Drept civil Partea Generala Persoanele [3 ed.] [PDF]

Zitiervorschau

Drept civil Partea generală. Persoanele ediția a 3-a

Copyright © 2016 Editura Hamangiu SRL

Editură de pres giu recunoscut în domeniul ş inţelor sociale CNATDCU Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Hamangiu Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României UNGUREANU, CARMEN TAMARA Drept civil : partea generală : persoanele / Carmen Tamara Ungureanu. Bucureș : Editura Hamangiu, 2016 Conține bibliografie Index ISBN 978-606-27-0668-5 347(498)

Editura Hamangiu Bucureș , Str. Col. Popeia nr. 36, sector 5 O.P. 5, C.P. 91

Vânzări: 021.336.01.25 031.425.42.24

Tel./Fax: 021.336.04.43 031.805.80.21

E-mail: redac [email protected]

www.hamangiu.ro www.bibliotecahamangiu.ro

Prof. univ. dr. Carmen Tamara Ungureanu Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Drept civil Partea generală. Persoanele ediția a 3-a

La elaborarea lucrării au fost avute în vedere actele normative publicate până la data de 20 septembrie 2016.

Pentru F., S., S., M.

Cuvânt-înainte Cursul Drept civil. Partea generală. Persoanele face cunoştinţă cititorilor cu instituţiile dreptului civil care reprezintă baza studiului acestuia. Pentru a facilita studiul şi înţelegerea problemelor tratate în curs, am încercat o abordare cât mai sintetică, cu multe exemple. Aflat la a treia ediţie, revăzut, îmbunătăţit, raportat la doctrina cea mai recentă şi cu legislaţia la zi, cursul se adresează atât studenţilor aflaţi la început de drum, cât şi studenţilor din alţi ani de studiu care urmăresc să-şi actualizeze cunoştinţele, să se pregătească pentru admiterea în profesiile juridice şi, în egală măsură, practicienilor, pentru care reprezintă un instrument de lucru util. Pentru verificarea cunoştinţelor, în ediţia a treia au fost adăugate grile noi faţă de ediţia precedentă, numărul lor ajungând la 348, care acoperă întreaga problematică tratată. Autoarea

Abrevieri I. Abrevieri generale alin.

alineat(ul)

art.

articol(ul)

C. civ.

Codul civil actual

C. civ. 1864

Codul civil din 1864

C. civ. elveţian

Codul civil elveţian

C. fam.

Codul familiei

C. muncii

Codul muncii

C. pen.

Codul penal actual

C. proc. civ.

Codul de procedură civilă actual

C. proc. civ. 1865 Codul de procedură civilă din 1865 C. proc. pen.

Codul de procedură penală actual

C.J.U.E.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

C.N.P.

cod numeric personal

coll.

(fr.) colectiv

Dreptul

revista Dreptul

ed.

Ediţia

Ed.

Editura

J.N.

revista Justiţia Nouă

lit.

Litera

M. Of.

Monitorul Oficial al României, Partea I

n.a.

nota autorului

n°

(fr.) număr

no.

(en.) număr

nr.

Număr

O.G.

ordonanţa Guvernului

X

Drept civil. Partea generală. Persoanele

O.U.G.

ordonanţa de urgenţă a Guvernului

op. cit.

opere citate

p.

Pagina

pct.

punct(ul)

R.D.C.

Revista de drept comercial

R.R.D.

Revista română de drept

R.R.D.J.

Revista română de jurisprudenţă

ş.a.

şi altele

s.n.

sublinierea noastră

şi urm.

şi următoarele

TFUE

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene

U.E.

Uniunea Europeană

vol.

volum(ul)

II. Lucrări de doctrină și jurisprudență, surse citate CHELARU, E., Drept civil... – CHELARU, E., Drept civil. Persoanele – în reglementarea noului Cod civil, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012 CHELARU, E., Teoria generală… – CHELARU, E., Teoria generală a dreptului civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014 DEAK, FR., Tratat de drept succesoral... – DEAK, FR., Tratat de drept succesoral, ed. a 2-a actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002 DEAK, FR., Contracte civile... – DEAK, FR., Contracte civile şi asigurări, vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1995 ELIESCU, M., Răspunderea... – ELIESCU, M., Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972 FRENŢIU, G.C., Comentariile Codului civil... – FRENŢIU, G.C., Comentariile Codului civil. Prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012 IRINESCU, L., Curs… – IRINESCU, L., Curs de dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015 LUPAN, E., SZTRANYICZKI, S., Diviziunea... – LUPAN, E., SZTRANYICZKI, S., Diviziunea dreptului după obiectul lui. Locul dreptului civil în sistemul nostru juridic, în LUPAN, E., SZTRANYICZKI, S., VERESS, E., PANTILIMON, R.A., Drept civil. Partea generală – conform noului Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012 LUPAN, E., SZTRANYICZKI, S., Persoanele... – LUPAN, E., SZTRANYICZKI, S., Persoanele în concepţia noului Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012

Abrevieri

XI

LUPAN, E., SZTRANYICZKI, S., Raportul... – LUPAN, E., SZTRANYICZKI, S., Raportul juridic civil, în LUPAN, E., SZTRANYICZKI S., VERESS, E., PANTILIMON, R.A., Drept civil. Partea generală – conform noului Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012 MATEFI, R., Persoana fizică... – MATEFI, R., Persoana fizică..., în PRESCURE, T., MATEFI, R., Drept civil. Partea generală. Persoanele – conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012 NICOLAE, M., Tratat... – NICOLAE, M., Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010 Noul Cod civil..., vol. I – COLECTIV, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012 Noul Cod civil..., vol. II – COLECTIV, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012 Noul Cod civil..., vol. III – COLECTIV, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012 PRESCURE, T., Izvoarele... – PRESCURE, T., Izvoarele raportului juridic civil, în PRESCURE, T., MATEFI, R., Drept civil. Partea generală. Persoanele – conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012 PRESCURE, T., Persoana juridică... – PRESCURE, T., Persoana juridică, ÎN PRESCURE, T., MATEFI, R., Drept civil. Partea generală. Persoanele – conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012 REGHINI, I., DIACONESCU, Ş., Dreptul civil. Norma de drept civil. Raportul juridic civil… – REGHINI, I., DIACONESCU, Ş., Dreptul civil. Norma de drept civil. Raportul juridic civil, în REGHINI, I., DIACONESCU, Ş., VASILESCU, P., Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013 REGHINI, I., DIACONESCU, Ş., Persoana fizică… – REGHINI, I., DIACONESCU, Ş., Persoana fizică – subiect al raporturilor de drept civil, în REGHINI, I., DIACONESCU, Ş., VASILESCU, P., Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013 REGHINI, I., DIACONESCU, Ş., Bunurile… – REGHINI, I., DIACONESCU, Ş., Bunurile, în REGHINI, I., DIACONESCU, Ş., VASILESCU, P., Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013 REGHINI, I., DIACONESCU, Ş., Prescripţia extinctivă… – REGHINI, I., DIACONESCU, Ş., Prescripţia extinctivă, în REGHINI, I., DIACONESCU, Ş., VASILESCU, P., Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013 SAFTA-ROMANO, E., Drept civil... – SAFTA-ROMANO, E., Drept civil. Obligaţii. Curs teoretic şi practic, vol. I, Ed. Intelrom, Piatra Neamţ, 1991 SAFTA-ROMANO, E., Dreptul de proprietate... – SAFTA-ROMANO, E., Dreptul de proprietate privată şi publică în România, Ed. Graphix, Iaşi, 1994

XII

Drept civil. Partea generală. Persoanele

STOICA, V., Drept civil... – STOICA, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009 TUDURACHE, D.C., Acţiunea… – TUDURACHE, D.C., Acţiunea în revendicare în textele Noului Cod civil, în Noile Coduri ale României, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011 ŢIŢ, N.H., Executarea silită… – ŢIŢ, N.H., Executarea silită. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016 UNGUREANU, C.T., Încetarea existenţei... – UNGUREANU, C.T., Încetarea existenţei persoanei fizice şi efectele acesteia în Codul civil (Legea nr. 287/2009), în Dreptul nr. 6/2012 VASILESCU, P., Drept civil. Obligaţii… – VASILESCU, P., Drept civil. Obligaţii – în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012 VASILESCU, P., Actul juridic… – VASILESCU, P., Actul juridic, în REGHINI, I., DIACONESCU, Ş., VASILESCU, P., Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013

Cuprins Cuvânt înainte ________________________________________ VII Abrevieri ______________________________________________ IX Capitolul I. Noţiuni introductive ____________________________1 Secţiunea 1. Definiţia dreptului civil ________________________1 Secţiunea a 2-a. Delimitarea dreptului civil __________________4 §1. Criterii de delimitare ______________________________4 1.1. Obiectul de reglementare _______________________4 1.2. Metoda de reglementare ________________________4 1.3. Caracterul normelor juridice (al regulilor de drept) ____4 1.4. Natura sancţiunilor ____________________________7 1.5. Calitatea subiectelor ___________________________7 1.6. Principiile proprii ale ramurii _____________________7 1.6.1. Principiul proprietăţii _______________________9 1.6.2. Principiul egalităţii în faţa legii civile ___________9 1.6.3. Principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale ____________________________10 1.6.4. Principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile _______________________________11 Secţiunea a 3-a. Izvoarele dreptului civil ___________________11 §1. Noţiune _______________________________________11 §2. Clasificare _____________________________________12 2.1. Izvoare formale ______________________________12 2.1.1. Legea _________________________________13 2.1.2. Uzanţele _______________________________16 2.1.3. Principiile generale ale dreptului _____________17 2.2. Izvoare neformale ____________________________17 Secţiunea a 4-a. Aplicarea normei juridice civile _____________22 §1. Aplicarea normei juridice civile în timp _______________23 1.1. Principiul neretroactivităţii ______________________25

XIV

Drept civil. Partea generală. Persoanele

1.2. Principiul aplicării imediate a normei juridice civile noi __ §2. Aplicarea normei juridice civile în spaţiu ________________ §3. Aplicarea normei juridice civile asupra persoanelor _______ Secţiunea a 5-a. Interpretarea normelor juridice civile ___________ §1. Necesitatea interpretării ____________________________ §2. Clasificare _______________________________________ 2.1. În raport de persoana care face interpretarea şi de forţa juridică a interpretării ___________________________ 2.2. În raport de metodele folosite la interpretarea normelor juridice civile ______________________________ 2.3. În raport de rezultatul la care se ajunge prin interpretare _______________________________________

28 29 30 30 30 32 32 33 38

Capitolul al II-lea. Raportul juridic civil _______________________ 41 Secţiunea 1. Definiţia, caracterele şi izvoarele raportului juridic civil _____________________________________ §1. Definiţie _________________________________________ §2. Caractere________________________________________ §3. Izvoare__________________________________________ Secţiunea a 2-a. Structura raportului juridic civil _______________ §1. Subiectele raportului juridic civil ______________________ 1.1. Noţiune ______________________________________ 1.2. Individualizarea subiectelor raportului juridic civil ______ 1.3. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil _________ 1.4. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil _________ 1.5. Capacitatea subiectelor raportului juridic civil _________ 1.5.1. Noţiune __________________________________ 1.5.2. Persoana fizică ____________________________ 1.5.2.1. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu___________________________________ 1.5.2.2. Capacitatea delictuală ___________________ 1.5.2.3. Începutul capacităţii juridice _______________ 1.5.2.4. Încetarea capacităţii juridice _______________ 1.5.2.5. Noţiunea de incapacitate şi de incapabil ______ 1.5.2.6. Felurile incapacităţii______________________ 1.5.2.7. Capacitatea deplină de exerciţiu ____________

41 41 41 41 44 44 44 44 45 49 55 55 55 56 57 58 61 68 69 81

Cuprins

XV

1.5.3. Persoana juridică __________________________ 82 1.5.3.1. Capacitatea de folosinţă __________________ 82 1.5.3.2. Capacitatea de exerciţiu __________________ 84 §2. Conţinutul raportului juridic civil _______________________ 86 2.1. Noţiune ______________________________________ 86 2.2. Clasificarea drepturilor subiective civile _____________ 87 2.2.1. Drepturi absolute şi drepturi relative ____________ 87 2.2.2. Drepturi patrimoniale şi drepturi personale nepatrimoniale__________________________________ 88 2.2.3. Drepturi principale şi drepturi accesorii __________ 89 2.2.4. Drepturi simple şi drepturi afectate de modalităţi ___________________________________ 93 2.3. Recunoaşterea, exercitarea şi apărarea drepturilor subiective civile ___________________________________ 94 2.4. Clasificarea obligaţiilor civile ______________________ 98 2.4.1. Obligaţii care se nasc din acte juridice sau din fapte juridice ___________________________________ 99 2.4.2. Obligaţii civile în funcţie de obiectul lor _________ 101 2.4.3. Obligaţii perfecte şi obligaţii imperfecte_________ 102 2.4.4. Obligaţii obişnuite, reale şi opozabile terţilor _____ 103 2.4.5. Obligaţii simple şi obligaţii complexe___________ 103 §3. Obiectul raportului juridic civil _______________________ 104 3.1. Definiţie _____________________________________ 104 3.2. Clasificarea bunurilor __________________________ 106 3.2.1. După calitatea titularului din al cărui patrimoniu fac parte _____________________________________ 106 3.2.2. După posibilitatea de a face obiectul unor acte juridice civile __________________________________ 106 3.2.3. După natura bunurilor şi calificarea dată lor de lege ________________________________ 107 3.2.4. După modul în care sunt determinate __________ 110 3.2.5. După cum se pot sau nu se pot schimba unele cu altele ______________________________________ 112 3.2.6. După cum întrebuinţarea bunurilor conduce sau nu la consumarea substanţei lor _______________ 112 3.2.7. După posibilitatea împărţirii bunurilor, fără a li se schimba destinaţia ___________________________ 113

XVI

Drept civil. Partea generală. Persoanele

3.2.8. După corelaţia dintre bunuri _________________ 114 3.2.9. După cum bunurile sunt producătoare de fructe sau nu _______________________________________ 114 Capitolul al III-lea. Actul juridic civil ________________________ 116 Secţiunea 1. Noţiune ___________________________________ Secţiunea a 2-a. Clasificarea actelor juridice civile ____________ §1. După numărul părţilor _____________________________ §2. După scopul urmărit la încheierea lor _________________ §3. După momentul în care îşi produc efectele _____________ §4. După modul lor de formare _________________________

116 117 117 119 121 121

§5. După efectele pe care le produc _____________________ §6. După importanţa actului juridic în raport cu un bun sau cu un patrimoniu _________________________________ §7. După rolul recunoscut de lege voinţei părţilor în determinarea conţinutului actelor juridice _________________ §8. După corelaţia dintre ele ___________________________ §9. După posibilitatea încadrării lor juridice în unul dintre tipurile de acte juridice reglementate expres de lege ________ §10. După modul de încheiere a actelor juridice civile _______ §11. După modul de executare _________________________ Secţiunea a 3-a. Condiţiile actului juridic civil _________________ §1. Definiţie şi clasificare ______________________________ §2. Condiţiile de formare şi de validitate a actului juridic______ 2.1. Capacitatea __________________________________ 2.2. Consimţământul ______________________________ 2.2.1. Definiţie _________________________________ 2.2.2. Legătura dintre consimţământ şi voinţa juridică________________________________ 2.2.3. Corelaţia dintre voinţa internă şi voinţa declarată ______________________________ 2.2.4. Condiţiile de valabilitate a consimţământului ____ 2.2.5. Viciile de consimţământ ____________________ 2.2.5.1. Eroarea ______________________________ 2.2.5.2. Dolul ________________________________ 2.2.5.3. Violenţa ______________________________

122 123 125 125 126 126 127 129 129 130 130 131 131 131 131 132 137 137 144 148

Cuprins

XVII

2.2.5.4. Leziunea _____________________________ 2.3. Obiectul actului juridic civil ______________________ 2.3.1. Noţiune _________________________________ 2.3.2. Condiţii de validitate generale ________________ 2.3.2.1. Obiectul trebuie să existe ________________ 2.3.2.2. Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil ______________________________ 2.3.2.3. Obiectul trebuie să fie posibil _____________ 2.3.2.4. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil _______ 2.3.2.5. Obiectul trebuie să fie licit şi moral _________ 2.3.3. Condiţii de validitate speciale ________________ 2.3.3.1. Obiectul să constituie un fapt personal al celui care se obligă _______________________ 2.3.3.2. Cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului _________________________________ 2.4. Cauza actului juridic civil ________________________ 2.4.1. Noţiune _________________________________ 2.4.2. Elementele cauzei _________________________ 2.4.3. Condiţii de validitate _______________________ 2.4.3.1. Cauza trebuie să existe__________________ 2.4.3.2. Cauza trebuie să fie licită şi morală ________ 2.5. Forma actului juridic civil ________________________ 2.5.1. Principiul autonomiei de voinţă _______________ 2.5.2. Noţiunea de formă a actului juridic civil şi felurile ei ___________________________________ 2.5.2.1. Forma cerută pentru validitatea actului juridic civil ________________________________ 2.5.2.2. Forma cerută pentru probarea actului juridic____________________________________ 2.5.2.3. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi _______________________________ §3. Condiţiile de eficacitate a actului juridic civil. Modalităţile actului juridic civil __________________________ 3.1. Termenul ____________________________________ 3.1.1. Noţiune _________________________________ 3.1.2. Clasificare _______________________________ 3.1.3. Efectele termenului ________________________

151 155 155 156 156 156 157 158 158 159 159 160 161 161 162 162 163 163 164 164 165 165 168 168 169 170 170 171 173

XVIII

Drept civil. Partea generală. Persoanele

3.2. Condiţia _____________________________________ 3.2.1. Noţiune _________________________________ 3.2.2. Clasificare _______________________________ 3.2.3. Reguli cu privire la realizarea sau nerealizarea condiţiei ______________________________________ 3.2.4. Efectele condiţiei __________________________ 3.2.5. Diferenţe între termen şi condiţie _____________ 3.3. Sarcina _____________________________________ 3.3.1. Noţiune _________________________________ 3.3.2. Clasificare _______________________________ 3.3.3. Efectele neexecutării sarcinii_________________ Secţiunea a 4-a. Interpretarea actului juridic civil ______________ §1. Noţiune ________________________________________ §2. Reguli de interpretare _____________________________ Secţiunea a 5-a. Efectele actului juridic civil _________________ §1. Noţiune ________________________________________ §2. Principiile efectelor actului juridic ____________________ 2.1. Principiul forţei obligatorii _______________________ 2.2. Principiul irevocabilităţii _________________________ 2.3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil ______ 2.3.1. Succesorii _______________________________ 2.3.2. Creditorii chirografari _______________________ 2.3.3. Excepţii de la principiul relativităţii_____________ Secţiunea a 6-a. Reprezentarea în actele juridice civile ________ §1. Noţiune ________________________________________ §2. Clasificare ______________________________________ 2.1. Reprezentarea legală, reprezentarea convenţională şi reprezentarea judiciară ___________________________ 2.1.1. Reprezentarea legală ______________________ 2.1.2. Reprezentarea judiciară ____________________ 2.1.3. Reprezentarea convenţională ________________ 2.2. Reprezentarea generală şi reprezentarea specială ___ §3. Forma împuternicirii reprezentării ____________________ §4. Condiţiile reprezentării_____________________________ 4.1. Împuternicirea de a reprezenta ___________________ 4.2. Intenţia de a reprezenta ________________________

174 174 174 177 177 179 179 179 179 180 181 181 181 183 183 183 183 186 187 188 190 191 194 194 194 194 195 195 197 197 197 198 198 199

Cuprins

4.3. Voinţa valabilă a reprezentantului _________________ §5. Efectele reprezentării _____________________________ §6. Încetarea reprezentării ____________________________ Secţiunea a 7-a. Nulitatea actului juridic civil _________________ §1. Definiţie şi funcţii _________________________________ 1.1. Definiţie _____________________________________ 1.2. Funcţiile nulităţii _______________________________ §2. Clasificarea nulităţilor _____________________________ 2.1. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă ______________ 2.1.1. Regimul juridic al nulităţii absolute ____________ 2.1.2. Regimul juridic al nulităţii relative _____________ 2.1.3. Confirmarea _____________________________ 2.2. Nulitatea totală şi nulitatea parţială ________________ 2.3. Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală ______________ 2.4. Nulitatea de fond şi nulitatea de formă _____________ 2.5. Nulitatea de drept şi nulitatea judiciară _____________ 2.6. Nulitatea amiabilă şi nulitatea judiciară _____________ §3. Cauzele de nulitate _______________________________ §4. Efectele nulităţii __________________________________ 4.1. Principiile efectelor nulităţii ______________________ 4.1.1. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii _______ 4.1.2. Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum) __________________ 4.1.2.1. Excepţii ______________________________ 4.1.2.2. Restituirea prestaţiilor ___________________ 4.1.3. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis) _________________________ 4.2. Principii care înlătură nulitatea ___________________ 4.2.1. Principiul conversiunii actului juridic ___________ 4.2.1.1. Condiţii ______________________________ 4.2.1.2. Aplicaţii ______________________________ 4.2.2. Principiul validităţii aparenţei în drept __________ 4.2.3. Principiul răspunderii civile delictuale __________ §5. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic______________________________________

XIX

200 201 201 202 202 202 203 203 204 204 206 206 208 209 209 209 210 210 211 212 212 213 214 215

216 218 219 219 220 220 221 222

XX

Drept civil. Partea generală. Persoanele

5.1. Rezoluţiunea _________________________________ 5.2. Rezilierea ___________________________________ 5.3. Revocarea ___________________________________ 5.4. Reducţiunea _________________________________ 5.5. Caducitatea __________________________________ 5.6. Inopozabilitatea _______________________________ 5.7. Clauzele considerate nescrise ___________________

222 222 222 223 223 223 224

Capitolul al IV-lea. Dovada drepturilor civile (probele) _________ 227 Secţiunea 1. Noţiunea, obiectul, sarcina şi importanţa probei. Reguli de admisibilitate ___________________________ 227 §1. Noţiune ________________________________________ 227 §2. Obiectul probei __________________________________ 229 §3. Sarcina probei ___________________________________ 230 §4. Importanţa probei ________________________________ §5. Reguli de admisibilitate ____________________________ Secţiunea a 2-a. Mijloacele de probă _______________________ §1. Înscrisurile ______________________________________ 1.1. Noţiune şi clasificare ___________________________ 1.2. Înscrisul autentic ______________________________ 1.3. Înscrisul sub semnătură privată __________________ 1.3.1. Noţiune _________________________________ 1.3.2. Formalitatea multiplului exemplar _____________ 1.3.3. Formalitatea „bun şi aprobat” ________________ 1.3.4. Forţa probantă____________________________ 1.3.5. Data____________________________________ 1.3.6. Înscrisuri asimilate de lege înscrisului sub semnătură privată ______________________________ 1.3.7. Înscrisul pe suport informatic şi înscrisul în formă electronică_____________________________ 1.4. Înscrisurile nepreconstituite ______________________ 1.4.1. Menţiunile făcute de creditor pe titlul de creanţă ____________________________________ 1.4.2. Registrele şi hârtiile domestice _______________ 1.4.3. Registrele profesioniştilor ___________________ 1.4.4. Scrisorile ________________________________

231 231 231 232 232 234 236 236 237 238 239 240 241 241 244 245 245 246 246

Cuprins

XXI

§2. Mărturia (proba cu martori) _________________________ 247 2.1. Noţiune. Trăsături _____________________________ 247 2.2. Admisibilitatea probei cu martori __________________ 248 2.2.1. Interdicţia de a se dovedi cu martori existenţa actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei_____________________________ 248 2.2.2. Interdicţia de a se dovedi cu martori împotriva şi peste cuprinsul unui înscris, precum şi împotriva sau peste ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi spus înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv __________________________ 249 2.2.3. Excepţii _________________________________ 249 §3. Prezumţiile______________________________________ 250 3.1. Noţiune _____________________________________ 250 3.2. Clasificare ___________________________________ 251 3.2.1. Prezumţiile legale _________________________ 251 3.2.2. Prezumţiile judiciare _______________________ 253 §4. Mărturisirea _____________________________________ 4.1. Noţiunea şi caracterul juridic al mărturisirii __________ 4.2. Felurile mărturisirii _____________________________ 4.3. Interogatoriul _________________________________ §5. Expertiza _______________________________________ §6. Mijloacele materiale de probă _______________________ §7. Cercetarea la faţa locului___________________________

254 254 255 256 257 257 258

Capitolul al V-lea. Prescripţia extinctivă _____________________ 259 Secţiunea 1. Consideraţii generale ________________________ 259 §1. Noţiune ________________________________________ 259 §2. Sediul materiei___________________________________ §3. Caracterul normelor_______________________________ §4. Natura juridică ___________________________________ §5. Funcţiile prescripţiei extinctive_______________________ §6. Efectul prescripţiei extinctive ________________________ §7. Principiile efectului prescripţiei extinctive ______________ Secţiunea a 2-a. Domeniul prescripţiei extinctive ______________

260 260 264 265 265 266 268

XXII

Drept civil. Partea generală. Persoanele

§1. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor patrimoniale ________________________________________ 1.1. Drepturile de creanţă ___________________________ 1.2. Drepturile reale accesorii _______________________ 1.3. Drepturile reale principale _______________________ §2. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale ______________________________________ §3. Probleme speciale referitoare la domeniul prescripţiei extinctive __________________________________________ 3.1. Valorificarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei ________________________________________ 3.2. Acţiunea în constatare _________________________ 3.3. Acţiunile mixte ________________________________ 3.4. Dualitatea de acţiuni ___________________________ 3.5. Acţiuni privind un drept secundar _________________ 3.6. Acţiuni în repararea unui prejudiciu moral ___________ 3.7. Acţiuni în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic anulat (desfiinţat) _____________________ Secţiunea a 3-a. Termenele de prescripţie extinctivă __________ §1. Noţiune ________________________________________ §2. Clasificare ______________________________________ 2.1. Termenul general _____________________________ 2.2. Termene speciale _____________________________ Secţiunea a 4-a. Cursul prescripţiei extinctive ________________

268 268 269 269 271 272 272 273 273 274 274 274 275 275 275 276 276 276 277

§1. Începutul prescripţiei extinctive ______________________ 1.1. Regula generală ______________________________ 1.2. Reguli speciale _______________________________ §2. Suspendarea prescripţiei extinctive___________________ 2.1. Noţiune _____________________________________ 2.2. Cauzele de suspendare ________________________ 2.3. Efectele suspendării prescripţiei extinctive __________

278 278 278 284 284 284 288

§3. Întreruperea prescripţiei extinctive ___________________ 3.1. Noţiune _____________________________________ 3.2. Cauzele de întrerupere _________________________ 3.3. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive ___________ §4. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă _________

289 289 289 292 293

Cuprins

4.1. Noţiune _____________________________________ 4.2. Cauzele de repunere în termen __________________ 4.3. Efectul repunerii în termen ______________________ §5. Împlinirea prescripţiei extinctive _____________________ Secţiunea a 5-a. Delimitarea prescripţiei extinctive ____________ §1. Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) __________________ §2. Termenul extinctiv, ca modalitate a actului juridic civil ____ §3. Decăderea ______________________________________

XXIII

293 294 295 295 296 296 296 297

Capitolul al VI-lea. Persoanele _____________________________ 299 Subcapitolul I. Persoana fizică _____________________________ 299 Secţiunea 1. Individualizarea persoanei fizice ________________ Subsecţiunea 1. Noţiune ________________________________ Subsecţiunea a 2-a. Mijloace de individualizare ______________ §1. Numele ________________________________________ 1.1. Noţiune _____________________________________ 1.2. Dobândirea (stabilirea) numelui şi a prenumelui ______ 1.2.1. Numele şi prenumele copilului din căsătorie _____ 1.2.2. Numele şi prenumele copilului din afara căsătoriei _____________________________________ 1.2.3. Numele şi prenumele copilului născut din părinţi necunoscuţi ___________________________________ 1.3. Modificarea numelui de familie ___________________ 1.3.1. Schimbări în filiaţia persoanei fizice ___________ 1.3.2. Schimbări determinate de instituţia adopţiei _____ 1.3.3. Schimbări determinate de instituţia căsătoriei____ 1.4. Schimbarea numelui de familie şi a prenumelui pe cale administrativă _____________________________ 1.5. Retranscrierea numelui de familie şi a prenumelui ____ 1.6. Alte mijloace de individualizare, asemănătoare numelui _________________________________________ 1.6.1. Pseudonimul _____________________________ 1.6.2. Porecla _________________________________ 1.6.3. Codul numeric personal ____________________ 1.6.4. Identificarea pe baza amprentelor genetice _____ §2. Domiciliul _______________________________________

299 299 300 300 300 301 302 303 304 304 305 306 307 308 312 313 313 313 314 314 315

XXIV

Drept civil. Partea generală. Persoanele

2.1. Noţiune _____________________________________ 2.2. Caractere juridice _____________________________ 2.3. Felurile domiciliului ____________________________ 2.3.1. Domiciliul de drept comun ___________________ 2.3.2. Domiciliul legal ___________________________ 2.3.3. Domiciliul ales sau convenţional ______________ 2.3.4. Domiciliul profesional ______________________ 2.3.5. Reşedinţa _______________________________ §3. Starea civilă _____________________________________ 3.1. Noţiune _____________________________________ 3.2. Conţinutul stării civile __________________________ 3.2.1. Calităţi privind filiaţia persoanei fizice __________ 3.2.1.1. Noţiunea de filiaţie______________________ 3.2.1.2. Felurile filiaţiei _________________________ 3.2.2. Calităţi privind starea conjugală a persoanei fizice ______________________________ 3.2.3. Sexul ___________________________________ 3.2.4. Cetăţenia ________________________________ 3.2.5. Vârsta __________________________________ 3.3. Sursele stării civile ____________________________ 3.3.1. Faptele de stare civilă ______________________ 3.3.2. Actele juridice de stare civilă _________________ 3.3.3. Hotărârile judecătoreşti _____________________ 3.4. Actele de stare civilă (ca înscrisuri) ________________ 3.4.1. Noţiune _________________________________ 3.4.2. Anularea, modificarea şi completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor de pe acestea _________ 3.4.3. Rectificarea actelor de stare civilă ____________ 3.4.4. Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă __________________________ 3.5. Înregistrările de stare civilă ______________________ 3.6. Proba stării civile ______________________________ Secţiunea a 2-a. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil __________________________________________ §1. Protecţia incapabililor _____________________________ 1.1. Protecţia minorului ____________________________ 1.1.1. Autoritatea părintească _____________________

315 315 316 316 316 318 319 320 320 320 321 321 321 322 328 329 330 330 330 330 335 337 338 338 339 340 340 341 343 344 345 345 345

Cuprins

XXV

1.1.1.1. Noţiune ______________________________ 1.1.1.2. Conţinut ______________________________ 1.1.1.3. Locuinţa copilului_______________________ 1.1.1.4. Exercitarea autorităţii părinteşti ____________ 1.1.1.5. Soluţionarea neînţelegerilor dintre părinţi ____ 1.1.1.6. Răspunderea părinţilor __________________ 1.1.1.7. Încetarea autorităţii părinteşti _____________ 1.1.2. Măsuri de protecţie specială a minorului ________ 1.1.3. Tutela __________________________________ 1.1.3.1. Noţiune ______________________________ 1.1.3.2. Caractere juridice ______________________ 1.1.3.3. Principii ______________________________ 1.1.3.4. Cazuri de instituire _____________________ 1.1.3.5. Tutorele ______________________________ 1.1.3.6. Consiliul de familie _____________________ 1.1.3.7. Exercitarea tutelei ______________________ 1.1.3.8. Răspunderea tutorelui ___________________ 1.1.3.9. Încetarea tutelei________________________ 1.1.4. Curatela specială a minorului ________________ 1.2. Protecţia persoanelor fizice cu tulburări psihice ______ 1.2.1. Protecţia persoanelor cu tulburări psihice, potrivit Legii nr. 487/2002 ________________________ 1.2.1.1. Noţiunea de persoană cu tulburări psihice ___ 1.2.1.2. Internarea într-o unitate de psihiatrie _______ 1.2.1.3. Tratamentul medical obligatoriu ___________ 1.2.2. Protecţia interzişilor judecătoreşti _____________ 1.2.2.1. Noţiunea de interdicţie judecătorească ______ 1.2.2.2. Persoanele care pot fi puse sub interdicţie judecătorească ____________________________ 1.2.2.3. Condiţiile punerii sub interdicţie ___________ 1.2.2.4. Procedura punerii sub interdicţie___________ 1.2.2.5. Efectele punerii sub interdicţie ____________ 1.2.2.6. Actele juridice ale interzisului _____________ 1.2.2.7. Încetarea interdicţiei ____________________ §2. Protecţia unor categorii de persoane capabile. Curatela ___________________________________________ 2.1. Noţiune _____________________________________

345 346 346 347 348 348 350 350 352 352 353 354 354 354 358 360 366 367 368 369 370 370 370 373 374 374 375 376 377 378 380 381 381 381

XXVI

Drept civil. Partea generală. Persoanele

2.2. Felurile curatelei ______________________________ 2.3. Cazuri de curatelă _____________________________ 2.4. Instanţa competentă ___________________________ 2.5. Persoanele care pot fi curator ____________________ 2.6. Persoanele care pot solicita instituirea curatelei ______ 2.7. Numirea curatorului ____________________________ 2.8. Capacitatea de exerciţiu a celui reprezentat de curator _______________________________________ 2.9. Încetarea curatelei _____________________________

382 382 383 383 383 383 383 383

Subcapitolul al II-lea. Persoana juridică _____________________ 384 Secţiunea 1. Noţiunea şi elementele constitutive ale persoanei juridice ___________________________________ §1. Noţiune ________________________________________ §2. Elementele constitutive ale persoanei juridice __________ 2.1. Organizarea proprie, de sine stătătoare ____________ 2.2. Patrimoniul propriu ____________________________ 2.3. Scopul propriu ________________________________ Secţiunea a 2-a. Clasificarea persoanelor juridice _____________ §1. Persoane juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat ______________________________________ 1.1. Persoanele juridice de drept public ________________ 1.2. Persoanele juridice de drept privat ________________ §2. Persoane juridice cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ ___________________________________________ §3. Persoane juridice române şi persoane juridice străine ____ §4. Persoane juridice înfiinţate prin actul de înfiinţare al organului competent şi persoane juridice înfiinţate prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat ________ §5. Persoane juridice pe durată nedeterminată şi persoane juridice pe durată determinată __________________________ §6. Persoane juridice cu sediul în România şi persoane juridice cu sediul în străinătate _________________________ Secţiunea a 3-a. Identificarea persoanei juridice ______________ §1. Atributele generale de identificare ____________________ 1.1. Denumirea ___________________________________ 1.2. Sediul ______________________________________

384 384 385 385 385 386 387 387 388 389 390 390

390 390 391 391 391 391 392

Cuprins

XXVII

1.3. Naţionalitatea ________________________________ 1.4. Contul bancar ________________________________ §2. Atributele speciale de identificare ____________________ 2.1. Codul unic de înregistrare _______________________ 2.2. Capitalul social _______________________________ 2.3. Firma _______________________________________ 2.4. Marca ______________________________________ Secţiunea a 4-a. Regimul persoanei juridice _________________ §1. Înfiinţarea persoanei juridice ________________________ 1.1. Moduri de înfiinţare ____________________________ 1.2. Nulitatea persoanei juridice ______________________ 1.2.1. Cauzele de nulitate ________________________ 1.2.2. Regimul juridic al nulităţii____________________ 1.2.3. Efectele nulităţii ___________________________ 1.3. Funcţionarea persoanei juridice __________________ 1.3.1. Reguli de funcţionare ______________________ 1.3.2. Nulitatea actelor emise de organele persoanei juridice _______________________________________ 1.3.3. Răspunderea pentru actele şi faptele persoanei juridice ______________________________ §2. Reorganizarea persoanei juridice ____________________ 2.1. Noţiune _____________________________________ 2.2. Moduri de reorganizare _________________________ 2.2.1. Fuziunea ________________________________ 2.2.2. Divizarea ________________________________ 2.2.3. Transformarea____________________________ 2.3. Opoziţia _____________________________________ §3. Încetarea persoanei juridice ________________________ 3.1. Noţiune şi moduri de încetare ____________________ 3.2. Dizolvarea persoanei juridice ____________________ 3.3. Desfiinţarea persoanei juridice ___________________

393 393 394 394 394 394 395 395 395 395 398 398 398 399 400 400 401 402 404 404 404 405 406 407 408 409 409 409 411

Grile __________________________________________________ 413 Răspunsuri la grile ______________________________________ 470 Bibliografie _____________________________________________ 474 Index __________________________________________________ 480

Capitolul I. Noțiuni introduc ve Secțiunea 1. Definiția dreptului civil Omul este o fiinţă socială. În satisfacerea intereselor sale individuale, el întreprinde acţiuni, intrând în raporturi cu alţi oameni şi cu societatea din care face parte. Conduita sa nu ţine însă exclusiv de voinţa proprie, ci este dirijată de anumite reguli (norme). În primul rând, intervin regulile moralei şi cele moral-religioase, a căror nerespectare atrage doar o sancţiune de ordin moral, la nivelul conştiinţei fiecărui individ. Regulile de drept (sau, altfel spus, normele juridice) îngrădesc acţiunile/inacţiunile omului, în sensul că acestuia îi este permis sau interzis să acţioneze într-un fel sau altul în satisfacerea intereselor sale, în funcţie de respectarea intereselor celorlalţi. Dreptul reprezintă totalitatea normelor care reglementează acţiunile omului în societate şi a căror respectare este asigurată prin forţa coercitivă a statului[1] (adică statul, prin organele sale competente, îi sancţionează pe cei care nu le respectă). Acesta este aşa-numitul drept pozitiv, adică existent la un moment dat într-o anumită societate şi concretizat în legi scrise sau obiceiuri, care este, în toate cazurile, obligatoriu. El se aplică tuturor şi mai poartă denumirea de drept obiectiv[2]. La baza dreptului pozitiv stă un complex de reguli fundamentale, noţiuni universale de drept, „produsul experienţei colective a tuturor naţiunilor civilizate”[3], care se numeşte drept natural. Dreptul pozitiv se împarte în drept naţional şi drept internaţional, care, la rândul lor, se împart în public şi privat. Obiectul de studiu al dreptului privat îl formează raporturile dintre oameni în legătură cu interesele lor individuale. Raporturile dintre oameni şi societate, precum şi raporturile dintre state sunt reglementate de dreptul public. O ramură a dreptului privat, şi anume baza acestuia, este dreptul civil. Prin ramură de drept se înţelege acel grup de norme juridice care reglementează o anumită categorie de relaţii sociale. [1] A se vedea O. UNGUREANU, Drept civil. Introducere, ed. a 6-a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 13; C. MUNTEANU, O. UNGUREANU, Drept civil. Partea generală, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2011, p. 8. [2] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 14. [3] A se vedea M.B. CANTACUZINO, Elementele dreptului civil, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 12.

2

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Dreptul civil poate fi definit ca fiind acea ramură a dreptului privat care reglementează raporturile patrimoniale şi personale nepatrimoniale dintre persoanele fizice şi juridice, aflate într-o poziţie de egalitate juridică. Din definiţia dreptului civil rezultă care este obiectul său, care sunt subiectele şi care este metoda lui de reglementare. Prin obiect al unei ramuri de drept se înţelege acel complex de raporturi sociale care sunt reglementate de regulile de drept ce aparţin ramurii respective. Obiectul ramurii dreptului civil îl constituie acele raporturi sociale de natură patrimonială şi personală nepatrimonială care se stabilesc între persoanele fizice şi persoanele juridice (art. 2 C. civ.[1]). Raporturile patrimoniale sunt acelea care au un conţinut economic, evaluabil în bani (de exemplu, raporturile care se nasc dintr-un contract de vânzare). Raporturile personale nepatrimoniale sunt acelea al căror conţinut nu poate fi evaluat în bani (de exemplu, raporturile care privesc viaţa privată a unei persoane: dreptul la nume, la domiciliu, la reputaţie). Persoana fizică reprezintă omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile [art. 25 alin. (2) C. civ.]. Persoana juridică reprezintă orice formă de organizare care, odată ce îndeplineşte condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile [art. 25 alin. (3) C. civ.]. Raporturile civile se stabilesc între subiectele de drept civil, adică între persoanele fizice, între persoanele juridice sau între persoanele fizice şi persoanele juridice. Prin metoda de reglementare a unei ramuri de drept se înţelege poziţia părţilor participante la raportul juridic, care poate fi de egalitate sau de subordonare. În dreptul civil, poziţia părţilor este de egalitate juridică, ceea ce înseamnă că una dintre părţi nu se subordonează celeilalte (de exemplu, în raporturile care se nasc dintr-un contract de vânzare, părţile se află într-o poziţie de egalitate juridică – nu neapărat şi economică –, în sensul că au posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii şi de a le exercita în mod liber; astfel, proprietarul bunului nu îl poate obliga pe cumpărător să achiziţioneze bunul, dacă bunul nu corespunde exigenţelor acestuia şi refuză să îl cumpere; potenţialul cumpărător nu îl poate obliga pe proprietar să vândă bunul). În ultimii ani, datorită utilizării contractelor de adeziune[2], mai ales în raporturile juridice în care una dintre părţi are calitatea de consumator, poziţia părţilor tinde să se schimbe. Astfel, de exemplu, într-un contract de vânzare prin care se achiziţionează un televizor de la magazinul X, vânzătorul impune toate clauzele contractuale, iar cumpărătorul nu poate decât să le accepte. Vânzăto[1] Legea nr. 287/2009 privind Codul civil (republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările şi completările ulterioare). [2] A se vedea art. 1.175 C. civ.

I. Noţiuni introductive

3

rul nu îl poate obliga pe cumpărător să cumpere, dar dacă acesta ia decizia să cumpere, atunci este obligat să accepte contractul pe care îl impune vânzătorul. Dreptul civil nu reglementează toate raporturile patrimoniale şi personale nepatrimoniale din societate. O parte a acestora este reglementată de alte ramuri de drept, precum: dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul internaţional privat, dreptul muncii. Pentru a stabili care anume raporturi formează obiectul dreptului civil, se face delimitarea dreptului civil faţă de celelalte ramuri, prin indicarea obiectului lor de reglementare. Astfel, ceea ce intră în sfera acestor ramuri nu intră în sfera dreptului civil. Trebuie făcută precizarea că abrogarea Codului familiei, abrogarea Codului comercial şi a Legii nr. 105/1992, care reglementa raporturile de drept internaţional privat, urmată de reglementarea raporturilor corespunzătoare în noul Cod civil, nu a condus la dispariţia ramurilor dreptului familiei, a dreptului comercial şi a dreptului internaţional privat. Abrogarea codurilor nu a fost determinată de dispariţia relaţiilor sociale specifice acestor ramuri de drept şi nici nu au fost înlăturate normele juridice care le reglementează, ci doar li s-a schimbat locaţia: au fost reunite în Codul civil. Deci, continuă să existe ramura dreptului familiei, ramura dreptului comercial[1] şi ramura dreptului internaţional privat[2]. Dreptul civil joacă rolul unui aşa-numit drept comun[3], în sensul că, ori de câte ori un raport juridic ce aparţine unei alte ramuri de drept nu poate fi reglementat, întrucât acea ramură nu conţine prevederi relative (adică reguli de drept aplicabile situaţiei juridice respective), se aplică regulile dreptului civil. Acest lucru este posibil, deoarece, pe de o parte, dreptul civil reprezintă baza dreptului privat[4], iar, pe de altă parte, o serie de ramuri de drept s-au desprins din dreptul [1]

În acelaşi sens, a se vedea ST.D. CĂRPENARU, Dreptul comercial – între continuitate şi contestare, în Dreptul nr. 10/2012, p. 11–22; S. ANGHENI, Dreptul comercial – între dualism şi monism, în M. ULIESCU (coord.), Noul Cod civil. Comentarii, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 56. [2] Pentru alte opinii, a se vedea Ş. BELIGRĂDEANU, Consideraţii în legătură cu efectele caracterului „monist” al Codului civil român actual asupra fiinţării, în continuare, a unui „drept comercial” în România, în Dreptul nr. 9/2011, p. 11–25; Ş. BELIGRĂDEANU, Suntem în prezenţa unei contradicţii între concepţia „monistă” a noului Cod Civil, pe de o parte, şi prevederile art. 2557 alin. (2) din acelaşi cod, coroborate cu existenţa disciplinei juridice a dreptului comerţului internaţional, pe de altă parte?, în Dreptul nr. 11/2013, p. 27-37. [3] Pentru a arăta caracterul de drept comun al dreptului civil pentru dreptul financiar, a se vedea I.M. COSTEA, Drept financiar. Note de curs, conform noului Cod fiscal şi noului Cod de procedură fiscală , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 304; pentru a arăta caracterul de drept comun al dreptului civil pentru dreptul muncii, a se vedea S. PANAINTE, Consideraţii referitoare la despăgubirea salariatului în cazul în care contractul său individual de muncă a fost suspendat de către angajator [art. 52 alin. (2) C. muncii], în Dreptul nr. 3/2016, p. 113 şi urm. [4] A se vedea şi Ş. BELIGRĂDEANU, Suntem în prezenţa unei contradicţii între concepţia „monistă” a noului Cod Civil, pe de o parte, şi prevederile art. 2557 alin. (2) din acelaşi cod, coroborate cu existenţa disciplinei juridice a dreptului comerţului internaţional, pe de altă parte?, în Dreptul nr. 11/2013, p. 28.

4

Drept civil. Partea generală. Persoanele

civil (de exemplu, dreptul familiei, dreptul comercial). Potrivit art. 2 alin. (2) C. civ., Codul civil este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale[1].

Secțiunea a 2-a. Delimitarea dreptului civil Pentru a delimita dreptul civil de alte ramuri de drept, astfel încât să se poată cu uşurinţă califica o situaţie juridică, să se poată stabili care norme îi sunt aplicabile, din care ramură de drept, se utilizează mai multe criterii.

§1. Criterii de delimitare 1.1. Obiectul de reglementare Un prim criteriu de delimitare este, aşa cum am arătat, obiectul de reglementare. Obiectul ramurii dreptului civil îl constituie acele raporturi sociale de natură patrimonială şi personală nepatrimonială care se stabilesc între persoane, ca subiecte de drept civil.

1.2. Metoda de reglementare Metoda de reglementare constă în poziţia părţilor, care poate fi de egalitate sau de subordonare. În dreptul civil, metoda este de egalitate juridică a părţilor în raporturile dintre ele.

1.3. Caracterul normelor juridice (al regulilor de drept) Normele juridice sunt reguli generale şi abstracte, instituite sau recunoscute de puterea publică, ce reglementează conduita subiectelor de drept şi a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului[2]. Norma juridică are trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. În ipoteză sunt stabilite situaţiile în care se aplică norma, în dispoziţie este prescrisă conduita pe care părţile raportului juridic pot sau trebuie să o aibă, iar în sancţiune sunt stabilite consecinţele nerespectării dispoziţiei[3]. O normă juridică nu se identifică, de [1] A se vedea şi G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, Curs de drept civil. Partea generală – conform noului Cod civil, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 3-4; E. LUPAN, S. SZTRANYICZKI, Diviziunea dreptului după obiectul lui. Locul dreptului civil în sistemul nostru juridic, în E. LUPAN, S. SZTRANYICZKI, E. VERESS, R.A. PANTILIMON, Drept civil. Partea generală – conform noului Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 6-8. [2] A se vedea şi I. CETERCHI, I. CRAIOVAN, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 35. [3] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, Dreptul civil. Norma de drept civil. Raportul juridic civil, în I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, Introducere în dreptul civil,

I. Noţiuni introductive

5

regulă, cu un anumit articol sau aliniat dintr-o anumită lege; aceasta poate fi cuprinsă în mai multe texte de lege, care reunite întrunesc elementele normei juridice[1]. Normele de drept civil reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile. Ele se pot clasifica după mai multe criterii, şi anume: În funcţie de caracterul conduitei prescrise, normele juridice pot fi imperative şi dispozitive. Normele imperative sunt acele reguli de drept pe care subiectele de drept civil sunt obligate să le respecte; ele nu pot stabili alte reguli pentru raporturile dintre ele. Normele imperative, la rândul lor, se împart în: – onerative: care impun o anumită conduită; de exemplu, conform art. 1101 C. civ., „Sub sancţiunea nulităţii absolute, opţiunea succesorală este indivizibilă şi nu poate fi afectată de nicio modalitate”; potrivit art. 1829 alin. (2) C. civ.: „Chiriaşii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile pentru iluminarea, încălzirea, curăţarea părţilor şi instalaţiilor de folosinţă comună, precum şi la orice alte cheltuieli pe care legea le stabileşte în sarcina lor”; – prohibitive: care interzic o anumită conduită; de exemplu, conform art. 752 C. civ., „Dreptul de uz ori de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau, după caz, arendat”; de asemenea, potrivit art. 984 alin. (2) C. civ., „Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament”. Normele dispozitive sunt acele reguli de drept prin care subiectele au posibilitatea fie să aleagă o anumită conduită dintre mai multe indicate de legiuitor, fie să stabilească ele însele regulile ce li se vor aplica. Normele dispozitive pot fi: – permisive: care dau posibilitatea părţilor să aleagă o anumită conduită dintre mai multe indicate de legiuitor; de exemplu, conform art. 1108 alin. (1) C. civ., acceptarea succesiunii se poate face expres sau tacit; de asemenea, potrivit art. 1054 alin. (2) C. civ., „Legatul poate fi pur şi simplu, cu termen, sub condiţie sau cu sarcină”; – supletive: dacă subiectele nu şi-au ales ele însele regulile aplicabile, se aplică o regulă stabilită de legiuitor pentru acea situaţie; de exemplu, conform art. 955 alin. (1) C. civ., „Patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament”[2]. Caracterul normelor juridice nu serveşte doar la delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept, ci şi la determinarea sancţiunilor, în cazul încălcării lor. În dreptul civil predomină normele dispozitive. În funcţie de interesul ocrotit, normele juridice pot fi de ordine publică şi de ordine privată[3]. Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 24-25. [1] Idem, p. 23. [2] Dispoziţii supletive se regăsesc şi în art. 1276 C. civ. [3] A se vedea G. BOROI, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 16.

6

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Normele de ordine publică, depăşind sfera intereselor private, protejează interesele publice ale societăţii. Noţiunea de ordine publică înglobează toate principiile şi regulile de ordine socială şi morală pe care legiuitorul le-a considerat esenţiale pentru societate[1]. În aplicarea normelor, distincţia între cele de ordine publică şi cele de ordine privată se face de către judecător (adică de către cel care aplică legea, şi cu ocazia aplicării ei, în fiecare caz în parte), în cazul în care legiuitorul nu a arătat expres în conţinutul normei că este de ordine publică. Toate normele de ordine publică sunt imperative, însă, nu toate normele imperative sunt de ordine publică; de exemplu, potrivit art. 1683 alin. (1) C. civ.: „Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător”. Această normă este imperativă, dar nu şi de ordine publică, deoarece operează în favoarea cumpărătorului, fiind deci de ordine privată; de exemplu, norma cuprinsă în art. 1011 alin. (1) C. civ. („Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”) este o normă imperativă de ordine publică; interesul public ocrotit constă în asigurarea principiului irevocabilităţii donaţiilor, pentru că dacă donaţiile s-ar putea face prin orice act sub semnătură privată, înscrisul ar putea fi uşor distrus de către donator şi astfel nu s-ar putea asigura securitatea circuitului civil[2]; implicit, este protejat şi un interes privat, particular, şi anume este protejată voinţa donatorului[3], care dispune irevocabil de un drept al său în favoarea unei alte persoane. Normele de ordine privată ocrotesc interese particulare. Normele dispozitive sunt întotdeauna de ordine privată (însă, nu toate normele de ordine privată sunt dispozitive). De exemplu, conform art. 1672 C. civ.: „Vânzătorul are următoarele obligaţii principale: 1. să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut; 2. să predea bunul; 3. să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului”. Normele la care se referă punctul 3, adică răspunderea pentru evicţiune şi răspunderea pentru vicii a vânzătorului, sunt de ordine privată şi dispozitivă, deoarece ocrotesc un interes particular, al cumpărătorului, şi părţile pot deroga de la ele, agravând obligaţia, micşorând-o sau înlăturând-o complet[4]. Interesul clasificării normelor în norme de ordine publică şi de ordine privată se regăseşte în materia nulităţilor, când judecătorul stabileşte, în funcţie de interesul ocrotit, sancţiunea nulităţii absolute sau relative, care au regimuri juridice distincte. [1]

A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 30. A se vedea FR. DEAK, Contracte civile şi asigurări, vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, p. 19-20. [3] A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 122. [4] A se vedea FR. DEAK, Contracte civile..., p. 83 şi p. 91-92; a se vedea şi art. 1698, art. 1699 şi art. 1708 C. civ. [2]

I. Noţiuni introductive

7

În funcţie de întinderea aplicării normelor juridice, acestea pot fi generale şi speciale. Normele generale se aplică în toate cazurile, iar cele speciale numai în cazurile expres stabilite de lege. Aceasta înseamnă că, în cazul în care există o normă generală şi una specială, care reglementează aceeaşi situaţie juridică, se aplică cu prioritate cea specială[1]; deci norma specială derogă de la cea generală şi este de strictă interpretare şi aplicare. De exemplu, în materia închirierii unei locuinţe, normele generale sunt cuprinse în Codul civil (art. 1824 şi urm. C. civ.); în ceea ce priveşte locuinţele cu destinaţie specială, se aplică regulile din legislaţia specială (aşa cum reiese din art. 1835 C. civ.). Normele juridice pot fi calificate utilizând toate criteriile de clasificare. De exemplu, o normă juridică poate fi specială, imperativă şi de ordine publică.

1.4. Natura sancțiunilor Nerespectarea normelor juridice atrage o consecinţă negativă, o sancţiune pentru autorul ei[2]. Sancţiunile diferă însă în ramurile de drept. Specifică dreptului civil este sancţiunea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat, de regulă, prin repararea prejudiciului (sau a pagubei) care a fost cauzat prin încălcare[3]. De exemplu, când cumpărătorul nu plăteşte preţul vânzării, vânzătorul este îndreptăţit să obţină fie executarea silită a obligaţiei de plată, fie rezoluţiunea vânzării, precum şi, în ambele situaţii, daune-interese, adică pagubele pe care le-a suferit, sau şi daune morale (art. 1724 C. civ.).

1.5. Calitatea subiectelor În dreptul civil, subiectele nu au o calitate specială; sunt persoane fizice sau persoane juridice. Dar în alte ramuri de drept, subiectele au o anumită calitate (de exemplu, în dreptul administrativ, cel puţin un subiect este organ administrativ de stat).

1.6. Principiile proprii ale ramurii Principiile de drept sunt reguli de bază, idei călăuzitoare[4], care stau la baza activităţii judiciare. Există trei categorii de principii: principii care se aplică în [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 16-17. A se vedea GH. BELEIU, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 11-a revăzută şi adăugită de M. NICOLAE, P. TRUŞCĂ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 26. [3] Principiul care se aplică în această materie este acela al reparării integrale a prejudiciului. În literatura juridică s-a afirmat că acest principiu trebuie aplicat şi în alte ramuri de drept, nu numai în dreptul civil (de exemplu, în dreptul muncii); a se vedea, în acest sens, S. PANAINTE, op. cit., p. 115. [4] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1995, p. 13. [2]

8

Drept civil. Partea generală. Persoanele

toate ramurile de drept (adică generale, care stau la baza întregului sistem de drept); principii caracteristice pentru fiecare ramură de drept; în cadrul ramurilor, principii specifice anumitor instituţii din ramura de drept respectivă. Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei de bază comune tuturor ramurilor de drept şi care se regăsesc în toată legislaţia[1]. Dintre acestea, pot fi enumerate: principiul egalităţii în faţa legii, principiul separaţiei puterilor în stat ş.a.[2]; ele se aplică şi în dreptul civil[3]. Principiile specifice dreptului civil se aplică în întreaga ramură, tuturor instituţiilor, constituind temeiul de apreciere şi de evaluare a normelor juridice civile[4]. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori normele civile sunt supuse interpretării, deoarece conţin reguli neclare sau care sunt susceptibile de mai multe înţelesuri, interpretarea se face astfel încât normele să corespundă principiilor dreptului civil. Principiile specifice dreptului civil sunt: principiul proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii civile, principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale, principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile. Principiile specifice anumitor instituţii din ramura dreptului civil sunt reguli de bază care se aplică numai unei instituţii sau mai multor instituţii ale dreptului civil. O instituţie de drept civil reuneşte un grup de norme juridice civile, care reglementează subdiviziuni ale obiectului dreptului civil, precum: raportul juridic civil, actul juridic civil, dreptul de proprietate, succesiunea, contractele, prescripţia extinctivă ş.a. Pot fi enumerate următoarele principii specifice anumitor instituţii ale dreptului civil: – principiul consensualismului, care priveşte forma actului juridic civil; – principiile forţei obligatorii, irevocabilităţii şi relativităţii actului juridic civil, care privesc efectele actului juridic civil; – principiul ocrotirii bunei-credinţe, care se regăseşte în mai multe instituţii ale dreptului civil, precum drepturile reale, răspunderea civilă etc.; – principiul proximităţii gradului de rudenie, specific moştenirii legale[5]. Datorită importanţei pe care le prezintă, vor fi analizate în continuare principiile specifice dreptului civil, care sunt aplicabile în toată ramura dreptului civil.

[1]

Pentru o analiză detaliată a principiilor generale ale dreptului, a se vedea I. VIDA, Codul civil (Legea nr. 287/2009) şi principiile generale ale dreptului, în Dreptul nr. 8/2012, p. 11 şi urm. [2] Aceste principii sunt studiate la disciplina Teoria generală a dreptului. [3] Potrivit art. 1 C. civ., principiile generale ale dreptului sunt considerate izvoare de drept civil. [4] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 23. [5] Principiile specifice instituţiilor dreptului civil vor fi studiate în cadrul diferitelor materii; de exemplu, principiile forţei obligatorii, irevocabilităţii şi relativităţii actului juridic civil vor fi analizate la teoria generală a obligaţiilor.

I. Noţiuni introductive

9

1.6.1. Principiul proprietății[1] Dreptul de proprietate este cel mai important drept patrimonial. Viaţa omului are în centrul ei material ideea de proprietate. Proprietatea este un instinct, care în societate a fost supus unor reglementări, tocmai pentru a-l putea controla. Dreptul de proprietate este consacrat în Constituţia României din 1991[2], în art. 44 şi art. 136. Conform art. 44, dreptul de proprietate este garantat, iar proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”. Articolul 136 prevede: „(1) Proprietatea este publică sau privată. (2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. (...) (4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. (...) (5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”. Dreptul de proprietate are deci două forme: dreptul de proprietate publică – al cărui titular sunt statul şi unităţile administrativ-teritoriale – şi dreptul de proprietate privată – al cărui titular este fie persoana fizică, fie persoana juridică. În Codul civil, valorificându-se doctrina şi jurisprudenţa existente în materie, proprietatea este definită în art. 555 alin. (1): „Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege”. Normele juridice civile reglementează proprietatea, conţinutul său, precum şi mijloacele de ocrotire a dreptului de proprietate, acţiunea în revendicare fiind mijlocul specific[3].

1.6.2. Principiul egalității în fața legii civile Principiul egalităţii în faţa legii se desprinde din art. 16 alin. (1) din Constituţie[4]: „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără [1]

Pentru detalii, a se vedea M.N. B ALAN , Drept constituţional şi instituţii politice. vol. 1. Teoria generală a statului şi a constituţiei. Constituţia română în context european, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 418 şi urm. [2] Astfel cum a fost revizuită prin Legea nr. 429/2003 (M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003); Constituţia a fost ulterior republicată, dându-se textelor o nouă numerotare (M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003). [3] Mijloacele de apărare a dreptului de proprietate sunt acele acţiuni care permit titularului dreptului înlăturarea oricăror atingeri aduse dreptului de proprietate şi asigurarea exercitării lui în condiţii normale (a se vedea E. SAFTA-ROMANO, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, Ed. Graphix, Iaşi, 1994, p. 335). Aceste acţiuni se împart în petitorii şi posesorii. Ele vor fi studiate la materia Teoria generală a drepturilor reale; a se vedea şi V. STOICA, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 93; D.C. TUDURACHE, Acţiunea în revendicare în textele Noului Cod civil, în Noile Coduri ale României, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 128-132. [4] Pentru detalii, a se vedea M.N. BALAN, op. cit., p. 351-356.

