie îndeplinite de SR sunt stipulate în anexele A.4, A.4.1 şi A.4.2. ale Ordinului MAPPM 184/1997. În anexa A.4 evaluarea riscului Este definită drept un proces pentru identificarea, analizarea şi controlul pericolelor induse de prezenţa unor substanţe periculoase. În conformitate cu prevederile Legii Protecţiei Mediului nr. 137/1995 republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale Ordinului Ministrului Mediului si Gospodăririi Apelor nr. 978/2004 pentru aprobarea Regulamentului de atestare pentru elaborarea studiilor de evaluare a impactului asupra mediului şi a bilanţurilor de mediu, evaluarea implică estimarea (incluzând identificarea pericolelor, amploarea efectelor potenţiale şi probabilitatea unei manifestări periculoase) şi calcularea riscului (incluzând cuantificarea importanţei pericolelor şi consecinţelor pentru persoane şi/sau pentru mediul afectat). Evaluarea riscului poate varia de la un exerciţiu formal, documentat pentru grupuri în vederea elaborării unor planuri detaliate de management al hazardelor sau ca un proces de informare individuală la angajare. În conformitate cu Ordinul 184/1997 emis de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului evaluările de risc sunt de două tipuri: - evaluări ale sănătăţii; - evaluări ecologice. Coordonatele evaluării riscului ţin de triada sursă-cale-receptor şi cuprind: - Pericol/sursă (poluanţi, toxicitate, efecte particulare); - Calea de acţionare (drumul de la sursă la ţintă); - Ţinta/receptor (obiectivele asupra cărora se acţionează)

47

3.5.2. Estimarea riscului - element esenţial al managementului riscului Estimarea riscului este un instrument esenţial pentru activităţile de management al riscului. În funcţie de rezultatele estimării riscului, pot fi avute în vedere următoarele activităţi legate de managementul riscului: • stabilirea unui punct final de management; • implementarea unor politici adecvate şi de control; • promovarea responsabilităţilor; • monitorizarea şi evaluarea eficacităţii politicilor şi controlului în domeniul riscului. Deşi toate elementele ciclului de management al riscului sunt importante, evaluarea riscului furnizează fundamentul pentru alte elemente ale acestui ciclu. În particular, evaluarea riscului oferă baza pentru stabilirea politicilor adecvate şi selectarea tehnicilor eficiente din punctul de vedere al costurilor pentru implementarea acestor poilitici. Deoarece riscurile şi ameninţările se schimbă în timp, este important ca organizaţiile să reevalueze periodic riscurile şi să reconsidere dacă politicile şi controlul alese sunt adecvate şi eficiente. Acest ciclu continuu de activităţi (fig. 3.2.), incluzând evaluarea riscului este ilustrat în schema de mai jos care prezintă ciclul de management al riscului.

Fig. 3.2. Ciclu de management al riscului

48

3.6 Elemente de bază ale procesului de estimare a riscului 3.6.1. Metodologia generală pentru estimarea calitativă a riscului În conformitate cu Ordinul 184/1997 emis de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, evaluarea calitativă a riscului va lua in considerare

următorii factori: (1)

Pericol/sursă – se referă la poluanţii specifici care sunt identificaţi sau presupuşi a exista pe un amplasament, nivelul lor de toxicitate şi efectele particulare ale acestora. (2) Calea de acţionare – reprezintă calea pe care substanţele toxice ajung la punctul la care au efecte dăunătoare, fie prin ingerare directă sau contact direct cu pielea, sau prin migrare prin sol, aer sau apă. (3) Ţinta/Receptor – reprezintă obiectivele asupra cărora acţioneaza efectele dăunatoare ale anumitor substanţe toxice de pe amplasament, care pot include fiinţe umane, animale, plante, resurse de apă şi clădiri (sau fundaţiile si folosinţele acestora). Acestea sunt numite în termeni legali obiective protejate. Gradul riscului depinde atât de natura impactului asupra receptorului, cât şi de probabilitatea manifestării acestui impact. Identificarea factorilor critici care influenţează relaţia sursă-cale-receptor presupune caracterizarea detaliată a amplasamentului din punct de vedere fizic şi chimic. În general, evaluarea cantitativă a riscului cuprinde cinci etape: ⇒ descrierea intenţiei; ⇒ identificarea pericolului; ⇒ identificarea consecinţelor; ⇒ estimarea mărimii consecinţelor; ⇒ estimarea probabilităţilor consecinţelor. O parte dintre informaţiile necesare pentru a putea răspunde la aceste întrebări se identifică în bilanţul de mediu nivelul I şi nivelul II. Principalele considerente referitoare la fiecare dintre aceşti factori şi principalele măsuri pentru executarea evaluării sunt descrise în tabelul anexei A.4.1. Adesea este util să se reprezinte rezumatul analizei sursă-cale-receptor sub forma unei diagrame arbore, inainte de a încerca evaluarea riscului, deoarece aceasta identifică clar acţiunea, pericolul şi consecinţele.

49

Pe baza informaţiilor prezentate în tabel se va analiza sistematic fiecare agent poluant în raport cu căile sale poţentiale de acţiune asupra receptorilor specificaţi şi se va decide dacă există o relaţie cauzală sau este posibil să existe. Importanţa riscului fiecărui receptor poate fi apoi evaluată. Identificând acele riscuri la care se impune o formă de remediere – aceasta reprezintă estimarea riscului. Calcularea/cuantificarea riscului se poate baza pe un sistem simplu de clasificare unde probabilitatea şi gravitatea unui eveniment sunt clasificate descrescător, atribuindu-le un punctaj aleatoriu. Model simplificat Clasificarea probabilităţii

Clasificarea gravităţii

3=mare 2=medie 1=mică

3=majoră 2=medie 1=uşoară

Riscul se poate calcula apoi prin înmulţirea factorului de probabilitate cu cel de gravitate, pentru a obţine o cifră comparativă, cum ar fi, 3 (mare) * 2 (serioasă) = 6. Aceasta va permite efectuarea unor comparaţii între diferite riscuri. Cu cât rezultatul este mai mare, cu atât mai mare va fi prioritatea care va trebui acordata în controlarea riscului. Această tehnică de bază poate fi dezvoltată pentru a permite analize mai serioase prin mărirea gamei punctajelor de clasificare şi includerea mai multor definiţii perfecţionate a ceea ce ar trebui considerat a fi de gravitate majoră, probabilitate mare etc. Când în evaluare există un numar mare de poluanţi importanţi, trebuie să se acorde atenţie unei modalităţi mai clare de prezentare. Adesea este util să se faca un rezumat al informaţiilor sub forma unei liste de verificare sau matrice. Un exemplu de matrice este dat in tabelul-anexa A.4.2.

3.6.2. Analiza relaţiei sursă-cale-receptor Scopul principal al evaluării riscului este de a ajuta la stabilirea priorităţilor controlului riscului. Acest lucru se poate realiza prin evaluarea fie calitativă, fie cantitativă a riscului. Evaluarea riscului implică identificarea pericolelor şi apoi aprecierea riscului pe care acestea il prezintă, prin examinarea probabilităţii si consecinţelor (gravităţii) pagubelor care pot să apară din aceste pericole. Această abordare, prin inmulţirea frecvenţei cu consecinţele, a fost folosită atât în evaluarea calitativă, cât şi în cea cantitativă. Diferenţa între cele două este că evaluarea calitativă a riscului consideră frecvenţele şi consecinţele în termeni ”mici” până la 50

“mari”, în timp ce evaluarea cantitativă a riscului atribuie date de probabilitate statistică părţilor de frecvenţă şi consecinţe ale ecuaţiei.

3.6.3.

Identificarea factorilor sursă-cale-receptor amplasament contaminat (Anexa A.4.1.)

pe

un

Criterii de apreciere • •

• • • • •

• • •

• •

•

Sursa şi natura poluantului solidă, lichidă, gazoasă, organică, anorganică concentraţia agenţilor poluanţi şi mobilitatea, solubilitatea lor, disponibilitatea şi retenţia în plante: - în matrice de sol, apă subterană, apă de suprafaţă - în depozite generale, bidoane, containere sau structuri îngropate distribuţia spatială şi volumul total al materialului poluat Natura pericolului corosiv sau alte forme de atac asupra materialelor toxic, carcinogen, iritant dermatologic sau respirator, asfixiant inflamabil, exploziv fitotoxic Tinte/Receptori Includ următoarele categorii principale: sisteme de apă subterană cursuri de apă de suprafaţă receptori umani: - în afara amplasamentului şi pe amplasament - ocupanţi/utilizatori/vecini existenţi şi viitori ai amplasamentului - dezvoltari viitoare sol şi culturi agricole : - existente şi viitoare ecosisteme naturale: - fauna şi flora - rezervaţii naturale, etc. Căi contact direct sau ingerarea unor materiale contaminate • migrarea agenţilor poluanţi prin: -straturi permeabile sau fisurate -apă subterană, apă de suprafaţă şi deversare -puţ de mină/galerii de acces

51

-transport în afara amplasamentului prin vehicule, ex. nămol/praf de pe drum -generare de praf in aer -servicii şi infrastructură Existenţa barierelor împotriva acestor căi (de exemplu, straturi de permeabilitate mică) Date asupra efectelor riscului/pericolului Sunt necesare informaţii privind efectele, apariţia şi acceptabilitatea diferitelor pericole prezentate de agentii poluanţi: - atunci când nivelurile stabilite de declanşarea acţiunii nu sunt disponibile pentru agentul poluant în cauză, de exemplu azbestul - pentru a suplimenta nivelurile de declanşare a acţiunii, când acestea nu sunt strict aplicabile situaţiei, de exemplu importantţ cuprului, acolo unde peisajul nu este important Pot fi necesare informaţii privind: -efectele poluanţilor şi calea de expunere prin care se produc aceste efecte -efectele specifice asupra oamenilor, materialelor de construcţie şi altor factori de mediu naturali sau antropici -date despre reacţia la doza de expunere, aspecte toxicologice, concentraţii acceptabile şi durate de expunere.

52

3.6.4. Matricea pentru analiza relaţiei sursă-cale-receptor (Anexa

A.4.2)

Agent Poluant

Agent Poluant 1, ex. zinc

Pericol(e)

Fitotoxic

Sursa(e)

Halda de depozitare

Cale(cai)

Dizolvare Dizolvare Nici una Extras prin radacini Nici una Nici una

Tinte

Ape subterane Ape de suprafata Sanatate umana Flora Fauna Cladiri/ folosinte

Atingerea sursei caii tintei

Importanta riscului

Necesitate lucrarilor de remediere

Da

Mica/medie

Nu

Da

Mica/medie

Nu

Nu

Mica

Nu

Da

Medie

Da

Nu Nu

Mica Mica

Nu Nu

Agent Poluant 2 Agent Poluant 3 Combinatii De agenti Poluanti X+Y

ÎNTREBĂRI

1. La ce se referă termenul estimarea riscului? 2. Care este reglementarea legală românească care defineşte cadrul procesului de estimare şi management al riscului? 3. Care este obiectul general al evaluării riscului, conform acestei reglementări? 4. Care sunt elementele caracteristice ale risculuiintegrate în evaluările de risc, conform acestei reglementări? 5. Care sunt tipurile de evaluări de risc, conform acestei reglementări? 6. Care sunt factorii luaţi în considerare la evaluarea calitativă a riscului, conform acestei reglementări?

53

3.7. Estimarea riscului pentru sănătate Constituie partea cea mai importantă dintre evaluările de risc. Dezvoltări recente au avut in vedere protecţia si igiena muncii, cu praguri limită stabilite la nivel internaţional pentru a determina expunerea in siguranţă la diferite substanţe chimice pe anumite perioade de timp. Standardele Organizatiei Mondiale a Sănătăţii, de exemplu, au fost dezvoltate pentru nivelurile concentraţilor acceptate ale poluanţilor în atmosferă şi pentru limite orientative pentru sănătatea umană (şi recent pentru sănătatea mediului), pentru diferiţi parametri. Evaluarea riscului asupra sănătăţii este un instrument pentru estimarea posibilităţii de generare a unor probleme de sănătate pentru comunitate, ca rezultat al expunerii la poluanţi. Adaptarea omului este limitată de natura şi concentraţia substanţelor chimice poluante şi implică mecanisme biochimice ce pot avea efecte protectoare, dar şi contrarii, de activitate a metaboliţilor rezultaţi. Complexitatea acestor procese este analizată în funcţie de o gamă largă de factori existenţi în mediul ambiant. Evaluarea riscului asupra sănătăţii ca urmare a acţiunii poluanţilor din mediul asupra organismului uman este deosebit de complexă şi explică lipsa de acţiune sau reacţiile tardive şi, de multe ori confuze privind măsurile de contracarare. Impactul substanţelor chimice asupra organismului cuprinde mai multe etape succesive sau simultane cum sunt: ‰

‰

‰

‰ ‰

expunerea:

- acută - cronică căile de pătrundere şi absorbţia - respiratorie - digestivă - transcutanată biotransformarea - transport - distribuţie - metabolizare depozitarea eliminarea - respiratorie - biliară - tegumentară

54

În ultimă instanţă, riscul însumează expunerea şi toxicitatea (fig. 3.3.), iar estimarea riscului impune de fapt caracterizarea riscului după evaluarea expunerii şi a toxicităţii (fig. 3.4).

Fig. 3.3. Componentele riscului pentru sănătate Patologia chimică priveşte toţi factorii din mediu: apă, alimente, substanţe biogene (minerale sau organice), alte substanţe străine de organism. De altfel şi alte relaţii ale organismului precum şi unii parametri biochimici influenţează şi sunt influenţaţi de doza pătrunsă în organism. Specialiştii disting patru etape în evaluarea riscului pentru sănătate (fig. 3.5.): - identificarea hazardelor (pericolelor); - estimarea gradului de expunere; - estimarea toxicităţii; - caracterizarea riscului.

Identificarea hazardelor reprezintă încercarea de a determina ce substanţe chimice potenţial periculoase sunt prezente în mediu. Cercetătorii colectează probe de sol, aer, apă, sedimente, plante, peşti şi/sau animale de pe amplasament şi din jurul acestuia şi identifică modul de transmitere (fig. 3.6). Ei analizează aceste probe în laborator, iar analizele relevă prezenţa substanţelor chimice şi nivelul la care se găsesc. Adesea se efectuează un sceening pentru a evidenţia care din substanţele chimice prezintă riscuri. Aceste chimicale sunt apoi studiate în următoarele trepte.

55

Fig. 3.4. Etapele estimării riscului pentru sănătate

Fig. 3.5. Etape ale analizei de risc pentru sănătate

56

Estimarea gradului de expunere indentifică condiţiile în care oamenii

pot ajunge în contact cu substanţele chimice identificate în treapta I şi în ce măsură se expun.

Gradul de expunere depinde de prezenţa simultană a unor factori esenţiali (concentraţia substanţei, durata) şi modificatori care influenţează în final cantitatea absorbită. Principalii factori modificatori ai expunerii la poluanţi chimici sunt: concentraţia şi natura, forma sub care se prezintă, durata, prezenţa uneia sau mai multor substanţe, prezenţa unor microorganisme şi natura lor. Estimarea gradului de expunere presupune o evaluare simultană a căilor de expunere (fig. 3.6.).

Fig. 3.6. Căi de expunere pe un site contaminat Din punctul de vedere al evaluării riscului, expunerea la poluanţii toxici se produce în trei moduri: - ingerare; - inhalare; - absorbţie cutanată.

Ingerarea se poate produce prin: -

consumul de alimente ce provin de pe soluri contaminate consumul de apă din surse de apă contaminate

57

Inhalarea se face prin căile respiratorii: -

inspirarea de aer contamina inspirarea de praf contaminat cu substanţe toxice; spălare cu apă contaminată

Absorbţia compuşilor toxici se poate produce prin: -

contactul pielii cu contaminanţi din sol, apă, aer; imersia în apă contaminată.

Pentru fiecare din aceste situaţii, cercetătorii estimează cantităţile pentru substanţa chimică specifică la care este expusă persoana. Ei iau în calcul cât timp, cât de des şi câţi oameni sunt expuşi. În fig. 3.7. sunt illustrate schematic principalele probleme legate de evaluarea expunerii. Pentru substanţele şi agenţii poluanţi care trebuie cuprinşi în cadrul acţiunilor de evaluare şi, ulterior de management al riscului, fiind extrem de numeroşi şi de variaţi, este necesară cunoaşterea concentraţiilor toxice, după care se estimează rata de pătrundere şi se analizează calea de pătrundere (fig. 3.8 - 3.12).

Fig. 3.7. Ţinte ale evaluării expunerii Expunerea umană poate fi acută sau cronică, profesională sau extraprofesională, deliberată sau involuntară sau ca urmare a unui accident sau a unui incident. Expunerea se produce frecvent simultan, pe mai multe căi, plecând de la toate sursele, pentru evaluarea riscului. Expunerea potenţială pleacă de la mediul înconjurător şi poate fi estimată monitorizând mediul. Expunerea efectivă (absorbţia) poate fi măsurată prin supravegherea biologică cu ajutorul dozărilor din ţesuturi sau lichide biologice. 58

Fig. 3.8. Aspecte ale evaluării expunerii

Fig. 3.9. Componente ale estimării ratei de pătrundere

59

Fig. 3.10. Factori de care depinde pătrunderea substanţelor toxice în organism

Fig. 3.11. Determinarea ratei de pătrundere Evaluarea toxicităţii În această fază se examinează toxicitatea, gradul de periculozitate, pentru fiecare substanţă chimică găsită pe amplasamentul analizat prin consultarea studiilor efectuate asupra acestor chimicale. Cercetătorii examinează efectele necancerigene şi cancerigene (fig. 3.13 - 3.22) asupra sănătăţii. Pentru

60

chimicalele ce pot genera cancer se consideră că nu există un prag de toxicitate ci, orice expunere măreşte şansa de apariţie şi evoluţie a cancerului.

Fig. 3.12. Profilul factorului de expunere Probabilitatea de apariţie a cancerului ca rezultat al expunerii la acţiunea substanţelor chimice se exprimă ca, de exemplu, şansa de "unu la un milion". Pentru efecte necancerigene, expuneri reduse nu generează, de regulă efecte adverse asupra sănătăţii umane. Pentru aceste tipuri de substanţe chimice care nu prezintă efecte cancerigene s-au determinat praguri de toxicitate, sub care expunerea nu prezintă pericol.

Fig. 3.13. Indicatori ai toxicităţii

61

Fig. 3.14. Modalitatea de evaluare a toxicităţii pentru substanţe necancerigene

Fig. 3.15. Curba doză-răspuns pentru substanţe necancerigene 62

Fig. 3.16. Modalitatea de evaluare a toxicităţii pentru substanţe cancerigene

Fig. 3.17. Curba doză-răspuns pentru substanţe cancerigene

63

Caracterizarea riscului În etapa de caracterizare a riscului, informaţiile privind identificarea hazardelor, estimarea expunerii, estimarea toxicităţii vin în sprijinul cercetătorilor care realizează estimarea riscului adiţional pentru sănătatea umană, cauzat de poluanţii toxici. Ei însumează riscurile pentru substanţele şi calculează un risc total al site-ului, ataşându-i şi un grad de incertitudine.

Fig. 3.18. Modalităţi de caracterizare a riscului pentru sănătate

Fig. 3.19. Caracterizarea riscului prin însumarea efectelor necancerigene şi cancerigene

64

Fig. 3.20. Determinarea probabilităţii de producere a cancerului

Fig. 3.21. Determinarea riscului adiţional şi total de cancer– exemplu de calcul

65

Fig. 3.22. Determinarea riscului expunerii la substanţe necancerigene – exemplu de calcul

Evaluarea riscului nu poate fi exactă deoarece conţine estimări şi ipoteze. Cercetătorii nu au întotdeauna suficiente informaţii despre cât de toxică este o substanţă, cum reacţionează în organismsau care este gradul de expunere real pe amplasament. Rezultatele sunt probabilităţi, nu certitudini.

ÎNTREBĂRI

1. Care sunt etapele succesive ale impactului substanţelor chimice asupra organismului? 2. Care sunt etapele evaluării riscului pentru sănătate? 3. Care sunt factorii de care depinde gradul de expunere? 4. Care sunt modurile de expunere la poluanţii toxici?

66

3.8. Estimarea riscului ecologic 3.8.1. Cadru general de estimare a riscului ecologic Estimarea riscului este o evaluare a impactului potenţial advers al unei activităţi sau ca urmare a absenţei unei activităţi asupra stării de bine a unui individ, a unei populaţii, a unei comunităţi, sau a unei organizaţii. Acesta este un proces prin care informaţia sau experienţa privind cauza şi efectul într-un set de împrejurări (expunere) este integrată cu gradul de expunere şi scopul evaluării riscului. EPA defineşte estimarea riscului ecologic (Ecological Risk Assessment, ERA) ca fiind o evaluare calitativă şi/sau cantitativă a efectelor reale sau potenţiale ale unui amplasament/sit cu deşeuri periculoase asupra plantelor şi animalelor altele decât animalele domestice şi excluzând oamenii (EPA, 1989). Tot EPA defineşte ERA ca o estimare a probabilităţii ca efectele ecologice adverse (de exemplu: mortalitate, reproductibilitatea redusă a speciilor) să se producă ca un rezultat al emisiilor de poluanţi periculoşi în mediu (EPA, 1994b). Conform EPA (1994a), scopurile pentru care se realizează ERA sunt următoarele: 1. identificarea şi caracterizarea ameninţărilor asupra mediului ca rezultat al emisiilor de substanţe periculoase, 2. evaluarea impacturilor ecologice ale strategiilor alternative de remediere, 3. stabilirea nivelelor de decontaminare ca urmare a aplicării unei anumite tehnici de remediere, care va proteja anumite resurse naturale.

3.8.2. Procedura generală Acest tip de estimare de risc compară concentraţiile preconizate ale poluanţilor în mediu cu pragurile toxice estimate, evaluării securităţii unei emisii propuse. Evaluarea ecologică a riscului a dezvoltat metodologii ecotoxicologice pentru compararea riscurilor de mediu sau umane dintr-un eveniment care are loc, folosind diferite instrumente sofisticate cu un numar de sisteme de punctaj pentru clasificarea amplasamentelor. Estimarea riscului ecologic este un proces prin care se evaluează

impactul potenţial advers pentru plante, animale şi mediu ca rezultat al expunerii la contaminanţi toxici. Estimarea riscului ecologic nu ia in calcul impactul asupra oamenilor sau animalelor domestice. Scopul estimării riscului ecologic este de a

67

evalua efectele potenţiale, actuale şi prezise asupra florei şi faunei. De asemenea se examinează comunităţile care ocupă sau pot ocupa habitaturi (lacuri, mlaştini, curenţi sau estuare) afectate de contaminare. EPA defineşte estimarea riscului ecologic ca fiind procesul care evaluează probabilitatea ca efectele ecologice adverse se produc sau se pot produce ca rezultat al expunerii la unul sau mai mulţi factori de stress (stressors). Pentru estimarea riscului ecologic se aplică metode fundamentate ştiinţific pentru evaluarea probabilităţii producerii de efecte adverse pentru sistemele ecologice, ca urmare a acţiunii unor stresori (substanţe sau deşeuri periculoase). Procesul de estimare a riscului implică o serie de etape, care au fost stabilite încă din anul 1992, în cadrul USEPA (fig. 3.23; USEPA, 1992). Procesul de estimare a riscului ecologic are trei componente de bază (fig. 3.23, 3.24): - formularea problemei - faza de analiză, care cuprinde câteva etape - caracterizarea riscului

Formularea problemei este o fază de planificare sistematică, prin care se identifică factorii majori ce trebuie consideraţi în evaluarea riscului. În primul rând se trec în revistă datele existente despre site. The end product este un model conceptual care identifică caracteristicile factorilor de stress, ecosistemele cu potenţial de risc, efectele ecologice ce trebuie evaluate. În această etapă, se identifică de evaluareşi măsurare pentru evaluarea riscului. Factorii de stress reprezintă orice entitate fizică, chimică, biologică care poate cauza un răspuns advers, cum ar fi o substanţă toxică. Ţintele evaluării se focalizează pe componentele particulare ale ecosistemului care poate fi suferi efecte adverse ca urmare a prezenţei site-ului cu potenţial de risc. Aceste entităţi (endpoints) se exprimă în termeni de organisme individuale, populaţii, ecosisteme, habitate cu unele caracteristici comune în ceea ce priveşte receptarea riscului (ingerare, expunere). Ţintele măsurării conţin măsurătorile momentane utilizate pentru evaluarea riscului ecologic şi sunt selectate pentru a reprezenta mecanismele de acţiune ale toxicităţii şi căile de expunere. Un punct de capăt al măsurării este răspunsul biologic măsurabil la un factor de stres (stressor) care poate fi corelat cu caracteristica aleasă ca endpoint pentru evaluare, căreia i se poate da o valoare. În majoritatea cazurilor punctele de capăt (entităţile) se determină prin modelarea caracteristicilor site-ului, cum sunt contaminanţii, sedimentele şi solurile, plantele, organismele, în laborator. În alte cazuri, endpoint poate fi măsurat direct. 68

Fig. 3.23. Cadrul de evaluare a riscului ecologic (USEPA, 1992)

(SMPD: Scientific/management decision points; DQO-Data Quality Objectives) 69

În cadrul acestei etape se stabilesc scopurile, obiectivele şi ţintele evaluării. Aspectele specifice ale evaluării riscului ecologic se referă la:

- necesitatea stabilirii scopului managementului ecologic a procesului: • • •

ţinte specifice (animale, plante, calitatea apei etc.) atribute definitorii stări abordabile (de exemplu: dimensiunea populaţiei, starea fizicochimică, valori variate)

- evaluarea ţintelor/valorilor ce trebuie protejate (care sunt elemente definitorii pentru managementul riscului): • •

o entitate ecologică valoroasă un atribut al unei entităţi ecologice, care trebuie protejată de un protenţial risc Pentru a fi semnificative din punct de vedere ştiinţific, aceste ţinte trebuie sa fie relevante pentru ecosistemul vizat şi să ofere posibilitatea evaluării stresorilor (contaminaţilor).

- identificarea alternativelor preliminare de management şi daca estimarea riscului este compatibilă cu aceste alternative. Faza de analiză este etapa în care se realizează estimarea gradului de

expunere şi estimarea efectelor ecologice.

Identificarea hazardelor

Etapa de identificare a hazardelor utilizează informaţii despre contaminanţi/stresori (de exemplu, substanţe chimice în mediu) obţinute în timpul evaluării site-ului în scopul identificării acelor contaminanţi care pot genera risc pentru resursele ecologice, dacă acestea sunt expuse efectului acestora. Se poate astfel întocmi o listă a hazardelor potenţiale (de exemplu o listă de substanţe chimice). Acţiunile incluse în această etapă de evaluare a riscului sunt: • compararea concentraţiilor contaminanţilor chimici de pe site cu informaţiile existente privind concentraţiile maxime admisibile; această comparaţie poate oferi următoarele informaţii: - concentraţiile naturale ale compuşilor chimici prezenţi în componentele de mediu nu au fost influenţate de activităţi antropogene - se determină concentraţiile “antropogene” ale compuşilor chimici rezultate în urma desfăşurării unor activităţi umane, care le-a afectat nivelul natural. Literatura ştiinţifică este o sursă utilă pentru determinarea valorilor concentraţiilor „naturale” precum şi a celor maxim admisibile. • compuşii chimici cu o frecvenţă mai mică de 5 % într-un set mare de determinări (n>19), sau compuşii care n-au fost identificaţi cel puţin o data cu concentraţii peste limitele de detecţie sunt excluşi din listă

70

• concentraţiile compuşilor chimici pe amplasament pot fi supuse analizei conform unor criterii de screeming. Pentru compuşii ale căror concentraţii depăşesc limitele impuse de aceste criterii sunt necesare evaluări suplimentare şi detaliate.

Fig. 3.24. Componentele procesului de evaluare a riscului ecologic (USEPA, 1992)

71

Estimarea expunerii cuantifică gradul de expunere al receptorilor ecologici

(animale, plante şi microorganisme) la acţiunea contaminanţilor de pe un site. Elementele cheie sunt: cuantificarea scăpărilor de substanţe toxice, migrarea şi fate, determinarea receptorilor ce pot fi expuşi, măsurarea concentraţiilor la care receptorii sunt expuşi. Cantitatea de contaminant pe care o ia receptorul depinde de o serie de factori: - proprietăţile contaminantului; - calea pe care pătrunde în organism: absorbţie cutanată, ingerare etc. - natura receptorilor (comportare, mod de viaţă). Pentru receptorii ecologici, expunerea totală este suma expunerilor ce provin din diferite componente nutritive sau din contact deviat accidental cu componente ale mediului contaminate (apa, sol etc.) (Frenzen, 2001). Expunerea cumulată la componente nutritive contaminate se poate calcula prin multiplicarea concentraţiei în ţesut in fiecare componentă nutriţională cu proporţia în care fiecare individ afectat consumă componenta nutriţională periculoasă, după care toate valorile se cumulează pentru toate componentele nutriţionale. Suma este apoi multiplicată cu factorul de utilizare a site-ului de către receptor (SUF), durata de expunere (ED), rata de ingerare (IR) şi divizată cu greutatea corpului receptorului (BW). În formă matematică, această relaţie se poate scrie în forma ec. (3.1)(Frenzen, 2001): EEdiet = ∑

(P1 × T1 ) + (P2 × T2 ) + ... + (Pn × Tn ) × SUF × ED × ID BW

(3.1)

în care:

EEdiet = estimate ale expunerii la componente nutriţionale (mg/kg/zi) Pn = proporţia din componentele nutriţionale ingerată (%) Tn = concentraţia compusului periculos în componenta nutriţională (mg/kg

substanţă uscată) SUF = factor de utilizare a site-ului ED = durata de expunere (fracţiunea dintr-un an petrecută în regiune) IR = rata de ingestie de către receptor (kg/zi, în substanţă uscată) BW = greutatea receptorului (kg)

SUF indică porţiunea din site care aparţine receptorului. Dacă această zonă este mai mare decât mărimea site-ului investigat, SUF se calculează prin împărţirea ariei site-ului la aria aferentă spaţiului de viaţă al receptorului. De regulă, în acest caz SUF = 1. 72

ED este proporţia dintr-un an petrecută în aria site-ului de speciile

receptoare (de exemplu, pentru pasările migratoare această valoare poate fi 0,5 în timp ce pentru cele care nu migrează ED = 1). Expunerea receptorilor la substanţele chimice din sol sau apă poate fi estimată în mod similar cu cea la componentele nutriţionale. Concentraţia din sol sau apă este multiplicată cu SUF, ED şi IR şi respectiv divizată prin BW. Expunerea totală este suma expunerilor la: componentele nutriţionale, ingerarea din sedimente şi din apă (ec. 3.2).

EEtotal = EEdiet + EEsol + EEapă

(3.2)

Estimarea toxicităţii

Evaluarea efectelor ecologice corelează concentraţiile contaminanţilor cu efectele adverse în receptori. Analiza literaturii, studiile de la faţa locului, testele de toxicitate furnizează informaţii legate de efectele "doză – răspuns" adică ce cantitate de substanţă toxică este asociată cu intensitatea unui anumit efect advers. Organismele au o mare variabilitate în ce priveşte capacitatea de a tolera substanţele toxice iar literatura poate furniza informaţii despre speciile studiate. Studiile din teren oferă informaţii directe despre legătura dintre contaminare şi efectele ecologice. Testele de toxicitate evaluează efectele mediului contaminat asupra capacităţii de supravieţuire, creştere şi reproducere a organismelor testate. Estimarea toxicităţii pentru receptorii ecologici descrie caracteristicile toxicologice ale agenţilor poluanţi vizaţi pe un amplasament şi stabileste valorile de referinţa ale toxicităţii (TRV) pentru fiecare specie ţintă identificată pe site. Aceste valori reprezintă NOAELs sau LOAELs pentru fiecare compus chimic şi specie ţintă şi se obţin din studii privind toxicitatea publicate sau existente în laboratoarele de specialitate. Speciile şi condiţiile din studiile de laborator adesea diferă de cele din teren: de aceea, extrapolarea datelor privind toxicitatea, de la nivelul de laborator pentru studiu în teren implică un anumit grad de incertitudine, motiv pentru care este necesară introducerea unor factori de corecţie a valorilor TRV pentru a asigura protecţia sistemului ecologic.

Caracterizarea riscului este faza finală a evaluării riscului, când se compară rezultatele estimării expunerii cu rezultatele estimării gradului de expunere. Cercetătorii care se ocupă de aceasă problemă trebuie să răspundă la următoarele întrebări: • receptorii ecologici sunt expuşi în mod curent la contaminanţii de pe site la un nivel în măsură să producă efecte dăunătoare? 73

• •

Dacă efectele ecologice adverse sunt observate sau prezise, care este tipul sau severitatea acestor efecte? Care sunt incertitudinile asociate cu evaluarea riscului?

În etapa de caracterizare a riscului, estimările expunerii şi toxicităţii sunt integrate în expresii cantitative ale riscului. Se calculează mai întâi riscul expunerii la fiecare agent chimic (sau la un agent cauzator de stres) prin orice rată de expunere, categorie de receptor respectiv caz de expunere. Apoi aceste riscuri individuale sunt cumulate pentru toţi agenţii chimici şi toate caile de expunere aplicabile aceleiaşi populaţii, obţinându-se riscul total pentru acea populaţie. Riscurile potenţiale sunt evaluate prin calcularea coeficientului de hazardare (HQ) pentru fiecare agent chimic şi pentru fiecare specie ţintă. Valoarea totală a coeficientului de hazard HQtotal pentru toate căile de expunere se determină prin divizarea expunerii totale pe toate caile de expunere (EEtotal) prin valoarea toxicităţii, TRV pentru speciile ţintă şi contaminanţii avuţi în vedere (ec. 3.3): HQtotal =

EEtotal TRV

(3.3)

Dacă valoarea care rezultă este supraunitară (HQtotal>1), înseamnă că ar putea exista un risc potenţial de expunere la un agent care poate afecta calitatea ţintei investigate (AOPC-agent of potential concern). Mărimea HQ este acceptată ca indicând un risc relativ pentru speciile ţintă evaluate. Dacă se face referire la procentul expunerii ce rezultă din diferite căi de expunere (de exemplu: ingerare componente nutritive, sol, apă), poate fi identificată contribuţia relativă din riscul potenţial total, pentru fiecare cale de expunere. Caracterizarea riscului se încheie cu concluzii privind descrierea riscului, care implică prezentarea rezultatelor riscului atât în termeni numerici cât şi descriptivi. Această etapă oferă informaţii asupra încrederii pe care o prezintă evaluatorul de risc în rezultatele sale şi identifică un prag al efectelor adverse. Evaluarea riscului ecologic poate avea o mare influenţă asupra managementului riscului atunci când se intenţionează remedierea unui amplasament. Evaluarea riscului ecologic identifică pragurile de contaminare care generează efectele adverse.

3.8.3. Evaluarea opţiunilor privind reabilitarea sistemului supus la risc Dacă s-au estimat magnitudinea şi semnificaţia riscurilor generate de hazard(e) se pot identifica şi evalua opţiunile de management al riscului. Este 74

important ca această procedură să fie realizată ca o etapă preliminară distinctă, deoarece strategiile de management a riscului mai puţin adecvate unor situaţii date se pot solda cu cheltuieli şi efort inutile, din partea celui desemnat să ia decizii. Evaluarea opţiunilor se face într-un cadru distinct. Opţiunile disponibile în mod curent pot fi: - explorarea, împreună cu societatea civilă, a acceptabilităţii riscului - reducerea hazardelor prin aplicarea de tehnologii noi, proceduri noi sau realizarea de investiţii - diminuarea efectelor, prin utilizarea unor tehnici de management îmbunătăţite. Evaluarea opţiunilor este în fapt un proces de identificare a celor mai bune tehnici de management al riscului. Această acţiune poate implica ierarhizarea, stabilirea ponderii şi raportarea diferitelor opţinuni de management al riscului. Pentru identificarea celei mai bune opţiuni se pot utiliza diferite criterii, în acord cu contextul, dar se impune şi găsirea unui cadru comun care să facă posibilă maximizarea unor aspecte care ţin de asigurarea bunăstării pe termen lung cum ar fi: dezvoltarea durabilă, beneficiul social net sau valoarea monetară. Există factori de control pentru fiecare risc identificat în etapa de formulare a problemelor. De exemplu, dacă factorul de control este nivelul investiţiilor în echipamente de monitorizare şi control, atunci evaluarea opţiunilor se va focaliza imediat pe aceste elemente. Un proces de evaluare bine construit va implica identificarea şi raportarea beneficiilor şi costurile diverselor opţiuni şi apoi ierarhizarea acestor opţiuni în raport cu cele mai adecvate criterii. Opţiunile relevante pot include: - tehnologii inovative - tehnici de management, menite să reducă frecvenţa riscurilor şi consecinţele. Aspectele sociale precum şi percepţia şi aspiraţiile publicului pot fi, considerate, de asemenea, ca părţi ale procesului de estimare şi management al riscului.

3.8.4. Nivele de estimare a riscului ecologic În principiu, aşa cum s-a mai arătat în cadrul acestui capitol, procesul de estimare a riscului ecologic (EcoRA) constă din trei etape: - formularea problemei: • specificarea obiectivelor şi scopului; • identificarea scopurilor preliminare ale procesului de remediere; • evaluarea calitativă a emisiei, migrării şi soartei unui anumit contaminant; 75

-

-

• identificarea substanţelor chimice cu potenţial efect ecologic, căile de expunere, receptorii, efectele cunoscute ale acestora; • realizarea unui model conceptual al sitului. faza de analiză, care cuprinde două componente majore: • caracterizarea expunerii, prin cuantificarea emisiei de contaminant, transportului şi comportării în mediu; • estimarea efectelor, ce include trecerea în revistă a informaţiilor din literatură, teste toxicologice, studii pe teren şi evaluarea altor impacte de natură non-chimică sau a impactelor potenţiale adverse asupra sănătăţii umane în urma acţiunii de remediere. caracterizarea riscului, prin prezentarea constatărilor de ordin calitativ şi cantitativ în raport cu potenţialele impacte asupra indivizilor, populaţiei, comunităţilor, sau a celor componente ale ecosistemelor din punctul de vedere al unui poluant (substanţă chimică) sau a unui grup de substanţe ce provin de pe un singur sit sau de pe mai multe situri, pe baza informaţiilor privind evaluarea expunerii şi a celor referitoare la expunere-răspuns.

Fig. 3.25 prezintă schematic cadrul pentru o abordare pe nivele a evaluării şi managementului de risc, în care nivelul efortului necesar pentru evaluarea fiecărui tip de risc este proporţional cu prioritatea în raport cu alte riscuri şi cu complexitatea (în relaţie cu impactul cu care se corelează). În primul rând, analiza hazardelor se realizează într-un context spaţial care evaluează vulnerabilitatea unei arii geografice, a populaţiei din această arie şi a mediului aferent în faţa unor hazarde (de exemplu: materiale periculoase evacuate din diverse procesări sau în urma unor accidente ale mijloacelor de transport). Estimarea riscului poate fi calitativă şi cantitativă. Ea include o integrare a următoarelor elemente: -

hazardului (chimic sau non-chimic), expunerii (scenariu şi cale de expunere), evaluării consecinţelor (relaţia dintre mărimea epunerii şi efectele ce rezultă ca urmare a expunerii), caracterizării riscului şi incertitudinilor.

Procesul de estimare a riscului se bazează pe principii bine fundamentate ştiinţific şi pe date reprezentative. În ciuda acestui fapt, vor exista goluri inevitabile în bazele de date şi incertitudini care vor impune o serie de predicţii sau deducţii pe baza unor principii ştiinţifice. În acest caz evaluatorul trebuie să ofere motivaţiile sau baza unui astfel de raţionament.

76

Fig. 3.25. Nivele ale estimării riscului

77

La fiecare nivel, estimarea riscului impune existenţa de informaţii privind: - date privind amplasarea sitului şi vecinătăţile acestuia, - informaţii privind proprietăţile fizice, chimice şi toxicologice asociate sit-ului, - modelarea comportării poluanţilor în mediu, - biodisponibilitatea şi bioconcentraţiile maxime posibile ale poluanţilor, - relaţia expunere-efect pentru substanţele chimice, - incertitudini şi limite ale estimatelor riscului, - interpretarea corectă a datelor colectate anterior, - prezentarea netendenţioasă a constatărilor şi limitelor de incertitudine asociate acestor caracteristici. Etapele cheie pentru fiecare nivel de estimare a riscului sunt similare cu cele prezentate în procedura generală:

Etapa 1: Identificarea hazardului Hazardul este considerat ca o proprietate sau situaţie care în situaţii particulare poate genera un pericol. Acesta poate fi determinat de diverse proprietăţi sau împrejurări. Identificarea hazardelor, atât în stadiul de formulare a problemei, cât şi în cadrul procesului de evaluare pe nivele, are o importanţă majoră asupra rezultatului final şi asupra credibilităţii evaluatorului.

Etapa 2: Identificarea consecinţelor Consecinţele potenţiale care pot decurge dintr-un anumit hazard sunt asociate acelui hazard. Deşi în această etapă trebuie luat în considerare domeniul complet al consecinţelor, nu se fac aprecieri asupra gradului de expunere şi, prin urmare, asupra consecinţelor. De exemplu, sunt evidente potenţialele consecinţe ale deversării, în cursuri de apă, a unor metale toxice. Inundaţiile pot avea consecinţe suplimentare, mai greu de anticipat. Aceste exemple au menirea să sublinieze de ce este necesar să se aibă în vedere, într-o accepţiune mai largă potenţialele pericole pentru mediu, chiar dacă acestea nu sunt luate întotdeauna în considerare la evaluare.

Etapa 3: Estimarea magnitudinii consecinţelor Consecinţele unui anumit hazard pot constitui pericole reale sau potenţiale pentru sănătatea umană şi mediul natural. Magnitudinea acestor consecinţe poate fi determinată în diferite moduri, în funcţie de faptul dacă

78

aceste consecinţe sunt parte a procesului de screening a riscului sau de cuantificare detaliată a riscului. În toate etapele evaluării riscului sunt considerate câteva componente cheie: - scara spaţială a consecinţelor Scara geografică a pericolelor rezultă din impactul de mediu care adesea se extinde dincolo de limitele sursei de hazard. Acest aspect trebuie luat în calcul chiar în fazele incipiente ale evaluării de impact pentru a evita limitarea evaluării de risc. De exemplu, un accident major într-o instalaţie chimică poate avea efecte semnificative asupra mediului, chiar într-un perimetru mult mai mare decât cel al amplasamentului considerat. - scara temporală a consecinţelor Durata vătămării/ pagubelor se poate prelungi astfel încât daunele pot fi considerate permanente, iar mediul aproape imposibil de reabilitat. De exemplu, o cultură ce implică organisme modificate genetic poate interacţiona cu flora indigenă şi impactele negative asupra mediului se pot extinde în viitor. - momentul abordării consecinţelor Un factor de importanţă majoră ce trebuie avut în vedere la evaluările de risc se referă la rapiditatea cu care pot fi observate şi conştientizate pericolele. Principiul dezvoltării durabile impune necesitatea protejării intereselor generaţiilor viitoare astfel încât evaluarea şi managementul riscului trebuie să aibă în vedere aspectele pe termen lung ale riscurilor. De exemplu, scurgerile de solvent pe un sol poros pot să nu aibă un impact asupra acviferului pe o durată de câţiva zeci de ani. Totuşi, peste o perioadă mai mare de timp pot apărea pericole care să compromită calitatea acviferului ca sursă de apă pentru generaţiile viitoare.

Etapa 4: Estimarea probabilităţii şi consecinţelor Toate etapele parcurse până acum au presupus că manifestarea unui hazard va conduce la o daună pentru mediu. Totuşi, trebuie avută în vedere şi probabilitatea de manifestare a consecinţelor. Aceasta are trei componente: - probabilitatea de apariţie a hazardului - probabilitatea ca receptorii să fie expusi la hazard - probabilitatea apariţiei unei daune din expunerea la hazard • probabilitatea de apariţie a hazardului În funcţie de anumite împrejurări, asigurarea probabilităţilor poate fi uşor de realizat sau poate necesita o serie de demersuri pentru a găsi calea cea mai potrivită de determinare a probabilităţii de apariţie a unui hazard.

79

De exemplu, pe o scară de la 1 la 5 este posibil să se considere că, probabilitaea apariţiei unei scurgeri printr-un por al unei conducte poate fi 4. Inundaţiile pot fi categorisite din acest punct de vedere prin periodicitatea de apariţie, de exemplu timp de 100 ani. Informaţii în acest sens pot fi obţinute şi din date de monitorizare sau pe baza scenariilor: estimarea cazului „celui mai rău” sau „celui mai puţin rău”. De exemplu, pot fi situaţii în care este necesar să se asigure o distribuţie a probabilităţii unui eveniment de tipul: o cultură în care s-au utilizat organisme nemodificate genetic poate fi polenizată de o cultură modificată genetic. • probabilitatea ca receptorii să fie expuşi la hazard Chiar dacă există expunere, probabilitatea apariţiei daunelor diferă de la caz la caz, în funcţie de susceptibilitatea receptorului în raport cu hazardul, cantitatea şi durata expunerii. Acest aspect este adesea simplificat în relaţia doză-răspuns, care corelează direct expunerea cu magnitudinea daunelor pentru anumite tipuri de receptori. Aceste relaţii simplifică natura probabilistică a pagubelor sau vătămării, deoarece, în cadrul oricărei expuneri, probabilitatea apariţiei acestora la un anumit nivel de magnitudine, va depinde de numeroşi factori individuali. De regulă, mărimea pagubei sau vătămării este considerată ca un rezultat direct al expunerii.

Etapa 5: Evaluarea semnificaţiei riscului Această etapă este adesea considerată ca destinată caracterizării riscului, deşi uneori terminologia utilizată poate ascunde acest sens al acţiunii. Odată determinate probabilitatea şi mărimea consecinţelor care decurg dintr-un hazard, este important ca acestea să fie plasate într-un anumit context. În acest moment se va realiza o analiză, fie prin comparare cu referinţe existente (evaluări toxicologice, standarde de calitate a mediului, standarde de apărare împotriva inundaţiilor) sau prin raportare la standarde sociale, etice sau politice.

3.8.5. Estimarea riscului ecologic pe nivele de complexitate 3.8.5.1. Date generale Abordarea pe nivele de complexitate a evaluării şi managementului de risc, în care nivelul efortului necesar pentru evaluarea fiecărui tip de risc este proporţional cu prioritatea în raport cu alte riscuri şi cu complexitatea (în relaţie cu impactul cu care se corelează) este dince în ce mai actuală, corelând evaluări

80

calitative cu evaluări cantitative. Fig. 3.25 prezintă schematic cadrul pentru o abordare pe nivele a evaluării şi managementului de risc ecologic. În unele ghiduri se recomandă efectuarea unei etape de screening a riscului şi, ulterior, o abordare pe patru nivele a estimării riscului (USEPA, 1996): •

nivelul I –

estimarea preliminară a riscului, caracterizată prin

•

nivelul II – estimarea efectelor biologice şi prelevarea de probe,

•

nivelul III – estimarea riscului prin elaborarea unui program extins de prelevare de probe, este recomandată acolo unde este

aplicarea de metode relativ simple şi, acolo unde este posibil, cantitative, bazate în principal pe date de literatură, date colectate anterior şi concentraţii standardizate ale substanţelor chimice.

este recomandată acolo unde este necesar să se reducă gradul de incertitudine sau să se verifice constatările de la estimarea de nivel I, prin analiza efectelor biologice şi a probelor prelevate.

necesar să se preleveze probe chimice sau biologice pe termen lung sau într-o variantă extinsă, cu scopul de a rezolva aspecte globale complexe ale problematicii riscului ca urmare a investigării unor situri de mari dimensiuni cu ecosisteme complexe.

