Eminescu Si Schopenhauer [PDF]

Zitiervorschau

EMINESCU ŞI SCHOPENHAUER

Adevăratul iniţiator filosofic al lui Mihai Eminescu a fost Schopenhauer. Se ştie cu certitudine că Eminescu a fost un adept fervent al gânditorului pesimist german. La un moment dat, lucrul acesta era citat cu mândrie, deoarece era considerat un titlu de nobleţe faptul că prin Eminescu intram şi noi în marele circuit al filosofiei europene. Schopenhauer a fost un filosof idealist german care, prin concepţia sa despre lume, a încurajat evaziunea romantică. În lucrarea sa principală, Lumea ca voinţă şi reprezentare, teza esenţială o constituie formularea subiectivă: ,,Lumea este reprezentarea mea.” În această lucrare, realitatea este considerată o aparenţă, o iluzie, în spiritul budismului. Viaţa omului constituie o permanentă deziluzie şi sursă de suferinţă, de sub tirania căreia omul se poate elibera numai parţial, prin contemplare estetică şi total prin nirvana. Pentru Schopenhauer esenţa întregii existenţe este voinţa; voinţa înseamnă năzuinţă neîntreruptă spre împlinirea lipsurilor, a necesităţilor pe care le resimţim. Lipsurile le resimţim sub formă de neplăcere, ceea ce înseamnă suferinţă. Astfel, lumea este un ,,lucru în sine”, ca urmare a manifestării unei ,,voinţe oarbe de a trăi”, aşadar, un prilej de nefericire perpetuă. Eminescu a luat contact cu filosofia lui Schopenhauer foarte de timpuriu, încă din perioada când îşi făcea studiile la Viena ( 1869 ). Cu timpul, acesta a devenit un cunoscător excelent al operelor lui Schopenhauer. Astfel, estetismul şi pesimismul său au avut o influenţă notabilă asupra operei poetului romantic. În percepţia filozofului german, pesimismul numeşte o concepţie potrivit căreia răul e predominant în lume, că el nu poate fi înlăturat, de unde şi neîncrederea în progres, în oameni şi ideea că viaţa, fiind numai suferinţă, nu merită să fie trăită. De-a lungul timpului au apărut controverse în ceea ce priveşte pesimismul în opera eminesciană. Cea mai cunoscută polemică este cea dintre C. Dobrogeanu-Gherea şi T. Maiorescu. În 1887, Dobrogeanu-Gherea publică în ,,Contimporanul”, articolul intitulat “Eminescu”. În acest articol, criticul afirmă, clar, că Eminescu a fost pesimist. Gherea respinge opinia conform căreia

pricina pesimismului poetului este filosofia

1

pesimistă a veacului, schopenhauerianismul. Invocând mai multe poezii (Mortua est, Împărat şi proletar, Scrisoarea I, Melancolie si poeziile erotice), el spune că ideile pesimiste întâlnite în aceste creaţii sunt împrumutate de la pesimiştii germani. Gherea îl consideră pe Eminescu blând, bun, iubitor, astfel nu putea să fie pesimist prin natura lui, ajungând la concluzia ca pesimismul poetului e unul sui - generis, care în fondul lui prim a fost idealist în toată puterea cuvântului: ,,În scurt, iată adevărul adevărat, fondul prim al lui Eminescu e o doză mare şi covârşitoare de idealism; iar pesimismul care, ca filosofie şi ca sentiment, străbate toată creaţiunea poetului, dându-i de multe ori o culoare aşa de întunecată, acest pesimism e rezultatul influenţei mijlocului social, în înţelesul larg al cuvântului.”1 Polemici a mai stârnit şi următoarea afirmaţie: ,,Dacă Eminescu ar fi fost pus în alte împrejurări sociale, poeziile lui sociale şi filosofice ar fi fost cu totul altele.” 2 Pe de altă parte, T. Maiorescu în studiul Eminescu şi poeziile lui din 1889 respinge această idee şi afirmă că, oricând şi oriunde ar fi trăit Eminescu, din opera sa ar fi răzbit acelaşi pesimism, aceeaşi dezamăgire. ,, Viaţa lui externă e simplu de povestit, şi nu credem că în tot decursul ei să fi avut vreo întâmplare dinafară o înrâurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său născut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc. Ar fi fost crescut Eminescu în România sau în Franţa, şi nu în Austria şi în Germania; ar fi moştenit sau ar fi agonisit el mai multă sau mai puţină avere; ar fi fost aşezat în ierarhia statului la o poziţie mai înaltă; ar fi întâlnit în viaţa lui sentimentală orice alte figuri omeneşti - Eminescu rămânea acelaşi, soarta lui nu s-ar fi schimbat.”3 T. Maiorescu arată că pesimismul eminescian a fost unul nativ ( ţine deci de structura interioară a poetului), nu unul dobândit ca urmare a sărăciei în care a trăit, a mizeriei şi a lipsurilor cu care s-a confruntat. Pesimismul eminsecian nu este unul egoist (în lirica sa, Eminescu nu-şi plânge propriile neîmpliniri erotice), ci unul metafizic, izvorât din conştientizarea nedreptăţilor sociale, politice, dar mai ales din conştientizarea tragismului condiţiei umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a alimentat însă acest pesimism nativ, corespunzând perfect structurii sufleteşti a lui Eminescu. 1

C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, II, E.S.P.L.A., 1956, p. 30-31 Ibidem, p.35 3 T. Maiorescu, Critice, E.P.L., Bucureşti, 1966, p. 460). 2