10

Drept civil. Partea generală. Persoanele

privilegii şi fără discriminări”. Acest principiu este aplicabil în toate ramurile de drept. În dreptul civil, având în vedere metoda lui de reglementare, adică aceea a egalităţii între subiectele raporturilor juridice civile, acest principiu se traduce prin faptul că persoanele fizice şi juridice au o egală capacitate juridică, o egală aptitudine de a avea drepturi şi obligaţii şi au o posibilitate egală de a exercita aceste drepturi[1]. Toate persoanele fizice şi juridice sunt egale în faţa legii civile. Trebuie precizat însă, pe de o parte, că persoanele fizice sunt egale: „Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile” (art. 30 C. civ.). Pe de altă parte, toate persoanele juridice dintr-o anumită categorie se supun, în mod egal, reglementărilor elaborate pentru categoria respectivă de persoane juridice.

1.6.3. Principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a le satisface interesele personale materiale şi culturale în acord cu interesul general, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială. Aceasta înseamnă că persoanele fizice trebuie să îşi exercite drepturile astfel încât să nu aducă atingere drepturilor celorlalţi. În sens contrar, pot fi trase la răspundere pentru abuz de drept (pentru exercitarea abuzivă a drepturilor civile). Potrivit art. 14 alin. (1) C. civ., persoanele fizice şi cele juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. Articolul 15 C. civ., intitulat „Abuzul de drept”, arată: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”[2]. De asemenea, art. 60 arată: „Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”. În articolul următor însă [art. 61 alin. (2)], legiuitorul afirmă că: „Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei”. Scoasă din context, această afirmaţie pare să vină în contradicţie cu principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale. Această dispoziţie trebuie analizată însă folosind interpretarea sistematică, în funcţie de locul ei în ansamblul codului şi al capitolului din care face parte („Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente”), precum şi raportând-o la celelalte prevederi din acelaşi capitol, care se referă la inviolabilitatea [1]

A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 14. Acest principiu nu se aplică numai în dreptul civil; pentru aplicarea lui în dreptul muncii, a se vedea S. PANAINTE, op. cit., p. 114. [2]

I. Noţiuni introductive

11

corpului uman, la interzicerea practicilor eugenice etc. Prin urmare, contradicţia este numai aparentă[1].

1.6.4. Principiul garantării și ocro rii drepturilor subiec ve civile Drepturile civile ale persoanelor fizice şi ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege. Aceasta reiese din Constituţie, din art. 26 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, la care România a aderat prin Decretul nr. 212/1974, precum şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994[2]. Conform art. 26 C. civ., „Drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum şi drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege”. În cazul în care drepturile subiective civile sunt încălcate, cei răspunzători sunt obligaţi să le restabilească[3]. Dacă titularul dreptului încălcat nu poate obţine reparaţia pe cale amiabilă de la cel răspunzător, el îl poate obliga prin apelarea la forţa de constrângere a statului, intentând o acţiune civilă în justiţie[4].

Secțiunea a 3-a. Izvoarele dreptului civil §1. Noțiune Noţiunea de izvor de drept civil[5] are un sens formal, juridic şi un sens material. În sens formal, prin izvor de drept civil se înţelege forma specifică de exprimare a normelor juridice civile. În sens material, izvorul de drept civil reprezintă [1]

Pentru o părere contrară, a se vedea I. TURCU, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligaţii, art. 1164-1649. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 51. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 7; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 6. [3] Acest principiu este aplicabil şi în dreptul muncii; a se vedea C.C., Dec. nr. 279/2015, http://juri.ro/static/files/2015/iunie_2015/30/Decizie_279_2015.pdf, consultată la 19 august 2016, şi comentariul argumentat al acesteia în S. PANAINTE, op. cit., p. 110 şi urm. [4] Acţiunea civilă poate fi definită ca fiind ansamblul mijloacelor procedurale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, prin recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat, ori a unor situaţii juridice ocrotite de lege (a se vedea, în acest sens, V.M. CIOBANU, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 250). Noţiunea de proces civil desemnează „activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi, organe de executare şi de alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege” (a se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. I, p. 148-149). [5] A se vedea şi G HE . D URAC , Drept procesual civil. Principii şi instituţii fundamentale. Procedura contencioasă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 21.

12

Drept civil. Partea generală. Persoanele

condiţiile materiale de existenţă care generează normele ramurii dreptului civil[1]. În continuare, se va avea în vedere noţiunea de izvor în sens formal.

§2. Clasificare În Codul civil din 1864 nu exista un text care să precizeze izvoarele dreptului civil[2]. Conform noului Cod civil, izvoarele de drept civil se clasifică în: – formale (sau în sens formal şi care sunt precizate expres în lege), din care fac parte trei izvoare: legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului; – neformale, categorie în care intră jurisprudenţa, doctrina şi morala sau regulile de convieţuire socială.

2.1. Izvoare formale Codul civil actual conţine o dispoziţie expresă referitoare la izvoarele dreptului civil, în art. 1: „(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului. (2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului. (3) În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea. (4) Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept. (5) Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară. (6) În sensul prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale”. Aşadar, conform Codului civil, dreptul civil are trei izvoare formale: legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului. Acestea însă nu se află într-o poziţie de egalitate unul faţă de celelalte. Articolul 1 alin. (2) C. civ. le ierarhizează astfel: 1. mai întâi se aplică legea; 2. dacă nu există text de lege care să reglementeze o situaţie juridică, se aplică uzanţele; dacă situaţia juridică ce trebuie soluţionată este reglementată de lege şi în materia respectivă există şi uzanţe, cele din urmă se aplică numai dacă legea face trimitere în mod expres la acestea, adică legea are prioritate [art. 1 alin. (3)][3]; 3. dacă nu există uzanţe, pentru o situaţie juridică nereglementată de lege, se aplică o lege care reglementează [1]

A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 30. Izvoarele dreptului civil au reprezentat o creaţie a doctrinei şi practicii judiciare, care le-a clasificat în: a) formale, categorie în care intra legea în sens larg, adică actele normative care emanau de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferării; b) neformale, din care făceau parte obiceiul, regulile de convieţuire socială, principiile de drept civil, jurisprudenţa şi doctrina. [3] Un exemplu se regăseşte în art. 1268 alin. (2) C. civ.: „Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care [2]

I. Noţiuni introductive

13

o situaţie juridică asemănătoare (analogia legii); 4. dacă nu există o asemenea lege, se aplică principiile generale ale dreptului (analogia dreptului[1]).

2.1.1. Legea Noţiunea de lege se utilizează fie într-un sens larg, pentru a desemna un act normativ în general sau normele juridice în general (termenul de „lege” fiind impropriu în acest caz, dar acceptat), fie în sensul ei propriu, acela de act normativ emis de Parlament care poartă această denumire[2]. Legea, în sensul ei larg, se clasifică în: a) Legi, adică acte normative care sunt edictate de organul legiuitor al statului, Parlamentul; legile se clasifică în constituţionale, organice şi ordinare. Legile constituţionale sunt, conform art. 73 alin. (2) din Constituţia României, legile de revizuire a Constituţiei, precum şi Constituţia însăşi (care este legea fundamentală a statului). Legile organice sunt acelea care dezvoltă şi detaliază anumite domenii, cuprinse în Constituţie, de mare importanţă pentru societate; art. 73 alin. (3) din Constituţie arată, în mod expres, care sunt aceste domenii; de interes pentru dreptul civil este lit. m), care se referă la regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii. Legile ordinare sunt toate celelalte legi, edictate de Parlament, care reglementează o sferă restrânsă de relaţii sociale. De exemplu, Legea fondului funciar nr. 18/1991[3]. Tot în această categorie intră şi codurile. Codul este o grupare sistematizată de norme juridice, care reglementează totalitatea sau majoritatea relaţiilor sociale specifice unei anumite ramuri. Noul Cod civil a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011. În ceea ce priveşte tratatele internaţionale la care România este parte, acestea devin drept intern prin legea de ratificare (care înglobează conţinutul actului internaţional ratificat) şi urmează regimul legilor ordinare. Aceasta rezultă din art. 11 alin. (2) din Constituţie („Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”). Conform art. 20 alin. (2) din Constituţie, „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglea fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe” (s.n.). [1] Articolul 10 C. civ. este intitulat „Interzicerea analogiei”; totuşi, din conţinutul lui nu reiese că este interzisă analogia în general, ci doar în anumite cazuri, care sunt expres enumerate: în cazul legilor care derogă de la o dispoziţie generală, a acelora care restrâng exerciţiul unor drepturi civile ori care prevăd sancţiuni civile. De aici reiese că în toate celelalte cazuri analogia este permisă. [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, Dreptul civil. Norma de drept civil. Raportul juridic civil…, p. 9-10. [3] Republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare.

14

Drept civil. Partea generală. Persoanele

mentările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. O prevedere asemănătoare se regăseşte în Codul civil. Astfel, conform art. 4, intitulat „Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului”, „(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile”. b) Hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului (inclusiv cele de urgenţă); acestea sunt acte normative emise de către Guvern, conform art. 108 din Constituţie, în scopul organizării executării legilor (hotărârile) sau în temeiul unei legi speciale de abilitare (ordonanţele); de exemplu, O.G. nr. 21/1992 cu privire la protecţia consumatorilor[1], H.G. nr. 1259/2001 privind aprobarea Normelor tehnice şi metodologice pentru aplicarea Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică[2]. c) Alte acte normative subordonate legii; acestea sunt izvoare de drept civil în măsura în care conţin prevederi de drept civil; din această categorie fac parte actele normative emise de organele centrale ale administraţiei publice, adică ordine, instrucţiuni, regulamente (de exemplu, Ordinul nr. 534/2001 al ministrului administraţiei publice privind aprobarea Normelor tehnice pentru introducerea cadastrului general[3]) şi actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale, adică hotărâri ale consiliilor locale, dispoziţii ale primarilor, ordine ale prefecţilor. Toate actele normative, indiferent de organul de stat care le-a emis, sunt obligatorii pentru toate persoanele cărora li se adresează. Un caz particular îl reprezintă dreptul Uniunii Europene (U.E.). După aderarea României la Uniunea Europeană, dreptul U.E. a devenit izvor de drept[4]. Aceasta înseamnă că subiectele de drept sunt obligate să îl respecte, iar judecătorul naţional să îl aplice din oficiu. Aplicabilitatea directă a dreptului U.E. înseamnă că normele acestuia se aplică în mod direct şi uniform în toate statele membre, de la data intrării lor în vigoare. Prioritatea dreptului U.E. înseamnă că normele de drept al U.E. se aplică cu întâietate faţă de dreptul naţional; astfel, dacă există reguli interne, de drept naţional, care contravin celor de drept al U.E., ele sunt inope[1] Republicată în M. Of. nr. 208 din 28 martie 2007, cu modificările şi completările ulterioare. [2] M. Of. nr. 847 din 28 decembrie 2001. [3] M. Of. nr. 744 din 21 noiembrie 2001. [4] A se vedea şi I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, Dreptul civil. Norma de drept civil. Raportul juridic civil…, p. 13.

I. Noţiuni introductive

15

rante[1]. Aceasta reiese şi din art. 5 C. civ., potrivit căruia normele dreptului U.E. se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor[2]. Dreptul Uniunii Europene se împarte în drept primar şi drept derivat. Dreptul primar este format din totalitatea normelor juridice care reglementează constituirea şi organizarea Uniunii Europene. Dreptul derivat este format din regulamente, directive şi decizii. Regulamentele sunt normele juridice prin care instituţiile U.E. intervin cel mai mult în ordinile juridice naţionale ale statelor membre. Acestea se disting prin două proprietăţi: – caracterul lor de drept al U.E., adică particularitatea lor de a crea un drept aplicabil în toate statele membre, fără a ţine cont de frontiere şi care să fie valabil în mod uniform şi integral în toate statele membre; este interzis statelor membre să aplice într-o manieră incompletă dispoziţiile unui regulament sau să procedeze la o selecţie a acestora, în măsura în care se opun unor interese naţionale; de asemenea, niciun stat membru nu se poate sustrage caracterului obligatoriu al dispoziţiilor regulamentelor, aplicând norme sau practici din dreptul naţional; –aplicarea lor directă, adică faptul că regulamentele creează un drept aplicabil tuturor statelor membre, conferind drepturi directe cetăţenilor U.E. sau impunându-le direct obligaţii; statele membre, instituţiile şi autorităţile lor sunt direct legate de dreptul U.E. şi sunt ţinute să îl respecte la fel ca pe dreptul lor naţional. Directiva este un act normativ care are forţă obligatorie pentru statul membru căruia îi este adresată în ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie atins, lăsându-se autorităţilor naţionale din statul respectiv competenţa alegerii formelor şi metodelor de implementare a ei. Există şi directive care, în anumite condiţii, au un efect direct, asemănător cu regulamentul, atunci când o directivă nu este implementată sau este implementată cu întârziere într-un stat membru; dacă au fost cauzate prejudicii persoanelor de drept privat, statul în cauză are obligaţia de a le despăgubi[3]. Directivele „pot fi invocate direct de persoanele private în faţa instanţelor naţionale împotriva unui organ de stat sau pot fi invocate indirect, împotriva unui stat sau a unei persoane de drept privat, în scopul de a asigura o interpretare a dreptului naţional în conformitate cu prevederile acestora. De [1]

A se vedea I. DRAGOMIR, G.A. DRAGOMIR, Competenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Iurisprudentia, nr. 1/2006, http://studia. law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=239, p. 3. [2] A se vedea şi O.A. URDA, Primatul dreptului comunitar, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, tom LVI, Ştiinţe Juridice, 2010, p. 165-181, http://pub.law.uaic.ro/, consultat la 16 august 2016. [3] A se vedea M. BOGDAN, Concise introduction to EU Private International Law, Europa Law Publishing, Groningen, 2012, p. 14; a se vedea şi O. SENYÜCEL, The Direct Effect of Community Directives: The Effect of the Unilever Judgment, în Ankara Law Review, vol. 2, no. 1 (Summer 2005), p. 81-88.

16

Drept civil. Partea generală. Persoanele

asemenea, mai pot fi invocate în acţiuni împotriva altor persoane private (orizontal) doar în situaţiile în care nu impun prin ele însele obligaţii în sarcina persoanelor private”[1]. Deciziile se adresează numai statelor membre şi nu au caracter normativ.

2.1.2. Uzanțele Prin uzanţe[2] se înţelege obiceiul sau cutuma, la care se adaugă uzurile profesionale. Obiceiul (sau cutuma) reprezintă o practică îndelungată, continuă şi generală, pe care cei ce o aplică o consideră obligatorie. Obiceiurile sunt nescrise. Legea este considerată un drept scris, iar obiceiul un drept nescris. „Uzurile profesionale sunt acele reguli care reglementează raporturile stabilite între membrii unei profesii sau, după caz, între membri şi clienţi, cu ocazia exercitării profesiei”[3]. Uzurile profesionale au fost incluse printre izvoarele de drept civil pentru că, aşa cum se prevede în art. 3 alin. (1), dispoziţiile Codului civil se aplică şi profesioniştilor[4]. Ideea ca uzanţele să fie considerate izvoare formale de drept civil a fost preluată din Codul civil elveţian [art. 1 alin. (2)][5]. O reglementare similară există şi în Codul civil grec (art. 1), cu deosebirea că cele două izvoare ale dreptului civil grec – legea şi uzanţele – se găsesc pe picior de egalitate. Pentru a fi izvor de drept, uzanţele trebuie să fie conforme cu ordinea publică şi cu bunele moravuri [art. 1 alin. (4) C. civ.]. Ordinea publică în dreptul civil reprezintă normele juridice care se impun din motive de moralitate sau de securitate socială, ceea ce este imperativ în relaţiile dintre oameni[6]. Conţinutul ordinii publice variază de la un regim la altul. Bunele moravuri reprezintă regulile impuse de morala socială a unei epoci date[7]. Bunele moravuri au un conţinut cutumiar şi evolutiv[8]. [1] A se vedea P. CRAIG, G. DE BÚRCA, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, ed. a 4-a, trad. coord. de B. ANDREŞAN-GRIGORIU şi T. ŞTEFAN, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 378. [2] Pentru detalii, a se vedea I.F. POPA, Ierarhia surselor dreptului în noul Cod civil rolul uzanţelor, în R.R.D.P. nr. 3/2013; pentru o clasificare a uzanţelor, a se vedea L.C. GAVRILESCU, Drept civil. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 23-24. [3] A se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 8. [4] A se vedea şi E. LUPAN, S. SZTRANYICZKI, Diviziunea..., p. 63. [5] Articolul 1 alin. (2) C. civ. elveţian prevede: „În absenţa unei dispoziţii legale aplicabile, judecătorul se pronunţă conform dreptului cutumiar şi, dacă nu există o cutumă, conform regulilor pe care le-ar edicta dacă ar fi el însuşi legiuitor”. În alin. (3) se prevede că judecătorul se inspiră din soluţiile consacrate de doctrină şi de jurisprudenţă. [6] A se vedea Lexique des termes juridiques, Ed. Dalloz, Paris, 2005. [7] Ibidem. [8] A se vedea C. MUNTEANU, O. UNGUREANU, op. cit., p. 32.

I. Noţiuni introductive

17

Uzanţele se pot proba prin orice mijloc de probă. Dacă sunt publicate – şi aceasta se referă, mai ales, la uzurile profesionale –, se prezumă că există. Acela care contestă existenţa lor trebuie să facă dovada. Sarcina probei în ceea ce priveşte existenţa şi conţinutul uzanţei revine părţii interesate să o folosească.

2.1.3. Principiile generale ale dreptului[1] Potrivit doctrinei de până la apariţia noului Cod civil, erau considerate izvoare neformale ale dreptului civil principiile generale ale dreptului civil, şi nu principiile de drept în general. Principiile generale de drept le includ pe cele de drept civil, însă nu şi invers. Prin urmare, precizarea făcută de noul Cod civil lărgeşte sfera principiilor care ar putea fi aplicate pentru o situaţie juridică nereglementată de lege. Potrivit art. 5 alin. (3) C. proc. civ.[2], „În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii juridice asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii”.

2.2. Izvoare neformale Nu sunt modificări în ceea ce priveşte izvoarele neformale de drept civil din vechea reglementare, în sensul că nu sunt considerate izvoare de drept civil nici în noul Cod civil: jurisprudenţa, doctrina, morala sau regulile de convieţuire socială.

2.2.1. Jurisprudența (sau precedentul judiciar ori practica judiciară) reprezintă ansamblul soluţiilor cuprinse în hotărârile instanţelor judecătoreşti[3]. Atunci când se pune întrebarea dacă jurisprudenţa poate fi conside[1]

Principiile generale ale dreptului sunt acele idei de bază comune tuturor ramurilor de drept şi care se regăsesc în toată legislaţia. Dintre acestea pot fi enumerate: principiul egalităţii în faţa legii, principiul separaţiei puterilor în stat ş.a.; ele se aplică şi în dreptul civil. Principiile specifice dreptului civil sunt: principiul proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii civile, principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale, principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile (care au fost deja analizate). [2] Legea nr. 134/2010, publicată în M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010, republicată în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012 şi ulterior în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015. [3] A se vedea C. MUNTEANU, O. UNGUREANU, op. cit., p. 42. După unii autori, prin „jurisprudenţă” se înţelege „«concepţia», în principiu, reafirmată constant, a instanţei supreme (s.n.) într-o anumită problemă de drept ivită în activitatea de judecată […]”; a se vedea, în acest sens, I. DELEANU, S. DELEANU, Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 16, apud M. NICOLAE, Recursul în interesul legii şi dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept noi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în lumina noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 2/2014, p. 15.

18

Drept civil. Partea generală. Persoanele

rată izvor de drept, se are în vedere o accepţiune mai restrânsă a acesteia, şi anume hotărârile date într-o anumită materie, ca practică constantă şi cu caracter de continuitate a instanţelor[1]. Judecătorul nu creează legea, ci doar o aplică. Hotărârile pe care le dă sunt obligatorii numai pentru părţile în cauză, neavând caracter general şi impersonal (cum trebuie să aibă legile). Conform art. 124 alin. (3) din Constituţie, judecătorul este independent şi se supune numai legii. Rezultă că jurisprudenţa nu poate fi recunoscută ca izvor de drept[2]. În plus, Codul civil enumeră în art. 1 izvoarele dreptului civil, iar jurisprudenţa nu se află printre ele. De asemenea, potrivit art. 5 alin. (4) C. proc. civ. (care seamănă cu art. 4 C. civ. 1864): „Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii”. Totuşi, prin excepţie, anumite hotărâri judecătoreşti sunt creatoare de drept. Există trei categorii de astfel de hotărâri: deciziile Curţii Constituţionale, soluţiile pronunţate de instanţa supremă[3] în recursul în interesul legii şi hotărârile prealabile pronunţate de instanţa supremă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. La acestea se adaugă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în procedura pronunţării unei hotărâri preliminare, care este obligatorie pentru toate statele membre. a) Deciziile Curţii Constituţionale Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor[4]. Judecătorul, în soluţionarea unor cauze ulterioare deciziei Curţii Constituţionale, nu va mai putea aplica textul de lege declarat neconstituţional. Această dispoziţie este reluată şi în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale[5], pentru deciziile prin care se soluţionează excepţiile de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe[6]. Mai mult, Curtea Constituţională pronunţă şi decizii interpretative, prin care se „constată constituţionalitatea sau neconsti[1] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, Dreptul civil. Norma de drept civil. Raportul juridic civil..., p. 13. [2] Jurisprudenţa sau precedentul judiciar este izvor de drept în alte sisteme de drept, cum ar fi sistemul anglo-saxon. [3] Instanţa supremă este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De-a lungul timpului a avut şi alte denumiri, precum Curtea Supremă de Justiţie, Tribunalul Suprem. [4] Unii autori apreciază că deciziile Curţii Constituţionale nu pot fi considerate izvor de drept. În acest sens, a se vedea T. PRESCURE, Introducere în ştiinţa dreptului civil, în T. PRESCURE, R. MATEFI, Drept civil. Partea generală. Persoanele, conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 45-46. [5] Republicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare. [6] A se vedea şi G. BOROI, op. cit., p. 14; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 10; L.C. GAVRILESCU, op. cit., p. 27.

I. Noţiuni introductive

19

tuţionalitatea, însă într-o anumită interpretare a textului de lege supus controlului de constituţionalitate. În acest mod, textul este «salvat», în sensul că el va putea fi în continuare aplicat, însă în interpretarea obligatorie stabilită de Curtea Constituţională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatate ca fiind neconstituţională”[1]. Constatarea constituţionalităţii sau a neconstituţionalităţii legii într-o anumită interpretare „devine obligatorie erga omnes în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituţie”. Curtea a statuat în acest sens că „«indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare». În interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale”[2]. Când asupra textului de lege pe care Curtea Constituţională l-a declarat ca fiind constituţional sau neconstituţional într-o anumită interpretare s-a pronunţat anterior şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fie pe calea unui recurs în interesul legii, fie pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, are prioritate interpretarea dată de Curtea Constituţională. Astfel, decizia interpretativă a Curţii Constituţionale va avea ca efect încetarea efectelor deciziei Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii ori în dezlegarea prealabilă a unor chestiuni de drept, în măsura în care interpretarea dată de instanţa supremă este cea constatată ca fiind neconstituţională (implicit sau explicit)[3]. b) Soluţiile pronunţate de instanţa supremă în recursul în interesul legii Acestea sunt obligatorii pentru instanţe. Articolul 514 C. proc. civ. prevede: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”. Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I [art. 517 alin. (4) C. proc. civ.]. [1] A se vedea T. TOADER, M. SAFTA, Rolul deciziilor interpretative în procesul de constituţionalizare a dreptului, în Dreptul nr. 9/2014, p. 67. [2] T. TOADER, M. SAFTA, Rolul deciziilor interpretative în procesul de constituţionalizare a dreptului, în Dreptul nr. 9/2014, p. 80-81. [3] Idem, p. 82-83.

20

Drept civil. Partea generală. Persoanele

c) Hotărârile prealabile pronunţate de instanţa supremă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Noul Cod de procedură civilă introduce şi o altă instituţie privind asigurarea unei practici judiciare unitare, în afară deci de recursul în interesul legii, şi anume sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (art. 519-521)[1]. Şi în acest caz, decizia pronunţată este creatoare de drept[2]. Potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ.: „Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”[3]. Această instituţie seamănă cu procedura pronunţării unei hotărâri preliminare din dreptul U.E.[4] d) Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în procedura pronunţării unei hotărâri preliminare C.J.U.E., în temeiul art. 267 lit. b) TFUE (ex-art. 234 TCE)[5], are ca atribuţie şi interpretarea dreptului U.E. În scopul evitării apariţiei în diferite state membre a unor jurisprudenţe divergente sau contrare dreptului U.E., judecătorul naţional – indiferent de gradul de jurisdicţie – sesizează C.J.U.E. ori de câte ori, în soluţionarea unui litigiu, apare o problemă de interpretare a dreptului U.E. Sesizarea C.J.U.E. se face prin intermediul aşa-numitei proceduri pentru obţinerea unei hotărâri preliminare[6]. Sesizarea C.J.U.E. este obligatorie dacă hotărârea dată [1] Pentru o analiză a instituţiei, a se vedea O. SPINEANU-MATEI, Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare, în COLECTIV, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 1007 şi urm.; M. NICOLAE, Recursul în interesul legii şi dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept noi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în lumina noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 2/2014, p. 50 şi urm. [2] Pentru critica acestei instituţii, a se vedea Ş. BELIGRĂDEANU, Reflecţii critice cu privire la caracterul vădit dăunător bunului mers al justiţiei al reglementării în noul Cod de procedură civilă a posibilităţii sesizării de către anumite instanţe judecătoreşti a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Dreptul nr. 3/2013, p. 108–115. [3] A se vedea şi O.C. NIEMESCH, Hotărârea prealabilă privind dezlegarea unor chestiuni de drept – măsură de prevenire a practicii judiciare neunitare. Decizia nr. 1/2014 privind dezlegarea unor chestiuni de drept, în R.R.D.J. nr. 3/2014. [4] În acest sens, a se vedea şi O. SPINEANU-MATEI, op. cit., p. 1007. [5] Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), versiunea consolidată, publicat în J.O. C 202 din 7 iunie 2016, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/ PDF/?uri=OJ:C:2016:202:FULL&from=RO, consultat la 8 septembrie 2016. [6] Pentru natura juridică a procedurii hotărârii preliminare, a se vedea B. ANDREŞAN-GRIGORIU, Procedura hotărârilor preliminare, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 52 şi urm.; a se vedea, de asemenea, pentru detalii referitoare la procedura hotărârilor preliminare, P. CRAIG, G. DE BÚRCA, op. cit., p. 576 şi urm.; E.C. MOGÎRZAN, Noţiunea de chestiune

I. Noţiuni introductive

21

în litigiul în care s-a pus problema interpretării dreptului U.E. nu poate fi atacată cu nicio cale de atac. În acest mod se urmăreşte evitarea creării unei jurisprudenţe divergente la nivelul statelor membre. Sesizarea C.J.U.E. este facultativă, în sensul că judecătorul naţional are posibilitatea de a formula o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare sau de a interpreta singur dreptul U.E., atunci când hotărârea ce se pronunţă este supusă unei căi de atac[1]. Există două tipuri de procedură a întrebărilor preliminare: – trimiterea în vederea interpretării normei europene (de drept primar şi de drept secundar), aşa cum am arătat mai sus; în acest caz, judecătorul naţional solicită C.J.U.E. să interpreteze dreptul european, pentru a putea să-l aplice în mod corect; – trimiterea în vederea aprecierii validităţii unei norme europene de drept secundar; în acest caz, judecătorul naţional solicită C.J.U.E. să controleze validitatea unui act de drept european. În ceea ce priveşte efectele hotărârilor preliminare prin care se interpretează normele europene, acestea au autoritate de lucru judecat şi sunt obligatorii erga omnes, deci nu numai pentru instanţa naţională care a iniţiat procedura întrebărilor preliminare, ci şi pentru toate instanţele naţionale din statele membre (C.J.U.E., în dispozitivul hotărârii, statuează „în drept”). În cazul în care întrebările preliminare privesc validitatea, dacă actul european este declarat nul, atunci la fel vor fi şi toate actele adoptate în temeiul acestuia[2]. În jurisprudenţa C.J.U.E.[3] s-a precizat că o hotărâre preliminară prin care se constată invaliditatea unui act, chiar dacă se adresează instanţei care a învestit-o în acest scop, are o aplicabilitate generală, oricare altă instanţă fiind obligată să considere acel act ca invalid. În concluzie, deşi jurisprudenţa nu este recunoscută în dreptul român ca izvor de drept, ea joacă un rol important în soluţionarea cauzelor. Astfel, judecătorul, în majoritatea cazurilor, ţine seama, în soluţia pe care o dă, de practica prejudicială şi cea de acţiune în terminologia dreptului românesc şi în cea a dreptului Uniunii Europene, în Dreptul nr. 5/2007; A.O. ALEXANDRU, Invocarea chestiunii prejudiciale – obligaţie sau facultate a instanţelor naţionale?, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, tom LIV, Ştiinţe Juridice, 2008, p. 147 şi urm., http://pub. law.uaic.ro/, consultat la 16 august 2016. [1] A se vedea I. DRAGOMIR, G.A. DRAGOMIR, op. cit., p. 5. [2] A se vedea, pentru detalii, C.D. RADU PRESURĂ, R.M. POPESCU, Regimul juridic al hotărârilor preliminare ale C.J.C.E. şi impactul acestora asupra sistemului de drept naţional, p. 27 şi urm., http://beta.ier.ro/documente/spos2008_ro/Studiul_3_-_Jurisprudenta_ RO.pdf, consultat la 9 august 2016; de asemenea, documentul U.E. disponibil online http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV%3Al14552, consultat la 9 august 2016. [3] A se vedea, de exemplu, C.J.U.E., cauza C-66/80, SpA International Chemical corporation, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/PDF/?uri=CELEX:61980CJ0 066&from=FR, consultată la 9 august 2016.

22

Drept civil. Partea generală. Persoanele

instanţei unde activează (ori de practica altor instanţe care pronunţă hotărâri concordante[1]), precum şi de practica instanţei supreme, pentru a evita posibilitatea ca hotărârea dată să îi fie desfiinţată la instanţa superioară (pe motiv că soluţia diferă faţă de acelea date în cazuri similare de alte complete de judecată) ori pentru că îl convinge jurisprudenţa respectivă[2]. Deci practica judiciară, în special aceea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi deciziile interpretative pronunţate de Curtea Constituţională, conduc la aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României. În plus, legiuitorul, observând practica instanţelor, poate adapta şi perfecţiona legislaţia. 2.2.2. Doctrina (sau literatura juridică) reprezintă lucrările şi studiile de specialitate scrise de jurişti, care explică, comentează şi interpretează normele juridice. Ea nu este recunoscută ca izvor de drept, dar are un rol activ în crearea şi perfecţionarea normelor de drept[3]. 2.2.3. Morala sau regulile de convieţuire socială reprezintă o etică, adaptată anumitor locuri şi anumitor timpuri[4]. Morala poate fi considerată izvor neformal de drept în măsura în care este încorporată în lege[5]. Regulile moralei nu pot fi impuse prin forţa de constrângere a statului.

Secțiunea a 4-a. Aplicarea normei juridice civile Norma juridică civilă acţionează într-un anumit interval de timp – ea nu este eternă –, şi anume atâta vreme cât există relaţiile sociale care au determinat edictarea ei. De exemplu, după 1989, s-a pus problema restituirii terenurilor foştilor proprietari. Pentru aceasta, a fost nevoie de elaborarea unor norme juridice civile noi – Legea nr. 18/1991 a fondului funciar – care să reglementeze situaţiile juridice[6] ce urmau să se nască. Alteori, relaţiile sociale apar înainte de existenţa unei norme juridice care să le reglementeze şi conduc la edictarea ei. De exemplu, deşi consumatorii, după 1989, pe piaţa liberă, erau expuşi [1] A se vedea P.M. COSMOVICI, Introducere în dreptul civil, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 39-40. [2] A se vedea şi C. MUNTEANU, O. UNGUREANU, op. cit., p. 42; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 23. [3] De exemplu, în Expunerea de motive la noul Cod civil, se arată că acesta a fost elaborat de un colectiv alcătuit din reputaţi teoreticieni şi practicieni în domeniul dreptului civil. [4] A se vedea C. MUNTEANU, O. UNGUREANU, op. cit., p. 38; autorii atrag atenţia asupra faptului că morala nu trebuie confundată cu regulile de bună cuviinţă sau de convenienţă, care nu sunt sancţionate juridic. [5] Ibidem. [6] Prin situaţie juridică se înţelege orice raporturi juridice civile împreună cu actele sau faptele juridice generatoare, modificatoare sau extinctive, precum şi starea persoanelor, capacitatea lor civilă, regimul bunurilor şi altele asemenea.

I. Noţiuni introductive

23

practicilor abuzive ale comercianţilor, ei nu se bucurau de o protecţie specială, prevăzută în norme specifice, ci erau supuşi prevederilor Codului civil, care, la data elaborării lor, nu avuseseră în vedere asemenea relaţii sociale (pentru că nu existau)[1]. Deci norma juridică civilă se aplică în timp situaţiilor juridice care urmează să se nască sau care există şi pe care le reglementează. Norma juridică civilă acţionează într-un anumit spaţiu, adică pe un anumit teritoriu; acest teritoriu este al unui stat sau al unei unităţi teritoriale a respectivului stat. Norma juridică civilă se adresează persoanelor, urmărind reglementarea conduitei acestora. Deci norma juridică civilă se aplică în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.

§1. Aplicarea normei juridice civile în mp Norma juridică civilă se aplică în intervalul de timp cuprins între data intrării în vigoare şi data ieşirii sale din vigoare. Conform art. 78 din Constituţie[2], legea, în sensul ei larg (adică norma juridică), intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară, prevăzută în textul ei. Conform art. 6 alin. (1) C. civ., „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”. După intrarea în vigoare, operează prezumţia absolută că ea este cunoscută de toate persoanele cărora se adresează[3] şi care sunt obligate să o respecte. Norma juridică civilă iese din vigoare prin abrogare. Abrogarea poate fi expresă, directă sau indirectă, ori tacită (implicită). Este abrogare expresă directă atunci când, în legea nouă, cu acelaşi obiect ca şi cea (cele) veche (vechi), se precizează care legi urmează a fi abrogate la data intrării în vigoare a celei noi (abrogare totală) sau care dispoziţii din anumite legi se abrogă (abrogare parţială). Abrogarea expresă indirectă operează atunci când, în cuprinsul legii noi, se arată că se abrogă toate dispoziţiile contrare acesteia. Abrogarea tacită (implicită) intervine când legea nouă conţine dispoziţii contrare unor legi anterioare, cu acelaşi obiect, fără a preciza că se abrogă[4]. Potrivit art. 64 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor [1]

A se vedea, în acest sens, C.T. UNGUREANU, Drept internaţional privat. Protecţia consumatorilor şi răspunderea pentru produsele nocive, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 60-100. [2] Pentru detalii, a se vedea M.N. BALAN, op. cit., p. 357-359. [3] Deşi absolută, prezumţia nu corespunde realităţii, mai ales în condiţiile actuale, când există o abundenţă de legi, care intră şi ies din vigoare într-un ritm foarte alert. [4] Unii autori consideră că o lege poate ieşi din vigoare şi prin căderea ei în desuetudine, adică prin neutilizarea ei un timp îndelungat, datorită dispariţiei relaţiilor sociale care au determinat adoptarea ei; a se vedea, în acest sens, ŞT. RĂUSCHI Ş.A., Drept civil. Teoria generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Junimea, Iaşi, 2000, p. 26.

24

Drept civil. Partea generală. Persoanele

normative[1], „(1) Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parţială. (2) În cazul unor abrogări parţiale intervenite succesiv, ultima abrogare se va referi la întregul act normativ, nu numai la textele rămase în vigoare. (3) Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament. (4) Dacă o normă de nivel inferior, cu acelaşi obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligaţie îi revine autorităţii care a emis prima actul. (5) Abrogările parţiale sunt asimilate modificărilor de acte normative, actul normativ abrogat parţial rămânând în vigoare prin dispoziţiile sale neabrogate”. Datorită modificării continue a relaţiilor sociale, a împrejurărilor avute în vedere la elaborarea legilor, are loc o succesiune a legilor în timp: unele legi ies din vigoare şi sunt înlocuite cu altele noi. Se disting trei cazuri: – o situaţie juridică se naşte, se modifică, îşi produce toate efectele şi se stinge sub imperiul aceleiaşi legi (facta praeterita); aceasta este regula şi nu implică analiza succesiunii legilor în timp; în cazul în care o asemenea situaţie juridică devine litigioasă şi este sesizată instanţa, după ce legea veche (sub imperiul căreia şi-a produs toate efectele şi s-a stins) a fost abrogată şi a intrat în vigoare o lege nouă, se aplică legea veche, conform regulii tempus regit actum[2]; – o situaţie juridică se naşte sub imperiul unei legi şi se află în curs de desfăşurare la intrarea în vigoare a unei legi noi (este o situaţie juridică în tranziţie, facta pendentia); în acest caz, se pune întrebarea care lege va reglementa situaţia juridică respectivă; teoretic, ambele legi (atât legea veche, cât şi legea nouă) au vocaţia de a se aplica; deci se naşte un conflict de legi în timp[3]; acest conflict se soluţionează de aşa-numitul drept tranzitoriu sau intertemporal[4], care conţine reguli specifice; legiuitorul stabileşte, de regulă, norme tranzitorii pentru soluţionarea conflictelor de legi în timp[5]; există două principii de bază, [1] Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare. [2] A se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 19. [3] În afara conflictului de legi succesive, care poate apărea între legi aparţinând aceluiaşi stat şi care se soluţionează potrivit regulilor dreptului tranzitoriu, există şi conflictul de legi specific dreptului internaţional privat; acesta din urmă apare atunci când un raport juridic cu element de extraneitate vine în contact cu două sau mai multe legi aparţinând unor state diferite; conflictul se soluţionează folosind, ca regulă, metoda normelor conflictuale. [4] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 39; L.C. GAVRILESCU, Reflectarea principiilor de drept intertemporal în noul Cod civil, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 2/2011, p. 43 şi urm., http://pub.law.uaic. ro/, consultat la 16 august 2016. [5] Pentru situaţiile în care nu există norme tranzitorii se aplică alte reguli. Pentru detalii, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, Dreptul civil. Norma de drept civil. Raportul

I. Noţiuni introductive

25

în această materie: principiul neretroactivităţii normei juridice civile şi principiul aplicării imediate a normei juridice civile noi; – o situaţie juridică se naşte după intrarea în vigoare a legii noi (facta futura); acesta este guvernată de legea nouă, în vigoare la data când s-a constituit.

1.1. Principiul neretroac vității Conform art. 6. alin. (1) C. civ., „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”[1]. Principiul neretroactivităţii legii civile constă în aceea că legea civilă se aplică numai situaţiilor juridice care iau naştere după intrarea ei în vigoare; ea se aplică numai pentru viitor, nu se aplică trecutului. Aceasta, deoarece omul nu îşi poate dirija conduita după reguli care nu există[2]. El se ghidează după legea în vigoare. Prin acest principiu se asigură securitatea circuitului civil[3]. Principiul neretroactivităţii era consacrat în Codul civil din 1864 în art. 1: „Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”. Aceeaşi prevedere este preluată şi în noul Cod civil, care în art. 6 alin. (1) prevede: „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”. Principiul neretroactivităţii este încă din 1991 şi un principiu constituţional; conform art. 15 alin. (2) din Constituţie, „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Aceasta înseamnă că principiul neretroactivităţii se impune tuturor: părţilor, judecătorului (organului de jurisdicţie care aplică legea) şi însuşi legiuitorului. Părţile nu pot pretinde supunerea conduitei din raporturile lor trecute legii noi, pentru că în trecut nu aveau cunoştinţă de o asemenea reglementare; judecătorul (organul de jurisdicţie) nu poate aplica legea nouă în soluţionarea unor litigii ce privesc situaţii juridice încheiate sub imperiul legii vechi; legiuitorul nu poate adopta legi care să se aplice unor situaţii juridice trecute şi încheiate; în cazul în care legiuitorul ar elabora legi în cuprinsul cărora ar prevedea că ele retroactivează, acele prevederi ar urma să fie declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională[4] (cu excepţia legilor penale şi contravenţionale mai favorabile). juridic civil…, p. 41-57. [1] Pentru o analiză critică a textului, a se vedea Ş. DIACONESCU, Unele consideraţii cu privire la conflictele de norme civile în timp, în R.R.D.P. nr. 6/2014, p. 94-95. [2] De exemplu, nu poate încheia un act juridic în formă solemnă dacă legea în vigoare la data încheierii lui nu îi cere acest lucru, considerând că în viitor va apărea o lege nouă, care va pretinde această formă. [3] Pentru detalii, a se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All Beck, Colecţia Restitutio, Bucureşti, 2002, p. 42-44. [4] De exemplu, în art. V alin. (7) din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, se arăta: „Hotărârile în materia Legii fondului funciar nr. 18/1991, rămase definitive la judecătorii anterior intrării în vigoare a prezentei legi, pot fi atacate cu recursul prevăzut de prezenta

26

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Norma juridică civilă se aplică deci numai pentru viitor. Astfel, o situaţie juridică în tranziţie, care este încă în desfăşurare, va fi supusă legii noi. Dar o situaţie juridică se poate afla în diferite faze ale desfăşurării ei, în momentul intrării în vigoare a unei noi legi. Soluţiile adoptate în trecut au reprezentat o creaţie a doctrinei şi practicii judiciare, deoarece în legislaţie nu erau precizate regulile de soluţionare a conflictului de legi intertemporal. Noul Cod civil a valorificat doctrina şi practica judiciară existente în materie şi a stabilit norme juridice tranzitorii[1]. Astfel: – dacă situaţia juridică s-a constituit (format), modificat sau încheiat (stins) şi, imediat după aceea, a intrat în vigoare o lege nouă, care schimbă condiţiile de constituire, modificare sau stingere, situaţia juridică nu este afectată; condiţiile se apreciază după legea în vigoare la data constituirii[2], modificării sau stingerii; aceeaşi soluţie oferă şi noul Cod civil; astfel, potrivit art. 6 alin. (2) C. civ., „Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”; – dacă o situaţie juridică şi-a produs o parte din efecte până la intrarea în vigoare a legii noi, legea nouă nu le modifică sau desfiinţează (nu le afectează); legea nouă se aplică doar efectelor care urmează să se producă în viitor[3]; conform Codului civil [art. 6 alin. (5) şi (6)] şi Legii de punere în aplicare a acestuia[4] (art. 5): „(1) Dispoziţiile Codului civil se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoalege, de către părţile interesate, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, indiferent de data pronunţării lor”. Această dispoziţie, care privea situaţii juridice stinse în trecut (înainte de intrarea în vigoare a legii) şi care avea deci caracter retroactiv, a fost declarată de către Curtea Constituţională ca neconstituţională, prin Decizia nr. 9/1994 (M. Of. nr. 326 din 25 noiembrie 1994). Legea nr. 59/1993 a fost abrogată de Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012). [1] Normele juridice tranzitorii stabilesc domeniul de aplicare în timp a legilor aflate în conflict, arătând care lege reglementează o situaţie juridică (legea veche sau legea nouă ori parţial legea veche şi parţial legea nouă). Pentru o analiză detaliată, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 41. [2] De exemplu, conform art. 38 alin. (2) din Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române (republicată în M. Of. nr. 576 din 13 august 2010, cu modificările şi completările ulterioare), „Cererile aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor rezolva în conformitate cu prevederile acesteia. Condiţiile de dobândire a cetăţeniei române rămân supuse reglementărilor în vigoare la data depunerii cererii”. [3] Pentru o analiză detaliată a soluţiilor propuse în doctrină, a se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 44-48. [4] Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011).

I. Noţiuni introductive

27

nelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil”; – dacă situaţia juridică priveşte un act juridic anulabil potrivit legii vechi, chiar dacă legea nouă l-ar considera valabil, el rămâne supus legii vechi, pentru că validitatea actului se apreciază în funcţie de condiţiile prevăzute în legea în vigoare la data constituirii lui; această soluţie reiese şi din art. 6 alin. (3) C. civ., care este reprodus ca atare şi de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, în art. 4. Se punea întrebarea, înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod civil, dacă legea interpretativă sau de interpretare reprezintă o excepţie de la principiul neretroactivităţii. Legea de interpretare este adoptată de legiuitor în scopul de a clarifica norme juridice cuprinse într-o lege în vigoare, pentru a pune capăt controverselor din practică în legătură cu aplicarea acestor norme; ea nu aduce nimic nou, nu este creatoare de drepturi noi[1], ci doar explică o lege existentă; ea face corp comun cu legea interpretată, aplicându-se şi pentru trecut, şi anume de la data intrării în vigoare a legii interpretate[2]. De regulă, legiuitorul nu precizează că o anumită lege este interpretativă, ci particularitatea legii reiese din conţinutul ei; judecătorul, atunci când o aplică, îi face şi calificarea, încadrând-o sau nu în categoria legilor interpretative, cu consecinţa că o foloseşte pentru rezolvarea unor litigii în curs de soluţionare. Potrivit art. 69 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, intitulat „Interpretarea legală”, „(1) Intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziţiei al cărui sens trebuie clarificat. (2) Interpretarea legală intervenită potrivit alin. (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câştigate” (s.n.). Expresia „respectarea drepturilor câştigate”[3] trebuie înţeleasă în sensul că legile interpretative nu retroactivează[4]. [1] A se vedea N. MOLFESSIS, La notion de loi interprétative, în Revue trimestrielle de droit civil n° 3/2002, p. 599-604. [2] A se vedea, în acest sens, ŞT. RĂUSCHI Ş.A., op. cit., p. 28; O. UNGUREANU, op. cit., p. 40; G. BOROI, op. cit., p. 29-30. [3] Noţiunea de „drepturi câştigate” a fost definită de-a lungul timpului în diferite moduri de către numeroşi autori: drepturile câştigate reprezintă drepturile intrate definitiv în patrimoniul unei persoane şi cu privire la care nu mai poate fi adusă nicio atingere; dreptul câştigat este acela care se poate exercita; dreptul câştigat este un drept definitiv care nu mai poate fi luat titularului său etc. Cu toate acestea, ea continuă să fie neclară. A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 45-46. [4] A se vedea şi I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 45.

28

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Codul civil clarifică această problemă în art. 9 alin. (2), potrivit căruia norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor.

1.2. Principiul aplicării imediate a normei juridice civile noi De la intrarea în vigoare a legii noi, aceasta se aplică tuturor situaţiilor juridice prezente – în curs de desfăşurare – şi viitoare. Acest principiu nu era consacrat expres în legislaţie, dar el reprezintă o consecinţă firească[1] a principiului neretroactivităţii: dacă legea nouă nu retroactivează, nu se aplică pentru trecut, ea se aplică de îndată pentru viitor, excluzând aplicarea legii vechi. În Codul civil, principiul aplicării imediate a legii noi reiese din art. 6 alin. (5) şi (6). De la principiul aplicării imediate a legii noi există o excepţie, şi anume ultraactivitatea (supravieţuirea) legii vechi. Excepţia poate fi prevăzută în mod expres de legiuitor în cuprinsul legii noi sau poate fi dedusă din redactarea acesteia. Justificarea acestei excepţii constă în necesitatea aplicării legii vechi, abrogate, unor situaţii juridice, cu anumite particularităţi, în curs de desfăşurare, până la consumarea lor, adică până la stingerea tuturor raporturilor care s-au născut în legătură cu ele. De exemplu, în art. 201 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, se prevede că prescripţiile extinctive începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a noului Cod civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, adică legii vechi. O prevedere similară este cuprinsă în art. 6 alin. (4) C. civ., care dispune ca prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi să fie supuse legii vechi, care le-a instituit. De asemenea, în cazul în care părţile au încheiat acte juridice şi au lăsat pe seama normelor supletive, în vigoare la data respectivă, reglementarea relaţiilor dintre ele, iar ulterior aceste norme supletive au fost abrogate, legea veche, care se găseşte astfel încorporată în actul juridic al părţilor, trebuie să supravieţuiască. În caz contrar, nu se respectă voinţa părţilor; aplicarea legii noi ar coincide cu înlăturarea efectelor actului juridic urmărite de părţi la încheierea lui şi care nu s-au realizat în întregime sub imperiul legi vechi[2]. În ceea ce priveşte aplicarea în timp a noului Cod civil, norme de drept tranzitoriu (dispoziţii tranzitorii) se regăsesc în Legea nr. 71/2011. Regula care se desprinde din aceste dispoziţii tranzitorii este aceea a supravieţuirii (ultraactivităţii) legii vechi în cazul situaţiilor juridice în curs de desfăşurare (facta pendentia) la data intrării în vigoare a noului Cod civil, până la stingerea, consumarea lor[3]. [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 24; GH. BELEIU, op. cit., p. 48. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 25-26; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 18; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, Introducere în dreptul civil, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 51-53. [3] A se vedea, pentru detalii, G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 22-38. [2]

I. Noţiuni introductive

29

§2. Aplicarea normei juridice civile în spațiu Aplicarea normei civile în spaţiu are o latură internă şi una internaţională. Pe plan intern, normele juridice civile se aplică pe întreg teritoriul României sau doar pe teritoriul unităţilor administrativ-teritoriale, după cum emană de la organele centrale de stat sau, respectiv, de la organele locale de stat. Astfel, Constituţia, legile organice, legile ordinare, hotărârile Guvernului şi celelalte acte normative elaborate de organele centrale se aplică pe întreg teritoriul, operând principiul teritorialităţii. Există şi excepţii, când anumite legi, datorită obiectului lor, se aplică doar pe un anumit teritoriu, chiar dacă emană de la organele centrale, cum ar fi Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România[1]. Actele normative emise de organele locale, cum ar fi hotărârile consiliilor locale, dispoziţiile primarilor, ordinele prefecţilor, se aplică numai pe teritoriul respectivei unităţi administrativ-teritoriale. Principiul teritorialităţii legii civile este consacrat şi în art. 7 C. civ., potrivit căruia: „(1) Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel. (2) Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială”. Dreptul Uniunii Europene, care a devenit izvor de drept după aderarea României la Uniunea Europeană, se aplică pe întreg teritoriul, respectând principiul teritorialităţii. Pe plan internaţional, aplicarea normei juridice civile priveşte raporturile de drept privat[2] cu element de extraneitate[3]. Datorită existenţei elementului de extraneitate, este posibil ca un raport juridic să vină în contact cu mai multe legi, aparţinând unor state diferite; se naşte astfel un conflict de legi în spaţiu, care este soluţionat cu ajutorul normelor de drept internaţional privat. Dacă, de exemplu, elementul de extraneitate constă în cetăţenia română a uneia dintre părţi şi litigiul se soluţionează la o instanţă străină, este posibil ca acea instanţă să aplice ca drept material, în rezolvarea fondului litigiului, legea civilă română. În acest caz, se poate vorbi despre aplicarea extrateritorială a normei juridice civile române. Principiul extrateritorialităţii legii civile se regăseşte în art. 8 C. civ.: „În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplica[1]

M. Of. nr. 577 din 29 iunie 2004. Raporturile de drept internaţional privat sunt reglementate în prezent de noul Cod civil, în Cartea a VII-a (art. 2557-2663). [3] Elementul de extraneitate constă în împrejurarea de fapt care are legătură cu unul sau mai multe dintre elementele de structură ale raportului juridic şi care face ca acest raport să intre în contact cu mai multe sisteme de drept, făcând posibilă aplicarea legii străine. În acest sens, a se vedea V.M. JAKOTĂ, Drept internaţional privat, vol. I, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1997, p. 5; I. MACOVEI, Drept internaţional privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 4-5; O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, A. CIRCA, Manual de drept internaţional privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 7. [2]

30

Drept civil. Partea generală. Persoanele

bile se face ţinându-se seama de normele de drept internaţional privat cuprinse în cartea a VII-a din prezentul cod”.

§3. Aplicarea normei juridice civile asupra persoanelor Normele juridice civile se adresează oamenilor, persoanelor fizice şi persoanelor juridice; ele reglementează conduita acestora. Deşi operează principiul egalităţii în faţa legii civile, nu toate normele se aplică tuturor. Astfel, există norme civile care se aplică în mod egal persoanelor fizice şi persoanelor juridice[1], norme care se adresează numai persoanelor fizice[2] şi norme care sunt destinate numai persoanelor juridice[3].

Secțiunea a 5-a. Interpretarea normelor juridice civile Interpretarea normei juridice civile este o operaţiune logico-raţională prin care se stabileşte sensul (semnificaţia) conţinutului normei, în vederea aplicării ei la o situaţie juridică concretă.

§1. Necesitatea interpretării Necesitatea interpretării[4] reiese din mai multe considerente, şi anume: – legiuitorul foloseşte termeni neclari, imprecişi; – situaţia juridică concretă la care urmează să se aplice norma nu corespunde exact situaţiei generale şi abstracte vizate de normă[5]; – legiuitorul nu precizează în conţinutul normei situaţiile la care aceasta se aplică, decât printr-o formulare generală; de exemplu, „motive temeinice”, „cauze temeinic justificate”[6]; [1] De exemplu, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori (republicată în M. Of. nr. 543 din 3 august 2012, cu modificările şi completările ulterioare). [2] De exemplu, O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice (publicată în M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2003, publicată în M. Of. nr. 510 din 15 iulie 2003). [3] De exemplu, O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii (publicată în M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 246/2005, publicată în M. Of. nr. 656 din 25 iulie 2005). [4] Pentru detalii şi alte motive care fac necesară interpretarea normelor juridice, a se vedea E. CHELARU, Teoria generală a dreptului civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 36-39; M.N. BALAN, op. cit., p. 170-172. [5] În elaborarea legilor, legiuitorul abstractizează realitatea, ceea ce implică simplificarea realităţii sociale, eliminarea unor elemente concrete. A se vedea, în acest sens, O. UNGUREANU, op. cit., p. 46. [6] Conform art. 2522 alin. (1) C. civ. privitor la prescripţia extinctivă, „Cel care, din motive temeinice (s.n.), nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei,

I. Noţiuni introductive

31

– sensul termenilor folosiţi de legiuitor, de multe ori, nu este cel din vorbirea obişnuită (curentă); de exemplu, noţiunea de „consumator” desemnează în vorbirea curentă pe toată lumea, iar în limbaj juridic, conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, „consumator este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”; – norma juridică elaborată pentru o anumită situaţie juridică, dintr-o anumită epocă, poate să nu mai corespundă caracteristicilor pe care acea situaţie juridică le dobândeşte cu trecerea timpului; de exemplu, textul art. 1077 C. civ. 1864, care prevedea: „Nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului”, a fost interpretat în sensul că, atunci când într-un antecontract de vânzare, având ca obiect un imobil, promitentul (care este debitorul unei obligaţii de a face, adică de a încheia contractul de vânzare) nu îşi execută obligaţia, beneficiarul promisiunii (care este creditorul) poate fi „autorizat” să o aducă el la îndeplinire (instanţa îl „autorizează”, pronunţând o hotărâre care ţine loc de contract de vânzare)[1]; – există situaţii juridice nereglementate prin lege (norme juridice), care trebuie soluţionate de către instanţa sesizată. Deşi interpretarea este aceeaşi pentru toate ramurile de drept, în dreptul civil ea prezintă particularităţi. De exemplu, numai în dreptul civil se admite interpretarea prin analogie. Codul civil din 1864 nu conţinea decât două reguli generale de interpretare, care, de fapt, erau reguli de aplicare a legii[2], şi anume prevederea din art. 3 (conform căreia judecătorul era obligat să soluţioneze orice cauză cu care era învestit, fie că era reglementată de lege, fie că nu era) şi aceea cuprinsă în art. 4 (prin care judecătorului îi era interzis să se pronunţe prin dispoziţii generale). De aceea, interpretarea normei juridice civile avea la bază principii generale, întemeiate pe raţiune, logică şi echitate[3], utilizându-se şi regulile de aplicare a convenţiilor. Noul Cod civil nu aduce o schimbare în ceea ce priveşte regulile de interpretare, dar face unele precizări, care se regăsesc în art. 9-11 din Capitolul III al Titlului preliminar, intitulat „Interpretarea şi efectele legii civile”. poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei”. [1] A se vedea V. STOICA, FL. BAIAS, Executarea silită a antecontractelor de înstrăinare a imobilelor în condiţiile abrogării art. 12 din Decretul nr. 144/1958, în Dreptul nr. 3/1992, p. 14-28; D. ANDREI, M. RONEA AVRAM, Obligaţiile promitentului-vânzător şi executarea lor silită, în Dreptul nr. 3/1995, p. 28. Această interpretare doctrinară a fost valorificată în noul Cod civil, care, în art. 1669 alin. (1), arată: „Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite”. [2] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 72. [3] Idem, p. 73.

32

Drept civil. Partea generală. Persoanele

§2. Clasificare Felurile interpretării se determină prin utilizarea mai multor criterii:

2.1. În raport de persoana care face interpretarea și de forța juridică a interpretării Interpretarea poate fi: oficială, jurisdicţională şi doctrinară. a) Interpretarea oficială se face de către organul care a edictat legea. Potrivit art. 9 alin. (1) C. civ., cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială. Forma pe care o ia interpretarea în acest caz este legea interpretativă. Aceasta este adoptată de legiuitor cu scopul de a clarifica norme juridice cuprinse într-o lege în vigoare, pentru a pune capăt controverselor din practică în legătură cu aplicarea acestor norme; ea nu aduce nimic nou, nu este creatoare de drepturi noi[1], ci doar explică o lege existentă; ea face corp comun cu legea interpretată, aplicându-se şi pentru trecut, şi anume de la data intrării în vigoare a legii interpretate[2]. De regulă, legiuitorul nu precizează că o anumită lege este interpretativă, ci particularitatea legii reiese din conţinutul ei; judecătorul, atunci când o aplică, îi face şi calificarea, cu consecinţa că o foloseşte pentru soluţionarea unor situaţii juridice în curs de desfăşurare. Potrivit art. 69 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, intitulat „Interpretarea legală”, „(1) Intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziţiei al cărui sens trebuie clarificat. (2) Interpretarea legală intervenită potrivit alin. (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câştigate” (s.n.). Conform art. 9 alin. (2) C. civ., norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor. b) Interpretarea jurisdicţională este realizată de către cel care aplică legea, adică, de regulă, de către judecător (sau de alt organ care are şi atribuţii jurisdicţionale[3]). Această interpretare are forţă juridică numai pentru situaţia concretă care a condus la interpretare. Conform art. 9 alin. (3) C. civ., interpretarea legii civile de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii. Aceeaşi interpretare nu mai poate fi utilizată şi la soluţionarea unui alt litigiu; totuşi, aşa cum am mai arătat când am tratat jurisprudenţa ca izvor neformal de drept, judecătorul foloseşte experienţa altor instanţe în soluţionarea unor cauze similare, chiar dacă precedentul judiciar nu este izvor de drept[4]. [1]

A se vedea N. MOLFESSIS, op. cit., p. 599-604. A se vedea, în acest sens, ŞT. RĂUSCHI Ş.A., op. cit., p. 28; O. UNGUREANU, op. cit., p. 40; G. BOROI, op. cit., p. 29-30. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 30. [4] A se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 42. [2]

I. Noţiuni introductive

33

Pentru interpretarea unitară a normelor juridice la nivelul întregii ţări şi asigurarea, astfel, a unei practici judiciare unitare, instanţa supremă (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) pronunţă hotărâri în recursul în interesul legii (art. 514 C. proc. civ.) şi hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (art. 519-521 C. proc. civ.). Interpretarea realizată pe această cale este obligatorie pentru toate instanţele de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial al României. Interpretarea normelor juridice este realizată şi de către Curtea Constituţională[1] prin decizii interpretative; Curtea Constituţională constată constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea unui anumit text de lege, dar într-o anumită interpretare[2]. Această interpretare este obligatorie erga omnes, în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deci, inclusiv pentru instanţa supremă. Astfel, când asupra textului de lege pe care Curtea Constituţională l-a declarat ca fiind constituţional sau neconstituţional într-o anumită interpretare s-a pronunţat anterior şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fie pe calea unui recurs în interesul legii, fie pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, are prioritate interpretarea dată de Curtea Constituţională. Decizia interpretativă a Curţii Constituţionale va avea ca efect încetarea efectelor deciziei Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie, în măsura în care interpretarea dată de instanţa supremă este cea constatată ca fiind neconstituţională (implicit sau explicit)[3]. c) Interpretarea doctrinară. În cadrul acestei interpretări, normele juridice civile sunt interpretate de specialiştii în domeniu: cadre didactice universitare, cercetători, practicieni[4]. Această interpretare nu este obligatorie, dar de ea pot ţine seama practicienii în aplicarea normelor juridice civile cu ocazia soluţionării litigiilor.