•

nivelul IV – program de monitorizare a unor situri extinse şi complexe, pe termen lung, necesitând monitorizarea prin prelevarea de probe chimice şi biologice pe durata a câtorva ani, astfel încât să se asigure realizarea unei estimări de risc cu un grad înalt de certitudine.

Fiecare nivel de estimare a riscului implică realizarea unor secvenţe uneori complexe şi sofisticate, utilizarea de diverse categorii de date şi informaţii. Evaluarea secvenţială, abordarea interactivă, bazată pe feedback, flexibilitatea analizelor se bazează pe judecăţi cu caracter ştiinţific şi utilizarea eficientă a resurselor prin optimizarea colectării de date (evitarea colectării unor date care nu sunt necesare evaluării), a eforturilor majore şi a beneficiilor. Deşi fiecare nivel de evaluare a riscului poate fi considerat de sinestătător, fiecare din nivelele superioare de evaluare vor constitui o treaptă evolutivă în programul evaluării riscului. Fiecare nivel cuprinde o structură-cadru alcătuită din trei părţi şi construită pe baze ştiinţifice (date, informaţii, decizii), o parte provenind de la un nivel anterior.

81

USEPA consideră că fiecare nivel de estimare a riscului constă din următoarele părţi: -

-

formularea problemei analiza • caracterizarea expunerii • caracterizarea efectelor ecologice caracterizarea preliminară a riscului şi formularea de concluzii

Abordarea pe nivele a estimării de risc este un proces iterativ, nivelul următor incluzând aceleaşi trei părţi construite însă pe baza informaţiilor obţinute la nivelul anterior al estimării şi necesitând achiziţionarea de noi informaţii pentru reducerea nivelului de incertitudine al estimării. În cadrul fiecărui nivel se colectează date noi sau se reevaluează cele existente. De asemenea, în cadrul unui nivel superior efortul de colectare a datelor este orientat mai mult către prelevare de probe biologice pentru analize pe termen din ce în ce mai lung. Abordarea pe niveluri a estimării riscului are menirea să răspundă unor probleme privind condiţiile de mediu şi efectele poluării pe un anumit sit. La fiecare nivel de evaluare se iau decizii privind oportunitatea trecerii la un nivel superior de evaluare şi a analizelor specifice necesare pe diferite probe prelevate, luând în considerare rezultatele existente până în acel moment. Abordarea pe nivele a evaluării de risc are drept scop şi realizarea unui mecanism flexibil şi eficient din punctul de vedere al costurilor pentru investigarea unui sit. Ordinea activităţilor din cadrul evaluării depinde de starea sitului, complexitatea evaluării, cantitatea şi tipul informaţiilor disponibile, frecvenţa prelevării de probe etc. Estimarea riscului pe diferite nivele este destinată asigurării că toate procedurile ce trebuie efectuate sunt adecvate, necesare şi suficiente pentru caracterizarea naturii şi mărimii efectelor poluanţilor asupra stării prezente şi viitoare a unui teren, (sau resursă) analizată pe baza unor scenarii. Pentru a evalua relaţia dintre contaminare şi efectele ecologice, abordarea pe nivele impune reevaluarea iterativă a obiectivelor de strategie şi a datelor necesare pe întreg procesul de estimare pe baza integrării a trei tipuri de informaţii: -

-

chimice, care se referă la analizele chimice pentru o anumită componentă de mediu necesare pentru a stabili prezenţa, concentraţiile şi variabilitatea compuşilor specifici toxici; ecologice, necesare pentru documentarea sistemelor şi populaţiilor potenţial expuse (sau aflate în pericol de a fi expuse) şi care sunt

82

-

destinate caracterizării condiţiilor în care există comunităţile şi pentru a observa orice efect advers care s-a produs sau se produce; toxicologice şi ecotoxicologice, necesare pentru stabilirea legăturii dintre efectele ecologice adverse şi contaminarea cunoscută. 3.8.5.2. Etapa de screening (selectare) a riscului

Etapa de estimare prin screening-ul riscului precede, de regulă, estimarea de risc propriu-zisă şi se bazează pe adoptarea şi luarea în calcul a unor valori convenţionale pentru unii parametri pentru care lipsesc date obţinute din măsurători. Etapa de selectare a riscului poate constitui o parte a unei estimări preliminare în cadrul unei acţiuni de inspecţie a sitului contaminat sau a uneia de conservare a resurselor şi îndepărtarea a pericolelor în cadrul unei evaluări a unei instalaţii de pe un amplasament sau ca etapă preliminară pentru estimarea de risc conformă nivelului I. Etapa de selectare a riscului ecologic cuprinde următoarele faze: -

formularea problemei analiza

-

caracterizarea preliminară a riscului şi formularea unor concluzii

• •

caracterizarea expunerii caracterizarea efectelor ecologice

Formularea problemei Începe cu asamblarea informaţiilor deja existente în legătură cu amplasamentul din mediu şi problema de poluare potenţială. EPA (1993a) sugerează utilizarea listelor de verificare împreună cu vizitarea sitului, de către specialişti avizaţi, calificaţi, care să sprijine evaluarea de risc. Cunoaşterea spaţiului pentru care se face evaluarea şi calea de migrare a contaminantului permite determinarea în stadiu incipient a prezenţei sau absenţei căilor de expunere şi a potenţialului pentru impacte ecologice semnificative. Prelevarea probelor se efectuează în arii suspecte de a fi contaminate şi zone adiacente pentru a permite delimitarea sitului contaminat şi pentru a furniza informaţii pentru un scenariu de tipul „cazul cel mai rău”. Dacă prelevarea probelor nu s-a realizat în arii suspecte de contaminare, estimarea de risc nu va permite o evaluare suficient de prudentă a riscului potenţial. De asemenea, dacă nu se realizează analize chimice pe o arie largă sau nu sunt disponibile date pentru toate mediile abiotice cu risc potenţial, estimarea de risc nu poate fi utilizată pentru eliminarea sitului din analize şi evaluări ulterioare.

83

În cadrul acestei etape este posibilă realizarea unei diagrame schematice, simplificate, a căilor posibile de expunere şi a celor de transport a poluanţilor de la sursele de contaminare primară la receptorii ecologici, obţinându-se un model ecologic conceptual al sitului (fig. 3.26).

Fig. 3.26. Diagrama sitului stabilit pentru estimarea riscului (adaptat după USEPA, 1996) SDi - puncte de prelevare a probelor de sedimente SSi - puncte de prelevare a probelor de sol Wi - puncte de prelevare a probelor de apă

Scenariile privind expunerea pot include toate sursele de contaminare, transportul prin mediu, partiţia contaminanţilor între componentele de mediu, transformări chimice sau biologice potenţiale sau procese de speciere, identificarea potenţialelor căi de expunere (de exemplu: ingerare).

84

Acesta implică un efort de selecţie (screening) şi fiindcă este posibil să nu poată fi cunoscuţi toţi receptorii ecologici de pe sit, modelul conceptual ar putea fi elaborat într-o variantă simplă, încorporând categorii generale (biota terestră sau acvatică) în locul receptorilor specifici de pe un anumit sit. Prin urmare, în cadrul etapei de formulare a problemei este necesar să se cunoască: - date despre mediu: contaminanţi, concentraţiile maxime ale acestora în componenta de mediu investigată; - contaminanţi şi categorii probabile de resurse şi receptori ecologici care ar putea fi afectate; - căile complete de expunere care pot exista pe aria ce poate fi obiectul impactului.

Analiza expunerii şi efectelor Caracterizarea expunerii are două obiective principale: 1. identificarea receptorilor sau grupurilor de receptori ecologici în relaţie cu scopul evaluării de risc; 2. selectarea estimativă a căilor de expunere şi a punctelor de expunere Întrucât este dificil să se considere toate speciile din ecosistem supuse potenţial impactelor, se aleg câteva grupuri reprezentative de receptori sau specii de receptori pentru evaluare la acest nivel de estimare a riscului. În acest context trebuie identificaţi receptorii ecologici cu cel mai înalt potenţial de expunere şi cu cea mai mare sensibilitate la expunere. Dacă informaţiile specifice sitului pentru receptorii prezenţi pot lipsi, pot fi utilizaţi receptori generici. Evaluarea căii potenţiale de expunere este una din sarcinile primare ale caracterizării preliminare a sitului. Majoritatea informaţiilor ecotoxicologice sunt orientate, în mod curent, spre cuantificarea nivelelor de expunere pentru flora terestră, faună (ingerare) şi pentru contactul direct dintre apă şi organismele acvatice. Deşi sunt importante şi alte căi de expunere (inhalare, absorbţie dermică), acestea sunt tratate în mod obişnuit la acest nivel de evaluare a riscului, care se focalizează pe acele căi de expunere care prezintă potenţial maxim, fapt stabilit prin metode ştiinţifice. Acest nivel de evaluare este bazat pe screening şi ar trebui să precizeze care contaminaţi sunt de interes particular din perspectivă ecologică. Acest lucru se realizează prin compararea criteriilor de selecţie cu cele mai mari valori ale concentraţiilor detectate. În unele cazuri, substanţele chimice pentru care au fost stabilite criterii, pot fi utilizate ca analogi pentru alte substanţe chimice de pe sit.

85

Pentru utilizarea adecvată a unui criteriu de selecţie (screening), evaluatorul trebuie să fie informat asupra receptorilor presupuşi a exista pe sit, căile de expunere, factorii de expunere utilizaţi pentru a deduce concentraţia de expunere, cât şi în legătură cu natura criteriului de selecţie. Dacă se anticipează existenţa şi a altor căi de expunere semnificative pe un sit dat, utilizarea criteriului de screening este limitată.

Caracterizarea efectelor Estimarea de risc la acest nivel va avea un caracter preponderent calitativ, utilizând comparaţii simple ale concentraţiilor poluanţilor din mediul abiotic cu criterii la îndemână privind efectele acestor poluanţi. Este posibilă şi o evaluare cantitativă care încorporează o estimare a pragului de alertă sau a efectului doză-răspuns.

Caracterizarea preliminară a riscului şi incertitudinii Caracterizarea riscului reprezintă treapta de selectare şi sintetizare a estimării de risc. În această etapă se integrează informaţiile, se evaluează rezultatele selecţiei sau a calculelor şi se elaborează o concluzie generală despre risc, care trebuie să fie completă, cu caracter informativ şi utilă pentru luarea deciziilor (USEPA, 1995). Caracterizarea preliminară a riscului este utilă pentru documentarea unei decizii despre posibilitatea existenţei unui impact ecologic potenţial, pe baza informaţiilor obţinute la acest nivel de evaluare a riscului. Caracterizarea riscului trebuie să ţină seama de aspectele calitative şi cantitative ale estimării de risc. De asemenea, ar trebui indentificate punctele tari, dar şi incertitudinile calitative şi cantitative din estimare ca parte a analizei gradului de încredere a evaluării. Caracterizarea riscului poate oferi la acest nivel, informaţii despre: - integrarea caracterizărilor individuale ale efectelor ecologice şi ale expunerilor; - evaluarea globală a calităţii evaluării şi a gradului de încredere a estimărilor riscului şi a concluziilor formulate; - descrierea riscurilor în termeni de grad de extindere, severitate şi daune/vătămări probabile; - comunicarea rezultatelor evaluării riscului managerilor riscului. La caracterizarea riscului şi a incertitudinii, evaluatorul de risc trebuie să facă distincţie între variabilitate şi incertitudine. Variabilitatea rezultă din eterogenitatea unor caracteristici, cum ar fi: diferenţele în caracteristica doză-răspuns între specii şi indivizi, ori diferenţele dintre nivelele de concentraţie a contaminantului în mediu.

86

Incertitudinea, pe de o parte este consecinţa unor lipsuri în nivelul

cunoaşterii sau urmarea lipsei unor date în legătură cu anumiţi factori, cum ar fi efectele adverse ale contaminanţilor selectaţi asupra speciilor selectate. Ca o cerinţă minimă, ar trebui avute în vedere următoarele efecte potenţiale ale următorilor factori de incertitudine: - incertitudini asociate cu bazele de date ce conţin informaţii despre substanţe chimice, care pot avea caracter limitat pentru un anumit sit; - concentraţia maximă determinată pentru un contaminant pe sit; - utilizarea unor receptori generici şi a scenariului de tipul „cel mai rău caz al expunerii”; - utilizarea unor criterii de selecţie şi a ipotezelor asociate. Nivelele de estimare a riscului (I – IV, fig. 3.25.) includ aceleaşi faze de analiză ca nivelul I, de estimare preliminară, bazată pe screening, dar ţintele sunt mult mai clare, detalierea este mai profundă, iar caracterul cantitativ este mult mai evident ca urmare a caracterizării receptorilor, contaminanţilor, căilor de expunere, efectelor şi incertitudinii. 3.8.5.3. Estimarea riscului la nivelul I de evaluare

Nivelul I al estimării riscului este caracterizat, conform EPA, prin aplicarea unei metode simple, de preferinţă cantitative, fundamentată pe informaţii de natură ştiinţifică, pe date corelate din teren şi o abordare bazată pe nivelele de concentraţie ale contaminanţilor. Nivelul I al ERA accentuează efectele adverse asupra indivizilor bazate pe valori ale toxicităţii, din literatură, cu extrapolarea la impactele potenţiale asupra populaţiei, comunităţii sau ecosistemelor. Nivelul I al ERA furnizează informaţii cantitative despre substanţele chimice şi punctele de expunere din componentele de mediu (sol, sedimente, ape de suprafaţă) şi, pe cât posibil date cantitative biologice. Analizele în teren şi în laborator nu reprezintă o parte a estimării la nivel I, iar probele prelevate provin din mediile abiotice menţionate mai sus. Nivelul I de estimare include stabilirea componentelor ecologice afectate de expunerea la poluanţi chimici. Activităţile din cadrul nivelului I sunt mai complexe decât cele specifice fazei de evaluare preliminară (screening) şi vizează următoarele aspecte: - compilarea şi evaluarea datelor existente - identificarea informaţiilor critice care lipsesc din baza de date - determinarea nevoii de proiectare şi implementare a activităţilor de remediere - stabilirea necesităţii unor studii detaliate pe teren, înainte de a proiecta şi aplica activităţi de remediere.

87

De asemenea, şi la acest nivel se poate stabili un model ecologic conceptual al sitului (MECS) şi o descriere a căilor de expunere. Date calitative şi cantitative privind situl, în general sau flora şi fauna sunt sumarizate într-o descriere - din punctul de vedere ecologic, a sitului. Vizitele în teren şi informaţiile specifice despre sit permit documentarea în legătură cu efectele adverse, identificarea receptorilor potenţial importanţi şi elaborarea de modele simplificate pentru evaluarea potenţialului poluanţilor chimici de a fi bioacumulaţi în receptori de interes în evaluarea de risc. Datele privind concentraţiile în mediul abiotic (apă, aer, sol) sunt utilizate pentru stabilirea concentraţiilor de expunere pentru receptori. Estimarea efectelor preliminare se bazează pe date de literatură şi reglementări. Calculul unor coeficienţi în corelare cu informaţii existente despre toxicitate, concentraţii de expunere şi ipoteze simplificatoare pot fi utilizate pentru estimarea de risc la nivel I. Principalul rezultat al evaluării de nivel I este un raport tehnic detaliat, specific pentru sit. Dacă informaţia obţinută la nivelul I de estimare este suficientă ca suport pentru decizie, nu sunt necesare probe şi analize suplimentare. Dacă totuşi datele sunt insuficiente (adică în ERA există un grad mare de incertitudine) este necesar să se identifice şi alte date (biologice şi în mediu abiotic) sau trecerea la o evaluare la nivel superior. Etapele de realizare a unei estimări a riscului ecologic la nivelul I Fazele de realizare a unei ERA de nivel I sunt următoarele (USEPA, 1996) • Formularea problemei - descrierea sitului ecologic - colectarea şi analiza datelor despre poluanţii chimici - selecţia preliminară a poluanţilor care afectează sistemul ecologic - selecţia receptorilor cheie - identificarea ţintelor şi efectelor ecologice - realizarea unui model ecologic conceptual al sitului • Faza de analiză - caracterizarea expunerii ¾ analiza expunerii ¾ profilele expunerii - caracterizarea efectelor ecologice ¾ selectarea valorilor limită din literatură ¾ elaborarea valorilor de referinţă ale toxicităţii

88

•

Caracterizarea riscului

Această

estimarea riscului analiza riscului caracterizarea incertitudinii strategie de lucru a fost adoptată de EPA (EPA, 1996).

Formularea problemei Se realizează pentru a stabili scopul şi ţintele nivelului I al EPA. Planificarea sistematică a fazelor are ca scop identificarea factorilor majori care trebuie avuţi în vedere la evaluarea riscului ecologic asociat cu un amplasament contaminat şi legătura cu contextul legal şi politica de mediu. Odată lansată, formularea problemei realizează o analiză preliminară a expunerii şi efectelor. Aceasta implică evaluarea concentraţiilor substanţelor chimice cu impact ecologic, ecosistemele şi receptorii potenţiali, ecotoxicologia contaminanţilor cunoscuţi sau suspectaţi a fi prezenţi pe un sit şi efectele observate şi anticipate. Apoi sunt identificate efectele ecologice care trebuie analizate şi/sau măsurate. Procesul include elaborarea unui model ecologic conceptual al sitului, pentru a identifica căile de expunere, receptori care trebuie protejaţi, impactele sau efectele adverse ce trebuie evaluate, datele necesare şi analizele ce trebuie efectuate. Descrierea sitului este necesară pentru orientarea specialiştilor. Aceste informaţii constituie un format asamblat al surselor de informaţii existente, fără a se realiza studii pe teren. Caracterizarea sitului din punct de vedere ecologic se realizează, de regulă de un specialist în domeniu (USEPA, 2006). Localizarea surselor contaminanţilor cunoscuţi sau potenţiali care afectează situl şi gradientul probabil sau calea prin care contaminantul poate fi emis de pe sit spre mediul înconjurător ar trebui determinate, pe cât posibil, pe baza observaţiilor şi informaţiilor existente din studii anterioare. Inspectarea sitului, combinată cu resurse publicate şi alte informaţii obţinute de la autorităţi în domeniu ar trebui să fie utilizate pentru a determina dacă situl sau ariile învecinate ale acestuia reprezintă zone critice sau habitaturi sensibile. Receptorii sunt componentele ecosistemului care sunt sau pot fi afectaţi de un poluant chimic sau un alt stressor. Ei pot fi orice parte a unui sistem ecologic, incluzând specii, populaţii, comunităţi şi ecosistemul însuşi. Toxicitatea poluanţilor în raport cu receptorii individuali poate avea consecinţe la nivelul populaţiei, comunităţii şi ecosistemului în ansamblu. Efectele la nivelul unor populaţii pot determina natura schimbărilor în structura şi funcţiile comunităţii, cum ar fi reducerea diversităţii speciilor,

89

simplificarea lanţului trofic etc. Funcţiile ecosistemului pot fi afectate în sensul că se produce diminuarea productivităţii, perturbarea produselor cheie etc. Colectarea şi analiza datelor constituie nivelul iniţial cu cel mai substanţial efort în cadrul nivelului I al ERA. Datorită importanţei acţiunii de obţinere a datelor, aceasta poate fi structurată pe câteva direcţii: - planificarea şi furnizarea de date de intrare: evaluatorul de risc trebuie să aibă un anumit nivel de cunoştinţe şi experienţă pentru asigurarea calităţii datelor. EPA, (1989c) recomandă trei etape de obţinere şi furnizare a datelor de intrare. Etapa A este structurarea definiţiilor pentru terminologia şi conceptele utilizate în estimare şi stabilirea întrebărilor la care să se răspundă. Aceasta se realizează prin: • identificarea receptorilor specifici sitului, a poluanţilor chimici cu potenţial impact ecologic, căile potenţiale de expunere, pentru a putea estima potenţialul efectelor adverse ca rezultat al contaminării; • evaluarea impactelor potenţiale asupra resurselor biologice în afara frontierei sitului investigat; • evaluarea necesităţii de a se remedia situl şi de protejare a mediului. Etapele B şi C includ acţiuni precum: identificarea datelor necesare pentru a răspunde la problemele din etapa A şi proiectarea programului de colectare a datelor. Elaborarea unui model ecologic conceptual al sitului (MECS) este utilă în planificarea datelor, deoarece în cadrul modelului se identifică sursele posibile de poluanţi chimici, mecanismul lor de emisie, soarta şi transportul în mediu, componentele de mediu care pot fi afectate de fenomenul poluării. De asemenea MECS permite identificarea tuturor căilor potenţiale ale propagării poluantului de la sursă la receptori, evaluarea în ansamblu a căilor potenţiale de expunere, pe baza naturii şi gradului de contaminare şi a speciilor ecologice şi a comunităţilor potenţial afectate pe sit. MECS este de fapt un sumar al unor aspecte din caracterizarea expunerii. Prin identificarea mediilor abiotice potenţiale care pot fi necesare în procesul ERA şi a potenţialelor căi de expunere prin care receptorii ecologici pot fi expuşi, MECS pot identifica tipul de date necesare în ERA. Necesitatea de a detecta contaminanţii la concentraţii extrem de mici reprezintă unul din scopurile planificării datelor. Definirea de către evaluator a datelor necesare reprezintă punctul cel mai important al planificării în vederea elaborării strategiei de conducere a estimării de risc de nivel I. - evaluarea datelor disponibile la inspectarea sitului, implică, în primul rând, analiza informaţiilor privind istoricul sitului, care poate oferi informaţii

90

despre contaminanţii potenţial prezenţi. În procesul de screening, informaţiile de ordin chimic şi fizico-chimic (de exemplu: conţinutul de carbon organic, pH etc) pentru componentele de mediu abiotice sunt comparate cu valori măsurate în faza preliminară de estimare a riscului sau cu nivelele din literatură. Toate aceste informaţii sunt utilizate în caracterizarea riscului şi ca bază în estimările de nivel II, III şi IV. Necesitatea trecerii la nivelul II al ERA poate fi determinată în această etapă a formulării problemei şi poate fi indicată de depăşirea limitelor de toxicitate prevăzute în literatură sau alte reglementări sau prin prezenţa compuşilor organici care contribuie la fenomenul de biomagnifiere (cu factori de concentrare mai mari de 100). De asemenea, compişii chimici cu solubilitatea în apă mică (de exemplu 50mg/L, conform EPA, 1989) şi cu potenţial semnificativ de partiţie între componentele de mediu intră în categoria elementelor care impun trecerea la nivelul II al ERA. - analiza calităţii datelor: calitatea ERA la orice nivel, depinde direct de calitatea datelor pe baza cărora se face evaluarea. Planificarea procesului de achiziţie a datelor este un pas important în obţinerea de date de bună calitate, în sensul că acestea sunt obţinute din cele mai adecvate locaţii, numărul şi tipul probelor sunt semnificative, limitele de detecţie ale instrumentelor de investigare şi metodele analitice sunt de nivel înalt. - prezentarea şi structurarea datelor: datele identificate ca acceptabile pentru nivelul I trebuie structurate într-o manieră care să permită elaborarea de concluzii pertinente în ceea ce priveşte realizarea nivelului I al ERA şi aplicarea lor eficientă în cadrul procesului de estimare a riscului la nivel I. În această fază se identifică datele care trebuie îndepărtate din baza de date ca fiind neconcludente şi trebuie justificată excluderea lor. De asemenea, se asociază datelor obţinute ariile de referinţă de pe sit. Selectarea poluanţilor cu impact ecologic potenţial Aceştia sunt acei compuşi chimici care pot induce potenţial un răspuns advers în receptorii ecologici. Deoarece nu toţi poluanţii de pe sit pot avea efecte adverse asupra biotei, este necesar ca aceştia să fie selectaţi după o serie de criterii de ordin chimic, fizic, ecologic şi toxicologic. În principiu, poluanţii cu impact ecologic potenţial sunt compuşii chimici cu următoarele caracteristici: - se găsesc la concentraţii mai înalte decât cele de referinţă; - au potenţial de generare a unor efecte toxice acute sau cronice, după expunere; - au potenţial de bioacumulare sau/şi biomagnifiere. Selectarea acestor poluanţi chimici este un proces care ia în calcul şi datele chimice specifice sitului în corelare cu datele din modelul ecologic conceptual al sitului care descrie căile de expunere de la sursă la receptori.

91

Procesul de selecţie este justificat din următoarele puncte de vedere: - nu toţi compuşii chimici de pe sit sunt consecinţa activităţii de pe situl respectiv. Unii dintre ei pot fi prezenţi în mod natural ca rezultat al unor activităţi antropogene sau ca urmare a utilizării acestor compuşi off-site. - unii compuşi chimici pot proveni din activitatea de prelevare a probelor de laborator. - nu toţi compuşii chimici prezenţi pe sit sunt în concentraţii suficient de mari ca să pună în pericol potenţial situl. - nu toţi compuşii chimici de pe sit reprezintă surse de expunere pentru receptori. În procesul de selectare a poluanţilor se au în vedere şi următoarele aspecte: - care este aria de expunere? - sunt datele chimice corespunzătoare cu situaţia reală? - sunt datele chimice relevante din punct de vedere ecologic? Rezultatul procesului de selecţie este o listă sau liste de compuşi chimici aflaţi în componentele de mediu de pe sit care vor fi evaluate cantitativ în cadrul ERA. Selecţia receptorilor cheie: receptorii sunt componente ale ecosistemului care sunt sau pot fi afectate de stressorii chimici sau de altă natură (USEPA, 1992a). Rezultatul final este reprezentat de caracteristici ale unui component al sistemului ecologic care poate fi afectat de un stressor (de exemplu, contaminant chimic). Deoarece este dificil de estimat impactul potenţial pentru toţi receptorii, pe baza unor criterii stabilite, se vor selecta tipuri particulare de receptori (receptori cheie) şi consecinţele asupra lor a expunerii la poluanţi. Gruparea speciilor, organismelor, habitatelor sau componentelor ecosistemului pe principiul receptorilor cheie este un sprijin esenţial în evaluarea de nivel I de risc. În procesul ERA sunt identificate efectele (consecinţele, end points) ecologice, ca bază pentru caracterizarea riscului. Efectele ecologice sunt, în particular, tipuri de impacte reale sau potenţiale pe care diverşi stressori le au asupra unui receptor cheie. Aceste efecte sunt de două tipuri (USEPA, 1992a) - efecte estimate; - efecte măsurate. ERA utilizează ambele tipuri de efecte în analizele şi evaluările pe care le desfăşoară.

92

Modelul ecologic conceptual al sitului (MECS) Este o reprezentare, adesea sub forma unei scheme, a anumitor porţiuni din caracterizarea expunerii (fig. 3.27). MECS trasează calea contaminantului atât prin componentele abiotice ale mediului, cât şi prin cele biotice, lanţul trofic etc. Acest model reprezintă toate căile potenţiale de expunere (surse, mecanism de emisie, medii de transport, puncte de expunere, rute de expunere, receptori). MECS stabileşte căile de expunere complete care trebuie evaluate în ERA şi relaţia dintre punctele de măsurare şi estimare. MECS reprezintă un instrument de bază în luarea deciziilor pentru măsurarea sau estimarea consecinţelor şi pentru identificarea surselor de incertitudine în caracterizarea expunerii.

Faza de analiză Caracterizarea expunerii Scopul caracterizării expunerii este să estimeze natura, gradul şi mărimea expunerii potenţiale a receptorilor la poluanţi chimici cu potenţial impact asupra mediului. Câteva din componentele caracterizării expunerii se desfăşoară şi în etapele anterioare ale ERA, în scopul întocmirii MECS şi pentru stabilirea obiectivelor estimării de risc. Paşii ce trebuie parcurşi pentru a realiza caracterizarea expunerii sunt: - reconsiderarea (rafinarea) modelelor privind soarta şi transportul poluanţilor în mediu, ţinând seama şi de MECS; - caracterizarea punctelor de expunere - identificarea căilor potenţiale de expunere şi rutele de intrare în receptori - evaluarea cantitativă a expunerii - estimarea incertitudininilor expunerii Obiectivul privind caracterizarea punctelor de expunere are drept scop identificarea trăsăturilor fizice ale sitului care pot influenţa expunerea, atât din punctul de vedere al situaţiei existente cât şi din perspectiva unor scenarii. Fiecare sit diferă în priinţa factorilor care trebuie avuţi în vedere. Cei mai comuni factori care influenţează caracterizarea punctelor de expunere de pe sit sunt: - geologia şi topografia sitului - hidrologia - climatul - fenomenele meteorologice - vegetaţia - tipul de sol - modul de exploatare al terenului Descrierea trebuie completată cu date obţinute în timpul inspectării sitului.

93

Fig. 3.27. Reprezentarea modelului ecologic conceptual al sitului (adaptat după

USEPA, 1996), 1 - mamifere erbivore, 2 - mamifere carnivore şi omnivore, 3păsări domestice, 4 - fauna acvatică, 5 – păsări migratoare, 6 – răpitoare NA – neaplicabil, I – incomplet, o – potenţial de expunere relativ scăzut, ⊗ potenţial de expunere relativ mediu,

●94

potenţial de expunere relativ ridicat

Analiza expunerii combină distribuţia spaţială şi temporală a receptorilor ecologici cu cea a poluanţilor cu potenţial impact ecologic, pentru a evalua expunerea. Analizele expunerii se focalizează pe cantitatea de poluant care este biodisponibilă şi mijloacele prin care sunt expuşi receptorii ecologici. Ţinta analizei depinde de receptorii ecologici care trebuie evaluaţi şi de estimarea şi măsurarea efectelor. O cale de expunere completă constă din 4 componente: 1. o sursă şi un mecanism de emisie a substanţei chimice 2. un mediu de transport (apa, solul, aerul) 3. un punct de expunere sau o arie în care receptorii pot intra în contact cu poluantul 4. o rută de expunere (acumulare) prin care receptorul suferă efectele poluantului (contact direct, inhalare, ingerare, adsorbţie dermică). Dacă una din aceste componente lipseşte, (cu excepţia 2), calea de expunere este incompletă şi prin urmare nu se produce expunere şi deci nu există risc. Căile de expunere se particularizează pentru receptorii acvatici, receptorii tereştri etc. Caracterizarea efectelor ecologice Caracterizarea efectelor ecologice (estimarea toxicităţii) include o structurare a tipurilor de efecte adverse asupra mediului şi biotei ca urmare a expunerii la poluanţi pe un sit, stabilirea de relaţii între mărimea expunerii şi efectele adverse şi a inceritudinilor legate de toxicitatea chimică, în particular pentru biota (EPA).

Selecţia datelor de literatură

Evaluarea preliminară a toxicităţii oferă informaţii despre profilele toxicologice centrate pe efectele asupra sănătăţii. În cadrul nivelului I de estimare a riscului caracterizarea efectelor are două obiective (EPA, 1993e): - analiza şi identificarea datelor de literatură ca bază pentru structurarea datelor din teren - analiza şi identificarea valorilor de referinţă ale toxicităţii şi a factorilor de incertitudine pentru a putea estima riscurile ecologice potenţiale asociate cu expunerea receptorilor cheie. Sursele din literatură pentru valorile de referinţă variază cu tipul de organisme ce sunt luate în considerare ca receptori (acvatici, tereştri etc.) şi cu nivelul de estimare a riscului. Pentru nivelul I al ERA şi eventual II, se consideră suficiente documentele care structurează informaţiile toxicologice existente (EPA, 1993e).

95

Selectarea surselor de literatură şi elaborarea valorilor de referinţă ale toxicităţii pentru utilizarea în estimarea de risc se face având în vedere o serie de factori care se referă la următoarele aspecte: - valorile de referinţă trebuie obţinute în cadrul unor analize biologice în condiţii de testare similare, pe cât posibil cu cele din situl investigat (duritatea apei – care afectează toxicitatea metalelor grele, ar trebui să fie aceeaşi în ambele situaţii: laborator şi sit). - valorile de referinţă din literatură trebuie să corespundă aceloraşi rute de expunere (oral, dermic etc). - valorile de referinţă ale toxicităţii trebuie să fie adecvate cu tipul de receptor cheie şi efectele toxice estimate. - valorile de referinţă ale toxicităţii trebuie să corespundă duratei de expunere de pe sit (subcronice: 2 săptămâni – 1 an; cronice: mai mult de 1 an (USEPA). - valorile de referinţă ale toxicităţii trebuie să corespundă formei chimice care se evaluează (pentru metale, de exemplu, starea de oxidare în compusul investigat). Procesul de selectare a valorilor de referinţă ale toxicităţii este flexibil astfel încât permite incorporarea unor consideraţii specifice sitului.

Elaborarea valorilor de referinţă a toxicităţii

Determinarea acestor valori pentru organismele acvatice sau terestre depinde de stilul de viaţă şi stadiul de dezvoltare a organismelor. Ele pot fi bazate pe valori ale concentraţiilor sau dozelor (USEPA).

Caracterizarea riscului Caracterizarea riscului implică două etape majore (USEPA, 1992a) - estimarea riscului - descrierea riscului

Estimarea riscului constă în compararea profilelor expunerii şi toxicităţii, cât şi estimarea şi structurarea incertitudinilor asociate şi a ipotezelor simplificatoare pentru a caracteriza efectele biologice adverse curente şi potenţiale ca urmare a existenţei poluanţilor cu potenţial efect biologic. Impactele potenţiale din toate rutele de expunere (contact direct, ingerare, inhalare) şi toate componentele de mediu (apă, aer, sol şi sedimente) sunt incluse în această evaluare (EPA, 1989c). Pentru nivelul I al ERA, estimarea riscului poate fi calitativă sau cantitativă, în funcţie de datele disponibile. În mod curent, la nivelul I al ERA se efectuează o serie de calcule ale unor coeficienţi cantitativi care compară valorile 96

expunerii cu valorile de referinţă ale toxicităţii, obţinute din datele de literatură, în modul descris anterior. Raportul dintre expunere şi valorile de referinţă ale toxicităţii (coeficientul de hazard, CH) poate constitui un astfel de coeficient, determinat pentru un anumit poluant. Coeficienţii pot fi însumaţi pentru toate substanţele chimice şi pentru toate căile de expunere pentru un anumit receptor. Se obţine astfel indicele de hazard (IH) (USEPA, 1996). Tehnicile de estimare cantitativă a riscului pot fi mai simple sau mai complexe, în funcţie de lanţul trofic, căile de expunere ce trebuie cuantificate. Descrierea riscului constă într-o structurare a rezultatelor estimării de risc şi analizei incertitudinii şi o estimare a nivelului de încredere în estimatele de risc printr-o analiză cantitativă. Descrierea riscului are două componente de bază: - structurarea riscului ecologic, care ordonează rezultatele estimării riscului şi analiza incertitudinii şi evaluează nivelul de încredere în estimata riscului. - interpretarea semnificaţiei riscului în raport cu sistemul investigat, a descrierilor şi mărimii riscurilor identificate, evaluarea efectelor şi incertitudinilor asociate. Fiecare estimare a riscului ecologic ar trebui să prezinte structurat datele de intrare şi calculele de risc efectuate pentru un anumit amplasament. Aceste calcule ar trebui să indice şi să conţină concentraţiile poluanţilor, valorile de acumulare şi expunere, valorile de referinţă ale toxicităţii cu deviaţiile aferente, pentru fiecare poluant. De asemenea, în structurarea datelor trebuie incluse următoarele (USEPA, 1992a): - numele receptorului - toate căile de expunere evaluate pentru acel receptor - riscul sau/şi coeficienţii de hazard pentru fiecare cale - poluantul predominant, adică substanţa chimică cu cea mai mare pondere în estimata riscului - coeficienţii globali de hazard Interpretarea riscului face o legătură critică între estimarea riscului şi comunicarea rezultatelor estimării. Dacă estimarea riscului ecologic este orientată spre impactele adverse ale unei varietăţi de receptori şi diferite ecosisteme, atunci ar trebui prezentate analize (discuţii) calitative privind natura şi magnitudinea efectelor adverse potenţiale asociate cu fiecare receptor şi ecosistem. Distribuţia temporală şi spaţială a efectelor oferă o altă perspectivă importantă pentru interpretarea semnificaţiei ecologice a riscului. Efectele adverse ale unei resurse la scară mică în raport cu situl sau aria de contaminare

97

pot exercita efecte spaţiale minore, dar pot constitui o indicaţie a nivelului de degradare a acelei resurse. Potenţialul de reabilitare este un alt factor care influenţează semnificaţia ecologică a riscului şi care trebuie analizată în raport cu efectele estimate (USEPA, 1992a). 3.8.5.4. Estimarea riscului la nivelul II de evaluare Estimarea riscului la nivelul II este recomandată de EPA acolo unde este necesar să se reducă incertitudinea din fazele anterioare ale estimării şi pentru verificarea constatărilor de la nivelul I. De asemenea, procedurile de la nivelele II-IV pot fi necesare când se solicită studii sau analize biochimice în teren, când nivelul I de estimare nu este suficient de bine caracterizat sau când rămân nerezolvate probleme semnificative ori deciziile de remediere nu au suficient suport. La nivelul II al estimării riscului se evaluează nivelele efectelor contaminanţilor asupra populaţiei şi comunităţilor, luând în considerare şi amestecurile de contaminanţi şi efectele cronice, prin analiza efectelor biologice. Obiectivul global al estimării de nivel II este de a obţine predicţii cantitative, caracterizate printr-un grad înalt de acurateţe, privind riscurile curente şi viitoare asupra populaţiilor ecologice, comunităţilor şi ecosistemelor ca urmare a migrării contaminanţilor de pe situl contaminat. Nivelul II poate include analize biologice de laborator sau în teren, modele sau metode probabilistice. Probe cantitative, biologice şi abiotice sunt prelevate pentru a documenta expunerile, pentru a evalua potenţialul de bioacumulare sau pentru a determina efectele doză-răspuns ale speciilor testate sau a receptorilor selectaţi pe diferite componente de mediu din situl contaminat. Nivelul II include teste pe termen scurt de toxicitate sau teste biologice în teren ori analize rapide pe ţesuturi ale receptorilor cheie. Dacă este necesar, se efectuează prelevări semicantitative de probe de pe siturile contaminate şi de pe situri de referinţă pentru a descrie identitatea şi populaţiile biologice în ambele zone. Dacă se utilizează modele de transport, sunt necesare valorile parametrilor cheie ai modelului, specifici pentru situl investigat. Datele obţinute în cadrul nivelului II de estimare a riscului se integrează cu datele obţinute din fazele anterioare şi se utilizează pentru: - generarea de informaţii şi date privind semnificaţia efectelor ecologice potenţiale sau observate, - necesitatea acţiunilor de remediere/îndepărtare a contaminanţilor, - elaborarea unor repere privind refacerea sitului pe baza considerentelor de ordin ecologic şi ţinând seama de obiectivele acţiunilor de remediere.

98

Decizia privind nivelul de abordare a estimării de risc depinde de natura sitului (întins vs. mic, ecosistem simplu vs. ecosistem complex), tipul de date necesare, metodele necesare a fi aplicate (birou, laborator, teren). De asemenea limitările în privinţa costurilor estimării pot constitui un element în alegerea nivelului de estimare. Dacă este necesar să se efectueze identificări de date şi informaţii pentru metodele de analiză şi prelevări de probe biologice pe termen scurt, atunci activită+ţile din cadrul nivelului II de estimare sunt adecvate acestui scop. Este însă probabil ca în anumite împrejurări să fie necesară o abordare a estimării riscului la nivelul III sau IV. În anumite situaţii, procedurile la nivel II, cum ar fi analizele biologice, pot fi demarate înainte de completarea estimării de nivel I. Fig. 3.28 ilustrează o astfel de situaţie şi prezintă un exemplu în care estimarea de risc se poate realiza pe nivele şi anume la estimarea calităţii unor sedimente şi caracterizarea riscului într-un ecosistem acvatic. Decizia privind metodele ce trebuie utilizate depinde de obiectivele proiectului, datele necesare, nivelul de încredere dorit pentru estimare şi adecvanţa fiecărei metode în privinţa satisfacerii nevoilor evaluării. Fazele de realizare a unei estimări a riscului ecologic la nivelul II

Formularea problemei În primul rând este necesară stabilirea unei evidenţe a problemelor ecologice şi a datelor necesare, care nu au putut fi rezolvate în cadrul evaluării de nivel I. De asemenea trebuie revăzute evaluările şi măsurătorile de la nivelul I în sensul dacă sunt adecvate şi aplicabile pentru anticiparea deciziilor de remediere. În plus, trebuie identificat necesarul de date biologice/toxicologice pentru a identifica nivelul la care trebuie să se realizeze estimarea de risc şi scopul unor cercetări suplimentare. Concluziile din nivelul I, care impun o reducere a incertitudinilor, trebuie analizate în vederea trecerii la un nivel superior de estimare. După identificarea şi stabilirea aspectelor de mai sus, se poate trece la formularea problmei, care începe cu elaborarea ipotezelor de lucru, mai ales dacă se anticipează comparaţii statistice (de exemplu comparaţii privind biota on-site şi off-site). Următoarea etapă în formularea problemei este identificarea celor mai adecvate metode de prelevare a probelor şi de analiză a acestora (pe termen scurt). Se pot include prelevări de probe şi măsurători ale atributelor ecologice ale resturilor de ţesuturi sau a diversităţii biologice în aria contaminată în comparaţie cu zone de referinţă

99

Fig. 3.28. Relaţia dintre nivelele de evaluare a riscului: estimarea calităţii sedimentelor 100

În cadrul nivelului II se pot realiza studii de laborator şi în teren. Studiile în teren pot fi: - cantitative sau semicantitative şi pot fi reprezentate de prelevare de probe în zona contaminată şi în zona de referinţă pentru a confirma identitatea şi cantitatea biotei potenţial expuse sau pentru a măsura alte atribute ecologice, cum ar fi diversitatea ecologică. De exemplu, pot fi colectate date folosind metode semicantitative, asupra compoziţiei vegetaţiei, structurii şi diversităţii acesteia; - pot fi orientate spre prelevarea de probe de ţesuturi de la specii receptoare cheie, iar rezultatele obţinute pot furniza informaţii privind estimatele expunerii pentru organisme la un nivel trofic superior şi pentru a corela nivelele din ţesuturile reziduale cu cele din mediul înconjurător abiotic; - studii biologice in-situ, prin analiza punctelor de expunere din apele de suprafaţă şi din apele din amonte care diluează apele contaminate în aval; - studii şi prelevări de probe din punctele de expunere ale mediilor abiotice (soluri, sedimente, ape de suprafaţă) pentru analize chimice care să suplimenteze datele existente; - studii şi prelevări de probe din medii fizice (abiotice) din zone de referinţă.

Studiile de laborator implică: -

analize de laborator ale probelor biologice; analize fizico-chimice pentru probele de ţesut care sunt suspecte de bioacumulare şi biomagnifiere; teste biologice utilizând medii expuse on-site pentru a determina DL50; analize chimice suplimentare în puncte de expunere pentru specii specifice care sunt considerate receptori ecologici; analize chimice din arii de referinţă.

Colectarea şi analiza datelor Datele colectate în baza studiilor în laborator şi pe teren trebuie comparate cu cele de la estimarea de nivel I a riscului şi, eventual, acestea din urmă vor fi integrate în estimarea de nivel II. Aceste informaţii suplimentare pot fi utilizate pentru a realiza cuantificări suplimentare în estimarea de risc şi pentru a îmbunătăţi interpretarea riscului prin date cantitative. În general, informaţiile suplimentare obţinute la estimarea de nivel II ar trebui să reducă nivelul de incertitudine asociat cu estimarea de risc.

101

3.8.5.5. Estimarea riscului la nivelul III de evaluare Nivelul III de estimare a riscului include studii de laborator şi pe teren efectuate pe termen lung (1 an sau mai mult) şi cuprinde teste mai extinse şi mai scumpe care să permită rezolvarea unor probleme complexe pentru situri largi cu ecosisteme complexe. În funcţie de condiţiile de pe sit şi de complexitatea acestuia, elementele specifice unei estimări de risc de nivel III sunt similare cu cele de nivel I, dar au un caracter mai complet şi complex. Probele biologice prelevate la acest nivel de estimare, III, implică analize biologice sau analize de ţesuturi a unor organisme. Datele obţinute din urmărirea cantitativă a răspunsului unor populaţii şi compararea cu caracteristicile unei populaţii de referinţă sunt utilizate în nivelul III de estimare. În această treaptă de evaluare se pot utiliza modele referitoare la soarta şi transportul poluanţilor în mediu sau modele biologice. Acestea din urmă se pot referi la o singură specie pentru evaluarea răspunsului la expunerea la contaminanţi sau analize pe multiple specii, pentru contaminanţi multipli în scopul simulării fenomenelor de bioconcentrare/bioacumulare în comunitatea studiată. Toate datele obţinute la acest nivel se corelează cu cele de la nivel I şi II, şi au menirea să completeze lipsurile în baza de date constituită în urma studiilor efectuate la nivelele I şi II de estimare a riscului. Rezultatele combinate sunt utilizate pentru revizuirea estimatelor riscului, cu mai puţină incertitudine decât la nivelele anterioare şi pentru a constitui baza raţională pentru monitorizarea pe termen lung de la nivelul IV. Fazele de realizare a unei estimări a riscului ecologic la nivelul III

Formularea problemei În mod similar cu nivelele I şi II, formularea problemei la nivelul III de estimare se bazează pe datele colectate în fazele anterioare, odată cu completarea bazei de date în acord cu scopurile nivelului III de evaluare prezentate mai sus. Metodele de prelevare a probelor biologice sunt mai complexe, dar trebuie să fie complementare celor utilizate la nivelele anterioare, pentru a avea date analoge. Locaţiile de prelevare a probelor trebuie să fie aceleaşi ca şi cele de la nivelul II. De asemenea este necesară efectuarea de prelevări de probe chimice cu scopul de a corela studiile biologice şi toxicologice. Studiile se efectuează la nivel laborator, pe teren şi, în plus se realizează modelări ale proceselor şi sistemelor investigate.

102

Colectarea şi analiza datelor Se realizează pe baza unui plan specific nivelului III de estimare a riscului, care ar trebui să ofere, la minimum, detalii despre metode de prelevare a probelor, analize cu descrierea limitelor, metodologii de revizie a calităţii datelor, planuri pentru prezentarea de date şi integrarea cu datele colectate anterior, astfel încât să fie maximizat caracterul cantitativ al evaluării şi să se reducă gradul de incertitudine. 3.8.5.6. Estimarea riscului la nivelul IV de evaluare Nivelul IV este destinat pentru evaluarea unor situri largi şi complexe, care necesită prelevarea de probe sau programe de modelare pe termen lung, pe durata mai multor ani. Acest nivel de evaluate presupune existenţa de date şi estimări de risc cu cel mai înalt grad de certitudine. Siturile complexe sunt acelea în care se manifestă interacţiuni complexe între substanţe chimice cu efecte asupra sistemelor ecologice şi matricile de expunere, contaminarea este extinsă sau există numeroase surse de contaminare şi necesită examinarea posibilităţii reducerii riscului potenţial în timp. Cest nivel implică studii biologice pe termen lung şi cheltuieli substanţiale şi elaborarea unor modele complexe pentru expunere. De aceea, investigaţiile de nivel IV se efectuează pe anumite situri. Ele pot necesita prelevări de probe abiotice sau ţesuturi reziduale pentru a stabili corelaţia dintre cauză şi efect sau pentru verificarea unui model. La acest nivel se aplică modelele matematice complexe la nivelul ecosistemelor care descriu mecanismele de acţiune pentru analiza proceselor şi căilor de expunere şi a efectelor toxice. Aceste modele constituie suportul pentru luarea deciziilor privind remedierea sitului. Datele obţinute la nivelul IV de estimare sunt, ca şi în cazurile anterioare, corelate şi completate cu cele de la nivelele I – III. În general, informaţiile obţinute la nivelul de estimare IV au menirea să reducă nivelul de incertitudine asociat estimării de risc. 3.8.5.7. Semnificaţia utilizării estimării de risc în luarea deciziilor Estimarea riscului contribuie la identificarea siturilor în faza de inspecţie a acestora sau în etapa de conservare a resurselor într-o zonă afectată, care nu implică o evaluare suplimentară. Estimarea riscului oferă un instrument care permite managerilor de risc să determine dacă remedierea este garanţie a reducerii riscului şi să întocmească o listă de priorităţi pentru siturile ce trebuie remediate. Acţiunile de remediere

103

trebuie să asigure protecţia sănătăţii umane şi a mediului împotriva contaminanţilor care sunt, pot fi, sau vor fi responsabili de producerea unor efecte diverse asupra sănătăţii umane. Estimarea riscului poate fi considerată un instrument eficient în pregătirea şi realizarea acţiunilor de îndepărtare, remediere şi în selectarea acestora. Estimarea riscului poate constitui un sprijin important în realizarea programelor de control al depozitării deşeurilor solide care ar putea cauza sau pot contribui semnificativ la creşterea morbidităţii, mortalităţii sau la generarea unor efecte ireversibile asupra sănătăţii umane şi a mediului. În urma estimării riscului se obţin informaţii valoroase privind: - substanţe chimice cu caracteristici particulare din perspectivă ecologică şi mecanismele de emisie şi transport. - poziţia/locul în mediu şi modul de utilizare potenţial/rezonabil al terenului. - potenţialii receptori, populaţia posibilă a fi afectată, relaţiile între diferitele nivele trofice într-o comunitate sau ecosistem. - căile de expunere complete şi semnificative. - consumul chimic, bioacumularea în indivizi şi biomagnificarea în ecosisteme pentru condiţii de expunere pe termen scurt şi lung. - substanţe chimice şi căi de expunere care contribuie în cea mai mare măsură la magnitudinea riscului (generează pericolul principal). - componenta protectivă a acţiunilor de remediere şi impactele asupra sănătăţii ale acţiunilor de remediere/îndepărtare.