2

G. Călinescu afirma că filosofia lui Eminescu este de fapt un comentariu pe marginile filosofiei lui Schopenhauer, adică Eminescu este filosof ,,...dar nu pentru atitudinea contemplativă a poeziilor, ci pentru veleităţile de metodă pe care i le descoperim în cugetări şi care cimentează părţile speculative ale operei.” 4 Schopenhauer este constant coborât de către Călinescu din tabloul eminescian şi afirmă că Mihai Eminescu nu este un pesimist, ci un optimist sănătos. În studiul Eminescu şi Schopenhauer Liviu Rusu reia problema mult dezbătută de către C. Dobrogeanu-Gherea, dacă Eminescu a fost într-adevăr un adept devotat al filozofului german pentru care lumea se reduce, în fond, la “nimic”. Consemnând ideile schopenhaueriene evidente la Eminescu (negarea progresului şi viziunea neantului; răul ca motiv al tendinţei spre nefiinţă; egoismul, generator de minciuni şi ipocrizii; viaţa ca spectacol de teatru, cu aceleaşi personaje, dar sub maşti diferite; voinţa ca generator de convulsii; conştiinţa care nu arată realitatea în adevărata ei lumină; lumea ca proiecţie a eului personal; instinctul foamei şi al reproducerii ca axe centrale ale vieţii; dispreţul faţă de femeie; geniul - fiinţa de neînţeles ), Liviu Rusu afirmă că Eminescu nu a fost aşa de schopenhauerian în întreaga lui fiinţă deoarece în poeziile sale se ciocnesc tendinţe şi năzuinţe contradictorii. Observaţiile semnalate sunt bogat ilustrate cu poezii precum: Epigonii, Împărat şi proletar, Scrisoarea III, Memento mori, Sărmanul Dionis, Cezara, Luceafărul. De exemplu, în Cezara domină ideile lui Schopenhauer despre sihăstrie, retragerea din lume, reprimarea instinctelor şi mai ales o atitudine ostilă faţă de iubire. Dar, în final, nuvela se termină cu o splendidă simfonie de iubire în sânul naturii. La fel şi în Epigonii, observăm critica severă a prezentului, dar doar din dorinţa vădită de îndreptare a lui. Invocând poemul Călin, Liviu Rusu conchide: ,,Hotărât, cine reuşeşte să prindă şi să zugrăvească cu atâta ataşament, cu o adeziune aşa de elementar simţită întregul freamăt al vieţii, acela, în tainiţele cele mai autentice ale fiinţei sale, nu poate să fie un pesimist mohorât, un doritor sincer al nefiinţei, un dispreţuitor al vieţii.”5 Adoptând o viziune critică modernă, cu rădăcini în psihanalitică, teorie care concepe psihicul uman ca un întreg structurat pe nivele, prin aceasta fiind foarte apropiat de structuralismul genetic, Liviu Rusu distinge, în personalitatea complexă a lui Eminescu, trei straturi: 1. primul, cel mai profund, din care izvorăşte entuziasmul 4 5

G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol.I, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993, p.466 Liviu Rusu, Eminescu şi Schopenhauer, E.P.L., 1966, p.74

3

poetului în faţa frumuseţii lumii, susţinută de iubirea de armonie, de un optimism viguros; 2. al doilea, cel al criticii constructive, vizând mulţimea relelelor sociale şi conţinând speranţa unei îndreptări; 3. stratul pesimismului, unde relele sociale nu mai pot fi îndreptate. Toate aceste straturi se întrepătrund, ceea ce şi face dificilă descifrarea lor. Pornind de la ,,voinţa oarbă de a trăi”, Schopenhauer face o serie de disocieri între omul comun şi omul de geniu. Dacă pentru omul comun lumea e voinţă, pentru omul de geniu lumea e reprezentare. Dacă omul comun acţionează numai sub impulsul ,,voinţei oarbe de a trăi”, la omul de geniu se produce o separare a intelectului de voinţă. Pentru omul de geniu scopul şi finalitatea superioară a existenţei este cunoaşterea. În cazul lui Eminescu, omul de geniu este înzestrat şi cu capacitate afectivă pe lângă cea de cunoaştere. Supremaţia răului la Eminescu nu are sensul extrem pe care acesta îl capătă în filosofia lui Schopenhauer, Eminescu fiind incomparabil mai uman, mai realist în artă şi filozofie; răul social la acesta are un înţeles istoric. Eminescu fiind un romantic cu înclinaţii spre clasicism, nu-şi neagă latura umanistă, însă la el remarcăm un umanism tragic, care oscilează între sentimentul vieţii şi „dorul nemărginit”. De exemplu, în fragmente din Mureşanu meditaţia cu privire la suveranitatea răului în lume şi în istorie, se evidenţiază clara distincţie între răul eminescian şi cel schopenhauerian Ideile filosofice schopenhaueriene au avut o covârşitoare importanţă pentru opera eminesciană, dar acestea nu coboară întru nimic originalitatea poetului, care trebuie căutată numai în adevărul şi energia lirismului.

Bibliografie

4

1. Călinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu, vol.I, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993 2. Dobrogeanu-Gherea, C., Studii critice, II, E.S.P.L.A., 1956 3. Maiorescu, T., Critice, E.P.L., Bucureşti, 1966 4. Rusu, Liviu, Eminescu şi Schopenhauer, E.P.L., 1966

5