2.2. În raport de metodele folosite la interpretarea normelor juridice civile Interpretarea poate fi: gramaticală, logică, sistematică, istorică, teleologică. a) Interpretarea gramaticală constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice civile prin folosirea regulilor gramaticii[5]. Astfel, interpretul analizează – sintactic şi morfologic – textul normei, stabilind înţelesul termenilor utilizaţi în normă, legătura dintre aceşti termeni, construcţia propoziţiei sau frazei. [1] Unii autori consideră că interpretarea legii de către Curtea Constituţională ar putea fi considerată o interpretare autentică, interpretul dispunând de puteri echivalente cu cele ale organului emitent al legii; în acest sens, a se vedea M.N. BALAN, op. cit., p. 172-173. [2] A se vedea T. TOADER, M. SAFTA, op. cit, p. 67. [3] A se vedea T. TOADER, M. SAFTA, op. cit., p. 82-83. În acelaşi sens, E. CHELARU, Teoria generală…, p. 40. [4] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 46; G. BOROI, op. cit., p. 30. [5] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 32.

34

Drept civil. Partea generală. Persoanele

(i) Termenii din textul unei norme juridice pot fi termeni din vorbirea curentă, utilizaţi cu aceeaşi semnificaţie sau cu o semnificaţie diferită, specifică dreptului civil (de exemplu, unul dintre sensurile cuvântului sarcină, în limbajul curent, este acela de obligaţie, îndatorire, răspundere[1]; acelaşi sens se regăseşte în limbajul juridic în diferite contexte: „sarcina probei revine...”, „în sarcina creditorului...”; cuvântul este însă folosit şi în sens strict juridic, atunci când are semnificaţia de modalitate a actului juridic civil, cum ar fi donaţia cu sarcină[2]); pot fi termeni care sunt utilizaţi şi în vorbirea curentă, dar care, în limbajul juridic civil, au un sens mai larg (de exemplu, „imobil” în dreptul civil nu înseamnă numai imobil prin natura lui, cum sunt construcţiile şi terenurile în limbajul curent, ci şi imobile prin destinaţie, cum sunt părţile unui imobil detaşate temporar de acesta, precum şi imobile prin obiectul la care se aplică, cum sunt servituţile bunurilor imobile[3]; pot fi termeni care au numai semnificaţie juridică, de exemplu, „ipotecă”, „gaj”, „servitute”[4]. Atunci când legiuitorul, în conţinutul normei, defineşte termenii, nu este necesară interpretarea acestora. De exemplu, interpretarea nu este necesară în cazul definiţiei date codului numeric personal – C.N.P: „C.N.P. reprezintă un număr semnificativ ce individualizează în mod unic o persoană fizică şi constituie un instrument de verificare a datelor de stare civilă ale acesteia şi de identificare în anumite sisteme informatice de către persoanele autorizate”[5]. În alte situaţii, deşi legiuitorul defineşte termenii, interpretarea nu este exclusă. De exemplu, clauza abuzivă este „clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-cre[1]

Aşa cum reiese din Dicţionarul explicativ al limbii române. Donaţia este o liberalitate prin care una dintre părţi, numită donator, transmite irevocabil din patrimoniul său în patrimoniul altei persoane, numită donatar, un drept real sau de creanţă, fără a urmări să primească ceva în schimb. În cazul donaţiei cu sarcină, donatarul are obligaţia ca, după acceptarea donaţiei, să execute sarcina impusă de donator (a se vedea art. 985 C. civ. şi FR. DEAK, Contracte civile..., p. 118 şi p. 159; L. STĂNCIULESCU, Curs de drept civil. Contracte, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 241-243). [3] A se vedea art. 537 şi art. 538 C. civ. [4] „Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile (s.n.) sau imobile afectate executării unei obligaţii” (art. 2343 C. civ.); a se vedea şi C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 9-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 440 şi urm. Gajul este un contract accesoriu, prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil corporal sau un titlu negociabil în formă materializată ori creditorul îl păstrează, cu acordul debitorului, pentru garantarea datoriei [art. 2481 alin. (1) C. civ.]; a se vedea şi C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 431 şi urm. Servitutea este o sarcină care grevează un imobil, pentru uzul şi utilitatea imobilului unui alt proprietar [art. 755 alin. (1) C. civ.]. [5] Articolul 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români (republicată în M. Of. nr. 719 din 12 octombrie 2011, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 82/2012, publicată în M. Of. nr. 838 din 12 decembrie). [2]

I. Noţiuni introductive

35

dinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”[1]. Deşi clauza abuzivă este definită, interpretul poate să îşi pună întrebarea ce se înţelege prin dezechilibru semnificativ. (ii) Analiza legăturii dintre termeni, prin utilizarea conjuncţiilor „sau”, „şi”, conduce la sensuri diferite ale normei juridice civile. (iii) Din construcţia propoziţiei sau frazei pot fi desprinse sensuri diferite ale normei juridice. De exemplu, în Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea[2], art. 1 alin. (2) prevede: „Contractul de sponsorizare se încheie în formă scrisă, cu specificarea obiectului, valorii şi duratei sponsorizării, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor părţilor”; în alin. (4) se stipulează că „Actul de mecenat[3] se încheie în forma autentică în care se vor specifica obiectul, durata şi valoarea acestuia”. Aceste texte sunt clare din punct de vedere gramatical, dar ridică întrebarea dacă forma autentică cerută pentru contractul de mecenat este o condiţie de probă sau de validitate, deoarece legiuitorul nu este consecvent: în cazul contractului de sponsorizare cere numai forma scrisă, iar în cazul contractului de mecenat, forma autentică; din interpretarea textuală reiese că este vorba despre o condiţie de probă[4]. b) Interpretarea logică constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice civile prin folosirea legilor logicii formale şi a sistemului de argumente pe care se sprijină. Această metodă de interpretare a fost folosită încă de către romani[5], ceea ce a condus la formularea unor reguli de interpretare logică şi a unor argumente de interpretare. Regulile de interpretare logică nu exprimă adevăruri absolute, ci sunt reguli de principiu, care ajută la determinarea sensului unor norme juridice civile complexe. Cele mai utilizate reguli sunt: (i) Excepţia este de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis), ceea ce înseamnă că, dacă în norma juridică civilă este prevăzută o excepţie, aplicarea normei nu poate fi extinsă şi la alte situaţii juridice, la care norma nu face trimitere. Excepţiile pot fi formale, caz în care legiuitorul foloseşte noţiuni ca „prin excepţie”, „afară numai dacă”, sau virtuale, care reies din natura prevederilor normei. [1]

În anexa la Legea nr. 296/2004 – Codul consumului (republicată în M. Of. nr. 224 din 24 martie 2008, cu modificările ulterioare). [2] Publicată în M. Of. nr. 129 din 25 mai 1994, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 204/2001 (M. Of. nr. 363 din 5 iulie 2001), cu modificările şi completările ulterioare. [3] Mecenatul este un act de liberalitate prin care o persoană fizică sau juridică, numită mecena, transferă, fără obligaţie de contrapartidă directă sau indirectă, dreptul său de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare către o persoană fizică, ca activitate filantropică cu caracter umanitar, pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniile: cultural, artistic, medico-sanitar sau ştiinţific – cercetare fundamentală şi aplicată [art. 1 alin. (3) din Legea nr. 32/1994 a sponsorizării, cu modificările şi completările ulterioare]. [4] A se vedea F. ŢUCA, Donaţie, sponsorizare, mecenat, în R.D.C. nr. 9/1998, p. 102. [5] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 35.

36

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Potrivit art. 10 C. civ., legile care derogă de la o dispoziţie generală (adică excepţiile) se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. Aplicarea lor nu poate fi extinsă prin analogie şi la alte situaţii juridice. (ii) Unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), ceea ce înseamnă că, dacă norma juridică civilă se referă la anumite situaţii juridice în termeni generali, interpretul nu poate face distincţii pe care aceasta nu le conţine. De exemplu, prin art. 276 C. civ. este interzis să se căsătorească alienatul şi debilul mintal. Interdicţia operează în toate cazurile, indiferent dacă alienaţia şi debilitatea mintală au fost sau nu constatate prin procedura interdicţiei judecătoreşti. Dacă norma juridică nu distinge, nici interpretul nu poate distinge. (iii) Legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul înlăturării ei (actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat), ceea ce înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică civilă are mai multe sensuri, ea trebuie interpretată în acela în care produce efecte (se aplică), şi nu în sensul în care este înlăturată aplicarea ei. Această regulă reieşea din art. 978 C. civ. 1864[1], care se referea la contracte, dar care, pentru identitate de raţiune, a fost extinsă şi la interpretarea normelor de drept civil. Aceeaşi dispoziţie se regăseşte în art. 1268 alin. (3) C. civ. Argumentele de interpretare sunt raţionamente care ajută la determinarea sensului unor norme juridice civile şi care au o valoare relativă. Cele mai folosite argumente sunt: (i) Argumentul per a contrario (dimpotrivă), care înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică civilă prevede (afirmă) un anumit lucru, se presupune că neagă contrariul. De exemplu, potrivit art. 1270 alin. (2) C. civ., contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege. Per a contrario, contractul nu poate fi modificat şi nu încetează prin voinţa unei singure părţi contractante. Valoarea acestui argument este însă relativă: nu întotdeauna când se afirmă ceva se neagă contrariul. De exemplu, conform art. 11 C. civ., „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”; aplicând argumentul per a contrario, ar rezulta că se poate deroga de la legile de ordine privată, ceea ce este fals, pentru că se poate deroga numai de la normele de ordine privată dispozitive, nu şi de la cele imperative[2]. (ii) Argumentul a fortiori (cu atât mai puternică raţiune)[3], care înseamnă că aplicarea normei juridice civile trebuie extinsă şi la o altă situaţie juridică, neprevăzută în textul ei, pentru raţionamentul că acele considerente care au fost [1] Articolul 978 C. civ. 1864: „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul”. [2] A se vedea şi G. BOROI, op. cit., p. 38; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 48. [3] A se vedea I. DELEANU, S. DELEANU, Adagii şi alocuţiuni latine în dreptul românesc I, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 33.

I. Noţiuni introductive

37

avute în vedere la elaborarea normei se justifică cu mai multă tărie în acea situaţie juridică. De exemplu, dacă în urma divorţului unul dintre soţi poate să menţină numele dobândit prin căsătorie (art. 383 C. civ.), a fortiori, soţul supravieţuitor poate să menţină numele din căsătoria care a încetat prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii a celuilalt soţ. (iii) Argumentul reductio ad absurdum (reducerii la absurd) înseamnă că soluţia ce se desprinde din interpretarea normei juridice civile este singura posibilă şi că susţinerea unei alte soluţii ar conduce la consecinţe absurde, inadmisibile. De exemplu, dacă debitorul devine moştenitorul unic al creditorului, datoria acestuia se stinge [art. 1624 alin. (1) C. civ.]; o altă interpretare ar fi absurdă[1]. Acest argument este folosit în cazul în care în interpretarea unei norme juridice civile există controverse; astfel, interpretul combate prin acest argument raţionamente ce sunt folosite în sprijinul opiniei altor autori[2]. c) Interpretarea sistematică constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice civile prin: – determinarea locului pe care îl ocupă norma în actul normativ din care face parte (capitol, secţiune, articol etc.); – cercetarea legăturii normei interpretate cu alte norme juridice civile din alte acte normative, în funcţie de ierarhia actelor normative şi de felul acestora – cu caracter general sau special; – încadrarea normei interpretate în sistemul general al legislaţiei. O referire textuală la interpretarea sistematică se regăseşte în Codul civil la interpretarea contractului. Or, am arătat că regulile de la interpretarea contractelor pot fi utilizate pentru interpretarea normei juridice civile în general. Astfel, potrivit art. 1267 C. civ., „Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului”. d) Interpretarea istorică constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice civile prin analiza împrejurărilor istorice în care a fost elaborată, folosindu-se în acest scop materialele premergătoare ale organului legiuitor, expunerea de motive a legii, discuţiile care s-au purtat cu ocazia dezbaterii proiectului. e) Interpretarea teleologică constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice civile în funcţie de scopul urmărit de legiuitor la elaborarea ei. De exemplu, art. 1847 C. civ. prevede că arendaşul nu are dreptul de a subarenda, deci de a transmite folosinţa bunurilor agricole; interdicţia se poate explica printr-o interpretare teleologică a textului: arendarea se face în considerarea persoanei arendaşului, intuitu personae[3]. Interpretul nu utilizează în interpretarea normelor juridice civile numai câte o metodă, separat, ci apelează la mai multe metode de interpretare, cu ajutorul cărora descifrează sensul, semnificaţia acestora. [1]

A se vedea şi P.M. COSMOVICI, op. cit., p. 55. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 40. [3] A se vedea şi I. ADAM, Contractul de arendare (I), în Dreptul nr. 6/1995, p. 12, cu autorii citaţi acolo. [2]

38

Drept civil. Partea generală. Persoanele

2.3. În raport de rezultatul la care se ajunge prin interpretare Interpretarea poate fi: literală, extensivă, restrictivă şi prin analogie. a) Interpretarea este literală când formularea folosită în conţinutul normei interpretate corespunde pe deplin situaţiilor juridice pentru care norma a fost elaborată (care se încadrează în ipoteza acesteia[1]). De exemplu, conform art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, „C.N.P. reprezintă un număr semnificativ ce individualizează în mod unic o persoană fizică şi constituie un instrument de verificare a datelor de stare civilă ale acesteia şi de identificare în anumite sisteme informatice de către persoanele autorizate”. b) Interpretarea este extensivă când formularea folosită în conţinutul normei interpretate este mai restrânsă decât situaţiile juridice pentru care a fost elaborată norma; intenţia reală[2] a legiuitorului a fost ca norma juridică civilă să acopere un număr mai mare de situaţii juridice decât acelea care reies din formularea ei textuală. De aceea, interpretul extinde aplicarea normei juridice şi la alte situaţii juridice civile, pe care, aparent, legiuitorul nu le-a vizat. De exemplu, conform art. 21 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi la persoanele juridice[3], „În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”, că sunt comorienţi; acest text, printr-o interpretare extensivă, se aplica şi persoanelor decedate în acelaşi timp, dar în împrejurări diferite (codecedaţi)[4]. Potrivit art. 957 alin. (2) C. civ., „Dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta”; prin formularea folosită în Codul civil, în care nu se mai face referire la împrejurarea decesului (aceeaşi împrejurare ori împrejurări diferite), legiuitorul acoperă toate situaţiile, nefiind necesară interpretarea extensivă a textului[5]. Interpretarea extensivă nu este admisibilă[6] atunci când: – în conţinutul normei juridice se face o enumerare limitativă a situaţiilor juridice la care se aplică[7]; [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 30. Idem, p. 31. [3] Abrogat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil. [4] A se vedea şi FR. DEAK, Tratat de drept succesoral, ed. a 2-a actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 48-52. [5] Rezultă că normele noului Cod civil valorifică doctrina şi jurisprudenţa existente în materie. [6] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 35; O. UNGUREANU, op. cit., p. 47. [7] De exemplu, conform art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice: „Sunt considerate ca întemeiate cererile de schimbare a numelui (pe cale administrativă – n.a.) în următoarele [2]

I. Noţiuni introductive

39

– norma juridică civilă stabileşte o excepţie de la regula generală (excepţiile sunt de strictă interpretare); aceasta reiese şi din art. 10 C. civ., potrivit căruia legile care derogă de la o dispoziţie generală se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege; – se restrânge aplicarea normei la o anumită situaţie juridică; de exemplu, prezumţia de paternitate, care reiese din art. 414 alin. (1) C. civ.[1], priveşte numai pe copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei. c) Interpretarea este restrictivă când formularea folosită în conţinutul normei juridice civile este mai largă decât situaţiile juridice pentru care a fost elaborată norma; intenţia reală a legiuitorului a fost ca norma să se aplice numai anumitor situaţii juridice, mai puţine decât acelea la care, aparent, face trimitere textul ei[2]. De exemplu, art. 1647 C. civ. 1864[3], care se aplica în materia contractului de rentă viageră, era formulat în aşa fel încât ar fi putut fi extins şi la contractul de întreţinere (nereglementat în Codul civil din 1864, dar care prezintă foarte multe asemănări cu cel de rentă viageră); cu toate acestea, textul a fost interpretat restrictiv; s-a considerat că norma civilă din art. 1647 are un caracter special; contractului de întreţinere i-au fost aplicate normele generale din materia obligaţiilor (dacă părţile contractante nu au prevăzut altfel)[4]. În noul Cod civil sunt reglementate atât contractul de rentă viageră, cât şi contractul de întreţinere, în art. 2242-2253, respectiv art. 2254-2263. În cazul contractelor nenumite însă, noul Cod civil stabileşte o regulă, care contrazice soluţia adoptată de doctrină şi practică sub vechea reglementare şi, cazuri: a) când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod; b) când persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe care doreşte să îl obţină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum şi asupra faptului că este cunoscută în societate sub acest nume (...)” şi enumerarea continuă până la lit. m), fiind continuată şi în alin. (3) lit. a)-h). În alte cazuri, care nu fac parte dintre acelea enumerate, nu se justifică schimbarea numelui pe cale administrativă, deoarece enumerarea este limitativă. [1] Potrivit art. 414 alin. (1) C. civ., „Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”. [2] De exemplu, textul art. 703 C. civ. 1864, conform căruia „Erezii care au dat la o parte, sau au ascuns lucruri ale unei succesiuni, nu mai au facultatea de a se lepăda de dânsa; cu toată renunţarea lor, ei rămân erezi şi nu pot lua nicio parte din lucrurile date la o parte sau ascunse”, a fost interpretat restrictiv, în sensul că legatarul cu titlu particular nu intră sub incidenţa acestuia, deşi are calitatea de erede; a se vedea, în acest sens, FR. DEAK, Tratat de drept succesoral..., p. 426-427. În noul Cod civil, prevederile art. 703 sunt preluate în art. 1119, intitulat „Acceptarea forţată”. [3] Articolul 1647 C. civ. 1864 are următorul cuprins: „Singura neplată a termenelor expirate a renditei nu dă drept celui în a cărui favoare este înfiinţată să ceară întoarcerea capitalului, sau reintrarea în posesiunea fondului înstrăinat. El are numai dreptul de a face să se sechestreze şi să se vândă averea debitorului său şi a cere ca, neconsimţind debitorul, să se reguleze, din produsul vinderii, o sumă suficientă pentru plata termenelor”. [4] A se vedea, în acest sens, FR. DEAK, Contracte civile..., p. 541.

40

Drept civil. Partea generală. Persoanele

în plus, vine în contradicţie cu prevederea cuprinsă în art. 10 C. civ. (potrivit căreia legea specială se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, fiind interzisă aplicarea ei prin analogie). Astfel, art. 1168 C. civ. prevede că, în cazul contractelor nereglementate de lege, se aplică dispoziţiile generale din materia contractelor, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, se aplică regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult. Ceea ce înseamnă că se foloseşte analogia legii, interzisă de art. 10 C. civ. d) Interpretarea prin analogie[1] operează atunci când pentru o anumită situaţie juridică nu există norme juridice civile care să o reglementeze. În acest caz, interpretul, care se confruntă cu o lacună a legii, caută, potrivit art. 1 alin. (2) C. civ., mai întâi o uzanţă existentă în materia respectivă, care să dea soluţia problemei juridice; dacă nu există uzanţe, caută apoi o normă juridică civilă ce reglementează o situaţie juridică asemănătoare şi, ulterior, cercetând acea normă, stabileşte dacă ea poate fi aplicată şi situaţiei juridice nereglementate; dacă nu găseşte o normă juridică civilă asemănătoare, recurge la principiile generale ale dreptului. Reiese de aici că analogia poate fi de două feluri, a legii şi a dreptului. Articolul 10 C. civ., deşi intitulat „Interzicerea analogiei”, nu o interzice, ci doar enumeră cazurile în care aceasta nu poate fi folosită, şi anume: în cazul legilor care derogă de la o dispoziţie generală, a acelora care restrâng exerciţiul unor drepturi civile, precum şi în cazul legilor care prevăd sancţiuni civile. Trimitere la analogie face şi Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor[2], care în art. 4 alin. (2) prevede că judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă; acest text este reluat în art. 5 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. (care seamănă şi cu art. 3 C. civ. 1864): „(1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii. (2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”. În alin. (3) al aceluiaşi articol se prevede: „În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii”. De exemplu, sancţiunea clauzelor considerate de lege ca nescrise, în ceea ce priveşte regimul ei juridic, este supusă, prin analogie, regulilor de la sancţiunea nulităţii[3]. [1] Referitor la analogie, a se vedea M.I. GRIGORE-RĂDULESCU, Analogia legii şi analogia dreptului. Aspecte teoretice şi consecinţe practice, în P.R. nr. 6/2014. [2] Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. [3] Pentru explicaţii şi detalii, a se vedea, la nulitatea actului juridic civil, §5. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic, 5.7. Clauzele considerate nescrise.

Capitolul al II-lea. Raportul juridic civil Secțiunea 1. Definiția, caracterele și izvoarele raportului juridic civil §1. Definiție Raportul juridic civil este o relaţie socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de o normă juridică civilă[1].

§2. Caractere a) Raportul juridic civil are un caracter social, în sensul că se stabileşte între oameni, persoane fizice sau persoane juridice. Relaţiile sociale sunt de o mare diversitate; doar o parte sunt raporturi juridice; celelalte pot fi relaţii religioase, politice, de prietenie, de colegialitate etc. b) Raportul juridic civil are un caracter voliţional, în sensul că relaţia socială devine raport juridic civil dacă există o normă juridică civilă care o reglementează, normă edictată de către organul legiuitor, deci prin voinţa acestuia (voinţa de stat)[2]. Atunci când raportul juridic civil are ca izvor actul juridic civil, intervine şi voinţa uneia sau a ambelor părţi, între care se stabileşte raportul juridic (adică, dacă acestea îşi manifestă voinţa, raportul juridic ia naştere, se modifică sau se stinge); prin urmare, în acest caz, raportul juridic are un dublu caracter voliţional[3]. c) Raportul juridic civil se caracterizează prin aceea că părţile (subiectele) au o poziţie de egalitate juridică, în sensul că niciuna dintre ele nu îşi poate impune voinţa faţă de cealaltă sau celelalte; fiecare parte (subiect) îşi manifestă voinţa (sau nu) în direcţia pe care i-o dictează propriul interes. În cazul încheierii unui contract (care este izvor al raportului juridic), de exemplu, dacă nu se realizează acordul de voinţe al părţilor, raportul juridic civil nu ia fiinţă.

§3. Izvoare Norma juridică civilă reglementează relaţii sociale care, datorită incidenţei legii, devin raporturi juridice. Dar norma juridică stabileşte doar în mod abstract [1]

A de vedea G. BOROI, op. cit., p. 43; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 39. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 44; O. UNGUREANU, op. cit., p. 53. [3] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 39; G. BOROI, op. cit., p. 44. [2]

42

Drept civil. Partea generală. Persoanele

condiţiile în care o relaţie socială devine raport juridic. Pentru a lua naştere un raport juridic concret, este necesar să aibă loc un fapt, care să îndeplinească condiţiile cerute de norma juridică. Faptele cărora norma juridică le atribuie efecte juridice, în sensul că generează, modifică sau sting raporturi juridice, se numesc fapte juridice[1]. Deci izvoarele raportului juridic civil sunt faptele juridice. Faptele juridice se împart în evenimente şi acţiuni omeneşti. Evenimentele sau, altfel spus, faptele naturale sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa omului şi de care legea leagă anumite efecte juridice[2]. Sunt evenimente naşterea, moartea, calamităţile naturale[3]. Naşterea înseamnă apariţia unui subiect de drept civil, cu capacitate civilă, care poate conduce la stabilirea de raporturi juridice civile multiple, cum ar fi stabilirea paternităţii, dobândirea numelui, a cetăţeniei, vocaţia succesorală ş.a. Moartea înseamnă încetarea existenţei unui subiect de drept civil, care poate conduce la apariţia de raporturi juridice civile, la modificarea sau la stingerea lor. De exemplu, la data morţii are loc deschiderea succesiunii defunctului, încetează contractul de mandat (deoarece mandatul este un contract intuitu personae, adică are la bază încrederea reciprocă dintre părţi); moartea uzufructuarului conduce la stingerea uzufructului etc. Calamităţile naturale, dacă îndeplinesc condiţiile forţei majore (adică reprezintă orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil[4]), pot produce efecte juridice cum ar fi exonerarea de răspundere civilă, suspendarea prescripţiei extinctive. Acţiunile omeneşti pot fi clasificate în acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (din această categorie făcând parte actul juridic civil) şi în acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc totuşi în temeiul legii (în această categorie intrând faptele juridice licite şi faptele juridice ilicite). Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Actele juridice se clasifică, la rândul lor, în contracte şi acte juridice unilaterale. Contractul – aşa cum rezultă din art. 1166 C. civ. – este un acord de voinţe între două sau mai multe persoane, prin care se constituie, se modifică ori se stinge un raport juridic. De exemplu, contractul de vânzare, contractul de împrumut. Actul juridic unilateral, potrivit art. 1324 C. civ., reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă, exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice. De exemplu, testamentul, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, promisiunea publică de recompensă. Faptele juridice licite pot fi definite ca fiind faptele voluntare săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc totuşi în temeiul legii, [1] A se vedea D. COSMA, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 5. [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 66. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 45-46. [4] Articolul 1351 alin. (2) C. civ.

II. Raportul juridic civil

43

independent de voinţa autorului sau chiar împotriva acestei voinţe, deoarece afectează interesele altuia. Codul civil actual nu defineşte faptele licite, ci doar le enumeră şi le analizează. Fapte juridice licite sunt: gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză[1]. Faptele juridice ilicite, denumite şi delicte civile, reprezintă acţiuni sau inacţiuni ale unei persoane, care încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale unei alte persoane, provocându-i astfel acesteia din urmă un prejudiciu patrimonial sau şi moral[2]. Fapta ilicită, cauzatoare de prejudicii, conduce la răspunderea civilă delictuală, al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat. Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., intitulat „Răspunderea delictuală”, „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului”. De exemplu, dacă în urma unui accident de circulaţie decedează o persoană, care are doi copii în întreţinere, prin decesul susţinătorului lor legal, copiii suferă prejudicii patrimoniale şi morale, pe care cel responsabil de accident este obligat să le repare. Faptul juridic reprezintă, în acelaşi timp, şi izvor al drepturilor subiective civile şi al obligaţiilor civile, care formează conţinutul raportului juridic civil[3]. Includerea unor fapte juridice în categoria evenimentelor şi a altora în aceea a acţiunilor omeneşti, cu un regim juridic distinct, se face în funcţie de natura lor obiectivă, intrinsecă, şi nu de cauza care le-a generat. De exemplu, moartea [1]

Gestiunea de afaceri este operaţiunea prin care o persoană, numită gerant, fără să fie obligată, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale [art. 1330 alin. (1) C. civ.]; de exemplu, o persoană face reparaţii urgente la imobilul unei alte persoane, cât timp aceasta se află în străinătate. Plata nedatorată reprezintă executarea de către o persoană a unei obligaţii, din eroare şi fără intenţia de a plăti datoria altuia (art. 1341-1344 C. civ.); de exemplu, depozitarul unui bun îl restituie, din eroare, unei alte persoane decât deponentul. Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului unei alte persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Conform art. 1345 C. civ., „Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri” (de exemplu, un moştenitor face reparaţii la un bun succesoral, care la împărţire cade în lotul unui alt moştenitor). A se vedea, pentru detalii, C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 105 şi urm., 111 şi urm., 117 şi urm. [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 72. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 46.

44

Drept civil. Partea generală. Persoanele

este întotdeauna un eveniment, un fapt natural, independent de cauza ei (naturală – cum ar fi o boală – sau provocată printr-o acţiune umană – cum ar fi uciderea din culpă într-un accident de circulaţie sau prin săvârşirea unui omor).

Secțiunea a 2-a. Structura raportului juridic civil Raportul juridic civil, sub aspect structural, este alcătuit din următoarele trei elemente, care trebuie să existe cumulativ: subiecte (§1), conţinut (§2) şi obiect (§3). Subiectele (părţile) raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice, ca titulare de drepturi şi obligaţii civile. Conţinutul raportului juridic civil îl formează drepturile şi obligaţiile subiectelor (părţilor). Obiectul raportului juridic civil constă în conduita subiectelor, adică în acţiunile sau inacţiunile acestora.

§1. Subiectele raportului juridic civil 1.1. Noțiune Prin noţiunea de subiect al raportului juridic civil se înţelege calitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile. Potrivit art. 25 C. civ. (care nu a adus modificări faţă de vechea reglementare), subiecte ale raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile. Persoana juridică reprezintă orice formă de organizare care, odată ce îndeplineşte condiţiile cerute de lege, devine titular de drepturi şi obligaţii civile.

1.2. Individualizarea subiectelor raportului juridic civil a) De regulă, raportul juridic civil se stabileşte între două persoane, dintre care una este titulară de drepturi civile şi poartă denumirea de subiect activ, iar cealaltă îşi asumă obligaţii civile şi poartă denumirea de subiect pasiv[1]. b) În cazul în care raportul juridic civil are în conţinutul său un drept subiectiv civil relativ[2] (un drept de creanţă), subiectul activ se numeşte creditor, subiectul pasiv se numeşte debitor, iar raportul juridic se numeşte obligaţio[1]

A se vedea P.M. COSMOVICI, op. cit., p. 58; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 40. Dreptul subiectiv civil relativ este acela în temeiul căruia titularul său – subiectul activ – poate pretinde subiectului pasiv o anumită conduită, adică să dea, să facă sau să nu facă ceva; el produce efecte numai între titularul său, ca subiect activ, şi una sau mai multe persoane individualizate, ca subiect pasiv. [2]

II. Raportul juridic civil

45

nal. Creditorul are un drept de creanţă (sau o creanţă), iar debitorul are obligaţia corelativă (datoria) de a da, a face sau a nu face ceva. Ceea ce pentru creditor este creanţă, pentru debitor este datorie. De exemplu, într-un contract de împrumut de folosinţă, creditorul este împrumutătorul, care are dreptul de a pretinde împrumutatului restituirea lucrului în condiţiile stipulate în contract, şi debitor este împrumutatul, care are obligaţia corelativă de a restitui împrumutătorului lucrul împrumutat. În majoritatea raporturilor juridice civile, subiectele au o dublă calitate, atât de creditor, cât şi de debitor. Este cazul raporturilor care izvorăsc din contractele bilaterale, din care rezultă drepturi şi obligaţii reciproce pentru subiectele lor. De exemplu, într-un contract de vânzare, vânzătorul este creditorul preţului şi debitorul predării lucrului, iar cumpărătorul este creditorul predării lucrului şi debitorul preţului. c) În cazul în care raportul juridic civil are în conţinutul său un drept subiectiv civil absolut[1] (un drept real[2] sau un drept nepatrimonial), subiectul activ este determinat şi el este titularul dreptului subiectiv civil (de exemplu, titularul dreptului de proprietate asupra unei case). Subiectul pasiv, în cadrul unui asemenea raport, nu este individualizat, ci el este reprezentat de toate celelalte subiecte de drept, care au obligaţia negativă şi generală de a se abţine de la săvârşirea oricăror acte sau fapte care să aducă atingere dreptului subiectiv, al cărui titular este subiectul activ. De exemplu, într-un raport care are în conţinutul său dreptul de proprietate, subiectul activ, determinat, este titularul dreptului de proprietate, adică proprietarul, iar subiectul pasiv, nedeterminat, sunt toate celelalte subiecte de drept, care au obligaţia negativă şi generală de a se abţine să îl deranjeze pe proprietar în exercitarea prerogativelor sale, pe care i le conferă calitatea de proprietar, şi anume: posesia, folosinţa şi dispoziţia; în momentul în care o persoană fizică sau juridică încalcă dreptul de proprietate al subiectului activ, se individualizează subiectul pasiv, iar raportul dintre ele devine unul obligaţional: subiectul pasiv va fi obligat să repare prejudiciul cauzat subiectului activ, astfel încât subiectul pasiv va deveni debitorul reparării prejudiciului, iar subiectul activ creditorul acestuia.

1.3. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil Regula este că un raport juridic civil se stabileşte între două persoane, subiectul activ şi subiectul pasiv. Este însă posibil ca raportul juridic civil să aibă o pluralitate de subiecte active sau/şi pasive. [1] Dreptul subiectiv civil absolut este acela în temeiul căruia titularul său poate avea el însuşi o anumită conduită şi care produce efecte faţă de toate persoanele fizice şi juridice. [2] Dreptul real este acel drept în temeiul căruia titularul îşi poate exercita prerogativele asupra unui lucru determinat, în mod direct, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane.

46

Drept civil. Partea generală. Persoanele

a) În cadrul raporturilor obligaţionale (de creanţă), pluralitatea poate fi activă, adică sunt mai mulţi creditori, pasivă, adică sunt mai mulţi debitori, sau mixtă, adică sunt mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori. Raporturile cu pluralitate de subiecte pot fi de trei feluri: raporturi de obligaţii divizibile, raporturi de obligaţii indivizibile şi raporturi de obligaţii solidare. Raporturile de obligaţii divizibile reprezintă regula în cadrul raporturilor cu pluralitate de subiecte. Există o prezumţie de divizibilitate, care reiese din art. 1424 C. civ.: obligaţia este divizibilă de plin drept. Potrivit art. 1422 C. civ. „(1) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie. (2) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă” (s.n.). Prin urmare, în raporturile de obligaţii divizibile, creanţa sau datoria se împarte (este divizibilă) între subiectele active (dacă sunt mai mulţi creditori) sau între subiectele pasive (dacă sunt mai mulţi debitori). De exemplu, dacă X şi Y îi împrumută lui Z 10.000 lei, atunci X este obligat să plătească lui Z 5.000 lei, iar Y 5.000 lei; Z este obligat să restituie lui X 5.000 lei, iar lui Y 5.000 lei, în condiţiile stabilite prin contract. În raporturile de obligaţii indivizibile, creanţa nu este divizibilă, deoarece, conform art. 1424 C. civ., indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală. Obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între moştenitorii acestora. Fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii, respectiv fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora poate cere executarea integrală. Astfel, creditorul poate pretinde întreaga creanţă de la oricare dintre debitori (indivizibilitate pasivă) sau debitorul poate presta întreaga datorie faţă de unul dintre creditori (indivizibilitate activă). De exemplu, A şi B încheie un contract de întreţinere cu soţii M şi N, prin care se obligă, în schimbul unui apartament, să îi întreţină pe aceştia din urmă, adică să le dea alimente, medicamente, ajutor în gospodărie, îngrijire în caz de boală şi, la sfârşit, să îi înmormânteze. Din natura obligaţiei reiese indivizibilitatea. Conform art. 2256 alin. (2) C. civ., „În lipsa unei stipulaţii contrare, obligaţia de întreţinere este indivizibilă atât în privinţa creditorilor, cât şi în privinţa debitorilor”. Prin urmare, obligaţia se consideră îndeplinită când oricare dintre debitori o prestează, fie A, fie B (indivizibilitate pasivă), faţă de ambii creditori ai obligaţiei de întreţinere, M şi N (între care există indivizibilitate activă). În raporturile de obligaţii solidare, creanţa poate fi pretinsă de către un creditor, în întregime, de la oricare dintre debitorii săi (solidaritate pasivă; potrivit art. 1443 C. civ., obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi

II. Raportul juridic civil

47

liberează pe ceilalţi faţă de creditor) sau datoria poate fi prestată de către un debitor, în întregime, faţă de oricare dintre creditorii săi (solidaritate activă; conform art. 1434 C. civ., obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot; executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari). De exemplu, persoana A încheie un contract de mandat cu plată cu soţii M şi N; mandantul (A) îi împuterniceşte pe mandatari (M şi N) să încheie în numele acestuia un contract de vânzare având ca obiect terenul X. În contract se stipulează că obligaţia mandatarilor M şi N este solidară. Astfel, dacă oricare dintre debitori, M sau N, încheie contractul de vânzare, înseamnă că ambii şi-au îndeplinit obligaţiile faţă de A (solidaritate pasivă), iar ulterior debitorii vor regla situaţia între ei. Solidaritatea pasivă are ca izvor legea sau convenţia părţilor (art. 1445 C. civ.). Solidaritatea activă are ca izvor numai convenţia părţilor (art. 1435 C. civ.). De exemplu, dacă persoanele A şi B îi împrumută lui C 5.000 lei şi în contractul de împrumut se stipulează solidaritatea activă (a creditorilor), atunci, la scadenţă, atât creditorul A, cât şi creditorul B pot pretinde de la C plata întregii datorii, oricăruia dintre ei; indiferent cui restituie suma de bani, fie lui A, fie lui B, plata îl eliberează pe debitorul C de datorie. Raporturile de obligaţii solidare şi cele indivizibile se aseamănă, dar prezintă şi deosebiri. De exemplu, referitor la izvorul lor, ambele au ca izvor convenţia părţilor, dar au şi izvoare proprii, şi anume legea pentru solidaritate şi natura obiectului obligaţiei pentru indivizibilitate; solidaritatea funcţionează numai faţă de aceia între care a luat naştere (art. 1460 C. civ.), pe când indivizibilitatea se transmite şi moştenitorilor [art. 1425 alin. (1) C. civ.][1]. b) În cadrul raporturilor juridice civile care au în conţinutul lor un drept absolut, pluralitatea de subiecte prezintă particularităţi când acest drept absolut este dreptul de proprietate. Astfel, dacă sunt mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate, se naşte ceea ce se numeşte o proprietate comună. Proprietatea comună, conform art. 632 C. civ., are două forme[2]: coproprietatea (sau proprietatea pe cote-părţi) şi devălmăşia. Coproprietatea poate fi, la rândul ei, de două feluri: obişnuită şi forţată. Coproprietatea obişnuită presupune mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate care îşi exercită prerogativele asupra unui bun sau mai multor bunuri determinate, fiecare având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate (1/2, 1/3 etc.). Potrivit art. 634 C. civ., „(1) Fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-părţi din dreptul de proprietate şi poate [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 51. Deşi noţiunea de indiviziune se utilizează în noul Cod civil (în art. 1143 referitor la starea de indiviziune în cazul moştenirii), noţiunea de proprietate comună în indiviziune a dispărut. Indiviziunea presupunea mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate care îşi exercitau prerogativele asupra unei universalităţi de bunuri, fiecare având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate. De exemplu, moştenitorii unei persoane erau consideraţi proprietari în indiviziune, până la realizarea partajului succesoral. [2]

48

Drept civil. Partea generală. Persoanele

dispune în mod liber de aceasta în lipsă de stipulaţie contrară. (2) Cotele-părţi sunt prezumate a fi egale, până la proba contrară. Dacă bunul a fost dobândit prin act juridic, proba contrară nu se va putea face decât prin înscrisuri”. De exemplu, concubinii cumpără împreună un apartament, convenind ca fiecare să aibă câte 1/2 din dreptul de proprietate asupra apartamentului. Coproprietarii pot oricând să partajeze bunul, în funcţie de cotele ce le revin. Coproprietatea forţată păstrează trăsăturile coproprietăţii obişnuite; diferenţa faţă de coproprietatea obişnuită constă în aceea că ea nu poate înceta prin partaj judiciar [art. 632 alin. (3) C. civ.]. De exemplu, există coproprietate forţată asupra părţilor comune (casa scării, pod, ascensor, beci etc.) din clădirile cu mai multe spaţii locative aparţinând unor proprietari diferiţi[1]. Coproprietatea forţată este reglementată detaliat în art. 646-666 C. civ. O formă a coproprietăţii forţate este proprietatea periodică. Proprietatea periodică presupune mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate, fiecare dintre ei exercitând atributul folosinţei cu privire la întregul bun care formează obiectul dreptului, în mod succesiv şi repetitiv, în perioade de timp egale sau inegale (art. 687 C. civ.)[2]. De exemplu, coproprietarii unei case de vacanţă în regim time sharing[3]. Devălmăşia presupune mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate care îşi exercită prerogativele împreună asupra bunurilor, fără să fie determinată cota lor parte. Soţii erau proprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei (art. 30 C. fam.[4]); soţii pot fi proprietari în devălmăşie şi în reglementarea actuală, dacă aleg regimul matrimonial al comunităţii legale[5]. Nu exista alt caz de proprietate devălmaşă în afară de proprietatea comună a soţilor. În reglementarea actuală, proprietatea comună în devălmăşie are ca izvor legea sau un act juridic. Conform art. 667 C. civ., există proprietate în devălmăşie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane, fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul vreunei cote-părţi determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune. Articolul 668 C. civ. stabileşte regulile aplicabile proprietăţii devălmaşe. Astfel, dacă se naşte prin efectul legii, proprietatea în devălmăşie este supusă dispoziţiilor acelei legi, care se com[1]

Pentru detalii, a se vedea V. STOICA, Drept civil..., p. 290-299. Idem, p. 283-290. [3] A se vedea şi C.T. UNGUREANU, Proprietatea time-sharing în dreptul internaţional privat european şi român, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2000-2001, http://pub.law.uaic.ro/, consultat la 16 august 2016. [4] Legea nr. 4/1953 privind Codul familiei a fost abrogată de art. 230 lit. m) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil; dispoziţiile de dreptul familiei au fost încorporate în noul Cod civil. [5] Soţii pot modifica regimul lor matrimonial legal, chiar şi în cazul în care căsătoria a fost încheiată înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, respectând dispoziţiile cuprinse în art. 369 C. civ. A se vedea şi art. 37 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil. [2]

II. Raportul juridic civil

49

pletează, în mod corespunzător, cu cele privind regimul comunităţii legale[1]. Regimul comunităţii legale este unul dintre cele trei regimuri matrimoniale (regimul comunităţii legale, al separaţiei de bunuri şi regimul comunităţii convenţionale) pe care soţii îl pot alege. El este reglementat în art. 339-359 C. civ. şi este asemănător cu regimul aplicabil bunurilor soţilor în vechea reglementare. În cazul în care izvorul proprietăţii în devălmăşie este un act juridic, se aplică dispoziţiile privitoare la regimul comunităţii legale. c) În cazul raporturilor juridice civile care au în conţinutul lor un drept personal, nepatrimonial, pluralitatea de subiecte poate să apară numai în ceea ce priveşte subiectul activ, pentru că subiectul pasiv este nedeterminat şi numai în cazul raporturilor care izvorăsc din creaţia intelectuală, sub forma coautoratului.

1.4. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil Raporturile juridice civile se pot modifica, transforma prin schimbarea subiectelor lor. Dar nu toate raporturile juridice civile pot fi supuse unei asemenea transformări. Astfel: a) În cazul raporturilor care au în conţinutul lor un drept personal, nepatrimonial, subiectele nu pot fi schimbate, deoarece subiectul activ este titularul unui drept netransmisibil (cum ar fi dreptul la reputaţie, dreptul la muncă), iar subiectul pasiv este nedeterminat. b) În cazul raporturilor care au în conţinutul lor un drept subiectiv civil absolut, mai precis un drept real, cum ar fi dreptul de proprietate, se poate schimba numai subiectul activ, nu şi subiectul pasiv, care este nedeterminat. Subiectul activ se schimbă prin modurile de transmitere (dobândire) a drepturilor reale[2]. Potrivit art. 557 alin. (1) C. civ., dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin: convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi[3]. (i) Convenţia sau contractul este un acord de voinţe între două sau mai multe părţi, prin care se constituie, se modifică sau se stinge un raport juridic[4] (art. 1166 C. civ.). În contractele care au ca obiect transferul proprietăţii sau al unui alt [1] Pentru detalii, a se vedea M. AVRAM, Drept civil. Familia, ed. a 2-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 241 şi urm.; L. IRINESCU, Curs de dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 87 şi urm. [2] Modurile de dobândire a drepturilor reale vor fi studiate la materia Teoria generală a drepturilor reale. [3] În anumite cazuri, proprietatea se poate dobândi prin act administrativ sau prin alte moduri prevăzute prin legi speciale. Bunurile imobile se dobândesc prin înscriere în cartea funciară [art. 557 alin. (4) C. civ.]. Potrivit art. 56 din Legea nr. 71/2011 însă, art. 557 alin. (4) C. civ. se va aplica numai după finalizarea lucrărilor de cadastru; până atunci, înscrierea în cartea funciară are numai efect de opozabilitate faţă de terţi, şi nu constitutiv. [4] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 15.

50

Drept civil. Partea generală. Persoanele

drept real, proprietatea sau dreptul real se transmite prin efectul consimţământului părţilor[1]; de exemplu, printr-un contract de vânzare având ca obiect un tablou, proprietatea se transferă de la vânzător la cumpărător, operând schimbarea titularului dreptului de proprietate. (ii) Prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă (persoana fizică, persoana juridică sau statul)[2] (art. 953 C. civ.). Moştenirea, legală sau testamentară, conduce la schimbarea subiectului activ, mai precis a titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor care intră în masa succesorală; proprietatea trece de la persoana decedată la moştenitori[3]. (iii) Accesiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate (sau a unui alt drept real) prin unirea sau încorporarea materială a unui bun accesoriu cu sau într-un bun principal, care are ca efect, fie direct, fie mediat, stingerea dreptului de proprietate asupra bunului accesoriu şi mărirea bunului principal, în cazul în care cele două bunuri aparţin unor proprietari diferiţi; astfel, proprietarul bunului principal devine şi proprietarul bunului accesoriu[4], operând schimbarea titularului dreptului de proprietate. Potrivit art. 567 C. civ., „Prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se alipeşte cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu prevede altfel”. (iv) Uzucapiunea este acel mod de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale, prin posedarea neîntreruptă a unui bun în termenul şi condiţiile prevăzute de lege. Proprietarul iniţial, care a manifestat dezinteres faţă de obiectul dreptului de proprietate, adică a fost neglijent, este sancţionat, astfel încât el pierde dreptul de proprietate în favoarea posesorului[5], operând schimbarea subiectelor. Uzucapiunea era un mod de dobândire a proprietăţii asupra bunurilor imobile; bunurile mobile, conform art. 1909 C. civ. 1864, se prescriau prin simplul fapt al posesiunii lor, nefiind necesară curgerea vreunui interval de timp. Uzucapiunea putea fi de 30 de ani (art. 1890 C. civ. 1864) şi de 10 până la 20 de ani (art. 1895 C. civ. 1864). În afară de uzucapiunea reglementată de Codul civil din 1864, exista şi uzucapiunea în regimul de carte funciară, reglementată de Decretul-lege nr. 115/1938[6], care se împărţea în uzucapiune tabulară şi extratabulară[7]. [1]

A se vedea I.P. FILIPESCU, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p. 212. [2] A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept succesoral..., p. 5. [3] Pentru detalii, a se vedea C. MACOVEI, C.M. DOBRILĂ, Comentariu (la art. 953-1163), în FL.A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 997-1214. [4] A se vedea E. SAFTA-ROMANO, Dreptul de proprietate..., p. 317; V. STOICA, Drept civil..., p. 318. [5] A se vedea E. SAFTA-ROMANO, Dreptul de proprietate..., p. 317. [6] Decretul-lege nr. 115/1938 a fost abrogat de art. 230 lit. g) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil. [7] Conform art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, „În cazul în care s-au înscris fără cauză legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne

II. Raportul juridic civil

51

Uzucapiunea este una dintre instituţiile care au fost modificate prin noul Cod civil. Potrivit art. 928, posesorul poate dobândi proprietatea asupra bunului posedat sau, după caz, asupra fructelor produse de acesta. Numai bunurile inalienabile nu pot fi uzucapate (art. 929). În reglementarea noului Cod civil, dreptul de proprietate asupra imobilelor se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară [art. 557 alin. (4)][1]. Astfel, uzucapiune imobiliară există numai în cazurile expres şi restrictiv prevăzute în art. 930 (uzucapiunea extratabulară)[2] şi art. 931 C. civ. (uzucapiunea tabulară)[3]. În ceea ce priveşte bunurile mobile, noul Cod civil, pe aceeaşi linie cu Codul civil din 1864, prevede în art. 935 că oricine se află la un moment dat în posesia valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani”; aceasta este uzucapiunea tabulară. Potrivit art. 28 din acelaşi decret-lege, „Cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 de ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat. De asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său, cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 de ani, socotiţi de la înscrierea în cartea funciară a declaraţiunii de renunţare la proprietate”; aceasta este uzucapiunea extratabulară. Dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938 sunt luate în considerare în cazul uzucapiunii cu privire la un imobil din Transilvania sau Bucovina, împlinită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare (republicată în M. Of. nr. 83 din 7 februarie 2013, cu modificările şi completările ulterioare). Pentru detalii, a se vedea V. STOICA, Drept civil..., p. 367-371; C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 338-340. [1] Potrivit art. 56 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, dispoziţiile art. 557 alin. (4) C. civ. se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Până la data prevăzută mai sus, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi. [2] Articolul 930 C. civ.: „(1) Dreptul de proprietate asupra unui imobil şi dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani, dacă: a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, şi-a încetat existenţa; b) a fost înscrisă în cartea funciară declaraţia de renunţare la proprietate; c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciară. (2) În toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă şi-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune”. [3] Articolul 931 C. civ.: „(1) Drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-credinţă a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată. (2) Este suficient ca buna-credinţă să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere şi în momentul intrării în posesie”.

52

Drept civil. Partea generală. Persoanele

unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului. Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod civil recunoaşte uzucapiunea mobiliară, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Articolul 939 C. civ. arată că acela care posedă bunul altuia timp de 10 ani, în alte condiţii decât ca efect imediat al posesiei de bună-credinţă sau ca efect al posesiei de bună-credinţă şi al expirării termenului de trei ani, conform art. 937 C. civ.[1], poate dobândi dreptul de proprietate în temeiul uzucapiunii. (v) Ocupaţiunea. Ocupaţiunea constă în luarea în posesie, de către o persoană, a unui lucru care nu aparţine nimănui, cu intenţia de a deveni proprietar. Ocupaţiunea este un mod de dobândire originar. Nu are loc un transfer al dreptului de proprietate şi deci nu se schimbă subiectele unui raport juridic, ci se naşte unul. De exemplu, pot fi dobândite prin ocupaţiune lucrurile abandonate sau lucrurile care prin natura lor nu au un proprietar, cum sunt animalele sălbatice, fructele de pădure ş.a.; se pune problema dobândirii prin ocupaţiune şi a tezaurului[2]. Ocupaţiunea este reglementată în art. 941-947 C. civ. (vi) Tradiţiunea înseamnă predarea sau remiterea materială a lucrului – moment în care are loc şi transferul proprietăţii; se transmite dreptul de proprietate sau un alt drept real prin tradiţiune şi deci se schimbă subiectele raporturilor juridice, în cazul donaţiei sub forma darului manual şi în cazul titlurilor de valoare la purtător[3]. Potrivit art. 1011 alin. (4) C. civ., „Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţe al părţilor, însoţit de tradiţiunea bunului” (s.n.). De exemplu, cu ocazia celebrării căsătoriei, părinţii dăruiesc fiicei lor o maşină de spălat rufe. (vii) Hotărârea judecătorească joacă rolul de mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale atunci când este translativă de proprietate prin ea însăşi [art. 557 alin. (1) C. civ.][4]. De exemplu, hotărârea judecătorească prin care se dispune exproprierea unui imobil proprietate privată pentru utilitate publică[5]. c) În cazul raporturilor care au în conţinutul lor un drept subiectiv civil relativ, mai precis un drept de creanţă, se pot schimba atât subiectul activ (creditorul), cât şi subiectul pasiv (debitorul)[6]. [1]

Pentru detalii, a se vedea V. STOICA, Drept civil..., p. 371-376. Pentru detalii, a se vedea S. CERCEL, Consideraţii privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 946 din noul Cod civil privind drepturile asupra tezaurului găsit, în R.R.D.P. nr. 2/2014. [3] I.P. FILIPESCU, op. cit., p. 188. [4] Pentru detalii, a se vedea V. STOICA, Drept civil..., p. 305-306. [5] A se vedea F. MOROZAN, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă (la art. 535-601), în COLECTIV, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 834. [6] Un mijloc direct de schimbare atât a subiectului activ, cât şi a subiectului pasiv este cesiunea contractului, reglementată în art. 1315-1320 C. civ. [2]

II. Raportul juridic civil

53

Subiectul activ (creditorul) într-un raport obligaţional poate fi schimbat, în principal[1], prin: cesiunea de creanţă, subrogaţia personală şi novaţia prin schimbare de creditor[2]. (i) Cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana către care transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei transmise se numeşte debitor cedat. Ca efect al cesiunii, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul[3]. Cesiunea de creanţă se poate face printr-un contract cu titlu oneros, cum este contractul de vânzare ori contractul de schimb, sau printr-un contract cu titlu gratuit, cum este donaţia. De exemplu, cedentul transmite cesionarului, prin vânzare, o creanţă de 100.000 lei, pentru preţul de 90.000 lei. Cesionarul va pretinde debitorului cedat să îi plătească 100.000 lei. Cesiunea de creanţă este reglementată în art. 1566 şi urm. C. civ.[4] (ii) Subrogaţia personală (adică subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei) este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial în locul debitorului. Deci drepturile creditorului vor trece asupra celui care plăteşte (solvens)[5]. De exemplu, operează subrogaţia legală în situaţia în care cumpărătorul unui imobil ipotecat plăteşte pe creditorii care au un drept de ipotecă asupra acelui imobil. Cumpărătorul, adică dobânditorul imobilului, se subrogă în drepturile creditorilor plătiţi, interesul lui constând în a împiedica urmărirea imobilului; astfel, îl păstrează în patrimoniul său şi îl poate vinde, când creşte valoarea acestuia. Subrogaţia legală este prevăzută în art. 1596 C. civ.; la lit. b) se regăseşte situaţia dobânditorului unui bun, care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv[6]. (ii) Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea unui nou creditor celui vechi. Debitorul va fi eliberat faţă de creditorul iniţial şi, ca efect al novaţiei, se va obliga faţă de noul creditor[7]. Potrivit art. 1609 alin. (3) C. civ., „Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligaţia veche”. Spre deosebire [1] Subiectul activ poate fi schimbat şi prin alte mijloace juridice, precum poprirea ori stipulaţia pentru altul; a se vedea, în acest sens, G. BOROI, op. cit., p. 55-56. [2] Modurile de transmitere a obligaţiilor se studiază la materia Teoria generală a obligaţiilor. [3] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 363-367. [4] A se vedea, pentru detalii, P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii – în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 33-41. [5] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 367-371. [6] A se vedea, pentru detalii, P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii…, p. 30. [7] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 372-374; P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii…, p. 22-27.

54

Drept civil. Partea generală. Persoanele

de cesiunea de creanţă şi de subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei, când obligaţia iniţială rămâne aceeaşi, la novaţie, obligaţia iniţială se stinge şi se transformă într-o nouă obligaţie, care conţine un element nou faţă de vechea obligaţie[1]. De exemplu, D datorează lui C o sumă de bani. F, fratele lui D, plăteşte suma datorată de D lui C şi apoi încheie cu D un contract de împrumut, în care D este împrumutatul, iar suma împrumutată este aceeaşi pe care F a plătit-o lui C. Astfel, obligaţia lui D (debitorul) faţă de C (creditorul) se stinge şi se naşte o nouă obligaţie a lui D faţă de F (noul creditor). Subiectul pasiv (debitorul) într-un raport obligaţional poate fi schimbat, în principal, prin novaţia prin schimbare de debitor, preluarea datoriei, poprire[2]. (i) Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un terţ se angajează faţă de creditor să plătească datoria, fără ca pentru aceasta să se ceară concursul debitorului iniţial. Conform art. 1609 alin. (2) C. civ., novaţia se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz, novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial. De exemplu, F, fiul, are o datorie în bani faţă de C. T, tatăl lui F, se angajează faţă de C (creditorul) să execute el obligaţia fiului, dar plătind echivalentul sumei de bani în bunuri (fiind măcelar, se angajează să îi dea lui C carne de două ori pe săptămână, până la stingerea datoriei). C îl liberează pe F de datorie. (ii) Preluarea datoriei este o instituţie care înseamnă cesiune de datorie (nereglementată în legislaţia anterioară)[3]. Potrivit art. 1599 C. civ., obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte persoane, fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, fie printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia. Articolul 1600 prevede că, prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuieşte pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel, este liberat. Preluarea datoriei se face întotdeauna cu consimţământul creditorului (art. 1605 C. civ.). (iii) Poprirea este o formă de executare silită indirectă, prin care creditorul urmăreşte sumele pe care debitorul său le are de primit de la o terţă persoană[4]. Creditorul care urmăreşte sumele se numeşte creditor popritor, debitorul urmărit se numeşte debitor poprit, iar terţul, care este debitorul debitorului poprit, se numeşte terţ poprit. De exemplu, pensia de întreţinere pe care debitorul nu o plăteşte la timp se poate obţine prin instituirea popririi pe veniturile din muncă ale acestuia. Astfel, terţul poprit devine debitor direct al creditorului popritor, operând o schimbare a subiectului pasiv[5]. [1]

A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 373-374. Instituţia delegaţiei nu a mai fost reglementată în noul Cod civil. Delegaţia era o convenţie prin care un debitor aducea creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui. [3] A se vedea P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii…, p. 41-44. [4] Această instituţie urmează a fi studiată la materia Drept procesual civil. [5] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 56; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 102-103. [2]

II. Raportul juridic civil

55

1.5. Capacitatea subiectelor raportului juridic civil 1.5.1. Noțiune Pentru a participa la raportul juridic civil, subiectele de drept civil, adică persoana fizică şi persoana juridică, trebuie să aibă capacitate civilă sau, altfel spus, personalitate juridică. Pentru a defini noţiunea de capacitate juridică, este necesară clarificarea noţiunilor de persoană fizică/juridică. Potrivit art. 28 alin. (1) C. civ., „Capacitatea civilă[1] este recunoscută tuturor persoanelor” (s.n.). Cuvântul „persoană”, folosit în text, desemnează omul în calitatea sa de fiinţă juridică[2]. Nu are accepţiunea din vorbirea curentă, ci una tehnico-juridică: pe de o parte, această accepţiune este mai largă decât în vorbirea curentă, în sensul că se referă nu numai la individ (persoana fizică), ci şi la o entitate juridică (persoana juridică); pe de altă parte, are un sens mai restrâns decât în vorbirea curentă, în sensul că nu se referă decât la raporturile sociale ale omului, supuse unei norme de drept (deci numai la raporturile juridice)[3]. Persoana fizică reprezintă fiinţa umană, care se manifestă în drept, ca individ[4], este titulară de drepturi şi obligaţii în raporturile juridice şi subiect al raporturilor juridice, înzestrată cu drepturi şi obligaţii[5]. Conform Codului civil, persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile [art. 25 alin. (2)]. Persoana juridică reprezintă orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile [art. 25 alin. (3) C. civ.].