ÎNTREBĂRI

1. Definiţi scopurile pentru care se realizează estimarea riscului ecologic, conform USEPA. 2. Prezentaţi etapele estimării riscului ecologic. 3. Ce semnificaţie are abordarea pe nivele a estimării riscului? 4. Arătaţi succint care sunt elementele ce diferenţiază nivelele de estimare a riscului ecologic. 5. Explicaţi semnificaţia utilizării estimării de risc în luarea deciziilor

104

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ AIChE, (1992), Guidelines for Hazard Evaluation Procedures, Second edition, American Institute of Chemical Engineers, 1992. Barnthouse L.W., Suter G.W., (1986), User’s Manual for Ecological Risk Assessment, ORNL-6251, Oak Ridge National Laboratory, Oak Ridge, Tennessy, USA. Belluck D., Benjamin S., (2001), Human Health Risk Assessment, In: A Practical Guide to Understanding, Managing and Reviewing Environmental RiskAssessment Reports (Benjamin S., Beeluck D.A.), (Eds.) Lewis Publishers-CRC Press, Boca Raton, 2001. Council Directive, (1982), Seveso Directive 82/501/EEC (Seveso I), Council Directive of 24 June 1982 on the major Accident Hazards of Certain Industrial Activities. Council Directive, (1996), Council Directive 96/82/EC of 9 December 1996 (Seveso II), on the control of major-accident hazards involving dangerous substances, EEA, (1998), Environmental Risk Assessment: Approaches, Experiences and Information Sources, Environmental issue report No 4, European Environment Agency, Copenhaga. Frenzen K., (2001), Risk-Based Analysis for Environmental Managers, Lewis Publishers, CRC Press Company, Boca Raton. Jaeger C., (1998), Risk Management and Integrated Assessment, Env. Modell. Assess. 3, 211-225. Legea 137/1995, Legea Protecţiei Mediului, MO 304/1995. McElroy A., Townsend P.K., (1996), Medical Anthropology in Ecological Perspective, Third Edition, Westriew Press, Boulder. Melnikov A., (2003), Risk Analysis in Finance and Insurance, Chapman and Hall, CRC press, Boca Raton, Florida, USA. OM, (1997), Ordinul 184/1997 al Ministerului Apelor, Pădurilor, Protecţiei Mediului, MO nr. 303/1997. Ozunu Al., (2000), Elemente de hazard şi risc în industrii pouante, Editura Accent, Cluj_Napoca. Ruckleshaus W., (1984), Risk in a free society, Risk Analysis, 4, 157 – 162. Suter G., (2007), Ecological Risk Assessment, Ediţia a II-a, CRC Press, Boca Raton, USA.

105

UK Environmental Agency, (2006), Ecological Risk Assessment - A framework and methods for assessing harm to ecosystems from contaminants in soil, http://www.environmentagency.gov.uk/yourenv/consultations/607183/?version=1&lang=_e USEPA, (1989a), Risk Assessment Guidance for Superfund. Volume II, (RAGS II): Environmental Evaluation Manual (RAGS II). Interim Final. Office of Emergency and Remedial Response. U.S. Environmental Protection Agency EPA/540/1-89/001. March. USEPA, (1992), Framework for Ecological Risk Assessment, EPA/0630/R-92/001, Office of Solid Waste and Emergency Response, Washington DC, 1992 USEPA, (1993a), Superfund Program Checklist for Ecological Assessment/ Sampling. Emergency Response Branch, OSWER, U.S. Environmental Protection Agency, EPA. USEPA, (1993b), A Review of Case Studies from a Risk Assessment Perspective. USEPA, (1994a), Role of the Ecological Risk Assessment in the Baseline USEPA, (1994b), Interim Ecological Risk Assessment Guidelines. Region III, U.S. Environmental Protection Agency. USEPA, (1996), Environmental Quality. Risk Assessment Handbook., Vol. II: Environmental Evaluation, U.S. Environmental Protection Agency. van Gerwen, S.J.C., Gieffel M.C., van Riet K., Beuemer R.R., Zwietering M.H., (2000), Stepwise Quantitaive Risk Assessment as a Tool for Characterization of Microbiological Food Safety, J. Appl. Microbiol., 88, 938-951. Wilson A.R., (1991), Environmental Risk: identification and Management, Lewis Publishers, CRC Press LLC, Boca Raton.

106

3.9. Riscul asociat cu substanţele şi preparatele chimice toxice, periculoase 3.9.1. Substanţe şi preparate periculoase Categoria de substanţe desemnate ca toxice şi periculoase cuprinde următoarele clase (HG 200, 2000) : a) substanţe şi preparate explozive: substanţele şi preparatele solide, lichide, păstoase sau gelatinoase, care pot să reacţioneze exoterm în absenţa oxigenului din atmosferă, producând imediat emisii de gaze, şi care, în condiţii de probă determinate, detonează, produc o deflagraţie rapidă sau sub efectul căldurii explodează când sunt parţial închise; b) substanţe şi preparate oxidante: substanţele şi preparatele care în contact cu alte substanţe, în special cu cele inflamabile, prezintă o reacţie puternic exotermă; c) substanţe şi preparate extrem de inflamabile: substanţele şi preparatele chimice lichide cu un punct de aprindere foarte scăzut şi cu un punct de fierbere scăzut, precum şi substanţele şi preparatele gazoase care sunt inflamabile în contact cu aerul la temperatura şi la presiunea mediului ambiant; d) substanţe şi preparate foarte inflamabile: - substanţele şi preparatele care pot să se încălzească şi apoi să se aprindă în contact cu aerul la temperatura ambiantă, fără aport de energie; - substanţele şi preparatele solide care se pot aprinde cu uşurinţă după un scurt contact cu o sursă de aprindere şi care continuă să ardă sau să se consume şi după îndepărtarea sursei; - substanţele şi preparatele lichide cu un punct de aprindere foarte scăzut; - substanţele şi preparatele care în contact cu apa sau cu aerul umed emană gaze foarte inflamabile în cantităţi periculoase; e) substanţe şi preparate inflamabile - substanţele şi preparatele lichide cu un punct de aprindere scăzut; f) substanţe şi preparate foarte toxice - substanţele şi preparatele care prin inhalare, ingestie sau penetrare cutanată în cantităţi foarte mici pot cauza moartea sau afecţiuni cronice ori acute ale sănătăţii; g) substanţe şi preparate toxice - substanţele şi preparatele care prin inhalare, ingestie sau penetrare cutanată în cantităţi reduse pot cauza moartea sau afecţiuni cronice ori acute ale sănătăţii;

107

h) substanţe şi preparate nocive - substanţele şi preparatele care prin inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot cauza moartea sau afecţiuni cronice ori acute ale sănătăţii; i) substanţe şi preparate corosive - substanţele şi preparatele care în contact cu ţesuturile vii exercită o acţiune distructivă asupra acestora din urmă; j) substanţe şi preparate iritante - substanţele şi preparatele necorosive care prin contact imediat, prelungit sau repetat cu pielea ori cu mucoasele pot cauza o reacţie inflamatorie; k) substanţe şi preparate sensibilizante - substanţele şi preparatele care prin inhalare sau penetrare cutanată pot da naştere unei reacţii de hipersensibilizare, iar în cazul expunerii prelungite produc efecte nefaste caracteristice; l) substanţe şi preparate cancerigene - substanţele şi preparatele care prin inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot determina apariţia afecţiunilor cancerigene ori pot creşte incidenţa acestora; m) substanţe şi preparate mutagenice - substanţele şi preparatele care prin inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot cauza anomalii genetice ereditare sau pot creşte frecvenţa acestora; n) substanţe şi preparate toxice pentru reproducere - substanţele şi preparatele care prin inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot produce ori pot creşte frecvenţa efectelor nocive nonereditare în progenitură sau pot dăuna funcţiilor ori capacităţilor reproductive masculine sau feminine; o) substanţe şi preparate periculoase pentru mediul înconjurător substanţele şi preparatele care, introduse în mediul înconjurător, ar putea prezenta sau prezintă un risc imediat ori întârziat pentru unul sau mai multe componente ale mediului înconjurător. Se exceptează de la prevederile HG 200 (2000) următoarele substanţe şi preparate chimice în formă finită, destinate utilizatorului final: a) produsele medicamentoase de uz uman sau veterinar; b) produsele cosmetice; c) amestecurile de substanţe devenite deşeuri; d) produsele alimentare; e) alimentele pentru animale; f) pesticidele; g) substanţele radioactive; h) muniţiile şi explozivii plasaţi pe piaţă în scopul obţinerii unui efect practic prin explozie sau efect pirotehnic; i) substanţele chimice periculoase pentru care sunt prevăzute proceduri de autorizare şi aprobare prin alte reglementări legale în vigoare şi pentru care cerinţele sunt echivalente cu cele stabilite prin prezenta ordonanţă de urgenţă.

108

3.9.2. Principiul precauţiei La Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro, peste 170 de naţiuni au fost de acord cu principiul dezvoltării durabile, prietenoase pentru mediul înconjurător. Durabilitatea a fost analizată în strânsă legătură cu principiul precauţiei. În 1986, cu şase ani înainte de conferinţa de la Rio, guvernul Germaniei a emis Guidelines of Precautionary Environmental Care, care postulează această legătură, între precauţie şi viitorul durabil. • • •

Principiul precauţiei implică trei componente: eliminarea concretă a pericolelor (hazardelor) pentru mediu (“danger prevention”); eliminarea sau reducerea riscurilor pentru mediu în avans (“risk prevention”); acţiune pentru a configura viitorul mediului înconjurător, în particular pentru a proteja şi îmbunătăţi baza fundamentală a vieţii (“care for future”).

Prevenirea riscului consideră chiar şi acele situaţii periculoase, care nu pot fi anticipate şi controlate, dar pentru care informaţia curentă nici nu confirmă, nici nu neagă anumite relaţii cauzale şi, prin urmare, nu se poate vorbi de hazard (pericol), ci numai suspiciunea sau cauza posibilă. “Grija pentru viitor” (care for future) implică în fapt “dezvoltarea unor procese şi produse prietenoase pentru mediu (environmentally sound), prin care să se prevină sau, cel puţin să se evite pe cât posibil emisiile de poluanţi la sursă. Importanţa principiului precauţiei este precizată şi în documentele Uniunii Europene. De exemplu în Articolul 174, paragraful 2 al Tratatului de la Amsterdam se arată că “Politica comunităţii privind mediul va avea în vedere un

înalt nivel al protecţiei acestuia, ţinând cont de diversitatea de situaţii din diferitele regiuni ale comunităţii. Ea se va baza pe principiul precauţiei şi pe principiul că trebuie realizate acţiuni de prevenire astfel încât pericolele pentru mediu să fie evitate, cu prioritate la sursă, iar poluatorul să plătească".

Comisia Europeană a publicat, în 2 februarie 2000, un comunicat privind principiul precauţiei (COM 2000), în care se arată că acest principiu, care este valabil nu numai pentru mediu, dar şi pentru sănătatea oamenilor, animalelor şi plantelor este utilizat în evaluarea şi managementul riscului şi că nu trebuie aplicat în mod arbitrar, ca pretext, pentru măsuri protecţioniste. În particular însă, principiul poate fi aplicat pentru evaluarea riscului numai acolo unde informaţiile ştiinţifice pentru identificarea riscului sunt 109

neconcludente. Aspectele ce ţin de precauţie, sau prevenirea în mod activ a poluării (”care for future – grijă pentru viitor”) sunt mai mult sau mai puţin ignorate. Măsurile luate pe baza principiului precauţiei au, de regulă, un caracter temporar în scopul de a fi adaptate în acord cu progresele în domeniul cunoaşterii şi sunt supuse analizei cost-beneficiu, incluzând considerente socioeconomice. În timpul meetingului de la Nisa din 7-9 decembrie 2000, Consiliul Europei a confirmat în mod explicit opoziţia Comisiei Europei, în concluziile sale. O privire asupra evaluării riscului pentru produse (substanţe) chimice confirmă faptul că aceasta a rămas la nivelul de avertizare (prezentare) a pericolelor concrete (“danger prevention”). Van der Kolk, responsabil pentru evaluarea substanţelor chimice existente, utilizate în Olanda, a subliniat acest deficit în 24-25 februarie 1999, la Bruxelles, în cadrul unui workshop al UE cu tema : “Industrial Chemicals: Burden of the Past, Challenge for the Future” (Substanţele chimice din industrie: povară pentru trecut, provocare pentru viitor), ţinând seama de Declaraţia de la Rio şi de practicile UE:

Declaraţia de la Rio: acolo unde există ameninţarea unui pericol serios sau ireversibil, lipsa unor certitudini de natură pur şiinţifică nu poate fi nicidecum invocată ca un motiv pentru amânarea unor măsuri ce implică costuri, pentru a preveni degradarea mediului. • Practica EU: acolo unde lipseşte certitudinea ştiinţifică privind pericole serioase sau ireversibile, măsurile ce implică costuri vor fi amânate. Această controversă a devenit şi mai evidentă în cazul substanţelor existente. •

Începând din 1994, numai 41 substanţe au fost tehnic evaluate în Programul substanţelor existente”, în timp ce Directiva EU asupra substanţelor existente 793/93 listează circa 2600 substanţe chimice, care au volume mari de producţie, iar lista EINECS, care cuprinde toate substanţele produse şi utilizate înainte de 1981, conţine 100000 intrări. Chiar şi substanţele cu prioritate ridicată din punctul de vedere al efectelor în mediu necesită timp de evaluare mare, din următoarele motive: • procedurile de evaluare sunt complicate şi costisitoare; • este necesară o informare profesionistă, pe baze ştiinţifice, a justifica măsurile de reducere a riscului. Din acest motiv, o dezbatere privind reorientarea politicii în domeniul substanţelor chimice realizată în Europa cu grupuri ce se ocupă de mediu şi cu o serie de state membre UE a avut ca obiectiv asigurarea unei eficienţe sporite a acţiunilor de evaluare şi acordarea unei ponderi mai mari principiului precauţiei. Concluziile la care a ajuns Consiliul de Miniştri al UE asupra politicii în domeniul substanţelor chimice, la 24 iunie 1999, converg în această direcţie.

110

Totuşi, reglementările pentru calitatea factoriilor de mediu, specifice fiecărui stat (de exemplu, German Water Management Act) oferă un cadru legal pentru acţiunile asupra substanţelor deja emise în mediu, mai mult sau mai puţin restrâns la factorul de mediu în discuţie. Deşi problema trecerii unui poluant dintr-un factor de mediu în altul se consideră – în principiu – rezolvată, în sensul că această variantă trebuie evitată, în practică ea este destul de frecventă, poate şi pentru faptul că, în general, reglementările nu subliniază acest lucru în mod clar şi consistent. Paragraful 3 (2), din Waste Water Ordinance arată că nu se poate utiliza nici un proces care, pur şi simplu face trecerea unui poluant în alt mediu, cum ar fi, de exemplu din aer în sol, doar pentru că pentru acesta ar exista cele mai bune tehnologii de depoluare. Anexele acestei ordonanţe nu oferă, însă, reguli cantitative (de exemplu, pentru emisiile în aer cauzate de epurarea apelor uzate. În plus, reglementările sunt limitate la surse punctiforme, şi, în general, evită să considere deversările din surse difuze. Principiile unei politici de mediu bazate pe principiul precauţiei şi a altor instrumente aflate la dispoziţia statelor au rămas mai mult sau mai puţin aceleaşi în ultimii 10-15 ani. Totuşi, schimbările economice şi informaţiile ştiinţifice din de în ce mai detaliate fac necesară o examinare atentă a următoarelor aspecte: • Dacă politicile de mediu bazate pe principiul precauţiei, aplicat produselor (substanţelor) chimice este sunt de actualitate; • Dacă acţiunea statelor în această direcţie poate fi mai eficientă sau trebuie atenuată; • Dacă ar trebui să se dea o pondere mai mare unor instrumentele ce servesc pentru modificarea comportamentului faţă de mediu şi sănătate în baza principiului precauţiei. Ca urmare a menţinerii în actualitate a problemei substanţelor chimice în mediu, au avut loc o serie de schimbări în regimul utilizării substanţelor chimice, care produc impact asupra mediului şi care trebuie luate în considerare: • s-au dovedit eficiente reglementările în politica la nivelul statelor privind chimicalele. De exemplu, Germania a interzis fabricarea sau utilizarea unui număr de substanţe periculoase pentru mediu, sau a introdus limitări drastice pentru emisii. Lista include substanţe persistente precum: DDT, PCB, pentaclorfenol, lindan, dioxine, iar interdicţia a avut un succes excepţional, fiind implementată ulterior în ţările membre ale UE. • emisiile directe din diverse procese industriale s-au diminuat, graţie, în mare parte, reglementărilor pentru ape uzate, gaze reziduale etc., dar s-a dovedit că este necesară acordarea unei atenţii speciale poluării difuze, prin intermediul unor produse finite (plastifianţi, produşi de ignifugare şi reziduuri ale unor produse farmaceutice). Nu există încă proceduri sau ghiduri recunoscute pentru evaluarea comportării adecvate (environmentally sound) a substanţelor chimice în mediu.

111

De asemenea este mult de dificil să se depisteze poluantul iniţial (originar) în cazul poluării prin intermediul produselor, decât în cazul emisiilor directe. Problema substanţelor chimice în mediu a căpătat un caracter global. Anumite substanţe persistente sau care se bioacumulează, reprezintă o ameninţare chiar şi pentru regiuni mult mai îndepărtate decât cele în care se utilizează, pentru că ele sunt foarte mobile în mediu. În ciuda măsurilor luate în unele zone pentru diminuarea concentraţiilor acestor poluanţi, riscurile pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu nu dispar complet. Este de presupus că, încă multe substanţe, care au caracter persistent sau se bioacumulează, sunt încă utilizate în practică şi sunt transportate pe distanţe mari. De aceea este nevoie să se aibă în vedere următoarele aspecte: • Sarcina de a evalua aceste substanţe şi de concepere a unor reglementări ulterioare a devenit una de mare importanţă, datorită numărului mare de substanţe al cărui comportament în mediu trebuie reglementat. O astfel de sarcină este şi foarte complexă, deoarece trebuie să se acţioneze după proceduri standardizate. La toate acestea se mai adaugă nevoia de a armoniza reglementările UE şi a celor la nivel naţional. Acest fapt generează întârzieri şi ineficienţă, în special în raport cu substanţele existente. • Dimensiunile globale ale problemelor de mediu fac ca soluţiile pe plan local să fie mai dificil de abordat. De regulă este imposibil să se obţină angajamente din partea celor care sunt implicaţi în procese şi poduse, în înteaga lume, sau să se monitorizeze încadrarea în norme. Prin umare, devin din ce în ce mai importante acordurile internaţionale în ceea ce priveşte reglementările legate de substanţele chimice. • S-a dovedit că este impracticabilă examinarea fiecărei proprietăţi potenţial negative a substanţelor. Posibilităţile extrem de limitate pentru o examinare completă a fiecărei substanţe relevante au fost puse în evidenţă cu claritate în dezbateri recente privind efectul substanţelor chimice active din mediu asupra sistemului endocrin, care pot produce efecte dăunătoare ireversibile în organismele expuse la concentraţii reduse, în etape critice ale dezvoltării organismului uman. Este prin urmare important să se minimizeze cantitatea de substanţe deversate în mediu ca o măsură de precauţie, chiar şi atunci când proprietăţile lor dăunătoare nu au fost încă dovedite. Substanţele pe care le conţine un produs constituie, în general o mică parte din substanţele transportate şi consumate în timpul fabricării şi procesării. Prin urmare este necesar studiul integral al fluxului parcurs de o substanţă, de la apariţia până la dispariţia sa, în special pentru produse fabricate în masă. Comisia a 12-a de anchetă a Bundestag-ului german Protecţia omului şi a mediului a formulat 4 reguli de bază pentru un management durabil al

substanţelor chimice, bazate pe principiul precauţiei, iar a 13-a Comisie a adăugat 5 reguli referitoare la sănătatea publică. Pentru a furniza elemente de

112

orientare şi securitate celor ce se ocupă de aceste probleme, trebuie stabilite reglementări privind comportarea în mediu şi ţintele acţiunii. Efectele asupra calităţii mediului pot fi descrise numai parţial, într-o formă generală, cum ar fi substanţe “periculoase” (hazardous). Parlamentul suedez a promovat, în aprilie 1999, un document privind obiectivele calităţii mediului (“environmental quality objectives”), care a inclus şi o ţintă privind substanţele chimice: “Mediul trebuie să fie lipsit de substanţe antropogene şi metale care

constituie o ameninţare pentru sănătate şi biodiversitate. Aceasta înseamnă că concentraţiile din mediu ale substanţelor naturale trebuie să fie foarte apropiate de nivelele lor normale, în timp ce concentraţiile substanţelor produse de oameni ar trebui să fie apropiate de zero.” (Ministerul suedez al mediului, iunie 1999).

În raportul său asupra “ariilor de acţiune şi criteriilor pentru o politică durabilă a substanţelor, bazată pe principiul precauţiei, utilizând exemplul PVC” (februarie 2001), agenţia federală de mediu din Germania a descris 5 ţinte ale acţiunilor privind substanţele din mediu, ca trepte ce au drept scop remedierea mediului. Aceste ţinte sunt: •

•

•

•

Deversarea în mediu a substanţelor persistente sau care se bioacumulează, ori sunt foarte mobile, trebuie categoric evitată. Acest lucru se aplică şi substanţelor ale căror metaboliţi au aceleaşi proprietăţi. Acolo unde produsele xenobiotice rămân în mediu pentru o perioadă mai lungă de timp, efectele lor periculoase nu pot fi niciodată ignorate, chiar dacă ele sunt încă necunoscute sau nu sunt complet cercetate. Dacă substanţele se acumulează în organism ori sunt foarte mobile, ele sunt în mod special un factor înalt de pericol şi risc. Deversarea ireversibilă a substanţelor xenobiotice cu efecte cancerigene, mutagene sau care afectează procesul de reproducere (CMR) trebuie evitată complet. Acest lucru se aplică substanţelor ale căror metaboliţi prezină acestor proprietăţi, care afectează ireversibil funcţiunile cheie ale organismelor şi ecosistemelor. Evacuarea în mediu a substanţelor antropogene toxice persistente sau care se bioacumulează, foarte mobile, carcinogene, mutagene şi toxice pentru reproducere, nu trebuie să conducă la creşterea concentraţiilor curente geogene şi biogene. Această cerinţă corespunde cu primele două, dar este imposibil să atingi nivelul zero de poluare pentru substanţele care se produc în mod natural. Deversarea antropogenică a altor substanţe ecotoxice (inclusiv substanţe naturale) care nu aparţin categoriilor de mai sus trebuie redusă la minimum posibil. Acest lucru se aplică şi substanţelor ale căror metaboliţi prezintă aceste proprietăţi. Această cerinţă înseamnă aplicarea principiului precauţiei pentru prevenirea poluării şi a riscurilor pentru sănătate cauzate de substanţe toxice.

113

•

Trebuie evitată orice a deversărilor de substanţe chimice în mediu, indiferent de efectele care se cunosc şi de alte proprietăţi intrinseci, acolo unde distribuţia largă şi/sau capacitatea mică de schimb fac practic imposibilă îndepărtarea lor. Această ţintă finală reprezintă “cerinţa de minimizare” a substanţelor, care nu a fost inclusă în primele patru şi are ca scop reducerea poluării în general şi, în special pentru atmosferă, apele marine şi subterane, unde emisiile reduse contribiue la menţinerea unui nivel mic al concentraţiilor, fie permanent, fie pe termen lung.

3.9.3. Persistenţa şi bioacumularea Reprezintă o combinaţie de proprietăţi care este considerată din ce în ce mai problematică în dezbaterea europeană asupra produselor chimice. Indiferent de rezultatele analizelor cantitative ale riscului (compararea dintre expunere şi efect), aceste substanţe prezintă un risc, deoarece deversarea lor în mediu este ireversibilă, ele rămân aici perioade lungi şi, în plus, se pot acumula la nivele de concentraţie periculoase în organisme. Cunoaşterea efectelor dăunătoare nu poate fi în principiu niciodată completă, iar un efect biologic apare frecvent numai din studii pe termen lung asupra mai multor generaţii, care sunt complexe şi, prin urmare, realizate destul de rar. Persistenţa acestor substanţe semnifică faptul că efectele dăunătoare nu pot fi eliminate pentru lungi perioade de timp. Acest lucru este adevărat mai ales pentru bazine colectoare mari, cum ar fi mările.

3.9.4. Persistenţa şi mobilitatea Această combinaţie de proprietăţi reprezintă, de asemenea, un pericol particular. Substanţele cu mobilitate foarte mare, care sunt şi persistente se pot împrăştia pe distanţe mari prin atmosferă şi, fie că afectează chimia atmosferei sau pot precipita pe arii situate la distanţe mari de sursa de emisie. Mobilitatea mare în sol sau apa subterană constituie de asemenea o problemă critică: dacă substanţele persistente pătrund în acvifere, ele vor rămâne în apele subterane pentru lungi perioade de timp. Apele subterane contaminate nu pot fi complet purificate, aceasta fiind o problemă specială în cazul în care sursa este utilizată pentru apa potabilă, dacă apa potabilă contaminată nu îndeplineşte standardele de igienă, indiferent de valorile limită toxicologice. Exemple de astfel de substanţe: metil-t-butileter (MTBE, aditiv al combustibililor) sau nfenilsulfonilsarcosin (metabolit al unui agent anticoroziv). Cu toate acestea, combinaţia celor două proprietăţi: mobilitate înaltă şi persistenţă, s-a bucurat de o atenţie redusă în dezbaterea eurpoeană spre deosebire de persistenţă şi bioacumulare. Totuşi, în cadrul evaluării riscului substanţelor existente în cadrul UE, măsurile recente de reducere a riscului

114

pentru MTBE au fost recomandate numai pe baza relevanţei sale pentru apa subterană şi potabilă. Trebuie observat că, în cel mai recent raport “Mediul şi sănătatea – evaluarea corectă a riscurilor” (Environment and Health – Assesing the Risks Correctly), Consiliul German pentru Mediu nu a fost de acord cu faptul că persistenţa are o importanţă specială: “consiliul nu poate accepta evaluările de risc numai pe baza naturii expunerii sau proprietăţilor substanţelor”. Aceasta este o înţelegere relativ tradiţională a riscului. Totuşi, abordări mai recente ale evaluării riscului (1998), care acoperă proprietăţi precum răspândirea, persistenţa şi reversibilitatea, cât şi gradul şi probabilitatea de pericol sunt luate în considerare, dar nu sunt acceptate. Consiliul German al Consilierilor de Mediu favorizează evaluările care iau în considerare principiul precauţiei acolo unde sunt disponibile puţine informaţii sigure. El obligă statul să extindă în mod sistematic cunoaşterea în legătură cu riscurile şi să justifice măsurile de precauţie în mod transparent din mod de vedere politic. Ca şi în raportul menţionat anterior, al Agenţiei Federale de Mediu, privind “arii de acţiune şi criterii pentru o politică durabilă bazată pe principiul precauţiei, utilizând exeplul PVC-ului”, aceste calităţi pentru mediu, cât şi nevoia de a conserva resursele, impun ca necesare următoarele intervenţii: - reducerea cantităţilor de materiale necesare pentru produse şi servicii; - reducerea consumului de resurse materiale naturale: prin aceasta se înţelege că se urmăreşte progresul tehnic în paralel cu conservarea resurselor; - reducerea utilizării de energie în timpul ciclurilor de viaţă ale produselor, în particular pentru a diminua scăpările de poluanţi, cum ar fi gazele ce afectează climatul (CO2) şi substanţele cu caracter acid; - creşterea posibilităţii de utilizare a produselor pe termen lung: aceasta este o măsură de minimizare a debitelor de materiale. Ea se referă la durabilitatea produsului şi capacitatea de a fi reparat; - îmbunătăţirea opţiunilor de recuperare compatibile cu mediul: aceasta priveşte atât reciclabilitatea produsului, cât şi compatibilitatea cu mediul a metodelor de reciclare; - minimizarea emisiilor la nivelele imperceptibile din punct de vedere tehnic: nivelele şi periculozitatea emisiilor trebuie să fie minimizate, iar curenţii de materiale antropogenice trebuie separate de ciclurile substanţelor în natură; - reducerea complexităţii curenţilor de materiale: aceasta se aplică pentru un număr de nivele şi interdependenţe ale proceselor tehnice, cât şi riscurilor de accidente, de exemplu, datorită riscului potenţial al produselor intermediare;

115

-

reducerea riscurilor pentru a preveni o supraîncărcare a mediului cu substanţe toxice şi ecotoxice: aceasta se aplică substanţelor (eco)toxice,

-

dezvoltarea şi implementarea substanţelor cu proprietăţi compatibile pentru mediu şi sămătate: conceptul de durabilitate cere prevenirea

acolo unde comparaţia expunerii şi efectului evidenţiază un risc;

deversării de substanţe persistente, cu o mobilitate înaltă şi care se bioacumulează. Conceperea de substanţe care sunt “green by design” ar putea fi de ajutor în viitor pentru a înlocui substanţele cu un profil periculos, care sunt în mod curent indispensabile. Importanţa relativă a ariilor de acţiune de mai sus va fi variabilă pentru diferite subtanţe şi curenţi de substanţe şi ar putea concura una cu alta. De exemplu, pentru substanţe aplicate direct în mediu, cum ar fi agenţi de protecţie, proprietăţile lor şi tehnicile de aplicare pentru a reduce consumul sunt cele mai importante. Dimpotrivă, pentru substanţe utilizate în sisteme închise, cum ar fi fosgenul, controlabilitatea debitelor de substanţe este mult mai importantă. În principiu, o abordare pe verticală care consideră numai curenţi dintr-o singură substanţă, nu este suficientă. De aceea, este necesară o comparare orizontală a alternativelor (care să includă evitarea utilizării unor substanţe). Rezultă că lipsurile considerabile în cunoaşterea efectelor pentru mediu şi sănătate a multor substanţe chimice pun probleme serioase.

3.9.5. Reglementări privind substanţele chimice în mediu Deversarea substanţelor chimice poate afecta diferite medii în diferite perioade de timp. În general, în apele curgătoare, substanţele organice se diminuează din punct de vedere cantitativ relativ uşor sau sunt transferate în alte medii, cu condiţia să nu se acumuleze. Efectele negative ale substanţelor pot fi uşor, rapid şi complet eliminate prin diminuarea ori sistarea deversărilor. În alte medii, pot fi uşor eliminate, în ape curgătoare. În alte medii, în particular în mediul marin şi în apele subterane, modificările negative sunt mai dificil de corectat şi adesea sunt complet ireversibile pentru perioade lungi de timp. Odată ce o substanţă atinge aceste compartimente, din cauza potenţialului lor slab de degradare, ele pot fi considerate persistente, chiar dacă testele au arătat că, în principal, ele ar putea fi degradabile. Practic, nu există metode tehnologice pentru îndepărtarea substanţelor din aceste medii, odată ce acestea au fost răspândite. De aceea, există cerinţe specifice, în virtutea principiului precauţiei, pentru aceste compartimente, în reglementări şi acorduri internaţionale, care prevăd categoric că substanţele nu trebuie să cauzeze nici un fel de îngrijorare în

legătură cu poluarea apelor subterane sau alte schimbări negative ale proprietăţilor acestora. Această ţintă ambiţioasă este conţinută în Convenţia

pentru Protecţia Mediului Marin a Atlanticului de Nord-est (OSPAR) care cheamă la reducerea concentraţiilor substanţelor antropogene aproape la zero pe durata unei generaţii. Cu toate acestea, organele legislative nu definesc în mod direct 116

instrumentele pentru atingerea acestor ţinte. Următorul exemplu este grăitor în acest sens: Comisiile Convenţiei de la Helsinki asupra Protecţiei Mediului Marin a Mării Baltice (HELCOM) şi Convenţia de la Oslo şi Paris pentru Protecţia Mediului Marin a Atlanticului de Nord-est (OSPAR), la întâlnirile lor din 23-27 Martie 1998 de la Helsinki şi 20-24 iulie 1998 la Sintra, au decis asupra strategiilor de eliminare până în anul 2020 (pe parcursul unei generaţii) a deversărilor de substanţe periculoase, adică a căror persistenţă, bioacumulare, toxicitate sau ecotoxicitate creează probleme speciale în mediu sau care sunt la originea unor efecte nedorite. Aceasta a fost şi ţinta declaraţiei ministeriale a celei de-a patra Conferinţe a Mării Nordului în 1995. Pentru a atinge aceste ţinte, substanţele trebuie identificate în funcţie de proprietăţile lor chimice implicite şi nivelele lor de frecvenţă şi deversare în apele marine. O decizie luată la Barcelona încă din 1976 cere reducerea descărcărilor de substanţe ecotoxice şi persistente sau care se bioacumulează, care ar putea atinge mediul marin al Mării Mediterane la un nivel care să nu fie periculos pentru oameni sau mediu până în 2005, cu scopul potenţial de a le elimina complet. Reglementările naţionale sunt adesea inadecvate pentru implementarea acordurilor de protecţie marină. Modalităţile în care UE abordează acestă problemă sunt semnificativ mai eficiente. Totuşi, apare o problemă ca decurge din faptul că UE este un semnatar al diferitelor acorduri de protecţie marină, inclusiv OSPAR, dar nu este pregătită să implementeze complet deciziile sale. Un exemplu este reglementarea Comisiei UE referitoare la parafinele inferioare clorurate din cadrul programului existent privind substanţele. În timp ce decizia PARCOM 95/1 consideră că este necesar să înceteze utilizarea acestui grup de substanţe în patru domenii, proiectul de directivă al UE continuă să permită numeroase numeroase aplicaţii care afectează mediul a acestor substanţe: vopsele, straturi izolatoare, stratificări, cauciuc, materiale plastice, textile. Reglementarea se limitează mai mult sau mai puţin la domeniile de aplicare (inclusiv unele nemenţionate de către PARCOM, cum ar fi pielea) în care raportul PEC/PNEC este mai mare decât 1. Măsurile propuse afectează sursele de poluare în proporţie de 95%. Comitetul pentru Mediu al Parlamentului European din 8 ianuarie 2001 a criticat vehement faptul că deciziile PARCOM au fost implementate incomplet. Dezbaterea privind reorganizarea politicii UE privind substanţele chimice a adus o recunoaşterea importanţei acestei problematici de către Consiliul de Miniştri de la Luxembourg (24 iunie 1998), potrivit căruia politica comunitară în domeniul substanţelor chimice va aduce o contribuţie majoră în sprijinirea comunităţii şi a statelor membre, în vederea încadrării în norme internaţionale, deşi nu s-au făcut propuneri concrete privind instrumentele sau procedurile de implementare.

117

Reglementările UE pentru evaluarea riscului chimic, aflate în Ghidurile Tehnice (Technical Guidance Documents, TDE) nu conţin metode de evaluare finală pentru bazine mari, supuse poluării, cum sunt de exemplu, mările. Există diverse modele (modelul PEC/PNEC) care, aplicate, conduc în general, la rezultate semnificative pentru evaluări locale şi regionale în arii terestre şi ape curgătoare, dar nu se aplică situaţiilor particulare de hazard conferit de prezenţa substanţelor toxice şi periculoase în mări şi oceane. În afară de pericolul potenţial, ca rezultat al prezenţei substanţelor persistente şi care se bioacumulează, care se acumulează în lanţul alimentar este subestimat. Prin urmare, ar trebui luate în considerare următoarele aspecte: • • •

acumularea unor substanţe periculoase în anumite zone ale mediului marin poate avea efecte pe termen lung greu de prezis, care ar putea fi practic ireversibile; oceanele, în imensitatea lor, vor fi intangibile la efectul substanţelor antropogene periculoase, dacă vor fi protejate de efectele activităţii umane. mările deschise nu pot fi împărţite în zone separate în care să fie calculate valorile PEC.

Strategia actuală a UE de evaluare a mediului marin trebuie, prin urmare, extinsă, atât în ceea ce priveşte scopul, cât şi cadrul. Aceasta se aplică în special substanţelor PBT (persistente, care se bioacumulează şi sunt toxice) care rămân în mediu perioade lungi de timp şi se pot acumula în orgaismele vii, deoarece ele pot genera efecte negative cu mult după momentul emisiei şi la distanţe mari de locul de emisie. Pericolul există de fapt pentru orice “compartiment al mediului”, dar este mai semnificativ pentru mări din următoarele motive: • odată ce o astfel de substanţă a ajuns în mările deschise, reducerea emisiilor nu conduce în mod necesar la diminuarea concentraţiilor; • din cauza ciclurilor reproductive lente ale numeroaselor specii marine importante, efectele posibile ale expunerii cronice nu vor fi identificate decât mult mai târziu; OSPAR şi Comisia UE conlucrează pentru a stabili un acord care să ia în considerare aceste aspecte. Strategia propusă conţine trei niveluri: • evaluarea locală; • evaluarea regională; • evaluarea mărilor deschise. Evaluarea la nivel local priveşte, deversarea prin surse punctiforme mai ales dacă sunt de aşteptat în imediata vecinătate a sursei concentraţii mari şi, prin urmare, un risc crescut. Se practică, în general o abordare cantitativă folosind raportul PED/PNEC.

118

O evaluare regională poate deveni necesară atunci când se combină deversarea din surse punctiforme sau se prodtce un transport semnificativ al deversărilor. O a treia fază a evaluării este necesară pentru substanţele PBT deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, o abordare cantitativã utilizând raportul PEC/PNEC va subestima riscul. Proprietăţile intrinseci ale substanţelor creează o nevoie imediatã de acţiune, atunci când se constatã emisii semnificative: orice sursã de emisie identificatã (chiar difuzã) trebuie închisã. Dacă această strategie poate fi concretizată în TGD (Tehnical Guidance Document), va fi mult mai uşor, în viitor să se realizeze, în cadrul programelor existente, implementarea acordurilor de protecţie a mediului marin privind poluarea cu substanţe. Deversarea substanţelor periculoase poate fi diminuată prin interzicerea şi/sau impunerea unor restricţii privind fabricarea şi utilizarea acestora, fapt ce ar conduce şi la reducerea emisiilor din instalaţiile industriale. Pentru aceasta se pot folosi următoarele documente legislative ale UE: • Directiva UE 96/61/EEC: Controlul şi Prevenirea Integrată a Poluării (recomandată în special pentru reducerea emisiilor din instalaţiile industriale, cu cele mai avansate tehnici (IPPC); • Directivele EU privind substanţele şi produsele (67/548/EC; 76/769/EEC) şi Reglementările existente privind substanţele 793/93. Aceste instrumente sunt complementare. Trebuie subliniat faptul că Directiva IPPC reglementează numai emisiile din surse punctiforme şi nu din sursele difuze (de tipul unor produse). Totuşi, lista neagră a substanţelor a căror aplicare nu este BAT într-un anumit sector poate contribui la o reducere semnificativă a emisiilor, adică întârzierea unor substanţe precum mercurul, cromul sau unor compuşi organici.

3.9.6. Opţiuni pentru evaluarea mai eficientă a riscului şi reducerea riscului substanţelor chimice Nevoia de principii clare în evaluarea substanţelor chimice pentru reglementările existente a fost întâlnite la nivelul UE şi TGD (Tehnical Guidance Document), care furnizează principiile de legătură pentru evaluarea substanţelor existente şi a celor noi în statele membre. Principiul de bază pentru determinarea

riscului de mediu pentru substanţe distincte este compararea concentraţiei măsurate sau calculate a substanţei în fiecare compartiment de mediu (PEC) cu acea valoare a concentraţiei la care nu se mai înregistrează efecte negative în ecosistem (PNEC). Aceasta este, fără îndoială, o problemă fundamentală în care cunoştinţele despre existente, cele mai efectele posibile, ca principiul precauţiei

efectele periculoase vor fi întotdeauna incomplete. Studiile multe cu caracter “acut” sau “subcronic” nu indică toate de exemplu efectele asupra sistemului endocrin. În prezent, este satisfăcut numai în acele zone în care datele despre 119

efectele substanţelor toxice sunt completate prin aplicarea unor tehnici performante de evaluare, în timp ce acolo unde informaţiile în legătură cu pericolul expunerii lipsesc, se compensează prin ipoteza (scenariul) “celui mai rău caz posibil”. Programul European pentru substanţele existente a realizat, din punct de vedere tehnic, evaluarea completă a riscului pentru numai 41 de substanţe. Acest rezultat poate fi considerat nesatisfăcător din următoarele motive. • •

Datele sunt complexe, contradictorii şi incomplete; Vor fi necesare eforturi considerabile pentru a realiza o evaluare cuprinzătoare a riscului; • Înainte de a prezenta concluziile evaluării, se impune rafinarea rezultatelor cu date suplimentare, mai precise; • Procedurile administrative au o structură complexă. Marea dificultate în a evalua substanţele existente şi a le compara cu cele noi este datorată unor raţiuni, cum ar fi: • Datele despre noile substanţe sunt colectate înainte ca ele să fie lansate pe piaţă, dependent de volumul de producţie. Gradul de expunere poate fi modelat pe baza proprietăţilor substanţelor şi intenţiilor de utilizare, care în general pot fi descrise ambiguu. În opoziţie cu această situaţie, substanţele existente sunt produse sau prospectate din punctul de vedere al pieţii în cantităţi de peste 1000 t/an. Ele sunt utilizate de-a lungul mai multor ani şi au numeroase aplicaţii, unele dintre ele fiind adesea necunoscute. Prin urmare este dificil să se determine gradul de expunere în toate compartimentele şi subcompartimentele relevante ale mediului. Aici trebuie incluse toate datele de care se dispune în urma monitorizării mediului. Faptul că industria nu furnizează întotdeauna date suficiente, în special despre gradul de expunere este consumator de timp şi de nervi. La aceasta se adaugă şi faptul că se cunoaşte foarte puţin despre emisiile provenite din utilizarea chimicalelor în operaţii neterioare procesului chimic. • În contrast cu substanţele noi, pentru care sunt prezentate date bine definite despre efectele lor, în acord cu ghidurile convenite pe plan internaţional, datele pentru substanţele existente (pentru care trebuie realizată o privire de ansamblu asupra pericolelor pe care le generează) sunt abundente, eterogene, adesea nestandardizate şi contradictorii. Adesea lipsesc datele cele mai importante. • În timp ce scopul principal pentru examinarea noilor substanţe este de a determina dacă există obiecţii asupra vânzărilor (comercializării) lor, substanţele existente trebuie examinate pentru a determina riscul existent, şi, dacă este necesar, de a-l minimiza. Aceste măsuri trebuie bine fundamentate, deoarece uneori implică intervenţia în faza de comercializare.

120

Aceste condiţii cadru necesită analize mai flexibile şi eficiente pentru substanţele existente, pentru a accelera procesul şi a introduce măsuri pentru minimizarea riscului într-un stadiu incipient. O altă problemă serioasă derivă din procedura administrativă, atât pe plan naţional, cât şi la nivelul UE. În Comisia UE, Directoratul General pentru Mediu, (“Environment” DG XI) este responsabil cu reglementările privind substanţele existente, dar Directoratul General pentru Intreprinderi (“Enterprise” DG III) este însărcinat cu completarea măsurilor de reducere a riscului relevant pentru piaţa internă. În viitor se preconizează ca Directoratul General pentru Politica şi Protecţia Consumatorului (fostul DG XXIV) sa fie implicat în această acţiune. La nivelul EU, evaluările de risc sunt frecvent discutate la Reuniunile Tehnice ale European Chemicals Bureau (ECB), fiind implicată şi OECD. La toate nivelurile, industria are numeroase prilejuri să-şi exercite influenţa sau să furnizeze date suplimentare. Orice modificare în stocul de date necesită, în cele mai multe cazuri, o reproiectare cuprinzătoare a raportului de evaluare. Toate aceste probleme au determinat ţările membre ale UE să aibă în vedere cât mai rapid posibil, urgentarea procesului de evaluare.

3.9.7. Opţiuni pentru managementul eficient al substanţelor existente, bazat pe principiul precauţiei Concluziile Consiliului Miniştrilor pentru Mediu sunt orientate spre eficientizarea evaluării substanţelor existente. Punctul 18 al Concluziilor Consiliului Miniştrilor Mediului din 24 iunie 1999 afirmă că principiul precauţiei, scopurile dezvoltării durabile şi funcţionarea corectă a pieţii interne va furniza baza unei noi politici în domeniul substanţelor chimice noi. Ministerele de Mediu au solicitat comisiei elaborarea unei carte albe în care să fie prezentată strategia EU pentru viitoarea politică în domeniul chimicalelor pe baza concluziilor consiliului (Comisia a publicat această Cartă Albă la 13 februarie 2001). Din Declaraţia ministerială sunt relevante în special următoarele paragrafe: •

Punctul 20: creşterea responsabilităţii industriei în furnizarea datelor necesare. Cerinţa ca industria să-şi asume o mai mare responsabilitate pentru colectarea şi evaluarea datelor este considerată importantă. Această responsabilitate poate fi îndeplinită prin evidenţierea tuturor datelor relevante, fără să se aştepte apariţia unor noi reglementări. Pe de altă parte, evaluarea realizată numai de industrie poate fi contraproductivă. De exemplu, este dificil să se descopere şi să se elimine cauzele unor rezultate neplauzibile ale evaluării (provocate de greşeli, subiectivism, parametrii iniţiali). Întreaga responsabilitate a autorităţilor statale, ca şi cea a Consililui Miniştrilor UE se focalizează pe

121

substanţele despre care se cunoaşte că pot genera, în mod potenţial, probleme serioase pentru mediu şi sănătate. Un angajament voluntar al ICCA (“International Association of the Chemicals Industry - Asociaţia Internaţională a Industriei Substanţelor Chimice”) declară dorinţa acestuia de a furniza date de bază toxicologice şi ecotoxicologice, incluzând o evaluare preliminară a hazardului, pentru un număr mare de substanţe (c. 1000 high volume) până în 2004. Această iniţiativă coordonată de OECD este o etapă binevenită în direcţia identificării substanţelor care necesită reglementări în acest sens. Totuşi, până acum industria nu a selectat o singură substanţă relevantă pentru mediu. •

Punctul 21: evaluarea şi managementul riscului Scopul unei evaluări cuprinzătoare şi ştiinţifice a riscului este să se determine dacă este necesară o acţiune pentru reducerea riscului cauzat de substanţe. Reglementarea EU privind substanţele existente nr. 793/93, în art. 10.3 şi 11 cere raportorilor pentru evaluarea riscului pentru substanţele existente prioritare să prezinte o strategie de reducere a riscului. Dacă această strategie propune restricţii asupra comercializării sau utilizării unei substanţe, va fi necesară atunci şi o analiză a avantajelor acestor măsuri precum şi de disponibilităţi pentru substituienţi. Strategia este elaborată conform “EU’Technical Guidance Document on Development of Risk Reduction Strategies” din octombrie 1997. Raportorul prezintă date, rapoarte asupra evaluării riscului şi reducerii riscului care vor constitui o bază a Comisiei UE pentru deciziile politice şi legislative necesare sau pentru alte măsuri. Scopul priveşte şi structurarea mai bună şi mai transparentă a procesului de luare a deciziilor. Aspectele importante privind conţinutul şi optimizarea evaluării şi managementului riscului au fost discutate la o conferinţă la Belfield în 1999:

Reforming the European Regulation on Dangerous Chemicals.

De o importanţă aparte sunt următoarele puncte ce privesc dezvoltarea rapidă şi eficientă, precum şi implementarea strategiilor de reducere a riscului: • Strategii eficiente de reducere a riscului pot fi elaborate numai printr-o cunoaştere aprofundată a riscurilor după evaluarea lor. Analiza gradului de expunere în evaluarea riscului trebuie să fie simultană cu elaborarea şi analiza posibilităţilor de reducere, chiar dacă strategiile de reducere ar necesita o revenire la evaluarea riscului. Prin urmare specialiştii care se ocupă de evaluarea riscului cât şi cei care se ocupă de reducerea riscului trebuie să conlucreze foarte strâns. • De regulă nu este necesară o analiză cuprinzătoare tip cost-beneficiu. În loc de aceasta, o estimare a eficienţei costurilor ar putea constitui cea mai ieftină cale de a elimina riscurile determinate prin acţiunea de evaluare a riscului.

122

Din cauza lipsei de precizie în estimarea pericolelor pentru mediu pe termen lung, care sunt şi dificil de cuantificat în bani. Analizele cantitative costbeneficiu sunt realizate pentru avantajele economice pe termen scurt a utilizării continue a substanţelor. • Implementarea strategiilor de reducere a riscului în condiţiile reglementărilor actuale, va fi de competenţa Directoratului General pentru Mediu al Comisiei UE. • Dacă evaluarea nu poate fi concludentă pe o anumită perioadă de timp din cauza lipsei de informaţii, va trebui realizată o a doua evaluare, pe baza căreia se va emite o concluzie pentru a se evita “îngheţarea” acţiunii. • Aplicaţiile ce presupun substanţe cu probleme speciale (PBT sau/şi CMR) vor trebui interzise complet sau permise numai dacă se poate demonstra că folosirea lor este sigură (ex. substanţe manipulate în sisteme închise). În cazul în care nu pot fi substituite în anumite aplicaţii, acestea vor fi autorizate explicit, evitându-se şi perioadele de tranziţie. Dacă totuşi a fost acceptată o perioadă de tranziţie, la sfârşitul acesteia, va intra în forţă interdicţia completă. O astfel de manieră de abordare a fost pusă în practică în directiva UE 86/94/EEC privind biodegradabilitatea detergenţilor: unii detergenţi neionici (EO/PO, în industria băuturilor şi procesarea metalelor) au fost iniţial excluse din interdicţia de utilizare, în ciuda faptului că fiind insuficient biodegradabile, până când perioada de tranziţie a expirat. O procedură similară a fost utilizată în ordonanţa care interzice CFC şi compuşii halogenaţi, care necesită, în plus şi rapoarte regulate asupra opţiunilor de substituţie. • În cazul în care nu se propune interzicerea completă, trebuie asigurat faptul că arii noi de aplicare sau o extindere a utilizărilor permise nu va contracara beneficiile strategiei originale. Acest lucru poate fi realizat prin solicitarea unei permisiuni explicite pentru orice fel de astfel de schimbări (permisiuni de facto sau proceduri de notificare). • Implicarea mai puternică a industriei în responsabilităţile privind reducerea riscului în substituirea chimicalelor periculoase trebuie să fie luată în calcul. Una din practici a fost stabilită în Marea Britanie, prin corelarea angajaţilor voluntari sau prin strângerea contactelor cu dreptul civil. După identificarea unui risc neacceptabil şi, prin urmare, stabilirea nevoii de acţiune, dialogul cu industria afectată solicită elaborarea unei propuneri de soluţii tehnice sdau substituirea într-o anumită perioadă de timp. Soluţiile propuse sunt puse de acord între fabricanţii afectaţi şi utilizatori sau asociaţiilor acestora pentru o anumită perioadă de testare (încercare). Cu suportul industriei participante, o reglementare poate fi apoi introdusă în forţă, pentru a asigura implementarea certă în întregul sector.

123

•

Punctul 22: eliminarea deficienţelor existente în colectarea datelor privind expunerea. Experienţa dobândită în evaluarea substanţelor în condiţiile Reglementării UE privind Substanţele Existente arată că deficitele în determinarea datelor privind expunerea este unul din motivele cheie care determină lentoarea EU în evaluarea riscului substanţelor existente. Reglementarea UE cere producătorilor şi importatorilor să furnizeze numai datele listate în Appendix III, 67/548/EEC care conţine puţine informaţii privind expunerea. Numai când o substanţă apare pe o listă de priorităţi, datele trebuie să respecte cerinţele din Appendix VII A (cerinţe de bază pentru substanţe noi). Totuşi datele furnizate de industrie se situează adesea chiar sub aceste cerinţe. Pentru a identifica şi evalua substanţele cu prioritate înaltă, în perspectivă, este necesară revizuirea Appendix III în sensul solitcitîrăii de date asupra expunerii împreună cu date IUCLID. OFCD a elaborat un chestionar care să acopere datele necesare privind expunerea pentru substanţe existente, dezvoltat ulterior în cadrul UE ca o extensie a Appendix VIIA. Din păcate el nu este utilizat de toate statele membre. •

Punctul 23: flexibilizarea evaluării riscului.

Flexibilizarea evaluării reiscului trebuie să fie considetată împreună cu tematica punctului 22 (ce privesc colectarea datelor legate de expunerea la risc), punctul 24 (măsuri bazate pe proprietăţile inerente ale substanţelor) şi punctul 25 (gruparea substanţelor). În general este necesar un minimum de date privind expunerea la risc, cel puţin pentru chimicale cu o producţie mai mare de 2000 t/an deoarce, numai în aceste condiţii pot fi ordonate raţional şi sistematic. În timpul acestei grupări pe baza priorităţilor, este necesară acordarea unei atenţii sporite rezultatelor altor proceduri de stabilire a priorităţilor, cum ar fi lista OSPAR DYNAMEC şi lista COMMP propuse pe baza directivei UE ce priveşte apa. O serie de etape, care implică o evaluare de bază ulterioară stabilirii priorităţii, cum ar fi calculele pentru expunere la risc sau estimări bazate pe relaţia structură-proprietăţi pot evidenţia dacă o substanţă necesită o evaluare cuprinzătoare (completă) a riscului, o evaluare a riscului pentru o anumită ţintă sau o evaluare bazată iniţial pe proprietăpţile lor inerente (punctul 24). Stabilirea priorităţilor permite, de asemenea, identificarea substanţelor care constituie o ameninţare potenţială pentru mediu, dar pentru cazul în care abordarea de tip “o singură substanţă”, pentru substanţe existente, nu furnizează instrumente adecvate: un exemplu îl constituie substanţele care constituie, în principal, amestecuri (petrol, derivate de hidrocarburi), sau sunt deversate în mediu ca subproduse, în mod neintenţionat (dibenzofurani, octaclorostiren,

124

dibenzodioxine policlorurate). O astfel de poluare chimică este controlată mai bine cu alte instrumente legale, cum ar fi IPPC sau directive privind solvenţii, sau cu alte instrumente în curs de elaborare. Selecţia finală va conţine în principal substanţe pentru care măsurile de reducere a riscului conform Reglementărilor pentru Substanţe Existente este foarte probabil să fie necesară. Trebuie subliniat faptul că cele mai simple reglementări (ex. etichetarea, loc de muncă în condiţii de siguranţă) pot fi introduse în virtutea datelor de bază, fără a aştepta întreaga evaluare. O evaluare a riscului pentru o ţintă anume este un substitut rezonabil pentru o evaluare completă a riscului în cazurile în care riscul este suspectat a fi posibil numai în anumite zone (locul de muncă) sau anumiţi factori de mediu (apă sau sol) sau acolo unde există deja măsuri suficiente de reducere a riscului aplicate pe anumite zone. Reglementările UE în acest sens nu permit ignorarea acestor aspecte ale evaluării riscului pur şi simplu pentru că ar putea fi puţin importante pentru un caz specific. Până când aceste reglementări vor fi completate suficient, asemenea aspecte vor fi menţionate, pe scurt, în rapoarte.

•

Punctul 24: măsuri eficiente privind managementul riscului pentru substanţe cu anumite proprietăţi. Substanţele care sunt şi persistente şi se bioacumulează trebuie să fie considerate periculoase în mod special. Ţinta acţiunii este evitarea deversărilor ireversibile în mediu în cea mai mare măsură posibilă. Prin urmare o procedură de autorizare pentru aplicaţii interzise va fi preferabilă măsurile de prevenire a expunerii persoanelor şi mediului (punctul 21 şi cap. 3.3.). Aceste substanţe vor putea fi supuse în viitor unei proceduri simplificate de evaluare, care să nu implice raportul PEC/PNEC. Fără îndoială sunt necesare şi date calitative privind expunerea, modul de aplicare şi cantităţile utilizate, asupra emisiilor ce se pot produce, toate acestea cu scopul de a lua cele mai adecvate măsuri de reducere a riscului (cap. 2). Dacă evaluarea arată că substanţele îndeplinesc criteriile convenţiei UNEP-POP, trebuie depuse eforturi pentru a le include într-un instrument global de restricţionare. Criteriile de clasificare a substanţelor ca persistente, substanţe ce se bioacumulează şi, foarte mobile, trebuie încă specificate în detaliu. Dacă o substanţă se găseşte într-o probă din corpul uman sau din mediu, în special în zone mai îndepărtate de sursele de emisie, trebuie avută în vedere această clasificare. În aceste cazuri, măsurile de reducere a emisiilor trebuie să devină un scop în sine, fără a mai face teste suplimentare privind efectele adverse.

•

Punctul 25: gruparea substanţelor

125

Atunci când se face evaluarea riscului sau se iau măsuri pentru reducerea riscului (punctul 23), prin gruparea substanţelor este posibilă evaluarea în condiţii mai eficiente decât dacă s-ar evalua câte o singură substanţă, Abordarea acestei probleme implică: • Gruparea substanţelor pe baza similarităţii structurale (ex. substanţe omologe); tehnicile QSAR pot fi aplicate pentru extensia (extrapolarea) datelor. Dacă substanţele ce trebuie evaluate împreună prezintă acelaşi tip de efect, PEC ar trebuie în mod obişnuit raportată la concentraţia totală a tuturor membrilor a grupului de substanţe. • Utilizarea grupelor de substanţe folosite pentru aceleaşi aplicaţii, face posibilă evaluarea comparativă.

•

Punctul 26: substituirea subtanţelor periculoase cu altele mai puţin periculoase. Principiul substituirii va trebui inclus în discuţia privind măsurile de reducere a riscului, iar utilizarea grupurilor de substanţe fac posibilă această procedură, atât pentru substanţele periculoase pentru sănătatea umană, cât şi pentru cele periculoase pentru mediu.

•

Punctul 27: stabilirea unor perioade de timp stricte pentru evaluarea riscului şi răspunsul adecvat. Este bine-venit răspunsul industriei chimice la presiunea publicului, în acţiunea de evaluare, până în anul 2004 a potenţialului pericol pentru substanţe cu o producţie mai mare de 1000 mc. Dacă nu se respectă termenul sau datele sunt incomplete şi prin urmare ţinta (scopul final) nu poate fi realizată, EU va trebui să vegheze la respectarea acestui termen, după care, orice substanţă va fi considerată automat ca substanţă nouă. O a doua etapă ar trebui să extindă procedura pentru a acoperi subtanţele existente cu o producţie marfă mai mare de 10 t/a. Dacă substanţele existente depăşesc în viitor tonajul dat, acest lucru trebuie făcut cunoscut şi trebuie furnizate cât mai repede datele necesare pentru evaluarea riscului.

•

Punctul 30: mai multe informaţii de la producători pentru utilizatori Principiul “poluatorul plăteşte” şi în special, responsabilitatea producătorului pentru produsele sale cere ca producătorii sau importatorii să furnizeze clienţilor lor informaţiile necesare despre proprietăţile substanţelor care să asigure siguranţa utilizatorilor. Dacă date esenţiale nu sunt cunoscute, acest lucru trebuie specificat întro notă (substanţă incomplet testată). Clasificarea sau etichetarea, în particular, trebuie să arate clar dacă o substanţă nu poate fi clasificată pe baza testelor efectuate sau din lipsă de date. Această situaţie va oferi posibilitatea utilizatorului

126

sau conumatorului să selecteze dintr-un număr de substanţe, pe cele mai puţin periculoase, atunci când există posibilitatea de alegere. Pe baza noii Ordonanţe Administrative privind Clasificarea Substanţelor Periculoase pentru Apă (Administrative Ordinance on the Classification of WaterHazardous Substances VwVwS), principiul precauţiei este deja în funcţiune. Dacă nu sunt disponibile date de bază, clasificarea oficială va orienta în mod automat produsul spre cel mai rău caz posibil în acord cu cantitatea de date disponibile. Informaţiile pentru utilizatori şi consumatori priind riscul pot fi îmbunătăţite prin liste de substanţe pentru care au fost disponibile date insuficiente sau care au proprietăţi periculoase (“substanţe nedorite”). Această listă poate fi publicată cu regularitate, de căte autorităţi sau în colaborare cu acestea, aşa cum se întâmplă în Danemarca ori Suedia. Când se gestionează debite (curenţi) de substanţe, vor fi foarte utile listele de substanţe provenite din sectoare industriale, ce creează un stimulent considerabil în direcţia utilizării unor substanţe mai puţin periculoase (punctul 26, cap. 3.4 – lista albă).

•

Punctul 33: scurtă analiză a structurilor şi instrumentelor existente. Structurile existente sunt destul de complicate, birocratice şi consumatoare de timp, implicând comitelele EU, comitetele OECD şi Comitetele Ştiinţifice. Chiar dacă standardele de evaluare sunt uniforme în toată Europa, modul lor de aplicare diferă de la un stat la altul. Rolul Biroului European pentru Substanţe Chimice (ECB) –Ispra trebuie deci sporit, în sensul de a deveni o autoritate centrală pentru evaluarea riscului şi managementul substanţelor chimice. Aceasta va exploata experienţa autorităţilor naţionale, aşa cum este cazul produselor farmaceutice noi care sunt avizate de EMEA la Londra, făcând apel la raportorii din Statele Membre şi la expertiza lor. Menţinerea expertizei în Statele membre este necesară şi pentru a formula şi implementa pe plan naţional “ţinte” ambiţioase.

3.9.8. Opţiuni pentru o politică eficientă pentru noile substanţe, bazată pe principiul precauţiei În contrast cu situaţia substanţelor existente, procedura de notificare pentru substanţele noi, cu testele legale cerute, constituie un “filtru” pentru comercializarea substanţelor noi. Discuţiile privind continuarea demersurilor privind procedurile pentru evaluarea riscului pentru noile substanţe au fost iniţiate de SLIM, o activitate sub coordonarea Directoratului General al Comisiei UE, care au examinat Directiva 67/548/EEC, pe care se bazează procedura, în vederea găsirii unor căi pentru mărirea eficienţei evaluării. Grupul SLIM a ajuns la concluzia că directiva acoperă în esenţă scopul său în forma prezentă. Îmbunătăţirile propuse de grup se 127

adresează diferitelor domenii ale Directivei. Au fost făcujte câteva propuneri, ca de exemplu: structurarea mai clară a directivei, reformularea Appendix 1 şi îmbuntăţirea distribuţiei datelor. Aceasta înseamnă că, atunci când doi producători din diferite state membre EU notifică aceeaşi substanţă, datele privind substanţa va fi reciproc transferabile, evitându-se şi experimente inutile pe animale. În ceea ce priveşte aria de acţiune pentru obţinerea unor substanţe cu proprietăţi mai bune pentru mediu şi sănătate, se consideră că posibilităţile de promovare a principiului “green chemistry” în cadrul procedurilor legale pentru substanţe noi vor constitui un subiect de analiză.

3.9.9. Activităţi internaţionale – dincolo de cele ale UE Sunt consecinţa poluării transfrontaliere prin intermediul produselor chimice. OECD este un forum important în realizarea consensului asupra managementului substanţelor chimice între ţările industrializate. Diverse comitete fac schimb de informaţii şi se pun de acord asupra unor probleme importante privind managementul internaţional al substanţelor chimice, cum ar fi de exemplu armonizarea globală a sistemelor de clasificare a substanţelor sau metodele de evaluare şi/sau managementul riscului. Standardizările internaţionale evită efectuarea de două ori a unor teste privind aceeaşi proprietate periculoasă (în cazul animalelor, a experimentelor nejustificate). O atenţie specială se acordă programului de elaborare a procedurilor de testare a efectelor sistemului endocrin. De asemenea, organizaţii precum UNEP, WHO şi FAO au elaborat o serie de acorduri internaţionale, pe baze legale privind securitatea la substanţele chimice. De exemplu, gazele de seră, cum sunt CFC şi hexafluorura de sulf sunt reglementate prin Convenţia asupra climatului, iar CFC şi alte gaze care distrug stratul de ozon, prin Protocolul de la Montreal. Convenţia PIC (Prior Informed Consent) semnată la Rotherdam, în septembrie 1998, conţine o procedură obligatorie care reglementează, strict comerţul cu substanţe în mod particular periculoase şi stabileşte obligaţii pentru statele care exportă substanţe chimice interzise sau cu restricţii pentru utilizarea în scopuri casnice. La 10 decembrie 2000 a fost realizat acordul asupra textului convenţiei POP, care a fost semnată în mai 2001 la Stockholm. Totuşi, instrumentele de reglementare legală a substanţelor chimice nu sunt suficiente pentru asigurarea securităţii sănătăţii şi protecţia mediului. Deoarece pentru elaborarea reglementărilor privind substanţele este necesar un mare număr de teste, numai substanţele considerate periculoase sunt, în prima etapă, reglementate. Pentru a substitui în mod eficient substanţele periculoase trebuie utilizate instrumente soft şi informaţionale, deoarece este 128

important ca producătorii şi utilizatorii să aibă informaţii suficiente ca să poată fi în măsură să atragă cele mai favorabile alternative, din punctul de vedere al mediului înconjurător.

3.9.10. Opţiuni pentru reducerea debitelor de substanţe chimice şi preparate toxice şi periculoase Poluarea globală este cauzată din ce în ce mai mult de intrări difuze, în care produsele (în timpul utilizării şi depozitării) joacă un rol semnificativ. Pentru reducerea pericolelor pentru mediu asociate cu substanţele chimice este, prin urmare, necesară aplicarea, ca un instrument crucial, a evaluării ciclului de viaţă al debitelor (fluxurilor) de substanţe şi de energie, pentru conserarea resurselor şi reducerii poluării. Evaluând şi acţionând asupra fluxurilor de substanţe se realizează o conexiune strânsă cu politica de mediu asupra substanţelor (produselor). Un principiu fundamental al politicii integrate a produselor (IPP) aşa cum s-a formulat în documentul de fond privind politica de mediu în domeniul produselor de la întâlnirea miniştrilor de mediu ai ţărilor UE la Wimar în 1999 este monitorizarea fluxurilor de substanţe de la “naştere” până la “moarte”. Între timp, comisia UE a publicat o cartă verde privind politica de integrare a produselor ca bază pentru discuţii ulterioare. Statul trebuie să reglementeze în moid direct substanţele periculoase utilizând legislaţia pentru substanţe chimice, dar problemele ce privesc supraexploatarea resurselor de exemplu, sau acumularea substanţelor periculoase în mediu pot fi rezolate folosind totuşi instrumente ce nu fac obiectul unor reglementări (instrumente pentru modificarea indirectă a comportamentului producătorilor şi utilizatorilor şi instrumente de autoreglări). Informaţiile necesare în legătură cu substanţele chimice şi alternativele de substanţe chimice mai puţin poluante sau soluţiile tehnice sunt adesea disponibile (numai) la “actorii” implicaţi care, cel mai adesea la iniţiativa lor proprie vor utiliza informaţia în managementul companiilor privind mediul, managementul debitelor de substanţe din cadrul companiei (fluxurilor) şi pe care o pot oferi – în mod voluntar, consumatorilor şi utilizatorilor, în controlul calităţii, etichetării şi eco-marcării produsului. Cheia pentru asigurarea dezvoltării durabile bazată pe principiul precauţiei este conţinută în permanenţă nevoi de inovare, care include în mod sistematic mediul în planificarea, dezvoltarea şi proiectarea produselor. Acest tip de inovare necesită un transfer transparent al informaţiei şi participarea clienţilor şi utilizatorilor. Un factor decisiv în succesul inovării în domeniul produselor şi serviciilor prietenoase pentru mediu îl constituie cunoaşterea importanţei pentru mediu a materialelor şi substanţelor auxiliare implicate în producerea substanţelor chimice. 129

Există în mod frecvent un domeniu larg de substanţe din care se pot alege cele adecvate pentru un anumit scop (ex. agenţii auxiliari pentru industria textilă), dar utilizatorii sunt adesea pentru informaţii sau în mod neadecvat) despre impactul acestora asupra mediului şi sănătăţii. Schemele de clasificare sunt un instrument potrivit pentru “producerea” şi comunicarea informaţiilor pentru utilizatori în legătură cu proprietăţile relevante ale substanţelor. Pentru a lua în considerare într-o mai mare măsură principiul precauţiei şi al durabilităţii în managementul substanţelor şi produselor chimice pe baza fluxurilor de substanţe, UBA consideră necesare următoarele măsuri urgente:

• • •

• •

• •

Îmbunătăţirea transferului de informaţii în privinţa riscului privind subtanţele chimice dinspre industrie, asociaţii şi autorităţi, înspre public şi consumatori. Optimizarea transferului de cunoştinţe, pe baze legale, pentru producători şi importatori. Extinderea acţiunii de substituire pentru acoperirea riscurilor de mediu şi sănătate (în prezent fiind acoperite numai riscurile pentru mediu), pentru a furniza un stimulent pentru utilizarea substituienţilor care pun mai puţine probleme privind riscul pentru mediu. Extinderea cerinţelor de etichetare, astfel încât să fie incluse informaţii privind ingredienţii /aditivii etc. Analiza fluxurilor din substanţe din sectoarele economice importante, pentru a furniza consumatorilor şi utilizatorilor informaţii esenţiale de care ei au nevoie pentru a dezolta produse şi procese mai puţin poluante şi care să utilizeze mai eficient resursele. Îmbunătăţirea criteriilor de eco-marcare cu o informare mai largă privind riscul unor ingredienţi pentru consumatori. Elaborarea unor scheme comparative de evaluare a riscului pentru utilizatorii de substanţe chimice: - sisteme de clasificare sectoriale pentru grupele critice de produse; - angajarea, în mod voluntar, a sectoarelor industriale în direcţia dezvoltării unor proceduri comparative de evaluare a riscului. - promovarea sistemelor de management al mediului pentru a spori responsabilitatea companiilor în domeniul practicilor de mediu. - ajutor financiar pentru utilizatorii de produse şi procese cu risc redus pentru sănătate şi oameni; - subsidii şi fonduri pentru cercetare şi dezvoltare în domeniul substanţelor chimice şi proceselor cu risc scăzut asupra mediului şi sănătăţii (“green chemistry”); - o mai bună integrare a cerinţelor de mediu-incluzându-se şi pe cele privind substanţele chimice, în standardele de produse;

130

-

luarea în considerare, într-o măsură consistentă, a criteriilor ce ţin cont de protecţia mediului şi sănătate, atunci când se încheie contracte.

3.9.11. Estimarea riscului preparate periculoase

ecologic

indus

de

substanţe

şi

Hotărârea Guvernul României HG 2167 (2004), stabileşte principiile de evaluare a riscurilor pentru om şi mediu ale substanţelor notificate. Conform acestei hotărâri, autoritatea competentă pentru evaluarea riscurilor pentru om şi pentru mediu ale substanţelor notificate este Agenţia Naţională pentru Substanţe şi Preparate Chimice Periculoase. În exercitarea atribuţiilor sale, autoritatea competentă colaborează cu Comitetul interministerial ştiinţific consultativ pentru evaluarea toxicităţii şi ecotoxicităţii substanţelor chimice periculoase. 3.9.11.1. Terminologie

În cadrul studiilor privind riscul indus de substanţele şi preparate periculoase se utilizează o serie de termeni şi concepte (HG

2167, 2004), OUG 200, 2000): • identificarea pericolelor - activitatea prin care se identifică efectele adverse pe care o substanţă are capacitatea intrinsecă de a le produce; • evaluarea relaţiei doză-răspuns sau concentraţie-efect - estimarea relaţiei între doză sau nivelul de expunere la o anumită substanţă şi incidenţa şi gravitatea efectului; • evaluarea expunerii - determinarea emisiilor, căilor de transfer şi a vitezelor de pătrundere a substanţei, precum şi de transformare sau degradare a acesteia, în vederea estimării concentraţiilor/dozelor la care populaţiile umane sau componentele de mediu sunt sau pot fi expuse; • caracterizarea riscurilor - estimarea incidenţei şi gravităţii efectelor adverse susceptibile a se produce în cadrul unei populaţii umane sau într-o componentă de mediu, datorită expunerii reale sau previzibile la o substanţă; caracterizarea poate include estimarea riscurilor, adică cuantificarea acestei probabilităţi; • recomandări de reducere a riscului - recomandări care permit reducerea riscurilor pe care le prezintă comercializarea substanţei pentru om şi/sau mediu. Recomandările pot include: a) modificări ale clasificării, ambalării sau etichetării substanţei propuse de notificator în dosarul de notificare depus în conformitate HG 1300 (2002), cu modificările şi completările ulterioare;

131

b) modificări ale fişei tehnice de securitate propuse de notificator în dosarul de notificare depus în conformitate cu HG 1300 (2002), cu modificările şi completările ulterioare; c) modificări ale metodelor şi măsurilor de precauţie recomandate sau ale măsurilor de urgenţă, în conformitate HG 1300 (2002), cu modificările şi completările ulterioare; d) recomandări pentru autorităţile de control responsabile de a avea în vedere măsuri adecvate de protecţie pentru om şi/sau mediu faţă de riscurile identificate. • substanţă - element chimic şi compuşii săi în stare naturală sau obţinuţi printr-un proces de producţie, conţinând orice aditiv necesar pentru protejarea stabilităţii produsului şi orice impuritate care derivă din procedeul utilizat, exceptând orice solvent care poate fi separat fără a afecta stabilitatea substanţei şi fără a-i modifica compoziţia; • preparat - amestecuri sau soluţii de două sau mai multe substanţe; IESCE - inventarul european al substanţelor existente puse pe piaţă. Acest inventar conţine lista definitivă cuprinzând toate substanţele considerate că se aflau pe piaţa comunitară la data de 18 septembrie 1981. 3.9.11.2. Procedura de estimre a riscurilor induse în mediu de prezenţa substanţelor şi preparatelor periculoase Conform Hotărârii Guvernului României nr. 2167 din 30/11/2004, evaluarea riscurilor include identificarea pericolelor şi, după caz, evaluarea relaţiei doză-răspuns sau concentraţie-efect, evaluarea expunerii şi caracterizarea

riscurilor.

În procedura de evaluare a expunerii autoritatea competentă ia în considerare acele populaţii umane sau componente de mediu pentru care expunerea la o substanţă este rezonabil previzibilă pe baza informaţiilor disponibile despre substanţa respectivă, în special a informaţiilor privind depozitarea, încorporarea într-un preparat sau alt proces de prelucrare, utilizarea şi eliminarea ori recuperarea acesteia.

1. Identificarea pericolelor

În evaluarea riscului de mediu şi sănătate pentru fiecare substanţă vizată, prima etapă este identificarea pericolelor. Această etapă vizează cel puţin proprietăţile şi efectele adverse potenţiale (HG 2167, 2004). La evaluarea riscului de mediu, se au în vedere următoarele situaţii legate de identificarea pericolelor: Pentru substanţele neclasificate ca periculoase pentru mediu conform prevederilor HG 2167 (2004), autoritatea competentă analizează existenţa altor

132

motive întemeiate de îngrijorare pentru a efectua caracterizarea riscurilor şi ia în considerare, în special: (i) indicaţiile privind potenţialul de bioacumulare a substanţei; (ii) forma curbei toxicitate/timp în cadrul testelor de ecotoxicitate; (iii) indicaţii privind alte efecte adverse pe baza studiilor de toxicitate, de exemplu clasificarea unei substanţe ca fiind mutagenă, toxică ori foarte toxică sau nocivă cu fraza de risc R40 "Posibil efect cancerigen - dovezi insuficiente" sau R48 "Pericol de efecte grave asupra sănătăţii în caz de expunere prelungită" (HG 490, 2002) După această etapă, autoritatea competentă parcurge următoarele etape de acţiune (HG 2167, 2004):

2. Evaluarea relaţiei doză-răspuns sau concentraţie-efect Obiectivul este acela de a determina concentraţia de substanţă sub care nu se previzionează apariţia de efecte adverse în componentele de mediu. Această concentraţie este denumită concentraţie previzibilă fără efect (PNEC). PNEC este determinată pe baza informaţiilor referitoare la efectele asupra organismelor incluse în dosarul de notificare, precum şi pe baza studiilor de ecotoxicitate (HG 1300, 2002; HG 693, 2004). Pentru calcularea PNEC se aplică un factor de evaluare la valorile rezultate din testele efectuate pe organisme, de exemplu: LD 50 - doză letală medie, LC50 - concentraţie letală medie, EC 50 - concentraţie efectivă medie, IC 50 - concentraţie ce provoacă inhibiţia cu 50% a unui parametru dat, cum ar fi creşterea, NOEL(C) - doza/concentraţia la care nu se observă nici un efect advers, LOEL (C) - doza/concentraţia cea mai mică la care se observă un efect advers. Un factor de evaluare este expresia gradului de incertitudine la extrapolarea, la mediul real, a datelor rezultate în urma testelor pe un număr limitat de specii. De aceea, în general, cu cât datele sunt mai numeroase şi durata testelor mai mare, cu atât gradul de incertitudine şi mărimea factorului de evaluare sunt mai mici (HG 2167, 2004).

3. Evaluarea expunerii Obiectivul evaluării expunerii constă în previzionarea concentraţiei substanţei care poate fi eventual prezentă în mediu, concentraţie denumită concentraţia previzibilă în mediu - PEC. Dacă există situaţii în care nu se

133

poate stabili PEC, atunci trebuie efectuată o estimare calitativă a expunerii (HG 2167, 2004; Robu, 2005). PEC sau, unde se impune, estimarea calitativă a expunerii se determină numai pentru componentele de mediu susceptibile de a fi expuse emisiilor, evacuărilor, eliminărilor sau difuziilor. Informaţiile necesare pentru determinarea PEC sau a estimării calitative a expunerii includ: - date de expunere adecvat măsurate; - cantitatea de substanţă existentă pe piaţă; - forma sub care substanţa este comercializată şi/sau utilizată, de exemplu, substanţa ca atare sau sub formă de component al unui preparat; - categoriile de utilizare şi gradul de containerizare; - datele referitoare la prelucrare, în cazul în care acestea sunt relevante; - proprietăţile fizico-chimice ale substanţei, în special punctul de topire, punctul de fierbere, presiunea vaporilor, tensiunea superficială, solubilitatea în apă, coeficientul de partiţie n-octanol/apă; - calea probabilă de pătrundere în componentele mediului şi potenţialul de adsorbţie/desorbţie şi degradare; - frecvenţa şi durata expunerii.

4. Caracterizarea riscurilor Pentru o componentă de mediu dată, caracterizarea riscurilor implică, în măsura posibilului, comparaţia dintre PEC şi PNEC, astfel încât să se obţină raportul PEC/PNEC. În funcţie de valoarea acestui raport se pot distinge următoarele situaţii (HG 1300, 2002; HG 2167, 2004; HG 1159, 2007): - dacă raportul PEC/PNEC este mai mic sau egal cu 1, substanţa nu produce motive imediate de îngrijorare şi nu este necesar a fi evaluată din nou - dacă raportul PEC/PNEC este mai mare decât 1, autoritatea competentă decide, pe baza mărimii acestui raport şi a altor factori relevanţi (i-iii) prezentaţi la etapa Identificarea pericolelor, asupra uneia din următoarele situaţii: a) substanţa produce motive de îngrijorare şi autoritatea competentă decide ce informaţii suplimentare sunt necesare pentru revizuirea evaluării, cererea pentru aceste informaţii fiind amânată până când cantitatea introdusă pe piaţă atinge nivelul următor de tonaj, conform HG 1300 (2002); b) substanţa produce motive de îngrijorare şi trebuie solicitate imediat informaţii suplimentare; c) substanţa produce motive de îngrijorare şi autoritatea competentă trebuie să facă imediat recomandări de reducere a riscurilor.

134

În cazul în care nu este posibilă determinarea raportului PEC/PNEC, caracterizarea riscurilor se va face pe baza evaluărilor calitative ale probabilităţii apariţiei unui efect advers în condiţii previzibile de expunere. După efectuarea acestei evaluări şi ţinând cont de factorii relevanţi, prezentaţi la etapa Identificarea pericolelor, autoritatea competentă decide care dintre concluziile prezentate mai sus este adecvată situaţiei date.

Când evaluarea riscurilor indică una dintre concluziile prevăzute la paragrafele b), c) sau d), autoritatea competentă poate informa notificatorul

despre concluziile sale şi îi poate acorda posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile în legătură cu acest subiect şi de a furniza informaţii suplimentare. Autoritatea competentă va utiliza toate informaţiile relevante pentru reevaluarea riscurilor înainte de a transmite evaluarea către Comisia Europeană (HG 1300, 2002; HG 1159, 2007). După efectuarea evaluării riscurilor, autoritatea competentă examinează diferitele concluzii şi formulează concluzii integrate privind efectele globale ale substanţei asupra mediului. Concluziile elaborate sunt examinate de autoritatea competentă şi integrate pentru totalitatea riscurilor identificate în evaluarea acestora. În recomandările sale de reducere a riscurilor aferente unei substanţe, autoritatea competentă are în vedere faptul că reducerea expunerii unor categorii de populaţii umane sau a unor componente ale mediului poate mări expunerea unor alte categorii de populaţii umane sau componente ale mediului.

ÎNTREBĂRI

1. Care sunt categoriile de substanţe desemnate ca toxice şi periculoase? 2. Care sunt cele trei componente implicate în principiul precauţiei? 3. Caracterizaţi persistenţa, bioacumularea şi mobilitatea substanţelor chimice. 4. Prezentaţi câteva opţiuni pentru o politică eficientă referitoare la substanţele nou sintetizate, bazată pe principiul precauţiei. 5. Care este documentul legal care stabileşte principiile de evaluare a riscurilor pentru om şi mediu ale substanţelor şi preparatelor periculoase? 6. Care sunt etapele în evaluarea riscurilor pentru om şi mediu ale substanţelor şi preparatelor periculoase? 7. Descrieţi succint cum se caracterizează riscurile pentru om şi mediu ale substanţelor şi preparatelor periculoase?

135

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

HG 1300, (2002), Hotărârea Guvernul României nr.1.300 din 20 noiembrie 2002 privind notificarea substanţelor chimice, publicată în M.Of. nr. 894/10 dec. 2002 HG 490, (2002), Hotărârea Guvernul României nr. 490 din 16/05/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea si ambalarea substantelor si preparatelor chimice periculoase, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 356 din 28/05/2002. HG 693, (2004), Hotărârea Guvernul României nr. 693 din 5 mai 2004 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.300/2002 privind notificarea substanţelor chimice, publicată în Monitorul Oficial cu nr. 436 din data de 17 mai 2004. HG 2167, (2004), Hotărârea Guvernul României nr. 2167 din 30/11/2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 13 din 05/01/2005. HG 1159, (2007), Hotărârea Guvernul României nr.1.159 din 26 septembrie 2007 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.300/2002 privind notificarea substanţelor chimice, publicată în M.Of. nr. 700/17 oct. 2007. Hura C., (1997), Poluarea chimică a alimentelor şi sănătatea, Editura Socom Hermes, Iasi, 1997. OUG 200 (2000), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, din 09/11/2000, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 593 din 22/11/2000. Swartjes, F.A., Human Exposure Model Comparison Sudy: State of Play, Land Contamination Reclamation, 9 (2001), 101-106.

136

3.10. Estimarea riscului ca urmare a introducerii deliberate în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic 3.10.1. Cadru general Evaluarea riscurilor asupra mediului şi sănătăţii umane, datorate introducerii deliberate in mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic, este definită în art. 2 alin. (1) pct. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2007 privind introducerea deliberata in mediu si introducerea pe piata a organismelor modificate genetic (OUG 43, 2007), drept procesul menit să evalueze riscurile directe sau indirecte, imediate ori întârziate, pe care introducerea deliberată în mediu şi introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic (OMG, GMOs) le pot avea asupra sănătăţii umane şi a mediului. Evaluarea riscului asupra sănătăţii umane şi a mediului trebuie să stabilească dacă este necesar să se realizeze managementul riscurilor şi, dacă da, care sunt metodele cele mai potrivite pentru aceasta. Art. 5 din OUG 43 (2007) prevede la alin. (1) si (2), ca obligaţie generală, evaluarea corectă, pentru fiecare caz, a efectelor adverse potenţiale asupra sănătăţii umane şi a mediului, care pot apărea direct sau indirect, luând în considerare impactul asupra mediului şi sănătăţii umane, în funcţie de natura organismului introdus şi a mediului receptor. Anexa nr. 2 la OUG 43 (2007) descrie obiectivul urmărit, principiile generale, precum şi metodologia şi elementele care trebuie avute în vedere la evaluarea riscurilor, luând în considerare impactul asupra sănătăţii umane şi asupra mediului, in funcţie de natura organismului introdus şi a mediului receptor. In general, poate exista o diferenta între estimarea riscului pentru introducerea deliberată în mediu şi estimarea riscului pentru introducerea pe piaţă, datorată, de exemplu, diferenţelor privind datele disponibile, durata introducerii şi locaţia. Procedura se aplica tuturor tipurilor de OMG, incluzând microorganismele, plantele şi animalele. Până în prezent, majoritatea OMG introduse deliberat in mediu sau pe piaţă în România sunt plante superioare, dar aceasta situatie se poate schimba in viitor.

3.10.2. Terminologie specifică Anexa nr. 2 la OUG 43 (2007) descrie diferite categorii de efecte ale OMG asupra sănătăţii umane sau a mediului, folosind o serie de termeni specifici:

137

efectele directe

- se referă la efectele principale asupra sănătăţii umane sau asupra mediului, ca rezultat direct al organismului modificat genetic, ca atare, şi care nu apar ca efect al unui lanţ de evenimente (de exemplu, efectul direct al toxinei Bt asupra organismelor-tinta sau efectul patogen al unui microorganism modificat genetic asupra sănătăţii umane;

efectele indirecte

- se referă la efectele asupra sănătăţii umane sau asupra mediului, datorate unui lanţ de evenimente, prin mecanisme cum ar fi interacţiunile cu alte organisme, transferul de material genetic sau schimbările în utilizare sau in management - observarea efectelor indirecte se realizează, în general, pe termen lung (de exemplu, reducerea populatiei de insecte-tinta, care afectează populaţia altor insecte, sau dezvoltarea rezistenţei multiple ori apariţia efectelor sistemice, care necesită evaluarea interacţiunii pe termen lung; totuşi, anumite efecte indirecte, cum ar fi reducerea utilizării pesticidelor, pot fi imediate;

efectele imediate

- se referă la efectele asupra sănătăţii umane sau asupra mediului, care sunt observate în cursul perioadei de introducere a organismelor modificate genetic în mediu - efectele imediate pot fi directe sau indirecte (de exemplu, moartea insectelor care se hrănesc cu plantele transgenice cu rezistenţă la paraziţi sau inducerea de alergii la persoane sensibile, ca urmare a expunerii la un anumit OMG;

efectele intarziate

- se referă la efectele asupra sănătăţii umane sau asupra mediului, care nu pot fi observate în timpul perioadei de introducere a organismelor modificate genetic, dar devin evidente ca efecte directe sau indirecte într-o etapa ulterioară sau după incheierea introducerii in mediu (de exemplu, OMG care se instalează sau al căror comportament devine invaziv dupa câteva generaţii de la introducerea deliberată în mediu, aspect foarte important dacă OMG are o durată mai lungă de viaţă, cum este, de exemplu, cazul speciilor de arbori modificaţi genetic sau al hibrizilor unor rude apropiate ale unei culturi transgenice, care dezvoltă un comportament invaziv în ecosistemele naturale - efectele întarziate, în particular, pot fi dificil de determinat, mai ales dacă ele devin vizibile numai pe termen lung. Detectarea unor astfel de efecte poate fi facilitată de măsuri adecvate, precum monitorizarea.

138

3.10.3. Etapele estimării riscului Etapa 1: Identificarea caracteristicilor care pot cauza efecte adverse În acesată etapă se identifică orice caracteristici ale organismelor modificate genetic, legate de o modificare genetică ce ar putea avea efecte adverse asupra sănătăţii umane şi asupra mediului. O comparaţie a caracteristicilor OMG cu cele ale organismului nemodificat genetic în condiţii similare de introducere şi utilizare ajută la identificarea efectelor adverse potenţiale, speciale, determinate de modificarea genetică. Este important să nu se neglijeze niciun efect advers potenţial, chiar dacă este puţin probabil să se producă. Efectele adverse potenţiale ale OMG variază de la un caz la altul şi pot include: • afecţiuni ale oamenilor, inclusiv efecte alergice sau toxice; • afecţiuni ale animalelor şi plantelor, inclusiv efecte toxice şi, când este cazul, efecte alergice; • efecte asupra dinamicii populaţiei de specii în mediul receptor şi asupra diversităţii genetice a fiecăreia dintre aceste populaţii; • alterarea susceptibilitatii la agenti patogeni, facilitand răspândirea bolilor infecţioase; • compromiterea tratamentelor profilactice sau terapeutice medicale, veterinare sau fitosanitare. • efecte asupra biogeochimiei (cicluri biogeochimice), în special asupra ciclului carbonului şi azotului prin modificarea descompunerii materiei organice din sol Etapa 1 serveste drept bază ştiinţifică pentru următoarele etape ale estimării riscului. Este esenţial să se determine chiar din acest stadiu, pentru fiecare pericol potential, nivelul specific de incertitudine ştiintifică, asociat, astfel ca să poata fi luat în considerare intr-o etapă următoare.

Etapa 2: Evaluarea consecintelor potentiale ale fiecarui efect advers, daca acesta se produce În această etapă se evaluează amploarea consecinţelor fiecărui efect advers potenţial, identificat. Pe langă probabilitatea aparitiei unor caracteristici potenţial periculoase, evaluarea magnitudinii consecinţelor este o parte importantă a evaluării riscurilor. Magnitudinea este o măsură a amplorii consecinţelor efectelor negative potenţiale ale introducerii deliberate în mediu sau pe piaţă a unui OMG. Magnitudinea se compară cu situaţia de referinţă şi este probabil să fie influenţatăa de factori, cum sunt: 139

• • • • • •

construcţia genetică; fiecare efect advers identificat; numărul OMG introduse (scala); mediul în care vor fi introduse OMG; condiţiile de introducere, inclusiv măsurile de control; combinaţii ale factorilor enunţaţi anterior.

Pentru fiecare efect advers identificat trebuie să se evalueze consecintele posibile asupra altor organisme, populatii, specii sau ecosisteme, care sunt expuse la OMG. Acest lucru presupune cunoasterea aprofundată a mediului in care urmează sa fie introduse OMG (loc, regiune), precum şi a metodei de introducere. Consecinţele variază de la "neglijabile" sau nesemnificative ori care se autoanihilează la "importante" sau semnificative, care fie produc un efect advers imediat si grav, fie produc efecte adverse pe termen lung, permanente. În termeni cantitativi, mărimea se exprimă, dacă este posibil, folosindu-se calificativele: "importantă", "moderată", "redusă" sau "neglijabilă". In anumite cazuri, nu este posibilă identificarea unui risc advers intr-un anumit mediu. Întrun astfel de caz, riscul asociat efectului advers respectiv poate fi evaluat drept "neglijabil" sau nesemnificativ. Un singur pericol poate avea mai multe efecte adverse, iar marimea efectelor adverse individuale poate fi diferita. Efectele adverse ale unui singur pericol asupra sanatatii umane si a habitatelor agricole si naturale pot varia. Consecintele potentiale pot fi sintetizate astfel încat să acopere toate entitatile ecologice care pot fi afectate (cum ar fi speciile, populatiile, nivelele trofice, ecosistemele), inclusiv efectul potenţial şi nivelul de incertitudine.

Etapa 3: Evaluarea probabilităţii apariţiei fiecărui efect advers potenţial identificat Aceasta etapă urmăreşte probabilitatea producerii reale a efectului advers. In anumite cazuri, se evaluează atât probabilitatea, cât şi frecvenţa. La fel ca in etapa 2 (evaluarea consecintelor potentiale ale fiecarui efect advers, daca acesta se produce), pe langa pericolul în sine, sunt importante pentru definirea probabilitatii şi numarul de OMG, mediul receptor şi conditiile de introducere. Condiţiile climatice, geografice, de sol si demografice, precum si tipurile de floră şi faună din mediul receptor sunt elemente importante, care trebuie luate în considerare. Pentru fiecare efect advers identificat probabilitatea relativa a consecintelor nu poate fi evaluata cantitativ, dar poate fi exprimata drept "importantă", "moderată", "redusă" sau "neglijabilă". Un singur pericol poate avea mai multe efecte adverse, deci probabilitatea unor efecte adverse individuale ar putea fi, de asemenea, diferita. Efectele

140

adverse ale unui singur pericol asupra sănătăţii umane, habitatelor agricole si naturale pot varia. Probabilitatea poate fi sintetizată într-un mod care să acopere toate entităţile ecologice care ar putea fi afectate (specii, populatii, nivele trofice, ecosisteme), incluzand măsurile privind efectul potential, precum şi gradul de incertitudine.

Etapa 4: Estimarea riscului determinat de fiecare caracteristică identificată a unui OMG Pe baza concluziilor la care s-a ajuns in etapele 2 si 3 se face o estimare a riscului unor efecte adverse pentru fiecare pericol identificat in etapa 1. Din nou, evaluarea cantitativa este improbabilă. Evaluarea fiecărui pericol ia în considerare: • mărimea consecintelor ("importante", "moderate", "reduse" şi "neglijabile"); • probabilitatea efectului advers ("importantă", "moderată", "redusă" şi "neglijabilă"); • dacă un pericol determină mai multe efecte adverse, mărimea şi probabilitatea fiecărui efect advers Fiecare OMG trebuie analizat pentru fiecare caz. Orice încercare generală de cuantificare, descrisă anterior, trebuie efectuată cu multă atenţie. De exemplu, intr-un anumit caz, mărimea consecintelor unui efect advers poate fi combinată cu o probabilitate neglijabilă a producerii sale, ceea ce conduce la o întreaga gamă de risc, de la risc important până la cel neglijabil. Rezultatul depinde de imprejurarile specifice cazului si de ponderea anumitor factori, atribuita de notificator, toate datele trebuind prezentate clar şi justificate in estimarea de risc realizată. Incertitudinea generală pentru fiecare risc identificat trebuie descrisă, incluzând, dacă este posibil, documentaţia privind: • presupunerile si extrapolarile efectuate la diverse nivele ale estimarea de risc; diferitele evaluări ştiinţifice şi puncte de vedere; • incertitudinile; • limitele cunoscute ale masurilor de reducere a riscului; • concluziile care pot rezulta din date. Deşi estimarea de risc ar trebui să se bazeze pe rezultate cuantificabile, este probabil ca multe dintre rezultatele estimarea de risc sa fie calitative. Este necesar, dacă este posibil, să se obţină rezultate ale estimarea de risc, care sa fie comparabile (cu un organism nemodificat genetic, de referintă, de exemplu), chiar dacă sunt calitative.