1.5.2. Persoana fizică „Persoana fizică” este o denumire convenţională dată omului, ca entitate juridică[6]. Ea reprezintă suportul material al capacităţii juridice[7]. Între persoana fizică şi capacitatea juridică există o relaţie de tip formă-conţinut. Capacitatea [1] În dreptul privat, capacitatea juridică a persoanei fizice ia forma capacităţii civile. De altfel, în literatura de specialitate (a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 84; G. BOROI, op. cit., p. 398) se consideră că fiecărei ramuri de drept îi corespunde o anumită capacitate juridică; de exemplu, în dreptul financiar, persoana fizică şi persoana juridică au capacitate fiscală; a se vedea, în acest sens, I.M. COSTEA, op. cit., p. 116 şi 140. [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 82. [3] A se vedea T. IONAŞCU Ş.A., Persoana fizică în dreptul RPR, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p. 16. [4] Ibidem. [5] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 83. [6] Idem, p. 84. [7] Idem, p. 85.

56

Drept civil. Partea generală. Persoanele

juridică reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a fi subiect de drept. Numai omul poate fi subiect de drept. Dacă, de exemplu, persoana A îl instituie legatar universal pe câinele său, legatul este nul, deoarece animalele sunt considerate, din punct de vedere legal, lucruri[1]. Drepturile recunoscute animalelor, în special celor de companie, nu reprezintă de fapt decât obligaţii ale omului faţă de acestea şi faţă de comunitatea din care face parte; dacă animalele ar fi subiecte de drept, drepturile acestora ar trebui să fie opuse celorlalte animale, ar avea obligaţii corelative drepturilor lor, pe când drepturile recunoscute animalelor sunt, în realitate, măsuri de protecţie a lor[2]. În literatura juridică s-a afirmat că, pentru o mai bună protecţie a animalelor, acestea ar trebui scoase din categoria lucrurilor[3]. Capacitatea juridică reprezintă aptitudinea de a fi subiect de drept, deci aptitudinea de a fi titular de drepturi şi obligaţii[4]. Noţiunea de capacitate juridică este identică cu aceea de personalitate juridică. Personalitatea juridică este o noţiune utilizată în ultimul timp în acte normative şi în literatura de specialitate[5]. Unii autori[6] consideră că noţiunile de personalitate juridică şi capacitate juridică nu se suprapun. O parte a capacităţii juridice a persoanei fizice este capacitatea juridică civilă.

1.5.2.1. Capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu În dreptul civil se face distincţie între capacitatea de folosinţă a persoanei fizice şi capacitatea ei de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă constă în aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile (art. 34 C. civ.), iar capacitatea de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile (art. 37 C. civ.). Se poate pune întrebarea care este scopul recunoaşterii aptitudinii de a avea drepturi şi obligaţii (adică a capacităţii de folosinţă), dacă persoana fizică în cauză nu le poate exercita/asuma. Persoana fizică, ce dobândeşte capacitate de folosinţă de la naştere (sau chiar de la concepţie, în unele situaţii), se bucură în acest mod de protecţie. În realitate, poate exercita drepturi/asuma obligaţii, dar nu personal, ci prin reprezentare, prin intermediul [1]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 83-84. Idem, p. 84, nota 1 de la subsol. [3] A se vedea O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, Drept civil. Persoanele – în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 18. [4] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 398. [5] A se vedea E. CHELARU, Teoria generală..., p. 60; G. BOROI, op. cit., p. 398. [6] Distincţia care se face în literatura juridică între capacitatea juridică şi personalitatea juridică nu este clară şi este lipsită de utilitate practică; a se vedea G.A. ILIE, Capacitatea civilă a persoanei fizice, în M. NICOLAE (coord.), V. BÎCU, G.A. ILIE, R. RIZOIU, Drept civil. Persoanele, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 132-133; p. 141-142; în acelaşi sens, R. RIZOIU, Capacitatea civilă a persoanei juridice, în M. NICOLAE (coord.), V. BÎCU, G.A. ILIE, R. RIZOIU, Drept civil. Persoanele, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 338. [2]

II. Raportul juridic civil

57

unui ocrotitor legal (care este supus reglementărilor legale, ce asigură protecţia persoanei fizice reprezentate). Prin urmare, capacitatea de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, încheind personal, fără reprezentare legală, autorizare prealabilă ori asistare a unui ocrotitor, acte juridice civile[1]. Dobândirea capacităţii de exerciţiu este legată de dezvoltarea fizică şi psihică a persoanei fizice. Astfel, la naştere (concepţie), persoana fizică dobândeşte capacitate de folosinţă, pe care o poate valorifica, încheind personal unele acte juridice de la vârsta de 14 ani (capacitate de exerciţiu restrânsă) şi orice acte juridice permise de lege de la vârsta majoratului (capacitate de exerciţiu deplină). Dobândirea capacităţii de exerciţiu ţine de vârstă şi de discernământul persoanei fizice, adică de aptitudinea psihică a acesteia de a înţelege semnificaţia actelor/faptelor sale, de a discerne între ceea ce este util sau păgubitor, oportun sau neoportun pentru ea, la un moment dat[2]. Este posibil ca o persoană majoră să nu aibă discernământ, de exemplu, din cauza alienaţiei mintale, urmând ca aceasta să fie protejată prin punerea sub interdicţie judecătorească şi numirea unui tutore, ca reprezentant legal.

1.5.2.2. Capacitatea delictuală Capacitatea delictuală constă în aptitudinea persoanei fizice de a răspunde pentru faptele sale ilicite, care cauzează prejudicii terţilor. Capacitatea delictuală este o condiţie a răspunderii civile delictuale [art. 1349 alin. (1)-(2) C. civ.[3]] şi se întemeiază pe art. 1366 C. civ.[4], conform căruia minorul nu răspunde delictual decât dacă a acţionat cu discernământ. Se prezumă că minorul până la 14 ani nu are discernământ. Capacitatea de folosinţă apare ca o latură statică a capacităţii juridice, iar capacitatea de exerciţiu şi capacitatea delictuală ca laturi dinamice ale acesteia[5]. Firul de legătură dintre capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu şi capacitatea delictuală este discernământul. Dacă în cazul primelor două discernământ înseamnă aptitudinea psihică a persoanei fizice de a înţelege [1]

A se vedea T. IONAŞCU Ş.A., op. cit., p. 36. A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 86, nota 3 de subsol. [3] Articolul 1349 C. civ., la alin. (1) şi (2), prevede: „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ (s.n.), încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”. [4] Articolul 1366 C. civ. arată: „(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei. (2) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei”. [5] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 85. [2]

58

Drept civil. Partea generală. Persoanele

semnificaţia actelor sale juridice şi de a distinge între ceea ce este util sau inutil, avantajos sau păgubitor, oportun sau neoportun pentru ea, la un moment dat, prin încheierea anumitor acte juridice, în cazul capacităţii delictuale, discernământul ia forma aptitudinii psihice de a înţelege semnificaţia faptelor sale, de a discerne între ceea ce este licit sau ilicit, permis sau interzis. Discernământul este definit în Legea nr. 487/2002 privind sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice[1], în art. 5 lit. k), ca fiind o componentă a capacităţii psihice, care se referă la o faptă anume şi din care decurge posibilitatea persoanei respective de a aprecia conţinutul şi consecinţele acestei fapte. La art. 5 lit. h) se arată că prin capacitate psihică se înţelege atributul stării psihice de a fi compatibilă, la un moment dat, cu exercitarea drepturilor şi libertăţilor. Capacitatea nu trebuie confundată cu discernământul. În timp ce capacitatea este o stare de drept, recunoscută de lege oricărei persoane, discernământul este o stare de fapt, a cărei existenţă se apreciază de la caz la caz, în funcţie de împrejurări. Se prezumă că persoanele capabile au discernământ. Este posibil totuşi ca o persoană capabilă, care se găseşte în anumite situaţii speciale, de exemplu, este sub hipnoză, în stare avansată de ebrietate etc., să fie lipsită vremelnic de discernământ[2]. De asemenea, este posibil să se facă dovada că o persoană incapabilă a acţionat cu discernământ. De exemplu, în materia răspunderii civile delictuale, minorul este tras la răspundere dacă se dovedeşte că a acţionat cu discernământ, indiferent de vârsta sa, adică indiferent dacă este lipsit de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. De altfel, există o prezumţie relativă că minorul care a împlinit 14 ani are discernământ [art. 1366 alin. (2) C. civ.]. Regula este că sunt lipsite de discernământ persoanele fizice care, datorită vârstei fragede sau stării de alienaţie ori debilitate mintală, nu au reprezentarea consecinţelor juridice ale actului juridic pe care îl încheie.

1.5.2.3. Începutul capacității juridice a) Regula. Omul, substanţa umană, presupune două elemente biologice: corpul – „husa” substanţială a persoanei fizice – şi viaţa. Omul există pentru o anumită perioadă de timp, care este fixată între două puncte temporale: naşterea şi moartea. De viaţă, care curge între cele două puncte, fapte biologice, se leagă începutul şi sfârşitul personalităţii juridice a persoanei fizice. Determinarea cu exactitate a celor două momente (naşterea şi moartea) reprezintă o [1]

Republicată în M. Of. nr. 652 din 13 septembrie 2012. Potrivit art. 1367 C. civ., „(1) Cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale. (2) Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă starea vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe”. [2]

II. Raportul juridic civil

59

cerinţă a siguranţei dreptului, în sensul că trebuie cunoscut când anume a existat o persoană fizică, titulară de drepturi şi obligaţii, deoarece de acestea se leagă importante raporturi juridice, mai ales din dreptul succesoral. Conform art. 35 C. civ., capacitatea juridică începe la naşterea persoanei fizice şi încetează odată cu moartea acesteia, iar, potrivit art. 36 C. civ., drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Deci începutul capacităţii coincide cu momentul naşterii. Copilul[1] trebuie să se nască viu, pentru a dobândi capacitate. Copilul născut mort nu poate fi considerat că există şi deci nu poate avea personalitate juridică[2]. Textul nu precizează să fie şi viabil. Este suficient să existe, să trăiască chiar şi câteva momente după naştere. Dacă nu se poate stabili cu certitudine că s-a născut viu, se face o expertiză medico-legală. De regulă, este suficientă proba docimaziei (prin care se dovedeşte prezenţa aerului în plămâni, ceea ce înseamnă că a respirat). Dacă această probă nu este concludentă, se fac şi alte investigaţii medico-legale[3]. Deci, ca să existe persoana fizică, trebuie să existe viaţă independentă, fiind indiferent dacă este sau nu viabilă. b) Excepţia. Conform art. 36 C. civ., drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Se recunoaşte, astfel, o capacitate juridică copilului conceput, cu două condiţii: – să fie vorba de drepturile copilului, şi nu de obligaţiile sale; această condiţie se consideră îndeplinită atunci când este vorba de dobândirea unui drept asupra unui bun, de exemplu, printr-o moştenire cu titlu particular; – copilul să se nască viu; textul nu precizează să fie şi viabil, fiind suficient să fi trăit numai şi câteva momente după naştere. În ceea ce priveşte stabilirea momentului concepţiei copilului – pentru că el dobândeşte drepturi numai dacă este conceput–, se utilizează prevederile art. 412 C. civ., conform căruia „Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii” (s.n.). Aceasta înseamnă că un copil poate fi conceput în intervalul de 121 de zile, adică în perioada care constă în diferenţa de timp cuprinsă între durata maximă (300 zile) şi durata minimă (180 zile) a unei sarcini; data aproximativă a concepţiei se determină plecând de la momentul cert al naşterii şi de la stabilirea pe baze ştiinţifice, medicale a vârstei fătului, adică la câte luni s-a născut copilul. Timpul legal al concepţiei copilului[4] reprezintă o prezumţie relativă, [1] Pentru o analiză a noţiunii de „copil”, a se vedea T. BODOAŞCĂ, Opinii privind semnificaţia juridică a termenului „copil”, în Dreptul nr. 6/2014, p. 125 şi urm. [2] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 136; G. BOROI, op. cit., p. 400; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 95. [3] Pentru detalii, a se vedea D. PERJU-DUMBRAVĂ, V. MĂRGINEANU, Teorie şi practică medico-legală, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, p. 97-107, în I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 98. [4] Pentru detalii, a se vedea L. IRINESCU, Curs…, p. 151, L. IRINESCU, Filiaţia faţă de tată. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 12.

60

Drept civil. Partea generală. Persoanele

ceea ce înseamnă că se poate dovedi că acesta a fost conceput în anumite zile ale acestui interval de timp, cu excluderea celeilalte părţi a intervalului de 121 de zile[1]. În noul Cod civil (spre deosebire de reglementarea anterioară) se precizează, în art. 412 alin. (2), că prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiei, chiar în afara acestui interval. Această dispoziţie se referă la situaţia în care concepţia are loc în laborator, în cazul procreării medical asistate (numită în Codul civil „reproducerea umană asistată medical”[2]), şi embrionul obţinut este implantat în corpul viitoarei mame după un anumit interval de timp, de exemplu, după un an. În cazul procreării medical asistate[3] (fertilizarea in vitro sau inseminarea artificială ori reproducerea umană asistată medical), se cunoaşte cu certitudine care este data concepţiei. Problema care se ridică aici este dacă un copil conceput astfel, care nu a fost implantat în corpul mamei, ci păstrat (sub formă de embrion) în vederea unei implantări viitoare, la o instituţie medicală specializată, poate dobândi sau nu drepturi. Din moment ce legea nu distinge, înseamnă că şi acest caz intră sub incidenţa ei. De aici pot să apară situaţii delicate în practică. De exemplu, poate avea capacitate succesorală un copil conceput prin metode ale reproducerii umane asistate medical la data deschiderii succesiunii, dar care s-a născut viu după 5 ani de la data deschiderii succesiunii, deoarece embrionul a fost implantat în corpul mamei după 4 ani de la concepţie [art. 957 coroborat cu art. 36 şi art. 412 alin. (2) C. civ.]. Este nevoie deci de o reglementare legală care să clarifice nu numai această problemă, ci şi celelalte legate de procrearea asistată medical. În noul Cod civil există numai prevederi referitoare la reproducerea umană asistată medical cu terţ donator (art. 441-447)[4]. Articolul 447 face trimitere la legea specială (neadoptată încă), ce va reglementa detaliat problema reproducerii asistate medical cu terţ donator. Copilul conceput poate dobândi drepturi de la concepţie, dacă se naşte viu; prin urmare, dobândirea capacităţii juridice în acest caz este supusă unei condiţii legale[5]; dacă se îndeplineşte – copilul se naşte viu –, el dobândeşte drepturile, cu efect retroactiv, din momentul concepţiei; dacă nu se îndeplineşte [1] A se vedea G. LUPŞAN, Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iaşi, 2001, p. 148-150; G. BOROI, op. cit., p. 400-401; a se vedea şi C.C. HAGEANU, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 189-190; O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, op. cit., p. 89-90. [2] A se vedea art. 441-447 C. civ. [3] Pentru detalii, a se vedea G. LUPŞAN, op. cit., p. 172-190. [4] Pentru detalii, a se vedea L. IRINESCU, Curs…, p. 164-165; L. IRINESCU, O nouă perspectivă asupra filiaţiei: reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, în Analele Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, tomul LX, Ştiinţe Juridice, 2014, nr. I, p. 16 şi urm., http://pub.law.uaic.ro/, consultat la 16 august 2016. [5] În categoria condiţiilor de eficacitate a actului juridic civil intră condiţiile legale – cum este condiţia ca un copil conceput să se nască viu, pentru a dobândi drepturi – şi condiţii voluntare de eficacitate, adică modalităţile actului juridic civil.

II. Raportul juridic civil

61

– copilul se naşte mort –, se consideră că el nu a avut niciodată capacitate juridică. În acelaşi timp, capacitatea juridică astfel dobândită este imperfectă, deoarece cuprinde numai drepturi[1].

1.5.2.4. Încetarea capacității juridice[2] a) Constatarea fizică a morţii. Decesul persoanei fizice reprezintă singura cauză a încetării capacităţii sale juridice. Moartea şi mai ales momentul exact al survenienţei ei, precum şi legătura temporală cu moartea altor persoane au o deosebită importanţă pentru formarea diferitelor raporturi juridice, mai ales de drept succesoral. Conform art. 35 C. civ., capacitatea juridică a persoanei fizice încetează odată cu moartea acesteia. Nu se fac precizări referitoare la condiţiile în care o persoană poate fi considerată decedată. Pentru determinarea datei morţii pot fi folosite prevederile art. 147 pct. 1-3 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii[3], care, în partea consacrată problemei prelevării şi transplantului de ţesuturi şi organe umane, dau o definiţie persoanei decedate[4]. Potrivit acesteia, data decesului coincide fie cu momentul în care persoana fizică nu mai are activitate cardiacă, constatându-se medical oprirea cardiorespiratorie iresuscitabilă şi ireversibilă, fie cu momentul morţii cerebrale, când există activitate cardiacă, dar s-a constatat medical încetarea ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului persoanei fizice. b) Declararea judecătorească a morţii. Nu în toate cazurile însă se poate constata fizic decesul. Există situaţii în care nu este posibilă examinarea cadavrului, deoarece acesta nu poate fi găsit, persoana fizică dispărând în condiţii excepţionale, sau datorită faptului că aceasta a dispărut un timp îndelungat de la locuinţa sa. Astfel, există două moduri în care încetează capacitatea juridică: prin constatarea fizică a decesului şi prin declararea judecătorească a acestuia. Declararea judecătorească a morţii intervine fie atunci când persoana fizică [1]

A se vedea şi I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 96-100. Pentru detalii, a se vedea O. U NGUREANU , C. M UNTEANU , op. cit., p. 96-106; C.T. UNGUREANU, Încetarea existenţei persoanei fizice şi efectele acesteia în Codul civil (Legea nr. 287/2009), în Dreptul nr. 6/2012. [3] Republicată în M. Of. nr. 652 din 28 august 2015. [4] Articolul 147 pct. 1-3 din Legea 95/2006: „1.se defineşte ca donator decedat fără activitate cardiacă persoana la care s-a constatat oprirea cardiorespiratorie iresuscitabilă şi ireversibilă, confirmată în spital de 2 medici primari. Confirmarea donatorului decedat fără activitate cardiacă se face conform protocolului de resuscitare, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătăţii, excepţie făcând situaţiile fără echivoc; 2.se defineşte ca donator decedat cu activitate cardiacă persoana la care s-a constatat încetarea ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului, conform protocolului de declarare a morţii cerebrale conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătăţii; 3.declararea morţii cerebrale se face de către medici care nu fac parte din echipele de coordonare, prelevare, transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”. [2]

62

Drept civil. Partea generală. Persoanele

a dispărut o perioadă îndelungată, fără ca nimeni să ştie unde se află şi există indicii că a încetat din viaţă, fie atunci când persoana fizică a dispărut în împrejurări excepţionale, care îndreptăţesc să se presupună decesul ori este sigur că a decedat, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat. Declararea judecătorească a morţii este reglementată în Codul civil, în Titlul II („Persoana fizică”), Capitolul I („Capacitatea civilă a persoanei fizice”), Secţiunea a 3-a, în art. 49-57. Spre deosebire de vechea reglementare, în Codul civil se înlătură procedura greoaie şi de durată a declarării judecătoreşti a dispariţiei[1] şi se micşorează termenele; Codul civil reglementează un caz general şi două cazuri speciale. (i) Cazul general. Este prevăzut în art. 49 C. civ. şi se referă la persoana dispărută, când există indicii că a încetat din viaţă. În această situaţie, instanţa o declară moartă prin hotărâre judecătorească, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă. (ii) Cazuri speciale. Cele două cazuri speciale sunt reglementate în art. 50 alin. (1) şi (3) C. civ.: – cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia; – atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen[2] de la dispariţie[3]. [1]

În vechea reglementare (Decretul nr. 31/1954, în prezent abrogat), când persoana fizică era dispărută de la locuinţa sa, se proceda la declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei. Trebuiau îndeplinite cumulativ trei condiţii [art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954]: să fi existat o hotărâre definitivă prin care se declarase dispariţia, care să fi fost afişată, în extras, la uşa instanţei şi a primăriei ultimului domiciliu al celui dispărut, timp de 30 de zile; de la data afişării să fi trecut cel puţin 6 luni; de la data ultimelor ştiri din care rezulta că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 4 ani. Pentru declararea dispariţiei era necesar ca de la data ultimelor ştiri din care rezulta că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin un an. Dacă nu se putea stabili cu certitudine ziua ultimelor ştiri, termenul de un an se socotea de la ultima zi a lunii în care se plasau ultimele ştiri sau, după caz, de la ultima zi a anului calendaristic (art. 17 din Decretul nr. 31/1954). Hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei avea ca efect îndeplinirea unei condiţii de fond pentru declararea morţii. Nu avea însă niciun efect asupra capacităţii juridice a persoanei fizice dispărute. Persoana declarată dispărută se presupunea că există. [2] A se vedea şi E. CHELARU, Drept civil. Persoanele – în reglementarea noului Cod civil, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 56; R. MATEFI, Persoana fizică, în T. PRESCURE, R. MATEFI, Drept civil. Partea generală. Persoanele – conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 299. [3] Acest al doilea caz special poate ridica semne de întrebare referitoare la situaţiile în care este sigur că decesul s-a produs, deşi nu există cadavrul, şi referitor la inconvenientele

II. Raportul juridic civil

63

Procedura de declarare judecătorească a morţii. Procedura urmează dispoziţiile Codului de procedură civilă (art. 51 C. civ.). În noul Cod de procedură civilă, procedura de declarare a morţii este reglementată în art. 944 şi urm. şi este asemănătoare cu aceea din vechea reglementare a Decretului nr. 32/1954[1]. Potrivit art. 944 C. proc. civ., cererea de declarare a morţii unei persoane se introduce la instanţa competentă în a cărei circumscripţie acea persoană a avut ultimul domiciliu cunoscut. În continuare (păstrându-se aceiaşi paşi ca în reglementarea Decretului nr. 32/1954), după sesizarea instanţei, preşedintele completului de judecată va cere primăriei, precum şi organelor poliţiei în a căror rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut cel dispărut să culeagă informaţii cu privire la acesta. Totodată, preşedintele completului de judecată va dispune să se facă afişarea cererii la ultimul domiciliu cunoscut al celui dispărut, la sediul primăriei şi la sediul instanţei, precum şi publicarea într-un ziar de largă circulaţie a unui anunţ despre deschiderea procedurii declarării morţii, cu invitaţia ca orice persoană să comunice datele pe care le cunoaşte în legătură cu cel dispărut. Preşedintele completului de judecată va sesiza instanţa de tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut al celui a cărui moarte se cere a fi declarată, spre a numi, dacă este cazul, un curator, în condiţiile prevăzute de Codul civil. Spre deosebire de vechea reglementare, dacă în patrimoniul persoanei a cărei moarte se cere a fi declarată există bunuri imobile, preşedintele completului de judecată va cere, din oficiu, notarea cererii în cartea funciară, datorită modificărilor intervenite în ceea ce priveşte cartea funciară, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil. De asemenea, va solicita şi înregistrarea acesteia în registrul comerţului, dacă este profesionist [art. 945 alin. (4) C. proc. civ.]. Termenul de judecată se fixează după trecerea a două luni de la data efectuării publicaţiilor şi după primirea rezultatelor cercetărilor. Persoana a cărei moarte se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu cunoscut; citaţia se publică într-un ziar de largă circulaţie. Dacă persoana în cauză a avut un mandatar, va fi citat şi acesta, pentru a da lămuriri instanţei, precum şi curatorul, dacă a fost numit unul. Participarea procurorului este obligatorie (art. 946 C. proc. civ). Conform art. 947 C. proc. civ., dispozitivul hotărârii de declarare a morţii rămase definitivă se va afişa timp de două luni la sediul instanţei şi al care pot să apară datorită lipsei unui termen cât de scurt, necesar pentru declararea morţii. De exemplu, are loc un accident rutier şi autoturismul explodează şi arde, cei doi pasageri fiind carbonizaţi. Nu se poate face identificarea lor, dar se cunoaşte că la volan era soţul şi în dreapta soţia; în acest caz, se poate declara moartea lor, în temeiul art. 50 alin. (3) C. civ. Dar dacă soţul a împrumutat maşina lui X (care se afla, de fapt, la volan în momentul accidentului) şi, profitând de situaţie, nu apare ca să scape de creditori? La aceste întrebări urmează să răspundă practica judiciară, prin aplicarea textului la situaţii concrete. [1] Decretul nr. 32/954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice a fost abrogat prin art. 230 lit. o) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil.

64

Drept civil. Partea generală. Persoanele

primăriei în a cărei rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut cel declarat mort, precum şi la acest domiciliu. De asemenea, dispozitivul hotărârii va fi comunicat instanţei de tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort spre a se numi un curator, dacă va fi cazul, precum şi serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor de la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort, pentru a înregistra moartea. Când este cazul, dispozitivul hotărârii de declarare a morţii va fi notat în cartea funciară şi se va înregistra în registrul comerţului, în registrul succesoral, precum şi în alte registre publice. În cazul special al morţii unei persoane a cărei încetare din viaţă este sigură, dar cadavrul nu poate fi găsit ori identificat, cererea se poate introduce şi la instanţa în a cărei circumscripţie a decedat acea persoană. Deci există o competenţă alternativă. Cererea se poate face de îndată ce s-a cunoscut faptul morţii, pe baza cercetărilor organelor competente. Instanţa va putea dispune şi administrarea altor probe (art. 948 C. proc. civ.). În acest caz, nu se culeg informaţii despre cel a cărui moarte urmează să se declare şi nici nu are loc publicitatea cererii; nu trebuie să treacă vreun interval de timp pentru fixarea termenului de judecată. Cel dispărut se prezumă că este în viaţă (la fel ca în vechea reglementare), dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă (art. 53 C. civ.). Data morţii. Dispoziţiile referitoare la data morţii nu diferă faţă de vechea reglementare. Astfel, hotărârea declarativă de moarte trebuie să conţină obligatoriu data morţii, pentru că aceea este data la care încetează capacitatea juridică a persoanei fizice. Dacă din probele administrate reiese că moartea a avut loc într-o anume zi, atunci data morţii va fi acea zi. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii. Dacă nu se poate stabili ziua, instanţa va considera ca dată a morţii ultima zi a termenului de 2 ani [în cazul general al declarării morţii conform art. 49 alin. (1) C. civ.] sau de 6 luni [în cazul special al declarării morţii conform art. 50 alin. (1) C. civ.]. Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate ori ziua în care a avut loc împrejurarea deosebită nu poate fi stabilită, termenul de 2 ani, respectiv de 6 luni se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic. De precizat că data morţii nu este niciodată aceea a pronunţării hotărârii declarative de moarte şi nici aceea a rămânerii definitive a acestei hotărâri, ci este întotdeauna o dată anterioară, stabilită prin hotărârea judecătorească de declarare a morţii. Hotărârea declarativă de moarte produce efect retroactiv, în sensul că persoana este considerată moartă începând cu data şi ora morţii stabilite prin hotărârea judecătorească. În ceea ce priveşte data morţii în cazul special, când cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, dar moartea este sigură, noul Cod civil nu conţine vreo precizare[1]. [1]

Textul art. 50 alin. (3) C. civ. seamănă cu acela al art. 34 C. civ. elveţian: „Decesul unei persoane al cărei corp nu a fost găsit este considerat stabilit, atunci când această

II. Raportul juridic civil

65

Rectificarea datei morţii. Data morţii stabilită de instanţă poate fi rectificată (tot de instanţă), la cererea oricărei persoane interesate, dacă se dovedeşte că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată [art. 52 alin. (3) C. civ.] şi că o altă dată este aceea a morţii. La fel, potrivit art. 950 C. proc. civ., la cererea oricărei persoane interesate, instanţa va rectifica data morţii stabilită prin hotărâre, dacă se va dovedi că nu a fost cu putinţă ca moartea să se fi produs la acea dată. Data rectificată poate fi anterioară sau ulterioară celei stabilite iniţial, de unde se pot ivi complicaţii[1], efectele rectificării apropiindu-se de acelea ale unei acţiuni în anularea hotărârii declarative de moarte. Potrivit art. 951 C. proc. civ., când se cere rectificarea sau constatarea nulităţii hotărârii declarative de moarte şi în patrimoniul persoanei a cărei moarte a fost declarată există bunuri imobile, instanţa, din oficiu, va dispune notarea cererii în cartea funciară. Anularea hotărârii declarative de moarte[2]. În cazul în care persoana declarată moartă este în viaţă sau în cazul în care se descoperă certificatul de deces, eliberat pe baza morţii constatate fizic, se poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte (la fel ca în vechea reglementare). Conform art. 949 C. proc. civ., cererea se face la instanţa care a pronunţat hotărârea. Tot astfel se va proceda când se înfăţişează certificatul de stare civilă prin care se constată decesul celui declarat mort. Judecarea cererii se face cu citarea persoanelor care au fost părţi în procesul de declarare a morţii şi cu participarea procurorului. Dispozitivul hotărârii definitive se comunică serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor pentru anularea înregistrării. Dacă persoana declarată moartă este în viaţă, anularea hotărârii declarative de moarte produce următoarele efecte: – din punct de vedere nepatrimonial, se înlătură, cu efect retroactiv, încetarea capacităţii juridice a persoanei în cauză; potrivit art. 259 alin. (5) şi art. 293 alin. (2) C. civ., se „reactualizează” căsătoria, a cărei existenţă încetase; dacă între timp soţul supravieţuitor s-a recăsătorit şi a fost de bună-credinţă, atunci căsătoria lui cu soţul declarat mort se consideră că a încetat la data încheierii noii căsătorii; dacă soţul supravieţuitor a fost de rea-credinţă – adică a ştiut că cel declarat mort este în viaţă –, el se consideră bigam[3]; – din punct de vedere patrimonial, cel declarat mort poate cere, după anularea hotărârii, înapoierea bunurilor sale, însă dobânditorul cu titlu oneros nu persoană a dispărut în astfel de circumstanţe din care ar rezulta moartea ei sigură”. [1] De exemplu, dacă data rectificată este anterioară celei iniţiale, înseamnă că succesiunea se deschide mai devreme şi că pot interveni modificări în ceea ce priveşte persoanele chemate la succesiune şi probleme legate de restituire, între acestea, a bunurilor succesorale. Pentru detalii, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 112-113. [2] A se vedea şi G.A. ILIE, op. cit., p. 175 şi urm. [3] A se vedea art. 376 C. pen. (Legea nr. 286/2009, publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009).

66

Drept civil. Partea generală. Persoanele

este obligat să le înapoieze decât dacă se dovedeşte că a fost de rea-credinţă, adică la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă [art. 54 alin. (2) C. civ.]; rezultă două categorii de raporturi: între cel care a fost declarat mort şi moştenitorii lui (aparenţi), pe de o parte, şi între cel care a fost declarat mort şi subdobânditorii anumitor bunuri din succesiunea acestuia, pe de altă parte. Între cel care a fost declarat mort şi moştenitorii lui aparenţi: potrivit art. 54 alin. (2) C. civ., moştenitorii aparenţi sunt obligaţi la restituirea bunurilor succesorale, la cererea autorului lor; obligaţia restituirii bunurilor există pentru toţi moştenitorii aparenţi, nefăcându-se distincţie între moştenitorii de bună-credinţă şi moştenitorii de rea-credinţă; aşa cum reiese însă şi din art. 57 C. civ., restituirea se face numai la cererea celui îndreptăţit; până la solicitarea restituirii, moştenitorii aparenţi păstrează posesia bunurilor şi dobândesc fructele acestora; la cerere, restituirea se face în natură sau prin echivalent, potrivit art. 1639-1647 C. civ. De buna-credinţă sau de reaua-credinţă a moştenitorilor aparenţi se ţine seama la stabilirea modalităţii de restituire a bunurilor şi a fructelor culese. Astfel, moştenitorul aparent de bună-credinţă este obligat la restituirea bunurilor în natură, iar, dacă nu este posibil, la restituirea prin echivalent, la valoarea bunurilor, fie din momentul primirii, fie din momentul înstrăinării lor, luându-se în considerare cea mai mică dintre valori (art. 1641 C. civ.). Aşa cum rezultă din art. 948 C. civ., moştenitorul aparent de bună-credinţă nu este obligat la restituirea fructelor[1]. Moştenitorul aparent de rea-credinţă este obligat la restituirea bunurilor în natură, iar, dacă nu este posibil, la restituirea prin echivalent, la valoarea cea mai mare a bunurilor (art. 1641 C. civ.); acesta va fi obligat să restituie fructele pe care le-a dobândit sau ar fi putut să le dobândească [art. 1645 alin. (2) C. civ.]; el va suporta integral şi cheltuielile restituirii [art. 1646 alin. (2) C. civ.][2]. Între cel declarat mort şi subdobânditorii anumitor bunuri din masa succesorală: conform principiului desfiinţării actului subsecvent ca urmare a desfiinţării actului iniţial, formulat şi în art. 1254 alin. (2) şi (3) C. civ., actele juridice de înstrăinare a bunurilor succesorale încheiate de moştenitorii aparenţi cu terţe persoane se desfiinţează, părţile fiind repuse în situaţia anterioară, adică fiind obligate la restituirea bunurilor; acestei reguli îi sunt supuşi subdobânditorii cu titlu gratuit (de bună sau de rea-credinţă) şi subdobânditorii cu titlu oneros de rea-credinţă; subdobânditorii cu titlu oneros de bună-credinţă nu sunt obligaţi la restituire, actul juridic încheiat de aceştia cu moştenitorii aparenţi nedesfiinţându-se [art. 54 alin. (2) teza a II-a C. civ.], sub rezerva dispoziţiilor în materie [1] A se vedea E. CHELARU, Drept civil..., p. 60; O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, op. cit., p. 115. [2] Pentru detalii, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, Persoana fizică – subiect al raporturilor de drept civil, în I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 123-125.

II. Raportul juridic civil

67

de carte funciară[1]. În acest ultim caz, moştenitorii aparenţi sunt aceia care vor fi obligaţi la restituire, dar prin echivalent, valoarea restituirii fiind diferită, în funcţie de buna sau de reaua-credinţă a acestora, aşa cum am arătat. Articolul 56 C. civ. reglementează plata făcută moştenitorilor aparenţi: „Plata făcută moştenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care reapare ulterior hotărârii declarative de moarte, este valabilă şi liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea din registrul de stare civilă a menţiunii privitoare la deces, cu excepţia cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată moartă este în viaţă”. Noţiunea de plată este folosită nepotrivit în contextul art. 56, deoarece nu se înţelege despre care plată este vorba[2], raportat la articolul precedent şi la cel care urmează. Plata din art. 56 se referă la plata datoriilor făcută moştenitorilor aparenţi de către debitorii celui declarat mort. Prin „plată” se poate înţelege achitarea unor sume de bani pe care debitorii celui declarat mort (care avea calitatea de creditor) aveau obligaţia să le plătească acestuia sau orice executare a unei obligaţii faţă de cel declarat mort[3]. Acest text trebuie coroborat şi cu art. 1478 C. civ., conform căruia „(1) Plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor. (2) Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor”. Creditorul aparent, în situaţia analizată, este moştenitorul aparent. c) Comorienţii. În vechea reglementare se arăta că, dacă mai multe persoane decedau sau dispăreau în aceeaşi împrejurare, fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia, acestea se numeau comorienţi. Conform art. 21 din Decretul nr. 31/1954, se presupunea că aceste persoane decedaseră în acelaşi timp. Acest articol se aplica, prin analogie, şi codecedaţilor[4], adică persoanelor care decedaseră în împrejurări diferite, fără a se putea stabili dacă o persoană a supravieţuit alteia. Moartea concomitentă prezintă interes în materie succesorală. [1]

Pentru detalii, a se vedea E. CHELARU, Drept civil..., p. 60-61. Se pare că art. 56 şi art. 57 C. civ. reprezintă o preluare nereuşită a art. 100 şi art. 101 C. civ. Québec. Astfel, art. 100 prevede: „Orice plată care a fost făcută moştenitorilor legali sau legatarilor particulari ai celui care revine ulterior unei hotărâri declarative de moarte, dar înainte de radierea sau rectificarea menţiunilor sau inscripţiilor, este valabilă şi liberatorie”. Articolul 101: „Moştenitorul aparent, care află despre existenţa persoanei declarate decedată păstrează posesia bunurilor şi dobândeşte fructele şi veniturile atât timp cât cel care revine nu solicită restituirea lor”. În ceea ce priveşte restituirea bunurilor celui care reapare după hotărârea declarativă de moarte, Codul civil din Québec face trimitere la materia obligaţiilor (restituirea prestaţiilor – art. 1699-1707). [3] Pentru detalii, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, Persoana fizică…, p. 125-127. [4] A de vedea FR. DEAK, Tratat de drept succesoral..., p. 48-52; pentru o părere contrară în ceea ce priveşte codecedaţii, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 101-102. [2]

68

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Potrivit art. 957 alin. (2) C. civ., dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta; prin formularea folosită în noul Cod civil, legiuitorul acoperă toate situaţiile, nefiind necesară interpretarea extensivă ori prin analogie a textului, ca în vechea reglementare.

1.5.2.5. Noțiunea de incapacitate și de incapabil Orice persoană fizică are personalitate juridică (capacitate juridică), adică poate fi subiect de drept, titular de drepturi şi de obligaţii. Scopul recunoaşterii capacităţii juridice este acela de a permite persoanei fizice să participe la viaţa juridică. Iar participarea ei activă constă în încheierea de acte juridice. Prin încheierea de acte juridice survin modificări în raporturile personale şi patrimoniale ale persoanei, de o mai mare sau mai mică importanţă. De aceea, legea nu permite tuturor persoanelor fizice să încheie acte juridice. Adică nu toate persoanele au capacitatea de a încheia personal acte juridice, ci numai acelea care au maturitatea fizică şi psihică necesară pentru a înţelege semnificaţia actelor juridice pe care le încheie. Pentru a nu cerceta în cazul încheierii fiecărui act juridic concret existenţa capacităţii, provocând astfel nesiguranţă în raporturile juridice şi încetinind circuitul civil, legea stabileşte criterii obiective pentru determinarea ei, şi anume vârsta şi sănătatea. În funcţie de aceste criterii se distinge între capacitate şi incapacitate; capacitatea înseamnă posibilitatea persoanei fizice de a încheia personal acte juridice civile; incapacitatea înseamnă imposibilitatea persoanei de a încheia, personal, acte juridice. Capacitatea reprezintă regula, iar incapacitatea excepţia. În literatura de specialitate se face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu şi în mod corespunzător între incapacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu. Majoritatea autorilor[1] tratează incapacităţile ca pe o îngrădire a capacităţii de folosinţă. Alţi autori[2], la opinia cărora ne raliem, le consideră incapacităţi de exerciţiu. Incapacitatea[3] poate fi privită în sens larg şi în sens restrâns[4]. În sens larg, incapacitatea se referă la persoanele fizice care nu pot încheia deloc acte juridice sau nu le pot încheia personal, adică la incapabili, sau, aşa cum precizează Codul civil în art. 1180: „Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă (s.n.) de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte” (capacitatea de a contracta fiind o parte a capacităţii de a încheia acte juridice). Incapabili [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 401-405; O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, op. cit., p. 118 şi urm.; E. CHELARU, Drept civil..., p. 45 şi urm.; R. MATEFI, Persoana fizică..., p. 290 şi urm. [2] A se vedea, pentru detalii, I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 93-95, 157-159; C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 89-90. [3] Pentru o analiză exhaustivă a incapacităţilor, a se vedea O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, Privire generală asupra incapacităţilor de drept civil, în R.R.D.P. nr. 3/2015, p. 191 şi urm. [4] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 90.

II. Raportul juridic civil

69

de a încheia acte juridice, deci de a participa activ la circuitul civil, la viaţa juridică, sunt: minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani[1] şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească [art. 43 alin. (1) C. civ.]. Aceştia sunt afectaţi de o incapacitate generală – care cuprinde totalitatea actelor juridice – şi absolută – fiind împiedicaţi să încheie acte juridice cu orice persoană. În sens restrâns, incapacitatea rezultă dintr-o reglementare legală, care împiedică anumite persoane să exercite anumite drepturi, atunci când se află în anumite situaţii. Această incapacitate este parţială – nu include toate drepturile persoanei respective, ci numai pe acelea la care legea face trimitere – şi relativă – pentru că împiedică încheierea valabilă a unui act juridic de către incapabil cu o anumită sau cu anumite persoane (sau, aşa cum precizează art. 1180 teza a II-a C. civ., sunt incapabili de a contracta toţi aceia cărora legea le-a oprit încheierea anumitor contracte). Deci incapacitatea constă în imposibilitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, prin încheierea, personal, de acte juridice de drept privat (care, de cele mai multe, ori sunt contracte). Incapabili sunt aceia care nu au capacitatea de a încheia personal acte de drept privat, adică minorii (sub 14 ani), cei puşi sub interdicţie judecătorească şi toţi aceia cărora o dispoziţie legală le interzice încheierea anumitor acte juridice.

1.5.2.6. Felurile incapacității În literatura juridică, incapacitatea este clasificată după mai multe criterii[2]. Criteriul principal are în vedere cele două laturi ale capacităţii: de folosinţă şi de exerciţiu. Astfel, incapacitatea poate fi de folosinţă şi de exerciţiu. Această clasificare are însă în vedere incapacitatea în sensul ei restrâns, de incapacitate parţială, neprivind incapacitatea în întregul ei. În funcţie de întinderea ei, incapacitatea poate fi generală – care îl împiedică pe incapabil de la încheierea tuturor actelor juridice de drept privat – şi specială – care priveşte doar anumite acte juridice, pe care incapabilul nu le poate încheia cu anumite persoane[3]; în raport de reglementarea ei legală, incapacitatea este naturală, rezultând din lipsa discernământului necesar pentru încheierea de acte juridice – care se referă la minori şi la persoanele alienate sau debile mintal, ce nu au fost puse sub interdicţie judecătorească – şi incapacitate legală, declarată prin lege – care se referă la minori şi la alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească[4]; în funcţie de scopul urmărit, de finalitatea ei, incapacitatea este cu caracter de sancţiune, cum ar fi incapacitatea care rezultă dintr-o pedeapsă civilă (de exemplu, decăderea din [1] Începând cu vârsta de 14 ani, minorul are o capacitate de exerciţiu restrânsă, putând încheia singur anumite acte juridice. [2] A se vedea şi L.C. GAVRILESCU, op. cit., p. 90-91. [3] A se vedea, pentru detalii, I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 93-94. [4] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 90.

70

Drept civil. Partea generală. Persoanele

exerciţiul drepturilor părinteşti[1]), şi incapacitate cu caracter de protecţie, destinată să protejeze persoanele fizice de propria lor imaturitate şi nepricepere la încheierea de acte juridice (de exemplu, minorii şi interzişii) sau să protejeze persoanele cu care incapabilii încheie acte juridice [de exemplu, potrivit art. 990 alin. (1)-(3) C. civ.: „(1) Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului. (2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1): a) liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi; b) liberalităţile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului”[2]] ori alte interese[3]; în funcţie de modul în care operează, incapacitatea poate fi de drept şi incapacitate care operează ca efect al unei hotărâri judecătoreşti (de exemplu, decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti)[4]; în raport de opozabilitate, incapacitatea poate fi absolută, caz în care incapabilul nu poate încheia acte juridice cu nicio altă persoană, şi relativă, când incapabilul nu poate încheia anumite acte juridice cu o anumită sau cu anumite persoane[5]. În continuare, va fi analizată ultima clasificare. a) Incapacitatea absolută constă în imposibilitatea persoanei fizice de a încheia, personal, orice acte juridice de drept privat. (i) Minorii. Minorul, adică persoana fizică de la naştere şi până la vârsta majoratului – aceea de 18 ani –, este considerat incapabil de a încheia singur acte juridice de drept privat, deoarece nu este dezvoltat suficient, fizic şi psihic, şi deci nu are discernământul necesar pentru a putea participa singur la viaţa juridică, încheind actele juridice referitoare la persoana şi la patrimoniul său. (ii) Minorii sub 14 ani. Legea face însă unele distincţii în ceea ce-l priveşte pe minor, care au la bază dezvoltarea lui progresivă, pe măsură ce înaintează în vârstă. Astfel, conform art. 43 alin. (1) C. civ., minorii care nu au împlinit 14 ani sunt lipsiţi total de capacitate de exerciţiu, adică de capacitatea de a încheia singuri acte juridice; ei sunt incapabili în mod absolut. De la 14 ani, minorii dobândesc o capacitate de exerciţiu restrânsă[6]. [1]

Reglementată în art. 508-512 C. civ. La fel ca în vechea reglementare: conform art. 810 C. civ. 1864, medicii şi farmaciştii care trataseră o persoană în boala de care aceasta a decedat nu puteau primi donaţii sau legate de la ea, pe care le făcuse în timpul bolii; la fel preoţii care asistaseră pe cel în cauză din punct de vedere religios în cursul ultimei boli. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 402-405. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Capacitatea de exerciţiu restrânsă va fi analizată în cadrul aşa-numitei categorii intermediare. [2]

II. Raportul juridic civil

71

Incapacitatea minorilor sub 14 ani are ca scop ocrotirea lor. Aceasta nu înseamnă că incapabilii nu pot încheia deloc acte juridice, ci doar că actele juridice se încheie de către reprezentanţii lor legali (părinţi, tutore sau curator, după caz). Potrivit art. 43 alin. (2) teza I C. civ., „Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege”. Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu pot încheia, personal, în mod valabil, anumite acte juridice patrimoniale şi nepatrimoniale. Potrivit art. 43 alin. (3) C. civ., „Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor”. Astfel: • acte juridice patrimoniale; se disting două categorii: – acte juridice de conservare, care au un caracter necesar şi urgent şi care urmăresc păstrarea unui drept sau preîntâmpinarea pierderii lui (de exemplu, întreruperea unei prescripţii); acestea sunt întotdeauna profitabile titularului dreptului subiectiv civil respectiv şi presupun cheltuieli minime în raport de rezultatul urmărit[1]; – acte juridice mărunte, curente, care se încheie pentru nevoile obişnuite ale incapabilului (de exemplu, cumpărarea de rechizite şcolare, de alimente, cumpărarea de bilete de tramvai, autobuz etc.); acestea nu pot aduce atingere intereselor autorului lor şi au o valoare relativ redusă; • acte juridice nepatrimoniale; ascultarea minorului care a împlinit 10 ani în vederea încuviinţării adopţiei lui [art. 463 alin. (1) lit. b) C. civ.], în vederea exercitării autorităţii părinteşti, în cazul în care părinţii sunt separaţi/divorţaţi[2] sau este lipsit de ocrotirea părinţilor etc.; potrivit art. 264 alin. (1) C. civ., „În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei”[3]; [1] Potrivit art. 19 alin. (2) C. civ., „Îndeplinirea formalităţii de publicitate poate fi cerută de orice persoană, chiar dacă este lipsită de capacitatea de exerciţiu (s.n.)”. Articolul 18 C. civ. prevede: „(1) Drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparţin acestora, precum şi orice alte raporturi juridice sunt supuse publicităţii în cazurile expres prevăzute de lege. (2) Publicitatea se realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, denumită în continuare arhivă, registrul comerţului, precum şi prin alte forme de publicitate prevăzute de lege”. [2] Pentru detalii, a se vedea M. AVRAM, op. cit., p. 158 şi urm.; L. IRINESCU, Curs…, p. 130-132. [3] Conform Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (republicată în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare), copilul care are discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte [art. 29 alin. (1)]; în orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte, copilul are dreptul de a fi ascultat; este obligatorie ascultarea copilului

72

Drept civil. Partea generală. Persoanele

• acte juridice privind îndeletnicirile minorului; potrivit art. 42 alin. (1) C. civ., „Minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul”; deoarece textul nu distinge, înseamnă că orice minor, de orice vârstă, poate să încheie acte juridice privind îndeletnicirile sale; scopul avut în vedere de legiuitor a fost acela de a reglementa situaţiile care au apărut în practică, şi anume munca copiilor în modeling, reclame, sport de performanţă ş.a. Potrivit prevederilor H.G. nr. 75/2015 privind reglementarea prestării de către copii de activităţi remunerate în domeniile cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de modeling[1], care se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile Codului civil, fiind legea specială în materie, vârsta copiilor care pot presta activităţi remunerate în domeniile enumerate de legiuitor poate fi de la sub un an [art. 4 lit. e)], până la vârsta minimă de angajare cu contract individual de muncă, stabilită de Codul muncii la 15 ani [art. 13 alin. (2)][2]; legea specială nu derogă deci de la Codul civil (legea generală), orice minor, de orice vârstă putând încheia contracte de prestări servicii[3] referitoare la îndeletnicirile sale. Prevederile din Codul civil şi din legea specială trebuie coroborate şi cu dispoziţiile din Codul muncii[4], care, în art. 13, prevede: „(1) Persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani. (2) Persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională. (3) Încadrarea în muncă a persoanelor sub vârsta de 15 ani este interzisă (...)”. Conform art. 42 alin. (2) C. civ., minorul care încheie acte juridice privind îndeletnicirile sale „exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite”. Legea specială face anumite distincţii, care erau necesare, deoarece, de exemplu, care a împlinit 10 ani; cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei [art. 29 alin. (2)]; dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi expune opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte [art. 29 alin. (3)]; în toate cazurile, opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare şi li se va acorda importanţa cuvenită, în raport cu vârsta şi cu gradul de maturitate a copilului [art. 29 alin. (4)]; conform art. 34 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale. [1] Publicată în M. Of. nr. 115 din 13 februarie 2015. [2] A se vedea, pentru detalii, A. ŢICLEA, Munca copiilor, în R.R.D.M. nr. 3/2015, p. 15 şi urm. [3] Idem, p. 17-19. [4] Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii (republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare).

II. Raportul juridic civil

73

minorii sub 1 an şi nu numai aceştia nu pot să dispună singuri de veniturile dobândite şi nici să exercite singuri drepturile şi să execute toate obligaţiile lor contractuale. Prin urmare, minorul prin reprezentantul său legal sau minorul de 14 ani singur, dar cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal, încheie un contract de prestări servicii cu un aşa-numit „organizator” [art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 75/2015]. Organizatorul este „persoana fizică sau juridică, care are prevăzute în statut, ca obiect de activitate, organizarea şi desfăşurarea de activităţi cu caracter profesional în domeniile cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de modeling sau organizează evenimente în aceste domenii, cu caracter ocazional” (art. 3). Minorul este reprezentat sau asistat, dacă are vârsta între 14 şi 18 ani, de către ocrotitorul său legal, adică, de regulă, de ambii părinţi, care exercită împreună autoritatea părintească. În ceea ce priveşte veniturile dobândite, în art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 75/2015 se prevede că sumele obţinute de copil în urma prestării activităţii sunt administrate conform dispoziţiilor Codului civil. Potrivit art. 501 C. civ.: „(1) Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum şi de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviinţa aceste acte, după caz. (2) După împlinirea vârstei de 14 ani minorul îşi exercită drepturile şi îşi execută obligaţiile singur, în condiţiile legii, însă numai cu încuviinţarea părinţilor şi, după caz, a instanţei de tutelă”. Conform art. 13 alin. (2) din H.G. nr. 75/2015, dacă există suspiciuni cu privire la utilizarea de către părinţi sau de către reprezentantul legal a sumelor obţinute de copil în alt scop decât cel al interesului superior al acestuia, reprezentanţii direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului solicită părinţilor sau, după caz, reprezentantului legal al copilului să prezinte un raport cu privire la modul în care au administrat veniturile copilului obţinute din activităţile prestate[1]. Sancţiunea civilă care se aplică în cazul nerespectării regulilor referitoare la încheierea de acte juridice de către minorul sub 14 ani este nulitatea relativă, anulabilitatea actului juridic astfel încheiat. Conform art. 44 alin. (1) C. civ., actele juridice încheiate de minorii care nu au împlinit 14 ani (cu excepţia acelora pe care le pot încheia singuri) sunt anulabile pentru incapacitate, chiar fără dovedirea unui prejudiciu. În cazul în care se urmăreşte anularea unor acte juridice pe care minorii sub 14 ani le pot încheia singuri, din interpretarea per a contrario a art. 44 alin. (1) C. civ. reiese că trebuie să se facă dovada existenţei unui prejudiciu[2]. Regula este că nulitatea relativă poate fi invocată numai de către cel al cărui interes este ocrotit [art. 1248 alin. (2) C. civ.], adică de persoana fizică lipsită de capacitate, de succesorii săi universali sau cu titlu universal, de creditorii săi chirografari, de reprezentantul său legal. Potrivit art. 44 alin. (2) C. civ., cel lipsit de capacitate de exerciţiu poate invoca şi singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate. Articolul 46 alin. (2) C. civ. prevede că acţiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul [1] [2]

A se vedea A. ŢICLEA, Munca copiilor, în R.R.D.M. nr. 3/2015, p. 20. A se vedea E. CHELARU, Drept civil..., p. 67-68.

74

Drept civil. Partea generală. Persoanele

legal, de minorul care a împlinit 14 ani (deci nu şi de minorul sub 14 ani, el doar se poate apăra invocând anulabilitatea) şi de ocrotitorul legal. Efectul principal al anulării actului juridic constă în desfiinţarea retroactivă a acestuia, urmând ca părţile să restituie ceea ce au primit, aşa cum reiese din art. 1254 alin. (3) C. civ. Minorul va restitui însă, conform art. 47 C. civ., numai în limita folosului realizat[1]. Potrivit art. 1647 C. civ., „(1) Persoana care nu are capacitate de exerciţiu deplină nu este ţinută la restituirea prestaţiilor decât în limita folosului realizat, apreciat la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogăţiri incumbă celui care solicită restituirea. (2) Ea poate fi ţinută la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă”. Un caz particular de aplicare a acestei reguli se regăseşte în art. 2109 C. civ., în materia contractului de depozit: „Dacă depozitarul este minor sau pus sub interdicţie, deponentul poate cere restituirea bunului remis atât timp cât acesta se află în mâinile depozitarului incapabil. În cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, deponentul are dreptul de a cere să i se plătească o sumă de bani egală cu valoarea bunului, dar numai până la concurenţa sumei cu care s-a îmbogăţit depozitarul”. Majorul cu care aceasta a contractat nu poate solicita şi obţine anularea actului juridic, deoarece, conform art. 46 alin. (1) C. civ., persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului şi interzisului incapacitatea lor. Anulabilitatea poate fi înlăturată însă prin aplicarea principiului răspunderii civile delictuale, atunci când minorul, cu ocazia încheierii actului juridic cu un major, săvârşeşte un delict civil, adică, prin manopere dolosive, îl induce în eroare, creând aparenţa că este major. Astfel, conform art. 45 C. civ., intitulat „Frauda comisă de incapabil”, „Simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate menţine contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată”. Prin urmare, actul juridic încheiat prin folosirea de mijloace dolosive rămâne valabil. (iii) Interzişii judecătoreşti. Conform art. 43 alin. (1) C. civ., incapabili sunt minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească. Sunt puse sub interdicţie judecătorească, în vederea protecţiei lor, persoanele alienate şi debile mintal. Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească [art. 164 alin. (1) C. civ.]. În legislaţie nu erau definite noţiunile de alienaţie şi debilitate mintală[2], până la intrarea în vigoare a noului Cod civil; acest lucru era lăsat pe seama ştiinţei medicale. În Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, art. 211 [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 418. Pentru o analiză a noţiunilor de „alienaţie” şi „debilitate mintală”, a se vedea C.T. UNGUREANU, Internarea nevoluntară a persoanelor fizice cu tulburări psihice, în Dreptul nr. 3/2014, p. 184-187. [2]

II. Raportul juridic civil

75

prevede: „În sensul Codului civil, precum şi al legislaţiei civile în vigoare, prin expresiile alienaţie mintală sau debilitate mintală se înţelege o boală psihică ori un handicap psihic ce determină incompetenţa psihică a persoanei de a acţiona critic şi predictiv privind consecinţele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile”. Definiţia dată nu este concordantă cu noţiunile de alienaţie şi debilitate mintală care rezultă din Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, republicată. Astfel, în art. 5 lit. a) din această lege se arată că prin „persoană cu tulburări psihice” se înţelege persoana cu dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de substanţe psihoactive, ale cărei manifestări se încadrează în criteriile de diagnostic în vigoare pentru practica psihiatrică; nu întotdeauna o persoană cu tulburări psihice poate fi pusă sub interdicţie judecătorească; la lit. i) a aceluiaşi articol se prevede: prin „handicap psihic” se înţelege incapacitatea persoanei cu tulburări psihice de a face faţă vieţii în societate, situaţia decurgând direct din prezenţa tulburării psihice. Deci boala psihică nu este sinonimă cu handicapul psihic; handicapul psihic este o consecinţă a bolii psihice. Rezultă că nu se poate pune semnul de egalitate între alienaţia mintală şi debilitatea mintală ori între boala psihică şi handicapul psihic. În opinia noastră, aşa cum reiese din Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale, noţiunile sunt diferite. Prin alienaţie mintală se poate înţelege boala psihică, iar prin debilitate mintală insuficienta dezvoltare psihică. Alienaţia mintală apare în cursul vieţii, este dobândită, iar debilitatea mintală este nativă, există la naştere[1]. Pentru ca aceste afecţiuni (alienaţia sau debilitatea mintală) să conducă la punerea sub interdicţie, trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 164 alin. (1) C. civ.: persoana în cauză să nu aibă discernământ, iar lipsa discernământului să o împiedice să se îngrijească de interesele sale. Minorul alienat sau debil mintal poate fi pus şi el sub interdicţie judecătorească, dacă are capacitate restrânsă de exerciţiu, deci după 14 ani [art. 164 alin. (2) C. civ.]. Până la 14 ani, punerea minorului alienat sau debil mintal sub interdicţie nu se justifică, deoarece are acelaşi regim juridic cu interzisul judecătoresc, fiind incapabil. De la 14 ani, măsura de ocrotire a interdicţiei se impune, având în vedere că, altfel, el dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă[2]. Nu pot fi puse sub interdicţie judecătorească persoanele vârstnice care, datorită bătrâneţii şi bolii, îşi pot pierde temporar discernământul sau acelea care suferă de o lipsă pasageră a discernământului[3], datorită toxicomaniei, alcoolismului sau altor cauze, deşi, de lege ferenda, punerea sub interdicţie în asemenea cazuri ar reprezenta o măsură de protecţie a lor, protecţie faţă de ei [1] A se vedea C. CHIRICĂ, Ocrotirea anumitor persoane fizice prin măsura punerii sub interdicţie judecătorească în lumina dispoziţiilor noului Cod civil şi a noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 1/2012, p. 30. [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 149. [3] Idem, p. 148-149.

76

Drept civil. Partea generală. Persoanele

înşişi, precum şi pentru cei din jurul lor[1]. La această soluţie s-ar putea ajunge dacă ar fi modificat art. 164 alin. (1) C. civ., în sensul că alienaţia şi debilitatea mintală ar fi înlocuite cu noţiunea de tulburare psihică. Persoanele puse sub interdicţie judecătorească pot încheia, personal, aceleaşi acte juridice patrimoniale pe care le poate încheia minorul sub 14 ani, atât minorul sub 14 ani, cât şi interzisul judecătoresc fiind incapabili în mod absolut. Prin urmare, şi sancţiunea care se aplică în cazul nerespectării regulilor referitoare la incapacitate este aceeaşi. (iv) Categorie intermediară. Pe măsura înaintării în vârstă, minorul dobândeşte cunoştinţe şi un oarecare discernământ, astfel încât poate încheia singur o parte din actele juridice pe care le-ar putea încheia dacă ar fi major. Conform art. 41 alin. (1) C. civ., minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă; el încheie acte juridice singur, dar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă, aşa cum rezultă din art. 41 alin. (2) C. civ. Capacitatea de exerciţiu restrânsă poate fi privită ca o incapacitate limitată a minorului între 14 şi 18 ani, care poate încheia acte juridice, în cvasitotalitatea lor, dar care, pentru a fi valabile, necesită şi încuviinţări prealabile. Încuviinţările reprezintă o cerinţă de validitate a actului juridic şi sunt destinate să îl protejeze pe minor de influenţele şi abuzurile terţilor, dar şi să îi ocrotească pe terţii de bună-credinţă cu care minorul încheie acte juridice. Acest tip de incapacitate nu trebuie înţeles ca o restrângere cantitativă a posibilităţii minorului de a încheia acte juridice[2], în sensul că el ar putea încheia numai anumite acte juridice şi şi-ar putea asuma doar anumite obligaţii, ci ca o îngrădire a posibilităţii minorului de a încheia valabil acte juridice în lipsa încuviinţărilor cerute de lege[3]. Este vorba deci de o incapacitate absolută, dar parţială. Actele juridice pe care le poate încheia minorul între 14 şi 18 ani. Minorul între 14 şi 18 ani este singurul care se bucură de o capacitate de exerciţiu restrânsă. În noul Cod civil există dispoziţii detaliate (în materia tutelei) cu privire la actele juridice pe care le poate încheia minorul între 14 şi 18 ani (art. 144-147). De [1] În Codul civil din 1864, înainte de adoptarea Codului familiei, asemenea persoane erau ocrotite prin intermediul instituţiei consiliului judiciar; art. 445 prevedea că o persoană poate fi pusă sub consiliu judiciar în două împrejurări: slăbirea facultăţilor mintale sau starea de inconştienţă provocată de boală sau de oricare altă cauză (de exemplu, beţia, surzenia, bătrâneţea) şi însuşiri caracterizate şi anormale de risipă; actele juridice pe care le putea încheia cel pus sub consiliu judiciar se împărţeau în două categorii: cele pe care le putea încheia singur şi cele pe care le putea încheia numai asistat de consiliul judiciar; cel pus sub consiliu judiciar avea deci o incapacitate limitată la anumite acte juridice, specificate în hotărârea de punere sub consiliu. Pentru detalii, a se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 476-487. [2] A de vedea, pentru detalii, I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 138; G. BOROI, op. cit., p. 413-415. [3] A se vedea O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, op. cit., p. 143.

II. Raportul juridic civil

77

asemenea, în art. 502 alin. (1) C. civ. se arată: „Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la bunurile copilului sunt aceleaşi cu cele ale tutorelui, dispoziţiile care reglementează tutela fiind aplicabile în mod corespunzător”. Astfel, el poate încheia: – acte juridice pentru încheierea cărora nu are nevoie de vreo încuviinţare; din această categorie fac parte actele juridice pe care le putea încheia şi până la 14 ani [adică actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor, aşa cum rezultă din art. 41 alin. (3) C. civ.], la care se adaugă unele acte juridice patrimoniale, şi anume: acte de administrare, dacă nu îl prejudiciază [art. 41 alin. (3) prima teză C. civ.][1]; contracte de depozit bancar, în condiţiile prevăzute de legislaţia specială[2]; nu are nevoie de încuviinţare nici pentru încheierea de acte nepatrimoniale sau care aparţin altor ramuri de drept, cum ar fi: actul prin care mama minoră poate introduce singură acţiunea în stabilirea paternităţii în numele copilului (din afara căsătoriei), conform art. 425 alin. (1) C. civ.; recunoaşterea paternităţii sau a maternităţii unui copil din afara căsătoriei (art. 417 C. civ.); încheierea unui contract de muncă de către minorul de 16 ani [art. 13 alin. (1) C. muncii] ş.a. – acte juridice pentru încheierea cărora minorul are nevoie de încuviinţarea prealabilă a părinţilor, tutorelui sau curatorului, care este numit temporar, ori de câte ori între minor şi ocrotitorul său legal există interese contrare[3]; intră în această categorie actele juridice de administrare; regula este că, pentru încheierea actelor de administrare, minorul are nevoie de încuviinţarea ocrotitorului legal, iar excepţia este că el nu are nevoie de această încuviinţare atunci când actul de administrare nu îl prejudiciază[4]; ocrotitorul legal trebuie să încuviinţeze fiecare act juridic în parte (nu poate da o încuviinţare generală, pentru că asta ar însemna transformarea capacităţii de exerciţiu restrânse în capacitate de exerciţiu deplină); [1] În vechea reglementare, precizarea care se făcea la actele juridice de administrare era să nu fie lezionare pentru minor. Leziunea era definită în doctrină ca paguba materială pe care o suferă una dintre părţile unui act juridic cu titlu oneros şi comutativ, din cauza văditei disproporţii ce există între prestaţii. [2] A se vedea, pentru detalii, I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 143-146; O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, op. cit., p. 144. [3] Potrivit art. 150 C. civ., „(1) Ori de câte ori între tutore şi minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanţa de tutelă va numi un curator special. (2) De asemenea, dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează, instanţa de tutelă va numi un curator special. (3) Pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special, care va fi validat ori, după caz, înlocuit de către instanţa de tutelă”. [4] A se vedea, pentru detalii, I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 144-145; a se vedea şi E. CHELARU, Drept civil..., p. 70.

78

Drept civil. Partea generală. Persoanele

– acte juridice pentru încheierea cărora minorul are nevoie de o dublă ori chiar de o triplă încuviinţare, din partea ocrotitorului legal şi din partea instanţei de tutelă[1] (a autorităţii tutelare în vechea reglementare)[2], precum şi, în anumite cazuri, de avizul consiliului de familie[3]; conform art. 146 coroborat cu dispoziţiile art. 502 alin. (1) C. civ., minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu încuviinţarea scrisă a părinţilor, tutorelui sau, după caz, a curatorului; dacă actul pe care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmează să îl încheie face parte dintre acelea pe care părinţii ori tutorele nu le pot face decât cu autorizarea instanţei de tutelă şi cu avizul consiliului de familie, vor fi necesare atât autorizarea acesteia, cât şi avizul consiliului de familie; în art. 144 alin. (2) C. civ. se precizează ce acte nu poate face tutorele (şi deci nici părinţii) fără avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă: acte de înstrăinare [cu excepţia bunurilor supuse pieirii ori stricăciunii şi a celor devenite nefolositoare pentru minor, a căror înstrăinare este considerată act de administrare – aceasta reiese din art. 144 alin. (4) C. civ.]; acte de împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului; nu poate să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia şi nici să încheie în mod valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare. Există şi acte juridice care, deşi permise majorului, sunt interzise minorului. Astfel, minorul, inclusiv cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu poate să facă donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui materiale, nici să garanteze obligaţiile altuia [aşa cum reiese din art. 144 alin. (1) şi art. 146 alin. (3) C. civ.] şi nu poate să încheie acte juridice cu tutorele lui, soţul tutorelui sau o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui [art. 147 alin. (1) C. civ.]. Cu toate acestea, în al doilea caz, persoanele enumerate (tutorele, soţul tutorelui sau o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui) pot cumpăra la licitaţie publică un bun al minorului, dacă au o garanţie reală asupra bunului respectiv ori îl deţin în coproprietate cu minorul [art. 147 alin. (2) C. civ.]. Sancţiunea care se aplică în cazul în care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie acte juridice, nerespectând dispoziţiile legale referitoare la capacitate, este nulitatea relativă, la fel ca în cazul minorului sub 14 ani (se aplică aceleaşi reguli). Aceasta reiese din art. 144 alin. (3) şi art. 146 alin. (4) [1] Potrivit art. 107 alin. (1) C. civ., „Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanţa de tutelă”. [2] În noul Cod civil, atribuţiile autorităţii tutelare sunt preluate de instanţa de tutelă, care dă autorizare minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă în anumite cazuri prevăzute de lege [art. 41 alin. (2) C. civ.]. A se vedea, în acest sens, şi dispoziţiile art. 501 C. civ. [3] Consiliul de familie, instituţie creată în noul Cod civil, este un organ consultativ, care se poate constitui de către instanţa de tutelă numai la cererea persoanelor interesate [art. 108 alin. (2) C. civ.]; conform art. 124 C. civ., consiliul de familie supraveghează modul în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile referitoare la persoana şi la bunurile minorului.

II. Raportul juridic civil

79

C. civ. Prin excepţie, actul juridic poate fi sancţionat cu nulitatea absolută dacă prin norma încălcată se apără un interes general. b) Incapacitatea relativă constă în imposibilitatea persoanei fizice de a încheia anumite acte juridice de drept privat cu o anumită sau cu anumite persoane, expres prevăzute de lege. În legislaţie sunt instituite interdicţii pentru încheierea anumitor acte juridice, având ca motivaţie protecţia contractanţilor, ocrotirea unor interese generale sau particulare ori sancţionarea acelora cărora li se aplică aceste interdicţii. Incapacităţile cu caracter de sancţiune pot fi de două feluri: – îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală – interesează aici interzicerea exercitării drepturilor părinteşti şi interzicerea exercitării dreptului de a fi tutore sau curator [aşa cum rezultă din art. 66 alin. (1) lit. e) şi f) C. pen.]; – îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă – pot fi incluse aici decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti (art. 508-512 C. civ.), precum şi pedepsele civile stabilite de Codul civil în materie succesorală[1] (nedemnitatea succesorală – art. 958-961 C. civ.; acceptarea forţată a moştenirii – art. 1119 C. civ.). Incapacităţile cu caracter de protecţie sau de ocrotire sunt: – minorul, indiferent dacă este lipsit de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, precum şi interzisul judecătoresc nu pot dispune de bunurile lor prin liberalităţi [art. 988 alin. (1) C. civ.][2]; – persoana fizică, nici chiar după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru gestiunea sa; se exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului [art. 988 alin. (2) C. civ.][3]; – medicii, farmaciştii sau alte persoane care au acordat îngrijiri de specialitate unei persoane, direct sau indirect, în boala de care a decedat nu pot primi liberalităţi de la aceasta, pe care le-a făcut în timpul bolii [art. 990 alin. (1) C. civ.]; sunt exceptate liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi; de asemenea, liberalităţile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în [1] Pentru detalii, a se vedea C. MACOVEI, M.C. DOBRILĂ, op. cit., p. 1003 şi urm.; C.S. RICU, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă (la art. 953-983), în COLECTIV, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 18 şi urm. [2] În vechea reglementare, minorul sub 16 ani nu putea dispune prin donaţie sau legat de bunurile sale (art. 806 C. civ. 1864), iar minorul de 16 ani putea dispune prin testament de jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă ar fi fost major (art. 807 C. civ. 1864). [3] În vechea reglementare, minorul de 16 ani nu putea dispune prin testament în favoarea tutorelui sau, odată ajuns la majorat, în favoarea fostului tutore, până când socotelile nu erau date şi primite, cu excepţia situaţiei în care tutorele era ascendentul său (art. 809 C. civ. 1864).

80

Drept civil. Partea generală. Persoanele

linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi [art. 990 alin. (2) C. civ.][1]; la fel, preoţii sau alte persoane care au asistat pe cel în cauză din punct de vedere religios în cursul ultimei boli [art. 990 alin. (3) C. civ.]; – nu pot primi legate (conform art. 991 C. civ.): notarul public care a autentificat testamentul; interpretul care a participat la procedura de autentificare a testamentului; martorii, în cazurile prevăzute la art. 1043 alin. (2) C. civ. (adică martorii care îl asistă pe testator la încheierea unui testament autentic) şi la art. 1047 alin. (3) C. civ. (adică în cazul testamentelor privilegiate, care se semnează şi de doi martori); agenţii instrumentatori, în cazurile prevăzute la art. 1047 C. civ. (adică în cazul testamentelor privilegiate); persoanele care au acordat, în mod legal, asistenţă juridică la redactarea testamentului[2]; – se află în incapacitate specială de a cumpăra drepturi litigioase[3], conform art. 1653 alin. (1) C. civ.: judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă care nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase ce sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea; sunt exceptate de la această interdicţie, conform art. 1653 alin. (2) C. civ.: cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de proprietate de la comoştenitori sau coproprietari, după caz; cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios; cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în legătură cu care există dreptul litigios[4]; – sunt incapabili de a cumpăra [potrivit art. 1654 alin. (1) C. civ.], direct sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică: mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, cu excepţia cazului prevăzut la art. 1304 C. civ., adică în cazul contractului cu sine însuşi ori în cazul dublei reprezentări; părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă; funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influ[1] În Codul civil din 1864, excepţie făceau şi legatele sau donaţiile remuneratorii, ţinându-se cont de situaţia materială a dispunătorului şi de serviciile acordate, precum şi situaţia în care legatarii sau donatarii erau rude până la gradul al patrulea inclusiv cu dispunătorul, cu condiţia ca acesta să nu fi avut descendenţi [art. 810 alin. (2) pct. 1 şi 2]. [2] În vechea reglementare, se prevedea doar că ofiţerii unei nave în timpul călătoriei pe mare nu pot primi legate de la călători, decât dacă sunt rude cu aceştia (art. 883 C. civ. 1864). De asemenea, vânzarea între soţi era interzisă (art. 1307 C. civ. 1864); noul Cod civil nu interzice vânzarea între soţi. [3] Dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau întinderea sa [art. 1653 alin. (3) C. civ.]. [4] În vechea reglementare, doar judecătorii, procurorii şi avocaţii nu puteau fi cesionari de drepturi litigioase, care erau de competenţa curţii de apel în a cărei rază teritorială îşi exercitau funcţiile (art. 1309 C. civ. 1864).

II. Raportul juridic civil

81

enţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează[1]. Sancţiunea care se aplică atunci când sunt încălcate dispoziţiile de drept civil referitoare la incapacităţile relative analizate mai sus este nulitatea absolută sau relativă a actului juridic astfel încheiat, după cum dispoziţia încălcată apără un interes general sau unul particular, privat [art. 1654 alin. (2) C. civ.].

1.5.2.7. Capacitatea deplină de exercițiu Capacitatea de exerciţiu deplină, ca regulă, se dobândeşte la majorat, adică la vârsta de 18 ani (art. 38 C. civ.). Un caz special de dobândire a capacităţii depline de exerciţiu, înainte de majorat, este acela al minorului care se căsătoreşte [art. 39 alin. (1) C. civ.]. Conform art. 272 alin. (2) C. civ., pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului. Actualul Cod civil introduce şi o noţiune nouă, aceea de capacitate de exerciţiu anticipată[2], care apare ca un al doilea caz de dobândire a capacităţii depline de exerciţiu înainte de majorat[3]. Astfel, „Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie” (art. 40 C. civ.). Motivele temeinice urmează a fi apreciate de instanţa de tutelă de la caz la caz. În aprecierea ei trebuie să ţină seama de dezvoltarea fizică, dar mai ales psihică a minorului, care tinde să dobândească o capacitate deplină de exerciţiu. Această instituţie reprezintă o formă de emancipare a minorului care exista şi în vechiul Cod civil (înainte de adoptarea Codului familiei), dar care semăna mai mult cu capacitatea de exerciţiu restrânsă. Capacitatea de exerciţiu anticipată este similară emancipării depline, aşa cum este reglementată în Codul civil din Québec (art. 175-176[4]). [1] În vechea reglementare, în mod similar, dar nu atât de strict detaliat, nu puteau fi adjudecatari, nici personal, nici prin persoană interpusă: tutorii, în ceea ce privea averea celor de sub tutela lor; mandatarii, în ceea ce privea averea ce erau însărcinaţi să vândă; administratorii, în ceea ce privea averea comunelor, încredinţate îngrijirii lor; funcţionarii publici, în ceea ce privea averea statului care se vindea prin intermediul lor (art. 1308 C. civ. 1864). [2] Pentru o prezentare detaliată, a se vedea A.M. NICOLCESCU, Capacitatea de exerciţiu anticipată a minorului, în Dreptul nr. 7/2016, p. 85 şi urm. [3] A se vedea şi O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, op. cit., p. 148-149. [4] Articolul 175 C. civ. Québec: „Emanciparea deplină are loc prin căsătorie. Ea poate, de asemenea, la cererea minorului, să fie declarată de instanţă, pentru un motiv serios;

82

Drept civil. Partea generală. Persoanele

1.5.3. Persoana juridică Capacitatea civilă a persoanei juridice constă în aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, precum şi de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile încheind acte juridice civile, prin organele sale de administrare[1]. Capacitatea civilă a persoanei juridice, asemănător persoanei fizice, are două componente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

1.5.3.1. Capacitatea de folosință Capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile şi începe în mod diferit pentru persoanele juridice, în funcţie de modul lor de înfiinţare şi de categoria de persoane juridice din care fac parte (art. 205-208 C. civ.). Astfel, data dobândirii capacităţii de folosinţă diferă în funcţie de modul de înfiinţare. Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă de la data înregistrării lor [art. 205 alin. (1) C. civ.]. Prin înregistrare se înţelege înscrierea, înmatricularea sau orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, realizată în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate [art. 200 alin. (2) C. civ.]. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege [art. 205 alin. (2) C. civ.]. Persoanele juridice, în cvasitotalitatea lor, sunt supuse unei proceduri de înregistrare sau înscriere; numai persoanele juridice care iau naştere printr-un act de dispoziţie şi nu sunt supuse înregistrării dobândesc personalitate juridică de la data actului de înfiinţare[2]. Şi persoana juridică (la fel ca persoana fizică) are o capacitate de folosinţă anticipată. Capacitatea de folosinţă anticipată este reglementată în art. 205 alin. (3) C. civ., potrivit căruia persoanele juridice care sunt supuse înregistrării (nu şi celelalte) pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil. Spre deosebire de vechea reglementare, unde orice persoană juridică putea avea o capacitate de folosinţă anticipată, în noul Cod civil numai persoanele juridice supuse înregistrării o pot avea[3]. Dar, aşa cum am arătat, majoritatea persoanelor juridice sunt supuse unei proceduri în acest caz, titularul autorităţii părinteşti, tutorele sau orice altă persoană căreia i-a fost încredinţat minorul trebuie să fie solicitată pentru a-şi da avizul, precum şi, dacă este cazul, şi consiliul de tutelă”. Articolul 176 C. civ. Québec: „Emanciparea deplină îi dă minorului capacitatea deplină de a-şi exercita drepturile civile, ca şi cum ar fi major”. [1] Capacitatea civilă a persoanei juridice este numai o parte din capacitatea juridică (numită şi personalitate juridică). [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, Persoana juridică…, p. 320-321. [3] Persoanele juridice care se înfiinţează printr-un act unic, aşa cum sunt persoanele juridice de drept public, nu pot avea capacitate de folosinţă anticipată, care, de altfel, nu

II. Raportul juridic civil

83

de înregistrare. De exemplu, pentru înfiinţarea valabilă a unei societăţi, asociaţii încheie un contract de societate, un contract de depozit bancar, un contract de închiriere a unui spaţiu cu destinaţia de sediu al societăţii şi alte asemenea acte juridice necesare pentru constituirea valabilă a societăţii; toate aceste acte intră în capacitatea de folosinţă anticipată a persoanei juridice. Societatea în curs de înfiinţare nu va putea desfăşura activităţi lucrative decât după îndeplinirea tuturor formalităţilor cerute de lege şi obţinerea personalităţii juridice. În perioada în care persoana juridică are o capacitate de folosinţă anticipată, aceasta poate primi liberalităţi. Conform art. 208 C. civ., orice persoană juridică poate primi liberalităţi, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil. Dacă fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice (supusă înregistrării) în curs de constituire au încheiat acte juridice care nu erau necesare pentru înfiinţarea ei valabilă, răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteia, în afară de cazul în care persoana juridică nou-creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor şi produc efecte depline [art. 205 alin. (4) C. civ.]. În vechea reglementare, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice era determinat de scopul (obiectul de activitate) pentru care era înfiinţată persoana juridică, cuprinzând aptitudinea generală şi abstractă de a avea toate acele drepturi şi obligaţii care serveau realizării scopului ei. Acesta era principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. Potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954, persoana juridică nu putea avea decât acele drepturi care corespundeau scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu era făcut în vederea realizării acestui scop era nul. Cum scopul nu era acelaşi pentru fiecare persoană juridică, nici capacitatea de folosinţă nu era aceeaşi pentru toate persoanele juridice, ci era diferită în funcţie de specialitatea fiecăreia. Dacă persoanele fizice aveau o capacitate de folosinţă egală, aceeaşi pentru toate, persoanele juridice nu aveau toate aceeaşi capacitate de folosinţă, ci fiecare avea o capacitate juridică diferită, în funcţie de scopul ei. În reglementarea noului Cod civil, în conţinutul capacităţii de folosinţă intră orice drepturi şi obligaţii civile, cu excepţia acelora care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice [art. 206 alin. (1) C. civ.]. Prin urmare, spre deosebire de vechea reglementare, din acest text reiese că persoanele juridice nu trebuie să respecte principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, ceea ce este fals, pentru că, potrivit art. 187 C. civ., orice persoană juridică trebuie să aibă un anumit scop, licit şi moral, în acord cu interesul genele-ar fi utilă, deoarece dobândesc capacitate de folosinţă deplină chiar de la înfiinţare. A se vedea, în acest sens, E. CHELARU, Drept civil..., p. 195.

84

Drept civil. Partea generală. Persoanele

ral. Acest principiu, al specialităţii capacităţii de folosinţă, trebuie respectat însă de către persoanele juridice fără scop lucrativ. Astfel, „Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut” [art. 206 alin. (2) C. civ.]. Se pare că legiuitorul a intenţionat ca persoanele juridice cu scop lucrativ să aibă o capacitate de folosinţă mai largă, care să le permită libertatea de mişcare în vederea realizării scopului lor. În doctrină[1] s-a exprimat opinia că scopul persoanelor juridice cu scop lucrativ este obţinerea de profit, „diferită fiind doar activitatea propusă, prin intermediul căreia se atinge această finalitate”. Astfel, persoanele juridice au o capacitate de folosinţă diferită în funcţie de scopul fiecăreia dintre ele şi de activităţile autorizate pe care le desfăşoară. Pentru desfăşurarea activităţilor lucrative, se impune avizarea sau autorizarea, ceea ce împiedică persoanele juridice să acţioneze în lipsa avizelor sau autorizaţiilor[2]. Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor referitoare la conţinutul capacităţii de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută. Sunt, de asemenea, lovite de nulitate absolută actele şi operaţiunile juridice săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege, în cazul activităţilor care trebuie autorizate, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate (art. 207 C. civ.)[3]. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice are loc atunci când încetează personalitatea juridică. Potrivit art. 251 C. civ., „(1) Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise. (2) Celelalte persoane juridice încetează la data actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege”. Întrucât încetarea persoanei juridice poate avea o anumită durată, pe parcursul acestui proces, persoana juridică păstrează o anumită capacitate de folosinţă, limitată la încheierea actelor juridice necesare pentru încetarea existenţei persoanei juridice şi lichidarea patrimoniului ei[4].

1.5.3.2. Capacitatea de exercițiu Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constă în aptitudinea ei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, încheind acte juridice civile, prin organele sale de administrare. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se dobândeşte la data constituirii organelor sale de administrare [art. 209 alin. (1) C. civ.]. Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de situaţia în care s-ar dispune altfel prin lege [art. 193 alin. (1) C. civ.]. [1]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, Persoana juridică…, p. 323-324. A se vedea T. PRESCURE, Persoana juridică, în T. PRESCURE, R. MATEFI, op. cit., p. 380. [3] Ibidem. [4] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 277. [2]

II. Raportul juridic civil

85

Au calitatea de organe de administrare persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice [art. 209 alin. (2) C. civ.]. Raporturile dintre persoana juridică şi organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu se prevede altfel [art. 209 alin. (3) C. civ.]. Potrivit art. 210 C. civ., până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop. Actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele desemnate cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condiţiile gestiunii de afaceri. Cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal obligat faţă de terţi dacă aceasta nu se înfiinţează ori dacă nu îşi asumă obligaţia contractată, în afara cazului când prin contract a fost exonerat de această obligaţie. De regulă, organele de administrare există de la momentul constituirii persoanei juridice; desemnarea organelor de administrare este o condiţie pentru înfiinţarea valabilă a persoanei juridice, în majoritatea cazurilor[1]. De aceea, de regulă, momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice coincide cu momentul dobândirii capacităţii ei de folosinţă. În vederea asigurării unei administrări şi a unui „control eficient şi onest”[2] al persoanei juridice, în art. 211 C. civ. se prevăd situaţiile de incapacitate şi incompatibilitate referitoare la anumite categorii de persoane, care nu pot face parte din organele de administrare şi control ale acesteia. Astfel, „(1) Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie. (2) Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt anulabile. Acestea nu pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare, dacă nu s-a produs o vătămare”. În afară de sancţiunea civilă (anularea), anumite situaţii de incompatibilitate pot atrage şi răspunderea penală, administrativă ori disciplinară, după caz[3]. Capacitatea de exerciţiu încetează odată cu încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, adică atunci când încetează persoana juridică însăşi. [1]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, Persoana juridică…, p. 325. A se vedea T. PRESCURE, Persoana juridică..., p. 383. [3] Ibidem. [2]

86

Drept civil. Partea generală. Persoanele

§2. Conținutul raportului juridic civil Conţinutul raportului juridic civil este format din drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raport.

2.1. Noțiune Într-un raport juridic civil simplu, adică atunci când raportul juridic are în conţinutul său drepturi reale sau drepturi nepatrimoniale, subiectul activ are, în principiu, numai drepturi, iar subiectul pasiv – care nu este determinat – are numai o obligaţie negativă şi generală, de a nu face. De exemplu, uzufructuarul are dreptul de a poseda şi de a folosi bunul proprietatea altuia, întocmai ca proprietarul acestuia; el are însă şi o obligaţie, şi anume aceea de a conserva substanţa bunului asupra căruia îşi exercită uzufructul (art. 703 şi art. 724 C. civ.); toate celelalte persoane fizice şi juridice, corespunzător dreptului uzufructuarului, au obligaţia negativă şi generală de a se abţine de la orice acţiuni sau inacţiuni care ar putea să aducă atingere drepturilor acestuia. În raporturile juridice complexe, adică în cazul raporturilor obligaţionale, fiecare subiect are atât drepturi, cât şi obligaţii. De exemplu, în raportul juridic care are ca izvor contractul de locaţiune, locatorul (proprietarul) are dreptul de a primi chiria şi de a pretinde chiriaşului să folosească bunul conform destinaţiei şi ca un bun proprietar şi obligaţia de a pune la dispoziţia chiriaşului bunul şi de a-i asigura folosinţa liniştită şi utilă a bunului pe tot timpul locaţiunii[1] (art. 1777 şi art. 1786 C. civ.). Chiriaşul, în mod corespunzător, are dreptul la predarea bunului şi la asigurarea folosinţei liniştite şi utile a acestuia şi are obligaţia de a folosi bunul potrivit destinaţiei şi ca un bun proprietar şi de a plăti chiria (art. 1796 C. civ.). Indiferent dacă raportul juridic este simplu sau complex, fiecare drept al unui subiect, adică fiecare drept subiectiv, are o obligaţie corelativă. Dreptul subiectiv civil[2] poate fi definit ca fiind prerogativa recunoscută subiectului activ, de către dreptul obiectiv[3], de a avea el însuşi o conduită, precum şi de a pretinde de la subiectul pasiv o conduită, putând apela, la nevoie, la forţa de constrângere a statului. De exemplu, într-un raport juridic real, proprietarului îi este recunoscută prerogativa de a avea el însuşi o anumită conduită, adică de a poseda, folosi şi dispune de bunul care face obiectul dreptului [1]

A se vedea FR. DEAK, Contracte civile..., p. 232; L. STĂNCIULESCU, op. cit., p. 291 şi urm. Dreptul subiectiv civil a primit definiţii variate în literatura juridică datorită faptului că nu există o definiţie în legislaţie. A se vedea, în acest sens, G. BOROI, op. cit., p. 61; GH. BELEIU, op. cit., p. 73-75, cu toţi autorii citaţi acolo; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 297-298; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 45; E. LUPAN, S. SZTRANYICZKI, Raportul juridic civil, în E. LUPAN, S. SZTRANYICZKI, E. VERESS, R.A. PANTILIMON, op. cit., p. 119. [3] Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor juridice existente la un moment dat într-o anumită societate. [2]

II. Raportul juridic civil

87

său de proprietate, în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, însă în limitele stabilite de lege [art. 555 alin. (1) C. civ.]; totodată, proprietarului îi este recunoscută şi prerogativa de a pretinde o anumită conduită tuturor persoanelor fizice şi juridice, adică de a le pretinde să se abţină de la orice acţiuni sau inacţiuni care ar putea să aducă atingere dreptului său de proprietate; în cazul încălcării acestei obligaţii negative de către subiectele pasive, proprietarul poate apela la forţa de constrângere a statului[1]. Obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv civil poate fi definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită faţă de subiectul activ, adică de a da, de a face sau de a nu face ceva, această conduită putând fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului[2]. De exemplu, într-un raport juridic care are ca izvor un contract de împrumut de bani, subiectul pasiv – împrumutatul – are îndatorirea de a avea o anumită conduită faţă de subiectul activ – împrumutătorul –, adică de a face, de a-i restitui suma împrumutată la termenul convenit, în caz contrar, subiectul activ putând apela la forţa de constrângere a statului. Potrivit art. 1164 C. civ., „Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”.

2.2. Clasificarea drepturilor subiec ve civile Drepturile subiective civile pot fi clasificate astfel: a) după gradul de opozabilitate, în drepturi absolute şi drepturi relative; b) după natura conţinutului drepturilor, în drepturi patrimoniale şi drepturi personale nepatrimoniale; c) după corelaţia dintre drepturi, în drepturi principale şi drepturi accesorii; d) după gradul de certitudine conferit titularilor drepturilor, în drepturi simple şi drepturi afectate de modalităţi.

2.2.1. Drepturi absolute și drepturi rela ve Dreptul absolut poate fi definit ca fiind acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său poate avea el însuşi o anumită conduită[3]; el produce efecte faţă de toate persoanele fizice şi juridice (erga omnes); presupune un raport juridic între subiectul activ determinat şi subiectul pasiv nedeterminat, reprezentat de toţi ceilalţi, care au obligaţia de a se abţine de la încălcarea dreptului absolut. Sunt drepturi absolute toate drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile patrimoniale reale. [1]

A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 45. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 72; GH. BELEIU, op. cit., p. 88-89; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 46. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 62; GH. BELEIU, op. cit., p. 76; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 46. [2]

88

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Dreptul relativ poate fi definit ca fiind acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său – subiectul activ – poate pretinde o anumită conduită subiectului pasiv, adică să dea, să facă sau să nu facă ceva; el produce efecte numai între titularul său, ca subiect activ, şi una sau mai multe persoane individualizate, ca subiect pasiv (inter partes). Sunt drepturi relative toate drepturile patrimoniale de creanţă.

2.2.2. Drepturi patrimoniale și drepturi personale nepatrimoniale Drepturile patrimoniale sunt drepturile subiective civile care au conţinut economic, evaluabil în bani. Totalitatea drepturilor patrimoniale, precum şi a obligaţiilor cu un conţinut economic, evaluabil în bani, care aparţin unei persoane alcătuiesc patrimoniul persoanei respective[1] [art. 31 alin. (1) C. civ.]. Ele pot fi clasificate în drepturi reale şi drepturi de creanţă. Dreptul real este acel drept subiectiv civil patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun determinat, în mod direct, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane[2]. În cazul dreptului real, subiectul activ este determinat, iar subiectul pasiv nedeterminat. Subiectul pasiv (reprezentat de toţi ceilalţi) are obligaţia generală şi negativă de a se abţine să aducă atingere drepturilor subiectului activ. Subiectul activ are un drept de urmărire şi un drept de preferinţă. Dreptul de urmărire constă în prerogativa recunoscută titularului (subiectului activ) de a pretinde restituirea bunului de la orice persoană l-ar deţine. De exemplu, proprietarul poate cere restituirea bunului său de la orice persoană, prin acţiunea în revendicare (art. 563 C. civ.). Acest drept de urmărire poate consta nu numai în restituirea bunului, dar şi în satisfacerea creanţei în legătură cu un bun, indiferent care ar fi deţinătorul bunului; de exemplu, creditorul ipotecar poate urmări imobilul ipotecat, chiar dacă debitorul a înstrăinat imobilul. Dreptul de preferinţă constă în prerogativa recunoscută titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul cu precădere faţă de titularii altor drepturi[3]. De exemplu, titularul unui drept de ipotecă îşi va recupera creanţa cu prioritate faţă de ceilalţi creditori, titulari ai altor drepturi reale accesorii (art. 2343-2345 C. civ.). Drepturile reale sunt limitate ca număr. Astfel, sunt drepturi reale dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprietate, precum şi drepturile reale accesorii. Dreptul de creanţă este acel drept subiectiv civil patrimonial în temeiul căruia titularul său, subiectul activ (creditorul), poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva. Potrivit art. 1164 C. civ., debitorul [1]

A se vedea, pentru detalii, V. STOICA, Drept civil..., p. 4-13. Idem, p. 25; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 302. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 64; D.C. TUDURACHE, Drepturile creditorilor la partaj, în Revista de Ştiinţe Juridice, vol. XXIV, nr. 2/2013, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 104. [2]

II. Raportul juridic civil

89

este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată. În cazul dreptului de creanţă, atât subiectul activ (creditorul), cât şi subiectul pasiv (debitorul) sunt determinate. Subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva. Drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr şi au ca izvor actele şi faptele juridice. Drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi subiective civile care nu pot fi evaluate în bani; ele sunt strâns legate de personalitatea umană. Din categoria drepturilor personale nepatrimoniale fac parte: – drepturile care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei; de exemplu, dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare, la reputaţie, la demnitate, la propria imagine etc. (art. 58 şi art. 252 C. civ.); acestea sunt denumite în literatura juridică drepturi ale personalităţii[1]; – drepturile care privesc atributele de identificare ale persoanei; de exemplu, dreptul la nume, la pseudonim, dreptul la domiciliu, la reşedinţă, la starea civilă (art. 59 C. civ.); – drepturile care privesc creaţia intelectuală; de exemplu, dreptul de autor, de inventator etc.; aceste drepturi nepatrimoniale pot avea şi o latură patrimonială, reprezentată de remuneraţia dreptului de autor, de dreptul de recompensă a inventatorului etc.

2.2.3. Drepturi principale și drepturi accesorii Dreptul principal este dreptul subiectiv civil care are o existenţă independentă, nedepinzând de un alt drept. Dreptul accesoriu este dreptul subiectiv civil care nu are o existenţă independentă, el depinzând de un drept principal. Accesoriul urmează întotdeauna soarta principalului, conform principiului accesorium sequitur principale. Toate drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi principale. Drepturile patrimoniale pot fi principale sau accesorii. Drepturile patrimoniale principale se împart în drepturi reale principale şi drepturi de creanţă principale. Drepturile reale principale sunt dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprietate (art. 551 C. civ.); astfel: – dreptul de proprietate publică (a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale) şi dreptul de proprietate privată (a persoanei fizice, a persoanei juridice şi a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, în calitatea lor de persoane [1]

Pentru detalii, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, Drepturile subiective, în I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 348-363; GH. BUTA, Aspecte generale privind drepturile personalităţii, astfel cum sunt reglementate în noul Cod civil, în P.R. nr. 10/2013, p. 25 şi urm.; O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, Consideraţii în legătură cu dreptul la onoare – drept al personalităţii, în Dreptul nr. 7/2014, p. 124 şi urm.; S. CERCEL, Consideraţii privind dreptul asupra propriului corp, în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 7/2009, p. 7 şi urm.

90

Drept civil. Partea generală. Persoanele

juridice) (art. 858 C. civ., pentru proprietatea publică, şi art. 555 C. civ., pentru proprietatea privată[1]); dreptul de proprietate este dreptul care permite titularului său, persoană fizică sau juridică, să posede, să folosească şi să dispună liber de un lucru, care se află supus în mod exclusiv, absolut şi perpetuu în puterea proprie a titularului său[2]; – dreptul de superficie; înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, dreptul de superficie nu avea o reglementare specială; el era definit în doctrină ca prerogativa recunoscută superficiarului de a avea un drept de proprietate asupra construcţiilor sau plantaţiilor realizate pe terenul proprietatea altei persoane, cu consimţământul acesteia, şi de a avea un drept de folosinţă asupra terenului pe toată durata existenţei construcţiilor sau plantaţiilor[3]; în noul Cod civil, superficia este detaliat reglementată în art. 693-702; este definită ca fiind dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă [art. 693 alin. (1) C. civ.][4]; – dreptul de uzufruct; acesta constă în prerogativa recunoscută uzufructuarului de a poseda şi folosi bunul proprietatea unei alte persoane, întocmai ca proprietarul, cu obligaţia de a-i conserva substanţa (art. 703 şi urm. C. civ.)[5]; – dreptul de uz; acesta constă în prerogativa recunoscută uzuarului de a poseda şi de a folosi un lucru, proprietatea altuia, şi de a-i culege fructele naturale şi industriale numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale (art. 749 şi urm. C. civ.[6]); – dreptul de abitaţie; acesta constă în prerogativa recunoscută titularului de a poseda şi folosi o locuinţă, proprietatea altei persoane (a nudului proprietar), împreună cu soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitaţia, precum şi cu părinţii ori alte persoane aflate în întreţinere (art. 750 şi urm. C. civ.[7]); – dreptul de servitute; acesta constă în prerogativa recunoscută titularului dreptului de proprietate asupra unui imobil de a pretinde instituirea unei sarcini asupra unui alt imobil, având alt proprietar, pentru uzul şi utilitatea propriului său imobil (art. 755 şi urm. C. civ.[8]); [1] Dreptul de proprietate privată în noul Cod civil are o accepţiune similară cu aceea din vechea legislaţie. Dreptul de proprietate publică este „dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege” (art. 858). [2] A se vedea, în acest sens, E. SAFTA-ROMANO, Dreptul de proprietate..., p. 21. A se vedea şi C. BÎRSAN, Drept civil. Drepturile reale principale, în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 36 şi urm. [3] A se vedea, în acest sens, E. SAFTA-ROMANO, Dreptul de proprietate..., p. 265 şi urm. [4] Pentru detalii, a se vedea C. BÎRSAN, op. cit., p. 256 şi urm. [5] Pentru detalii, a se vedea C. BÎRSAN, op. cit., p. 265 şi urm. [6] Idem, p. 285 şi urm. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 289 şi urm.

II. Raportul juridic civil

91

– dreptul de administrare; este un drept real corespunzător proprietăţii publice şi aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale ori locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local; titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire (art. 868 C. civ.); – dreptul de concesiune; este un drept real corespunzător proprietăţii publice; dreptul de concesiune are ca izvor contractul de concesiune, care se încheie între concedent (o autoritate publică) şi concesionar (orice persoană fizică sau juridică), prin care concedentul recunoaşte dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia concesionarului de a exploata un bun, proprietate publică a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, pe o perioadă determinată, în schimbul unei redevenţe [art. 871 alin. (1) C. civ.][1]; – dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică; acesta constituie prerogativa în temeiul căreia titularul poate întrebuinţa bunul în interesul său, percepându-i fructele; în vechea reglementare, titularul putea percepe fructele naturale, civile şi industriale; în reglementarea noului Cod civil, fructele civile pot fi culese numai dacă există o astfel de prevedere în actul de constituire; se arată că „(1) Dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică se acordă, cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate publică. (2) În lipsa unor dispoziţii contrare în actul de constituire, titularul nu beneficiază de fructele civile ale bunului” [art. 874 alin. (1) şi (2) C. civ.]; alături de dreptul de administrare şi de dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă este un drept real corespunzător proprietăţii publice; în vechea reglementare, în mod similar, dreptul de folosinţă era acordat regiilor autonome şi instituţiilor publice şi reprezenta un drept real corespunzător dreptului de proprietate publică; dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietate publică sau privată a statului ori unităţilor administrativ-teritoriale putea fi conferit şi unor persoane fizice sau juridice. Drepturile de creanţă principale sunt majoritatea drepturilor de creanţă. De exemplu, într-un contract de rentă viageră, credirentierul are dreptul de a pretinde plata rentei de la debirentier, care are obligaţia corelativă de a-i plăti renta la termenele stipulate. Dreptul credirentierului nu depinde de un alt drept, este independent (art. 2242-2253 C. civ.). Drepturile patrimoniale accesorii se împart în drepturi reale accesorii şi drepturi de creanţă accesorii. Drepturile reale accesorii sunt: – dreptul de ipotecă; acesta constă în prerogativa recunoscută creditorului ipotecar de a obţine satisfacerea creanţei sale din valoarea bunului ipotecat, cu preferinţă şi indiferent în proprietatea cui s-ar găsi bunul în momentul executării[2] (art. 2343 şi urm. C. civ.); dreptul de ipotecă este dreptul real accesoriu [1]

C. BÎRSAN, op. cit., p. 187-192. A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 49; în Codul civil din 1864, ipoteca putea fi numai imobiliară; în noul Cod civil, pot fi ipotecate atât bunurile imobile, [2]

92

Drept civil. Partea generală. Persoanele

care depinde de soarta unui drept de creanţă principal; de exemplu, dreptul de creanţă al împrumutătorului împotriva împrumutatului este garantat cu un drept de ipotecă pe care împrumutătorul îl are asupra unui imobil al împrumutatului; – dreptul de gaj; acesta constă în prerogativa recunoscută creditorului gajist de a-şi satisface creanţa din valoarea unui bun mobil gajat al debitorului său, cu preferinţă faţă de alţi creditori (art. 2480 şi urm. C. civ.); dreptul de gaj, la fel ca dreptul de ipotecă, depinde de un drept de creanţă principal[1]; potrivit art. 2480 C. civ., gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă materializată[2]; – privilegiile; privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale (art. 2333 şi urm. C. civ.); nu toate privilegiile sunt drepturi reale accesorii, ci numai acelea care stau pe lângă un drept de creanţă principal[3]; – dreptul de retenţie; în vechea reglementare, dreptului de retenţie nu îi era consacrat un text special; el era desprins din anumite dispoziţii, de exemplu, din materia contractului de depozit ori de închiriere, şi era definit într-un mod similar art. 2495 alin. (1) C. civ.: „Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat”; de exemplu, în situaţia contractului de depozit hotelier, în cazul neplăţii de către client a preţului camerei şi a serviciilor hoteliere prestate, hotelierul are un drept de retenţie asupra bunurilor aduse de client, cu excepţia documentelor şi a efectelor personale fără valoare comercială (art. 2135 C. civ.); dreptul de retenţie depinde de un drept de creanţă principal, la fel ca şi celelalte drepturi reale accesorii[4]. Drepturile de creanţă accesorii sunt acele drepturi care depind de drepturile de creanţă principale. Sunt drepturi de creanţă accesorii: cât şi bunurile mobile; o enumerare enunţiativă a bunurilor mobile care pot fi ipotecate se regăseşte în art. 2389 C. civ. [1] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 431-440. [2] În vechea reglementare, exista şi dreptul de garanţie reală mobiliară consacrat în Titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, intitulat „Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare” [abrogat de art. 230 lit. u) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil], care era un drept de gaj ce coexista cu gajul prevăzut de Codul civil din 1864. Pentru detalii, a se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 431-432 şi 436-438. A se vedea şi G. BOROI, op. cit., p. 67; G. BOROI, D. BOROI, Garanţia reală mobiliară reglementată de Titlul VI al Legii 99/1999, în Juridica nr. 4/2000, p. 129-136. [3] Potrivit art. 2338 C. civ., privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului se stabilesc şi se exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă. A se vedea şi C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 449-457. [4] Idem, p. 428-431; G. BOROI, op. cit., p. 67.

II. Raportul juridic civil

93

– dreptul la dobândă al creditorului, care decurge dintr-un contract de împrumut cu dobândă (art. 2167-2170 C. civ.)[1]; dreptul de creanţă principal constă în restituirea împrumutului, iar dreptul accesoriu în plata dobânzii[2]; – dreptul subiectiv care are ca izvor fideiusiunea (art. 2280-2320 C. civ.), adică acel contract prin care o persoană numită fideiusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa[3]; de exemplu, încheierea unui contract de vânzare cu plata preţului în rate; dreptul de creanţă principal al vânzătorului constă în a pretinde plata preţului de la debitorul cumpărător; dacă acesta nu îşi execută obligaţia, vânzătorul are un drept de creanţă accesoriu împotriva fideiusorului (garantului) cumpărătorului; – dreptul de a pretinde arvuna; potrivit art. 1544 C. civ., dacă, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte, cu titlu de arvună, o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate sau, după caz, restituită. Dacă partea care a dat arvuna nu execută obligaţia fără justificare, cealaltă parte poate denunţa contractul, reţinând arvuna. Atunci când neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate denunţa contractul şi poate cere dublul acesteia; aceasta este arvuna confirmatorie; este reglementată şi arvuna penalizatoare, în art. 1545 C. civ.: „Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite” (art. 1544-1546 C. civ.); – dreptul subiectiv care are ca izvor clauza penală (art. 1538-1543 C. civ.), adică acea convenţie accesorie unui contract prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale [art. 1538 alin. (1) C. civ.].

2.2.4. Drepturi simple și drepturi afectate de modalități Dreptul simplu este dreptul subiectiv civil care conferă titularului său deplină certitudine şi siguranţă, el putând fi exercitat de la naşterea sa, în mod necondiţionat. Majoritatea drepturilor subiective civile sunt simple. Dreptul afectat de modalităţi nu conferă titularului său aceeaşi certitudine şi siguranţă ca un drept simplu, existenţa sau exercitarea lui depinzând de un eveniment viitor, sigur sau nesigur ca realizare, adică de o modalitate (de un termen, de o condiţie sau de o sarcină). Dreptul subiectiv afectat de un termen, care este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, poate fi exercitat de la împlinirea termenului sau se stinge la împlinirea termenului, după caz. De exemplu, dreptul vânzătorului de a pretinde plata preţului este afectat de un termen (sus[1]

A se vedea FR. DEAK, Contracte civile..., p. 363-371. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 65. [3] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 420-427. [2]

94

Drept civil. Partea generală. Persoanele

pensiv), când părţile au stabilit prin contract că plata se va face în termen de 3 luni de la încheierea contractului. Dreptul subiectiv afectat de o condiţie – care este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare – este incert în ceea ce priveşte însăşi existenţa sa[1]. De exemplu, dreptul cumpărătorului de a pretinde predarea obiectului contractului – un apartament – este afectat de o condiţie (suspensivă) atunci când părţile au stabilit prin contract că vânzarea va avea loc dacă vânzătorul se va căsători; condiţia afectează însăşi existenţa dreptului cumpărătorului, pentru că, până la realizarea condiţiei, dreptul subiectiv al cumpărătorului nu există. Dreptul subiectiv afectat de o sarcină – care este o obligaţie impusă gratificatului în actele cu titlu gratuit – este nesigur în ceea ce priveşte eficacitatea lui. De exemplu, dreptul donatarului afectat de sarcina impusă de donator de a plăti o datorie a acestuia din urmă nu este sigur în ceea ce priveşte eficacitatea lui, în sensul că donaţia poate fi revocată dacă donatarul nu execută sarcina (art. 1027-1029 C. civ.). În literatura juridică[2] sunt analizate şi alte drepturi care conferă titularului lor mai puţină siguranţă şi certitudine chiar decât un drept afectat de modalităţi. Este cazul dreptului eventual şi al dreptului viitor. Dreptul eventual este dreptul subiectiv civil căruia îi lipseşte fie obiectul, fie titularul (subiectul). De exemplu, dreptul la repararea unui prejudiciu care ar putea fi produs în viitor (lipseşte obiectul). Nu este cazul prejudiciului viitor, dar cert, care se poate repara, aşa cum reiese din art. 1532 C. civ. Dreptul viitor este dreptul subiectiv civil căruia îi lipsesc atât obiectul, cât şi subiectul (titularul). De exemplu, dreptul la o succesiune viitoare. Aceste drepturi – eventual şi viitor – sunt însă caracterizate nu ca adevărate drepturi subiective, ci ca simple elemente ale capacităţii de folosinţă, deoarece ele apar ca o aptitudine abstractă de a deveni titular al unui drept subiectiv civil.

2.3. Recunoașterea, exercitarea și apărarea drepturilor subiec ve civile Recunoaşterea drepturilor subiective civile înseamnă reglementarea lor în normele juridice civile. Astfel, potrivit art. 26 C. civ., drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice şi ale persoanelor juridice sunt recunoscute, ocrotite şi garantate de lege[3]. [1] Dreptul de proprietate al cumpărătorului într-un contract de vânzare a bunului altuia este afectat de o condiţie suspensivă. Condiţia suspensivă constă în asigurarea transmiterii dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător. Numai în momentul în care condiţia se îndeplineşte, contractul de vânzare îşi produce efectele. Pentru detalii, a se vedea C.T. UNGUREANU, Cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului?, în Revista de Ştiinţe Juridice, vol. XXIII, nr. 1/2013, Ed. Universul Juridic, p. 68-79. [2] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 50; G. BOROI, op. cit., p. 68-69; GH. BELEIU, op. cit., p. 83; R. MATEFI, Raportul juridic civil, în T. PRESCURE, R. MATEFI, op. cit., p. 91. [3] A se vedea şi L.C. GAVRILESCU, The principles concerning the recognition, the exercising and the defence of the subjective civil rights in accordance with new Civil Code, în volumul omagial al Conferinţei naţionale Drepturi şi libertăţi fundamentale:

II. Raportul juridic civil

95

Recunoaşterea drepturilor subiective civile este realizată şi prin alte acte normative, şi anume: prin Constituţie, care recunoaşte anumite drepturi fundamentale ale cetăţenilor, care sunt, în acelaşi timp, şi drepturi subiective civile, prin Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, precum şi prin alte acte normative[1]. Exercitarea drepturilor subiective civile înseamnă a le valorifica, a le pune în mişcare, în acţiune, a le manifesta. Nu există obligaţia ca drepturile subiective civile să fie exercitate; titularii lor au posibilitatea de a alege între a le exercita sau nu. Dacă aleg să le exercite, atunci trebuie să respecte următoarele reguli: – să exercite drepturile subiective civile respectând legile şi regulile de convieţuire socială; – exercitarea drepturilor să se facă în limitele externe[2] ale acestora, atât materiale, cât şi juridice, depăşirea lor însemnând săvârşirea unui anumit act fără drept, în afara dreptului subiectiv; un exemplu de limită materială ce a fost depăşită este situaţia în care proprietarul unui teren construieşte o casă ale cărei dependinţe ocupă o parte din terenul proprietatea vecinului; un exemplu de limită juridică în exercitarea drepturilor ce a fost depăşită ar putea fi situaţia în care debitorul îi pretinde creditorului să primească o parte din datorie, deşi, conform art. 1490 C. civ., creditorul nu este obligat să primească o parte din datorie, nici chiar dacă datoria ar fi divizibilă; – exercitarea drepturilor să se facă în limitele interne[3] ale acestora, adică numai potrivit scopului economic şi social în care au fost recunoscute de lege (aşa cum reiese din art. 15 C. civ.); – drepturile subiective civile trebuie exercitate cu bună-credinţă; buna-credinţă nu este definită în legislaţie; în literatura juridică[4], ea este privită ca un grup de elemente, şi anume intenţia dreaptă, diligenţa, liceitatea şi abţinerea de la cauzarea de prejudicii altora, elemente care reprezintă o consecinţă a transferării unui grup de fapte psihologice ce alcătuiesc onestitatea (loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa) în sfera dreptului. Deci elementele bunei-credinţe reprezintă valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestităţii. Încălcarea primelor două reguli înseamnă săvârşirea unor fapte în afara dreptului subiectiv, fără drept. De exemplu, ocuparea de către proprietarul unui dimensiune istorică şi constituţională – in memoriam prof. univ. dr. Grigore Theodoru – 1919-2015, în Revista Universul Juridic, Supliment 2016, http://revista.universuljuridic. ro/supliment/, consultat la 3 august 2016. [1] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 69-70; GH. BELEIU, op. cit., p. 84. [2] A se vedea M. ELIESCU, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 165-166; D. GHERASIM, op. cit., p. 114-117. [3] A se vedea M. ELIESCU, Răspunderea..., p. 165; I. DELEANU, Cunoaşterea legii şi eroarea de drept, în Dreptul nr. 7/2004, p. 50-52; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 312; V. STOICA, Limitele judiciare stabilite în interes privat, în materie imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate, în Dreptul nr. 12/2003, p. 76. [4] A se vedea D. GHERASIM, op. cit., p. 34-35.

96

Drept civil. Partea generală. Persoanele

teren a unei porţiuni din terenul vecin nu înseamnă că proprietarul şi-a exercitat dreptul de proprietate, ci că a săvârşit o faptă fără a avea un drept, şi anume a încălcat legea şi a depăşit limitele externe materiale ale dreptului său de proprietate, tulburându-l pe proprietarul vecin în exercitarea drepturilor sale. Fapta are o latură penală (este infracţiunea de tulburare de posesie[1]) şi una civilă (proprietarul este tulburat în exercitarea posesiei, el putându-se apăra prin introducerea unei acţiuni posesorii sau a unei acţiuni în revendicare). Încălcarea celorlalte două reguli, şi anume exercitarea dreptului subiectiv contrar scopului pentru care a fost recunoscut de lege şi contrar bunei-credinţe (adică cu rea-credinţă), înseamnă exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil. În art. 15 C. civ. se arată că „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv civil contrar scopului economico-social în care a fost recunoscut de lege şi de regulile de convieţuire socială şi contrar bunei-credinţe. În stabilirea scopului, a destinaţiei drepturilor subiective, legiuitorul ia în considerare mai întâi interesele proprii titularilor lor, care alcătuiesc scopul oricărui drept subiectiv, iar apoi are în vedere concordanţa acestora cu cele generale, astfel încât prin exercitarea unui drept subiectiv să nu se aducă atingere dreptului celorlalte subiecte de drept[2]; exercitarea dreptului se face în alt scop atunci când urmăreşte a prejudicia pe altul sau a obţine foloase ilicite. Pentru existenţa abuzului de drept trebuie îndeplinite următoarele condiţii: – să existe un drept subiectiv civil; abuzul de drept nu există în afara unui drept subiectiv civil; dacă sunt încălcate legea sau regulile de convieţuire socială prin săvârşirea unei fapte ilicite care nu are legătură cu un drept subiectiv, are loc un delict civil, şi nu un abuz de drept; de exemplu, proprietarul unui teren care trece cu tractorul peste plantaţia proprietarului vecin săvârşeşte o faptă ilicită, un delict civil, şi nu un abuz de drept (el încalcă regula conform căreia exercitarea drepturilor trebuie să se facă în limitele externe ale acestora); dacă proprietarul terenului sapă un şanţ pe propriul teren, ceea ce conduce la inundarea terenului proprietarului vecin, el îşi exercită abuziv dreptul de proprietate[3]; – dreptul subiectiv civil să fie exercitat cu rea-credinţă şi contrar scopului economico-social în care a fost recunoscut de lege; titularul dreptului trebuie să aibă o atitudine subiectivă negativă, de ignorare a normelor juridice, atitudine care se exprimă prin ceea ce se numeşte vinovăţie[4]; în art. 16 C. civ. este definită vinovăţia, într-o manieră asemănătoare Codului penal. Astfel, „(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă. (2) Fapta este săvârşită cu intenţie când [1]

A se vedea art. 256 C. pen. A se vedea M. ELIESCU, Răspunderea..., p. 167. [3] A se vedea D. GHERASIM, op. cit., p. 114-115. [4] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 196-198. [2]

II. Raportul juridic civil

97

autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat. (3) Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese. (4) Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie”; reaua-credinţă este o formă a vinovăţiei, este expresia dolului, fraudei şi culpei grave[1]; exercitarea dreptului contrar scopului economico-social înseamnă exercitarea lui în alt scop decât cel recunoscut de lege, în scopul de a păgubi pe altul; deturnarea dreptului subiectiv civil de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege nu poate fi concepută în afara vinovăţiei; faptele abuzive, comisive sau omisive, se săvârşesc cu intenţie; astfel, de exemplu, fapta proprietarului care şi-a împrejmuit terenul cu un gard sub înaltă tensiune, fără a atrage în vreun fel atenţia asupra acestui lucru, este o faptă abuzivă comisivă, care a condus la moartea oilor vecinului; sau este faptă abuzivă omisivă pasivitatea proprietarului terenului care lasă un terţ să ridice o construcţie pe terenul lui şi solicită demolarea când construcţia este terminată[2] [art. 582 alin. (1) lit. b) C. civ.]; – exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil să conducă la producerea unui prejudiciu[3]; prejudiciul poate fi patrimonial sau moral; de exemplu, proprietarul care îşi transformă apartamentul într-un atelier de reparaţii încălţăminte îşi exercită abuziv dreptul de proprietate, cauzând prejudicii morale vecinilor, prin tulburarea liniştii, prin împiedicarea acestora să ducă o viaţă normală (să se odihnească, să îşi poată reface capacitatea de muncă). Sancţiunea abuzului de drept constă în tragerea la răspunderea civilă a titularului care şi-a exercitat dreptul subiectiv în mod abuziv, prin obligarea acestuia la daune-interese pentru prejudiciile patrimoniale sau morale cauzate altor persoane. Regulile care se aplică sunt acelea stabilite pentru răspunderea civilă delictuală[4] (art. 1349 şi urm. C. civ.). În anumite situaţii, instanţa sesizată cu sancţionarea abuzului de drept poate dispune încetarea exercitării abuzive [1]

A se vedea I. DELEANU, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 71. [2] A se vedea M. ELIESCU, Răspunderea..., p. 168. [3] A se vedea D. GHERASIM, op. cit., p. 116; I. DELEANU, Drepturile..., p. 100-107. [4] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 72; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 66-67; D. GHERASIM, op. cit., p. 116-117; I. DELEANU, Drepturile..., p. 100-114; M. ELIESCU, Răspunderea..., p. 163-170. Unii autori (GH. BELEIU, op. cit., p. 87-88, cu autorii citaţi acolo) consideră că sunt şi situaţii când exercitarea abuzivă a unui drept nu atrage răspunderea titularului, ci sancţiunea constă în refuzul concursului forţei de constrângere a statului; aceasta înseamnă că acţiunea în justiţie a reclamantului, care solicită ocrotirea dreptului

98

Drept civil. Partea generală. Persoanele

a dreptului[1]. De exemplu, cel care a schimbat cursul unui izvor, pentru ca vecinul să nu mai poată lua apă, poate fi obligat să readucă apa la cursul ei iniţial[2]. Apărarea drepturilor subiective civile înseamnă ocrotirea, protecţia acestora împotriva celor care le încalcă sau le contestă, le nesocotesc. Mijlocul juridic de apărare a drepturilor este acţiunea civilă. Astfel, în cazul în care titularul dreptului subiectiv civil încălcat nu obţine restabilirea dreptului pe cale amiabilă, el apelează la forţa de constrângere a statului prin introducerea unei acţiuni în justiţie. Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procedurale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil – prin recunoaşterea sau realizarea lui – în cazul în care a fost încălcat sau contestat[3]. Acţiunea civilă, conform art. 29 C. proc. civ., este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces. Deci dreptul subiectiv civil încălcat nu poate fi protejat în cadrul dreptului material; pentru protecţia lui se recurge la normele dreptului procesual civil, prin acţiunea civilă. Aceasta reiese chiar din definiţia dreptului subiectiv civil, conform căreia dreptul subiectiv civil cuprinde: dreptul subiectului activ de a avea o anumită conduită, în limitele determinate de lege, dreptul subiectului activ de a pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare şi dreptul subiectului activ de a recurge, la nevoie, la forţa de constrângere a statului; or, constrângerea este reglementată prin legea procesuală civilă, sub forma acţiunii. Deci unul dintre elementele dreptului subiectiv civil este dreptul la acţiune, adică dreptul de a recurge la acţiune. Dreptul la acţiune înseamnă dreptul de a sesiza instanţa prin cererea de chemare în judecată, dreptul de a obţine sancţionarea pârâtului, dreptul de a exercita căile de atac, dreptul de a obţine executarea silită. Titularul dreptului la acţiune le exercită parţial sau în totalitate, după caz. Acţiunea civilă este însă facultativă. Dacă nu există voinţa de a acţiona, titularul dreptului subiectiv civil încălcat nu poate fi constrâns să o facă[4].