141

Etapa 5: Aplicarea strategiilor de management al situaţiilor de risc, datorate introducerii intenţionate sau comercializării de OMG" Evaluarea riscurilor poate conduce la identificarea riscurilor care trebuie gestionate si la cea mai buna metoda de gestionare; se impune, de asemenea, stabilirea unei strategii de management al riscurilor. Înainte de aplicarea mĂsurilor de management al riscurilor trebuie să se acorde atenţie, în scop preventiv, modificării introducerii in mediu sau pe piata, de preferinta până când riscul atinge valori neglijabile. Acest lucru se ia in considerare in etapele 1-4. Managementul riscurilor ar trebui sa controleze un risc identificat si să acopere incertitudinile. Măsurile de protectie trebuie sa fie proportionale cu nivelul de risc si cu nivelul incertitudinii. Atunci când, într-un stadiu ulterior, devin disponibile date relevante, managementul riscurilor se adaptează la noile date. Pentru a realiza diminuarea riscului prin sistemul de management, măsurile trebuie să atingă in mod clar acest scop. De exemplu, daca exista riscul ca o gena toxica pentru insecte, introdusa intr-o planta de cultura, sa fie transferata la specii de plante inrudite, masurile de control adecvate ar putea include izolarea spatiala sau temporala de anumite specii inrudite sau schimbarea locului de introducere cu o zona fara expunere la un anumit risc specific (ca, de exemplu, speciile de plante). Strategiile de management pot include măsuri de izolare în fiecare stadiu relevant de manipulare si utilizare a OMG. Ele pot include, de asemenea, o gamă largă de măsuri, inclusiv modalităţi diverse de izolare a reproducerii, bariere fizice sau biologice, curăţarea maşinilor si recipientelor care ajung in contact cu OMG etc. Procedurile detaliate de management al riscurilor depind de următorii factori: • destinatia OMG (tipul si marimea introducerii deliberate in mediu sau pe piata); • tipul de OMG (de exemplu, microorganisme modificate genetic, plante superioare anuale, plante superioare perene, animale superioare, OMG cu o singura sau cu multiple modificari, unul ori mai multe tipuri de OMG); • tipul general al habitatului (de exemplu, statutul biogeochimic, clima, disponibilitatea partenerilor de incrucisare in interiorul si in afara speciei, centrele de origine, legatura dintre diverse habitate); • tipul habitatului agricol (de exemplu, arabil, forestier, piscicol, zone rurale, dimensiunea locatiilor de introducere, numarul diferitelor OMG); • tipul habitatului natural (de exemplu, acela de arie protejată). Trebuie să fie clar stabilite implicaţiile managementului riscurilor privind modificarea corespunzatoare a conditiilor de desfasurare a cercetarilor, de introducere pe piata etc., precum şi de reducere a riscurilor estimate a se produce.

142

Etapa 6: Determinarea riscului global prezentat de un OMG Pe baza etapei 4 şi, acolo unde este cazul, a etapei 5, se face o evaluare finală a riscului global, cuprinzând mărimea şi probabilitatea efectului advers al OMG, pe baza combinaţiei de riscuri provenite de la fiecare efect advers, inclusiv a efectelor cumulative de la alte OMG. Evaluarea finală se exprimă sub forma unei sume a riscurilor globale rezultate din introducerea deliberată în mediu sau pe piaţă, incluzând incertitudinile globale.

3.11. Elemente comune ale evaluărilor de risc 3.11.1. Aspecte introductive Indiferent de tipul de risc considerat, toate evaluările de risc includ următoarele elemente: • Identificarea ameninţărilor care pot periclita şi deci afecta în sens negativ operaţiile critice şi bunurile. Ameninţările pot include intruşi, criminali, angajaţi indisciplinaţi, terorişti, dezastre naturale. • Estimarea probabilităţilor ca aceste ameninţări să se materializeze, pe baza informaţiilor din trecut (istorice, anterioare) şi prin judecarea cunoştinţelor persoanelor individuale; • Identificarea şi categorisirea valorii, sensibilităţii şi caracterului critic al operaţIilor şi bunurilor care pot fi afectate dacă o ameninţare se materializează pentru a determina care operaţii şi bunuri sunt mai importante. • Estimarea, pentru cele mai critice şi sensibile operaţii şi bunuri, a potenţialelor pierderi şi pagubelor care se pot produce dacă o ameninţare se materializează, incluzând şi recuperarea costurilor. • Identificarea acţiunilor eficiente din punctul de vedere al costurilor pentru a micşora, reduce riscul. Aceste acţiuni pot include implementarea unor noi politici organizaţionale şi proceduri, precum şi centrale tehnice sau fizice. • Documentare asupra rezultatelor şi dezvoltarea unui plan de acţiune. Există diferite modele şi metode pentru evaluarea riscului, iar gradul de realizare a analizei şi resursele cheltuite pot varia în funcţie de scopul evalurăii şi măsura în care se dispune de date reproductibile asupra factorilor de risc. În plus, datele de care se dispune pot afecta gradul în care pot fi cuantificate şi reproduse rezultatele estimării riscului. O abordare cantitativă estimează, în general, costurile în monedă ale riscului şi ale tehnicilor de reducere a riscului având la bază:

143

• • •

Probabilitatea ca un eveniment periculos să se producă; Costurile şi pierderile potenţiale; costurile acţiunilor de diminuare a pericolelor. Dacă nu se dispune de date certe asupra probabilităţii producerii unui eveniment periculos şi al costurilor, se poate apela la o abordare calitativă, definind – în această situaţie – riscul în termeni mai subiectivi şi generali de genul: înalt, mediu, redus. În acest context, estimarea calitativă depinde în mare măsură de expertiza, experienţa, şi capacitatea de apreciere (judecata) a celor ce realizează estimarea. Este posibilă şi utilizarea unei combinaţii de metode calitative şi cantitative. Pe lângă evaluarea probabilităţii şi magnitudinii impacturilor adverse asupra mediului este necesară stabilirea semnificaţiei unui risc identificat, ca bază pentru luarea unei decizii. Pentru a determina măsura în care rezultatele unei evaluări de risc pot sprijini procesul de luare a deciziilor este recomandabil să se analizeze următoarele aspecte: -

care sunt impactele ce pot apărea în raport cu mediul? cât de periculoase sunt aceste impacte asupra mediului? cât de sigur este că aceste impacte se produc? cât de frecvente sunt aceste impacturi? care este nivelul de încredere pentru rezultatele evaluării de risc? care sunt elementele mai puţin documentale din evaluarea de risc şi cum pot fi acestea completate? sunt necesari paşi suplimentari în evaluarea de risc?

Evaluarea semnificaţiei riscului înseamnă şi determinarea implicaţiilor largi ale problematicii riscului, încluzând consideraţii de ordin social, politic, economic. Odată ce aceste probleme legate de acceptabilitatea riscului au fost rezolvate, se poate trece la luarea unor decizii în legătură cu reducerea sau managementul acestuia.

3.11.2. Evaluarea semnificaţiei riscului Pentru majoritatea activităţilor antropice este posibilă identificarea a cel puţin unui hazard. Pentru fiecare hazard identificat separat, combinarea probabilităţii consecinţelor cu mărimea acestor consecinţe generează o estimată a riscului. Ambele componente ar trebui să fie cel puţin semicantitative şi astfel, fiecare componentă va fi într-o anumită măsură, cuantificabilă pe baza cunoştinţelor şi a experienţei existente.

144

O bază consistentă pentru luarea de decizii în legătură cu managementul riscului poate fi constituită dintr-o matrice, relativ simplificată a probabilităţilor şi consecinţelor. În această matrice (tabelul 3.1.), probabilitatea şi consecinţele se definesc în conformitate cu parametrii relevanţi pentru o situaţie dată. Frontiera pentru acceptabilitatea riscului (şi tolerabilitate, acolo unde acest lucru este relevant) indicată şi matrice poate si adaptată în funcţie de factorii care influenţează semnificaţia riscului. Situaţiile individuale sunt specificate în matrice cu scopul de a oferi indicaţii utile privind acceptabilitatea şi tolerabilitatea.

Tabelul 3.1. Matricea probabilităţilor şi consecinţelor în evaluarea nivelelor de risc Creşterea acceptabilităţii

Severe

Moderate

Consecinţe

Mici

Neglijabile

Mare

înaltă

înaltă

medie/scăzută

Medie

înaltă

medie

scăzută

Scăzută

înaltă/medie

medie/scăzută

scăzută

Neglijabilă

înaltă/medie/scăzută

medie/scăzută

scăzută

aproape zero aproape zero aproape zero aproape zero

Probabilitate

ÎNTREBĂRI

1. Care estre reglementarea legală care defineşte evaluarea riscurilor asupra mediului şi sănătăţii umane, datorate introducerii deliberate in mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic? 2. Enumeraţi etapele evaluării riscurilor asupra mediului şi sănătăţii umane, datorate introducerii deliberate in mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic. 3. Cum se ierarhizează probabilităţile şi consecinţele în evaluarea nivelelor de risc?

145

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Hofmann, M., Umweltrisiken und –schaden in der Haftpflichtersiecherung, VVW Karlsruhe, 1995. Hura, C., Poluarea chimica a alimentelor si sanatatea, Editura Socom Hermes, Iasi, 1997. Legea 137/1995, Legea Protecţiei Mediului, MO 304/1995. OM 184, (1997), Ordinul 184/1997 al Ministerului Apelor, Pădurilor, Protecţiei Mediului, MO nr. 303/1997. OUG 43, (2007), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2007 privind introducerea deliberată in mediu şi introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic, M.Of. nr. 435/28 iun. 2007 Ozunu, Al., Elemente de hazard şi risc în industrii poluante, Editura Accent, 2000. Zakri, A.H., International Standards for Risk Assessment and Tisk Management of Biotechnology, ICTSD Workshop on Biotechnology, Biosafety and Trade, Bellevue, Elveţia, 18-20 iulie 2001.

146

3.12. Estimarea riscului indus în mediu de procesele industriale 3.12.1. Cadrul şi procedura generală Estimarea riscului indus în mediu de sistemele industriale se aplică în mod curent în Europa şi pe plan mondial. Măsura în care se aplică acest instrument depinde de sectorul industrial vizat şi de dimensiunea cifrei de afaceri. Legislaţia este principala forţă motrice a utilizării de către companii a estimării riscului de mediu. În industriile în care există riscul producerii de accidente majore, Directivele Seveso impun acest lucru. De asemenea, Directiva 96/32/EC-IPPC implică şi estimări de risc. Tehnicile de estimare a riscului în industrie derivă în general din tehnicile de estimare a riscului ingineresc, care implică securitatea instalaţiilor şi proceselor. Estimarea cantitativă a riscului (QRA) a fost adesea aplicată ca un instrument de luare a deciziilor pentru asigurarea funcţionării în condiţii de securitate a instalaţiilor. Consecinţele accidentelor majore din procese periculoase şi impactul lor potenţial asupra sănătăţii publice şi a mediului înconjurător au fost încorporate ca referinţe în tehnicile focalizate pe siguranţa şi fiabilitate. Tehnicile de estimare a riscului indus în mediu de activităţile industriale sunt similare cu cele specifice evaluării impactului de mediu, aplicate în faza de proiectare a sistemului industrial. O serie de companii au dezvoltat metodologii proprii de estimare a riscului fie calitative, fie cantitative, ori au adoptat metodologiile existente la cerinţele sistemului. Principiile de estimare a riscului de mediu pentru pierderi accidentale din sistemele industriale se referă la identificarea pericolului şi a scenariului după care s-ar putea produce pierderile accidentale de substanţe periculoase (de exemplu), analiza efectelor sau consecinţelor şi dacă este necesar, unei estimate cantitative a calculului probabilităţii evenimentului, urmată de compararea cu criterii impuse de siguranţa a sistemului în raport cu mediul înconjurător. Aplicarea acestei metode de estimare a riscului ar putea duce la stabilirea unui nivel acceptabil de risc şi/sau aplicarea unor măsuri de reducere a probabilităţii de producere a unui eveniment sau de reducere a consecinţelor la un nivel satisfăcător. Această procedură este ilustrată în fig. 3.29.

147

Fig. 3.29. Procedura de estimare a riscului de mediu indus de activităţi industriale 148

3.12.2. Riscul tehnic/tehnologic 3.12.2.1. Generalităţi

Identificarea avariilor majore potenţiale, din mulţimea tuturor avariilor posibile asociate unui accident tehnic necesită, în primul rând evaluarea tuturor consecinţelor posibile ale accidentului, care apoi sunt ierarhizate în confrormitate cu unele criterii de evaluare/apreciere a gravităţii lor. O avarie majoră se identifică cu una din consecnţele posibile ale accidentului tehnic survenit în expolatarea sistemului tehnic/tehnologic, consecinţă care constituie un pericol din punctul de vedere al integrităţii fizice a acestuia şi a sistemelor conexe, al sănătăţii oamenulor, al calităţii mediului ambiant şi/sau al echilibrului ecosistemului. Cunoaşterea nivelului fiabilităţii unui sistem tehnic/tehnologic este impusă de necesitatea fundamentării corespunzătoare a strategiei exploatării acestora: ♦ stabilirea duratei optime de serviciu; ♦ elaborarea unei strategii adecvate de mentenanţă; ♦ prevederea unor sisteme eficiente de securitate tehnică.

Conceptele de securitate tehnică şi de risc tehnic sunt indisolubil legate de noţiunea de avarie majoră sau accident major, care reprezintă una din consecinţele posibile ale unui accident tehnic. Din punct de vedere calitativ, conceptul de securitate tehnică desemnează

starea raporturilor dintre sistemul tehnic/tehnologic în discuţie şi celelalte sisteme conexe (învecinate) în general, respectiv dintre sistem si mediul înconjurător sau om, în particular, stare creată ca urmare a impunerii, aplicării şi respectării anumitor măsuri tehnice şi manageriale în scopul prevenirii avariilor majore sau a evenimentelor generatoare de avarii majore. Din punct de vedere cantitativ, conceptul de securitate tehnică a unui sistem tehnic/tehnologic reprezintă probabilitatea ca, în intervalul de timp curent să nu se producă - la nivelul sistemului respectiv - o avarie majoră sau un eveniment generator de avarie majoră. Riscul tehnic poate fi definit, asemenea securităţii tehnice, din punct de vedere calitativ si cantitativ. Din punct de vedere calitativ, semnificaţia riscului tehnic este aceea a posibilităţii producerii unei avarii majore pe durata exploatării sistemului. Din punct de vedere cantitativ, riscul tehnic reprezintă probabilitatea ca, în intervalul de timp curent, să se producă – la nivelul sistemului respectiv - o avarie majoră sau un eveniment generator de avarie majoră. În ansamblu, riscul tehnic caracterizează un eveniment nedorit – specific exploatării sistemului tehnic şi asociat unei stări potenţiale de pericol al acestuia

149

– prin probabilitatea (p) de producere a evenimentului, prin gravitatea (G) consecinţelor acestuia şi prin nivelul de acceptabilitate (A) a acestor consecinţe. Prin prisma acestei interpretări s-a elaborat asa-numita ecuaţie structurală a riscului tehnic: Riscul riscul tehnic

=

D

pericol posibil

*

G

gravitatea

*

p

*

A

probabilitatea acceptabilitatea

3.12.2.2. Domenii caracteristice riscului tehnic/tehnologic În circumstanţele fundamentării unor criterii de evaluare a gravităţii consecinţelor accidentului tehnic - materializate în adoptarea unei scări convenţionale de cuantificare a gravităţii G - pot fi delimitate trei domenii caracteristice riscului tehnic (fig. 3.30.): -

domeniul riscului neglijabil, asociat de regulă avariilor minore, cu consecinţe de gravitate redusă, rare şi foarte rare; domeniul riscului acceptabil, aferent avariilor minore frecvente sau avariilor majore rare si foarte rare; domeniul riscului inacceptabil, aferent avariilor majore, cu probabilitate de producere care nu poate fi neglijată sau frecvenţe.

Fig. 3.30. Domeniile caracteristice riscului tehnic, delimitate potrivit criteriilor de evaluare/apreciere a gravităţii consecinţelor şi limitelor de acceptabilitate a acestora (Γ1 – limita superioară de acceptabilitate a riscurilor; Γ2 – limita inferioară de luare în considerare a riscurilor)

150

Accidentelor tehnice care se încadrează în domeniul riscului inacceptabil trebuie să li se acorde o atenţie deosebită, prin recurgerea la mijloace tehnice şi manageriale în măsură să reducă probabilitatea producerii evenimentelor nedorite şi/sau să diminueze impactul acestor evenimente asupra ţintelor potenţiale. În acest mod accidentele tehnice devin neglijabile sau acceptabile, în conformitate cu criteriile de evaluare a gravităţii consecinţelor si cu limitele de acceptabilitate a acestora. În practica inginerească sunt însă situaţii în care eliminarea riscurilor inacceptabile nu este posibilă (din punct de vedere tehnic sau managerial ). În aceste circumstanţe este vorba de aşa-numitele riscuri reziduale (remanente), asociate avariilor majore posibile (cu consecinţe de gravitate ridicată şi cu probabilitate de producere care nu poate fi neglijată). Riscurile reziduale constituie obiectul managementului riscului, orientat pe fundamentarea unor strategii adecvate de mentenanţă (supraveghere tehnică, monitorizare, predicţie etc.ţ pe investigarea riguroasă a accidentelor survenite, pe conceperea, actualizarea şi punerea în aplicare a planurilor de intervenţie în situaţii de criză, dar şi pe elaborarea şi îndeplinirea programelor de instruire şi pregătire a personalului sau a populaţiei pentru situaţii excepţionale. Experienţa activităţii productive atestă că, chiar şi în condiţiile celor mai severe şi avansate măsuri de securitate tehnică, respectiv de prevenire a avariilor majore, factorii de risc nu pot fi eliminaţi in accepţiune absolută. De aici rezultă actualitatea problemelor referitoare la evaluarea apriorică a nivelurilor de risc înca suportabile la scara societăţii şi la determinarea riscului acceptabil în condiţiile particulare ale exploătarii diferitelor echipamente tehnologice. Strategia securităţii tehnice este structurată pe criterii sociale, acestea presupunând - ca priorităţi majore – asigurarea protecţiei maxime a vieţii şi sănătţii oamenilor, a mediului şi a valorilor naţionale. 3.12.2.3. Factori de risc tehnic/tehnologic Exploatarea eficientă a liniilor şi instalaţiilor tehnologice presupune funcţionarea cvasicontinuă a acestora, prin diminuarea substanţială a ponderii opririlor cauzate de diferite cedări/defectări, în circumstanţele protejării corespunzătoare a sănătăţii personalului angajat şi populaţiei, ale menţinerii integrităţii fizice a echipamentelor tehnologice şi ale conservării calităţii mediului ambiant. O componentă esenţială a oricărei analize de risc o constituie identificarea tuturor factorilor de risc implicaţi în punerea în operă a sistemelor tehnice/tehnologice. Ţinând seama de fazele şi etapele punerii în operă a unui sistem tehnic/tehnologic, identificarea şi sistematizarea factorilor de risc presupune gruparea acestora în următoarele trei mari categorii:

151

a) factori intrinseci, caracteristici sistemului tehnic/tehnologic considerat: sunt asociaţi fazelor de concepţie şi de realizare ale sistemului şi exprimă, în esenţă, viciile cu care acestea intră în exploatare la beneficiar; b) factorii asociaţi condiţiilor de exploatare şi amplasare teritorială: sunt asociaţi tuturor acţiunilor distructive exercitate asupra sistemului tehnic/tehnologic, pe durata exploatării acestuia; c) factorul uman implicat în faza de exploatare: grupează toate erorile umane care se manifestă în activităţile de mentenanţă şi de exploatare tehnologică, de-a lungul duratei de servicii privind sistemul tehnic/tehnologic. Între factorii nominalizaţi există interacţiuni şi condiţionări reciproce, analizele de risc trebuind să identifice aceşti factori în contextul acestor interdependenţe. Indiferent dacă se pune problema proiectării unei instalaţii industriale absolut noi, a măririi de capacitate sau a modernizării unei instalaţii existente, în contextul asigurării siguranţei şi securităţii în funcţionare este necesară experienţa profesională însumată a întregului spectru de specialişti care participă la activităţile menţionate. Prevenirea ccidentelor tehnice/tehnologice prin analiza hazardului implică activităţi suplimentare încă din etapa de proiectsre, prin tehnici şi metode calitative şi cantitative bazate pe date existente sau pe acţiuni sistematice, creative.

3.12.3. Estimarea calitativă a riscului în sisteme industriale 3.12.3.1. Probleme generale Prevenirea pericolelor asupra mediului, sănătăţii şi siguranţei în funcţionare este o acţiune care implică activităţi concertate ale specialiştilor, însumând experienţă profesională şi interes încă din etapa de proiectare, prin aplicarea de tehnici şi metode calitative şi cantitative bazate pe date existente sau pe acţiuni sistematice, creative, imaginative. Aceste studii au ca obiectiv principal stabilirea listei de hazarduri posibile şi reprezintă primul pas în metodologia de realizare a analizelor şi evaluărilor cantitative de hazard şi risc. Dintre categoriile de metode de evaluare calitativă a riscului se pot menţiona: • Listele de verificare • Inspecţiile integrale ale instalaţiilor industriale • Ierarhizarea • Analiza preliminară de hazard • Metoda dar dacă? • Analiza modurilor de defectare, a efectelor şi stărilor critice • Analiza eroerilor umane • Analiza HAZOP 152

3.12.3.2. Listele de verificare Identifică în general riscuri din categoria celor cunoscute, previzibile şi fac trimiteri la standarde. Se cunosc următoarele tehnici: • DSF – Diagnosis Safety Form se bazează pe un chestionar de 50 de întrebări referitoare la probleme de echipament tehnic, mediu înconjurător, organizarea producţiei etc. • DCT – Diagnostique et Conditions du Travail conţine un chestionar asemănător cu cel al metodei anterioare, aprecierea făcându-se în trei trepte: bun, mediu şi slab; • SQD – Safety Diagnosis Questionnary urmăreşte identificarea situaţiilor critice de incompatibilitate între condiţiile tehnice şi organizatorice, pe de o parte şi cerinţele de securitate ale activităţilor, pe de altă parte. • MORT – Management Oversight and Risk Three utilizează un chestionar cu circa 300 de întrebări cu răspunsuri la alegere. Este concentrată pe activităţile umane şi a fost concepută cu scopul de a îmbunătăţi semnificativ performanţele privind securitatea sistemelor. 3.12.3.3. Inspecţiile integrale ale instalaţiilor industriale Într-o interpretare actuală, inspecţiile integrale au apărut ca o necesitate a dezvoltării caracterului măsurabil al performanţelor în ceea ce priveşte siguranţa sistemelor. Aceste inspecţii oferă informaţii deosebit de utile pentru ansamblul activităţilor legate de proiectarea, construirea, punerea în funcţiune, operarea, scoaterea din exploatare, închiderea, demolarea, depozitarea elementelor componente ale instalaţiilor. Inspecţiile integrale au loc pe trei nivele, în care operatorul, experţii şi autorităţile au sarcini specifice: ♦ Inspectarea constantă a modului de operare a instalaţiei şi a elementelor componente de către managerii de proces şi de inspectorii operatori cu sarcini speciale; ♦ Inspecţii iniţiale şi periodice la intervale prestabilite de către experţi independenţi, eventual din exteriorul sistemului; ♦ Inspecţii anunţate ale autorităţilor locale, pentru acordarea licenţei de funcţionare, precum şi neanunţate. 3.12.3.4. Ierarhizarea Presupune identificarea surselor de pericol în faza de proiectare sau compararea instalaţiilor de pe o platformă industrială aflată în exploatare. Se cuantifică astfel

153

sursele potenţiale de risc acordând nivele corespunzătoare de importanţă şi se stabilesc măsuri de prevenire. 3.12.3.5. Analiza preliminară de hazard (PHA) Se concentrează pe zonele care conţin materiale periculoase şi pe utilajele principale, urmărind locurile unde ar putea să apară scăpări de substanţe periculoase sau degajări de energie într-un mod necontrolat. Principalele puncte luate în studiu sunt: • substanţele participante în proces şi pericolul potenţial; • utilajele din sistem; • interfeţele dintre componentele sistemului; • mediul încomjurător; • operaţiile din sistem; • dotări; • echipamente de siguranţă. 3.12.3.6. Metoda Dar dacă? Se bazează pe repeterea unor serii de întrebări care urmăresc identificarea evenimentelor neaşteptate cu eventuale consecinţe nefavorabile şi se aplică pe domenii specifice de activitate. 3.12.3.7. Analiza modurilor de defectare, a efectelor şi

stărilor critice Se poate efectua atât la nivel calitativ, cât şi la nivel cantitativ şi este concentrată pe componentele instalaţiei/sistemului. Se bazează, în principiu pe elaborarea unui tabel ce conţine următoarele: • poziţia, denumirea, descrierea echipamentului; • modul de defectare; • consecinţe; • atribuirea coeficienţilor critici pe o scală convenţională stabilită în prealabil. Algoritmul metodei implică următoarele etape: 1. definirea sistemului 2. identificarea modului de defectare; 3. analiza cauzelor de defectare; 4. analiza efectelor defecţiunilor; 5. analiza posibilităţilor de compensare; 6. evaluarea riscului asociat fiecărui mod de defectare; 7. propunerea remedierilor şi a măsurilor de prevenire.

154

3.12.3.8. Analiza erorilor umane Erorile umane, definite ca greşeli, lipsă de concordanţă între percepţii şi realitatea obiectivă, confirmată prin practică, sunt inevitabile, nu pot fi prezise. De aceea este foarte costisitor să fie asigurată siguranţa, deoarece este dificilă anticiparea mulţimii de posibilităţi prin care, neatenţia sau oboseala pot afecta securitatea procesului/instalaţiei/sistemului. Se pot aplica totuşi pachete elaborate de măsuri de prevenire pentru diminuarea contribuţiei acţiunii umane la accidentele majore, dacă se cunoaşte tipul de eroare posibilă. O clasificare a erorilor umane ar putea fi următoarea: - erori datorate lipsei momentane de atenţie; - erori datorate unei instruiri sau pregătiri deficitare; - erori datorate abilităţilor psihice şi fizice slabe ale personalului operator; - erori datorate unor decizii greşite; - erori comise de manageri 3.12.3.9. Metoda HAZOP Obiectivele metodei HAZOP sunt: - identificarea locurilor in care există hazarde - determinarea particularităţilor proiectelor prin care se pot identifica probabilităţile de apariţie a unor evenimente nedorite - stabilirea informaţiei necesare în proiectare din perspectiva asigurării fiabilităţii instalaţiei; - iniţierea şi dezvoltarea studiilor cantitative de hazard şi risc. Metoda HAZOP în procese chimice În mod tradiţional, siguranţa în proiectarea instalaţiilor chimice se bazează pe aplicarea unor coduri de proiectare, exploatare şi liste de verificare pe baza unei experienţe largi şi a cunoştinţelor profesionale ale experţilor şi specialiştilor din industrie. Din păcate, o astfel de abordare poate soluţiona probleme care au apărut înainte. Odată cu creşterea complexităţi instalaţiilor moderne, aceste metode tradiţionale şi pierd din pondere, considerându-se că aplicarea lor în faza de proiectare este cea mai recomandabilă. HAZOP a fost elaborată de ICI în anii ’60 ca o tehnică aplicată pentru a depăţi această problemă şi pentru a identifica în mod sistematic hazardele potenţiale şi problemele de operativitate în noile instalaţii chimice şi petrochimice, atât în procese discontinue, cât şi în procese continue. HAZOP poate fi de asemenea utilizată pentru modificări şi revizuiri ale proceselor existente. Prin intermediul HAZOP, se realizează o examinare critică, structurată, a instalaţiilor sau proceselor de către o echipă experimentată din staff-ul companiei, în scopul identificării tuturor abaterilor posibile de la un anumit 155

proiect, odată cu efectele nedorite ce apar drept consecinţe asupra siguranţei, operabilităţii, mediului. Abaterile posibile sunt descoperite folosint chestionare riguroase ce conţin cuvinte-cheie aplicate proiectului analizat (tabelul 3.2.). Deviaţiile de la intenţiile din proiect sunt create prin cuplarea cuvântuluicheie cu un parametru variabil sau o caracteristică a instalaţiei sau procesului, cum ar fi reactanţii, secvenţa reacţională, temperatura, persiunea, debitul, faza etc. Cu alte cuvinte:

cuvânt-cheie + parametru = deviaţie De exemplu, când se consideră un vas de reacţie în care se realizează o reacţie exotermă şi unul din reactanţi trebuie agăugat treptat, cuvântul cheie mai mult va fi cuplat cu parametrul reactant şi deviaţia/abaterea generată va fi creşterea rapidă a temperaturii. După examinarea unei părţi din proiect şi înregistrarea pericolelor potenţiale şi a problemelor de operabilitate asociate cu acestea, studiul progresează, localizăndu-se pe următiarea parte a proiectului sau pe următoarea fază a operaţiei. Examinarea se repetă până când a fost studiată întreaga instalaţie pentru toate modurile de operare majore. Apoi, se pot face recomandări pentru modificări în proiect, în procedura de operare a materialelor, în scopul depăşirii problemelor care au fost identificate.

Tabelul 3.2.

Cuvinte-cheie standard şi sensul lor generic Cuvânt-cheie

Sens

Nu

Nici una din intenţiile din proiect nu a fost realizată Creştere cantitativă a unui parametru Descreştere cantitativă a unui parametru Se realizează încă o activitate Numai o parte din intenţiile de proiectare sunt realizate Se realizează opoziţii logice a intenţiilor din proiect Substituţie completă. Are loc o altă activitate Aplicabilă pentru curgere, transfer, surse şi destinaţii Faza sau o parte din ea se efectueză în afara secvenţei Sincronizarea este diferită faţă de intenţie Faza este realizată/nerealizată la timp

Mai mult Mai puţin Cât şi Parte din Reverse Altele decât Unde altundeva Înainte/după Devreme/târziu Mai repede/mai încet

156

Succesul sau insuccesul studiului depinde de patru aspecte: • Acurateţea proiectului şi a celorlalte date utilizate ca bază pentru studiu • Pregătirea tehnică şi experienţa echipei • Capacitatea echipei de a utiliza metoda ca un sprijin pentru vizualizarea abaterilor posibile, cauzelor şi consecinţelor • Capacitatea echipei de a menţine sensul proporţiilor, mai ales atunci când se evaluează seriozitatea pericolelor care sunt identificate La completarea unui studiu HAZOP, rezultatele posibile sunt: • Îmbunătăţiri ale procedurilor de întreţinere/exploatare ale programelor de control şi a instrucţiunilor care au fost deja implementate cu modificări ale echipamentului realizate cu costuri reduse • Unele schimbări propuse pot aştepta rezultatul unei evaluări cantitative mai detaliate • Recomandările majore se implementează treptat, pe măsura dobândirii de capital • Membrii echipei vor avea atât o înţelegere mai bună a planului/procesului şi o mai bună apreciere a hazardurilor şi riscurilor potenţiale decât dacă studiul nu ar fi fost realizat HAZOP va produce beneficii în următoarele situaţii: • În timpul proiectării sau montajului unei noi instalaţii sau proces sau modificări majore pentru una existentă • Când apar hazarde pentru mediu sau calitate sau probleme de costuri asociate cu exploatarea • După un incident major care implică incendiu, explozie, scăpări de substanţe toxice • Pentru a justifica de ce un cod de practică sau cod industrial nu poate fi urmat

3.12.4. Estimarea cantitativă a riscului 3.12.4.1. Date generale Studiile HAZOP identifică hazardurile, dar nu oferă informaţii cantitative asupra valorilor probabilităţilor de apariţie a unor evenimente cu consecinţe nedorite. Pentru producerea unui incident trebuie să se asocieze mai multe evenimente: avarii ale utilajelor şi echipamentelor de proces, defecţiuni ale sistemelor de control, operare greşită. Astfel se pot defini secvenţe ale înlănţuirilor de evenimente care duc la apariţia incidentelor hazarduoase, de 157

forma unor arbori logici: arborele evenimentelor (AE), respectiv arborele greşelilor (AG). Dintre etapele comune în analizele cantitativele de risc, estimarea frecvenţei (probabilităţii) se referă la trei componente majore: obţinerea unor informaţii din situaţii asemănătoare petrecute anterior, întocmirea şi analiza arborilor logici, analiza defecţiunilor rezultate din situaţii obişnuite. AE şi AG sunt scheme logice care reprezintă desfăşurarea evenimentelor posibile şi compunerea lor. Primul porneşte de la anumite evenimente nedorite şi continuă prin prezentarea sub formă arborescentă de jos în sus evoluţia tuturor situaţiilor posibile, identificabile. Arborele defecţiunilor porneşte de la o defecţiune şi merge pe sistemul cauză-efect până la epuizarea tuturor posibilităţilor avute în vedere. În această etapă se utilizează experienţa anterioară înglobată în baze de date cu mulţimi de scenarii posibile, cu valori ale probabilităţilor calculate în funcţie de natura hazardului. Rezumând, orice analiză HAZAN este alcătuită din trei etape: 1. Estimarea frecvenţei repetării accidentului; 2. Estimarea consecinţelor asupra: angajaţilor, comunităţii locale şi mediului ambiant, instalaţiei şi profitului; 3. Compararea primelor două etape cu o ţintă sau un criteriu pentru a decide dacă hazardurile sunt grave şi trebuie luate măsuri pentru a reduce probabilitatea de producere a accidentului. Metodele utilizate pentru etapa unu sunt probabilistice. Se estimează cât de des se poate întâmpla, în medie, un incident şi când nu se poate întâmpla. Metodele utilizate în etapa a doua sunt parţial probabilistice, parţial deterministice. De exemplu, în cazul unei scurgeri de gaz inflamabil, se poate estima numai probabilitatea că acesta se va aprinde. Dacă aceasta se întâmplă se poate estima căldura radiată şi modul în care aceasta se va atenua cu distanţa (deterministic). Dacă o persoană este expusă radiaţiilor calorice se poate estima probabilitatea de deces sau gradul de vătămare. La valori ridicate ale radiaţiilor decesul este sigur şi estimarea este deterministă (întotdeauna se va produce decesul). La nivele scăzute, probabilitatea de vătămare va creşte cu creşterea dozei de radiaţii. 3.12.4.2. Utilizarea arborilor logici Analiza pe baza arborelui greşelilor (Fault Tree Analysis) Avariile sau defecţiunile se împart în trei clase: 1. defecţiuni primare, care apar în condiţiile de lucru pentru care echipamentul a fost proiectat;

158

2. defecţiuni secundare, care apar în situaţii pentru care sistemul nu a fost proiectat; 3. defecţiuni de comandă, în care componentul lucrează corect, dar la locul sau momentul nepotrivit Etapele construirii arborelui greşelilor sunt: • definirea unui eveniment de vârf (top event), ca de exemplu scăparea de amoniac gazos din vasul de stocare numărul….depozitul….instalaţia…în timpul funcţionării normale; • definirea limitelor sistemului supus analizei; • construirea arborelui cu ajutorul următoarelor reguli: ∗ în interiorul conturului semnelor pentru evenimente se trece descrierea lor (tabelul 3.3.), dar nu se leagă direct două conexiuni între ele (se vor descrie evenimentele după fiecare conexiune; ∗ construcţia arborelui greşelilor se realiyeayă pe nivele pornind de sus, de la evenimentul de vârf ∗ un nivel este constituit dintr-un şir de conexiuni aflat la aceeaşi distanţă de evenimentul de vârf şi de evenimentele imediat anterioare conexiunilor respective ∗ nu se trece la nivelul imediat următor până când, cel aflat în lucru nu este epuizat.

Tabelul 3.3.

Semne convenţionale adoptate în construcţia arborelui greşelilor Conexiune la care evenimentul efect are loc dacă se desfăşoară unul sau mai multe din evenimentele cauză ce constituie intrări Conexiune la care evenimentul efect are loc numai dacă toate evenimentele cauză au loc

Poartă ŞI Poartă SAU Condiţii de inhibare

Evenimentul de ieşire are loc numai atunci când se satisface condiţia de inhibare scrisă în interiorul etichetei

Eveniment de BAZĂ

De la ele pornesc secvenţele cauzăefect cărora li se pot atribui probabilităţi de apariţie

Eveniment INTERMEDIAR

Conform denumirii

inhibare

159

Eveniment NEDEZVOLTAT

Eveniment EXTERN Simboluri de transfer OUT

IN

•

Depinde de alte evenimente anterioare neluate în considerare în cadrul analizei şi nu i se poate atribui o valoare precisă pentru probabilitatea de apariţie Condiţie sau eveniment care apare la graniţa sistemului Pentru cazul când schema este împărţită pe mai multe pagini; în interior se notează un simbol de corespondenţă

soluţionarea arborelui greşelilor presupune găsirea secvenţelor minimale. O secvenţă reprezintă un şir de evenimente care conduc la un accident. Secvenţele minimale sunt succesiuni de acest tip care conţin un număr minim de evenimente.

Exemplu: Acidul sulfuric este pompat dintr-un vas-depozit la presiune atmosferică, T1, într-un vas de proces presurizat, V1 (fig. 3.31). Această operaţie poate fi realizată folosind două pompe: P1 este acţionată de un motor Diesel; P2 are un motor electric. În timpul funcţionării normale sistemul utilizează pompa P2. În eventualitatea unei urgenţe, pompa P1 poate intra în lucru. Dacă P2 se defectează, operatorul are 4 minute la dispoziţie pentru a comuta P1 înainte să se producă un pericol potanţial. Există o alarmă de debit minim, LA1, pe vasul de proces V1.

Fig. 3.31. Analiza pericolului (hazardului) la transportul unui lichid periculos

Prima treaptă în analiza cu arborele greşelilor (într-o manieră de analiză deductivă) este definirea clară a evenimentului major. În fig. 3.32. evenimentul major este “defectarea sistemului”.

160

Fig. 3.32. Analiză de risc folosind arborele defecţiunilor Există două porţi (variante) ŞI (AND), SAU (OR) şi A-F evenimente de bază. În figura 3.33, evenimentul major devine “sistemul nu mai transportă acid sulfuric” de la T1 la V1 pentru o perioadă neîntreruptă mai mare sau egală cu 4 minute, din cauza defectării echipamentului sau a erorii operatorului.

Fig. 3.33. Analiză folosind arborele defecţiunilor la curgerea unui fluid

161

Următoarea treaptă este conceperea a două sau mai multe evenimente intermediare, conectate la evenimentul major într-o manieră logică. Două evenimente intermediare, fie defectarea sistemului de depozitare sau defectarea sistemului de pompare, pot rezulta în evenimentul major, printr-o poartă OR. Defectarea sistemului de depozitare se poate produce dacă se defectează fie T1, fie V1. Acesta ar fi evenimentul de bază printr-o poartă OR. Defectarea sistemului de pompare se poate produce dacă se defectează ambele pompe, P1 şi P2. Acestea sunt evenimentele de bază într-o poartă AND. Defectarea lui P2 ar putea fi cauzată de defectarea motorului electric sau coroziunea pompei, care sunt evenimente de bază printr-o poartă OR. Cauzele defectării lui P1 ar putea fi: eroarea operatorului, P1 se defectează la pornire, se defectează alarma de debit minim, coroziunea pompei. Acestea sunt evenimente de bază într-o poartă OR (figura 3.33). Metoda de analiză folosind arborele defecţiunilor are deci următoarele etape: - definirea evenimentului major; - definirea evenimentelor intermediare; - identificarea tuturor porţilor şi a evenimentelor de bază; - rezolvarea tuturor conflictelor. Analiza folosind arborele evenimentelor (Event Tree Analysis, ETA) ETA este un model logic inductiv care identifică rezultatele posibile dintrun eveniment iniţiator dat. Un eveniment iniţiator va fi, în mod obişnuit, la originea unui accident sau incident. ETA consideră răspunsurile operatorilor şi ale sistemelor de siguranţă la un eveniment iniţiator. Această tehnică este cea mai potrivită pentru analiza proceselor complexe care implică câteva sisteme de siguranţă sau proceduri de urgenţă. Prima treaptă în conceperea unui arbore al evenimentelor este definirea unui eveniment iniţiator, care poate conduce la defectarea sistemului: defectarea

echipamentului, eroare umană, defecţiuni în sistemul de utilităţi, dezastre naturale (fig. 3.34). Următoarea etapă este identificarea acţiunilor intermediare

pentru a elimina sau reduce efectele evenimentului iniţiator. Arborele evenimentelor cuprinde două ramuri pentru fiecare eveniment intermediar, una pentru o exploatare de succes şi alta pentru o exploatare cu deficienţe a sistemului. Partea superioară reprezintă succesul, iar partea inferioară eşecul. Într-un exemplu simplificat, evenimentul iniţiator devine defectarea lui P2. Există câteva etape de răspuns la evenimentul iniţiator, care includ alarma de debit minim, răspunsul operatorului şi defectarea lui P1.

162

Fig. 3.34. Analiza folosind arborele evenimentelor Evaluarea folosind arborele de analiză a evenimentelor (fig. 3.35) cuprinde următoarele etape : 1. P2 se defectează şi devine evenimentul iniţiator. Probabilitatea acestui eveniment a fost definită ca fiind 1. 2. Alarma de debit minim la vasul V1 poate lucra sau se poate defecta. Dacă ea lucrează, se parcurge ramura superioară. Dcaă ea nu lucrează, se parcurge ramura inferioară. Alarma are o probabilitate de succes de 0.998. 3. Operatorul fie răspunde, fie nu răspunde la alarmă. Probabilitatea de a răspunde este 0.952. 4. Ultimul răspuns este că operatorul pune în funcţiune pompa P1. Probabilitatea acestui eveniment este 0.995.

Pe baza fig. 3.35, probabilitatea oricărei ramuri a arborelui evenimentelor de a se produce este dată de produsul probabilităţilor evenimentului pe acea ramură. Ramura superioară are o probabilitate de succes de 1 * 0.998 * 0.952 * 0.995 = 0.945. Valoarea totală aditivă pentru probabilităţile tuturor ramurilor este 0.945 + 0.005 + 0.048 + 0.002 = 1.

163

Fig. 3.35. Analiza folosind arborele evenimentelor pentru exemplul transportului fluidului

Analiza folosind arborele evenimenteor este cea mai bună pentru analiza evenimentelor iniţiatoare care pot conduce la efectul final al evenimentelor. Fiecare ramură a arborelui evenimentelor reprezintă o secvenţă separată a relaţiilor între funcţiile de siguranţă pentru evenimentul iniţiator. Evaluarea riscului aplicând metoda arborele evenimentelor poate fi rezumată astfel: - identificarea evenimentelor iniţiatoare care se pot materializa în accidente; - identificarea funcţiilor de siguranţă pentru a diminua evenimentul iniţiator; - construirea arborelui evenimentelor; - descrierea rezultatelor unui accident şi a probabilităţior acestuia. Pentru acelaşi sistem şi aceleaşi ipoteze privind probabilităţile se pot obţine rezultate identice prin ambele metode. Arborele defecţiunilor este mai cuprinzător decât arborele evenimentelor, deoarece acesta se bazează pe un singur eveniment legat de defecţiune. Numeroşi oameni sunt tentaţi să gândească logic despre sistemele de siguranţă, utilizând abordarea prin arborele evenimentelor. Arborele greşelilor are pentru numeroşi oameni o abordare logică deficitară. Combinarea ambelor metode este mai de durată, dar ambele abordări au avantaje. 164

ÎNTREBĂRI

1. 2. 3. 4. 5. 6.

Menţionaţi câteva metode de evaluare calitativă a riscului. Care sunt principalele puncte luate în studiu în analiza preliminară de hazard? Cum se pot clasifica erorile umane? Specificaţi rolul cuvintelor cheie în analiza HAZOP. Cum se clasifică avariile? Construiţi arborele defecţiunilor pentru cazul defectării unui sistem în care se vehiculează un lichid agresiv (acid sulfuric). 7. Cum se poate rezuma metoda de evaluare a riscului folosind arborele evenimentelor?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Council Directive, (1982), Council Directive 82/501/EEC of 24 June 1982 on the major Accident Hazards of Certain Industrial Activities. (" Seveso I"), Gavrilescu M., (2006), Estimarea şi Managementul Riscului, Editia aIIa, Ecozone Press, Iasi Linkov I., Satterstrom F.K., Kiker G., Batchelor C., Bridges T., Ferguson E., (2006), From comparative risk assessment to multi-criteria decision analysis and adaptive management: Recent developments and applications, Environment International, August. OM, (1997), Ordinul 184/1997 al Ministerului Apelor, Pădurilor, Protecţiei Mediului, MO nr. 303/1997. Ozunu, Al., Elemente de hazard şi risc în industrii poluante, Editura Accent, 2000. Popescu D., Pavel A., (1998), Risc tehnic/tehnologic. Inginerie si Management, Ed. Briliant, Bucuresti. Robu B., (2005), Integrated Impact and Risk Assessment Induced in the Environment by Industrial Activities, Ecozone Press, Iasi. Rothstein H., Irving P., Walden T., Yearly R., (2006),The risks of risk-based regulation: Insights from the environmental policy domain, Environment International, July. Zakri, A.H., International Standards for Risk Assessment and Tisk Management of Biotechnology, ICTSD Workshop on Biotechnology, Biosafety and Trade, Bellevue, Elveţia, 18-20 iulie 2001.

165

3.12.5. Riscuri asociate unor accidente majore 3.12.5.1. Instalaţii fixe. Planificarea utilizării terenului

Planificarea utilizării terenului – proces de decizie multicriterială Amplasamentele care pot cauza accidente majore în anumite condiţii, cu consecinţe ce se pot extinde dincolo de limitele acestor amplasamente, trebuie separate de zonele rezidenţiale şi ariile comerciale prin distanţe adecvate, suficient de mari pentru a aasigura securitatea populaţiei şi mediului. Totuşi, pământul este un bun economic, în general considerat deficitar în Europa şi nu numai şi, de aceea este necesară stabilirea unor distanţe de separare adecvate care să satisfacă, într-o măsură adecvată principiile dezvoltării durabile. Această distanţă va depinde atât de sursa de risc (tipul instalaţiei, substanţele cu care se lucrează, specificul tehnologiilor, sistemele de management) şi de vulnerabilitatea mediului afectat de un potenţial accident. Este de aşteptat, de exemplu, ca distanţa de separare stabilită în jurul unei benzinării de dimensiuni mici să difere semnificativ de distanţa din jurul unei unităţi mari producătoare de acid fluorhidric. Într-o manieră similară este de aşteptat ca spitalele şi zonele populate de oameni sensibili, bolnavi să fie amplasate în locuri mai sigure decât locurile de muncă, unde îşi desfăşoară activitatea un număr limitat de oameni, consideraţi sănătoşi, numai pe o anumită perioadă a zilei. De asemenea, aceste distanţe pot varia în acord cu contextul socio-economic în care riscul este perceput şi pentru care se elaborează criterii de evaluare, alături de alternative în care ar fi disponibile şi alte căi de utilizare a terenului sau desfăşurarea altor activităţi pe amplasamentele în discuţie. În stabilirea unei noi politici LUP, adecvate situaţiilor existente, o problemă majoră este cea care se referă la modalitatea de a surmonta problemele legate de moştenirea "istorică" a dezvoltării, incompatibilă uneori cu principiul dezvoltării durabile. Orice reglementare legislativă trebuie să ţină cont atât de ceea ce există construit de-a lungul timpului, cât şi de dezvoltările ulterioare. Acestea trebuie realizate astfel încât, pe termen lung, situaţiile existente de risc să poată fi diminuate cât mai mult posibil, în mod similar cu situaţiile noi apărute, ca urmare a extinderilor şi dezvoltărilor. Acest lucru se poate realiza atunci când modificările majore dintr-un amplasament existent sunt tratate într-o manieră similară cu cea specifică "noilor amplasamente", adică reducând riscul pentru vecinătăţi de fiecare dată când se fac investiţii noi. În mod similar se vor considera restructurările, restaurările, schimbările privind utilizările vechilor construcţii din jurul site-urilor periculoase, punându-se astfel de acord noua politică LUP cu principiul dezvoltării durabile. În principiu, scopul şi obiectivul planificării utilizării terenului în apropierea instalaţiilor periculoase este să asigure luarea în considerare a

166

probabilităţilor şi consecinţelor accidentelor potenţiale, atunci când se iau decizii. Acestea vizează: - alegerea amplasamentului noilor instalaţii; - extinderea sau modificarea instalaţiilor existente; - stabilirea modului de utilizare a terenului din vecinătatea amplasamentelor; - propuneri pentru noi dezvoltări în vecinătatea amplasamentelor. Există un număr de probleme corelate cu deciziile menţionate mai sus. Problema amplasării corecte a unei instalaţii chimice (sau problema echivalentă legată de autorizaţia de amplasare) în condiţiile în care a fost deja luată decizia de amplasare este de la sine inţeleasă. Modificările unui amplasament existent implică în mod curent modificări cantitative şi/sau calitative în profilul riscului, care afectează toate deciziile ulterioare. Stabilirea modului de utilizare a terenului din vecinătatea amplasamentelor pe care se manipulează materiale periculoase constituie o altă latură a problemei, în care controlul se aplică asupra receptorilor riscului. Stabilirea unor distanţe de separare adecvate în jurul unor astfel de amplasamente, împreună cu bine-cunoscuta practică a zonării sunt fără îndoială componente ale aceleiaşi probleme. Deciziile privind extinderea ariilor locuibile spre un amplasament chimic existent sunt incluse în acelaşi cadru. În sfârşit, dar nu în cele din urmă, stabilirea criteriilor de tolerabilitate a riscului este strâns legată de problema LUP. Un alt subiect în realizarea corectă a LUP este "efectul de domino". Propagarea unui accident dincolo de vecinătăţile sistemului industrial poate fi evitată prin amplasarea adecvată a instalaţiilor cu pericol de accidente cât şi planificarea utilizărilor terenului din jurul acestora. În toate discuţiile relevante, nu trebuie subestimate implicaţiile socioeconomice ale oricărei decizii. În general nu este recomandabil ca, în lipsa unei planificări să se ia măsuri radicale şi neaşteptate cum ar fi: demolări, restricţii extreme privind modificările construcţiilor existente, realocarea fără discernământ a amplasamentelor existente. Din cele prezentate este clar că LUP este o problemă de decizie asupra unor obiective divergente. Pe de o parte se încearcă asigurarea unei securităţi maxime pentru populaţia din vecinătatea obiectivelor cu risc potenţial şi, pe de altă parte, se află dorinţa de a utiliza terenul în modul cel mai eficient, adică obţinerea beneficiului maxim din exploatarea acestuia. Ca obiective suplimentare se pot menţiona considerente legate de carcaterul socio-economic (crearea de locuri de muncă) importanţa amplasamentului pentru economia naţională, beneficii pentru comunitatea locală. În plus, în procesele de decizie trebuie luate în considerare părerile părţilor implicate (industria, autorităţile, angajaţii, populaţia şi grupurile de interes).

167

3.12.5.2. Directiva Seveso II privind planificarea utilizării terenului Planificarea modului de utilizare a terenurilor (Land-Use Planning) în cazul existenţei pericolelor unor accidente majore constituie una din cerinţele Directivei UE "Seveso II", care stabileşte, pentru operatorii de instalaţii şi autorităţi, baza raţională, cerinţele şi procedura de planificare a terenurilor din vecinătatea unor instalaţii fixe ce pot prezenta pericol de accidente majore. Accidente precum cele din Bhopal şi Mexico City au demonstrat, în mod tragic, în ce măsură consecinţele unor accidente pot fi agravate de amplasarea unor sisteme industriale ce prezintă pericol potenţial în proximitatea unor zone cu densitate mare a populaţiei. Ca o consecinţă a acestor accidente, revizuirea Directivei Seveso (82/501/EEC) a condus la includerea cerinţelor privind planificarea utilizării site-urilor şi terenului (Land-Use Planning, LUP) într-o nouă directivă. În realitate, în unele ţări europene există deja prescripţii legislative (în mare parte bazate pe Codul lui Napoleon) care să asigure separarea zonelor industriale de zonele urbane locuite. Totuşi, în ciuda acestor prevederi, presiunea demografică a condus la crearea graduală a unor situaţii ce prezintă un grad mare de risc. Interesul şi responsabilitatea autorităţilor în privinţa LUP sunt exprimate cu claritate atât în eforturile de a stabili criterii de tolerabilitate a riscului, cât şi performanţa de a realiza un număr semnificativ de studii privind zonele de risc. Astfel de studii au fost efectuate în Europa (zonele Rijnmond – Olanda, Canvez Island, UK, Trieste – Italia, Ravenna – Italia). Toate aceste studii au avut drept scop evaluarea riscului în ariile de interes şi aproape întotdeauna rezultatele au fost utilizate pentru LUP sau/şi pentru a fundamenta criteriile generale de decizie în privinţa evaluării şi managementului riscului. Pe de altă parte, accidentele majore în instalaţii fixe nu constituie neapărat evenimente periculoase, pentru care să fie necesare LUP. Alte tipuri de pericole (hazarde) corelate cu poluarea posibilă a apei, aerului, solului, ca urmare a producerii unor emisii continue sau a generării de deşeuri în instalaţii ce urmează a fi amplasate pe anumite terenuri sau în instalaţii existente (exemplu: staţii de epurare) sunt reglementate prin alte norme legislative (cum ar fi cele privind evaluarea impactului). Transportul substanţelor periculoase, corelat cu depozitarea temporară (docuri, staţii de triaj) poate prezenta pericol de accidente majore, în anumite cazuri cu severitate comparabilă cu cea a accidentelor din instalaţii fixe. Transporturile nu fac obiectul LUP în Directiva Seveso II, chiar dacă pericolele /hazardele corelate cu depozitarea temporară au fost un subiect de analiză pentru Comisia Europeană pentru Mediul Înconjurător.

168

În acest capitol se evidenţiază principalele caracteristici ale activităţii de planificare a terenului în raport cu pericolele de accidente majore în instalaţii fixe şi se trec în revistă modurile de abordare a acestei problematici în Europa şi în lume, luând în considerare criteriile de bază şi mai puţin aspectele ce privesc legislaţia şi procedurile urmate. Informaţiile disponibile în acest sens diferă de la ţară la ţară. Unele state au stabilit deja proceduri bine structurate de considerare a pericolelor majore în procesul de planificare a terenului. Altele sunt foarte aproape de stabilirea acestor proceduri şi criterii, în timp ce unele nu au încă o legislaţie specifică pentru considerarea pericolelor de accidente majore în procesul de planificare a terenului. 3.12.5.3. Măsuri în vederea planificării terenului În articolul 12 din Directiva 96/82/EC ("Seveso II") se stipulează următoarele : - statele membre vor asigura luarea în considerare a obiectivelor de prevenire a accidentelor majore şi a diminuării consecinţelor unor astfel de accidente, în politica de planificare a utilizării terenului, asigurată prin controale la locul noilor amplasamente a celor care se modifică şi a noilor dezvoltări (zone rezidenţiale, zone de utilitate publică, linii de transport) din vecinătatea amplasamentelor existente; - politica de utilizare a terenurilor va lua în considerare necesitatea de a stabili şi menţine distanţe de separare adecvate între amplasamentele care constituie obiectul de analiză a directivei şi zonele rezidenţiale, cele de folosinţă publică, cele protejate şi cele de interes particular; - politica de utilizare a terenurilor ţine seama de cerinţa unor măsuri tehnice suplimentare pe amplasamentele existente astfel încât să nu crească riscul pentru populaţie; - toate autorităţile competente şi autorităţile în domeniul planificării vor stabili proceduri de consultare a publicului corespunzătoare, pentru a uşura implementarea politicilor LUP menţionate. Directiva nu face nici o referire la cuantificarea în detaliu a distanţelor de separare. Dimpotrivă, ea permite statelor membre şi autorităţilor competente să cuantifice şi să decidă care sunt distanţele adecvate pentru fiecare amplasament. În plus autorităţile competente din fiecare stat membru sunt responsabile şi de stabilirea procedurilor care să faciliteze implementarea politicilor LUP, întrucât este greu de stabilit o procedură unică pentru toate statele membre având în vedere diferenţele politice, culturale, structurale, tehnice etc. În plus aceste proceduri trebuie elaborate astfel încât să asigure soluţii tehnice legate de un anumit risc care să poată fi aplicate atunci când se ia o decizie în acest sens. Aceste soluţii pot fi specifice fiecărui caz sau pot fi constituite pe o bază comună mai multor situaţii de risc. Pentru a asigura sprijinul şi îndrumarea autorităţilor

169

competente din statele membre s-a constituit, în virtutea articolului 12 un Grup

Tehnic de Lucru al Comisiei Europene.

Politica LUP vizează atât riscurile pentru populaţie cât şi riscurile pentru mediu. Pentru zonele cu amplasamente noi este recomandabilă realizarea unei evaluări integrate a compatibilităţii cu mediul a activităţii propuse de către autorităţile din domeniul planificării prin luarea în considerare a pericolelor de accidente împreună cu impactul pentru mediu, care urmare a emisiilor continue. Aceasta ar conduce şi la o cooperare mai strânsă între agenţiile de reglementare şi cele de control privind mediul cu cele care se ocupă cu sănătatea publică. Directiva Seveso II analizează şi implicaţiile transnaţionale ale LUP. În acest sens directiva a fost completată cu convenţia UN-ECE privind efectele transfrontaliere ale accidentelor. Articolul 13 al directivei stabileşte că: "statele membre vor furniza informaţii suficiente statelor membre potenţial afectate, în legătură cu posibilitatea unor accidente majore cu efecte transfrontaliere ce s-ar putea produce într-un amplasament care face obiectul articolului 9, astfel încât să poată fi aplicate, de către statele membre afectate, acolo unde este posibil, toate prevederile relevante conţinute în articolul 11 (Emergency Planning), 12 (LUP) şi articolul 13 (Informations on the Safety Measures)". Informaţiile privind riscul unui amplasament existent date de ţara de origine vor fi suficiente ca să permită ţării afectate să elaboreze propria sa strategie de control a utilizării terenurilor în conformitate cu procedura stabilită pentru acea ţară. În cazul noilor amplasamente convenţia UN-ECE este mai explicită în sensul că în articolele 7 şi 9 pt. 2 arată că: "ţara de origine a riscului va face posibilă participarea publicului din zonele potenţial afectate la elaborarea procedurilor relevante de prevenire a efectelor riscului şi va asigura suficiente informaţii ca publicul din ţara afectată să aibă posibilităţi de apărare echivalente cu cele pentru publicul din ţara de origine". De aici se poate crea o problemă de comunicare privind riscul transfrontalier care în anumite cazuri ar putea genera criterii şi procedee contradictorii privind evaluarea şi managementul riscului în ţările vecine. 3.12.5.4. Practici curente pentru planificarea utilizării terenului

Probleme generale Evaluarea riscului este o procedură structurată de evaluare calitativă şi/sau cantitativă a nivelului de risc generat de surse de pericol identificate în instalaţii. Scopul evaluării riscului este de a furniza informaţiile necesare pentru luarea unei decizii. Printre aceste decizii, cele legate de planificarea utilizării terenului sunt de mare importanţă, iar riscul, ca un factor al acesteia este unul din parametrii principali.

170

Orice tentativă de a stabili recomandări pentru LUP trebuie să ţină seama de diferenţele semnificative în legislaţia naţională a ţărilor membre şi de practicile aplicate. Se poate face distincţie între legislaţia din diverse ţări astfel: - ţări care au stabilit deja proceduri bine structurate pentru luarea în considerare a pericolelor de accidente majore în LUP; - ţări în care astfel de proceduri sunt în curs de elaborare, neexistând încă reglementări explicite pentru LUP în vecinătatea instalaţiilor periculoase. Ţări precum Olanda, Marea Britanie, Franţa şi, într-o oarecare măsură, Germania au elaborat deja o procedură completă LUP. Ţările sud-europene: Italia, Grecia, Spania, Portugalia, aparţin celei de-a doua categorii, în timp ce Danemarca este foarte aproape de stabilirea acestor proceduri. Despre ţările aflate în acest stadiu nu se poate spune că nu acordă atenţie pericolelor majore, dar controlul planificării terenului din vecinătatea instalaţiilor periculoase este asigurat până acum de legislaţia referitoare la planificarea "fizică" şi constă din proceduri în care pericolele de accidente nu sunt considerate explicit în politicile de exploatare a terenurilor. De aceea, în aceste ţări se elaborează reglementări noi şi explicite în baza Directivei Seveso II. Din punct de vedere metodologic se pot distinge două tipuri de abordări în UE în privinţa evaluării riscului: -

prima se focalizează pe evaluarea consecinţelor unui număr de scenarii ale unor evenimente imaginate şi poate fi considerată ca o abordare "bazată pe consecinţe"; a doua se bazează atât pe consecinţele cât şi pe probabilitatea de producere a scenariilor posibile şi poate fi considerată ca o abordare "bazată pe risc".

Pentru o anumită instalaţie, prima modalitate de abordare va exprima suma de consecinţe cu efecte letale şi vătămări serioase care rezultă din scenariile evaluate, în timp ce a doua va exprima o probabilitate dată pentru un anumit nivel de pericol care rezultă dintr-un număr mare de scenarii ale unor accidente posibile. Pe lângă aceste două abordări metodologice, mai poate fi distinsă o a treia, care constă în determinarea şi utilizarea "distanţelor medii", dependente de tipul activităţii desfăşuratepeamplasamentul considerat. Aceste distanţe de siguranţă se stabilesc în mod obişnuit pe baza deciziei unor experţi şi este fundamentată, în principal, pe experienţa din exploatarea unor amplasamente similare sau din studiile privind impactul instalaţiei asupra mediului. Trebuie subliniat faptul că cele trei categorii nu se exclud reciproc. Fiecare stat membru al UE poate adopta una din următoarele metodologii:

171

-

stabilirea "distanţelor medii de siguranţă", bazată în principal pe experienţă şi pe impactul activităţilor industriale asupra mediului; metodologia "bazată pe consecinţe"; metodologia "bazată pe risc"; alte metodologii aflate în faza de elaborare.

În tabelul 3.4 se realizează un sumar al acestei clasificări, indicându-se, pentru fiecare ţară, care din metodologii este aplicată, care din criteriile corelate cu nivelul riscului sau al consecinţelor au fost adoptate sau ce pregătiri sunt în desfăşurare sau sunt incluse în legislaţia generală de planificare a utilizării terenului.

Tabelul 3.4

Privire de ansamblu asupra practicilor de planificare a utilizării terenurilor în Uniunea Europeană Ţara

Metodologia distanţelor medii de siguranţă

Austria Belgia Danemarca Finlanda Franţa Germania Grecia Irlanda Italia Luxemburg Olanda Portugalia Spania Suedia Marea Britanie

Metodologi a bazată pe consecinţe

Metodologi a bazată pe risc

X (regiunea valonă)

X (regiunea flamandă)

Criterii de sistematizar e a utilizării terenului

Metodolo gii în curs de elaborare X X X

X

X X X

X X X X X

X X

X

X X X x X

X X X

x

În continuare se prezintă modul în care s-au elaborat metodologiile prezentate în ţările UE.

Metodologia bazată pe "distanţe medii de siguranţă" Elaborarea şi aplicarea metode distanţelor medii de siguranţă se bazează pe principiul că, la exploatarea terenurilor care nu sunt "compatibile" unele cu altele, acestea trebuie despărţite prin distanţe de siguranţă/securitate. Extinderea

172

acestei zone de separare se pare că depinde numai de tipul activităţii industriale sau de cantitatea şi tipul substanţelor periculoase prezente. Pentru a sprijini implementarea acestei metode, au fost elaborate un număr de tabele, în care sunt clasificate industriile pe categorii, iar pentru fiecare categorie se propune o distanţă de separare. În acest sens, se poate vorbi atât categoriile "largi" de activităţi cât şi cele mai "restrânse" . Categoriile largi, cum ar fi industria chimică anorganică nu face distincţie între substanţele utilizate sau între cantităţile de substanţe prezente. Categoriile mai restrânse, pe de altă parte, sunt folosite cu scopul de a specifica precis activităţile şi de a lua în considerare cantităţile de substanţe prezente, precum şi alte caracteristici, în determinarea distanţelor de separare adecvate (de exemplu: amplasarea la nivelul solului, capacitatea de depoyitare între 200-500 m3 etc.). Totuşi, caracteristicile de proiectare, măsurile de siguranţă şi particularităţile amplasamentului în discuţie nu sunt luate în considerare. Distanţele de siguranţă menţionate mai sus se stabilesc, în mod curent pe baz deciziile experţilor şi pe informaţii anterioare (date "istorice"), experienţa dobândită la exploatarea instalaţiilor similare, estimarea grosieră a consecinţelor sau din analiza impactului instalaţiei asupra mediului. Se cunoaşte faptul că în desfăşurarea unor activităţi industriale, în general şi a celor chimice, în particular, se asociază pericolele la adresa sănătăţii publicului cu un număr de noxe suplimentare la locul de muncă care includ zgomotul, mirosul şi emisiile curente. Distanţele de separare trebuie stabilite între zonele ocupate de industriile care generează risc şi ariile pe care se desfăşoară alte activităţi (în special zone rezidenţiale) pentru a evita ca populaţia să fie afectată de aceste noxe. În practică, se presupune în mod implicit că, dacă s-a realizat protecţia adecvată faţă de aceste noxe, această protecţie se extinde şi acoperă şi pericolele de accidente. Distanţele medii/generice sunt corelate cu conceptul de risc practic zero". În conformitate cu acest principiu – care este un punct vital în legislaţia unor ţări – nici un fel de risc (rezidual) nu este permis în afara limitelor de amplasament a unităţii de producţie (chimice). Cu alte cuvinte, se presupune că măsurile luate de operator şi supervizate de autorităţi creează un număr suficient de bariere care fac practic imposibilă producerea unor accidente majore cu consecinţe în afara limitelor amplasamentului. De asemenea, nu toate activităţile periculoase prezintă în plus şi pericolul unor noxe (zgomot, miros). În aceste cazuri, distanţa de separare se deduce pe baza experineţei anterioare din modele simple de calcul a efectelor accidentelor majore. Trebuie subliniat faptul că "distanţele medii" pot fi foarte utile atunci când nu se dispune de o evaluare a riscului sau de o evaluare a consecinţelor. În astfel de cazuri, această metodă

173

poate asigura separarea între activităţile periculoase şi extinderile ulterioare ale sistemului industrial. În cazul metodei distanţelor medii de siguranţă, principiile de lucru sunt raportate strâns la perspectiva tradiţională a celui care planifică terenul, care este confruntat cu două zone conflictuale, cea industrială şi cea rezidenţială, ce trebuie separate printr-o distanţă de siguranţă. Lungimea acestei distanţe este în mod curent dedusă din caracteristicile noxelor care derivă din activitatea continuă şi, într-o a doua etapă, de hazardele posibile. "Distanţele medii" de siguranţă sunt adoptate în Germania şi Suedia şi au fost propuse şi în Austria. În Germania, exploatarea terenurilor se realizează în categorii, iar ariile ce aparţin diferitelor categorii sunt separate prin distanţe de siguranţă. În plus, conceptul de bază al metodologiei de evaluare a riscului şi criteriile LUP adoptate sunt astfel încât instalaţia ar trebui amplasată şi exploatată astfel încât să nu existe nici un risc pentru om şi mediu. O importanţă crescândă este acordată, conform principiului precauţiei şi măsurilor de siguranţă în teren mai ales atunci când se decide amplasarea unor instalaţii cu pericol major. De asemenea, distanţele de separare se aleg pentru evitarea noxelor, nu numai a riscului în sine. Dacă trebuie evaluat gradul de periculozitate a instalaţiei (în absenţa noxelor), metoda adoptată este cea "bazată pe consecinţe", luând în considerare factori precum cantitatea maximă de substanţe toxice, temperatura şi presiunea, vulnerabilitatea împrejurimilor. În Suedia, reglementările LUP au fost concepute pe principii similare. Distanţele de siguranţă se bazează pe efectele emisiilor "normale" (zgomot, miros, emisii continue de produse chimice) şi nu pe risc sau consecinţele accidentelor majore. În multe cazuri, totuşi, distanţa de siguranţă din punctul de vedere al accidentelor este considerată ca fiind cuprinsă în distanţele de siguranţă recomandate în cazul de mai sus. Trebuie subliniat că "distanţele generice" calculate în acest mod servesc ca punct de plecare pentru discuţii ulterioare, pentru fiecare caz specific. Evaluarea riscului poate fi realizată şi pentru cazul când distanţele de separare sunt calculate pe baza unor posibile consecinţe.

Metodologia "bazată pe consecinţe" A mai fost numită şi "abordare deterministă" şi se bazează pe evaluarea consecinţelor unor presupuse accidente, în timp ce nu se face nici o încercare de a cuantifica probabilitatea de producere a acestor accidente. În fapt se evită analiza incertitudinilor prin cuantificarea explicită a frecvenţelor de producere a accidentelor potenţiale, care este o activitate dificilă, consumatoare de timp. Într-un anumit sens, metoda "bazată pe consecinţe" are o bază raţională similară cu "cel mai grav scenariu imaginat". Se consideră că dacă, pentru cel

174

mai grav scenariu de accident imaginat sunt luate suficiente măsuri pentru protejarea populaţiei atunci, pentru fiecare accident posibil, mai puţin grav decât cel mai grav vor fi, de asemenea, suficiente măsurile pentru protejarea populaţiei. Această metodă evaluează numai gravitatea unui accident, dar nu şi probabilitatea de producere. În cadrul acestei metode este greu de selectat accidentele semnificative: uneori, accidentele presupuse "cele mai grave" au condus la consecinţe mai puţin dezastruoase decât altele, considerate iniţial ca mai puţin severe. Pentru analiza problemei legată de identificarea scenariului cel mai grav posibil, în Franţa s-a dezvoltat metoda "scenariilor de referinţă". Pentru a se acorda licenţă pentru exploatarea unei instalaţii, proprietarul acesteia trebuie să evalueze consecinţele ce derivă dintr-un număr de accidente (scenarii de referinţă) şi să dovedească faptul că au fost luate toate măsurile necesare pentru minimizarea acestui pericol. Aceste scenarii sunt definite din experienţă şi mai ales pe baza unor date anterioare pentru un anumit tip de instalaţie sau intreprindere. Lista nu poate fi însă niciodată exclusivă şi exhaustivă. Scenariile de referinţă sunt bine definite, iar consecinţele ce rezultă sunt estimate în totalitate. Apoi, se identifică "scenariul cel mai grav" şi se ia în calcul în scopul planificării zonei de amplasare a unităţii generatoare de risc. Amploarea consecinţelor oferă o măsură a severităţii accidentelor potenţiale, independent de probabilitatea de producere. Acesta este un criteriu în abordarea bazată pe consecinţe. Consecinţele accidentelor sunt luate în considerare cantitativ, prin estimarea distanţei în care mărimea fizică ce descrie consecinţele (de ex. concentraţia toxică) atinge o valoare (prag) limită corespunzător începutului manifestării efectelor nedorite (fatalitate). Se folosesc diferite praguri de valori: IDLH (Immediately Dangerous for Life and Health), ERPG-2 (Emergency Response Planning Guideline), LOC (Level of Concern), LC1% (Lethal Concentration) – concentraţia corespunzătoare "primului deces" (letalitate 1%) (pentru scăpări toxice); − radiaţia termică corespunzătoare unei arsuri de gradul III (ex.: 5kW/m2) (pentru efecte termice); − suprapresiunea corespunzătoare rupturii de timpan (ex.: 140 mbar) (în cazul exploziilor). Pe lângă distanţa corespunzătoare valorii prag letale a mărimii fizice care descrie consecinţele, adesea se mai estimează şi o altă distanţă, corespunzătoare începutului "efectelor ireversibile". Această distanţă este utilizată pentru separarea zonelor cu populaţie sensibilă (şcoli, spitale) sau a zonelor dens populate de sursele de pericol. −

175

Metoda "bazată pe consecinţe" este adoptată în Franţa, în regiunea Valomia din Belgia şi în alte câteva ţări în care au fost propuse abordări bazate pe acelaşi principiu, cu unele modificări. Exemplu de aplicare în Franţa Operatorul unui amplasament este solicitat să evalueze consecinţele unui număr de scenarii, care servesc apoi drept referinţă pentru determinarea zonelor de protecţie din jurul instalaţiei. Scenariul de referinţă se bazează atât pe analiza accidentelor petrecute deja, cât şi pe evenimentele posibile. Există şase scenarii principale, raportate la diferite tipuri de unităţi industriale. Fiecare scenariu este bine determinat dacă au fost stabilite condiţiile în care se produce accidentul (caracteristici ale scăpărilor de produse toxice, condiţii meteorologice etc.) şi criteriile ce privesc efectele maxime acceptabile (radiaţia termică, suprapresiunea, doza toxică) Descrierea celor şase scenarii, împreună cu efectele maximum acceptabile este prezentată în tabelul 3.5. Obiectivul procedurii de evaluare a riscului este calculul a două distanţe: − distanţa la care se produce primul deces (corespunzătoare probabilităţii de 1%); − distanţa la care se produc efecte ireversibile pentru sănătate. Pentru scenarii care implică incendii sau explozii, aria afectată este considerată circulară şi independentă de condiţiile meteorologice. Dimpotrivă, efectele substanţelor toxice depind de starea vremii. Totuşi, variabilitatea în direcţia vântului nu este luată în considerare, iar zona de siguranţă este considerată tot circulară. Trebuie subliniat faptul că va trebui utilizat orice scenariu imaginat, care conduce la consecinţe mai grave decât cele din scenariul de referinţă, pentru determinarea zonelor de risc. În practică, determinarea scenariilor de referinţă este produsul unei cooperări ce include şi compromisuri între autorităţi şi proprietarul intreprinderii. Planificarea exploatării terenului este necesaăr pentru zone ce corespund distanţei maxime calculate pentru toate scenariile evaluate. Această arie poate fi, în cele mai multe cazuri împărţită în două zone cu diferite restricţii de extindere. În zona din imediata vecinătate a instalaţiei sunt permise construcţiile de locuinţe şi clădiri publice numai dacă nu se produce o creştere a densităţii populaţiei. În afara zonei, se dau autorizaţii pentru dezvoltări viitoare în condiţiile unei densităţi limitate, pentru toate categoriile de locuinţe şi clădiri publice. Instalaţiile industriale sunt permise în aceste zone dacă sunt îndeplinite un minimum de condiţii. Planul de securitate este fundamentat pe scenariile cele mai severe.

176

Tabelul 3.5

Scenarii de referinţă şi criterii utilizate pentru planificarea utilizării terenurilor în Franţa Scenariul

Tipul de unitate la care este aplicabil

Efecte studiate

Criterii corespunzătoar e primului deces

Criterii corespunzătoar e primului efect ireversibil

A: Explozia vaporilor lichidului în fierbere B: Explozia unui nor de vapori C: Pierderea instantanee totală a conţinutului

Obţinerea de combustibili gazoşi lichefiaţi

Radiaţie termică Suprapresiune

5 kW/m2

3 kW/m2

140 mbari

50 mbari

Obţinerea de combustibili gazoşi lichefiaţi Vase ce conţin gaze toxice lichefiate/ nelichefiate

Suprapresiune

140 mbari

50 mbari

Doza toxică

Bazată pe doza letală 1% şi timpul de expunere (trecerea norului toxic)

D: Fisurarea instantanee a magistralei de transport la debit maxim

Instalaţii de gaze toxice

Doza toxică

Bazată pe doza letală 1% şi timpul de expunere (trecerea norului toxic)

E: Incendiu în vasul depozit cel mai mare Explozia fazei gazoase F: Explozia unei mase explozive foarte mari sau explozia datorită reacţiei

Vase mari ce conţin lichide inflamabile

Radiaţie termică Suprapresiune Proiecatrea de schije şi produs ca urmare a exploziei Radiaţie termică Suprapresiune Proiecatrea de schije şi produs ca urmare a exploziei

5 kW/m2

Bazată pe doza care produce primul efect advers şi pe timpul de expunere (trecerea norului toxic) Bazată pe doza care produce primul efect advers şi pe timpul de expunere (trecerea norului toxic) 3 kW/m2

140 mbari

50 mbari

5 kW/m2

3 kW/m2

140 mbari

50 mbari

Depozitarea sau utilizarea explozibililor

177

Metodologia "bazată pe risc" Se mai numeşte "abordarea probabilistică" (alte denumiri: Evaluarea Probabilistică a Riscului PRA, Analiza Probabilistică a Gradului de Securitate PSA, Evaluarea Cuantificată a Riscului QRA). Scopul metodologiei bazată pe risc nu este numai evaluarea securităţii accidentelor potenţiale, ci şi estimarea probabilităţii de producere a acestora. Metodele sunt ceva mai complicate, consumatoare de timp, mai scumpe şi au un grad mai mare de incertitudine, cum ar fi cel dat de frecvenţa de producere ataşată unor evenimente iniţiatoare. În general, metodologia bazată pe risc defineşte riscul ca pe o combinaţie a consecinţelor derivate din domeniul accidentelor posibile şi probabilitatea (the likelihood) de producere a acestor accidente. Metodologia implică patru faze: − identificarea pericolelor; − estimarea probabilităţii de producere a potenţialelor accidente; − estimarea consecinţelor accidentelor; − integrarea în indicii globali de risc. De regulă se calculează două măsuri ale riscului: − riscul individual, definit ca probabilitatea producerii unui accident în instalaţie pentru un individ, într-un anumit punct; − riscul social, definit pentru diferite grupuri de persoane, care reprezintă probabilitatea de producere a oricărui accident ce produce victime într-un număr mai mare sau egal decât o valoare dată. Riscul individual este prezentat de regulă prin curbe de izo-risc, în timp ce curbele Frecvenţă – Număr oferă o vizualizare mai bună a riscului social. Un alt concept de risc – riscul zonal (pe o arie de teren), nu este în realitate o măsură a riscului diferită ci, mai degrabă reprezintă o comulare a riscului provenit din diferite surse, fiind exprimat cu măsurile riscului individual şi social. Riscul zonal este un concept important şi utilizat, în special atunci cânt sunt considerate un număr de instalaţii situate în aceeaşi arie zonă. Din punct de vedere metodologic, utilizarea celor două criterii constituie una din deosebirile faţă de metodologia "bazată pe consecinţe", în care numai amploarea consecinţelor este utilizată ca singur criteriu pentru LUP. Pentru calcularea riscurilor individuale şi sociale nu este necesară numai evaluarea consecinţelor, ci şi evaluarea probabilităţii ca aceste accidente să se producă. Criteriul riscului individual se aplică pentru protecţia fiecărui individ şi nu depinde de populaţia din jurul instalaţiei sau de numărul de victime ale accidentelor potenţiale. El exprimă un nivel prestabilit al riscului, dincolo de care nu este permis pentru nici un individ să fie expus. Prin criteriul riscului individual este exprimat aşa-zisul principiu al echităţii în distribuţia riscului. 178

Criteriul riscului socialeste stabilit pentru protejarea societăţii în faţa producerii accidentelor "la scară mare". Pentru calculul acestuia se ia în considerare atât densitatea populaţiei din jurul instalaţiei, variaţia temporală a populaţiei în decursul unei zile, cât şi posibilitatea luării măsurilor de urgenţă în incinte şi în afara acestora. În mod obişnuit, criteriul riscului socialeste utilizat suplimentar atunci când se aplică criteriul riscului individual. Ideea generală de stabilire pe zona întregii ţării a criteriilor riscului individual şi socialeste prezentată în fig. 3.36.

Fig. 3.36. Exemple pentru criteriile de risc individual (a) şi social (b) − − −

În mod obişnuit există trei regiuni: o regiune de risc acceptabil; o regiune de risc neacceptabil; o regiune în care riscul poate fi considerat tolerabil, dar în care este de dorit reducerea sa puternică (principiul ALARA – As Low As Reasonably Achievable).

Metodologia bazată pe risc a fost adoptată şi este aplicată în Olanda, Marea Britanie şi zona flamandă a Belgiei. Este în curs de adoptare în Danemarca şi este propusă a fi adoptată în alte state ale UE. Printre statele nemembre UE care au adoptat această abordare se numără Australia şi Elveţia. Mai mult, în Australia există criterii de acceptabilitate pentru riscul victimelor individuale, cât şi pentru riscul unor pagube vătămări. Criteriul riscului pentru victime individuale este limitat la 10-6 victime per an pentru populaţia rezidenţială şi creşte sau descreşte astfel încât să ia în considerare populaţia sensibilă, zonele industriale sau sportive (0,5·10-6/an

179

pentru şcoli şi spitale, 5·10-6/an pentru zone sportive şi 50·10-6/an pentru zone industriale). Criteriul riscului de vătămare (adică: radiaţii termice, suprapresiune, concentraţia substanţelor toxice) nu trebuie să ajungă la limitele zonelor rezidenţiale la frecvenţe mai mari de 5·10-6/an. În valori absolute vătămările apar la: 4,7 kW/m3 pentru radiaţia termică, 7 kPa pentru suprapresiunea datorată exploziilor şi concentraţia care produce iritarea gâtului şi ochilor, pentru substanţe toxice. Riscul socialeste luat de asemenea în considerare, dar nu au fost încă stabilite criterii explicite de aplicare. În Elveţia, criteriile de evaluare a riscului sunt vizualizate prin utilizarea diagramelor frecvenţă-consecinţe (F-N). Se utilizează 9 indicatori separaţi pentru a cuantifica severitatea accidentelor (decese, vătămări, persoane evacuate, factori alarmanţi, animale ucise, zone cu ecosisteme distruse, arii contaminate, ape subterane poluate, pierderi de proprietăţi. Desigur, aceşti nouă indicatori nu pot fi luaţi în calcul în mod egal. Există un "indice de accidente majore" – un tip de scară de gravitate, care transformă numărul absolut de consecinţe într-o scară de la 0 la 1 care exprimă severitatea accidentului. Frecvenţa de depăşiri a unor nivele ale acestui index este apoi controlată printr-o diagramă similară cu cea din fig. 5.1.(b). Pentru contextul economic al Rusiei de exemplu, frecvenţa accidentelor industriale şi situaţia actuală a echipamentului tehnologic au impus propuneri privind criteriul riscului individual şi respectiv social. Criteriul riscului individual consideră riscul de deces de 10-4/an sau mai mare ca fiind neacceptabil, în timp ce se consideră acceptabil un risc de 10-5 (pentru amplasamentele existente) sau 10-6 (pentru noile amplasamente) sau mai mic. Zona cuprinsă între 10-4 şi 10-5 sau 10-6 – pentru amplasamentele noi sau respectiv, existente este o zonă strict controlată, în care se au în vedere limitările densităţii populaţiei. În ceea ce priveşte riscul social, propunerea vizează 25 de decese sau mai mult, cu o frecvenţă mai mare de 10-4/an este considerat un risc inacceptabil. Exemplu de utilizare – Olanda În Olanda, proprietarul instalaţiei/intreprinderii întocmeşte Raportul de Securitate Externă (External Safety Report – ESR) furnizat de impune cuantificarea riscului, inclusiv evaluarea probabilităţii de producere pentru diferite accidente. S-a realizat un consens nu numai asupra conţinutului ESR, ci şi asupra tipului de evaluare de risc ce trebuie realizată.

180

De asemenea, se impune o evaluare concretă cantitativă a riscului (QRA). Măsurile pentru risc sunt furnizate sub forma curbelor de contur pentru risc individual şi curbelor pentru riscul social(F-N). De asemenea, consensul s-a realizat şi între industrie şi autorităţile publice privind metoda ce trebuie folosită în evaluarea riscului. Criteriul riscului pentru riscul individual maxim de deces în cazul existenţei site-urilor cu pericole majore este stabilit la 10-5/an. Aceasta înseamnă că nu se permite construcţia de locuinţe într-o arie în care riscul depăşeşte această valoare. Această zonă poate fi utilizată, de exemplu pentru agricultură. Pentru amplasarea unor instalaţii noi ce prezintă un pericol major, criteriul riscului individual se referă la riscul de deces în viaţa de zi cu zi, considerat a fi 10-4 pentru populaţia tânără şi sănătoasă. Riscul maxim acceptabil al mortalităţii de la toate sursele industriale la care este posibilă expunerea involuntară este 10-5, adică cu un ordin de mărime mai mic. Pentru o singură sursă de risc, a fost adoptat un risc individual maxim tolerabil de deces de 10-6/an, adică o creştere a riscului de deces cu un procent. Contururile de risc corespunzătoare unui risc individual de deces de 10-6/an definesc, prin urmare, limitele exterioare ale zonelor de siguranţă în jurul site-ului propus. Totuşi, ar fi posibil să se accepte un risc mai mare în anumite regiuni (ex. sate în care casele sunt situate numai în lungul drumului principal, într-o zonă care, în realitate deci nu ar fi recomandată pentru locuinţe). Pentru riscul social, criteriul adoptat este 10-3/N2, N fiind numărul de decese, pentru site-urile periculoase existente sau noi, dar autorităţile în domeniul sistematizării pot accepta şi o valoare mai mare dacă există motive pentru aceasta (exploatarea terenurilor, aspecte financiare, locuri de muncă). Utilizarea anterioară a nivelelor de risc neglijabil a fost abandonată deoarece acest criteriu conduce la o înţelegere greşită în privinţa managementului riscului. De aceea, în prezent se utilizează numai riscul maxim tolerabil drept criteriu. Atunci când riscul este sub nivelul riscului maxim tolerabil, trebuie aplicată abordarea ALARA (As Low As Reasonable Achievable) pentru a reduce riscul. Criteriile de tolerabilitate a riscului din trecut şi din prezent sunt prezentate în tabelul 3.6. Atunci când instalaţiile vechi trebuie înlocuite cu altele noi, se aplică criteriile de tolerabilitate valabile pentru noua instalaţie. Pentru un amplasament ce trebuie extins, se utilizează criteriul “standstill” (stagnare), adică nu este acceptată nici o creştere a riscului. Trebuie menţionat faptul că metodologia bazată pe risc a fost adoptată şi pentru evaluarea şi controlul riscului la transport, când au fost adoptate şi criterii relevante în acest sens.

181

Tabelul 3.6.

Criterii de tolerabilitate în Olanda

Instalaţii existente Instalaţii noi Risc neglijabil

Criteriu de risc Prezent 10-5/an 10-6/an Se aplică ALARA

individual Anterior 10-5/an 10-6/an 10-8/an

Criteriu de risc Prezent 10-3/N2 10-3/N2 Se aplică ALARA

social Anterior 10-1/N2 10-3/N2 10-5/N2

Stabilirea criteriilor de tolerabilitate pentru riscurile în cazul apelor de suprafaţă în raport cu pericolele majore a constituit un alt domeniu în care s-au făcut eforturi remarcabile. Totuşi încă nu pot fi statuate nişte criterii universal valabile până când nu se ajunge la consens internaţional. Evaluarea riscului trebuie utilizată ca o metodă importantă pentru stabilirea priorităţilor pentru îmbunătăţiri suplimentare pe un amplasament în vederea protejării mediului înconjurător şi pentru a stabili priorităţi între diverse amplasamente. Exemplu de utilizare în Marea Britanie Metodele utilizate pentru evaluarea riscului în Marea Britanie sunt bine structurate, într-o manieră similară cu procedurile olandeze, oferind totuşi mai multă flexibilitate autorităţilor din domeniul planificării. În procesul de luare a deciziilor sunt implicate: − autorităţile locale pentru sistematizare; − autoritatea competentă pentru punerea în practică a Directivei Seveso, Health and Safety Executive, HSE. Aceasta din urmă are un rol consultativ privind problemele pericolelor majore de accidente. HSE a elaborat încă din anii `80 metode explicite şi criterii de acordare a consultanţei. Pentru asistenţa în cazul scăpării de substanţe toxice se aplică metodologia “bazată pe risc” (Quantified Risk Assessment – QRA), în timp ce consultanţa privind pericolele datorate instalaţiilor termice şi exploziilor se bazează pe estimarea consecinţelor (metodologia “bazată pe consecinţe”). Raţiunea acestei diferenţieri este determinată de faptul că consecinţele în raport cu curba de distanţă pentru pericolele termice şi de explozie prezintă un declin brusc la o distanţă specifică, unde se realizează nivele specifice ale radiaţiei termice sau suprapresiunii. Curba poate fi aproximată printr-o funcţie în treaptă: − riscul = 1, pentru distanţa < d0; − riscul = 0, pentru distanţa ≥ d0. 182

Este posibil, prin urmare, să se evite evaluarea frecvenţelor de producere a unor scenarii selectate şi să se focalizeze analiza numai pe evaluarea consecinţelor. Totuşi, când se cere o sinteză a riscurilor din diverse surse, se realizează QRA completă. Pentru substanţe toxice, zonarea urmăreşte, conturul riscului pe baza probabilităţii de receptare cel puţin a “dozei periculoase”. Aceasta este doza care cauzează disfuncţii severe aproape oricărei persoane şi care necesită asistenţă medicală, sau în urma căreia o parte din personalul afectat va suferi afecţiuni serioase care să necesite tratament prelungit, sau unele persoane sensibile pot deceda. Estimarea riscului individual permite luarea în considerare atât a efectelor unor afecţiuni cât şi a posibilităţii de deces. Pentru luarea în considerare a vulnerabilităţii crescute a grupurilor specifice de populaţie (copii, bătrâni), criteriul de determinare a zonei exterioare este stabilit la 1/3 din criteriul pentru zona medie. În interiorul zonei de consultare, se identifică subzone (tabelul 3.7). Cele trei subzone ale zonei de consultare se definesc astfel: − zona interioară (inner zone) definită de un risc individual ce depăşeşte 10 la un milion/an (10-5) de persoane care receptează “doza periculoasă” sau mai mult. Aceasta înseamnă că pentru cei mai vulnerabili membri ai populaţiei, riscul de deces la limita zonei este de cca. 10-5/an. Această cifră este comparată cu riscul de a deceda în accidente de circulaţie, care a fost calculat ca fiind 100 la un milion/an. − zona mediană (middle zone) este definită de un risc individual ce depăşeşte 1 la un milion/an (10-6) care recepţionează “doza de atac” sau mai mult. Deci la frontiera exterioară a zonei mediane, riscul de deces pentru populaţia vulnerabilă este de cca. 1 la un milion/an. Evaluările făcute de HSE sugerează că pentru majoritatea populaţiei, acest risc corespunde riscului de deces de cca. 1/3 la milion/an. − zona exterioară (outer zone) este definită printr-un risc individual ce depăşeşte 0,3 la un milion/an (3·10-7) care recepţionează doza periculoasă sau mai mult. Criteriul este adecvat pentru facilităţi (aşezări) vulnerabile sau cu un larg caracter public.

Tabelul 3.7. Criterii utilizate pentru definirea zonei din jurul unei instalaţii în Marea Britanie Zona interioară Criterii bazate pe risc Criterii bazate pe consecinţe

-5

Zona mediană -6

Zona exterioară

10 /an

10 /an

3x10-7/an

Raza incendiului presiunea

140 mbar

70 mbar

183

Considerând cele trei subzone, se pot da recomandări privind modul de dezvoltare în viitor a amplasamentului (exemplu pentru patru categorii de dezvoltări în tabelul 3.8). Pentru amplasarea unor noi instalaţii cu pericole majore, HSE aplică metode de evaluare similare. Matricea de decizie din tabelul 5.5 este bazată pe densitatea de populaţie din conturul de risc. În U.K. nu au fost încă stabilite criterii pentru amplasamentele cu pericole majore noi, aplicându-se proceduri existente aplicabile axplozibililor, site-urilor cu conducte ce transportă substanţe periculoase, etc.

Tabelul 3.8.

Politica site-urilor promovată de HSE Categoria de extinderi şi dezvoltări

Zona interioară Riscul individual depăşeşte 10-5

Instituţii publice vulnerabile sau foarte mari (şcoli, spitale, aziluri de bătrâni, stadioane sportive)

Consultări înainte de punerea în practică

Zone rezidenţiale (locuinţe, hoteluri, sate de vacanţă)

Consultări înainte de punerea în practică, dacă este vorba de mai mult de 25 persoane

Zone publice şi de agrement

Este necesară o evaluare specifică (Consultări înainte de punerea în practică, dacă este vorba de mai mult de 100 persoane)

Este necesară o evaluare specifică (Consultări înainte de punerea în practică, dacă este vorba de mai mult de 75 persoane) Este necesară o evaluare specifică (Consultări înainte de punerea în practică, dacă este vorba de mai mult de 300 persoane)

Se permite extinderea

Se permite extinderea

Zone cu densitate mică a populaţiei

Zona mediană Riscul individual depăşeşte 10-6 Este necesară o evaluare specifică

(Consultări înainte de punerea în practică, dacă este vorba de mai mult de 25 persoane)

Zona exterioară Riscul individual depăşeşte 0,3x10-6

Este necesară o evaluare specifică

Se permite extinderea

Se permite extinderea

Se permite extinderea

3.12.5.5. Studii de caz - exemple de aplicare a diferitelor Exemplul 1 Studiul de caz vizează o fabrică de clor.

184

metodologii

Scenariul de referinţă utilizat pentru identificarea riscului presupune fisurarea conductei magistrale de transport şi scăparea clorului lichid. Se presupune că această scăpare poate fi pusă sub control după trei minute. Pentru a discuta similitudinile şi diferenţele dintre diferite tehnologii aplicate trebuie să se stabilească o bază comună de analiză. Ipoteza făcută aici presupune că scenariul de referinţă aplicat la metodologia “bazată pe consecinţe” este inclus şi în setul de scenarii examinat pentru metodologia “bazată pe risc” şi că pentru evaluarea consecinţelor sunt utilizate aceleaşi modele. Se consideră următoarele date: − diametrul conductei: 40 mm; − temperatura clorului: 25°C; − presiunea: 7,6 bari; − înălţimea lichidului deasupra orificiului: 2 mm. Evaluarea consecinţei constă în calcularea ratei de scăpare a clorului, modelarea dispersării sale în condiţii de vreme nefavorabilă şi, conform metodologiei “bazată pe consecinţe” calcularea distanţei la care valoarea concentraţiei atinge nivelul corespunzător efectelor letale şi efectelor ireversibile asupra sănătăţii. Abordarea recomandată impune, mai întâi, calcularea ratei scăpării în faza lichidă, apoi fracţia de lichid evaporată, generarea de aerosoli, aplicarea modelului de dispersie. Se presupune că vremea oferă cele mai proaste condiţii (clase de stabilitate, D şi F) şi viteza vântului de 3 m/s. În final, pentru a calcula distanţele corespunzătoare dozelor care produc deces şi efecte ireversibile pentru populaţie, se ia în considerare toxicitatea substanţelor periculoase. Se presupune că durata de inhalare este 3 minute.