2.4. Clasificarea obligațiilor civile Obligaţiile civile pot fi clasificate după mai multe criterii, şi anume: a) după izvoare, în obligaţii care se nasc din: său, pe care l-a exercitat abuziv, va fi respinsă, după cum şi apărarea pârâtului va fi respinsă, dacă acesta şi-a exercitat dreptul, pe care îşi bazează apărarea, în mod abuziv. [1] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 315; E. LUPAN, S. SZTRANYICZKI, Raportul..., p. 139. [2] A se vedea, în acest sens, M. GAIŢĂ, M.M. PIVNICERU, Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă 2002, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 34. [3] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. I, p. 250; GHE. DURAC, op. cit., p. 60 şi urm. [4] V.M. CIOBANU, op. cit., vol. I, p. 248-266.

II. Raportul juridic civil

99

– acte juridice, adică din acte juridice unilaterale şi din contracte; – fapte juridice, adică din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte) şi fapte licite, adică gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză; b) după obiectul lor, în trei categorii de obligaţii civile: – obligaţii de a da, de a face şi de a nu face; – obligaţii pozitive (de a da şi de a face) şi obligaţii negative (de a nu face); – obligaţii de rezultat (sau determinate) şi obligaţii de mijloace (sau de prudenţă şi diligenţă); c) după sancţiunea care asigură respectarea lor, în: – obligaţii perfecte; – obligaţii imperfecte; d) după gradul lor de opozabilitate, în: – obligaţii obişnuite; – obligaţii reale (propter rem); – obligaţii opozabile terţilor (scriptae in rem); e) după complexitatea lor, obligaţiile sunt simple sau complexe. După elementul care dă complexitate raportului obligaţional, obligaţiile complexe pot fi clasificate în: – obligaţii afectate de modalităţi (de termen sau de condiţie); – obligaţii plurale; cele plurale pot fi: cu pluralitate de subiecte (obligaţii conjuncte, obligaţii solidare şi obligaţii indivizibile) şi cu pluralitate de obiecte (obligaţii alternative şi obligaţii facultative). Obligaţiile care nu sunt complexe sunt simple.

2.4.1. Obligații care se nasc din acte juridice sau din fapte juridice Izvoarele raportului juridic civil – aşa cum am mai arătat – sunt şi izvoare ale drepturilor şi obligaţiilor civile, care constituie conţinutul raportului juridic civil. a) Actul juridic reprezintă manifestarea de voinţă, unilaterală, bilaterală sau multilaterală, săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice[1]. Din categoria actelor juridice fac parte: actul juridic unilateral şi contractul. Actul juridic unilateral constă în manifestarea de voinţă a unei singure persoane, care dă naştere unei obligaţii a acesteia, fără a fi nevoie de acceptarea din partea titularului dreptului corelativ (art. 1324 C. civ.). De exemplu, promisiunea publică de recompensă[2]. Contractul – aşa cum rezultă din art. 1166 C. civ., este un acord [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 14. A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 100; M. AVRAM, Natura juridică a promisiunii publice de recompensă, în Dreptul nr. 6/2001, p. 19 şi urm. Promisiunea publică de recompensă este reglementată în art. 1328 şi art. 1329 C. civ.: „Cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii este obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se cunoaşte promisiunea” [art. 1328 alin. (1) C. civ.]. [2]

100

Drept civil. Partea generală. Persoanele

de voinţe dintre două sau mai multe persoane, prin care se constituie, se modifică ori se stinge un raport juridic obligaţional[1]. De exemplu, contractul de vânzare, contractul de împrumut, contractul de antrepriză. b) Faptul juridic reprezintă evenimentul sau acţiunea unei persoane, săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc totuşi în temeiul legii. Din această categorie fac parte: – faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (delictele); delictul este acel fapt ilicit cauzator de prejudicii, săvârşit printr-o acţiune sau inacţiune, cu rezultatul de a aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane[2] (art. 1349 C. civ.); delictul dă naştere la obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, în cadrul răspunderii civile delictuale; – faptele licite; faptele juridice licite reprezintă fapte voluntare săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc totuşi în temeiul legii, independent de voinţa autorului sau chiar împotriva acestei voinţe[3], deoarece afectează interesele altuia; fapte juridice licite sunt: gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză[4]. Gestiunea de afaceri[5] este operaţiunea prin care o persoană, numită gerant, fără să fie obligată, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale [art. 1330 alin. (1) C. civ.]; de exemplu, o persoană face reparaţii urgente la imobilul unei alte persoane cât timp aceasta se află în străinătate[6] ori gerantul înstrăinează bunuri ale geratului, în timp ce acesta execută o pedeapsă privativă de libertate, în scopul întreţinerii copiilor acestuia, ai geratului[7]; gestiunea de afaceri este izvor de obligaţii, în sensul că geratul este obligat să îl despăgubească pe gerant pentru cheltuielile efectuate în interesul său. Plata nedatorată reprezintă executarea de către o persoană a unei obligaţii, din eroare şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia (art. 1341-1344 C. civ.); de exemplu, depozitarul unui bun îl restituie, din eroare, unei alte persoane decât deponentul[8]; debitorul depune suma de bani datorată creditorului în contul bancar al altei persoane, prin indicarea unui număr greşit de cont. Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului unei alte persoane, fără ca pentru [1]

A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 11. A se vedea E. SAFTA-ROMANO, Drept civil. Obligaţii. Curs teoretic şi practic, vol. I, Ed. Intelrom, Piatra Neamţ, 1991, p. 158. [3] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 11. [4] Idem, p. 105 şi urm., 111 şi urm., 117 şi urm. În noul Cod civil, faptul juridic licit este reglementat în art. 1330-1348. [5] Gestiunea de afaceri este reglementată în art. 1330-1340 C. civ. [6] A se vedea E. SAFTA-ROMANO, Drept civil..., p. 140. [7] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 105-111. [8] Idem, p. 111-117. [2]

II. Raportul juridic civil

101

aceasta să existe un temei juridic; conform art. 1345 C. civ., „Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri”; de exemplu, un moştenitor face reparaţii la un bun succesoral, care la împărţire cade în lotul unui alt moştenitor; un alt exemplu: proprietarul unui teren care s-a folosit la muncile agricole de ajutorul unei persoane, căreia i-a promis că o va angaja cu contract de muncă şi pe care nu a plătit-o, are obligaţia de a-i restitui contravaloarea muncii prestate, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză[1].

2.4.2. Obligații civile în funcție de obiectul lor a) Obligaţia de a da, de a face şi de a nu face. Obligaţia de a da constă în îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic obligaţional de a transmite sau de a constitui în folosul creditorului un drept real asupra unui lucru. Obligaţia de a da include şi obligaţia de a preda lucrul (spre deosebire de reglementarea anterioară, în care predarea bunului reprezenta o obligaţie de a face). Conform art. 1483 alin. (1) C. civ., „Obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare”. De exemplu, obligaţia donatorului, ce rezultă din contractul de donaţie, de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului către donatar este o obligaţie de a da, care include şi predarea bunului ce constituie obiectul donaţiei. Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic obligaţional de a presta un serviciu sau de a executa o lucrare. De exemplu, este obligaţie de a face cea asumată de un zugrav de a vărui un apartament, cea a mecanicului auto de a repara autoturismul clientului ş.a. Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic obligaţional de a se abţine de la anumite acţiuni sau inacţiuni pe care ar fi putut să le facă în lipsa obligaţiei asumate faţă de creditor. De exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă autorul unui articol, cu conţinut juridic, de a nu publica acelaşi articol şi în altă revistă de specialitate. În cazul în care obligaţia de a nu face este corelativă unui drept absolut, acesta constă în abţinerea generală şi abstractă de a nu aduce atingere dreptului absolut [de exemplu, obligaţia negativă (de a nu face) şi generală a tuturor subiectelor de drept de a nu aduce atingere dreptului de proprietate al unei persoane]. b) Obligaţii pozitive şi obligaţii negative. Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, iar cele negative sunt obligaţiile care implică o inacţiune. Obligaţiile pozitive sunt obligaţiile de a da şi de a face, iar cele negative sunt obligaţiile de a nu face. c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace. Obligaţia de rezultat (sau determinată) constă în îndatorirea debitorului faţă de creditorul unui raport obligaţional de a desfăşura o anumită activitate în scopul de a ajunge la un rezultat bine [1]

A se vedea E. SAFTA-ROMANO, Drept civil..., p. 153.

102

Drept civil. Partea generală. Persoanele

stabilit[1]; de exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului obiectul contractului, obligaţia chiriaşului de a plăti chiria locatorului etc. Neîndeplinirea rezultatului prevăzut conduce la tragerea la răspundere a debitorului, existând prezumţia de culpă a acestuia. Potrivit art. 1481 alin. (1) C. civ., „În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis”. Obligaţia de mijloace (sau de prudenţă şi diligenţă) constă în îndatorirea debitorului faţă de creditor, într-un raport obligaţional, de a depune tot efortul şi stăruinţa în vederea atingerii unui anumit rezultat; obligaţia debitorului nu constă în atingerea efectivă a rezultatului propus; de exemplu, obligaţia avocatului de a câştiga procesul clientului este o obligaţie de mijloace, şi nu de rezultat; la fel şi obligaţia medicului de a vindeca pacientul; dacă rezultatul nu este îndeplinit, nu există prezumţia că debitorul este în culpă, ci trebuie să se facă dovada că acesta nu a depus tot efortul şi diligenţa în vederea atingerii scopului[2]. Un alt exemplu de obligaţii de mijloace sunt acelea pe care şi le asumă Facebook în contractul de adeziune încheiat cu utilizatorii[3]. Potrivit art. 1481 alin. (2) C. civ., „În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis”[4].

2.4.3. Obligații perfecte și obligații imperfecte a) Obligaţia perfectă este aceea a cărei executare poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin apelarea la forţa de constrângere a statului. Adică, dacă debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia, creditorul poate introduce o acţiune în justiţie, prin care să solicite ca acesta să fie obligat să îşi execute îndatorirea faţă de creditor. Majoritatea obligaţiilor civile sunt perfecte[5]. b) Obligaţia imperfectă (sau naturală) este aceea a cărei executare nu poate fi adusă la îndeplinire prin apelarea la forţa de constrângere a statului, dar, dacă este executată de bunăvoie, debitorul nu poate cere restituirea prestaţiei. De exemplu, potrivit art. 2506 alin. (3) C. civ.: „Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”. În art. 1471 C. civ. se prevede că restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie[6]. De exemplu, [1]

A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 5. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 75-76; C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 5-6. [3] La reglementarea litigiilor, la pct. 15 din Condiţiile de utilizare Facebook, care reprezintă contractul pe care Facebook îl încheie cu utilizatorii, reţeaua de socializare îşi asumă numai obligaţii de mijloace; a se vedea textul disponibil online la adresa: https:// ro-ro.facebook.com/legal/terms, consultat la 5 august 2016. [4] A se vedea şi G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 70. [5] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 51-52; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 72. [6] În mod asemănător, art. 1092 C. civ. 1864, prevedea: „Orice plată presupune o datorie; ceea ce va fi plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii. Repetiţiunea nu este [2]

II. Raportul juridic civil

103

bunicii care prestează întreţinere nepoţilor nu pot cere de la părinţii acestora contravaloarea întreţinerii prestate, deşi nu aveau obligaţia legală de a presta întreţinere nepoţilor (art. 519 C. civ.)[1].

2.4.4. Obligații obișnuite, reale și opozabile terților a) Obligaţia obişnuită este aceea pe care debitorul are îndatorirea să o aducă la îndeplinire faţă de creditor aşa cum rezultă din raportul lor juridic obligaţional. Majoritatea obligaţiilor civile sunt obişnuite. b) Obligaţia reală (sau propter rem) este obligaţia titularului unui drept real asupra unui bun determinat, pe care o dobândeşte împreună cu bunul – de regulă, în temeiul legii – din considerente precum importanţa bunului pentru societate, exploatarea în condiţii optime sau păstrarea calităţilor unui anume bun etc. De exemplu, obligaţia proprietarului terenului de a permite inginerului cadastral să execute lucrări de cadastru pe terenul lui [art. 12 alin. (3) lit. a)-d) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, republicată]; obligaţia proprietarului terenului de a-l cultiva (art. 74 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată) etc. c) Obligaţia opozabilă terţilor (sau scriptae in rem) este obligaţia debitorului dintr-un contract, care este atât de strâns legată de obiectul contractului, încât se transmite şi unui terţ care nu a participat la încheierea contractului. De exemplu, obligaţia locatorului de a asigura locatarului folosinţa bunului închiriat se transmite şi terţului care a cumpărat de la locator bunul, înainte de ajungerea la termen a contractului de locaţiune (art. 1811-1814 C. civ.).

2.4.5. Obligații simple și obligații complexe a) Obligaţiile simple sunt acelea care nu au în conţinutul lor un element de complexitate. b) Obligaţiile complexe sunt: (i) Obligaţii afectate de modalităţi, de termen sau de condiţie. Obligaţia afectată de termen este aceea care trebuie executată la împlinirea termenului (care este un eveniment viitor şi sigur ca realizare) sau care se stinge la împlinirea termenului, după caz (art. 1411-1420 C. civ.). De exemplu, obligaţia chiriaşului de a plăti chiria, în fiecare lună, la data stipulată în contract, este afectată de termene suspensive (art. 1797 C. civ.). Obligaţia afectată de condiţie este aceea a cărei existenţă depinde de un eveniment viitor şi nesigur ca realizare (art. 1399-1410 C. civ.). De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut nu există dacă nu s-a îndeplinit admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie”. [1] A se vedea şi art. 2264 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „Pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune”; cel care face plata de bunăvoie nu poate cere însă restituirea ei; a se vedea şi G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 72.

104

Drept civil. Partea generală. Persoanele

condiţia suspensivă stipulată în contract, conform căreia vânzătorul îşi vindea apartamentul dacă se căsătorea. (ii) Obligaţii plurale. Obligaţiile plurale pot fi cu pluralitate de subiecte şi acestea au fost deja analizate (la pluralitatea subiectelor raportului juridic civil) şi cu pluralitate de obiecte. În categoria obligaţiilor cu pluralitate de obiecte intră obligaţiile alternative şi obligaţiile facultative. Obligaţia alternativă este obligaţia care are ca obiect două prestaţii principale, dintre care debitorul, pentru stingerea obligaţiei, trebuie să execute numai una[1] (art. 1461-1467 C. civ.). De exemplu, debitorul se obligă prin contract să predea o icoană pictată pe sticlă sau una pictată pe lemn; fie că predă icoana pe sticlă, fie pe lemn, este liberat de obligaţie. Obligaţia facultativă este aceea în care debitorul se obligă la o singură prestaţie principală, cu facultatea de a se libera de obligaţie executând o altă prestaţie determinată (art. 1468 C. civ.). De exemplu, prin contract, debitorul trebuia să predea un cal, dar se poate elibera de obligaţie prin plata unei sume de bani[2].

§3. Obiectul raportului juridic civil 3.1. Definiție Obiectul raportului juridic civil constă în conduita subiectelor, adică în acţiunea sau inacţiunea pe care subiectul activ o poate pretinde subiectului pasiv şi pe care acesta trebuie să o îndeplinească. Obiectul raportului juridic nu se confundă cu conţinutul acestuia. Astfel, pe când conţinutul constă în drepturile şi obligaţiile subiectelor, adică în posibilitatea juridică a unei acţiuni, a unei conduite şi în îndatorirea juridică corespunzătoare[3], obiectul constă în însăşi conduita subiectelor. De exemplu, într-un raport juridic care îşi are izvorul într-un contract de donaţie, obligaţia donatorului de a preda lucrul donat şi dreptul donatarului de a pretinde predarea lucrului intră în noţiunea de conţinut al raportului juridic; acţiunea însăşi de predare, adică conduita donatorului şi acţiunea de primire a lucrului donat, adică conduita donatarului, intră în noţiunea de obiect al raportului juridic civil. În exemplul dat, acţiunea (conduita) subiectelor se referă la un lucru (lucrul donat). Noţiunea de lucru reprezintă tot ceea ce se află în natură şi este perceptibil prin simţurile omului, adică are o existenţă materială[4]. În limbaj juridic, lucrul ia denumirea de bun, dacă îndeplineşte următoarele condiţii: este util omului, are o valoare economică şi poate fi însuşit (apropriat) sub forma drepturilor patrimoniale. Prin urmare, conduita subiectelor reprezintă obiectul juridic al raportu[1]

A se vedea E. SAFTA-ROMANO, Drept civil..., vol. II, p. 205. Idem, p. 209. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 77; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 74. [4] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 79. [2]

II. Raportul juridic civil

105

lui juridic civil, iar bunul reprezintă obiectul material al raportului juridic civil, care este un obiect derivat, la care se referă conduita subiectelor. Toate raporturile juridice civile au un obiect juridic, dar nu toate au un obiect material. De exemplu, raporturile nepatrimoniale nu au un obiect material, deoarece conduita subiectelor nu se referă la un bun; de asemenea, raporturile patrimoniale în care conduita subiectului pasiv constă în a nu face ceva nu au un obiect material. Noţiunea de bun[1] este utilizată, atât în legislaţie, cât şi în literatura juridică, într-un dublu sens. În sens larg, prin bun se înţelege atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la lucruri. Altfel spus, noţiunea de bun, în sens larg, include atât bunurile corporale (lucrurile), cât şi bunurile incorporale (drepturile)[2]. În sens restrâns, prin bun se înţelege numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale. Noţiunea de bun în sens restrâns este frecvent utilizată; bunul în sens restrâns este definit în doctrină ca fiind valoarea economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi care poate fi însuşită (apropriată) sub forma drepturilor patrimoniale[3]. Bunurile incorporale sunt drepturile subiective referitoare la lucruri. Ele nu au o existenţă materială[4]. Sunt bunuri incorporale: proprietăţile incorporale, cum ar fi fondurile de comerţ, drepturile de proprietate intelectuală şi industrială, valorile mobiliare, precum acţiunile, obligaţiunile şi efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul), şi drepturile de creanţă[5]. Unele bunuri incorporale au un obiect material, cum este dreptul de uzufruct asupra unei construcţii. Conform art. 535 C. civ., „Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”. Bunurile pot fi privite izolat, separat sau global, ca o universalitate de bunuri, când formează latura activă a unei universalităţi juridice, adică a unui patrimoniu. Patrimoniul reprezintă averea unei persoane, adică totalitatea drepturilor patrimoniale şi a obligaţiilor cu un conţinut economic, evaluabil în bani, care aparţin unei persoane. Potrivit art. 31 alin. (1) C. civ., „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia”. Drepturile patrimoniale se referă la bunuri. Deci între patrimoniu şi bun există o relaţie de tipul întreg-parte[6]. [1]

A se vedea şi T. BODOAŞCĂ, N. SAHAROV, Consideraţii critice în legătură cu reglementarea bunurilor în Codul civil, în Dreptul nr. 1/2014, p. 57-65. [2] Conform art. 212 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu excepţia art. 535 C. civ., în tot cuprinsul Codului civil termenul „necorporal” se înlocuieşte cu termenul „incorporal”. Pentru detalii, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, Bunurile, în I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 381-382. [3] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 55; O. UNGUREANU, op. cit., p. 79; G. BOROI, op. cit., p. 78. [4] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 316-320. [5] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 86-87. [6] Idem, p. 78; pentru detalii în ceea ce priveşte patrimoniul, a se vedea V. STOICA, Drept civil..., p. 4-24.

106

Drept civil. Partea generală. Persoanele

3.2. Clasificarea bunurilor Varietatea bunurilor şi necesitatea stabilirii regimului lor juridic impun o clasificare a lor[1]. Bunurile pot fi clasificate după mai multe criterii, cele reprezentative fiind cele mai jos analizate.

3.2.1. După calitatea tularului din al cărui patrimoniu fac parte În funcţie de acest criteriu, bunurile sunt: a) bunuri care formează obiectul dreptului de proprietate publică al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale; la aceste bunuri fac trimitere mai multe acte normative, dintre care le amintim pe cele de bază, şi anume art. 136 din Constituţie, art. 4-5 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică[2]; art. 858-875 C. civ.; b) bunuri care formează obiectul dreptului de proprietate privată al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale sau al cetăţenilor. Importanţa clasificării constă în stabilirea regimului juridic diferit al acestora, în sensul că numai bunurile din domeniul public (al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale) sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile [art. 861 alin. (1) C. civ.]. Inalienabile înseamnă nu pot fi înstrăinate, dar pot fi date în administrare, în folosinţă gratuită ori pot fi concesionate sau închiriate [art. 861 alin. (3), art. 866 şi urm. C. civ.]. Insesizabile înseamnă că nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale. Imprescriptibile înseamnă că proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz, nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei cu bună-credinţă a bunurilor mobile. Bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate privată, indiferent de titular, sunt supuse regimului juridic de drept comun, în lipsă de dispoziţie contrară. Bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege [art. 553 alin. (4) C. civ.]. Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică şi dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă [art. 554 alin. (2) C. civ.].

3.2.2. După posibilitatea de a face obiectul unor acte juridice civile Potrivit acestui criteriu, bunurile se împart în: [1] Regimul juridic al unui bun constă în normele juridice care se aplică modului lor de dobândire, de utilizare şi de dispoziţie. A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 56. [2] Publicată în M. Of. nr. 448 din 24 noiembrie 1998, cu modificările şi completările ulterioare.

II. Raportul juridic civil

107

a) bunuri care se află în circuitul civil; din această categorie fac parte bunurile care pot constitui obiectul oricărui act juridic civil, deci care pot fi dobândite şi înstrăinate prin acte juridice civile; regula este că bunurile sunt în circuitul civil, cu excepţiile prevăzute expres de lege; bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel [art. 553 alin. (4) C. civ.]; b) bunuri care sunt supuse unui regim special de circulaţie; intră în această categorie bunurile care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate cu respectarea unor condiţii expres prevăzute de lege; de exemplu, produsele şi substanţele stupefiante; armele, muniţiile şi materialele explozive; produsele şi substanţele toxice; bunurile care fac parte din patrimoniul cultural naţional; documentele care fac parte din fondul arhivistic naţional; obiectele de cult ş.a.; c) bunuri care sunt scoase din circuitul civil; din această categorie fac parte bunurile care nu pot face obiectul unor acte juridice translative sau constitutive de drepturi reale[1]. Astfel, sunt scoase din circuitul civil bunurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate sau al altor drepturi reale, adică bunurile numite comune: aerul, razele soarelui, apa mării etc. Importanţa clasificării constă în stabilirea îndeplinirii condiţiilor de validitate a actului juridic civil. Astfel, dacă un bun scos din circuitul civil sau cu un regim special de circulaţie face obiectul unui act juridic în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, acel act este lovit de nulitate absolută; subiectele raportului juridic pot fi trase şi la o răspundere administrativă sau penală, în afară de răspunderea civilă. De exemplu, armele pot fi cumpărate doar de către titularii unei autorizaţii de procurare de la un armurier autorizat să comercializeze arme; în caz contrar, contractul de vânzare este lovit de nulitate absolută[2].

3.2.3. După natura bunurilor și calificarea dată lor de lege După natura bunurilor şi calificarea dată lor de lege, sunt bunuri mobile şi imobile (art. 536 C. civ.)[3]; astfel: a) bunuri imobile sunt acelea care au o aşezare fixă, stabilă, permanentă[4]; noul Cod civil nu le clasifică, ci le enumeră, dar din textele pe care le consacră bunurilor imobile reiese că păstrează clasificarea din art. 462 C. civ. 1864; astfel, bunurile imobile sunt de trei feluri: – imobile prin natura lor; – imobile prin destinaţia lor; – imobile prin obiectul la care se aplică. [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 82-83. A se vedea art. 18, art. 23 şi art. 131 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor (republicată în M. Of. nr. 425 din 10 iunie 2014). [3] A se vedea şi L.C. GAVRILESCU, op. cit., p. 64-68. [4] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 57. [2]

108

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Bunurile imobile prin natura lor sunt: terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse de rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent (art. 537 C. civ.)[1]. Bunurile imobile prin destinaţia lor[2] sunt bunurile mobile care în mod fictiv se consideră imobile datorită faptului că sunt destinate exploatării unui imobil[3]. Potrivit art. 538 C. civ., intitulat „Bunurile care rămân sau devin imobile”: „(1) Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate. (2) Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie”. Spre deosebire de vechea reglementare (art. 468 C. civ. 1864), bunurile vizate de textul art. 538 C. civ. sunt limitate la materialele detaşate temporar de un imobil; de asemenea, nu se precizează dacă acestea aparţin aceluiaşi proprietar sau nu[4]. Bunurile imobile prin obiectul la care se aplică (sau bunurile imobile prin determinarea legii[5]) sunt considerate în mod fictiv drepturile care se referă la bunuri imobile. Articolul 542 alin. (1) C. civ., în mod similar cu art. 471 C. civ. 1864, aşa cum a fost el interpretat în doctrina şi în practica judiciară[6], arată: „Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora” (s.n.); b) bunuri mobile sunt acelea care se pot deplasa dintr-un loc în altul, fie prin forţă proprie, fie cu ajutorul unei forţe străine; noul Cod civil păstrează clasificarea bunurilor mobile din reglementarea Codului civil din 1864, chiar dacă nu [1]

Pentru detalii, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, Bunurile..., p. 389-391. Idem, p. 391-393. [3] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 83. [4] Articolul 468 C. civ. 1864 conţinea o enumerare, care nu era limitativă. Pentru ca un bun mobil să devină imobil prin destinaţie, trebuiau îndeplinite două condiţii: bunul mobil şi bunul imobil pentru exploatarea căruia servea primul să fi aparţinut aceluiaşi proprietar şi între cele două bunuri să fi existat un raport de accesiune; raportul de accesiune se putea stabili printr-o legătură materială, de exemplu, ornamentele aşezate pe ziduri, sau printr-o legătură intelectuală, voliţională, de exemplu, uneltele agricole, animalele destinate lucrărilor agricole. [5] A se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 76. [6] Deşi art. 471 C. civ. 1864 prevedea că „Sunt imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil”, în literatura juridică s-a considerat că în această categorie trebuie să intre toate drepturile reale imobiliare, drepturile de creanţă care privesc un imobil şi dreptul la acţiunile reale imobiliare (care aveau ca scop valorificarea unui drept real asupra unui imobil). A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 80-81; O. UNGUREANU, op. cit., p. 83. [2]

II. Raportul juridic civil

109

precizează cum se face împărţirea bunurilor mobile, ci se mărgineşte la o enumerare a lor; bunurile mobile sunt de trei feluri: – mobile prin natura lor; – mobile prin determinarea legii; – mobile prin anticipaţie. Bunurile mobile prin natura lor sunt, conform art. 539 C. civ.: „(1) Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile. (2) Sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora”[1]. Bunurile mobile prin determinarea legii sunt considerate, în mod fictiv, drepturile referitoare la bunurile mobile; în art. 542 alin. (2) C. civ., similar cu vechea reglementare[2], se arată că drepturile patrimoniale, cu excepţia drepturilor reale asupra imobilelor, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile mobile; de exemplu, dreptul de creanţă care priveşte plata unei rente viagere. Bunurile mobile prin anticipaţie sunt bunurile imobile prin natura lor, dar pe care părţile, prin voinţa lor, datorită caracterului pe care urmează a-l avea în viitor, le consideră mobile; de exemplu, fructele şi recoltele vândute înainte de a fi culese; art. 540 C. civ., similar cu vechea reglementare, dispune că „(1) Bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor. (2) Pentru opozabilitate faţă de terţi, este necesară notarea în cartea funciară”. Importanţa clasificării constă în stabilirea regimului juridic al bunurilor imobile şi al celor mobile, care este diferit: – în ceea ce priveşte înstrăinarea lor, formele de publicitate se aplică, în principal, actelor juridice având ca obiect bunuri imobile; noul Cod civil conţine dispoziţii speciale referitoare la publicitate (art. 18-24), precum şi la cartea funciară (art. 876 şi urm.); la înstrăinarea unor bunuri imobile se cere respectarea formei solemne (de exemplu, la înstrăinarea terenurilor); – în ceea ce priveşte efectul posesiei, bunurile mobile se prezumă că se află în proprietatea posesorului de bună-credinţă [art. 935 şi urm. C. civ.[3]]; [1]

În vechea reglementare (art. 473 C. civ. 1864), erau definite ca bunuri mobile prin natura lor corpurile care se puteau transporta dintr-un loc în altul, atât acele care se mişcau prin forţă proprie, precum animalele, cât şi cele care nu se puteau mişca din loc decât printr-o forţă străină, precum lucrurile neînsufleţite. [2] Conform art. 474 C. civ. 1864, aşa cum a fost interpretat în literatura juridică, bunuri mobile prin determinarea legii sunt drepturile reale asupra unui bun mobil, drepturile de creanţă care privesc un bun mobil şi dreptul la acţiunile în justiţie referitor la un drept mobiliar. [3] Conform art. 939 C. civ., şi bunurile mobile pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii.

110

Drept civil. Partea generală. Persoanele

bunurile imobile pot fi dobândite prin posesia îndelungată, adică prin uzucapiune (art. 930-934 C. civ.); – în ceea ce priveşte garanţiile reale, bunurile mobile pot forma obiectul unui gaj, dacă sunt corporale sau titluri negociabile în formă materializată (art. 2480 C. civ.), iar bunurile imobile pot forma obiectul unei ipoteci; potrivit noului Cod civil, şi anumite bunuri mobile pot fi ipotecate, existând dispoziţii exprese (art. 2387-2393) referitoare la ipoteca mobiliară[1]; – în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, acţiunea în revendicare se prescrie diferit după cum priveşte un bun mobil sau imobil; – în ceea ce priveşte forma donaţiei, bunurile mobile pot face obiectul unui dar manual, pentru care nu trebuie respectată forma autentică a donaţiei; astfel, potrivit art. 1011 C. civ., „(1) Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute. (2) Nu sunt supuse dispoziţiei de la alin. (1) donaţiile indirecte, cele deghizate şi darurile manuale (s.n.). (3) Bunurile mobile care constituie obiectul donaţiei trebuie enumerate şi evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei. (4) Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţe al părţilor, însoţit de tradiţiunea bunului”.

3.2.4. După modul în care sunt determinate În funcţie de modul în care sunt determinate, sunt: a) bunuri determinate individual sau certe; bunurile certe sunt acelea care se deosebesc de alte bunuri asemănătoare prin însuşirile lor specifice, proprii, prin caracterele lor individuale; de exemplu, un autoturism se individualizează prin marcă, număr de înmatriculare, seria şi numărul motorului; intră în această categorie şi bunurile unicat, cum ar fi o pictură ce aparţine unui anumit pictor; b) bunuri determinate generic sau de gen; bunurile de gen sunt acelea care se caracterizează prin însuşiri comune unei anumite categorii de bunuri din care fac parte; aceste bunuri se individualizează prin numărare, măsurare, cântărire; de exemplu, banii, fructele, cerealele etc.; bunurile de gen pot deveni certe prin voinţa părţilor; de exemplu, părţile unui contract de împrumut pot conveni ca obiectul contractului, reprezentat de un curs de drept civil al unui anumit autor, să devină un bun cert, deoarece împrumutătorul l-a primit cadou; împrumutatul este obligat să restituie acelaşi curs, şi nu altul, identic, din aceeaşi ediţie. Importanţa clasificării constă în regimul juridic diferit al acestor bunuri. Astfel: – în ceea ce priveşte momentul transmiterii dreptului de proprietate (sau a altui drept real) asupra unui bun cert printr-un contract translativ de proprietate (sau de alte drepturi reale), acesta coincide cu realizarea acordului de voinţe între părţi, chiar dacă bunul nu s-a predat încă (art. 1273 şi art. 1674 C. civ.); în cazul bunurilor de gen, dreptul de proprietate (sau alte drepturi reale) se [1]

Pentru exemple de ipotecă mobiliară, a se vedea I.M. COSTEA, op. cit., p. 304.

II. Raportul juridic civil

111

transmite odată cu individualizarea bunurilor prin măsurare, numărare sau cântărire sau odată cu predarea acestora, dacă părţile nu au convenit altfel[1] (art. 1678 C. civ.); – în ceea ce priveşte riscul contractului (adică stabilirea părţii contractante care suportă consecinţele pieirii fortuite a bunului ce face obiectul contractului), în cazul bunurilor certe, riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat (invers faţă de vechea reglementare[2], unde riscul era suportat de creditorul obligaţiei imposibil de executat, adică de proprietarul bunului din momentul pieirii fortuite a acestuia – res perit domino); de exemplu, în cazul unui contract de vânzare, având ca obiect o motocicletă, dacă obiectul era distrus (pierea) într-un incendiu, înainte de a fi predat de către vânzător, care era debitorul obligaţiei de predare, riscul era suportat de creditorul obligaţiei de predare, adică de cumpărător (ca proprietar al bunului), el fiind obligat la plata preţului; această soluţie a fost criticată în literatura de specialitate[3] ca fiind severă, astfel că în noul Cod civil regula riscului în contractele translative s-a schimbat, riscul fiind suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat, adică, în exemplul luat, de către vânzător; conform art. 1274 C. civ.: „(1) În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie. (2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp”. În cazul bunurilor de gen, riscul contractului este suportat tot de debitorul obligaţiei imposibil de executat, deoarece bunurile de gen nu pier; de exemplu, în cazul unui contract de vânzare având ca obiect un sac de grâu, dacă obiectul contractului este distrus într-un incendiu (piere), riscul este suportat de debitorul obligaţiei de predare a bunului, adică de vânzător, pentru că el poate înlocui sacul de grâu vândut cu altul; – în ceea ce priveşte locul unde trebuie executată obligaţia de predare, în cazul bunurilor certe, regula este că locul predării este acolo unde se află bunul în momentul încheierii contractului [art. 1494 alin. (1) lit. b) C. civ.]; în cazul bunurilor de gen, locul predării este la domiciliul sau la sediul debitorului obligaţiei de predare, de la data încheierii contractului, conform principiului că plata este cherabilă, şi nu portabilă [art. 1494 alin. (1) lit. c) C. civ.]; în cazul în care bunurile de gen care trebuie predate constau într-o sumă de bani, atunci „obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii” [art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ.]. [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 84; GH. BELEIU, op. cit., p. 102; E. CHELARU, Drept civil..., p. 82. [2] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 95-98. [3] Idem, p. 96.

112

Drept civil. Partea generală. Persoanele

3.2.5. După cum se pot sau nu se pot schimba unele cu altele După acest criteriu, bunurile sunt fungibile sau nefungibile (art. 543 C. civ.); astfel: a) bunuri fungibile sunt acelea determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi schimbate, înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii civile; în principiu, numai bunurile determinate generic (de gen) sunt fungibile [art. 543 alin. (2) C. civ.]; b) bunuri nefungibile sunt acelea care nu pot fi schimbate unele cu altele în executarea unei obligaţii civile, care au o anumită individualitate; sunt nefungibile, în principiu, bunurile determinate individual (certe). Subiectele raportului juridic civil pot conveni ca un bun fungibil să fie considerat nefungibil şi invers [art. 543 alin. (3) C. civ.]. De exemplu, o maşină de cusut Singer este un bun fungibil, dar poate deveni nefungibil prin convenţia părţilor unui contract de vânzare; un câine de rasă cu pedigri este un bun nefungibil, dar poate deveni fungibil prin convenţia părţilor unui contract de schimb. Importanţa clasificării se evidenţiază în materia executării obligaţiilor civile. Astfel, dacă debitorul datorează un bun fungibil, el se poate libera de obligaţie dacă predă creditorului un bun de acelaşi gen şi aceeaşi calitate; de exemplu, în cazul contractului de depozit, în art. 2105 alin. (1) C. civ. se arată că, atunci când sunt remise fonduri băneşti sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, acestea devin proprietatea celui care le primeşte şi nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor; dacă debitorul datorează un bun nefungibil, el face o plată valabilă numai dacă predă bunul nefungibil care face obiectul raportului juridic dintre el şi creditor.

3.2.6. După cum întrebuințarea bunurilor conduce sau nu la consumarea substanței lor Conform acestui criteriu, bunurile sunt consumptibile sau neconsumptibile (art. 544 C. civ.): a) bunuri consumptibile sunt bunurile mobile care la prima lor întrebuinţare obişnuită îşi consumă substanţa sau sunt înstrăinate; de exemplu, alimentele [art. 544 alin. (2) C. civ.]; b) bunuri neconsumptibile sunt acelea care printr-o întrebuinţare normală nu îşi consumă substanţa, ele putând fi utilizate în mod repetat sau continuu; de exemplu, terenurile. Subiectele raportului juridic civil pot conveni ca bunurile consumptibile prin natura lor să devină neconsumptibile dacă, prin act juridic, li se schimbă întrebuinţarea [art. 544 alin. (3) C. civ.]. Majoritatea bunurilor consumptibile sunt şi fungibile, iar cele neconsumptibile sunt şi nefungibile. Însă există situaţii când un bun neconsumptibil este şi fungibil, cum ar fi cazul a două pulovere de acelaşi model, calitate şi producător.

II. Raportul juridic civil

113

Importanţa clasificării se regăseşte în materia contractului de împrumut şi a uzufructului. Astfel, obiectul contractului de împrumut de folosinţă (comodatul) îl poate forma numai un bun neconsumptibil, pe când obiectul contractului de împrumut de consumaţie poate fi numai un bun consumptibil (art. 2146 şi art. 2158 C. civ.). În cazul uzufructului, când obiectul este un bun neconsumptibil, uzufructuarul trebuie să îi conserve substanţa şi să îl restituie proprietarului la încetarea uzufructului (art. 703 şi art. 713 C. civ.[1]); dacă uzufructul are ca obiect bunuri consumptibile, se transformă într-un cvasiuzufruct, iar uzufructuarul are obligaţia de a restitui proprietarului bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare cu cele primite (art. 712 C. civ.).

3.2.7. După posibilitatea împărțirii bunurilor, fără a li se schimba des nația În funcţie de acest criteriu, bunurile sunt divizibile şi bunuri indivizibile (art. 545 C. civ.): a) bunuri divizibile sunt acelea care se pot împărţi fără a li se schimba destinaţia; de exemplu, o bucată de caş, o tonă de cărbune etc.; b) bunuri indivizibile sunt acelea care nu pot fi împărţite, deoarece împărţirea ar face improprie folosinţa lor conform destinaţiei; de exemplu, o bicicletă, o rochie, un animal viu etc. Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil [art. 545 alin. (3) C. civ.]. Importanţa clasificării rezultă din materia partajului şi a obligaţiilor cu pluralitate de subiecte. În ceea ce priveşte partajul[2], se pot împărţi doar bunurile divizibile între coproprietari sau coindivizari; bunurile indivizibile, care intră în masa de împărţit, se atribuie unuia dintre aceştia, ceilalţi primind alte bunuri, sau bunurile indivizibile se scot la licitaţie şi se împarte suma de bani obţinută. Potrivit art. 676 alin. (2) C. civ., „Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va face în unul dintre următoarele moduri: a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora; b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publică, în condiţiile legii, şi distribuirea preţului către coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei”. În cazul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte, când obiectul obligaţiei este un bun divizibil, fiecare debitor este liberat de obligaţie dacă plăteşte partea [1]

Pentru detalii, a se vedea V. STOICA, Drept civil..., p. 217-218. Partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de coproprietate sau indiviziune, fiecare coproprietar sau coindivizar devenind proprietar exclusiv asupra unei părţi determinate sau asupra unui bun din masa de împărţit (a se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 89); a se vedea şi D.C. TUDURACHE, Drepturile creditorilor la partaj, în Revista de Ştiinţe Juridice, vol. XXIV, nr. 2/2013, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 100-106. [2]

114

Drept civil. Partea generală. Persoanele

care îi revine; dacă obiectul obligaţiei este un bun indivizibil, acea obligaţie este indivizibilă prin natura ei şi fiecare debitor va fi ţinut să execute întreaga datorie[1].

3.2.8. După corelația dintre bunuri După corelaţia dintre bunuri, bunurile sunt principale şi bunuri accesorii (art. 546 C. civ.): a) bunurile principale au o existenţă de sine stătătoare şi pot fi folosite independent de alte bunuri; b) bunurile accesorii nu pot fi folosite decât în legătură cu un bun principal; conform art. 546 alin. (1) C. civ., „Bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare”; destinaţia comună a bunurilor poate fi stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri [art. 546 alin. (2) C. civ.]; de exemplu, beţele de la schiuri, lopeţile de la barcă etc. Importanţa clasificării constă în aceea că bunurile accesorii urmează soarta bunurilor principale. Aceasta reiese din dispoziţiile art. 546 alin. (3) C. civ.: „Dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal”. De exemplu, dacă o pereche de schiuri formează obiectul material al unui raport juridic ce are ca izvor un contract de vânzare, atunci beţele schiurilor, ca bun accesoriu, vor fi vândute împreună cu bunul principal, schiurile. Este posibil însă ca prin voinţa subiectelor să se deroge de la această regulă. Conform art. 546 alin. (4)-(6) C. civ., încetarea calităţii de bun accesoriu nu poate fi opusă unui terţ care a dobândit anterior drepturi privitoare la bunul principal. Separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlătură această calitate. Drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia în bun accesoriu. Clasificarea bunurilor în principale şi accesorii şi clasificarea drepturilor în principale şi accesorii nu se confundă. Astfel, asupra unui bun principal poate exista un drept real accesoriu; de exemplu, se instituie ipoteca asupra unui apartament; asupra unui bun accesoriu poate exista un drept real principal; de exemplu, asupra beţelor de schi se exercită dreptul de proprietate al proprietarului[2].

3.2.9. După cum bunurile sunt producătoare de fructe sau nu După acest criteriu, există bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere, astfel: a) bunuri frugifere sunt acelea care produc alte bunuri, numite fructe, în mod periodic, fără a li se consuma substanţa; [1] [2]

A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 60; G. BOROI, op. cit., p. 87. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 87-88; GH. BELEIU, op. cit., p. 105.

II. Raportul juridic civil

115

b) bunuri nefrugifere sunt cele care nu pot produce alte bunuri fără a li se consuma substanţa. Potrivit art. 548 C. civ., fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanţa acestuia. Există trei categorii de fructe: naturale, industriale şi civile (fructele civile se numesc şi venituri): – fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia şi sporul animalelor; de exemplu, fructele de pădure, vânatul etc.; – fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel; de exemplu, recolta de cartofi culeasă de pe un teren etc.; – fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile,venitul rentelor şi dividendele. Există şi o altă categorie de bunuri, numite producte, pentru a căror producere bunul din care provin îşi consumă sau îşi diminuează substanţa; de exemplu, marmura dintr-o carieră, lemnul tăiat dintr-o pădure etc. (art. 549 C. civ.). Importanţa clasificării reiese din determinarea modului de dobândire a diferitelor categorii de fructe şi producte; astfel, potrivit art. 550 C. civ., „(1) Fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel. (2) Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale se dobândeşte la data separării de bunul care le-a produs. (3) Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi. (4) Cel care, fără acordul proprietarului, avansează cheltuielile necesare pentru producerea şi perceperea fructelor sau productelor poate cere restituirea cheltuielilor. (5) În acest caz, produsele sau contravaloarea acestora pot fi reţinute până la restituirea cheltuielilor. Cu toate acestea, proprietarul poate cere obligarea posesorului la predarea produselor ori a contravalorii acestora dacă furnizează o garanţie îndestulătoare”. Importanţa clasificării reiese şi din stabilirea titularului unui drept asupra acestor bunuri; de exemplu, posesorul de bună-credinţă culege şi păstrează fructele (nu şi productele, care se cuvin proprietarului); conform art. 928 C. civ., posesorul poate dobândi proprietatea asupra bunului posedat sau, după caz, asupra fructelor produse de acesta; uzufructuarul are dreptul la fructe (nu şi la producte)[1]; potrivit art. 710 şi art. 711 C. civ., fructele naturale şi industriale percepute după constituirea uzufructului aparţin uzufructuarului, iar cele percepute după stingerea uzufructului revin nudului proprietar, fără a putea pretinde unul altuia despăgubiri pentru cheltuielile ocazionate de producerea lor; fructele civile se cuvin uzufructuarului proporţional cu durata uzufructului, dreptul de a le pretinde dobândindu-se zi cu zi.

[1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 85-86.

Capitolul al III-lea. Actul juridic civil Secțiunea 1. Noțiune Izvoarele raportului juridic civil sunt faptele juridice. Acestea se împart în evenimente şi acţiuni omeneşti. Acţiunile omeneşti sunt, la rândul lor, acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice – şi în această categorie intră actul juridic civil – şi acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc totuşi, în temeiul legii – din această categorie făcând parte faptele licite şi faptele ilicite. Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă sau acordul de voinţe, după caz, realizat cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge un raport juridic civil concret[1]. Noţiunea de act juridic civil are două accepţiuni, şi anume: – actul juridic în sens de operaţiune juridică (negotium); de exemplu, acordul de voinţe realizat pentru încheierea unui contract de vânzare; – actul juridic în sens de instrument de probă (instrumentum), adică de înscris constatator al manifestării de voinţă[2]; de exemplu, înscrisul autentic care constată încheierea contractului de vânzare. Legiuitorul foloseşte noţiunea de act juridic în ambele accepţiuni, uneori chiar împreună în aceeaşi normă juridică. De exemplu, art. 1191 alin. (1) C. civ. 1864 prevedea: „Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”. Prima utilizare în text a noţiunii de act juridic semnifică operaţiunea juridică, iar noţiunea de act autentic şi act sub semnătură privată semnifică instrumentul de probă, înscrisurile care constată manifestarea de voinţă. În noul Cod de procedură civilă, legiuitorul, pentru a evita confuziile, atunci când se referă la actul juridic în sens de operaţiune, foloseşte denumirea de „act”, iar când se referă la actul juridic ca instrument de probă, foloseşte denumirea de „înscris”; de exemplu, art. 250 arată că dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii ş.a. Actul juridic, ca manifestare de voinţă, se regăseşte în toate ramurile de drept. Pentru dreptul privat (în care intră dreptul civil, dreptul familiei, dreptul [1] A se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 109; G. BOROI, op. cit., p. 151; D. COSMA, op. cit., p. 14. O altă definiţie dată actului juridic civil: „actul juridic este o acţiune prin care omul caută cu lumânarea un anumit efect juridic” (P. V ASILESCU , Drept civil. Obligaţii…, p. 229; P. VASILESCU, Actul juridic, în I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 423). [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 152.

III. Actul juridic civil

117

comercial, dreptul muncii, dreptul internaţional privat), actul juridic civil reprezintă dreptul comun. Aceasta înseamnă că regimul juridic al actului juridic civil se aplică şi celorlalte acte juridice de drept privat[1].

Secțiunea a 2-a. Clasificarea actelor juridice civile Actele juridice civile pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care vor fi reţinute cele reprezentative: a) după numărul părţilor, actele juridice civile sunt: unilaterale, bilaterale şi multilaterale; b) după scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice sunt: cu titlu gratuit şi cu titlu oneros; c) după momentul în care îşi produc efectele, actele juridice sunt: acte juridice între vii şi acte juridice pentru cauză de moarte; d) după modul lor de formare, actele juridice civile sunt: consensuale, solemne şi reale; e) după efectele pe care le produc, actele juridice civile sunt: constitutive, translative şi declarative; f) după importanţa actului juridic în raport cu un bun sau cu un patrimoniu, actele juridice civile sunt: de conservare, de administrare şi de dispoziţie; g) după rolul recunoscut de lege voinţei părţilor în determinarea conţinutului actelor juridice, acestea sunt: acte juridice subiective şi acte juridice condiţie; h) după corelaţia dintre ele, actele juridice sunt: principale şi accesorii; i) după posibilitatea încadrării lor juridice în unul din tipurile de acte juridice reglementate expres de lege, actele juridice sunt: tipice sau numite şi atipice sau nenumite; j) după modul de încheiere a actelor juridice civile, acestea sunt: acte juridice strict personale şi acte juridice prin reprezentare; k) după modul lor de executare, actele juridice sunt: acte cu executare imediată (dintr-o dată) şi acte cu executare succesivă. Actele juridice clasificate vor fi analizate pe rând în continuare.

§1. După numărul părților Prin parte a unui act juridic civil se înţelege persoana sau persoanele care are/au o poziţie unitară şi identică faţă de interesul promovat în act[2]. Actele juridice civile, după numărul părţilor, sunt: unilaterale, bilaterale şi multilaterale: a) actul juridic unilateral reprezintă manifestarea de voinţă a unei singure părţi, a autorului său (art. 1324 C. civ.); de exemplu, testamentul, renunţarea la succesiune, promisiunea publică de recompensă ş.a.; [1] [2]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 358. A se vedea şi D. COSMA, op. cit., p. 27.

118

Drept civil. Partea generală. Persoanele

b) actul juridic bilateral reprezintă manifestarea de voinţă concordantă, acordul de voinţe a două părţi cu interese diferite; actul juridic bilateral tipic este contractul sau convenţia; de exemplu, contractul de vânzare, contractul de întreţinere ş.a. Deşi în art. 1166 C. civ. legiuitorul defineşte contractul ca fiind acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane, şi nu părţi, preluând ca atare vechea reglementare (art. 942 C. civ. 1864), în articolele următoare foloseşte, în mod corect, noţiunea de parte; c) actul juridic multilateral reprezintă manifestarea de voinţă a trei sau mai multor părţi cu interese contrare; de exemplu, contractul de tranzacţie[1] cu cel puţin trei părţi. Clasificarea actelor juridice în unilaterale şi bilaterale, după criteriul numărului părţilor, nu trebuie confundată cu clasificarea contractelor în unilaterale şi bilaterale, care se face în funcţie de criteriul conţinutului lor[2]. Potrivit art. 1171 C. civ., „Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi” (s.n.). Astfel, contractul unilateral (care este un act juridic bilateral) reprezintă contractul care dă naştere la obligaţii numai pentru o parte; de exemplu, contractul de donaţie (astfel, în cazul contractului de donaţie, obligaţii are numai donatorul, care trebuie să predea donatarului obiectul donat; donatarul nu are obligaţii; cele două părţi au însă interese contrare, de aceea, actul juridic este bilateral), contractul de depozit gratuit, contractul de împrumut de folosinţă ş.a.; contractul bilateral (sau sinalagmatic), care este tot un act juridic bilateral, dă naştere la obligaţii reciproce între părţi, fiecare parte având atât calitatea de debitor, cât şi calitatea de creditor; de exemplu, contractul de arendare (în cazul acestui contract, obligaţii au atât arendatorul – proprietarul bunului agricol arendat –, cât şi arendaşul; ele sunt părţi cu interese contrarii), contractul de vânzare, contractul de întreţinere ş.a. Importanţa clasificării constă în următoarele: – cercetarea validităţii actelor juridice se face diferit; în cazul actelor juridice unilaterale se cercetează existenţa manifestării de voinţă a unei singure părţi, iar în cazul actelor juridice bi sau multilaterale se cercetează existenţa acordului de voinţe al părţilor; – în ceea ce priveşte condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru existenţa viciilor de consimţământ, acestea sunt diferite; în cazul actelor bilaterale, eroarea viciază consimţământul dacă cealaltă parte, cocontractantul, ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului [art. 1207 alin. (1) C. civ.]; la actele unilaterale această [1] Tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă [art. 2267 alin. (1) C. civ.]. A se vedea şi FR. DEAK, Contracte civile..., p. 555; L. STĂNCIULESCU, op. cit., p. 466 şi urm. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 154.

III. Actul juridic civil

119

problemă nu se poate pune, pentru că nu există un cocontractant[1]; în actele bilaterale, dolul (adică inducerea în eroare) viciază consimţământul dacă emană de la cocontractant (reprezentantul, prepusul, gerantul afacerilor cocontractantului), nu şi de la un terţ, cu excepţia situaţiei în care cocontractantul a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul comis de terţ la încheierea contractului (art. 1214 şi art. 1215 C. civ.); în actele unilaterale, dolul poate proveni numai de la un terţ, pentru că nu există cocontractant; – referitor la revocarea actelor, actele bilaterale pot fi revocate prin acordul de voinţe al părţilor, adică în acelaşi mod în care au fost încheiate (principiul simetriei de formă); actele unilaterale sunt, în principiu, irevocabile (cu unele excepţii expres prevăzute de lege).

§2. După scopul urmărit la încheierea lor În funcţie de scop, actele juridice sunt cu titlu oneros şi cu titlu gratuit[2] (art. 1172 C. civ.): a) actul juridic cu titlu gratuit este acela prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj [art. 1172 alin. (2) C. civ.]; de exemplu, contractul de donaţie, contractul de depozit gratuit ş.a. Actele juridice cu titlu gratuit pot fi clasificate, la rândul lor, în acte juridice dezinteresate şi liberalităţi. Actul juridic dezinteresat este acela prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial unei persoane, fără ca prin aceasta să îşi micşoreze patrimoniul[3]; de exemplu, împrumutul de folosinţă (art. 2146 C. civ.). Liberalitatea este actul prin care dispunătorul măreşte patrimoniul unei persoane prin micşorarea propriului patrimoniu; conform art. 984 C. civ., liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane. Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament. Donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar (art. 985 C. civ.). Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulţi legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate (art. 986 C. civ.). Deşi Codul civil arată că nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau legat, în Legea nr. 32/1994 a sponsorizării (lege specială faţă de Codul civil, care reprezintă legea generală), în vigoare, este reglementată o formă de liberalitate numită mecenat[4]; [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 30. Pentru dezvoltări, a se vedea T. PRESCURE, Izvoarele raportului juridic civil, în T. PRESCURE, R. MATEFI, op. cit., p. 129-131. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 155-156; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 400-401. [4] Mecenatul este un act de liberalitate prin care o persoană fizică sau juridică, numită mecena, transferă, fără obligaţie de contrapartidă directă sau indirectă, dreptul său de [2]

120

Drept civil. Partea generală. Persoanele

b) actul juridic cu titlu oneros este acela prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate [art. 1172 alin. (1) C. civ.]; deci fiecare parte urmăreşte un folos patrimonial; de exemplu, în contractul de vânzare, vânzătorul urmăreşte obţinerea preţului, iar cumpărătorul obţinerea bunului. Actele juridice cu titlu oneros se clasifică, la rândul lor, în acte juridice comutative şi acte juridice aleatorii. Actul juridic comutativ este acela în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă [art. 1173 alin. (1) C. civ.]. De exemplu, în contractul de depozit remunerat, deponentul are obligaţia de a plăti remuneraţia stabilită de părţi prin contract, iar depozitarul are obligaţia de a păstra lucrul şi de a-l restitui deponentului aşa cum au convenit părţile[1]. Actul juridic aleatoriu este acela care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune, totodată, la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert [art. 1173 alin. (2) C. civ.][2]; de exemplu, contractul de rentă viageră (reglementat în art. 2242 şi urm. C. civ.); contractul de întreţinere (reglementat în art. 2254 şi urm. C. civ., contract nenumit în vechea reglementare); astfel, de exemplu, în contractul de întreţinere, întreţinătorul nu ştie, la data încheierii contractului, dacă valoarea întreţinerii pe care o va presta întreţinutului până la sfârşitul vieţii acestuia va fi mai mare sau mai mică decât valoarea bunului pe care întreţinutul i l-a transmis în schimb; de asemenea, nici întreţinutul nu cunoaşte acest lucru; întinderea prestaţiilor părţilor depinde de un eveniment viitor şi incert, adică, în acest caz, de durata vieţii întreţinutului[3]. Importanţa clasificării constă în regimul juridic diferit al celor două categorii de acte. Astfel: – în ceea ce priveşte condiţiile de validitate, legiuitorul impune condiţii speciale pentru capacitatea de a încheia un act juridic cu titlu gratuit; de exemplu, conform Codului civil, persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (adică minorul şi persoana pusă sub interdicţie judecătorească) nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi [art. 988 alin. (1)][4]; – în cazul actelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor şi răspunderea contractuală sunt reglementate de lege cu mai multă severitate decât în cazul actelor proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare către o persoană fizică, ca activitate filantropică cu caracter umanitar, pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniile: cultural, artistic, medico-sanitar sau ştiinţific – cercetare fundamentală şi aplicată [art. 1 alin. (3) din Legea nr. 32/1994 a sponsorizării]. [1] A se vedea FR. DEAK, Contracte civile..., p. 380-389; art. 2103 şi urm. C. civ. A se vedea şi P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 264. [2] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 67. [3] A se vedea FR. DEAK, Contracte civile..., p. 533-547. [4] În vechea reglementare, minorul sub 16 ani nu putea dispune prin testament, iar cel care împlinise 16 ani putea dispune numai de jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă ar fi fost major (art. 806-807 C. civ. 1864).

III. Actul juridic civil

121

cu titlu gratuit, deoarece, în cazul primelor, părţile îşi procură foloase patrimoniale reciproce, iar în cazul actelor cu titlu gratuit dispunătorul procură un avantaj, fără a primi ceva în schimb; de exemplu, în cazul contractului de mandat, care poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, după cum mandatarul este remunerat sau nu, în caz de culpă a mandatarului, când mandatul este fără plată, răspunderea este mai puţin severă [art. 2018 C. civ.]; – condiţiile de formă cerute la încheierea actelor cu titlu gratuit sunt mai severe; de exemplu, contractul de donaţie se încheie, sub sancţiunea nulităţii absolute, în forma înscrisului autentic (art. 1011 C. civ.); testamentul este un act solemn; contractul de vânzare, care este un act juridic cu titlu oneros, se încheie, de regulă, prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, nefiind necesară respectarea vreunei condiţii de formă.

§3. După momentul în care își produc efectele În funcţie de acest criteriu, actele juridice se împart în: acte juridice între vii şi acte juridice pentru cauză de moarte: a) actul juridic între vii (inter vivos) este acela care se încheie fără a avea în vedere moartea părţilor şi ale cărui efecte se produc în timpul vieţii acestora; de exemplu, contractul de vânzare, contractul de donaţie; b) actul juridic pentru cauză de moarte (mortis causa) este acela care se încheie în considerarea morţii autorului lui şi ale cărui efecte se produc după încetarea din viaţă a acestuia; de exemplu, testamentul. Importanţa clasificării reiese din aceea că actele juridice pentru cauză de moarte au un regim juridic distinct. Astfel, acestea sunt reglementate detaliat de lege, adică sunt acte juridice tipice sau numite, pe când actele juridice între vii pot fi şi atipice sau nenumite, nu numai tipice. Actele juridice pentru cauză de moarte sunt supuse unor condiţii mai restrictive în ceea ce priveşte capacitatea părţilor, comparativ cu cele între vii; de asemenea, ele se încheie, ca regulă, în formă solemnă, pe când actele juridice între vii sunt, ca regulă, consensuale[1].

§4. După modul lor de formare Actele juridice civile sunt consensuale, solemne şi reale: a) actul juridic consensual este acela care se încheie valabil prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, fără să fie necesară îndeplinirea vreunei formalităţi [art. 1174 alin. (2) C. civ.]. De exemplu, conform art. 1674 C. civ., contractul de vânzare se încheie între părţi şi proprietatea asupra lucrului vândut se transferă de la vânzător la cumpărător, de îndată ce părţile şi-au dat acordul asupra lucrului şi asupra preţului, chiar dacă lucrul încă nu s-a predat şi preţul încă nu s-a plătit. Acesta este principiul consensualismului. Actul juridic con[1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 160.

122

Drept civil. Partea generală. Persoanele

sensual reprezintă regula. Cu toate acestea, în multe cazuri, deşi părţile pot, teoretic, să aleagă forma de manifestare a voinţei lor, pentru a asigura proba actului juridic sunt constrânse să îl încheie într-o anumită formă[1]. b) actul juridic solemn este acela care se încheie valabil numai atunci când manifestarea de voinţă a părţilor îmbracă o anumită formă, expres prevăzută de lege [art. 1174 alin. (3) C. civ.]. De exemplu, testamentul olograf este un act solemn, pentru că el se încheie valabil numai dacă este scris în întregime, semnat şi datat de mâna testatorului (art. 1041 C. civ.); de asemenea, contractul de vânzare având ca obiect un teren este un act solemn, pentru că este valabil încheiat numai dacă îmbracă forma autentică (a înscrisului notarial)[2]. Numai anumite acte juridice sunt solemne. Deci actul juridic solemn reprezintă excepţia. Nerespectarea formei stabilite de lege pentru actele solemne, care este o condiţie de validitate a acestora, este sancţionată cu nulitatea absolută; c) actul juridic real este acela care nu se încheie valabil decât dacă manifestarea de voinţă a părţilor este însoţită de remiterea materială a lucrului, care face obiectul actului juridic [art. 1174 alin. (4) C. civ.]. De exemplu, contractul de depozit, contractul de împrumut etc.[3] Importanţa clasificării rezultă din următoarele: – nerespectarea condiţiilor de formă cerute pentru încheierea unui act solemn se sancţionează cu nulitatea absolută; actele nesolemne sunt valabile indiferent de forma adoptată de părţi; – dacă un act juridic solemn se încheie prin mandatar (reprezentant convenţional), împuternicirea dată acestuia trebuie să îmbrace tot forma solemnă, conform principiului simetriei de formă a actelor juridice (art. 1301 C. civ.); de asemenea, conform aceluiaşi principiu, modificarea unui act solemn se poate face tot printr-un act solemn (de exemplu, eliminarea unei dispoziţii dintr-un testament olograf se poate face numai dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă cerute pentru încheierea testamentului olograf[4]); – regulile de probă diferă în funcţie de categoria din care face parte actul juridic; de exemplu, actele juridice solemne, care sunt nule pentru că nu s-a respectat forma cerută de lege la încheierea lor, nu pot fi probate cu niciun mijloc de probă, chiar dacă părţile pretind că şi-au dat consimţământul[5].

§5. După efectele pe care le produc Actele juridice civile sunt constitutive, translative şi declarative: [1]

A se vedea P. VASILESCU, Actul juridic…, p. 452-453. A se vedea art. 1676 şi art. 888 C. civ. A se vedea şi V. STOICA, op. cit., p. 137. [3] Pentru explicaţii detaliate cu privire la actul juridic real, a se vedea P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 259-261. [4] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 54. [5] Idem, p. 55. [2]

III. Actul juridic civil

123

a) actul juridic constitutiv este acela care dă naştere unor drepturi subiective civile care nu au existat anterior[1]; ele se nasc, în principiu, la data încheierii actului, care produce astfel efecte numai pentru viitor[2]; de exemplu, actul juridic prin care se constituie o ipotecă[3], actul juridic prin care se instituie un uzufruct, partajul (art. 680 C. civ., care în vechea reglementare era un act juridic declarativ) ş.a.; b) actul juridic translativ este acela prin care se transmit drepturi subiective civile din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane[4]; de exemplu, contractul de vânzare, de donaţie, de schimb ş.a.; c) actul juridic declarativ este acela care constată drepturi subiective civile preexistente, clarificându-le, consolidându-le sau definitivându-le; de exemplu, tranzacţia este, de regulă, un act juridic declarativ[5]; actul juridic de confirmare a unui act juridic anulabil pentru un viciu de consimţământ[6]. Importanţa clasificării constă în următoarele: – în timp ce actele constitutive şi translative îşi produc efectele numai pentru viitor, actele declarative au efect retroactiv; – în cazul actelor constitutive şi al celor declarative, întinderea drepturilor subiective civile care se dobândesc se stabileşte de către părţi; în cazul actelor translative, prin care se transmit drepturi existente, întinderea drepturilor este prestabilită[7]; – numai actele translative şi cele constitutive, dacă sunt contracte sinalagmatice, sunt supuse rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiilor asumate de părţi (art. 1549 C. civ.).

§6. După importanța actului juridic în raport cu un bun sau cu un patrimoniu Actele juridice civile sunt de conservare, de administrare şi de dispoziţie: a) actul juridic de conservare este acela a cărui încheiere are ca scop păstrarea unui drept subiectiv civil sau preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Un asemenea act juridic implică cheltuieli minime faţă de valoarea dreptului păstrat ori salvat şi, de aceea, este întotdeauna util patrimoniului. De exemplu, întreruperea cursului prescripţiei extinctive prin introducerea cererii de chemare în judecată preîntâmpină pierderea dreptului la acţiune care urmează să se prescrie; [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 157. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 48. [3] Art. 2343 şi urm. C. civ.; a se vedea şi C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 440 şi urm. [4] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 157. [5] A se vedea FR. DEAK, Contracte civile..., p. 562-563. [6] A se vedea P. VASILESCU, Actul juridic…, p. 472. [7] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 69. [2]

124

Drept civil. Partea generală. Persoanele

b) actul juridic de administrare este acela care are ca scop punerea în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu, fără a depăşi limitele unei exploatări normale a acestora. Punerea în valoare a unui bun înseamnă, de exemplu, culegerea fructelor (industriale sau civile), repararea imobilelor, locaţiunea lor[1] ş.a. Punerea în valoare a unui patrimoniu înseamnă gestionarea patrimoniului, ceea ce include atât acte de exploatare normală a acestuia, care nu implică înstrăinarea de bunuri, cât şi acte de dispoziţie cu privire la anumite bunuri din patrimoniu, care, raportate la patrimoniu, reprezintă acte de administrare. De exemplu, înstrăinarea unor bunuri perisabile din patrimoniu reprezintă un act de dispoziţie raportat la aceste bunuri, dar un act de administrare raportat la patrimoniu în ansamblul său[2]; c) actul juridic de dispoziţie este acela care are ca scop ieşirea unor bunuri din patrimoniu (de exemplu, prin contractul de vânzare, de donaţie) sau grevarea cu sarcini reale a acestora (de exemplu, prin contractul de ipotecă, de gaj). Importanţa clasificării rezultă din următoarele: – în ceea ce priveşte capacitatea de a încheia acte juridice, actele de conservare pot fi încheiate de persoanele fizice capabile, de către cele cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dar şi de persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu; de exemplu, pot fi încheiate de către minorul sub 14 ani sau de persoana pusă sub interdicţie judecătorească, pentru că asemenea acte nu sunt susceptibile de a-l prejudicia pe incapabil[3]; actele de administrare pot fi încheiate de persoanele capabile şi de persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţarea ocrotitorului legal, cu condiţia ca acestea să nu îl prejudicieze pe minor; pentru incapabili, ele se încheie de reprezentantul legal al acestora, fără să aibă nevoie de încuviinţarea instanţei de tutelă; actele de dispoziţie pot fi încheiate de persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină, de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dar cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi a instanţei de tutelă, precum şi, când este cazul, cu avizul consiliului de familie; pentru incapabili, actele de dispoziţie se încheie de reprezentantul lor legal cu încuviinţarea instanţei de tutelă, precum şi, când este cazul, cu avizul consiliului de familie[4]; – referitor la reprezentarea convenţională, actele juridice de dispoziţie care se încheie prin reprezentant (mandatar) presupun existenţa unui mandat special; celelalte acte juridice pot fi încheiate de mandatarul care are mandat general (art. 2016 C. civ.). [1]

A se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 117. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 158; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 69; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 385-386. [3] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 47. [4] Pentru detalii, a se vedea capacitatea subiectelor raportului juridic civil, aşa cum a fost tratată în prezentul manual. [2]

III. Actul juridic civil

125

§7. După rolul recunoscut de lege voinței părților în determinarea conținutului actelor juridice Acestea sunt: acte juridice subiective şi acte juridice condiţie: a) actul juridic subiectiv este acela prin care părţile determină, prin voinţa lor, conţinutul lui, putând deroga de la normele juridice dispozitive care îl reglementează. Majoritatea actelor juridice civile fac parte din această categorie; b) actul juridic condiţie este acela în care manifestarea de voinţă a părţilor are doar rolul de a încheia un act juridic, al cărui conţinut este predeterminat de norme juridice imperative, de la care părţile nu pot deroga. Deci încheierea actului juridic este doar condiţia necesară pentru ca un anumit statut legal să devină aplicabil părţilor[1]. De exemplu, încheierea căsătoriei, încheierea unei adopţii, recunoaşterea de paternitate, precum şi aşa-numitele contracte forţate sau impuse, cum sunt contractul de asigurare obligatorie auto, contractul de asigurare obligatorie de locuinţe[2] ş.a. Normele prin care sunt reglementate actele juridice condiţie sunt imperative, autonomia de voinţă a părţilor şi libertatea contractuală fiind îngrădite din considerente de ordine publică[3]. Importanţa clasificării constă în aprecierea condiţiilor de validitate a manifestării de voinţă a părţilor. Astfel, în cazul actelor juridice condiţie, prin voinţa părţilor, nu se poate deroga de la reglementarea lor legală; de exemplu, actul juridic de căsătorie nu poate fi un act afectat de modalităţi, sub sancţiunea nulităţii absolute[4]. În cazul actelor juridice subiective, părţile pot deroga de la normele juridice dispozitive. Actele juridice condiţie sunt întotdeauna tipice (numite), pe când cele subiective pot fi şi atipice (nenumite).

§8. După corelația dintre ele Actele juridice sunt principale şi accesorii: a) actul juridic principal este acela care are o existenţă de sine stătătoare, independentă. Majoritatea actelor juridice sunt principale; b) actul juridic accesoriu este acela care depinde de un act juridic principal. De exemplu, contractul de ipotecă depinde de contractul principal de împrumut. Importanţa clasificării constă în aceea că validitatea actelor juridice accesorii se apreciază nu numai în raport de propriile elemente, ca în cazul actelor juridice principale, ci şi în funcţie de validitatea actului juridic principal, conform principiului accesoriul urmează soarta principalului. De exemplu, încetarea [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 56; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 70. A se vedea, pentru detalii, L. POP, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Volumul II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 130-132. [3] A se vedea T. PRESCURE, Izvoarele..., p. 138. [4] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 56. [2]

126

Drept civil. Partea generală. Persoanele

actului juridic principal va atrage şi încetarea actului juridic accesoriu (nu însă şi invers); în exemplul de mai sus, dacă împrumutul este restituit şi contractul încetează, atunci încetează şi contractul de ipotecă, ce garanta împrumutul.

§9. După posibilitatea încadrării lor juridice în unul dintre purile de acte juridice reglementate expres de lege Actele juridice sunt tipice sau numite şi atipice sau nenumite: a) actul juridic tipic sau numit este acela care corespunde unui anumit tip abstract de act prevăzut de actele normative civile şi care poartă o anumită denumire; de exemplu, contractul de vânzare, de donaţie, testamentul etc.; b) actul juridic atipic sau nenumit este acela care nu se încadrează în vreun tip abstract de act prevăzut de lege, fiind încheiat de părţi potrivit voinţei şi intereselor lor, conform principiului consensualismului şi al libertăţii actelor juridice (art. 1169 C. civ.). Importanţa clasificării constă în determinarea regulilor aplicabile acestor categorii de acte juridice. Astfel, pentru actele juridice tipice, dispoziţiile supletive care reglementează actul juridic abstract din care fac parte sunt aplicabile în mod automat, dacă părţile nu au derogat de la ele, fără a fi necesară reproducerea lor în conţinutul actelor. Pentru actele juridice atipice, se aplică regulile stabilite de părţi, iar dacă au lăsat aspecte nereglementate, se aplică regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1168 C. civ.)[1]. În măsura în care sunt reglementate de lege, actele juridice atipice pot deveni tipice. De exemplu, contractul de întreţinere (care în vechea legislaţie nu era reglementat, dar pe care Codul civil îl prevede în art. 2254-2263), contractul de sponsorizare[2].

§10. După modul de încheiere a actelor juridice civile Actele sunt: acte juridice strict personale şi acte juridice prin reprezentare: a) actele juridice personale sau intuitu personae, care se încheie în considerarea calităţilor persoanei, pot fi strict personale şi simplu personale[3]. Cele strict personale pot fi încheiate exclusiv în considerarea calităţilor subiective ale unei persoane (de exemplu, testamentul încheiat în favoarea concubinei). În actele juridice simplu personale, calităţile persoanei sunt importante la încheierea actului, dar nu mai condiţionează consimţământul ca în cazul actelor strict [1] În vechea reglementare se aplicau regulile generale din materia obligaţiilor, şi nu normele juridice care reglementau acte juridice tipice asemănătoare. [2] Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările şi completările ulterioare. A se vedea şi G. BOROI, op. cit., p. 163-164. [3] A se vedea, pentru detalii, P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 262-263.

III. Actul juridic civil

127

personale. În această categorie intră: contractul de donaţie, de mandat, de antrepriză, de editare etc. (de exemplu, contractul de mandat prin care un anumit avocat este angajat pentru reprezentarea clientului într-un proces). Actul juridic strict personal este acela care, prin natura lui sau potrivit legii, nu poate fi încheiat prin reprezentare; de exemplu, căsătoria, testamentul[1]; b) actul juridic prin reprezentare este acela care poate fi încheiat nu numai personal, ci şi prin intermediul unui reprezentant. Regula este că actele juridice se pot încheia prin reprezentare. Actele juridice strict personale reprezintă excepţia. Actele juridice simplu personale pot fi încheiate prin reprezentare. Importanţa clasificării reiese din aprecierea validităţii încheierii acestor categorii de acte. Astfel, actele strict personale nu pot fi încheiate decât de persoanele fizice expres prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii. Validitatea actelor juridice încheiate prin reprezentant se va determina şi în funcţie de persoana reprezentantului[2]. Actele strict personale, de regulă, se sting prin moartea uneia dintre părţi, nefiind susceptibilă continuarea lor pe cale succesorală[3].

§11. După modul de executare Actele juridice sunt: acte cu executare imediată (dintr-o dată) şi acte cu executare succesivă: a) actul juridic cu executare imediată este acela care are ca obiect una sau mai multe prestaţii care se execută instantaneu, dintr-o dată. De exemplu, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în momentul realizării acordului de voinţe, precum şi bunul care face obiectul contractului, iar cumpărătorul plăteşte preţul. Prin voinţa părţilor, contractul de vânzare se poate transforma într-un contract cu executare succesivă, dacă s-a convenit plata preţului în rate; b) actul juridic cu executare succesivă este acela în care obligaţiile părţilor sau cel puţin ale uneia dintre ele se execută în timp, fie printr-o prestaţie continuă, pe toată durata contractului, fie printr-o serie de prestaţii repetate la anumite intervale de timp [4]. De exemplu, în cazul contractului de locaţiune, obligaţia locatorului de a asigura locatarului folosinţa bunului dat în locaţiune pe toată durata contractului este o prestaţie continuă, iar obligaţia locatarului de a plăti lunar chiria este o prestaţie repetată. Importanţa clasificării rezultă din stabilirea sancţiunii în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale sau a executării lor necorespunzătoare [1]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 391-392. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 163. [3] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 392. [4] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 72. [2]

128

Drept civil. Partea generală. Persoanele

şi din determinarea efectelor nulităţii. Astfel, în cazul contractelor cu executare imediată, sancţiunea este rezoluţiunea, iar în cazul contractelor cu executare succesivă, sancţiunea este rezilierea[1]. Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite. Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune [art. 1554 alin. (1) şi (2) C. civ.]. Contractul reziliat încetează doar pentru viitor [art. 1554 alin. (3) C. civ.]. Există şi excepţii, când unor contracte cu executare succesivă li se aplică sancţiunea rezoluţiunii, şi nu a rezilierii, deoarece numai o parte are obligaţii cu caracter succesiv; de exemplu, contractul de rentă viageră şi contractul de întreţinere (art. 2251 şi art. 2263 C. civ.), în care numai debirentierul, respectiv întreţinătorul (debitorul întreţinerii) au obligaţii succesive, pe când credirentierul, respectiv întreţinutul (creditorul întreţinerii) au executat obligaţiile lor dintr-o dată[2]. Efectele nulităţii se produc atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, în cazul contractelor cu executare imediată; în cazul contractelor cu executare succesivă, în vechea reglementare, efectele nulităţii se produceau numai pentru viitor, ca în cazul rezilierii. În reglementarea noului Cod civil însă, efectele nulităţii operează atât pentru trecut, cât şi pentru viitor în toate cazurile[3]. Astfel, potrivit art. 1254, „(1) Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat. (2) Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui. (3) În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu” (s.n.). Condiţiile în care poate fi denunţat unilateral contractul diferă după cum acesta este cu executare imediată sau succesivă [art. 1276 alin. (1) şi (2) şi art. 1277 C. civ.]. [1] Rezoluţiunea este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului (a se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 91-92); rezilierea, la fel ca rezoluţiunea, este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, de data aceasta, cu executare succesivă, constând în desfiinţarea acestuia pentru viitor (a se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 93); a se vedea şi art. 1549-1554 C. civ. [2] A se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 120. [3] Nulitatea este o sancţiune civilă care intervine în cadrul încheierii unor acte juridice cu nerespectarea condiţiilor de validitate impuse de lege (a se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 91).

III. Actul juridic civil

129

Secțiunea a 3-a. Condițiile actului juridic civil §1. Definiție și clasificare Condiţiile actului juridic civil reprezintă elementele componente ale acestuia. Unele elemente sunt esenţiale, în absenţa lor actul juridic nu poate exista, iar altele sunt neesenţiale. Există trei categorii de condiţii, care se întrepătrund şi se condiţionează între ele, şi anume: condiţii de formare a actului juridic civil, condiţii de validitate şi condiţii de eficacitate. Condiţiile de formare a actului juridic civil constau în: – manifestarea de voinţă a părţilor, adică exprimarea consimţământului lor în vederea încheierii actului juridic; – existenţa obiectului asupra căruia părţile şi-au manifestat consimţământul. Îndeplinirea celor două condiţii conduce la formarea actului juridic civil. Dar un asemenea act juridic, deşi format, poate să nu fie şi valabil. De exemplu, dacă un minor de 13 ani a încheiat un act juridic de dispoziţie, un contract de vânzare având ca obiect o bicicletă, acel act juridic este format, dar nu este valabil, pentru că minorul nu avea capacitatea de a încheia asemenea acte juridice. Condiţiile de validitate a actului juridic sunt cele prevăzute de lege sau stabilite de părţi pentru formarea sa valabilă, astfel încât să poată produce toate efectele ce îi sunt specifice[1]. Condiţiile de validitate includ condiţiile de formare a actului juridic. Condiţiile de validitate esenţiale ale actului juridic civil sunt (art. 1179 C. civ.): – capacitatea părţilor de a încheia actul juridic; – consimţământul părţilor; – obiectul actului juridic; – cauza actului juridic; – forma actului juridic, în actele juridice solemne. Un act juridic care îndeplineşte toate condiţiile de formare şi de validitate poate să nu producă imediat toate efectele, adică este posibil să nu fie eficace. De exemplu, testamentul care este format şi valabil încheiat nu îşi produce efectele decât începând cu data deschiderii succesiunii, care coincide cu data morţii persoanei care l-a încheiat[2]. Deci, pentru a fi eficace, actul juridic trebuie să îndeplinească o condiţie suplimentară, şi anume faptul morţii. Condiţiile de eficacitate ale actului juridic civil sunt acelea de care depinde producerea efectelor unui act format şi valabil încheiat. De regulă, dacă un act juridic este valabil încheiat, el este şi eficace, adică îşi produce efectele specifice. Deci în condiţiile de eficacitate sunt incluse şi condiţiile de validitate. Dar, în anumite situaţii, legea sau părţile leagă eficacitatea actului juridic de îndeplinirea unor condiţii suplimentare, şi anume: [1] [2]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 110. Idem, p. 111.

130

Drept civil. Partea generală. Persoanele

– condiţiile legale de eficacitate, care se referă, de exemplu, la vânzarea de lucruri viitoare (art. 1658 C. civ.), când actul juridic nu îşi produce efectele dacă lucrul nu există efectiv în viitor, ori vânzarea lucrurilor de gen, când de individualizarea lucrului se leagă efectele actului juridic[1]; – condiţiile voluntare de eficacitate, stabilite prin voinţa părţilor, care se referă la termen şi condiţie – ca modalităţi ale actului juridic civil. În continuare vor fi analizate condiţiile de formare şi de validitate a actului juridic civil, precum şi modalităţile actului juridic civil, care reprezintă condiţii de eficacitate a acestuia.

§2. Condițiile de formare și de validitate a actului juridic 2.1. Capacitatea Capacitatea civilă este aptitudinea generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii. Capacitatea civilă are în componenţa sa capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei fizice şi a persoanei juridice de a avea drepturi şi obligaţii. Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei fizice şi a persoanei juridice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, încheind acte juridice civile. Capacitatea de a încheia acte juridice civile constă deci în aptitudinea subiectelor de drept – a persoanei fizice şi a persoanei juridice – de a deveni titulare de drepturi şi obligaţii civile. Prin urmare, capacitatea de a încheia acte juridice civile o au persoanele fizice şi persoane juridice cu capacitate de exerciţiu. Conform art. 1180 C. civ., poate contracta (în general, poate încheia acte juridice) orice persoană care nu este declarată incapabilă prin lege şi nici oprită să încheie anumite contacte. Sunt incapabili, potrivit art. 43 coroborat cu art. 1180 C. civ., minorii sub 14 ani, interzişii judecătoreşti şi, în general, toţi aceia cărora legea le-a oprit încheierea anumitor acte juridice. Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, adică minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti, nu pot încheia acte juridice decât prin reprezentare; persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă, adică minorii între 14-18 ani, pot încheia acte juridice numai cu aprobarea ocrotitorilor legali şi, în anumite situaţii, şi a instanţei de tutelă, precum şi, când este cazul, cu avizul consiliului de familie. Capacitatea civilă a persoanei juridice constă în aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, precum şi de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile încheind acte juridice civile, prin organele sale de administrare[2]. [1] Aceste cauze de eficacitate vor fi studiate la contractul de vânzare, la materia Contracte speciale. [2] Capacitatea civilă a fost analizată în cadrul raportului juridic civil, la „Capacitatea subiectelor raportului juridic civil”. Cele arătate acolo sunt valabile şi în ceea ce priveşte capacitatea părţilor de a încheia acte juridice civile.

III. Actul juridic civil

131

2.2. Consimțământul 2.2.1. Definiție Consimţământul are două accepţiuni. Într-o primă accepţiune, prin consimţământ se înţelege manifestarea de voinţă prin care o parte îşi exprimă hotărârea de a încheia un act juridic [1]. În a doua accepţiune, consimţământul desemnează acordul de voinţe al părţilor actului juridic civil.

2.2.2. Legătura dintre consimțământ și voința juridică Încheierea unui act juridic este determinată de nevoile materiale şi culturale ale subiectului de drept. Aceste nevoi, reflectate în conştiinţa lui, generează motivele încheierii actului juridic. Când subiectul de drept selectează motivul determinant, el ia hotărârea de a încheia actul juridic, care apare ca un mijloc de satisfacere a nevoilor sale. Acest proces de formare a voinţei juridice are o natură internă; este ceea ce se numeşte voinţă internă sau reală. Pentru a produce efecte juridice, voinţa trebuie să fie exteriorizată, să se manifeste în exterior, astfel încât să poată fi cunoscută de alte persoane; ea se numeşte voinţă declarată[2]. Voinţa juridică are două elemente: voinţa internă sau reală şi voinţa declarată. Consimţământul există din momentul în care voinţa internă a fost exteriorizată, a devenit o voinţă declarată.

2.2.3. Corelația dintre voința internă și voința declarată De regulă, voinţa declarată corespunde voinţei interne, reale a subiectului de drept. Deci există concordanţă între voinţa internă şi cea declarată. În anumite situaţii însă, voinţa declarată nu exprimă voinţa internă, reală. Se pune problema care dintre cele două elemente ale voinţei va avea prioritate. Pentru soluţionarea problemei s-au formulat două concepţii. Conform concepţiei subiective, prioritate trebuie dată voinţei interne, pentru că voinţa internă reprezintă voinţa reală a părţilor; efectele actului juridic depind de ceea ce părţile au urmărit în mod real, şi nu de modul în care şi-au exteriorizat voinţa[3]. Conform concepţiei obiective, prioritate trebuie acordată voinţei declarate, pentru că numai voinţa declarată poate fi cunoscută cu certitudine[4] şi numai în acest mod se poate asigura securitatea circuitului civil. Ambele concepţii prezintă inconveniente. În principiu, aşa cum se desprinde din mai multe texte ale Codului civil, se dă prioritate voinţei interne, reale a părţilor. De exemplu, conform art. 1266 alin. (1) C. civ., contractele se interpre[1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 117. Idem, p. 118; G. BOROI, op. cit., p. 170-171. [3] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 130-131; P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 317-320. [4] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 132; G. BOROI, op. cit., p. 170-172. [2]

132

Drept civil. Partea generală. Persoanele

tează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor; se dă, deci, prioritate voinţei reale. De asemenea, art. 1206 C. civ. arată: consimţământul nu este valabil dacă este dat din eroare, surprins prin dol, smuls prin violenţă ori în caz de leziune; aceasta înseamnă că el trebuie să corespundă voinţei reale, şi nu aceleia exprimate, care nu corespunde realităţii, deoarece este viciată. Există însă şi situaţii când se dă prioritate voinţei declarate, şi nu voinţei reale a părţilor, şi anume atunci când se pune problema securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice civile. De exemplu, nu se poate dovedi cu martori împotriva şi peste cuprinsul unui înscris, nici împotriva sau peste ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi spus înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui [art. 309 alin. (5) C. proc. civ.], deşi este posibil ca voinţa declarată şi consemnată în înscris să nu corespundă voinţei interne, reale a părţilor[1]. De asemenea, în cazul simulaţiei[2], terţilor de bună-credinţă le este opozabil actul public, aparent (şi mincinos), şi nu cel secret, care corespunde voinţei reale a părţilor[3].

2.2.4. Condițiile de valabilitate a consimțământului Pentru a fi valabil, potrivit art. 1204 C. civ., consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză. Prin urmare, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: – să fie exprimat în cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ; – să fie serios, adică să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice; – să fie exteriorizat (aşa cum reiese din art. 1178 şi art. 1240 C. civ.); – să fie liber exprimat, adică să nu fie viciat. a) Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ. Discernământul constă în aptitudinea psihică a persoanei fizice de a înţelege semnificaţia faptelor sale, de a discerne între ceea ce este licit şi ilicit[4]. Capacitatea nu se confundă cu discernământul. În timp ce capacitatea este o stare de drept, recunoscută de lege oricărei persoane, discernământul este o stare de fapt, a cărui existenţă se apreciază de la caz la caz, în funcţie de împrejurări. Se prezumă că persoanele capabile au discernământ. Este posibil totuşi ca o persoană capabilă, care se găseşte în anumite situaţii speciale, de exemplu, este sub hipnoză, în stare avansată de ebrietate etc., să fie lipsită vremelnic de discernământ. Astfel, potrivit art. 1205 alin. (1) C. civ., este anulabil [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 133; G. BOROI, op. cit., p. 172. „Simulaţia este operaţiunea juridică unitară care creează o aparenţă juridică neconformă cu realitatea, prin încheierea concomitentă a două acte juridice: unul public şi mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parţial, de altul secret şi adevărat, care conţine în sine acordul, implicit sau explicit, al părţilor de a simula” (FL.A. BAIAS, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 92). [3] A se vedea T. PRESCURE, Izvoarele..., p. 149. [4] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 202. [2]

III. Actul juridic civil

133

contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale. De asemenea, este posibil să se facă dovada că o persoană incapabilă a acţionat cu discernământ. De exemplu, în materia răspunderii civile delictuale, minorul este tras la răspundere dacă se dovedeşte că a acţionat cu discernământ, indiferent de vârsta sa, adică indiferent dacă este lipsit de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. De altfel, există o prezumţie relativă că minorul care a împlinit 14 ani are discernământ[1]. Regula este că sunt lipsite de discernământ persoanele fizice care, datorită vârstei fragede sau stării de alienaţie ori debilitate mintală, nu au reprezentarea consecinţelor juridice ale actului juridic pe care îl încheie. Conform alin. (2) al art. 1205 C. civ., contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute. O persoană fizică este pusă sub interdicţie judecătorească dacă nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, datorită alienaţiei sau debilităţii mintale [art. 164 alin. (1) C. civ.]. Atât timp cât nu este pusă sub interdicţie, o persoană capabilă se prezumă că are discernământ. Potrivit textului de mai sus, de exemplu, dacă o persoană alienată mintal (stare de alienaţie mintală îndeobşte cunoscută) încheie un act juridic şi după aceea este pusă sub interdicţie, actul juridic este anulabil. Dacă cele trei condiţii stabilite de legiuitor sunt îndeplinite, conduc la concluzia că persoana respectivă nu avea discernământ. Deci, în loc să se probeze că lipsea discernământul la momentul încheierii actului juridic, se probează îndeplinirea celor trei condiţii: la data încheierii contractului persoana nu avea discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, datorită alienaţiei sau debilităţii mintale; această situaţie era îndeobşte cunoscută; ulterior încheierii contractului, a fost pusă sub interdicţie. Deşi intenţia legiuitorului se pare că a fost uşurarea sarcinii probei, prin aplicarea textului se obţine contrariul: probarea celor trei condiţii este mai dificil de realizat decât probarea lipsei discernământului la momentul încheierii contractului, astfel încât textul va fi dificil de aplicat în practică[2]. Problema discernământului nu se pune în cazul persoanei juridice, deoarece actele juridice civile ale acesteia sunt încheiate de organele sale, care sunt persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu şi care se presupune că au discernământ. Lipsa discernământului la încheierea unui act juridic este sancţionată cu nulitatea relativă a actului astfel încheiat. b) Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice. Din chiar definiţia actului juridic reiese că manifestarea de voinţă, adică [1]

C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 203. Pentru o altă interpretare, a se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 140; de asemenea, O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, Privire generală asupra incapacităţilor de drept civil, în R.R.D.P. nr. 3/2015, p. 218-219. [2]

134

Drept civil. Partea generală. Persoanele

exprimarea consimţământului, se face cu intenţia de a produce efecte juridice (art. 1166 C. civ.). Lipseşte intenţia de a produce efecte juridice în anumite situaţii: – când consimţământul a fost dat în glumă, din prietenie, curtoazie sau pură complezenţă (serviabilitate, amabilitate)[1]; – când consimţământul a fost dat cu o rezervă mintală, cunoscută de destinatarul acestuia; există rezervă mintală atunci când subiectul de drept face o declaraţie pur aparentă de voinţă, cu intenţia reală de a nu voi ceea ce a exprimat[2]; dacă cel căruia i-a fost adresată această declaraţie ştie că autorul ei şi-a manifestat o voinţă pe care nu o are în realitate, actul este lovit de nulitate absolută, pentru că nu a existat intenţia de a produce efecte juridice; dacă destinatarul declaraţiei de voinţă nu cunoaşte rezerva mintală a autorului ei, atunci această rezervă este fără relevanţă; actul juridic se încheie şi consecinţele aparenţei create le suportă autorul declaraţiei de voinţă[3]; – când consimţământul a fost dat sub o condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă[4]; [1]

Din glumă. De exemplu, un horticultor vinde în fiecare an întreaga sa producţie de mere unor trei persoane. În 2010, când a venit unul dintre cei trei şi a văzut merele, i-a spus: „Merele tale sunt atât de frumoase anul acesta, încât le cumpăr imediat pe toate”. Horticultorul, ţinând seama de cele spuse de primul cumpărător, le-a spus celorlalţi doi că nu mai are mere de vânzare. Când cel care a spus că le cumpără pe toate a venit să ia merele, a încărcat o treime, ca de obicei. Horticultorul i-a spus că le-a vrut pe toate; cumpărătorul i-a replicat că a făcut doar o glumă. Alt exemplu: îţi vând televizorul dacă pierde echipa X la meciul ăsta (a se vedea P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 322). Din prietenie. De exemplu, X îl sfătuieşte pe prietenul său să cumpere acţiunile firmei A, pentru că o să crească foarte mult. Acesta le cumpără şi pierde tot. El nu îl poate trage la răspundere pe X, pentru că acesta i-a dat un sfat prietenesc, fără intenţia de a produce efecte juridice. Din curtoazie. De exemplu, X se oferă să îl ducă pe Y la aeroport cu maşina sa. Pe drum maşina se strică şi Y pierde avionul. Ulterior, Y îi cere lui X să îi plătească contravaloarea biletului de avion. Acesta se apără spunând că din curtoazie l-a dus cu maşina, nu pentru că a încheiat un contract de transport cu acesta. Din pură complezenţă. De exemplu, X se oferă să îi cumpere bilet de tren lui Y, pentru că avea şi alte treburi la agenţia de voiaj. Uită să cumpere biletul şi Y nu pleacă la timp, astfel încât pierde termenul pentru încheierea unui contract foarte important. El nu îl poate trage la răspundere pe X, pentru că din complezenţă s-a oferit să îi cumpere biletul. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 120. [3] Idem, p. 120-121. De exemplu, este rezervă mintală „împrejurarea când o persoană promite să plătească un preţ mai mare, cu scopul însă de a înlătura doar un alt prezumtiv cumpărător, indezirabil pentru ofertantul-vânzător, dacă acesta din urmă cunoaşte intenţia supralicitatorului şi doreşte îndepărtarea indezirabilului” (P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 323). În literatura juridică se precizează că rezerva mintală nu trebuie confundată cu simulaţia (P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii…, p. 323; FL.A. BAIAS, op. cit., p. 316-317). [4] De exemplu, îţi vând casa mea din Iaşi, atunci când voi lua hotărârea să mă mut în casa mea din Bucureşti, deci atunci când vreau şi dacă vreau.

III. Actul juridic civil

135

– când consimţământul dat este prea vag[1]. Exprimarea consimţământului la încheierea unui act juridic fără intenţia de a produce efecte juridice conduce la nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat[2]. Din moment ce părţile nu au avut voinţa reală de a stabili raporturi juridice între ele, actul juridic încheiat nu trebuie să producă niciun efect. c) Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Voinţa declarată în sensul încheierii unui act juridic, adică exprimarea consimţământului, în principiu, nu necesită respectarea unor condiţii de formă. În această situaţie, se aplică principiul consensualismului, conform căruia părţile au libertatea de a alege formele de exteriorizare a voinţei interne în sensul încheierii unui act juridic; simpla manifestare de voinţă a părţilor conduce la încheierea valabilă a actului juridic. Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă (art. 1178 C. civ.). Manifestarea de voinţă poate fi expresă (directă) sau tacită (indirectă). Este expresă când ajunge la cunoştinţa cocontractanţilor şi terţilor în mod nemijlocit, prin procedee directe: în scris, verbal, prin semne, prin fapte concludente; de exemplu, cumpărătorul indică cu degetul vânzătorului produsul pe care doreşte să îl cumpere. Manifestare de voinţă expresă printr-un fapt concludent este, de exemplu, instalarea unui automat de cafea sau de băuturi răcoritoare ori a posturilor de telefonie publică sau staţionarea unui taxi într-o staţie de taximetre. Potrivit art. 1240 C. civ., voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor stabilite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare. Manifestarea de voinţă este tacită când se exteriorizează prin mijloace nesusceptibile de a o transmite direct cocontractanţilor şi terţilor, dar care permit deducerea ei cu certitudine; de exemplu, moştenitorul care vinde un bun din masa succesorală acceptă tacit moştenirea [art. 1110 alin. (2) C. civ.]. Indiferent dacă manifestarea de voinţă este expresă sau tacită, ea produce aceleaşi efecte juridice; unele acte juridice pot fi încheiate valabil fie printr-o manifestare de voinţă expresă, fie tacită; de exemplu, acceptarea succesiunii, care poate fi sau expresă, sau tacită (art. 1108 C. civ.). Există însă şi acte juridice care nu pot fi încheiate valabil decât dacă manifestarea de voinţă este expresă. De exemplu, actele juridice solemne nu pot fi încheiate decât în formele expres stabilite de lege. Testamentul olograf, care este un act solemn, se încheie valabil dacă este scris în întregime, semnat şi datat de mâna testatorului (art. 1041 C. civ.)[3]. S-a pus problema dacă tăcerea are valoare juridică; în principiu, tăcerea, prin ea însăşi, desprinsă din contextul unor anumite împrejurări, nu este pro[1]

De exemplu, puloverele din magazinul dvs. sunt foarte frumoase şi o să trec în zilele următoare să cumpăr unul. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 124. [3] D. COSMA, op. cit., p. 128-130; G. BOROI, op. cit., p. 174.

136

Drept civil. Partea generală. Persoanele

ducătoare de efecte juridice[1]. Prin natura ei, tăcerea este echivocă (creează îndoială, este susceptibilă de interpretare); ea nu permite dezvăluirea voinţei interne a persoanei fizice în cauză, astfel încât nu poate fi considerată manifestare de voinţă pozitivă ori negativă. Potrivit art. 1196 alin. (2) C. civ., tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când ea rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile stabilite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări. Astfel, în funcţie de anumite împrejurări, tăcerea poate valora manifestare de voinţă pozitivă, şi anume: – atunci când legea prevede în mod expres acest lucru; de exemplu, în cazul tacitei relocaţiuni prevăzute de art. 1810 C. civ.; – atunci când din raporturile juridice anterioare dintre părţi reiese că tăcerea echivalează cu exprimarea consimţământului; de exemplu, tăcerea clientului obişnuit al unui furnizor de ziare, care îi aduce în fiecare zi pachetul şi îl lasă într-un loc prestabilit de părţi, echivalează cu manifestarea de voinţă pozitivă din partea clientului[2]; – atunci când tăcerea produce efecte juridice conform uzanţelor, obiceiului; de exemplu, când comerciantul X expediază comerciantului Y la începutul fiecărei luni mostre dintr-o marfă şi X tace; conform uzanţelor din domeniul respectiv, tăcerea valorează manifestare de voinţă pozitivă în sensul încheierii actului juridic, astfel încât Y, la sfârşitul lunii, îi furnizează marfa; – atunci când se încheie anumite contracte electronice de adeziune; de exemplu, atunci când utilizatorul navighează pe un site comercial, el încheie aşa-numitul contract browse-wrap; contractul browse-wrap este acela care se încheie prin simpla folosire a unei pagini de Internet (website) sau printr-o anumită acţiune a utilizatorului pe pagina respectivă, care echivalează cu acceptarea condiţiilor şi clauzelor contractuale impuse de furnizorul website-ului; printr-un asemenea contract nu se achiziţionează bunuri sau servicii, ci utilizatorul consimte la instalarea unor „spioni” (spyware) pe computerul personal, cum sunt aşa-numitele cookies, care spionează preferinţele utilizatorului[3]. [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 128. Idem, p. 129. [3] A se vedea, de exemplu, site-ul H&M, care conţine următorul mesaj: „H&M utilizează module cookie pentru a vă oferi cea mai bună experienţă de cumpărare. Prin continuarea utilizării serviciilor noastre, vom presupune că sunteţi de acord cu utilizarea acestor module cookie”, http://www2.hm.com/ro_ro/index.html#section=1&item=1, consultat la 6 august 2016; la fel pe site-ul oficial ZARA, pe pagina de început apare următorul mesaj: „Folosim module cookie proprii şi ale terţilor pentru a îmbunătăţi experienţa şi serviciile pe care vi le oferim, analizând navigarea pe site-ul nostru. În cazul în care continuaţi navigarea, se consideră că acceptaţi utilizarea acestora”, http://www.zara.com/#utm_ referrer=https%3A%2F%2Fwww.google.gr%2F, consultat la 6 august 2016. Pentru detalii, a se vedea C.T. UNGUREANU, Contractul electronic, în Dreptul nr. 9/2015, p. 166; E. MACDONALD, When is a contract formed by the browse-wrap process?, în „International Journal of Law and Information Technology”, vol. XIX, nr. 4/2011, p. 285 şi urm. [2]

III. Actul juridic civil

137

Tăcerea poate valora şi manifestare de voinţă negativă. De exemplu, în materia reorganizării persoanei juridice, contractele încheiate în considerarea calităţii persoanei juridice supuse reorganizării nu îşi încetează efectele, cu excepţia cazului în care, printre altele, menţinerea sau repartizarea contractului este condiţionată de acordul părţii interesate. Persoana interesată este notificată sau înştiinţată în scopul de a-şi exprima consimţământul în termen de 10 zile. „Lipsa de răspuns în acest termen echivalează cu refuzul de menţinere sau preluare a contractului de către persoana juridică succesoare” (art. 240 C. civ.). De asemenea, conform art. 1607 C. civ., comunicarea făcută creditorului iniţial de către contractanţii unei convenţii de preluare de datorie, la care acesta nu a răspuns în termenul fixat, valorează refuz al operaţiunii de preluare de datorie[1]. d) Consimţământul trebuie să fie neviciat. Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să fie exprimat în mod liber, adică să fie neviciat. În procesul de formare a consimţământului, subiectul de drept analizează avantajele şi dezavantajele încheierii actului juridic, ia în considerare consecinţele economice şi juridice ale acestuia[2], selectează motivul determinant pentru încheierea actului şi apoi ia hotărârea de a încheia actul juridic. Dacă aceste premise sunt false, ca urmare a reprezentării greşite a realităţii percepute de subiectul de drept (eroarea), a unei erori provocate (dol) sau datorită constrângerii la care a fost supus acesta în vederea încheierii actului juridic (violenţa) ori ca urmare a disproporţiei între prestaţiile părţilor (leziunea), consimţământul nu este liber exprimat, ci viciat prin eroare, dol sau violenţă[3] ori prin leziune (art. 1206 C. civ.). Deci consimţământul este exprimat, dar este alterat de anumite vicii, numite vicii de consimţământ. Acestea sunt eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.

2.2.5. Viciile de consimțământ 2.2.5.1. Eroarea Noţiune. Eroarea constă într-o falsă reprezentare a realităţii, într-o percepţie greşită cu privire la anumite împrejurări legate de încheierea unui act juridic. Eroarea se poate produce în momentul formării consimţământului, în momentul exprimării consimţământului, precum şi în momentul transmiterii sau al interpretării lui[4]. Spre deosebire de vechea reglementare, în care eroarea în exprimarea sau transmiterea consimţământului nu afecta validitatea actului juridic, cel în eroare suportând consecinţele[5], în Codul civil, eroarea de comunicare sau [1]

A se vedea şi T.V. RĂDULESCU, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă (la art. 1166-1234), în Noul Cod civil..., vol. II, p. 441. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 151. [3] Ibidem. [4] Idem, p. 153-155; O. UNGUREANU, op. cit., p. 121. [5] De exemplu, dacă un comerciant afişa un preţ inferior celui real, din eroare, şi vindea produsul, el nu putea solicita desfiinţarea contractului pe acest motiv. El putea

138

Drept civil. Partea generală. Persoanele

de transmitere atrage anularea actului juridic. Astfel, conform art. 1211, „Dispoziţiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător şi atunci când eroarea poartă asupra declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanţă” (s.n.). Prin „altă persoană” trebuie înţeles un intermediar, inclusiv reprezentantul convenţional al părţii (nu şi cel legal, pentru că acesta nu transmite declaraţia de voinţă a celui reprezentat – minor sub 14 ani sau interzis judecătoresc –, ci îl reprezintă, voinţa pe care o declară fiind a lui, a reprezentantului legal)[1]. Potrivit art. 1299 C. civ., care se referă la viciile de consimţământ din materia reprezentării, dacă viciul de consimţământ priveşte elemente stabilite de reprezentat, contractul este anulabil dacă voinţa acestuia a fost viciată. Altfel, contractul este anulabil când consimţământul reprezentantului este viciat. În cazul în care declaraţia de voinţă a fost transmisă inexact prin mijloace de comunicare la distanţă, de exemplu, dacă un profesionist a făcut o ofertă şi a comunicat-o prin e-mail, iar, din eroare, preţul specificat a fost de 10 ori mai mic decât cel voit şi destinatarul ofertei a acceptat-o, ştiind că preţul reprezintă o parte esenţială a contractului, contractul încheiat este anulabil. În practică, furnizorii de servicii online fac oferte la preţuri foarte mici care sunt acceptate de consumatori, iar ulterior pretind că a fost o „eroare de sistem” (adică, în termenii Codului civil, o eroare de comunicare); unele instanţe s-au pronunţat, însă, în sensul că asemenea contracte au fost valabil încheiate şi au obligat furnizorii la executarea contractelor[2]. Când consimţământul exprimat este neclar, destinatarul lui îl poate interpreta greşit, din eroare. O asemenea eroare, în principiu, nu afectează validitatea actului juridic încheiat. Eroarea în formarea consimţământului, dacă priveşte un element esenţial pentru încheierea actului juridic, poate conduce la anularea actului juridic. Clasificare. Eroarea în formarea consimţământului poate fi clasificată astfel: a) după natura realităţii eronat reprezentate: – eroare de fapt; – eroare de drept; b) după gravitatea erorii şi a consecinţelor ei, aceasta poate fi: – eroare esenţială; – eroare neesenţială. • Eroarea de fapt constă într-o reprezentare falsă a realităţii unor situaţii de fapt, legate de încheierea unui act juridic. rectifica preţul, dacă observa eroarea înainte ca produsul să fie cumpărat. De asemenea, dacă un comerciant, vrând să expedieze o ofertă unui client, o punea într-un plic adresat altuia şi acesta accepta oferta, contractul încheiat era valabil, el neputând invoca eroarea pentru desfiinţarea contractului. [1] Pentru o părere contrară, a se vedea T.V. RĂDULESCU, op. cit., p. 468. [2] Pentru detalii, a se vedea C.T. UNGUREANU, Contractul electronic, în Dreptul nr. 9/2015, p. 172.

III. Actul juridic civil

139

• Eroarea de drept constă în falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului unei norme juridice, legate de încheierea unui act juridic. În reglementarea anterioară, eroarea de fapt era recunoscută unanim, iar referitor la eroarea de drept, existau două opinii pro şi contra recunoaşterii ei ca viciu de consimţământ[1]. În Codul civil, eroarea de drept poate conduce la anularea actului juridic. Potrivit art. 1207 alin. (1), partea care, în momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului. Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului [art. 1207 alin. (3) C. civ.]. Eroarea de drept nu poate fi invocată însă în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile [art. 1208 alin. (2) C. civ.]. Referitor la dispoziţiile legale previzibile, s-a afirmat în literatura de specialitate că poate exista eroare de drept şi în cazul în care „după încheierea actului juridic se adoptă o normă juridică ce ar urma să se aplice, prin derogare de la art. 6 alin. (2) C. civ., şi efectelor viitoare ale actelor juridice în curs de executare”[2]. Însă se poate invoca eroarea de drept numai în mod excepţional, dacă nu sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la impreviziune. Nu orice eroare (de fapt sau de drept) constituie viciu de consimţământ, ci numai eroarea esenţială. Eroarea viciu de consimţământ nu împiedică formarea [1]

Astfel, într-o primă opinie se considera că eroarea de drept nu putea constitui viciu de consimţământ, deoarece legiuitorul prezumă că legea este cunoscută de toată lumea şi nimeni nu poate invoca necunoaşterea ei, conform principiului nemo censetur ignorare legem. După cea de-a doua opinie, care era majoritară, eroarea de drept putea constitui viciu de consimţământ; această opinie se sprijinea pe următoarele argumente: conform art. 953 C. civ. 1864, „Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare (s.n.)”; legiuitorul nu preciza despre ce fel de eroare era vorba, de fapt sau de drept, şi unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu o poate face; în acelaşi mod a fost interpretat şi textul art. 993 alin. (1) C. civ. 1864, conform căruia „Acela care, din eroare (s.n.), crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului”; atunci când legiuitorul a vrut să distingă între cele două tipuri de eroare, a prevăzut aceasta în mod expres; de exemplu, în cuprinsul art. 1206 alin. (2) C. civ. 1864, conform căruia mărturisirea judiciară, ca mijloc de probă, poate fi revocată de către cel care a făcut-o în faţa instanţei, numai dacă dovedeşte că a făcut-o din eroare de fapt. Per a contrario, nu este admisă revocarea pentru eroare de drept. Prin urmare, este admisibilă şi eroarea de drept, ca viciu de consimţământ. Faţă de aceste argumente de text, legislative, puteau fi adăugate şi altele, de fapt: imposibilitatea omului de a asimila întreaga legislaţie, deosebit de bogată, accesul dificil al omului de rând la actele normative, interpretarea greşită a textelor de lege neclare la încheierea unui act juridic civil (a se vedea D. COSMA, op. cit., p. 162-163; G. BOROI, op. cit., p. 178; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 74-75; O. UNGUREANU, op. cit., p. 128-129; J. KOCSIS, Unele aspecte teoretice şi practice privind eroarea de drept, în Dreptul nr. 8/1992, p. 39-42; I. DELEANU, Cunoaşterea legii..., p. 39). [2] A se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 145.

140

Drept civil. Partea generală. Persoanele

actului juridic, realizarea acordului de voinţe al părţilor, ci doar falsifică şi alterează voinţa declarată (consimţământul). • Eroarea esenţială. Potrivit art. 1207 alin. (2) C. civ., eroarea este esenţială: 1. Când se referă la natura sau la obiectul contractului. În reglementarea anterioară, aceste două cazuri de eroare esenţială viciu de consimţământ, şi anume eroarea asupra naturii contractului (error in negotio) şi eroarea asupra obiectului contractului (error in corpore), erau considerate erori obstacol[1]. Eroare asupra naturii actului juridic există, de exemplu, când X crede că încheie un contract de întreţinere, iar Y, cocontractantul său, crede că încheie un contract de vânzare[2]; eroare asupra obiectului actului juridic există, de exemplu, când X crede că vinde apartamentul său din strada M, iar Y crede că achiziţionează apartamentul lui X din strada V. 2. Când se referă la identitatea obiectului prestaţiei sau la o calitate a acestuia ori la o altă împrejurare considerată esenţială de către părţi, în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat. Se face distincţie între obiectul actului juridic, care, potrivit art. 1225 C. civ., reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea sau altele asemenea, şi obiectul obligaţiei, care reprezintă prestaţia la care se angajează debitorul (art. 1226 C. civ.). Eroarea asupra identităţii sau calităţilor obiectului prestaţiei (error in substantiam) se referă la conduita părţilor, adică la acţiunile sau inacţiunile la care sunt obligate părţile şi care privesc, de regulă, un bun. Prin urmare, eroarea poate privi atât natura şi calităţile esenţiale determinante ale conduitei părţilor la încheierea actului juridic, cât şi natura şi calităţile determinante ale bunului, privit în materialitatea sa, în absenţa cărora actul juridic nu ar fi fost încheiat. De exemplu, X cumpără un obiect de artă dintr-un magazin de antichităţi crezând că este dintr-o anumită epocă şi ulterior constată că este o creaţie contemporană; deci X se află în eroare; el însuşi are o reprezentare greşită cu privire la originea obiectului; cocontractantul său, vânzătorul, nu joacă vreun rol în ceea ce priveşte percepţia realităţii de către X; dacă vânzătorul l-ar induce în eroare, prezentându-i obiectul ca fiind antic, când el ar fi contemporan, atunci s-ar pune problema dolului ca viciu de consimţământ, şi nu a erorii. Eroarea asupra identităţii sau calităţilor obiectului prestaţiei se referă, de regulă, la obiectul contraprestaţiei; de exemplu, X cumpără o sculptură crezând că aparţine unui sculptor cunoscut şi este, de fapt, o imitaţie. Eroarea poate să privească însă şi propria prestaţie. De exemplu, X vinde o pictură crezând că este reproducerea şi, de fapt, vinde originalul[3]. [1] Eroarea obstacol era cea mai gravă formă a erorii; ea făcea ca voinţa părţilor actului juridic să nu se poată întâlni şi deci ca actul juridic să nu se poată forma; se mai numea şi distructivă de voinţă. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 176; O. UNGUREANU, op. cit., p. 121; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 433. [3] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 158.

III. Actul juridic civil

141

Viciul de consimţământ al erorii asupra calităţilor obiectului prestaţiei se distinge de viciile ascunse ale bunului din materia unor contracte. Viciile ascunse ale bunului care face obiectul contractului reprezintă defecţiunile pe care le are bunul şi care îl fac impropriu folosirii conform destinaţiei sale sau îi diminuează valoarea atât de mult, încât dacă ar fi fost cunoscute, contractul nu ar fi fost încheiat sau s-ar fi plătit un preţ mai mic [art. 1707 alin. (1) C. civ.][1]. Ambele vicii (viciul de consimţământ al erorii asupra calităţilor obiectului prestaţiei şi viciile ascunse) privesc calităţile obiectului, deci au un fundament comun. Dar viciul de consimţământ al erorii asupra calităţilor obiectului prestaţiei priveşte o calitate esenţială, determinantă a obiectului, a cărei lipsă face ca obiectul actului juridic să nu fie cel voit; partea în eroare poate cere anularea actului, adică desfiinţarea lui. Voinţa reală (internă) a părţii în eroare a fost alterată, astfel încât s-a ajuns la un alt rezultat decât cel urmărit. Prin urmare, viciul de consimţământ (al erorii asupra calităţilor obiectului prestaţiei) priveşte consimţământul (aşa cum îi spune şi numele). Viciile ascunse reprezintă defecte ale obiectului care îl fac impropriu folosinţei conform destinaţiei sau îi diminuează valoarea; viciile ascunse nu privesc consimţământul, ci utilitatea obiectului; în acest caz, nu se poate cere anularea contractului, ci doar se poate introduce o acţiune în garanţie. Deci viciile ascunse reprezintă un caz particular de eroare asupra substanţei, cu o reglementare şi cu efecte speciale în materia contractelor de vânzare, de locaţiune şi de antrepriză (precum şi în alte cazuri[2]). De exemplu, X cumpără un autoturism la mâna a doua, crezând că motorul este cel original; constatând că motorul este de alt tip, poate cere anularea contractului pentru eroare asupra substanţei obiectului; dar, dacă motorul este mult mai uzat decât arată numărul de kilometri de la bordul autoturismului, cumpărătorul nu poate cere anularea, pentru că acest fapt reprezintă o calitate a obiectului, dar nedeterminantă la încheierea actului juridic. El are o acţiune în garanţie împotriva vânzătorului pentru vicii ascunse[3]. 3. Când se referă la identitatea persoanei sau la o calitate a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat. Eroarea nu conduce la nulitatea actului juridic când priveşte persoana cu care s-a contractat, decât în situaţia în care considerarea persoanei este cauza determinantă pentru care s-a încheiat actul. Această formă a erorii constituie deci viciu de consimţământ în cazul actelor intuitu personae. Intră în categoria actelor juridice intuitu personae: contractul de mandat, de antrepriză, de depozit, de societate, de arendare, de donaţie ş.a. În cazul acestora, considerarea persoanei este esenţială, caracte[1]

A se vedea FR. DEAK, Contracte civile..., p. 84-85. A se vedea şi următoarele articole din Codul civil: 683, 1019, 1492, 1585, 1707, 1790, 1863, 2152, 2166. [3] A se vedea FR. DEAK, Contracte civile..., p. 85; V. STOICA, C. TURIANU, Obligaţia de garanţie contra viciilor bunurilor vândute de persoanele fizice, cu privire specială asupra autovehiculelor, în R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 8-9. [2]

142

Drept civil. Partea generală. Persoanele

rul lor oneros sau gratuit fiind indiferent[1]. Există şi situaţii în care un act juridic nu este, potrivit reglementărilor legale, unul intuitu personae, dar devine astfel prin voinţa părţilor şi invers. De exemplu, contractul de închiriere a unui apartament nu este, ca regulă, intuitu personae, dar proprietarul poate încheia contractul în considerarea relaţiei de rudenie pe care o are cu locatarul; donaţia sub forma darului manual, deşi act juridic intuitu personae, dacă este făcută în scop de binefacere, îşi pierde această calificare juridică. Deşi în actele juridice cu titlu oneros, de regulă, identitatea sau calităţile persoanei cocontractante sunt indiferente, există situaţii când acestea se încheie intuitu personae, ţinându-se cont de pregătirea profesională (de exemplu, în cazul contractului de mandat), de aptitudinile personale (de exemplu, în cazul contractului de depozit) etc. Astfel, eroarea asupra persoanei se poate referi la identitatea fizică, civilă sau la calităţile esenţiale stabilite după criterii obiective[2] ale persoanei în cauză. De exemplu, X intră în biroul avocatului M pentru a-l angaja într-un proces; în birou se afla un coleg al avocatului, cu care X a stat de vorbă crezând că este avocatul M şi pe care l-a angajat din eroare. Contractul de mandat încheiat este anulabil. Alt exemplu: într-un contract de prestări servicii, partea a angajat un designer crezând că este renumitul X şi, de fapt, a fost în eroare asupra persoanei (din cauza unei coincidenţe de nume). • Eroarea neesenţială sau indiferentă. Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care, prin voinţa părţilor, asemenea motive au fost considerate hotărâtoare [art. 1207 alin. (4) C. civ.]. Eroarea neesenţială nu afectează validitatea actului juridic; ea se referă la anumite calităţi accidentale, neesenţiale ale substanţei obiectului (de exemplu, X cumpără un autoturism crezând că are un consum de 7 l/100 km în oraş şi, în realitate, consumă 8 l/100 km), poartă asupra persoanei în actele juridice în care considerarea persoanei este indiferentă (de exemplu, când X vinde produse din magazinul său, nu este interesat de calităţile persoanelor care cumpără), asupra solvabilităţii celeilalte părţi (de exemplu, dacă X vinde un bun mobil lui Y şi află ulterior că Y este plin de datorii, contractul este valabil încheiat), asupra valorii economice a prestaţiei[3] (de exemplu, în perioada de reduceri de preţ, X cumpără o bluză de la magazinul M, care avea reduceri de 40%, crezând că a plătit cel mai bun preţ, dar ulterior a găsit aceeaşi bluză la un alt magazin având o reducere de 50%). Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, este o eroare neesenţială; poate conduce numai la rectificare; eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părţi. Când însă eroarea a fost asupra cantităţii şi a fost esenţială pentru încheierea contractului, atunci este considerată viciu de consimţământ (art. 1210 C. civ.). [1]

A se vedea P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 331. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 160; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 75. [3] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 164; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 75. [2]

III. Actul juridic civil

143

Condiţii. Pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: – eroarea trebuie să privească anumite împrejurări determinante (esenţiale) pentru încheierea actului juridic; caracterul determinant se apreciază de către instanţa de judecată (atunci când soluţia este acţiunea în anulare) atât după criterii subiective, cât şi obiective; criteriile subiective privesc pregătirea profesională, experienţa de viaţă, profesia etc. persoanei în eroare; dar acestea se analizează în contextul unor criterii obiective, adică în funcţie de orice altă persoană care s-ar fi aflat în aceleaşi condiţii cu aceea care pretinde că a fost în eroare, adică în funcţie de omul prudent şi diligent; este admisă numai eroarea scuzabilă[1]; potrivit art. 1208 C. civ., intitulat „Eroarea nescuzabilă”, „(1) Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile. (2) Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile”; – eroarea trebuie să privească un element inclus (explicit sau implicit) de către părţi în conţinutul actului juridic[2]; aceasta înseamnă că eroarea trebuie să se refere la un element pe care, în mod normal, părţile l-au avut în vedere la încheierea actului; această condiţie are ca scop evitarea situaţiilor în care s-ar invoca eroarea asupra unor motive subiective, influenţând astfel stabilitatea circuitului civil[3]; nu se cere ca eroarea să fi fost cunoscută de cocontractant; cocontractantul trebuie să fie numai conştient de împrejurările determinante (esenţiale) care au fost avute în vedere la încheierea actului; conform art. 1207 alin. (1) C. civ., există eroare viciu de consimţământ dacă „cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului”; acest text nu trebuie interpretat în sensul că cealaltă parte trebuie să cunoască eroarea cocontractantului; dacă acesta ştie că cealaltă parte se află în eroare şi tace, actul juridic astfel încheiat este anulabil pentru dol prin reticenţă (inducere în eroare prin tăcere), şi nu pentru eroare; această condiţie nu trebuie îndeplinită în cazul actelor juridice unilaterale, deoarece nu există „cealaltă parte”. Proba. Fiind o stare de fapt, eroarea viciu de consimţământ poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Sarcina probei revine persoanei care pretinde că a fost în eroare la încheierea actului juridic şi este dificil de realizat. Sancţiunea. Sancţiunea erorii viciu de consimţământ este nulitatea relativă. Pentru a interveni sancţiunea, nu este necesar ca ambele părţi să se afle în eroare; este suficient ca numai una, cea care a fost în eroare[4], să invoce eroarea viciu de consimţământ. Invocarea erorii trebuie să se facă cu bună-cre[1] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 160; M. ELIESCU, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul RSR, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 95-96; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 438-439. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 161. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 179-180; O. UNGUREANU, op. cit., p. 125. [4] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 441-442.