1. Distanţe de siguranţă, conform metodologiei bazată pe consecinţe: Pragul dozei

Doza

Doza corespunzătoare startului efectelor letale (corespunzătoare pentru 1% probabilitate de deces) Doza corespunzătoare startului efectelor ireversibile

360 ppm pt. 3 min. 65 ppm pt. 3 min

Distanţa 80 m 40 m

13 39

2. Distanţe medii de siguranţă: Conform acestei proceduri, distanţa de siguranţă va fi luată direct dintr-o listă relevantă. Această fabrică este inclusă în categoria industrie chimică anorganică şi, pentru aceasta este recomandată o singură distanţă în lista pentru fabrici similare (adică se presupune o similaritate între substanţe precum Cl2, H2SO4, HF). Cantitatea şi condiţiile specifice nu afectează distanţa recomandată.

185

3. Distanţa de siguranţă în conformitate cu abordarea bazată pe risc: Potrivit metodologiei bazate pe risc, pot fi analizate un număr posibil de scenarii de accidente. Pentru fiecare scenariu sunt evaluate atât consecinţele cât şi frecvenţele de producere. În scopul realizării unor comparaţii se presupune că scenariul analizat mai sus este cel mai grav, el fiind inclus în ambele analize, iar pentru evaluarea sa sunt folosite ambele modele. Riscul final la distanţa de 1380 m calculat conform metodologiei bazate pe risc va fi (ec. 3.4): N

N −1

i =1

j =1

R ≥ ∑ pi ci = ∑ p j c j + pwcw = A + pw ( 10 − 2 )

(3.4)

în care R este riscul total, i şi j sunt indicii scenariilor de accidente evaluate (i = 1, ... N) (j = 1 ... N-1), w este un indice pentru cel mai grav accident, pi este frecvenţa de producere a scenariului i, ci este probabilitatea decesului, ca urmare a producerii scenariului i. Relaţia de mai sus exprimă faptul că riscul depinde nu numai de cel mai grav scenariu (de referinţă), ci şi de întreaga gamă de accidente posibile. În plus, el depinde într-o măsură semnificativă de frecvenţa corespunzătoare, pi. Comparând cele două metodologii, se poate vedea dacă expresia de mai sus, care estimează riscul prin metodologia bazată pe risc este mai mare sau mai mică de 10-6, fixat în mod obişnuit ca nivel de tolerabilitate/acceptabilitate. Dacă riscul este mai mic, atunci nivelul 10-6 va fi mai aproape de instalaţie şi, prin urmare, abordarea bazată pe risc va da distanţe mai mici. În mod obisnuit, frecvenţa celui mai sever scenariu (pw) este foarte redusă (consecinţe mari – scenarii cu probabilitate mică). Dacă în plus, consecinţele restului de scenarii nu vor fi semnificative, riscul total, calculat considerând abordarea bazată pe risc la distanţa de 1380 m va fi mai mic decât nivelul de tolerabilitate de 10-6. Dimpotrivă, dacă pw este de cca. 10-4 sau suma A nu depăşeşte 10-6, atunci riscul total va depăşi nivelul de tolerabilitate, de 10-6 şi distanţa calculată cu metoda bazată pe risc va fi mai mare decât cea calculată conform metodologiei bazată pe consecinţe. În mod similar, există numeroase cazuri în care distanţele obţinute prin cele două moduri de abordare sunt similare. Exemplul 2 Scopul celui de-al doilea exemplu este să discute şi să ofere şansa aplicării celor două metode descrise mai sus, aplicându-le la o instalaţie de referinţă şi comparând rezultatele. Pentru a uşura analiza, s-a luat ca referinţă o instalaţie BEHMA (un stand de aplicaţii privind analiza hazardelor majore), 186

realizată în perioada 1988-1990 în Joint Research Center, cu fonduri de la Comisia Europeană şi cu participarea a 11 echipe din întreaga Europă, reprezentând institute de cercetări, companii de inginerie, autorităţi de control, industrii implicate în analiza de risc. Acest exerciţiu intenţionează pe de o parte să evalueze stadiul analizei în domeniul riscului chimic, să identifice şi să înţeleagă metodele existente, cu părţile bune şi cele slabe, iar pe de altă parte să analizeze incertitudinile implicate, originile lor şi impactul lor asupra rezultatelor. O instalaţie de depozitare a amoniacului serveşte ca instalaţie de referinţă şi a fost analizată complet în raport cu riscurile implicate, de către cele 11 echipe în mod independent. Rezultatele acestei analize au fost comparate împreună cu metodologiile, datele şi modelele utilizate. Această comparaţie a servit ca bază pentru proiectarea celei de-a doua faze a proiectului, în care a fost realizat un set de exerciţii parţiale selectate cu condiţii la limită predefinite, în încercarea de a identifica sursele împrăştierii totale a rezultatelor. Instalaţia de referinţă este prezentată schematic în fig. 3.37.

Fig. 3.37. Diagrama simplificată a instalaţiei de referinţă din exemplul 2 Ea constă dintr-un terminal de amoniac, la mare, o conductă submarină care conectează terminalul cu un tanc de depozitare cu răcire de 15000 t, o conductă subterană care leagă tancul cu două vase de presiune dintr-o instalaţie de fertilizatori. Amoniacul lichefiat la -33°C soseşte cu un vapor la terminal şi este 187

încărcat în tancul criogenic (capacitatea de descărcare: 600 t/h). din acest tanc, amoniacul este pompat în vasele de depozitare sub presiune, situate la 2 km, unde este depozitat la o presiune de cca. 13 bari la 20°C. capacitatea normală este de 60 t, operând la 50% din capacitate. Au fost identificate şi evaluate un număr de scenarii de accidente, atât în ceea ce priveşte frecvenţa de producere, cât şi în privinţa relevanţei consecinţelor. Printre acestea, cele care contribuie cel mai mult la riscul general (total) la distanţe mari de la sursă sunt cele mai interesante din punctul de vedere al planificării exploatării (utilizării) terenului. Pentru a simplifica procedura de evaluare a riscului, se consideră numai următoarele scenarii reprezentative, care contribuie cel mai mult la nivelul riscului la distanţe mari de sursă: 1. fisurarea acoperişului (cupolei) tancului criogenic datorită suprapresiunii, cu o frecvenţă de 2⋅10-4/an; 2. forfecarea conductei între terminal şi tancul criogenic, într-un punct lângă tanc (deasupra solului), cu o frecvenţă de 10-4/an; 3. fisurarea vasului presurizat, cu o frecvnţă de 10-4/an. Se presupune că scenariile de mai sus alcătuiesc setul de scenarii de referinţă în discuţie în conformitate cu metodologia bazată pe consecinţe (între care vor fi identificate cele mai rele situaţii), constituind principala contribuţie pentru riscul la distanţa mare de sursă în aplicarea metodologiei bazate pe risc. În legătură cu frecvenţele de mai sus, trebuie observat că valorile selectate nu sunt rezultatul unei analize specifice, cu au fost selectate astfel încât să fie în domeniul valorilor furnizate la proiectul BEMHA (au fost alese, de regulă, valori medii). Valorile alese sunt, prin urmare, frecvenţe rezonabile, reprezentative pentru scenariile de accidente respective. În ceea ce priveşte luarea în discuţie a condiţiilor meteorologice, aplicarea metodologiei bazate pe consecinţe presupune cea mai rea situaţie între clasele D2, F2 şi D5 (clasa de stabilitate meteo D şi F şi viteze ale vântului 2 m/s sau 5 m/s), în timp ce metodologia bazată pe risc consideră atât variabilitatea completă din clasa de stabilitate, cât şi viteza vântului şi direcţia vântului. Datele au fost prelucrate prin metodologia SOCRATES (Safety

Optimisation Computerizate RISK Assessment Tools for Emergencees and Sitting). Rezultatele sunt prezentate în tabelul 3.9. Cercurile corespunzătoare distanţelor D2 şi F2, împreună cu contururile izorisk corespunzătoare nivelelor 10, 10-6, 10-7, sunt prezentate în fig. 3.38.

5

188

Tabelul 3.9.

Scenarii ale accidentelor posibile Nr. crt. 1. 2. 3.

Distanţa pentru “prima victimă” D2 F2 D5

Scenariul de accident Fisurarea cupolei tancului de depozitare din cauza suprapresiunii Forfecarea conductei între terminal şi tancul criogenic, într-un punct lângă tanc, deasupra solului Fisurarea vasului sub presiune

800m

1280 m

f. scurtă

1180m

1850m

f. scurtă

980m

1520m

f. scurtă

Aplicarea strictă a metodei bazate pe consecinţe ar conduce la stabilireaunei zone de control de 1850 m de la vasul de depozitare refrigerat şi de 1520 m de la vasul sub presiune, în timp ce metodologia bazată pe risc va conduce, pentru un criteriu de risc de 10-6, la zonele corespunzătoare din fig. 3.39. Există o diferenţă semnificativă între zonele calculate aplicând cele două metodologii.

Fig. 3.39. Rezultatul aplicării metodelor bazate pe consecinţe şi pe risc, în exemplul 2

Pentru o instalaţie dată, abordarea bazată pe consecinţe va indica zona în care consecinţele se manifestă prin decese (efect letale) sau vătămări serioase, 189

în timp ce abordarea bazată pe risc va indica o zonă în care există o probabilitate de manifestare a unui anumit pericol, la un anumit nivel, ca rezultat al unui mare număr de scenarii posibile ale unor accidente. Criteriile definesc nivelul unui risc sau hazard, acceptabil fie în termeni ce se referă la distanţele de separare, sau în termeni de consecinţe acceptabile ale riscului şi stabilesc animite restricţii în elaborarea planului de exploatare a terenului dacă ceste condiţii nu sunt îndeplinite. Deciziile relevante se iau la nivel local, deoarece comunitatea locală se va confrunta cu implicaţiile acestor decizii: Este cunoscut faptul că, în afară de siguranţă există şi alţi parametri care afectează deciziile privind LUP. Din acest motiv, caracterul criteriilor privind securitatea este, de regulă, consultativ şi oferă posibilitatea autorităţilor locale să aprcieze alte elemente/parametri care să contribuie la luarea deciziei finale. Aceste criterii sunt uneori contradictorii. De exemplu, din punctul de vedere al siguranţei, instalaţiile periculoase ar trebui separate de centrele populate prin intermediul unor zone de dimensiuni mari. Din punct de vedere economic însă, pământul reprezintă o valoare şi menţinerea unor arii mari de teren neexploatate diminuează din profilul economic al regiunii, cu consecinţe nefavorabile asupra standardului de viaţă al populaţiei. Prin urmare este necesară stabilirea unui compromis între securitatea populaţiei şi exploatarea pe baze economice a terenului. Mai există şi alţi parametri care afectează LUP: crearea de locuri de muncă; importanţa amplasamentului pentru economia locală; beneficii pentru comunitatea locală obţinute din exploatarea instalaţiei. Prin urmare este necesară o soluţie de compromis în LUP. Nevoile de dezvoltare şi de utilizare a terenului pentru alte scopuri (rezidenţiale, de recreere) au un caracter local. Tot la nivel local se înregistrează constrângeri de anumite tipuri. De asemenea, părţile implicate: industria, autorităţile, angajaţii, populaţia şi grupurile de interese au diferite priorităţi şi valori care trebuie considerate în procesul de decizie. De aceea se pote afirma că trebuie stabilit un cadru de decizie multicriterial pentru LUP, mai ales în contextul comunităţilor locale.

− − −

3.12.5.6. Cadru terenului

multicriterial

pentru

planificarea

utilizării

Descriere În contextul Programului pentru Mediu şi Climat al Programului Cadru 5, Comisia Europeană a finanţat proiectul LUPACS (Land Use Planning And Chemical

190

Sites) în care s-a realizat consolidarea, implementarea şi validarea metodei

multicriteriale de planificare a utilizării terenului. Cadrul general metodologic este bazat pe analiza deciziei multicriteriale, stabilită de Keeney-Raiffa. Conceptul de bază este că deciziile privind LUP, mai ales la nivelul comunităţilor locale, trebuie luate ţinând seama de cât mai multe obiective posibile, iar soluţia găsită va exprima cel mai bine întregul ansamblu de probleme.

− − − − −

Cadrul acestei analize conţine 5 trepte: determinarea alternativelor; determinarea consecinţelor; determinarea contrângerilor; evaluarea soluţiilor posibile; determinarea alternativei optime.

a. Prima treaptă constă în determinarea tuturor acţiunilor alternative necesare pentru rezolvarea problemei, dintre care va fi selectată ulterior varianta optimă. Deşi este considerată ca cea mai uşoară parte a analizei, această etapă necesită deprinderi speciale şi imaginaţie pentru a identifica alternativele problemei. Pentru LUP, în contextul metodologic prezentat se pot adopta următoarele alternative: - se presupune că aria din jurul fabricii este împărţită în regiuni/celule (de formă arbitrară din punctul de vedere al formei liniilor de delimitare); - se presupune că sunt posibile N modalităţi de dezvoltare şi utilizare a fiecărei celule (Land Development Types – LDT). Când sunt definite toate LDT-urile prin combinarea lor se obţine modelul de utilizare al terenului (Land Use Pattern, LUp). Spaţiul de decizie al problemei constă în toate LUp posibile, care sunt definite ca fiind combinaţii ale LDT în fiecare celulă din jurul intreprinderii. Exemplu de LDT posibile: spaţiile industriale, rezidenţiale, rezidenţiale cu densitate mare a populaţiei, recreaţionale etc. Un model de utilizare a terenului poate determina ca o celulă/regiune să fie utilizată în scopuri rezidenţiale, o alta pentru scopuri industriale, o a treia pentru recreere, a patra pentru scopuri rezidenţiale etc. Numărul total al alternativelor pentru LUp este NM, care reprezintă un număr extrem de mare de posibilităţi. b. A doua etapă constă în determinarea obiectivelor pe care diferitele alternative de acţiune trebuie să le atingă şi în definirea măsurilor de eficientizare pentru a aprecia gradul de realizare a fiecărui obiectiv. Fiecare acţiune alternativă, dacă se adoptă, va conduce la un număr de consecinţe, corelate cu obiectivele luării deciziei. Aceste consecinţe constituie

191

criterii de evaluare a acţiunilor alternative. Consecinţele sau variabilele de ieşire cuantifică performanţa oricărei alternative în raport cu criteriile adoptate, iar domeniul variabilelor posibile constituie spaţiul consecinţelor. În problema planificării exploatării terenului, spaţiul consecinţelor constă atât din diferite categorii de efecte adverse anticipate asupra sănătăţii ale accidentelor potenţiale cât şi din diferite categorii de impact socio-economic. Când se încearcă optimizare simultană a spaţiului consecinţelor apar obiectivele divergente. În principiu, luarea deciziilor trebuie să exprime toate aspectele importante sub forma unor obiective şi criterii măsurabile. Un set de criterii poate cuprinde următoarele: − profilul riscului (contururi de risc individual, curbe ale riscului social); − număr de decese previzionate; − număr de decese aşteptate în rândul populaţiei sensibile; − număr de vătămări previzionate; − beneficii din dezvoltarea unor activităţi pe terenul respectiv; − diferite costuri (de exemplu, pentru amplasarea unei instalaţii într-un spaţiu specificat); − aproximarea surselor de forţă de muncă; − aproximarea rutelor de transport; − nivelul emisiilor curente a zgomotului şi al consecinţelor accidentelor în mediu; − alte aspecte specifice asociate cu site-ul selectat (de exemplu: taxe plătite statului). Pentru rezolvarea problemei, se utilizează conceptul eficienţei. Cu alte cuvinte, acest concept înseamnă că LUp este eficient dacă nu există un alt LUp care să conducă la consecinţe mai bune. Metodologia propusă conduce la un set de modele de utilizare a terenului (LUp) şi alegerea alternativei preferate este limitată la alternativele din acest subiect al spaţiului de decizie. O cercetare a condiţiilor în cazul unei incertitudini arată că, dacă ipotezele asupra formei funcţiei de utilizare sunt mai puţin fondate, metodologia poate fi aplicată şi în cazul consecinţelor mai puţin certe. Problema numărului mare alternative pentru modelele de utilizare a terenurilor este analizată printr-o abordare în trepte. Plecând de la prima celulă a ariei de studiu, metoda compară modelele posibile de utilizare a terenurilor, păstrându-le numai pe cele eficiente. Acestea sunt combinate cu toate tipurile de dezvoltare posibilă a terenului (LDT) din celula următoare şi se adaugă consecinţele corespunzătoare. Compararea consecinţelor totale relevă noile LUp-uri eficiente şi procesul continuă până la ultima celulă.

192

Pentru a facilita selectarea soluţiei celei mai

metodă formală multicriterială.

eficiente se adoptă o

Una din metodele cele mai utilizate este metoda punctului de referinţă, aplicată pentru obţinerea unei ordini de preferinţe între alternativele. Metoda constă în identificarea unui punct în spaţiul criteriilor reprezentative a aspiraţiilor pentru persoanele ce iau decizii; acest punct este numit, în mod convenţional punct de referinţă. Aceasta este o metodă interactivă şi iterativă. Alegerea celui care ia deciziile iaduce o ordonare completă a alternativelor în spaţiul criteriilor pe baza conceptului de distanţă faţă de punctul de referinţă.

Descrierea cazului şi evaluarea profilului riscului Descrierea situaţiei Cazul priveşte proximitatea unui amplasament chimic cu o zonă industrială şi rezidenţială şi planurile de perspectivă ale companiei (în vederea extinderii activităţilor sale cu producţia/depozitarea de noi produse) şi ale comunităţii (dezvoltări în vecinătatea intreprinderii şi extinderea ariei rezidenţiale spre o zonă de atracţie turistică). Amplasamentul, localizat pe malul unui râu în apropierea estuarului acestuia – care se varsă într-o mare deschisă, produce, printre alte substanţe chimice, acid sulfuric şi oleum, plecând de la dioxid de sulf şi trioxid de sulf în cantităţi mari. O parte din materiile prime şi chimicale sunt aduse dintr-un port la râu, situat pe amplasament, în timp ce altă parte este transportată pe calea ferată dintr-o staţie din apropiere. În mod similar, produsele din companie sunt exportate pe aceeaşi rută. Zona înconjurătoare este dens populată, incluzând şcoli şi centre de sănătate (fig. 3.40). Zona de la sudul amplasamentului, ca şi spaţiul ocupat de intreprindere este considerat foarte atractiv datorită apropierii de zona turistică reprezentată de vărsarea râului în mare, unde este localizat un camping (celula 15 din fig. 3.40). Prezenţa unei staţii de triaj şi a staţiei de cale ferată complică în plus problema şi sporeşte riscul. Pe de altă parte, valoarea ridicată a terenului face ca amplasamentul şi zonele înconjurătoare să fie foarte atractive şi o posibilă ţintă a extinderii oraşului. Planurile ulterioare, de viitor ale companiei vizează o extindere a activităţii sale de producţie/depozitare de noi produse. Atât deciziile legate de viitorul companiei, cât şi cele ce privesc dezvoltările din afara site-ului (deciziile în sfera sistematizării zonei pot conduce la expansiunea sau diminuarea densităţii populaţiei) creează premise favorabile pentru aplicarea metodologiei propuse.

193

Fig. 3.40. Zona de studiu împărţită în subzone (celule) Scopul aplicaţiei este să evidenţieze paşii ce trebuie parcurşi în rezolvarea unui caz de planificare a exploatării terenului şi de luare a deciziilor în acest sens şi să pună în discuţie beneficiile şi dificultăţile ce decurg din aplicarea unei metodologii de planificare (LUP) în contextul unei comunităţi locale. Pentru rezolvarea problemei LUP, trebuie să se aibă în vedere următoarele aspecte: - existenţa unei surse de risc în afara amplasamentului (staţia de triaj feroviară); - introducerea unei metodologii multiobiectiv şi examinarea considerentelor ce privesc atât siguranţa, cât şi dezvoltarea socio-economică; - împărţirea zonei de interes în celule de formă arbitrară, respectând graniţele existente şi morfologia zonei; - utilizarea a patru criterii, introducând consideraţii privind numărul de vătămări şi decese în rândul populaţiei sensibile; - aplicarea metodei punctului de referinţă pentru selectarea soluţiei celei mai bune.

194

Analiza riscului În principiu, "optimizarea" deciziilor asupra LUP poate fi bazată pe un calcul complet şi detaliat al profilului riscului. Riscul de deces, în punctul (x,y) în jurul amplasamentului se exprimă ca probabilitatea ca un individ care stă în acest punct să moară ca urmare a unui accident produs pe amplasament. Este evident că sunt posibile diferite scenarii de accidente, fiecare cu o probabilitate diferită (măsurată prin probabilitatea de producere sau frecvenţa anticipată fi) care stabilesc un nivel de risc Ri(x,y) în fiecare punct (x,y). Riscul individual se poate calcula apoi cu ec. (3.5): R(x , y ) = ∑ f i Ri (x , y )

(3.5)

i

Frecvenţele scenariilor accidentelor pot fi calculate folosind tehnici sofisticate, cum ar fi arborele evenimentelor şi arborele defecţiunilor, sau estimări bazate pe experienţa dobândită la exploatarea unor instalaţii similare şi adaptate astfel încât să ia în considerare caracteristicile specifice ale instalaţiei analizate. În studiul de caz prezentat s-a folosit cea de-a doua metodă, adică frecvenţele au fost estimate din cazuri similare petrecute anterior. Consecinţele scenariilor identificate, adică valorile Ri(x,y) pentru fiecare scenariu i au fost calculate utilizând Codul de evaluare a consecinţelor SOCRATES (Safety Optimization Criteria and Risk Assessment Tools for Emergencies and Siting). Surse de risc Sursele de risc, considerate din punctul de vedere al localizării sunt următoarele: • instalaţiile existente; • extinderea amplasamentului aferent unităţii industriale şi fabricarea de noi produse; • staţia de triaj. În această analiză s-a luat în considerare numai riscul din surse existente – instalaţia existentă şi staţia de triaj. În privinţa expansiunii activităţilor companiei în sensul obţinerii de noi produse, trebuie subliniat faptul că această expansiune este importantă din punctul de vedere al studiului de caz, doar dacă implică obţinerea sau depozitarea de produse periculoase. În acest caz, profilul riscului va fi modificat în mod semnificativ şi întreaga analiză trebuie repetetă luând în considerare noul profil. Deci, din punct de vedere metodologic nu se câştigă nimic pentru că se repetă calculele. Scenarii ale accidentelor Scenariile de accidente considerate se referă la scăparea SO2 dintr-o cisternă de cale ferată în spaţiul amplasamentului sau al staţiei de triaj, în timpul operaţiei de manevră. De asemenea, se are în vedere şi fisurarea conductei 195

principale de transfer a SO2 în amplasament. Riscul asociat cu instalaţia propriuzisă este considerat a fi scăzut. Scenariile analizate şi frecvenţele relevante sunt prezentate în tabelul 3.10.

Tabelul 3.10.

Scenarii ale accidentelor Localizarea sursei Cisternă de cale ferată în amplasament Cisternă de cale ferată în amplasament Cisternă de cale ferată în amplasament Cisternă de cale ferată în amplasament Cisternă de cale ferată în amplasament Conductă din amplasament Cisternă de cale în staţia de triaj Cisternă de cale în staţia de triaj Cisternă de cale în staţia de triaj Cisternă de cale în staţia de triaj

ferată ferată ferată ferată

Scenariul Fisurarea furtunului în timpul operaţiei de încărcare/descărcare Suprapresiune – scăpări prin valva de golire Pană de cauciuc de la un alt vehicul în timpul depozitării Valvă defectă – scurgeri de la valvă Suprapresiune – valva de golire blocată – situaţie catastrofală Fisurare ca urmare a lovirii de către un vehicul Tamponarea cu o locomotivă Suprapresiune – scăpări prin valva de golire Suprapresiune – valva de golire blocată Scurgeri de la o valvă deteriorată

Frecvenţa 5.10-4 10-4 10-6 4,6.10-5 1.10-7 2,2.10-3 3,4.10-6 5.10-6 3.10-8 4,6.10-6

Frecvenţele din tabelul 3.10. nu sunt rezultatul unor calcule speciale, ci sunt bazate pe experienţa anterioară pentru cazuri similare, date bibliografice, studii anterioare, ajustate în mod adecvat pentru a lua în considerare caracteristicile individuale şi specifice ale instalaţiei studiate. Date despre starea vremii Sunt utilizate pentru calculul riscului datele despre vreme care corespund momentului în care se face analiza. Acolo unde nu sunt date disponibile se presupune o distribuţie uniformă între valorile maxime şi minime cunoscute. Datele utilizate ca mărimi de intrare sunt: 196

• • • • •

viteza vântului (m/s); direcţia vântului (se utilizează roza vânturilor pentru aria studiată); clasa de stabilitate (A-F, conform clasificării Pasquill-Gifford); temperatura ambiantă; umiditatea relativă.

Profilul riscului Profilul riscului se determină utilizând un program de calculator (SOCRATES) (fig. 3.41.).

Fig. 3.41. Profilul riscului Consideraţii principale legate de caz În cadrul acestei analize se pot pune o serie de probleme legate de planificarea modului de utilizare a terenului, ca de exemplu: 2. situaţia prezentă este acceptabilă? 3. va putea compania să-şi extindă activitatea prin fabricarea de produse noi? 4. staţia de triaj îşi va continua activitatea sau ar fi mai bine să fie reamplasată? 5. care ar fi cele mai bune amplasamente pentru şcoli? Ar putea fi reamplasată vreuna dintre ele? 6. ar putea municipalitatea să extindă aria rezidenţială spre zonele atractive din punct de vedere turistic? 7. va putea fi permisă vreo creştere a densităţii populaţiei în zona analizată? 8. ar fi mai bine să se reamplaseze instalaţia într-un alt loc? 197

Formularea cazului ca o problemă multiobiectivă de luare a deciziilor Etape ale procesului de luare a deciziilor

1. 2. 3. 4. 5.

Principalele etape ale procesului de luare a deciziilor sunt: determinarea alternativelor; determninarea obiectivelor/criteriilor; evaluarea alternativelor; estimarea preferinţelor; selectarea alternativei celei mai bune (preferate).

Prima etapă corespunde determinării acţiunilor alternative. Pot fi distinse două categorii de acţiuni: ♦ acţiuni corelate cu dezvoltările rezidenţiale; ♦ acţiuni corelate cu sursele de risc. În prima categorie pot fi incluse următoarele acţiuni alternative: - definirea unei zone "tampon" (nedezvoltate, fără nici un fel de amenajări, undeveloped) între amplasament şi zona rezidenţială; - definirea unei zone industriale (light industry) între amplasament şi zona rezidenţială; - limitarea accesului populaţiei în anumite zone, foarte apropiate de amplasament; - acceptarea creşterii numărului populaţiei în anumite zone din imediata apropiere a intreprinderii, fie prin construcţia de locuinţe şi/sau centre comerciale, fie prin urbanizarea intensă a zonei; - acceptarea funcţionării şcolilor şi imobilelor ce găzduiesc o populaţie sensibilă sau reamplasarea lor (se presupune că reamplasarea are loc în vecinătatea unei zone în care riscul nu este atât de mare); - acceptarea (sau nu) a funcţionării taberelor în zona sudică (de exemplu) a amplasamentului; - acceptarea funcţionării staţiei de cale ferată sau reamplasarea ei (se presupune că reamplasarea are loc în vecinătatea unei zone în care riscul nu este atât de mare). Pentru a putea lucra cu cu definiţia alternativelor într-o manieră sistematizată şi pentru a conferi problemei un caracter geografic, a fost adoptată o procedură mai structurată. Etapa iniţială a acestei proceduri este împărţirea ariei de interes în arii geografice mai restrânse.

198

Împărţirea ariei de interes în arii geografice mai restrânse Principalii parametri de decizie (cum ar fi densitatea populaţiei, valoarea terenului, beneficii din exploatarea acestuia, riscul individual, mărimea consecinţelor pentru scenarii specifice ale accidentelor) nu au o valoare constantă şi unică pe întreaga zonă investigată. Dimpotrivă, acestea variază în spaţiul geografic şi, în plus, caracteristici individuale, specifice anumitor amplasamente se pot pierde dacă zona este tratată ca un spaţiu unic. Divizarea în zone geografice mai mici ("celule") facilitează determinarea alternativelor într-o manieră uşoară şi simplă. La împărţirea zonei în celule, trebuie respectate câteva reguli. De exemplu, nu este posibil să se impună utilizări absolut diferite în piesele învecinate ale terenuluui. Trebuie luate în considerare graniţele fizice (râurile, drumurile mari şi căile ferate). Din aceste motive, zona de studiu este împărţită în 16 regiuni geografice mai mici (celule), aşa cum se prezintă în figura 6.4. Tipuri de dezvoltări alternative ale analizei utilizării terenului Determinarea modalităţilor de valorificare a terenului (LDT) ia în considerare următoarele posibilităţi de utilizare a terenului: 1. Neprelucrat; 2. Industrial; 3. Rezidenţial / Construcţii mici (clădiri cu una sau două locuinţe, densitate mică a populaţiei, activităţi/servicii comerciale); 4. Rezidenţial / Clădiri mari (blocuri de lociunţe, densitate crescută a populaţiei); 5. Rezidenţial (clădiri mici), nepermiţându-se existenţa construcţiilor care să găzduiască populaţie sensibilă (şcoli, aziluri de bătrâni, etc.) ; 6. Rezidenţial dens (clădiri mari), nepermiţând existenţa de clădiri care să adăpostească populţie sensibilă; 7. Tabere; 8. Gări. LDT 5, 6, 7 şi 8 sunt utilizate în scopul abordării unor aspecte speciale ale problemei (de exemplu, dacă staţia de cale ferată ar putea fi reamplasată, dacă tabăra din partea de sud a amplasamentului este permisă) Determinarea alternativelor Trebuie subliniat faptul că nu toate alternativele LDTs descrise mai sus sunt aplicabile pentru fiecare celulă. Tipurile 6 şi 7 sunt aplicabile numai în celulele 15 şi, respectiv 16. Prin urmare, în fiecare celulă se poate alplica numai unul din tipurile de utilizare a terenului - se presupune că împărţirea zonei este 199

adecvată şi nu există posibilitatea aplicării a mai mult decât un LDT într-o celulă (de exemplu, şi rezidenţial, şi industrial). Celulele în care este aplicabilă fiecare LDT sunt prezentate în tabelul 3.11.

Tabelul 3.11.

Tipuri alternative de analize ale utilizării terenului Tipuri de utilizare a terenului LDT1 Neprelucrat LDT2 Industrial LDT3 Rezidenţial LDT4 Rezidenţial dens LDT5 Rezidenţial limitat LDT6 Reidenţial dens limitat LDT7 Zonă de tabără LDT8 Gară

Aplicabile în celulele 1, 3, 4, 5, 6, 7, 8 1, 3, 4, 5, 6, 7, 8 1-14 1-14 2, 11, 12 2, 11, 12 15 16

Prin restructurarea tabelului 3.11. de mai sus, se pot obţine LDT-urile aplicabile în fiecare celulă (tabelul 3.12). O alternativă LUP se determină prin combinarea LDT în toate celulele geografice. Cu alte cuvinte, pentru a determina un model LUP alternativ, trebuie să se determine utilizările terenului (LDT) în toate celulele geografice. Deci, un model LUP ar putea fi următorul: să se determine zonele geografice 1, 2, 3, 4, 7, 8 şi 10 ca zone rezidenţiale (cu densitate mică a populaţiei), zona 5 ca zonă industrială, zona 6 ca neprelucrată, zonele 9, 11, 12, 13, 14 ca zone rezidenţiale dense (densitate mare a populaţiei), zona 12 ca zonă rezidenţială fără populaţie sensibilă (limitată rezidenţial), zona 15 ca zonă de tabără şi, în final, zona 16 ca staţie de tren. Referirea la acest model alternativ LUP (care este de fapt o decizie) poate fi făcută prin vectorul tipurilor LDT (3, 3, 3, 3, 2, 1, 3, 3, 4, 3, 4, 5, 4, 4, 7, 8), model ce poate fi prezentat schematic într-o hartă, prin colorarea diferită a zonelor în care se aplică diferite LDTs-uri. Din analiza de mai sus este clar că numărul de modele alternative LU (combinaţii) este (3.6): 4 x 4 x 4 x 4 x 4 x 4 x 4 x 4 x 2 x 2 x 4 x 4 x 2 x 2 x 2 x 2 x 2 = 26 x 410 = 67.108.864 (3.6) Prin urmare, numărul alternativelor din care trebuie selectat optimul este de cca 67 milioane.

200

Tabelul 3.12.

Aplicabilitatea tipurilor alternative de analize ale utilizării terenului Celulele

Tipuri aplicabile de dezvoltare a terenului

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16

Neprelucrat, industrial, rezidenţial, rezidenţial dens Rezidenţial, rezidenţial dens, rezidenţial limitat, rezidenţial dens limitat Neprelucrat, industrial, rezidenţial, rezidenţial dens Neprelucrat, industrial, rezidenţial, rezidenţial dens Neprelucrat, industrial, rezidenţial, rezidenţial dens Neprelucrat, industrial, rezidenţial, rezidenţial dens Neprelucrat, industrial, rezidenţial, rezidenţial dens Neprelucrat, industrial, rezidenţial, rezidenţial dens Rezidenţial, rezidenţial dens Rezidenţial, rezidenţial dens Rezidenţial, rezidenţial dens, rezidenţial limitat, rezidenţial dens limitat Rezidenţial, rezidenţial dens, rezidenţial limitat, rezidenţial dens limitat Rezidenţial, rezidenţial dens Rezidenţial, rezidenţial dens Neprelucrat, tabără Neprelucrat, staţie de tren

Determinarea acţiunilor în corelaţie cu sursele de risc Întrebările legate de sursele de risc sunt tratate ca probleme separate, deoarece impun o modificare completă a profilului riscului. Astfel de întrebări includ: • Reamplasarea instalaţiei; • Modificări ale procesului sau substanţelor utilizate; • Extinderea activităţilor companiei; • Reamplasarea staţiei de triaj; Tratarea acestor probleme separat înseamnă, de fapt, că se stabilesc un număr de seturi eficiente, care, într-o a doua etapă, vor fi comparate unele cu altele pentru a domina soluţiile depăşite. În acest mod, vor fi obţinute seturi de soluţii viabile pentru întreaga problemă.

Determinarea obiectivelor/criteriilor Există două aspecte/obiective principale ale problemei care trebuie soluţionate: 1. Creşterea siguranţei 2. Atingerea unui înalt nivel de exploatare a terenului

201

Prin urmare, criteriile utilizate aici vor fi legate de siguranţă şi de aspectele socio-economice. Într-o manieră similară se procedează şi în legătură cu factorii de mediu. În particular sunt utilizate 4 criterii: 1. Potenţialul total de pierdere a vieţii (Total Potential Loss of Life, PLL), se exprimă prin numărul total estimat al deceselor în întreaga arie studiată. Se calculează ca sumă a numărului estimat de decese (PLL) în toate cele 16 celule geografice. Acest potenţial este diferit pentru fiecare LUP şi depinde nivelul de risc şi de populaţia din fiecare celulă, iar, ca obiectiv, se propune minimizarea lui. Exprimă grija pentru siguranţa populaţiei. 2. Beneficiul socio-economic total, provine din exploatarea terenului (diferit pentru fiecare LUP) în întreaga zonă de interes. Se exprimă prin suma dintre valoarea terenului şi valoarea construcţiilor în fiecare tip de utilizare a terenului şi pentru fiecare celulă. 3. Pierderile totale de vieţi omeneşti pentru populaţia sensibilă (Total Expectrd Loss of Life for Sensitive Population, ELLSP), se exprimă prin numărul estimat de decese în rândul populaţiei sensibile (elevi) în întreaga arie de interes. Se calculează ca sumă a numărului de decese estimate (PLL) în toate cele 16 celule geografice şi este diferit pentru fiecare LUP, depinzând de nivelul riscului şi de populaţie în fiecare celulă, iar obiectivul este de a-l minimiza. El exprimă interesul privind siguranţa unui grup de populaţie specifică. 4. Număr total de vătămăti estimate (Total Expected Injuries, EI), se exprimă prin numărul total aşteptat de vătămări în întreaga arie de interes (suma pentru toate cele 16 celule). Depinde de nivelul riscului şi populaţia din fiecare celulă, obiectivul fiind minimizarea acestuia. El exprimă interesul pentru siguranţa populaţiei. În general, riscul de vătămare într-o celulă este mai mare decât riscul decesului. Alte criterii suplimentare se pot referi la reducerea scurgerilor de petrol în râu, reducerea nivelului de zgomot, creşterea gradului de ocupare, zone cu spaţiu verde, etc. , dar considerarea lor în mod explicit, cuantificarea şi analiza, nu fac obiectull acestui studiu. Evaluarea alternativelor Următoarea etapă este evaluarea alternativelor, adică calcularea, pentru fiecare alternativă a "scorului" său în legătură cu toate criteriile utilizate. Valoarea criteriilor legate de securitate (număr estimat de decese, decese în râdul populaţiei sensibile şi vătămări) depind de nivelul riscului şi distribuţia populaţiei 202

în zonă, care este o funcţie de LDTs. Dacă se aplică în aceeaşi celulă diferite LDT, se obţin diferite nivele de populaţie pentru această celulă (de exemplu, Rezidenţial dens înseamnă că pe amplasament este o populaţie cu o densitate mai mare decât rezidenţial). În mod similar, beneficiul socio-economic din exploatarea terenului va fi diferit pentru diferite LDT. Acest beneficiu poate fi aproximat prin valoarea terenului şi valoarea construcţiilor prezente în fiecare celulă (datele din prezentul studiu privind populaţia, tipul de construcţii şi valoarea terenului au fost luate de la National Real Estate Assessment). Pentru diferite LDT-uri aceste valori au fost extrapolate astfel:

♦ ♦ ♦ ♦ ♦

Zone Zonă Zonă Zonă Zonă

nedezvoltate (neprelucrate): fără populaţie – fără beneficiu; rezidenţială: baza analizei (de regulă oglindeşte situaţia prezentă); rezidenţială densă : populaţie în număr mare – beneficiu sporit; industrială: populaţie redusă – beneficiu redus; rezidenţială limitată: ca şi zona rezidenţială dar: - se mută şcolile în regiunea cu risc scăzut, adică din regiunea 2 în regiunea 1, din regiunea 11 în regiunea 14, din regiunea 12 în regiunea 14; - se reduce beneficiul cu costurile reamplasării; ♦ Zona taberei/staţiei de cale ferată: permite exploatarea (în alt mod decât cea nedezvoltată). Criteriile ce privesc siguranţa (securitatea) se evaluează pe baza următoarelor calcule: a. pierderi potenţiale de vieţi omeneşti: riscul mediu în regiune/celulă multiplică cu populaţia corespunzătoare LDT considerat;

se

b. riscul rănirilor: inevitabil, utilizarea unui criteriu ce exclude decesul introduce incertitudini suplimentare în procedura adoptată. Totuşi, aspectul legat de riscul public de vătămare trebuie luat în calcul, chiar şi în aceste condiţii. În mod curent el este estimat ca un multiplu al riscului de deces, deci numărul de vătămări va fi un multiplu de PLL (ex. 5xPLL). Această consideraţie, bazată pe observaţia din accidente precedente că numărul de vătămări este mult mai mare decât numărul deceselor, nu ia în calcul faptul că se combină două distribuţii: pentru ca o persoană să fie vătămată ea trebuie, mai întâi să fie în viaţă. De aceea se propune şi o altă manieră de abordare: - mai întâi, consideraţiile privind vătămarea se aplică numai

persoanelor rămase în viaţă după accident;

-

apoi, aşa cum se prezintă în fig. 3.42, pentru acelaşi nivel al dozei, probabilitatea vătămării este mai mare decât probabilitatea

203

decesului. Cu alte cuvinte, valoarea medie a dozei care produce vătămarea (doza corespunzătoare unui nivel predefinit al vătămării) este mai mică decât valoarea medie a dozei de deces. Pentru calcularea riscului de deces se utilizează funcţia Probit (Probability Unit) (3.7):

Probit = (5 – m/σ) + (1/σ) logn (doză) = A + B logn (doză)

(3.7)

Prin urmare, o descreştere a valorii m poate fi exprimată printr-o creştere a constantei A. Cu alte cuvinte, o cale posibilă de aproximare a riscului vătămărilor este utilizarea funcţiei Probit pentru decese, cu o valoare mărită a constantei A. Mai mult, pentru fiecare scenariu de accidente şi fiecare condiţie meteo (ec. 3.8):

Pvatamare = P(vătămare/în viaţă) P(în viaţă) = P(vătămare/în viaţă) (1 – Pdeces) = P(vătămare/în viaţă) (1 – R)

(3.8) în care probabilitatea P(vătămare/în viaţă) poate fi aproximată prin utilizarea unei valori mai mari a constantei A în ecuaţia Probit. c. riscul pentru populaţia sensibilă : se presupune că valoarea medie a dozei letale pentru populaţia sensibilă este mai mică decât cea pentru populaţia normală şi că abaterea standard σ a distribuţiei populaţiei sensibile este mai mică decât cea pentru populaţia normală (fig. 3.43). Aplicând din nou funcţia Probit se poate constata că, prin ajustarea constantelor A şi B se poate obţine o funcţie adecvată pentru estimarea riscului pentru populaţia sensibilă.

Fig. 3.42. Riscul de vătămare 204

Fig. 3.43. Riscul pentru populaţia sensibilă Aplicarea metodologiei şi rezultate obţinute În problemele cu un număr de alternative limitate se poate aplica o metodologie simplă, care constă în calcularea impactului fiecărei alternative asupra tuturor criteriilor, compararea rezultatelor şi eliminarea celor ineficiente, apoi aplicarea unei strategii de decizie care să facă posibilă aleagerea soluţiei preferate. În cazul de faţă ar trebui calculat impactul fiecărei LUp posibile (adică toate combinaţiile posibile ale LDT pentru cele 16 regiuni, care depăşeşte 67 milioane). Aceasta, reprezintă, din punct de vedere practic, o constrângere. O variantă LUp este eficientă în virtutea celor patru criterii menţionate anterior dacă nu există o alta mai bună!

Generarea unor frontiere eficiente Pentru rezolvarea problemei, se pot utiliza două proceduri: una care foloseşte numai două criterii (PLL şi beneficiul socio-economic), cealaltă care se referă la toate cele 4 criterii.

Procedura bazată pe alegerea a două criterii este una ipotetică, comunitatea locală având ca obiectiv minimizarea deceselor prognozate şi maximizarea beneficiului socio-economic. Aplicarea metodologiei utilizând numai două criterii conduce la 42 soluţii de modele de utilizare a terenului (LUp) (fig. 3.44). Procedura bazată pe alegerea a patru criterii conduce la 1154 soluţii LUp (fig. 3.45). 205

Indiferent de procedura aplicată, se poate afirma că nu există un panaceu universal care să genereze soluţiile cu eficienţă maximă pentru planificarea utilizării terenului. Decizia finală este de competenţa organelor de decizie, în concordanţă cu Directivele Uniunii Europene şi a legislaţiei naţionale.

Fig. 3.44. Frontiera eficientă în varianta cu două criterii

Fig. 3.45. Frontiere eficiente – procedura cu patru criterii: decese anticipate în funcţie de beneficii 206

ÎNTREBĂRI 1. Ce aspecte vizează deciziile privind planificarea terenurilor din apropierea instalaţiilor periculoase? 2. Ce măsuri se stipulează în articolul 12 din Directiva "Seveso II" legate de planificarea terenului? 3. Care sunt abordările/metodologiile de bază UE în privinţa evaluării riscului? 4. Ce alte metodologii se pot aborda, în afara celor menţionate? 5. Prezentaţi în 300 de cuvinte, metodologia bazată pe distanţe medii de siguranţă. 6. Prezentaţi în 300 de cuvinte, metodologia bazată pe consecinţe. 7. Prezentaţi în 300 de cuvinte, metodologia bazată pe risc. 8. Ce este un scenariu de referinţă? 9. Care sunt etapele în analiza multicriterială? 10. Comentaţi în 300 de cuvinte studiul de caz prezentat pentru aplicarea metodei formale multicriteriale cu 2, respectiv 4 criterii. 11. Arătaţi în ce măsură aţi putea aplica această analiză într-un caz concret, pentru o extindere a unităţii în care lucraţi.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Christou M., Amendola A., Smader M., (1999), The control of major accident hazards: The land-use planning issue, J. Haz. Mat, 65, 151-178. Christou M., Matarelli M., (2000), Land-use planning in the vicinity of chemical sites., J. Haz. Mat, 78, 191-222. Council Directive, (1982), Seveso Directive 82/501/EEC (" Seveso I"), Council Diaconu G., Rojanschi V., Bran F., (1997), Urgentele si riscurile de mediu pentru agentii economici, Editura Economica, Bucuresti. Directive of 24 June 1982 on the major Accident Hazards of Certain Industrial Activities. Environmental Risk Analysis and Assessment, http://www.cee.uc.edu Ecological Risk Assessment, ToSC Environmental Briefs for Citizens, http://www.epa. gov Farquharson, J., Quantitative Risk Assessment, http://www.jbfa.com/qrachemical.htm Hazard and Operability Studies (HAZOP), www.rsc.org 207

Hilficker S.F., Strategies for Environmental Risk Management, http://www.ermi.net/risk_mgmt.php. Hofmann M., (1995), Umweltrisiken und –schaden in der Haftpflichtersiecherung, VVW Karlsruhe. Huff A., Analysis of Safety Instrumented Systems to Meet Plant Objectives, http://www.jbfa.com Legea 137/1995, Legea Protecţiei Mediului, MO 304/1995. McNamee D., Risk Management Today and Tomorrow, http://www.mc2consulting.com McNamee D., The New Risk Management, http://www.mc2consulting.com OM, (1997), Ordinul 184/1997 al Ministerului Apelor, Pădurilor, Protecţiei Mediului, MO nr. 303/1997. Ozunu Al.,(1998), Elemente de hazard şi risc în industrii poluante, Editura Accent, Cluj Napoca. Popescu D., Pavel Al., (1998), Risc tehnic/tehnologic. Inginerie şi management. Metoda MADS-MOSAR, Editura Brilliant, Bucureşti. Risk management white paper, http://www.tacarlson.com Risk Analysis Methodologies, http://home1.pacific.net.sg/~thk-risk.html Tudose I., (2001), Estimarea şi managementul riscului, Curs format IDD. Wentz C., (1998), Safety, Health and Environmental Protection, McGraw Hill, Boston. Zakri A.H., (2001), International Standards for Risk Assessment and Tisk Management of Biotechnology, ICTSD Workshop on Biotechnology, Biosafety and Trade, Bellevue, Elveţia, 18-20 iulie 2001.

208

4. MANAGEMENTUL RISCULUI 4.1. Cadrul general Estimarea riscului are mai mult decât o simplă componentă fizică, chimică, de mediu sau sănătate. Cerinţele de bază pentru asigurarea eficienţei economice şi a echităţii sociale impun o evaluare comparativă. Orice evaluare implică un sistem de valori şi o unitate de măsură. Abordarea simplă înseamnă compararea nivelelor de risc cu standarde predefinite, care totuşi pun problema modului de măsurare şi a provenienţei standardelor (Lack, 2001). Obiectivul central al estimării riscului este să asigure un suport pentru luarea deciziilor prin estimarea riscurilor generării de efecte adverse asupra sănătăţii umane şi a mediului produse de substanţe chimice, factori fizici şi alţi stresori/poluanţi ai mediului. Din motive de ordin practic, metodologiile pentru estimarea riscurilor sănătăţii umane şi pentru mediu se pot dezvolta independent. Totuşi, odată cu conştientizarea necesităţii protecţiei sporite a mediului şi sănătăţii este necesară considerarea unei abordări mult mai integrate, holistice, a estimării riscului. Este importantă în acest context integrarea riscului pentru sănătatea şi bunăstarea umană cu riscul pentru alte organisme vii, populaţii, ecosisteme, sisteme tehnice/tehnologice (OECD, 2003). Estimarea integrată a riscului reprezintă un element cheie atât în identificarea problemelor complexe ale mediului înconjurător cât şi pentru formularea şi comunicarea lor, astfel încât să fie posibilă elaborarea unei politici de mediu echitabile şi transparente, precum şi stabilirea de reglementări şi luarea de decizii. O abordare pragmatică a estimării riscului pentru mediu poate transforma un proces extrem de complicat, detaliat şi consumator de resurse, într-un instrument eficient pentru luarea de decizii. Managementul integrat al riscului este un proces continuu, proactiv şi sistematic pentru înţelegerea, gestionarea şi comunicarea riscului dintr-o perspectivă largă, în sensul că este posibilă luarea de decizii care să contribuie la realizarea obiectivelor globale ale unui sistem/organizaţie. Managementul riscului de mediu diferă semnificativ de managementul altor tipuri de risc, deoarece caracteristicile sale particulare reflectă complexitatea mediului. Numărul mare de ecosisteme şi organisme, modul în care acestea

209

interacţionează între ele sau cu sistemele limitrofe generează atât un grad înalt de complexitate cât şi un nivel semnificativ de incertitudine. Rezolvarea problemelor mediului înconjurător înseamnă mai mult decât îndepărtarea substanţelor toxice. Această complexitate induce cerinţa ca managementul riscului de mediu să aibă în vedere următoarele aspecte: • definirea problemei • evaluarea importanţei unor date şi cunoştinţe • analiza datelor de intrare şi a suportului • clasificarea multiplelor forme şi tipuri de incertitudine si variabilitate • analiza datelor în procesul de luare a deciziilor • modul de realizare a consensului • modul de comunicare a rezultatelor şi concluziilor • lucrul în echipe multidisciplinare pentru obţinerea de rezultate care să se rezolve problematica mediului înconjurător, care să asigure eficienţa costurilor şi siguranţa comunităţii. De cele mai multe ori, deciziile se referă la perioade lungi de timp şi sunt fundamentate pe ipoteze multiple privind impactul potenţial, cum ar fi, de exemplu, efectul asupra generaţiilor viitoare. Datorită dificultăţii de a formula ipoteze precise, deciziile sunt adesea adoptate în condiţiile de incertitudine ştiinţifică asupra consecinţelor posibile.

4.2. Particularităţi ale managementului riscului de mediu Managementul riscurilor conferă oricărei organizaţii capacitatea de a înţelege mai bine modul de derulare a operaţiilor şi abilitatea de a răspunde mai eficient la schimbările circumstanţelor interne şi externe. Managementul riscului de mediu poate conduce la beneficii directe pentru orice organizaţie, prin îmbunătăţirea informaţiilor disponibile. Astfel, managementul riscului de mediu poate: - reduce cheltuielile şi adăuga valoare; - minimiza expunerea organizaţiei la riscuri; - creşte probabilitatea continuării în condiţii normale a activităţii şi obţinerii de noi avize şi autorizaţii; - demonstra mai simplu conformitatea cu legislaţia în vigoare; - îmbunătăţi imaginea şi reputaţia organizaţiei. Organizaţiile pot să implementeze sistemul de management al riscului de mediu în vederea atingerii următoarelor obiective: - adoptarea deciziilor în cunoştinţă de cauză; - planificarea sistemului de management în baza ierarhizării riscurilor de mediu; - alocarea şi utilizarea mai eficientă a resurselor disponibile; 210

-

creşterea capacităţii manageriale din perspectiva obligaţiilor care îi revin unei organizaţii care îşi desfăşoară activitatea într-un mediu concurenţial; - obţinerea unui nivel ridicat de transparenţă a procesului de management şi de adoptare a deciziilor; - asigurarea unui grad de flexibilitate mai mare pentru acţiunile alternative, ca urmare a unei mai bune înţelegeri a surselor de risc; - conformarea cu cerinţele legislaţiei relevante; - fundamentarea unei abordări privind modul de management al incertitudinii; - asigurarea unei mai bune identificări şi puneri în valoare a oportunităţilor. Beneficiile posibile pe termen lung includ: - planificarea strategică eficientă, ca rezultat al nivelului ridicat de cunoaştere şi înţelegere a factorilor cheie de expunere la risc; - diminuarea costurilor, ca urmare a prognozării efectelor nedorite şi adoptării măsurilor adecvate de prevenire a acestora; - asigurarea unui grad sporit de pregătire pentru punerea în valoare a consecinţelor pozitive; - îmbunătăţirea proceselor de auditare şi creşterea gradului de valorificare a rezultatelor revizuirilor interne şi externe; - rezultate mai bune în termeni de eficienţă, eficacitate şi adecvare a programelor; de exemplu, un management de mediu îmbunătăţit şi o mai bună alocare a resurselor disponibile (umane, financiare şi materiale); - asigurarea unei baze eficiente de comunicare între organizaţii şi părţile afectate/interesate, în vederea formulării direcţiilor şi conceperii programelor prioritare de acţiune; - realizarea unui management durabil. Nivelul de complexitate al programului de management al riscului de mediu trebuie să menţină un echilibru între costurile asociate managementului riscului şi beneficiile prezumate.

4.3. Principii ale managementului riscului de mediu Managementul riscului este un proces de luare a deciziilor în urma căruia rezultatele din estimarea riscului sunt integrate cu principii economice, tehnice, sociale şi politice pentru generarea unor strategii de reducere a riscului. Managementul riscului se bazează pe următoarele principii: • Obligativitate • Abordare formală, structurată şi sistematizată • Acoperirea tuturor operaţiilor pe întregul lor ciclu de viaţă • Integrarea cu managementul global al unităţii • Integrarea în managementul mediului • Continuitate 211

Procesul de management al riscului este de tip iterativ, fapt ilustrat prin buclele de feed-back din fig. 4.1. El poate fi repetat în condiţiile introducerii unor criterii modificate sau suplimentare de evaluare a riscurilor, rezultând un process de îmbunătăţire continuă. Etapele procesului generic de management al riscului sunt următoarele: • stabilirea contextului: determinarea contextului strategic, organizaţional şi de management al riscurilor, precum şi stabilirea structurii analizelor şi a criteriilor pe baza cărora riscurile vor fi evaluate; identificarea părţilor afectate/interesate şi definirea politicilor de comunicare şi consultare; • identificarea riscurilor: identificarea, ca fundament al analizei ulterioare, a ceea ce se poate întâmpla, de ce şi cum, inclusiv a pericolelor şi a consecinţelor asociate; • analiza riscurilor: analiza riscurilor, în termeni de probabilitate şi gravitate; posibilităţile de control şi efectul măsurilor de control asupra gravităţii consecinţelor; probabilitatea de producere şi gravitatea pot fi combinate în vederea estimării nivelului de risc; • evaluarea şi ierarhizarea riscurilor: compararea nivelurilor de risc estimate cu criteriile prestabilite; în continuare, riscurile pot fi ierarhizate în vederea identificării priorităţilor; riscurile identificate ca având o prioritare redusă pot fi acceptate fără a fi tratate, constituind doar subiectul monitorizării şi revizuirii; • tratarea riscurilor: dezvoltarea şi implementarea unui plan de management, care trebuie să includă consideraţii privindalocarea resurselor financiare şi de altă natură, precum şi termene de acţiune; • comunicare şi consultare: consultarea şi comunicarea cu părţile afectate/interesate, interne şi externe, în fiecare etapă a procesului de management al riscului; • monitorizare şi revizuire: monitorizarea şi revizuirea riscurilor, precum şi evaluarea performanţelor sistemului de management al riscurilor şi a modificărilor care îl pot afecta. Deşi sunt prezentate ca activităţi independente, în practică etapele enumerate anterior se găsesc într-o strânsă interacţiune. De exemplu, atunci

212

când riscurile au fost identificate, contextul şi criteriile trebuie revizuite, iar anumite aspecte ale analizei trebuie reconsiderate.

Fig. 4.1. Modelul procesului de management al riscului (AS/NZS 4360:2001).

Unul din cele mai importante aspecte ale managementului riscului il reprezintă integrarea şi includerea intereselor şi valorilor publice, realizarea unei medieri a grupurilor de interese, agenţii de administrare locală, alte instituţii responsabile pentru stabilirea criteriilor specificate de evaluare a strategiilor prioritare.

4.4. Factori care influenţează managementul riscului Factorii care afectează managementul riscului de mediu includ sunt: - absenţa datelor sau existenţa unui volum redus de date; - necesitatea formulării unor ipoteze; - variabilitatea naturală; - utilizarea unor concepte, tehnici şi metode noi, care provin din domenii ştiinţifice insuficient dezvoltate şi care constituie obiectul a numeroase dispute şi controverse în ceea ce priveşte acţiunile care trebuie întreprinse;

213

-

-

duratele mari de timp (de exemplu, deşi trebuie să se ţină seama de generaţiile viitoare, modificările ecologice se pot produce lent, datorită decalajului temporal dintre acţiunea cauzelor şi materializarea efectelor); efectele potenţiale asupra mediului şi a bunăstării economice la scară locală, regională, naţională, internaţională, globală şi posibilitatea producerii unor consecinţe ireversibile; absenţa unei legături directe şi clare între anumite cauze şi efecte asupra mediului.

4.5. Activităţi specifice managementului riscului Procesul de management al riscului implică în general, parcurgerea următoarelor etape: • identificarea şi analiza expunerii: - managerii identifică pericolele apărute ca urmare a expunerii la riscuri - odata identificate, acestea sunt caracterizate din punctul de vedere al surselor, probabilităţilor, intensităţii, efectelor şi potenţialelor de eliminare şi, dacă nu este posibil, de reducere • evaluarea şi selecţia tehnicilor alternative de management al riscului Există din acest punct de vedere două moduri de abordare: - controlul riscului (eliminare, prevenire, reducere, segregare sau transfer) - abordarea din punct de vedere financiar a riscului prin mecanisme de transfer, asigurări şi contractuale (specific, de regulă, sistemelor financiare) Managementul riscului de mediu este similar cu procesul clasic de management al riscului, cu cel puţin două excepţii (fig. 4.2) (Franzen, 2001): - responsabilităţile privind mediul implică aspecte legale şi financiare, motiv pentru care este necesară formularea atentă a problematicii de identificare şi evaluare a naturii aspectelor de mediu care implică utilizarea evaluărilor de mediu şi, în particular, de risc. • aceste evaluări necesită date, informaţii şi ipoteze privind baza ştiinţifică (aspecte fizico-chimice, biologice), inginerească, socio-politică, şi demografică a aspectelor de mediu . este la fel de important să se aibă în vedere şi aspectele legale. Toate acestea se cer combinate astfel încât să poată face posibilă şi o estimare a riscului financiar ce decurge din riscul de mediu. • remedierea, este cea mai aplicată practică de management al riscului

214

Fig. 4.2. Compararea procesului de management al riscului, în general cu procesul de management al riscului de mediu 215

4.5.1. Descriere Managementul riscului este, la modul general, o activitate pe care fiecare individ o face zilnic, pentru a decide, din mii de alternative, ce trebuie făcut la un moment dat. Adesea, aceste activităţi sunt consecinţa acţiunii subconştientului, dar indiferent de forţa motrice care le generează, contribuie la modificarea comportamentului în situaţiile în care un eveniment ce implică risc începe să se manifeste. Alegerea unei opţiuni de comportament depinde de atitudinea în faţa riscului. Managementul riscului pentru mediu (Environmental Risk Management, ERM) se referă la: - politici, proceduri şi practici aplicate în mod sistematic pentru identificarea hazardelor; - consecinţe ale acestor hazarde; - estimarea riscului (calitativ şi cantitativ); - evaluarea nivelelor de risc în funcţie de criterii şi obiective relevante; - luarea de decizii în legătură cu riscurile identificate şi diminuarea lor. Deciziile privind managementul riscului au implicaţii majore, de ordin operaţional şi financiar, cât şi un potenţial serios în ceea ce priveşte impactul asupra mediului. Până nu demult acste decizii au fost luate mai mult pe baze intuitive, sprijinite pe multă experienţă, care nu au dat rezultate bune în asigurarea unui management optim al riscului. La ora actuală există preocupări majore pentru realizarea de analize sistematice privind expunerea la risc şi elaborarea unui program de management al riscului cu ţintă precisă, eficient din punctul de vedere al acţiunilor şi costurilor. Aceste abordări sistematice oferă beneficii considerabile care includ: - performanţe sporite în ceea ce priveşte protecţia mediului şi optimizarea utilizării resurselor; - măsuri privind managementul riscului specifice fiecărui caz în parte şi eficiente din punctul de vedere al costurilor. Există numeroase situaţii care au precedat şi impulsionat activităţile specifice estimării şi managementului riscului: • recunoaşterea, după anii ‘60 a semnificaţiei impactului asupra mediului şi a reglementărilor asociate acestuia pentru protecţia mediului înconjurător; • elaborarea unor metodologii de control şi management a hazardelor de mediu bazate pe risc. Iniţial, măsurile de protecţie a mediului s-au limitat la controlul poluării şi au favorizat calea reglementărilor ca au stabilit limite de poluare. Acestea au condus la plata unor penalităţi importante pentru poluatori, dar cu consecinţe uneori incomensurabile asupra calităţii mediului. Drept urmare, în paralel cu controlul poluării s-au elaborat cerinţe riguroase pentru evaluarea impactului 216

pentru mediu, atât pentru unităţi existente cât şi pentru cele noi, ce urmează a fi amplasate. Analizele bazate pe risc s-au dovedit utile pentru eliminarea unor incertitudini în privinţa investiţiilor noi. Evaluările de risc şi managementul riscului se realizează ţinând cont de faptul că nu pot fi eliminate complet consecinţele negative la unei acţiuni sau activităţi. De aceea s-a considerat necesar să se aprecieze: - severitatea şi probabilitatea producerii acestor efecte adverse; - eficienţa, din punctul de vedere al costurilor a măsurilor de control şi aplicabilitatea lor; - acceptabilitatea sau tolerabilitatea riscului rezidual, după ce au fost aplicate măsurile de control de care s-a dispus. Analizele bazate pe risc au fost utilizate mai întâi în industria nucleară şi apoi în întreg spaţiul industrial, caracterizat printr-o complexitate sporită în comparaţie cu alte sisteme. Orientarea spre reglementări bazate pe performanţa în protecţia mediului au stimulat managementul de mediu bazat pe evaluări de risc, care s-au considerat necesare pentru a demonstra că au fost luate în calcul toate problemele relevante pentru un sistem şi că au fost aplicate măsuri pentru un management rezonabil. În acelaşi timp, aplicând managementul riscului se identifică, pentru un proces dat, măsurile eficiente pentru diminuarea sau eliminarea unui anumit hazard şi reducerea riscului la un nivel acceptabil.

4.5.2. Etape ale procesului de management al riscului Procesul de management al riscului cuprinde mai multe etape, dar simpla parcurgere a acestora nu asigură, într-o măsură suficientă, un program eficient de management al riscului. Managementul riscului este un proces continuu care implică identificarea riscului, analiza, utilizarea, monitorizarea, planificarea, documentarea continuă pe întreaga desfăşurare a procesului. Interacţiunea dintre diferite activităţi conţinute în managementul riscului este prezentate în fig. 4.3, care ilustrează natura, interdependenţele şi nevoia de comunicare eficientă. Principalele etape ale procesului de management al riscului sunt: Planificarea Este procesul de elaborare şi documentare pentru o realizarea unei strategii organizate, cuprinzătoare şi interactive pentru identificarea şi urmărirea riscurilor, elaborarea planurilor de tratare a riscurilor, efectuarea evaluării continue a riscului, asigurarea unor resurse adecvate pentru identificarea şi diminuarea riscurilor.

217

Identificarea riscului Este procesul de examinare a zonelor critice pentru evenimentele care reprezintă riscuri potenţiale în vederea asigurării costurilor, programelor, obiectivelor de performanţă. Analiza riscului Este procesul de evaluare a fiecărui risc care să permită atât descrierea acestuia prin probabilitatea de producere, severitatea consecinţelor şi relaţia cu alte zone sau procese cu risc , cât şi stabilirea unor priorităţi. Caracterizarea riscului Este procesul de identificare, evaluare, selectare şi aplicare a căilor de diminuare a riscului, a transferabilităţii, permisivităţii sau acceptanţei opţiunilor de asigurare a unui nivel acceptabil al riscului, condiţionat de constrângerile şi limitările din program. Monitorizarea riscului Este procesul de urmărire şi evaluare sistematică a performanţelor acţiunilor de manipulare a riscului comparativ cu limitele prevăzute în program. Documentarea în legătură cu sistemele de risc Este procesul de înregistrare, menţinere şi raportare a datelor în legătură cu riscul, a succesului aplicării tehnicilor de tratare a riscului, rezultatele analizelor de risc, comunicarea rezultatelor acestor activităţi membrilor echipei de management al riscului. Perfecţionare continuă Este procesul de revizuire şi perfecţionare a proceselor de management al riscului prin rafinarea calificărilor şi definirea nevoilor de viitor.

218

Fig. 4.3. Diagrama procesului de management a riscului

4.5.3. Elaborarea unui program formal de management al riscului Subiectul managementului de risc este un domeniu larg care include domeniile discutate mai sus, dar şi altele. Elementele dintr-un program global de management al riscului vor fi integrate în toate zonele locului de muncă (tabelul 4.1). Protecţia siguranţei, sănătăţii mediului necesită implicarea continuă a fiecăruia. Managemanetul efectiv al riscului asigură un răspuns obiectiv şi consistent la riscurile identificate. Aceasta cere o riguroasă planificare, organizare, implementare şi control pentru a realiza un program de succes privind managementul riscului. Există un număr de metode de analiză. Aceste metode se bazează pe procesele de luare a deciziilor pentru a da recomandări privind gradul de risc ca rezultat al expunerii la pericole. Evaluările pot de asemenea să asigure abilităţi privind măsurile de control în vederea reducerii riscurilor. Recunoaşterea pericolelor potenţiale cer o familiarizare considerabilă cu operaţiile şi procesele corespunzătoare, depozitarea şi distribuţia materialelor şi produselor şi activităţile relevante din domeniu. Locurile de muncă constituie o situaţie dinamică. Ele sunt într-o continuă schimbare în privinţa operaţiilor, proceselor şi altor cerinţe privind lucru. Există pericole potenţiale, raportate la factori umani, situaţionali şi de mediu. Aceste pericole trebuie să fie recunoscute, cuantificate şi controlate. De

219

exemplu, operaţiile şi procesele utilizează materii prime pentru a realiza produse, subproduse sau produse secundare şi deşeuri. OSHA cere un inventar al chimicalelor (Hazard, Comunication Standard: 29 CFR 1910.1200).

Tabelul 4.1.

Elementele unui program de management al riscului

Identificarea pericolului (hazardului) Evaluarea (analiza) riscului Controale administrative Controale inginereşti Planificarea acţiunilor în caz de urgenţă Instriurea privind exploatarea şi acţiunea în caz de urgenţă Investigarea accidentelor şi incidentelor Evaluarea eşecurilor Audituri interne şi externe Feedback şi iterare

Furnizorii trebuie să ofere o notificare scrisă privind datele de siguranţă a oricărei substanţe chimice. Examinarea unui proces, operaţie şi instalaţie, din punctul de vedere al pericolelor potenţiale, constituie o sarcină complexă. În general, cel mai indicat este să se înceapă cu diagrama fluxului procesului şi un plan de amplasare. Acestea, împerună cu procedeele standard de exploatare, vor furniza o descriere importantă a operaţiilor pentru studiu şi evaluare. Orice program de management al riscului trebuie să permită revizuirea şi modernizarea permanentă. În acest sens este necesară elaborarea unui program complet de management al riscului. Etapele de elaborare a unui plan robust de management al riscului sunt: 1. evaluarea tehnicilor existente de management al riscului ; 2. perfecţioanrea tehnicilor existente de management al riscului şi elaborarea unor procese adiţionale necesare creeerii unui proces integrat de management al riscului; 3. implementarea unei maniere active de abordare pentru identificarea, evaluarea şi managementul programelor de risc pentru a se asigura

220

un proces de management consistent precum şi reproductibilitatea identificării riscurilor; 4. elaborarea unor tehnici aplicabile în evaluarea unor strategii de tratare a riscului; 5. elaborarea unui manual pentru procesul de management al riscului, care să descrie procedurile de identificare, analiză, manipulare, monitorizare a riscurilor şi pentru asigurarea posibilităţilor de perfecţionare continuă a procesului de management al riscului; 6. aplicarea unor instrumente software pentru a permite managerilor de risc să analizeze riscul, din punct de vedere cantitativ, utilizând tehnici bazate pe statistică şi simulare, pentru modelarea impactului riscului asupra unor activităţi anterioare sau ulterioare; 7. instruirea managerilor de risc asupra modalităţilor de utilizare eficientă a instrumentelor de analiză, modelelor de simulare şi a altor metode cantitative de monitorizare şi a impactului diminuării riscului, transferului, permisivităţii sau strategiei de acceptare; 8. stabilirea procedurilor de pregătire a planurilor de management al riscului şi definirea dimensiunii, costurilor sau consecinţelor aplicării acestor planuri; 9. furnizarea de informaţii organizaţiilor de arbitraj în domeniul riscului într-un format consistent, astfel încât membrii acestor organizaţii să aibă posibilitatea să evalueze riscurile monitorizate perioadă cu perioadă sau proiect cu proiect; 10. asigurarea unei comunicări permanente între managementul riscului şi comunitatea de management a programelor de dezvoltare pe baza unui document de lucru care să permită analiza şi identificarea periodică a riscului; 11. elaborarea şi conducerea acţiunilor de instruire în domeniul procesului de management al riscului. Un sistem de management al riscului capabil să furnizeze instrumentele de determinare a probabilităţii cu care se produce un eveniment, impactul pe care evenimentul l-ar avea asupra unui program, costul măsurilor de prevenire reprezintă întotdeauna un avantaj în competiţia dintre sistemele socio-

221

economice. Aceste instrumente sporesc capacitatea factorilor de decizie să aprecieze incertitudinile, să monitorizeze rezultatele şi efectele asupra costurilor şi a altor performanţe nefinanciare. În fig. 4.4. se prezintă schematic cadrul managementului riscului.

Fig. 4.4. Cadrul de realizare a managementului riscului

4.5.4. Acţiuni pentru managementul riscului La baza metodologiei ERM stau următoarele tipuri de acţiuni:

•

definirea sistemului (entităţii) pentru care se realizează managementul în general şi, de risc, în particular:

Există numeroase motive pentru iniţierea unui program ERM. Acestea pot fi intrinseci sau extrinseci în funcţie de reglementările existente sau de alte cerinţe externe. Dacă, de exemplu, un proces de evaluare a impactului pentru o mină nouă sau pentru extinderea uneia existente include şi necesitatea unui ERM, scopul poate fi stabilit anterior cu claritate. Altfel, scopul şi obiectivele ar putea definite într-o manieră ambiguă. Procesul ERM ar putea fi iniţiat şi de producerea unui incident sau recunoaşterea faptului că este necesară rezolvarea unei probleme critice. Chiar şi atunci când este iniţiat cu un singur scop, ERM

222

poate fi considerat ca un exerciţiu ce poate oferi beneficii suplimentare pe măsură ce include alte aspecte ale riscului. Dependent de scopul şi obiectivele propuse, acest xerciţiu se poate extinde pe câteva operaţii sau poate fi limitat la o singură operaţie. De asemenea este posibil ca un exerciţiu ERM ar putea fi limitat la un hazard particular sau un set de hazarde sau la o consecinţă particulară sau la o clasă de consecinţe. Când ERM este limitat la o parte a unei organizaţii, operaţie sau intreprindere este recomandabil să se stabilească contextul organizaţional sau operaţional al entităţii care trebuie condusă şi să i se definească limitele. Definirea clară a entităţii constituie un sprijin în conştientizarea faptului că limitarea scopului nu constituie o pierdereşi că părtţi excluse la un moment dat din întreg pot fi incluse treptat în funcţie de necesităţi.

•

definirea scopurilor urmărite în realizarea studiului, a obiectivelor şi a sistemelor/subsistemelor investigate:

Definirea scopurilor urmărite în realizarea studiilor din cadrul ERM este un aspect deosebit de important, deoarece adesea pot exista constrângeri legate de timp şi resurse. Scopul şi metodele selectate pentru realizarea studiilor necesită armonizarea cu aceste constrângeri. Trebuie avut în vedere că limitarea studiului afectează calitatea sa şi a valorii rezultatelor sale. Faptul că studiul este preliminar sau final trebuie menţionat în definirea scopurilor acestuia. Cu toate că scopul studiilor separate este limitat, fiecare dintre ele trebuie să se ocupe de analiza interacţiunilor şi interdependenţelor dintre anumite părţi ale sistemului în studiu şi alte părţi aceluiaşi sistem şi sisteme extene. În paralel cu definirea scopurilor se vor selecta metodele şi personalul destinat efectuării studiului. Toţi cei responsabili cu studiul şi cei care vor avea un rol major în realizarea lui ar trebui să aibă posibilitatea de a influenţa stabilirea scopului înainte ca acesta să devină definitiv. În mod similar scopului, resursele şi metodele se vor influenţa reciproc, procesul căpătând un caracter iterativ.

•

familiarizarea membrilor echipei cu sistemul risc şi descrierea acestuia:

generator de

Un stadiu important al analizei de risc îl constituie familiarizarea cu sistemul, cu contextul său de mediu şi operaţional şi descrierea acestuia. Volumul de muncă necesar în acest stadiu va depinde de modul de abordare de către personalul responsabil şi nivelul de acutateţe necesar. Dacă sistemul este studiat de persoane deja familiare cu acesta, s-ar putea spune că este necesar un efort minim de familiarizare cu sistemul în discuţie. Experienţa arată totuşi că există un grad mare de variabilitate în perceperea individuală a diferitelor aspecte ale unui sistem. Aceasta include o înţelegere insuficientă a modului de proiectare şi

223

funcţionare a unui echipament fizic şi a infrastructurii adiacente precum şi şi a procedurilor şi practicilor operaţionale. În această etapă a analizei se acumulează cunoştinţe, informaţii fundamentale din care se pot deduce anumite recomandări pentru etapele ulterioare. Dacă sistemul este analizat de persoane mai puţin familiarizate cu acesta (personalul din conducerea companiei sau din altă instituţie ori consultanţi), atunci familiarizarea este cu atât mai importantă. Familiarizarea cu sistemul şi elborarea unei descrieri a acestuia sunt necesare pentru structurarea studiului ERM. Studiile pot fi structuraze în mai multe moduri, de exemplu: - fie în jurul etapelor operaţionale ale unui proces minier; - fie în jurul zonelor operaţionale sau ale echipamentelor. Aceste aspecte pot fi combinate în diferite moduri astfel încât să rezulte o structură logică şi sistematică care să cuprindă toate aspectele sistemului ce trebuie studiat. Structura trebuie să permită şi interconexiuni (servicii, echipament, comunicaţii). Procesul de familiarizare se bazează pe utilizarea unei documentaţii care include desene, hărţi, proceduri, rapoarte ale unor studii anterioare şi cercetări care include documentaţii ale evaluărilor de impact (EIA) şi rapoarte de audit. Pentru operaţiile existente o inspecţie de tip audit ar putea fi o sursă importantă de date. Descrierea sistemului trebuie să fie profundă şi cuprinzătoare în limitele scopului, altfel va fi dificil de realizat identificarea hazardului. Importanţa corectitudinii acestor etape iniţiale nu poate fi exagerată, deoarece ele sunt baza pe care se fundamentează etapele ulterioare şi ERM în ansamblu.

•

identificarea hazardelor asociate cu posibilele riscuri, inclusiv elaborarea unor scenarii ale unor accidente posibile:

Identificarea hazardelor ar trebui să fie un proces structurat, care funcţionează sistematic pe baza elementelor instalaţiei sau sistemului de studiat (aşa cum au fost identificate în procesul familiarizare/descriere). Aceasta va maximiza gradul de descoperire/identificare a tuturor evenimentelor şi împrejurărilor care ar putea conduce la rezultate adverse semnificative. Pentru fiecare element ales din instalaţie sau sistem trebuie acordată o atenţie deosebită în legătură cu: - evenimente sau împrejurări care ar putea iniţia pericole; - consecinţele acelor evenimente sau împrejurări; - elemente tehnice, operaţionale şi de organizare pentru siguranţă şi control, de care se dispune; - posibilitatea de apariţie a evenimentului sau împrejurării iniţiatoare;

224

posibilitatea de transformare a acestuia/acesteia în rezultate adverse semnificative, dacă se utilizează elemente de siguranţă şi control; Identificarea hazardelor trebuie să cuprindă, printre altele: hazarde asupra tuturor factorilor de mediu potenţial afectaţi , care include, - ape de suprafaţă şi subterane; - aer (praf, cenuşă, fum); - atmosferă (efectul de seră, reducerea statului de ozon), zonele naturale, flora şi fauna, incluzând speciile vulnerabile şi ecosistemele; - păduri, terenuri agricole şi păşuni, cu animale şi recolte; - sol (contaminare, eroziune, degradare); - structuri geologice; - ecosisteme acvatice; - structuri antropice; - securitatea şi sănătatea umană; - valori estetice şi culturale. toate tipurile de hazarde care includ: - incendii; - explozii; - deversări de materiale toxice şi poluante; - schimbări ale cursurilor de ape; - introducerea unor specii de plante şi animale exotice sau patogene; - fisurarea barajelor; - alunecări de teren; emisii continue, nu numai accidentale ; deşeuri şi produse secundare. -

♦

♦

♦ ♦

Există diferite metode de identificare şi evaluare a hazardelor, precum şi modalităţi diferite de prezentare a informaţiilor legate de acestea. Cea mai bună metodă de lucru este cea a evaluării din perspectiva altora. Aceasta se aplică în particular atunci când cei care identifică hazardul nu sunt asociaţi operaţional cu instituţia sau sistemul considerat. Uneori, ca de exemplu în cazul metodei Hazard and Operability (HAZOP), se aplică pentru identificarea hazardelor procedeul brainstorming, care poate permite participarea directă a tuturor părţilor relevante, incluzând consultanţi, manageri, proiectanţi, supervizori, operatori şi specialişti din exteriorul sistemului. Trebuie subliniat faptul că, deşi hazardele sunt identificate în totalitate, unele aspecte vor trebui reexaminate pentru a le clarifica în faza de analiză a posibilităţii de producere sau analiză a consecinţelor, sau chiar în estimarea sau evaluarea riscului.

225

•

analiza consecinţelor:

Analiza consecinţelor cuprinde nu numai rezultatele, dar şi paşii care conduc la acestea. De exemplu, pentru aprecierea efectului unei furtuni asupra unui baraj, analiza consecinţelor se referă la: ƒ consecinţele furtunii asupra volumului de apă primit de baraj; ƒ gradul de inundare şi posibilitatea de cedare a barajului; ƒ consecinţele poluanţilor deversaţi şi concentraţiile/persistenţa în apă, după tecerea de baraj; ƒ consecinţele asupra speciilor acvatice şi ecosistemelor. Pentru fiecare element trebuie luate în considerare mai multe aspecte: - mărimea; - răspândirea; - gravitatea; - durata. Ca parte a acestei analize poate fi considerată şi acţiunea de elaborare a unui cadru de înţelegere a rezultatelor /consecinţelor evenimentului iniţiator. Analiza consecinţelor are întotdeauna componente calitative şi cantitative. Unele pot fi măsurate, estimate sau proiectate cu o precizie relativă, în timp ce altele se vor baza mai mult pe o analiză calitativă. Limitele cunoştinţelor cunoaşterii şi ale capacităţii de modelare cresc, în general cu fiecare etapă, de la cea iniţială până la cea finală. Analiza consecinţelor prin prisma “stării finale” este prea dificilă şi consumatoare de timp, iar incertitudinile inerente prea mari. Prin urmare, calea de abordare uzuală este realitzarea analizei, în detaliu, până într-un stadiu intermediar. Analiza celor mai grave cazuri este des utilizată pentru a testa limitele impacturilor potenţiale. Dacă această analiză nu indică un potenţial serios a impacturilor semnificative, atunci acestea pot fi ignorate.

•

analiza posibilităţilor de concretizare:

Aceste posibilităţi/probabilităţi includ: - frecvenţele evenimentului iniţiator; - probabilitatea ca elementele de siguranţă să nu răspundă necesităţilor; - posibilitatea ca un eveniment care produce un accident să producă şi căderea sistemului de siguranţă; - posibilitatea producerii de erori umane; - posibilitatea producerii unor fenomene meteorologice (vânturi puternice, averse de ploaie intense, frecvente sau de durată); - probabilităţi de deces/vătămare, pentru oameni şi alte specii.

226

Arborii logici (arborele evenimentelor sau arborele defecţiunilor) cuprind o metodă analitică adesea utilizată pentru a formula o apreciere asupra componentelor ce constituie intrări pentru eveniment sau ieşiri care interesează din punctul de vedere al ERM. Ca şi în cazul analizei consecinţelor, sursele de date pot fi numeroase şi variate. Există baze de date bine stabilite pentru elemente precum părţi ale unor echipamente (pompe, valve), bazate pe experienţa industrială, dar sunt şi situaţii în care nu se dispune de informaţii calitative şi atunci se apelează la extrapolări, compilări, manipulări de date. Indiferent de sursa de provenienţă a datelor, este necesară acordarea unei atenţii sporite selectării acestora, deoarece rezultatul analizei poate fi influenţat negativ de selectarea/generarea frecvenţelor şi probabilităţilor.

•

estimarea şi caracterizarea riscului, inclusiv identficarea generatorilor de risc, a oportunităţilor de reducere a riscului şi analiza de sensibilitate:

Estimarea sau caracterizarea riscului necesită combinarea rezultatelor analizei consecinţelor şi probabilităţilor, astfel încât să poată fi generată o estimare sau indicare a posibilităţii de producerea rezultatelor adverse. Estimarea riscului este termenul utilizat în mod curent atunci când analiza are o componentă cantitativă substanţială. Caracterizarea se foloseşte când este vorba de aprecieri calitative. Estimatele de risc sunt exprimate în mod obişnuit ca şansele ca un rezultat advers să apară într-un an (ca rezultate finale sau intermediare), cum ar fi, de exemplu, unu la un milion per an şansa de deces într-un amplasament specificat. Rezultatele calitative pot fi descrise prin ierarhizări, de la foarte redus la extrem de mare. Aceste ierarhizări se bazează pe combinarea severităţilor înalte şi reduse, a probabilităţilor mari şi mici sau prin perechi de descriptori cum ar fi severitate înaltă/probabilitate mare, probabil/minor, foarte improbabil/catastrofal.Adesea se pot folosi scoruri numerice prin adăugarea sau multiplicarea consecinţelor alocate şi scorurilor de probabilitate. Riscul poate fi materializat printr-un rezultat individual sau un grup de rezultate. În general este recomandabil să se folosească rezultate cumulate – risc cumulat. Nivelele cantitative de risc pot fi prezentate grafic în diferite moduri: ƒ ƒ

contururi de risc (izorisc) şi variante cum ar fi reprezentări tridimensionale şi benzi de culoare şi gradienţi, atunci când impactul riscului acoperă o zonă; diferite tipuri de grafice (ex. curbele de risc social).

227

Rezultatele pot fi, de asemenea tabelate, în special atunci când generatorii de risc sunt identificaţi şi ierarhizaţi. Ca alternativă, rezultatele pot fi descrise sub formă de text sau se pot combina graficele, tabelele şi textul.

•

evaluarea riscului pe baza unor obiective şi/sau criterii:

Procesul de evaluare înseamnă, la modul simplu spus, compararea rezultatelor riscului cu anumite criterii şi obiective. În practică sunt necesare o serie de interpretări care să ducă la concluzii utile pentru diminuarea riscului. Acolo unde criteriile nu sunt satisfăcute se revizuieşte analiza şi se rafinează.

•

dacă obiectivele/criteriile nu satisfac cerinţele unei evaluări corecte, se revizuiesc datele privind sensibilitatea sistemului la modificarea ipotezelor de lucru şi se identifică măsuri suplimentare de management al riscului şi de identificare a hazardelor, după care se repetă treptele analizei;

•

dacă criteriile/obiectivele satisfac cerinţele privind managementul riscului se finalizează recomandările privind măsurile strategiile, sistemele şi programele ERM şi se elaborează aceste sisteme/programe;

•

tratarea riscului, aplicarea recomandărilor şi acţiunilor specifice programelor/sistemelor ERM:

“Tratarea” riscului acoperă sensul acţiunilor de eliminare, minimizare, reducere, monitorizare, ameliorare, adesea considerate ca reprezentând de fapt “managementul riscului”. De aceea se foloseşte acest termen “tratare” pentru a evita confuzia cu “managementul”. Răspunsurile la apariţia riscului includ: - acceptarea riscului; - eliminarea hazardelor; - evitarea riscului; - reducerea consecinţelor; - reducerea probabilităţii; - transferul riscului; - auditul; - monitorizarea; - planurile de urgenţă.

•

auditul hazardelor apărute, monitorizarea, revizuirea şi schimbarea managementului (inclusiv prin revenirea la 228

etapele de analiză anterioare şi ajustarea managementului riscului pe măsură ce apar modificări şi se dispune de informaţii şi sensuri noi; •

comunicarea în legătură cu riscul, activitate ce se desfăşoară în paralel cu celelate elemente ale procesului de management al riscului:

Aceasta poate fi partea cea mai dificilă a procesului ERM. Comunicarea în legătură cu riscul este sau ar trebui să fie un proces în dublu sens. Pe măsură ce fiecare din aceste elemente se continuă cu următorul, analiza din aval, evaluarea sau managementul riscurilor de mediu sunt limitate de calitatea şi profunzimea studiului precedent. Aceasta afectează direct valabilitatea şi eficacitate tuturor etapelor ulterioare cu un impact puternic asupra tuturor treptelor ERM. Folosind acest cadru metodologic sunt posibile diferite moduri de abordare şi metodologii a managementului riscului. Cadrul metodologic este aplicabil atât pentru sistemele existente cât şi pentru cele noi, deşi modul de aplicare diferă. Importantă este şi maniera în care sunt abordate caracteristicile de proiectare şi operaţionale în momentul studiului iniţial. Pentru operaţiile existente, aceasta va reduce posibilitatea de a face schimbări fără a implica şi costuri semnificative. Aceste diferenţe subliniază beneficiile care provin din acţiunea de iniţiere a analizei şi evaluării de risc cât mai devreme posibil, când se planifică o nouă dezvoltare/extindere a unui sistem sau se modifică operaţiile existente. Atributul cheie al unui proces acceptabil de management al riscului îl reprezintă aplicarea unei tehnologii capabile să asigure la timp date relevante pentru utilizatori. De regulă acest proces este unul iterativ, cu bucle de revenire de la evaluarea şi tratarea riscului la procesul de identificare a hazardelor. Aceste reveniri sunt esenţiale dacă nu s-a pornit de la ipoteza că schimbările ce privesc un anumit hazard sau un anumit nivel al riscului sunt cele mai potrivite cu acel tip de risc. De asemenea, dacă sistemul nu este static, sunt esenţiale schimbări ale strategiei de realizare a managementului riscului şi revizuiri periodice, precum şi examinarea riscului rezidual după ce au fost aplicate măsurile de diminuare a riscului. O importanţă deosebită în managementul riscului o are comunicarea în etapa de tratare a riscului. Întrucât această etapă se poate combina cu treapta de identificare a riscului, comunicarea obiectivelor este etichetată cu instrucţiunea Acţionează! Această acţiune se desfăşoară pe întreg parcursul etapei de management al riscului, deoarece fiecare treaptă a procesului necesită o versiune la scară redusă a întregului proces, iar managenetul riscului ia în considerare toate problemele şi necesităţile sistemului investigat.

229

4.6. Modalităţile de implementare a managementului riscului de mediu Managementul riscului de mediu poate fi implementat la toate nivelurile unei organizaţii, inclusiv la nivel strategic şi operaţional.

Implementarea la nivel strategic În general, managementul riscului de mediu la nivel strategic implică abordarea problemelor legate de mediu din perspectiva modului în care acestea pot afecta afacerile şi activităţile desfăşurate de organizaţie, adică riscul pentru organizaţie indus de problemele legate de mediu. Implementarea managementului riscului de mediu la nivel strategic poate include: - crearea sau actualizarea politicii de mediu a organizaţiei şi a sistemelor de management, prin includerea în cadrul acestora a obiectivelor şi a principiilor de management al riscului; - realizarea planificării strategice a organizaţiei, prin utilizarea abordării bazate pe risc; - încorporarea conceptelor şi proceselor specifice managementului riscului în cadrul sistemului de management de mediu; - stabilirea criteriilor de acceptabilitate a riscului, în concordanţă cu cerinţele legislaţiei în vigoare; - managementul integrat al riscului.

Implementarea la nivel operaţional Managementul riscului de mediu la nivel operaţional implică concentrarea pe riscurile de mediu specifice. Implementarea managementului riscului de mediu la nivel operaţional poate include: - determinarea nivelului de risc pentru un ecosistem în care se desfăşoară anumite activităţi şi operaţii; - utilizarea principiilor de management al riscului pentru realizarea evaluării impactului asupra mediului; - stabilirea conformităţii cu criteriile sau standardele de acceptabilitate a riscului; - furnizarea informaţiilor necesare raportărilor de mediu. Managementul operaţional al riscului este într-o strânsă legătură cu activităţile cotidiene ale organizaţiei, în cadrul cărora deciziile se adoptă pe baze continue. De exemplu, în acest context poate fi inclusă utilizarea metodelor de analiză destinate evaluării riscului indus de către obiectivele existente sau proiectate asupra ecosistemelor. Acest risc poate fi generat de impactul direct al 230

construcţiilor sau de impactul indirect produs prin pierderea sau modificarea treptată a habitatului, diminuarea calităţii aerului, apei sau solului etc.

4.7. Instrumente ale managementul riscului Dacă procesul de estimare a riscului răspunde la întrebarea „Cât de serioasă este problema?”, atunci procesul de control al riscului răspunde la întrebarea „Ce poate fi făcut şi ce trebuie făcut in problema dată?”. În contrast cu managementul riscului, estimarea riscului se referă mai mult la luarea deciziilor ştiinţifice. Cercetatorii şi alte persoane implicate în procesul de estimare a riscului utilizează datele ştiinţifice existente pentru identificarea naturii şi gradului de risc cauzate de diferite substante chimice sau tipuri de activităţi. Managementul riscului se referă mai mult la procesul de luare a deciziilor referitor la ce trebuie făcut pentru a reduce riscul asupra mediului, sănătăţii sau integritatii organismului uman. Managementul riscului include de obicei aplicarea standardelor si luarea deciziilor importante pentru controlul riscului. Una din problemele importante ce apare în procesul decizional ca parte integrantă a managementului riscului este stabilirea instrumentelor efective de lucru în procesul de control al riscului. Taxele de plată includ sistemele de plată ce sunt stabilite asupra materialelor, produselor sau activităţilor care produc poluare. Subvenţiile şi creditele includ măsurile care reduc costul controlului poluării şi prevenirea deteriorării habitatelor. Alte instrumente de control a riscului se referă la stimulatori ai activităţii de piaţă ( înlătură barierele dezvoltării activităţii de piaţă) şi au efecte benefice asupra mediului. De exemplu: stimularea comercializarii unor tehnologii benefice pentru mediul ambiant sau schimbarea standardelor de poluare. Reglementările convenţionale sau acele de control şi comandă reprezintă acele reglementări impuse de guvern sau de sectorul privat şi care duc la minimizarea poluării. Aceste reglementări pot include tehnologiile de control a poluării, restricţiile, specificarea produselor sau declaraţiile publice. Restricţiile sau interdicţiile se referă la substante chimice specifice sau procese. Astfel este obligatorie specificarea conţinutului şi calitatilor produselor ca de exemplu conţinutul de sulf în combustibil sau a reziduurilor de pesticide din produsele alimentare. Declaraţiile publice reprezintă acele declaraţii care stabilesc urmarirea si aplicarea standardelor minime de poluare, în practică.

231

Alături de instrumentele tradiţionale de comandă şi control în acest proces sunt necesare şi alte instrumente ca de exemplu: 1) Noutăţi ştiinţifice şi tehnice (invenţiile şi inovaţiile ştiinţifice şi tehnice); 2) instrumentele de informare a grupărilor prioritare care sunt afectate de risc, asistenţă tehnică şi expertiza ecologică. Asistenţa tehnică include asistenţa tehnică propriu-zisă şi instructajele tehnice ce se folosesc pentru minimizarea sau chiar rezolvarea problemelor mediului ambiant (de exemplu instalaţiile de reducere a deşeurilor sau operatori care participă la ameliorarea problemelor legate de deşeurile menajere). Expertiza sau revizia ecologică se referă la vizite ale expertilor la locurile unde are loc poluarea şi identificarea căilor de soluţionare a problemelor apărute. Procesul de control al riscului include de asemenea procedurile şi activităţile sau reorientarea tehnologiilor şi proceselor spre minimizarea, controlul şi eliminare a riscului. Dintre strategiile de reducere a riscului pentru sănătate se pot menţiona următoarele: 1) Controlul expunerii prin: a) controlul tehnologic (de exemplu ventilarea, tehnologiile în circuit închis etc.) b) schimbarea procesului, incluzând reducerea utilizării substanţelor toxice sau substituirea acestora cu materiale mai puţin toxice ; c) instruirea personalului; d) monitorizarea nivelelor de expunere; e) utilizarea mijloacelor personale de protecţie (mănuşi, măşti de gaze etc.). 2) Minimizarea efectelor a) Selectarea şi analiza efectelor toxice (screening). b) Monitorizarea dozei

ÎNTREBĂRI 1. 2. 3. 4.

Prezentaţi succint câteva activităţi specifice managementlti riscului. Arătaţi etapele procesului de management al riscului. Care sunt elementele unui program de management al riscului? Arătaţi în ce constă definirea sistemului pentru care se realizează managementul riscului. 5. În ce constă analiza consecinţelor? 6. Comentaţi aspectele legate de managementul postdecizional al riscului. 7. Menţionaţi strategii de reducere a riscului pentru sănătate. 232

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Băbuţ G., Moraru R., (2006), Cadrul general al managementului riscului de mediu, Buletinul AGIR, nr. 3, iulie-septembrie. Beer T., Ziolkowski F., (1995), Environmental risk assessment: An Australian perspective. Supervising Scientific report 102, Supervising Scientist, Canberra, Australia, On line at: (http://www.deh.gov.au/ssd/publications/ssr/102.html). Campbell P.L., Stamp J. E., (2004), A Classification Scheme for Risk Assessment Methods, U.S. Department of Energy Office of Scientific and Technical Information, Oak Ridge. Crane M., Watts C., Boucard T., (2006), Chronic aquatic environmental risks from exposure to human pharmaceuticals, Science of The Total Environment, 367, 23-41. Gavrilescu M., (2003), Estimarea si managementul riscului, Editura EcoZone, Iasi Hope K. B., (2006), An examination of ecological risk assessment and management practices, Environment International, July. Linkov I., Satterstrom F.K., Kiker G., Batchelor C., Bridges T., Ferguson E., (2006), From comparative risk assessment to multi-criteria decision analysis and adaptive management: Recent developments and applications, Environment International, August. Robu B., (2005), Integrated Impact and Risk Assessment Induced in the Environment by Industrial Activities, Ecozone Press, Iasi. Rothstein H., Irving P., Walden T., Yearly R., (2006),The risks of risk-based regulation: Insights from the environmental policy domain, Environment International, July. Wen T.H., , Neal H., Lin N.H., Lin C-H., King C-C., Su M-D., (2006), Spatial mapping of temporal risk characteristics to improve environmental health risk identification: A case study of a dengue epidemic in Taiwan, Science of the Total Environment, 367, 631-640. *** AS/NZS 4360:2001 – Risk management. Standards Australia/ Standards New Zeeland, Sydney/Wellington, 2001.

233