144

Drept civil. Partea generală. Persoanele

dinţă (art. 1212 C. civ.). Altfel spus, lipsa de informare şi neglijenţa celui care pretinde că a fost în eroare nu pot justifica protecţia consimţământului său prin anularea actului juridic[1]. De asemenea, eroarea asumată, adică aceea referitoare la un element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de către cel care pretinde că a fost în eroare, nu poate conduce la anulabilitatea actului juridic (art. 1209 C. civ.). Potrivit Codului civil, anularea nu intervine întotdeauna. Părţile au posibilitatea să adapteze contractul, adică să îl execute aşa cum a fost înţeles de către partea aflată în eroare. Astfel, conform art. 1213 C. civ., dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte. În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare. Dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate în eroare în termenul de mai sus ori contractul a fost executat, dreptul de a obţine anularea este stins şi notificarea este considerată lipsită de efecte.

2.2.5.2. Dolul Noţiune. Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane prin utilizarea de manopere frauduloase, în scopul de a o determina să încheie un anumit act juridic. Conform art. 1214 alin. (1) C. civ., consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie. Spre deosebire de vechea reglementare [art. 960 alin. (1) C. civ. 1864], potrivit căruia dolul era o cauză de nulitate a actului juridic când mijloacele viclene ale uneia dintre părţi erau întrebuinţate astfel încât era evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte nu ar fi contractat, deci erau determinante, esenţiale, în Codul civil, anularea contractului poate interveni chiar dacă eroarea în care s-a aflat partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol nu a fost esenţială [art. 1214 alin. (2)]. Deci nu se mai face distincţia dintre dolul principal şi dolul incident din vechea reglementare[2], dintre dolul esenţial şi dolul neesenţial. De [1]

A se vedea P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 334; T. PRESCURE, Izvoarele..., p. 155. Din formularea art. 960 alin. (1) C. civ. 1864 reieşea că între mijloacele viclene folosite de autorul dolului şi consimţământul exprimat de victima dolului, în sensul încheierii [2]

III. Actul juridic civil

145

exemplu, X îi vinde lui Y un software, convingându-l că este compatibil cu calculatorul acestuia, pe când nu este; în acest caz, eroarea provocată este esenţială; sau, de exemplu, X îi vinde lui Y o bucată de teren, convingându-l pe acesta că terenul este construibil şi se află într-o poziţie foarte bună faţă de oraş; după încheierea contractului, Y descoperă că pe terenul respectiv urmează să treacă o autostradă; în acest caz, dolul este, de asemenea, esenţial; în absenţa mijloacelor viclene, Y nu ar fi încheiat contractul; dar, dacă X îi vinde lui Y un autoturism şi îi arată că acesta are numai 50.000 km la bord şi ulterior Y descoperă că are 150.000 km, mijloacele viclene constituie un dol neesenţial; fără intervenţia lor, Y ar fi încheiat contractul, dar ar fi plătit un preţ mai mic; Y poate alege: fie introduce o acţiune în anulare pentru dol, fie, dacă nu intenţionează să desfiinţeze contractul, introduce o acţiune în garanţie (estimatorie), considerând că numărul de km de la bordul autoturismului reprezintă un viciu ascuns. Dolul, care este o eroare provocată, o inducere în eroare, comparativ cu eroarea viciu de consimţământ, poate să privească orice împrejurare determinantă, esenţială sau neesenţială pentru încheierea actului juridic. Dolul este mai uşor de probat decât eroarea; pe când eroarea reprezintă o stare psihologică a celui ce este în eroare, dolul se caracterizează, de regulă, prin anumite acţiuni sau inacţiuni ale cocontractantului (sau terţului) care induc în eroare. Elementele dolului. Dolul presupune două elemente: – un element subiectiv, intenţional, care constă în intenţia de a induce în eroare o persoană; lipsa intenţiei în provocarea erorii, adică neglijenţa, imprudenţa, nu sunt constitutive de dol[1]; – un element obiectiv, material, care constă în utilizarea de manopere frauduloase, mijloace viclene (acte de şiretenie, maşinaţiuni), prin care persoana este indusă în eroare[2]. Elementul obiectiv poate consta în acţiuni (fapte comisive) sau inacţiuni (fapte omisive). De regulă, dolul se materializează prin acţiuni. Astfel, autorul dolului profită de slăbiciunile fizice sau intelectuale ale unei persoane, în scopul de a o determina să încheie un act juridic. De exemplu, X îl invită pe Y la masă şi îl determină să bea până ce acesta ajunge într-o stare incompletă de beţie, de care X profită şi îl face să semneze un contract de vânzare[3]. actului juridic, trebuia să existe o legătură de cauzalitate, adică dolul trebuia să fie determinant: fără intervenţia manoperelor dolosive, victima dolului să nu fi încheiat actul juridic; dolul determinant se mai numea şi dol principal; caracterul determinant al dolului se aprecia de la caz la caz, de către instanţa de judecată, ţinând seama de experienţa de viaţă, de pregătirea intelectuală şi de alte date care îl priveau pe cel care pretindea că este victimă a dolului; dacă dolul nu reprezenta cauza determinantă a încheierii actului juridic, ci urmărea numai ca cealaltă parte să accepte condiţii mai oneroase, el se numea dol incident şi nu conducea la desfiinţarea (anularea) actului juridic astfel încheiat. [1] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 166. [2] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 75; G. BOROI, op. cit., p. 182. [3] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 166.

146

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Când dolul se materializează prin inacţiuni se numeşte dol prin reticenţă. În această situaţie, una dintre părţile actului juridic păstrează tăcere asupra unor împrejurări pe care, dacă ar fi fost de bună-credinţă, ar fi trebuit să le aducă la cunoştinţa celeilalte părţi. De exemplu, la încheierea unui contract de asigurare de viaţă, dacă asiguratul păstrează tăcere asupra faptului că suferă de o boală incurabilă, contractul este anulabil pentru dol prin reticenţă. Condiţiile dolului. Spre deosebire de reglementarea anterioară (în care dolul, ca să fie viciu de consimţământ, trebuia să îndeplinească, în mod cumulativ, două condiţii, adică să aibă un caracter determinant şi să provină de la cealaltă parte), în Codul civil, dolul trebuie să îndeplinească doar o condiţie pentru a fi viciu de consimţământ: să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi sau de la un terţ. De regulă, dolul provine de la cealaltă parte. Potrivit art. 1214 alin. (1) C. civ., eroarea este provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi sau de omisiunile ei frauduloase. Manoperele frauduloase constituie dol – viciu de consimţământ – şi atunci când nu provin direct de la una dintre părţi sau când nu există decât o parte a actului juridic. Atunci când provin de la reprezentantul, prepusul sau gerantul afacerilor celeilalte părţi, este suficient ca de manoperele acestora să profite partea; nu este necesar ca ea să fi avut cunoştinţă de manoperele dolosive ale acestora[1]. Astfel, se disting următoarele cazuri: – dolul provine de la reprezentantul legal sau convenţional al uneia dintre părţi, persoană fizică, sau de la organul de administrare al persoanei juridice; deşi nu participă direct la dol, partea contractantă profită de încheierea contractului, pentru că efectele acestuia se produc asupra ei; – dolul provine de la prepusul[2] uneia dintre părţi; de regulă, prepusul lucrează în interesul comitentului, efectele actelor juridice încheiate de acesta producându-se asupra comitentului; – dolul provine de la gerantul[3] afacerilor celeilalte părţi; gerantul încheie acte juridice pentru o altă persoană, pentru gerat, care îi profită acestuia din urmă; [1]

A se vedea P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 341. Potrivit art. 1373 C. civ., „(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate (s.n.). (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia. (3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”. [3] Potrivit art. 1330 C. civ., „(1) Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând [2]

III. Actul juridic civil

147

– dolul provine de la un terţ, când cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului; se poate ca terţul să fi acţionat chiar la instigarea sau cu complicitatea cocontractantului[1]; deci cealaltă parte participă indirect la manoperele viclene; când dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul ştia despre manoperele frauduloase ale acestuia şi nu le-a adus la cunoştinţa celeilalte părţi, cocontractantul este şi el responsabil de dol prin reticenţă; – în cazul actelor juridice unilaterale, pentru că nu există „cealaltă parte”, mijloacele viclene pot să provină numai de la terţi; potrivit art. 1325 C. civ., „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale”; de exemplu, X încheie un testament în favoarea lui Y, datorită manoperelor frauduloase folosite de Y sau de un alt terţ; în materie de liberalităţi, dolul îmbracă forma sugestiei şi captaţiei; sugestia se exercită prin mijloace ascunse şi tendenţioase, în scopul de a sădi în mintea dispunătorului ideea de a face o donaţie sau un testament, pe care nu l-ar fi făcut din proprie iniţiativă; captaţia constă în manopere dolosive folosite în scopul de a câştiga încrederea dispunătorului şi a înşela buna-credinţă a acestuia, pentru a-l determina să îi doneze un bun sau să îl gratifice prin testament[2]. Sancţiunea. Dolul – viciu de consimţământ – conduce la o dublă sancţiune. Victima dolului are la îndemână două acţiuni: o acţiune în anularea actului juridic şi o acţiune în despăgubire pentru prejudiciile cauzate; în temeiul art. 1257 C. civ., „În caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit” (s.n.). Victima dolului poate uza de ambele acţiuni sau se poate limita doar la acţiunea în despăgubire, dacă intenţionează ca actul juridic încheiat să îşi producă efectele. De asemenea, victima dolului unui terţ îl poate chema în judecată pe autorul dolului, solicitând instanţei să-l oblige la despăgubiri, în măsura în care manoperele frauduloase i-au cauzat un prejudiciu, conform art. 1215 alin. (2) C. civ. Acţiunea în despăgubire este admisibilă şi atunci când are loc confirmarea actului juridic anulabil. Astfel, potrivit art. 1265 alin. (3) C. civ., „Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese” (s.n.). Proba. Din art. 1214 alin. (4) C. civ. reiese că dolul nu se presupune (nu se prezumă); el trebuie dovedit. Sarcina probei revine persoanei care pretinde că gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. (2) Cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia nu este ţinut de obligaţiile ce revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză. (3) Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica”. [1] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 169. [2] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 76.

148

Drept civil. Partea generală. Persoanele

este victimă a dolului; ea poate utiliza orice mijloc de probă, deoarece dolul este un fapt juridic.

2.2.5.3. Violența Noţiune. Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să îi provoace o temere, care o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat[1]. Violenţa, ca viciu de consimţământ, este reglementată în art. 1216-1220 C. civ. Spre deosebire de eroare şi dol, când victima nu îşi dă seama că manifestarea de voinţă se bazează pe premise false, în cazul violenţei, victima ştie că manifestarea sa de voinţă nu corespunde voinţei reale şi totuşi încheie actul juridic pentru a evita producerea răului cu care este/a fost ameninţată[2]. Violenţa poate fi fizică sau morală. Este fizică atunci când ameninţarea priveşte viaţa, integritatea corporală ori sănătatea persoanei sau bunurile acesteia. De exemplu, nepotul lui X, profitând de bătrâneţea şi starea de boală avansată a acestuia, îi cere să facă un testament în favoarea lui; pentru că X refuză, nepotul îl bate şi, după aceea, îi pune un pix în mână; X scrie testamentul olograf, fiindu-i teamă pentru viaţa lui. Este morală atunci când ameninţarea se referă la onoarea, cinstea, reputaţia, sentimentele persoanei[3]. De exemplu, X îi cere lui Y să îi doneze autoturismul, ameninţându-l că, în caz contrar, va face public faptul că Y suferă de SIDA. Elementele violenţei. Violenţa presupune două elemente: – un element obiectiv, care constă în ameninţarea cu un rău a unei persoane, în scopul de a o determina să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar încheia; – un element subiectiv, care constă în temerea provocată persoanei ameninţate, care îi alterează consimţământul. Elementul obiectiv – ameninţarea cu un rău – poate privi persoana ameninţată sau bunurile sale [art. 1216 alin. (2) C. civ.]. Conform alin. (3) al art. 1216 C. civ., violenţa este viciu de consimţământ şi atunci când se exercită asupra unei persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii sau descendenţii persoanei care încheie actul juridic[4]. [1] ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 77; G. BOROI, op. cit., p. 184; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 448-449; a se vedea şi L.C. GAVRILESCU, Cerinţele actualei reglementări privind calificarea violenţei ca viciu de consimţământ, în volumul Conferinţei „160 de ani de învăţământ juridic ieşean”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 40-48; A. LISIEVICI, C. TĂBÎRŢĂ, Discuţii privind viciul de consimţământ al violenţei în raporturile dintre profesionişti. Încadrarea violenţei economice, în R.R.D.A. nr. 9/2013, p. 63 şi urm. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 172. [3] Idem, p. 174. [4] Textul art. 957 C. civ. 1864, care enumera doar pe soţ, soţie, ascendenţi şi descendenţi, a fost interpretat extensiv în literatura juridică (a se vedea D. COSMA, op. cit., p. 174; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 77; G. BOROI, op. cit., p. 185-186; I. REGHINI,

III. Actul juridic civil

149

Ameninţarea poate să provină de la cealaltă parte a actului juridic sau de la un terţ, deci, în general, de la o persoană [art. 1216 alin. (1) C. civ.]. În aceste condiţii, de regulă, starea de necesitate sau împrejurări exterioare, obiective, care nu provin de la o persoană, nu pot vicia consimţământul. În literatura juridică anterioară, faptul dacă şi starea de necesitate[1] în care a fost încheiat un act juridic ar fi putut conduce la anularea actului pentru violenţă – viciu de consimţământ[2] – era o problemă controversată. Starea de necesitate este legată, de regulă, de săvârşirea unor fapte juridice, şi nu de încheierea de acte juridice. Dacă o persoană se găseşte „sub constrângerea psihică a nevoii de a înlătura un pericol grav, iminent, care îi ameninţă viaţa, integritatea corporală ori sănătatea sa ori pe aceea a altei persoane sau un bun important al său sau al altuia”[3], înseamnă că se află în stare de necesitate. Pericolul poate rezulta dintr-un eveniment (incendiu, cutremur, naufragiu etc.) sau dintr-o faptă omenească[4]. În Codul civil, conform art. 1218, starea de necesitate este violenţă viciu de consimţământ numai atunci când cealaltă parte a profitat de această împrejurare la încheierea actului juridic civil. Dacă a profitat, în sensul că se creează o disproporţie între prestaţiile părţilor contractante, atunci nu mai este violenţă, ci leziune, viciu de consimţământ. Poate fi violenţă doar atunci când partea aflată în stare de necesitate a încheiat un act juridic pe care altfel, în absenţa stării de necesitate, nu l-ar fi încheiat. De exemplu, în timpul unui incendiu, cel ale cărui bunuri sunt salvate face o donaţie considerabilă, sub forma darului manual, unei persoane care l-a ajutat, pe care altfel nu ar fi făcut-o[5]. Ameninţarea cu un rău, prin ea însăşi, nu viciază consimţământul. Este posibil ca persoana ameninţată să nu fie o fire impresionabilă sau ameninţarea, deşi gravă, să nu îi provoace teamă. Deci ceea ce viciază consimţământul este cel de-al doilea element al violenţei, cel subiectiv, adică temerea provocată persoanei ameninţate. Temerea se apreciază în concret, de la caz la caz, fiind Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 453), în sensul că consimţământul era considerat viciat şi atunci când ameninţarea se referea la o altă persoană decât cele enumerate, de care victima violenţei era legată printr-o puternică afecţiune (a se vedea I. RUCĂREANU, Căsătoria în dreptul RPR, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 288; D. COSMA, op. cit., p. 174). [1] Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat [art. 20 alin. (2) C. pen.]. [2] A se vedea ŞT. RĂUSCHI Ş.A., op. cit., p. 91; D. COSMA, op. cit., p. 174-175; I. RUCĂREANU, op. cit., p. 288. [3] A se vedea M. ELIESCU, Răspunderea..., p. 155. [4] Idem, p. 156. [5] Pentru alte exemple, a se vedea P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 345.

150

Drept civil. Partea generală. Persoanele

necesar să existe în momentul încheierii actului juridic. Temerea trebuie să fie actuală. Răul poate fi şi viitor[1]. De exemplu, X vrea să cumpere de la Y un teren – loc de casă – pe care acesta refuză să îl vândă; fratele lui X, cunoscut în lumea interlopă, îl ameninţă pe Y că, dacă nu va merge la notar să semneze contractul de vânzare, îi va răpi fiica. Simpla temere, temerea reverenţiară, izvorâtă din respect, nu constituie violenţă viciu de consimţământ (art. 1219 C. civ.). De exemplu, dacă un comerciant ambulant este atât de insistent (vorbeşte tare, urmăreşte trecătorii) încât persoana X cedează şi cumpără un lucru inutil, de teama de a nu deveni ridicol în ochii celorlalţi, contractul este valabil încheiat[2]. Condiţiile violenţei. Pentru ca violenţa să fie viciu de consimţământ, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii: – violenţa trebuie să aibă un caracter determinant; între temerea provocată de ameninţarea cu un rău şi consimţământul exprimat de victima violenţei, în sensul încheierii actului juridic, trebuie să existe o legătură de cauzalitate, adică violenţa să fie determinantă: fără temerea insuflată victimei, aceasta să nu fi încheiat actul juridic; în toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului [art. 1216 alin. (4) C. civ.]; caracterul determinant al violenţei se apreciază de la caz la caz de către instanţa de judecată; – violenţa trebuie să aibă un caracter nelegitim; aceasta înseamnă că ameninţarea trebuie să fie ilicită, „fără drept” [art. 1216 alin. (1) C. civ.], adică fie mijlocul cu care se ameninţă să fie, prin el însuşi, ilicit, fie scopul pentru atingerea căruia este folosit să fie ilicit, deşi mijlocul utilizat în ameninţare este licit; astfel, de exemplu, X încheie cu Y un antecontract de vânzare a unei suprafeţe de teren; Y refuză să se prezinte la notar, deşi termenul stipulat în antecontract pentru perfectarea contractului s-a împlinit; X îl ameninţă pe Y că, dacă într-o săptămână nu merge la notar, îl va chema în judecată; în acest caz, ameninţarea este legitimă; X îl ameninţă cu un mijloc licit pentru realizarea dreptului său, dar dacă X îl ameninţă pe Y că îi va incendia casa, dacă nu se prezintă la notar, atunci mijlocul cu care îl ameninţă este ilicit (ameninţarea priveşte bunurile lui Y) şi violenţa este nelegitimă; este posibil ca mijlocul folosit să fie licit, dar scopul pentru care este utilizat să fie ilicit; de exemplu, X îl ameninţă pe Y că o să îl denunţe la administraţia financiară pentru toate sumele nedeclarate, dacă nu îi donează o blană de nurcă; mijlocul este denunţul, care este licit (orice cetăţean are dreptul şi obligaţia de a aduce la cunoştinţa organelor competente faptele ilicite), dar scopul în vederea căruia este utilizat constă în obţinerea unei [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 173; G. BOROI, op. cit., p. 186; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 450-451; C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All, Colecţia Restitutio, Bucureşti, 1997, p. 501. [2] Pentru detalii, a se vedea P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 345-346.

III. Actul juridic civil

151

donaţii (unui avantaj patrimonial) şi este ilicit. Potrivit art. 1217 C. civ., constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste; deci violenţa este nelegitimă şi în această situaţie; caracterul nelegitim pe care trebuie să îl aibă violenţa reiese implicit şi din art. 1219 C. civ., conform căruia simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă, nu atrage anularea contractului; – în cazul în care violenţa este săvârşită de un terţ, cealaltă parte, al cărei consimţământ nu a fost viciat, trebuie să cunoască ori, după caz, să fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ [art. 1220 alin. (1) C. civ.]; în caz contrar, actul juridic nu este anulabil pentru violenţă. Sancţiunea. Violenţa – viciu de consimţământ –, la fel ca dolul, este şi delict civil, de aceea, victima violenţei are posibilitatea de a introduce două acţiuni: o acţiune în anularea actului juridic încheiat şi o acţiune în despăgubire. În temeiul art. 1257 C. civ., „În caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit” (s.n.). Victima violenţei poate uza de ambele acţiuni sau se poate limita doar la acţiunea în despăgubire, atunci când urmăreşte ca actul juridic încheiat să îşi producă efectele. De asemenea, victima violenţei unui terţ îl poate chema în judecată pe autorul violenţei, solicitând instanţei să îl oblige la despăgubiri, în măsura în care i-a cauzat un prejudiciu, conform art. 1220 alin. (2) C. civ. Acţiunea în despăgubire este admisibilă şi atunci când are loc confirmarea actului juridic anulabil. Astfel, potrivit art. 1265 alin. (3) C. civ., „Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese” (s.n.). Proba. Fiind un fapt juridic, violenţa se poate dovedi cu orice mijloc de probă; sarcina probei revine persoanei care pretinde că este victimă a violenţei.

2.2.5.4. Leziunea[1] Noţiune. Leziunea reprezintă paguba materială pe care o suferă una dintre părţile unui act juridic sinalagmatic, cu titlu oneros şi comutativ, din cauza văditei disproporţii ce există între prestaţii la data încheierii actului juridic[2]. [1] În limbajul obişnuit, curent, prin leziune se înţelege rana căpătată prin lovire, rănire sau ca urmare a unei boli; în limbaj juridic, noţiunea de leziune reprezintă o „rană” cauzată patrimoniului unei persoane, o pagubă ce rezultă din disproporţia între prestaţiile părţilor unui contract cu titlu oneros. [2] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 77; G. BOROI, op. cit., p. 188; D. COSMA, op. cit., p. 200; L. POP, op. cit., p. 310. Pentru o prezentare detaliată a leziunii, a se vedea C.T. UNGUREANU, Reflecţii privind leziunea, viciu de consimţământ, în statornicirea Codului civil (Legea nr. 287/2009), în Dreptul nr. 10/2012; D. CHIRICĂ, Leziunea – între reglementarea vechiului şi noului Cod civil, în S.U.B.B., Iurisprudentia, nr. 4/2013, http://

152

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Teorii despre leziune[1]. a) Teoria subiectivă. Leziunea, prin ea însăşi, nu reprezintă un viciu de consimţământ. Ea este consecinţa unui viciu de consimţământ. Persoana care îşi exprimă consimţământul în sensul încheierii unui act juridic lezionar pentru ea fie este în eroare, fie este indusă în eroare, fie este constrânsă. Dacă nu se găseşte în niciuna dintre aceste situaţii, adică este conştientă de paguba pe care o va suferi şi consimţământul exprimat este liber, neviciat, înseamnă că a avut intenţia de a face o liberalitate[2]. În literatura juridică, această concepţie despre leziune face obiectul teoriei subiective. În cadrul acestei teorii, pentru a exista leziune, nu este suficientă disproporţia între prestaţii, ci este necesar ca acela care îşi exprimă consimţământul să se afle într-o anumită situaţie, împrejurare care să îl influenţeze la încheierea actului juridic. Privită ca o consecinţă a unui viciu de consimţământ, leziunea poate fi invocată de orice persoană prejudiciată prin încheierea unui act juridic lezionar. b) Teoria obiectivă. Conform unei alte teorii, obiectivă, leziunea reprezintă prejudiciul material care rezultă din disproporţia dintre prestaţii, independent de împrejurările care au condus la această disproporţie. Actul juridic astfel încheiat este lipsit parţial de cauză şi este afectat de nulitate relativă[3]. În legislaţia anterioară, noţiunea de leziune era utilizată în conformitate cu teoria obiectivă şi se aplica numai unei anumite categorii de minori, minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă[4]. Majorii nu puteau invoca leziunea drept cauză de nulitate a contractelor. În mod excepţional, totuşi, în acte normative speciale se prevedea posibilitatea invocării leziunii şi de către majori. De exemplu, conform Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori[5], consumatorul poate solicita anularea clauzelor abuzive. Prin clauză abuzivă se înţelege acea clauză care nu a fost studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=574; L.C. GAVRILESCU, Consideraţii privind consacrarea leziunii în Noul Cod civil, în Analele Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Seria Ştiinţe Juridice, tomul LXI, nr. 1/2015, p. 5-15, http://pub.law.uaic.ro/, consultat la 16 august 2016. [1] Aceste teorii despre leziune aparţin doctrinei anterioare, dar sunt utilizate de legiuitor şi sunt aplicabile şi în legislaţia în vigoare. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 174. [3] Idem, p. 201; L. POP, Echilibrul contractual şi leziunea în contracte, în Dreptul nr. 11/2008, în Contribuţii la studiul obligaţiilor civile. Culegere de studii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 410 şi urm. [4] Art. 1157 C. civ. 1864 prevedea: „Minorul poate exercita acţiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii”. Acest text a fost modificat prin art. 25 din Decretul nr. 32/1954 (care a redus câmpul de aplicare a leziunii şi mai mult), conform căruia „(...) aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de patrusprezece ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare. Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de patrusprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune”. [5] Astfel cum a fost republicată în M. Of. nr. 543 din 3 august 2012.

III. Actul juridic civil

153

negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor[1]. În Codul civil, leziunea este un viciu de consimţământ general, reglementat în art. 1221-1224. Poate fi invocată de orice persoană, în condiţiile stabilite de lege, deci atât de către orice persoană fizică sau juridică cu capacitate deplină de exerciţiu, cât şi de către minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă (aşa cum se va arăta în continuare). Reglementarea leziunii ca viciu de consimţământ general asigură protecţia tuturor părţilor contractante slabe, inclusiv a profesioniştilor, aflate într-o poziţie de inferioritate de natură economică, vulnerabilitate pe care cealaltă parte contractantă o exploatează. În cazul persoanelor cu capacitate deplină de exerciţiu, legiuitorul a optat pentru teoria subiectivă despre leziune, în sensul că disproporţia dintre prestaţii trebuie să fie consecinţa unei situaţii speciale în care se afla cel care şi-a exprimat consimţământul. Astfel, conform art. 1221 alin. (1) C. civ., există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii. În cazul minorilor, legiuitorul aplică teoria obiectivă despre leziune, în sensul că, pentru a exista leziune, este suficient să se dovedească disproporţia dintre prestaţii. Conform art. 1221 alin. (3) C. civ., există leziune atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor. Spre deosebire de reglementarea anterioară, legiuitorul nu precizează despre care minor este vorba (fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă) şi nici despre care acte juridice încheiate de către acesta. Din interpretarea art. 41, art. 43, art. 44, art. 144 alin. (3) şi art. 146 alin. (4) C. civ. reiese că leziunea, la fel ca în reglementarea anterioară, poate fi invocată numai de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi numai în ceea ce priveşte actele juridice de administrare, încheiate fără încuviinţare[2]. Condiţiile leziunii. Pentru existenţa leziunii în cazul persoanelor cu capacitate deplină de exerciţiu, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: – actul încheiat să facă parte din actele juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative[3]; în cazul actelor juridice unilaterale nu poate exista o disproporţie între prestaţii, deoarece numai o parte se obligă; dacă sunt acte juridice cu titlu [1] În anexa la Legea nr. 296/2004 (Codul consumului), republicată; a se vedea şi E. MIHAI, Principiul echilibrului contractual în noul Cod Civil şi în dreptul consumului, în P.R. nr. 1/2013, p. 25-27. [2] A se vedea şi actele juridice pe care le poate încheia minorul, aşa cum au fost analizate la capacitatea subiectelor raportului juridic civil. [3] A se vedea şi art. 1171, art. 1172 şi art. 1173 C. civ.

154

Drept civil. Partea generală. Persoanele

gratuit, nu poate exista leziune; dacă sunt acte juridice aleatorii, nu se poate stabili la data încheierii actului juridic dacă există o disproporţie între prestaţii, deoarece nu se cunoaşte întinderea prestaţiilor (cel puţin a uneia dintre părţi); de altfel, potrivit art. 1224 C. civ., nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia ori alte contracte prevăzute de lege; de asemenea, potrivit art. 1221 alin. (2) C. civ., existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului; – disproporţia dintre prestaţii să se datoreze stării de nevoie, lipsei de experienţă ori lipsei de cunoştinţe a uneia dintre părţi, de care a profitat cealaltă parte; – dezechilibrul contractual să existe în momentul încheierii contractului; dacă nu există în momentul încheierii contractului, ci apare pe parcursul executării lui, nu este leziune, ci impreviziune[1]. Pentru existenţa leziunii în cazul minorilor, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: – minorul să aibă capacitate de exerciţiu restrânsă (minorul sub 14 ani are dreptul la anularea contractului, chiar dacă nu este lezionar, pentru incapacitate); – actul juridic încheiat de minorul între 14-18 ani să fie un act de administrare, adică să facă parte din categoria acelora pentru care are nevoie de încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, dar nu are nevoie şi de încuviinţarea instanţei de tutelă sau/şi de avizul consiliului de familie (dacă încheie un act de dispoziţie fără încuviinţarea părinţilor, tutorelui sau/şi a instanţei de tutelă sau/ şi fără avizul consiliului de familie, actul este anulabil, fără să fie nevoie de existenţa leziunii; dacă încheie un act de conservare, acesta este valabil, indiferent dacă a primit sau nu încuviinţarea, pentru că este întotdeauna util); – minorul între 14-18 ani să încheie actul juridic de administrare fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui; dacă are încuviinţare, nu poate fi invocată leziunea; în acest caz însă, poate invoca leziunea ocrotitorul legal, dacă îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru leziunea în cazul persoanelor cu capacitate deplină de exerciţiu; – actul încheiat să facă parte din actele juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative; – leziunea să existe în momentul încheierii actului juridic şi să fie o consecinţă a faptului că minorul şi-a asumat o obligaţie excesivă, prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine sau la ansamblul circumstanţelor. De exemplu, minorul M, de 15 ani, închiriază lui X aparatură audio cumpărată de părinţii săi, în scopul ca X să o folosească la o petrecere, pentru suma de 10 lei. M nu a avut încuviinţarea părinţilor. Contractul astfel încheiat este lezionar pentru minor, astfel încât M poate cere anularea pentru leziune. [1]

Impreviziunea este o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului. Ea este consacrată expres în art. 1271 C. civ.

III. Actul juridic civil

155

Sancţiunea. Potrivit art. 1222 C. civ., partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită. Această alegere o pot face atât persoana cu capacitate deplină de exerciţiu, cât şi minorul (cu capacitate de exerciţiu restrânsă). În toate cazurile, instanţa sesizată poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii, actul juridic putând fi adaptat, în condiţiile art. 1213 C. civ. Dacă persoana cu capacitate deplină de exerciţiu optează pentru anularea actului juridic, atunci acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată [art. 1222 alin. (2) C. civ.]. Dintr-o interpretare per a contrario, se poate trage concluzia că, dacă persoana cu capacitate deplină de exerciţiu optează pentru reducerea prestaţiilor ori pentru menţinerea contractului, adaptându-l, această condiţie limitativă a valorii leziunii nu se mai pune. Prin art. 1223 C. civ. se stabileşte un termen special de prescripţie extinctivă; astfel, dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de 1 an de la data încheierii contractului. Anulabilitatea contractului nu poate fi opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune este prescris. În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, legiuitorul nu face distincţie între minori (cu capacitate restrânsă de exerciţiu) şi persoanele cu capacitate deplină de exerciţiu, ei fiind supuşi aceleiaşi prevederi. Pentru a se asigura o protecţie adecvată a minorilor, prescripţia ar trebui să curgă de la data la care ocrotitorul legal a aflat de încheierea contractului lezionar[1].

2.3. Obiectul actului juridic civil 2.3.1. Noțiune În Codul civil, deşi noţiunea obiectului actului juridic civil are o abordare diferită faţă de reglementarea anterioară, ea este similară cu aceasta. Astfel, se face distincţie între obiectul actului juridic, pe de o parte, care potrivit art. 1225 C. civ. reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale (adică din conduita părţilor), şi, pe de altă parte, obiectul obligaţiei, care reprezintă prestaţia (adică a da, a face sau a nu face ceva) la care se angajează debitorul (art. 1226 C. civ.) şi care se referă de regulă la un bun (obiectul material, derivat al actului juridic civil care este reprezentat de bunul la care se referă conduita părţilor). [1]

A se vedea T.V. RĂDULESCU, op. cit., p. 486.

156

Drept civil. Partea generală. Persoanele

2.3.2. Condiții de validitate generale Pentru validitatea obiectului actului juridic civil trebuie îndeplinite următoarele condiţii generale:

2.3.2.1. Obiectul trebuie să existe Dacă în momentul încheierii actului juridic obiectul nu există, actul este lovit de nulitate. În materia contractului de vânzare se prevede că, dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt în momentul vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a preţului (art. 1659 C. civ.). De exemplu, dacă X îi vinde lui Y un cal, fără să ştie că în momentul încheierii contractului calul pierise, contractul de vânzare este lovit de nulitate absolută. Contractul nu produce niciun efect, aşa cum se exprimă legiuitorul, dacă nu a fost plătit preţul. Dar, dacă a fost plătit, se impune desfiinţarea actului juridic cu restituirea preţului plătit de către cumpărător. Dacă obiectul nu există în momentul încheierii actului juridic, dar va exista în viitor, adică obiectul actului juridic civil îl reprezintă un bun viitor, actul juridic este valabil [art. 1228 C. civ.]. De exemplu, X îi vinde lui Y o recoltă viitoare de grâu de pe un anumit teren al său; X încheie un contract de prestări servicii cu Y, prin care se obligă să execute o pictură murală. Dacă obiectul actului juridic este o succesiune viitoare (nedeschisă), actul juridic este lovit de nulitate [art. 956 C. civ.]. Dacă la data încheierii actului juridic obiectul nu există, în sensul că aparţine unei alte persoane, străină de contract, unui terţ, potrivit art. 1230 C. civ., actul juridic este valabil încheiat, debitorul fiind obligat să îl procure şi să îl transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate. Această normă generală are şi o aplicaţie specială în materia contractului de vânzare, în care este permisă vânzarea bunului altuia (art. 1683 C. civ.).

2.3.2.2. Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil Această condiţie reiese din art. 1179 alin. (1) pct. 3, art. 1225 alin. (2) şi art. 1226 alin. (2) C. civ. Dacă obiectul operaţiunii juridice nu este determinat[1] sau obiectul obligaţiei nu este cel puţin determinabil, nu se cunoaşte la ce anume se obligă debitorul şi o asemenea obligaţie nu este susceptibilă de executare[2]; actul juridic este lovit de nulitate absolută. Obiectul este determinat dacă sunt precizate toate elementele care permit individualizarea sa. De exemplu, X îi închiriază lui Y locuinţa sa, din strada M nr. 3, et. 2, ap. 4. Obiectul este determinabil dacă sunt precizate anumite elemente, care permit determinarea sa în [1] [2]

A se vedea şi T.V. RĂDULESCU, op. cit., p. 487. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 214.

III. Actul juridic civil

157

viitor. De exemplu, X se obligă faţă de Y să monteze tâmplărie de aluminiu la toate ferestrele din casa acestuia. Dacă obiectul se referă la un bun cert (individual determinat), atunci în actul juridic trebuie să existe elemente suficiente pentru individualizarea lui. Dacă obiectul se referă la un bun de gen, atunci trebuie să fie determinat cel puţin în specia şi cantitatea lui. De exemplu, X îi vinde lui Y o tonă de mere Golden. Actul este valabil şi atunci când cantitatea nu este determinată, dar este determinabilă în viitor. De exemplu, contractul în temeiul căruia se furnizează gaz metan pentru consumul casnic nu are un obiect determinat, ci determinabil; cantitatea obiectului contractului este incertă, dar determinabilă în viitor. Dacă părţile nu au stabilit şi calitatea bunului de gen, atunci debitorul este obligat să predea un bun de calitate medie (art. 1231 C. civ.). Dacă obiectul actului juridic (preţul sau orice alt element al contractului) urmează să fie determinat de către un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant. Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea sa este în mod manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi (art. 1232 C. civ.). Potrivit art. 1233 C. civ., dacă într-un contract încheiat între profesionişti nu este stabilit preţul şi nici nu se indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil. Atunci când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă, iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat (art. 1234 C. civ.).

2.3.2.3. Obiectul trebuie să fie posibil Această condiţie decurge din principiul că nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Imposibilitatea obiectului atrage nulitatea actului juridic pentru lipsă de obiect. Pentru aceasta, este necesar ca imposibilitatea să aibă caracter absolut, adică obiectul să fie imposibil nu numai pentru cel care se obligă (pentru debitor), ci şi pentru orice altă persoană. Astfel, în cazul obligaţiei de a da un bun cert, imposibilitatea obiectului nu poate rezulta decât din pieirea bunului respectiv; când obligaţia constă în a da un bun de gen, obiectul este imposibil numai în ipoteza în care nu este cu putinţă să se producă sau să se procure asemenea bunuri. Inexistenţa momentană a obiectului nu constituie o imposibilitate absolută de executare. În Codul civil se precizează că imposibilitatea iniţială a obiectului contractului nu afectează validitatea lui (art. 1227). Dacă imposibilitatea are un caracter relativ, adică obiectul este imposibil numai pentru debitor, validitatea actului juridic nu este afectată; în acest caz, debitorul, care nu îşi poate executa obligaţiile, va fi ţinut să îl despăgubească pe creditor.

158

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Imposibilitatea referitoare la obiect poate fi materială (de exemplu, X se obligă faţă de Y să transporte o cantitate de marfă cu camionul său, în 5 ore, până în localitatea M, care se află la o distanţă de 1.500 km) sau juridică (de exemplu, se încheie un contract de vânzare având ca obiect o suprafaţă de teren de pe Lună[1]). Imposibilitatea obiectului poate să rezulte şi din materia anumitor acte juridice, care impun un anumit obiect, cu excluderea altora. Astfel, contractul de împrumut de consumaţie poate avea ca obiect numai bunuri fungibile sau consumptibile; contractul de împrumut de folosinţă (comodatul) poate avea ca obiect numai bunuri nefungibile sau neconsumptibile etc.[2] Imposibilitatea absolută a obiectului (nu numai iniţială, care în viitor se poate transforma în posibilitate) trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic. Dacă în momentul încheierii actului obiectul era posibil, dar a devenit ulterior imposibil de executat, din cauza forţei majore sau a unui caz fortuit, se pune problema riscului contractului; dacă imposibilitatea se datorează culpei debitorului, intervine răspunderea lui civilă. Actul juridic civil care are un obiect imposibil este lovit de nulitate absolută[3].

2.3.2.4. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil Această condiţie se referă la obiectul material derivat al actului juridic civil, adică la bunuri. Conform art. 1229 C. civ., numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, în afară de excepţiile expres prevăzute de lege. Anumite bunuri sunt supuse unui regim special de circulaţie, adică pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate cu respectarea unor condiţii restrictive, expres prevăzute de lege (de exemplu, armele, stupefiantele etc.). Dacă actul juridic are ca obiect un bun scos din circuitul civil[4] sau un bun cu un regim special de circulaţie, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, actul este lovit de nulitate absolută.

2.3.2.5. Obiectul trebuie să fie licit și moral Această condiţie rezultă din art. 1225 alin. (2) şi (3) şi art. 1226 alin. (2) C. civ. Deci obiectul actului juridic trebuie să fie conform cu legea, adică licit. Este [1] Asemenea contracte au fost încheiate într-un număr mare; a se vedea, în acest sens, http://www.business24.ro/imobiliare/terenuri/2-000-de-romani-au-teren-pe-l una-1443842, consultat la 7 august 2016. [2] Idem, p. 216; G. BOROI, op. cit., p. 194. [3] A se vedea, în acest sens, P. VASILESCU, Actul juridic…, p. 526; L. STĂNCIULESCU, op. cit., p. 54. [4] Bunurile scoase din circuitul civil, cum ar fi bunurile proprietate publică, deşi sunt inalienabile, pot face obiectul unor acte de administrare, folosinţă, concesiune sau închiriere (art. 861 C. civ. ).

III. Actul juridic civil

159

licit dacă nu este prohibit de lege şi nu contravine ordinii publice sau bunelor moravuri. Este ilicit, de exemplu, obiectul actului juridic prin care X se obligă faţă de Y ca, în schimbul unei sume de bani, să facă un anunţ fals, prin telefon, în ziua în care se judecă dosarul penal a lui Y, că în incinta instanţei de judecată se află o bombă[1]. Obiectul actului juridic este imoral când, de exemplu, X îi face o donaţie lui M, sub forma darului manual, constând într-o sumă de bani, cu scopul ca M să o determine pe fiica sa să se căsătorească cu X[2]. Atunci când obiectul este ilicit sau imoral, şi cauza actului juridic este ilicită sau imorală. Actul juridic cu obiect ilicit sau imoral este lovit de nulitate absolută.

2.3.3. Condiții de validitate speciale Pentru anumite acte juridice, obiectul trebuie să îndeplinească, în plus faţă de condiţiile de validitate generale, şi altele, speciale. Astfel:

2.3.3.1. Obiectul să cons tuie un fapt personal al celui care se obligă În cazul actelor juridice al căror obiect implică o acţiune de a da sau de a face, se cere ca obiectul să constituie un fapt personal al celui care se obligă. O persoană nu poate fi obligată decât prin voinţa proprie. Dacă nu există reprezentare, nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altuia. Este valabilă însă promisiunea faptei altuia, cunoscută şi sub denumirea de convenţie de porte-fort. Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o persoană – debitorul sau promitentul – se obligă faţă de creditor să determine pe o terţă persoană să îşi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din contract[3]. De exemplu, X, coproprietar al unei suprafeţe de teren, vinde cota sa de 1/2 lui Y şi se obligă faţă de acesta să îl determine pe C, celălalt coproprietar, să vândă şi el partea sa din teren tot lui Y. Dacă C acceptă, atunci el va încheia contractul de vânzare cu Y, din propria sa voinţă; în acelaşi timp, acceptarea lui C de a încheia contractul îl eliberează pe X de obligaţia sa, asumată prin contractul de porte-fort, adică aceea de a-l convinge pe C. Obiectul convenţiei de porte-fort nu este fapta terţului, ci propria faptă a promitentului, care se obligă faţă de creditor să depună toate diligenţele pentru a-l convinge pe terţ să îşi asume o obligaţie faţă de creditor. Obligaţia debitorului, a promitentului este o obligaţie de rezultat. Dacă nu o execută, răspunde contractual faţă de creditor. Promisiunea faptei altuia este reglementată în art. 1283 C. civ. Astfel, cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă. Cu [1]

Această faptă reprezintă, din punct de vedere penal, o infracţiune. Pentru alte exemple, a se vedea P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii…, p. 360. [3] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 69-70. [2]

160

Drept civil. Partea generală. Persoanele

toate acestea, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului prin fapta sa sau prin fapta altei persoane, astfel încât creditorul să nu fie prejudiciat. Intenţia promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat. În cazul actelor juridice intuitu personae, care se încheie în considerarea calităţilor cocontractantului, obiectul reprezintă întotdeauna un fapt personal al celui ce se obligă; de exemplu, în cazul unui contract de mandat încheiat cu un avocat, în cazul unui contract de prestări servicii încheiat cu o anumită casă de modă etc.

2.3.3.2. Cel care se obligă trebuie să fie tularul dreptului Regula este că, în cazul actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale, cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului real asupra lucrului care formează obiectul material al actului juridic. Nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau nu se poate obliga să transmită drepturi pe care nu le are [aşa cum rezultă din art. 17 alin. (1) C. civ.]. Este valabil însă actul juridic care are ca obiect bunul altuia[1]. Potrivit art. 1230 C. civ., intitulat „Bunurile care aparţin altuia”, „Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate” (s.n.). Dacă obiectul actului juridic constă în bunuri de gen, aplicarea art. 1230 nu este necesară; actul juridic este valabil, chiar dacă în momentul încheierii actului bunurile nu se aflau în proprietatea aceluia care le transmite, deoarece proprietatea asupra bunurilor de gen nu se transferă în momentul încheierii actului, ci în momentul individualizării bunurilor, astfel încât ele pot fi procurate până atunci (art. 1678 C. civ.). Articolul 1683 C. civ. reglementează vânzarea bunului altuia[2], în cazul în care obiectul contractului este un bun individual determinat: „(1) Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător. (2) Obligaţia vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea [1] În doctrina şi practica judiciară anterioară, validitatea contractului având ca obiect bunul altuia era controversată; majoritatea autorilor considerau că un asemenea act juridic este nul (absolut sau relativ); a se vedea FR. DEAK, Contracte civile..., p. 54-61, cu autorii citaţi acolo. [2] Vânzarea bunului altuia va fi studiată la materia Contractelor speciale.

III. Actul juridic civil

161

asupra bunului. (3) Dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de către proprietar. (4) În cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese. (5) Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun. (6) În cazurile prevăzute la alin. (4) şi (5), întinderea daunelor-interese se stabileşte, în mod corespunzător, potrivit art. 1.702 şi 1.703. Cu toate acestea, cumpărătorul care la data încheierii contractului cunoştea că bunul nu aparţinea în întregime vânzătorului nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare”. În concluzie, în momentul în care are loc transmisiunea efectivă a bunului, respectiv a dreptului asupra acestuia (care la data încheierii actului juridic aparţineau unui terţ), cel care transmite trebuie să fie titularul dreptului: fie să dobândească dreptul de la terţul căruia îi aparţinea în momentul încheierii actului juridic (deci să devină el titularul dreptului, de exemplu, să devină proprietar), fie să îl determine pe terţ să transmită dreptul său către cocontractant (terţul fiind titularul dreptului). Transmisiunea dreptului este întotdeauna ulterioară încheierii actului juridic. Dacă debitorul transmiterii dreptului nu îşi execută obligaţia, are loc rezoluţiunea contractului cu plata de daune-interese, dacă este cazul. Având în vedere că sancţiunea este rezoluţiunea, şi nu nulitatea, regula potrivit căreia cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului nu mai poate fi considerată o condiţie de validitate; aceasta nu înseamnă însă că încetează să reprezinte regula[1].

2.4. Cauza actului juridic civil 2.4.1. Noțiune Cauza reprezintă motivul care determină fiecare parte să încheie actul juridic (art. 1235 C. civ.). În momentul manifestării de voinţă, partea sau părţile au în vedere un anumit scop, pentru realizarea căruia consimt la încheierea actului juridic. Consimţământul este strâns legat de cauză, care trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic. Aceasta nu înseamnă că scopul trebuie să [1]

Pentru detalii, a se vedea C.T. UNGUREANU, Cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului?, în Revista de Ştiinţe Juridice, vol. XXIII, nr. 1/2013, Ed. Universul Juridic, p. 68-79. În acelaşi sens, a se vedea L. STĂNCIULESCU, op. cit., p.150-152; E. CHELARU, Teoria generală..., p. 139.

162

Drept civil. Partea generală. Persoanele

fie realizat în acel moment, ci doar să se urmărească atingerea lui prin încheierea actului juridic. Cauza reprezintă „principiul justificativ al oricărui consimţământ”[1].

2.4.2. Elementele cauzei În literatura juridică anterioară, în lipsa unei definiţii în legislaţie a cauzei, se considera că aceasta presupune două elemente: unul imediat şi altul mediat. În art. 1235 C. civ., legiuitorul nu face o distincţie în acest sens atunci când defineşte cauza, dar cele două elemente se presupun. Plecând de la formarea voinţei juridice – proces în care subiectul de drept cântăreşte motivele încheierii actului juridic şi selectează motivul determinant, care îl face să ia hotărârea –, se ajunge la ideea că dintre toate motivele încheierii actului juridic se reţin două, care alcătuiesc elementele cauzei, şi anume: scopul imediat sau direct al consimţământului (numit şi cauza obligaţiei) şi scopul mediat sau indirect (numit şi cauza actului juridic)[2]. De exemplu, într-un contract de vânzare, scopul imediat al consimţământului vânzătorului constă în obţinerea preţului de la cumpărător; acesta are un caracter invariabil, abstract, fiind acelaşi în orice contract de vânzare: orice vânzător urmăreşte (are ca scop imediat) obţinerea preţului pentru bunul vândut; scopul mediat al consimţământului vânzătorului are un caracter concret, variabil de la caz la caz: un vânzător urmăreşte ca din preţul obţinut să plătească o datorie, altul are ca scop să achiziţioneze un autoturism, altul să cumpere un teren etc. Scopul imediat este acelaşi nu numai pentru un anumit tip de act juridic (contractul de vânzare, ca în exemplul dat), ci pentru o anumită categorie de acte juridice. Astfel, în contractele sinalagmatice, scopul imediat constă în obţinerea contraprestaţiei de la cealaltă parte (de exemplu, în contractul de locaţiune, locatorul urmăreşte obţinerea chiriei, iar locatarul urmăreşte obţinerea folosinţei lucrului închiriat). În cazul liberalităţilor, scopul imediat constă în intenţia de a gratifica (de exemplu, în contractul de donaţie, donatorul are ca scop să îl gratifice pe donatar). Scopul mediat variază de la caz la caz; el constă în motivul concret, subiectiv, care a determinat pe fiecare dintre părţi să încheie actul juridic.

2.4.3. Condiții de validitate Conform art. 1236 C. civ., pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să existe, să fie licită şi morală. Cât priveşte proba, conform art. 1239 C. civ., existenţa unei cauze valabile se prezumă, chiar dacă nu există în actul juridic o prevedere expresă cu privire la cauză. Aceasta înseamnă că acela care invocă inexistenţa cauzei trebuie să dovedească acest lucru (faptul că nu există cauză). De asemenea, cel care [1] [2]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 228. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 198-199; D. COSMA, op. cit., p. 221.

III. Actul juridic civil

163

invocă iliceitatea sau imoralitatea cauzei trebuie să facă dovada. Cauza fiind un fapt, poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

2.4.3.1. Cauza trebuie să existe Pornind de la cele două elemente ale cauzei, se observă că problema inexistenţei cauzei se poate pune numai cu privire la scopul imediat al consimţământului[1]. Astfel, de exemplu, într-un contract de vânzare, cumpărătorul are ca scop imediat obţinerea bunului; dacă el se obligă să plătească preţul în vederea obţinerii bunului, fără a şti că în momentul încheierii contractului bunul era pierit total, atunci scopul imediat nu există; obligaţia asumată (de a plăti preţul) este fără cauză. Dar nu este posibil ca, în momentul încheierii contractului de vânzare, cumpărătorul să nu aibă un scop mediat; este absurd ca el să nu urmărească nimic prin încheierea contractului, să lipsească orice cauză. În contractele sinalagmatice, cauza nu există dacă una dintre părţi nu poate primi contraprestaţia la care are dreptul. În contractele aleatorii, lipseşte cauza dacă lipseşte elementul aleatoriu, riscul (de exemplu, într-un contract de întreţinere, bunul care a fost transmis în schimbul prestării întreţinerii produce fructe civile lunar care au o valoare mai mare decât întreţinerea prestată lunar; lipseşte riscul, adică posibilitatea de câştig sau pierdere, şi, prin urmare, lipseşte cauza). În Codul civil, lipsa cauzei se sancţionează cu nulitatea relativă, cu excepţia cazului în care actul juridic a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice [art. 1238 alin. (1)]. Prin urmare, se aplică principiul conversiunii, prevăzut de art. 1260 alin. (1) C. civ. („Un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege”).

2.4.3.2. Cauza trebuie să fie licită și morală Conform art. 1236 alin. (2) şi (3) C. civ., cauza este ilicită dacă este contrară legii şi ordinii publice şi imorală dacă este contrară bunelor moravuri. Se poate pune problema, la fel ca în reglementarea anterioară, a utilităţii art. 1236 C. civ., cât timp există art. 11 C. civ., care prevede că „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”. Cele două texte nu se suprapun. Articolul 11 interzice actele juridice care încalcă dispoziţiile legale exprese, fără ca în temeiul lui să se poată anula actele juridice care, deşi imorale sau ilicite prin scopul (cauza) lor, nu încalcă o dispoziţie legală determinată[2]. De exemplu, dacă X, un bărbat căsătorit, încheie un contract cu amanta sa, A, prin care se obligă ca, în cazul în care nu va divorţa de soţia sa într-un an, să o despăgubească pe A cu suma de 20.000 lei, nu este interzis expres de lege, dar are un scop imoral şi este deci nul. [1] [2]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 229-230. Idem, p. 232; G. BOROI, op. cit., p. 201; O. UNGUREANU, op. cit., p. 145.

164

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Cauza este considerată ilicită şi atunci când actul juridic este doar mijlocul prin care se eludează aplicarea unei norme legale imperative, adică atunci când există fraudă la lege (art. 1237 C. civ.). Frauda la lege nu este o încălcare directă a legii, ci o nesocotire indirectă a ei[1]. Anumite norme imperative se folosesc în alt scop decât acela pentru care au fost create. Părţile fraudează legea nu atât în scopul de a păgubi pe alţii, cât mai ales de a obţine ele însele un folos injust[2]. De exemplu, părţile încheie o căsătorie în scopul de a îndeplini condiţiile pentru a obţine un împrumut. Această căsătorie fictivă[3] este încheiată în frauda legii, în alt scop decât acela al întemeierii unei familii şi este lovită de nulitate absolută pentru cauză ilicită [art. 295 alin. (1) C. civ.]. Cauza ilicită sau imorală este sancţionată cu nulitatea absolută a actului juridic dacă, potrivit art. 1238 alin. (2) C. civ., este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască. Dacă una dintre părţi este de bună-credinţă, adică nu a cunoscut iliceitatea sau imoralitatea cauzei, actul juridic nu poate fi sancţionat cu nulitatea absolută. De exemplu, dacă X încheie un contract de prestări servicii cu Y, şofer de tir, prin care îi oferă o sumă de bani, ca plată pentru transportul unei cantităţi de marfă contrafăcută şi Y nu ştie că marfa este contrafăcută, contractul de prestări servicii are o cauză ilicită, dar nu este sancţionat cu nulitatea absolută, deoarece Y este de bună-credinţă. Dacă însă suma de bani oferită de X este mult mai mare decât o plată rezonabilă pentru prestarea unui asemenea serviciu, chiar dacă Y nu ştie că marfa este contrafăcută, trebuia, după împrejurări, să înţeleagă caracterul ilicit al transportului şi, implicit, cauza ilicită a contractului; prin urmare, contractul este lovit de nulitate absolută. Ca efect al nulităţii, conform art. 1638 C. civ., prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii. Deci Y va fi obligat să restituie suma primită drept plată.

2.5. Forma actului juridic civil 2.5.1. Principiul autonomiei de voință Formarea actelor juridice civile este dominată de principiul libertăţii actelor juridice civile, numit şi principiul autonomiei de voinţă[4]. Conform acestui principiu, voinţa părţilor se poate manifesta liber, în sensul că părţile au libertatea de a încheia orice acte juridice civile, în orice formă aleasă, în condiţiile stabilite de ele, reglementând, ele însele, efectele actelor juridice pe care le încheie. Însă autonomia de voinţă nu este absolută; ea are anumite limite: în încheierea [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 306. Idem, p. 307. [3] Pentru detalii, a se vedea L. IRINESCU, Curs..., p. 56. [4] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 101. [2]

III. Actul juridic civil

165

actelor juridice, părţile trebuie să respecte legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri (art. 11 C. civ.). Aceasta înseamnă că părţile nu pot deroga de la dispoziţiile imperative ale legii (care privesc ordinea publică sau bunele moravuri)[1]. Pentru anumite acte juridice, legea impune în mod imperativ anumite condiţii de formă, în absenţa cărora actul juridic nu este valabil. Deci, deşi părţile au libertatea de a-şi manifesta voinţa în forma dorită de ele, conform principiului autonomiei de voinţă, această libertate este limitată, în cazuri expres prevăzute de lege.

2.5.2. Noțiunea de formă a actului juridic civil și felurile ei În sens restrâns, prin formă a actului juridic civil se înţelege modul în care se exteriorizează manifestarea de voinţă a părţilor. Potrivit art. 1240 C. civ., voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. De asemenea, voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor stabilite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare. Această din urmă formă se referă mai ales la raporturile dintre profesionişti. Atunci când voinţa se exprimă în scris, înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forţa probantă prevăzută de lege (art. 1241 C. civ.). În sens larg, noţiunea de formă poate avea trei semnificaţii distincte: forma cerută pentru validitatea actului juridic, forma cerută pentru probarea actului juridic şi forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi.

2.5.2.1. Forma cerută pentru validitatea actului juridic civil Regula este că actul juridic se formează în mod valabil şi raportul juridic se naşte în orice formă s-ar manifesta voinţa[2]. Actele juridice, care se încheie valabil fără a fi necesară îndeplinirea unei anumite forme, se numesc consensuale şi ele reprezintă regula. Principiul consensualismului, adică regula conform căreia pentru încheierea valabilă a unui act juridic este suficientă simpla manifestare de voinţă, suportă, în prezent, multe limitări, care conduc spre ideea de formalism ca regulă, şi nu de consensualism. Cu toate acestea, regula consensualismului este consacrată în mod expres în art. 1178 C. civ., potrivit căruia „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”. În cazuri expres prevăzute de lege, libertatea părţilor de a-şi manifesta voinţa este limitată, îngrădită. Pentru a fi valabile, anumite acte juridice trebuie să [1] [2]

A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 91-93. Idem, p. 93.

166

Drept civil. Partea generală. Persoanele

îmbrace o anumită formă, cu o anumită solemnitate. Aceste acte juridice se numesc solemne. Actele juridice solemne sunt acelea care se încheie valabil numai atunci când manifestarea de voinţă a părţilor îmbracă o anumită formă, expres prevăzută de lege [art. 1174 alin. (3) C. civ.]. Forma solemnă a unui act juridic civil este impusă de lege. Dacă părţile, potrivit libertăţii contractuale, dau prin voinţa lor o anumită formă actului juridic, formă neimpusă de lege, acel act juridic este valabil, chiar dacă forma aleasă nu a fost respectată [art. 1242 alin. (2) C. civ.]. Numai nerespectarea formei solemne legale este sancţionată cu nulitatea absolută. Nerespectarea formei convenţionale nu este sancţionată. Prin urmare, un act juridic este solemn numai în temeiul legii, nu şi prin convenţia părţilor[1]. Prin forma cerută pentru validitatea actului juridic se înţelege formalităţile pe care trebuie să le îndeplinească actul juridic, în absenţa cărora acesta nu poate fi valabil încheiat. De exemplu, contractul de întreţinere este valabil încheiat numai în formă autentică, aşa cum arată art. 2255 C. civ. Sunt acte solemne, de exemplu: contractul de donaţie [art. 1011 alin. (1) C. civ.]; testamentul (art. 1041 C. civ.); contractul de ipotecă imobiliară [art. 2378 alin. (1) C. civ.] ş.a. Potrivit art. 1244 C. civ., în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale, care urmează a fi înscrise în cartea funciară. De exemplu, trebuie încheiate prin înscris autentic contractele de vânzare care au ca obiect bunuri imobile. De regulă, actul solemn îmbracă forma actului autentic. Prin act autentic se înţelege înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile cerute de lege (art. 269 C. proc. civ.). Orice act autentic este un act solemn, dar nu şi invers. Actele autentice reprezintă doar o formă a actelor solemne. Forma solemnă poate lua şi alte înfăţişări. De exemplu, testamentul olograf este un act solemn care nu este autentic; el este solemn pentru că legea cere respectarea cumulativă a trei condiţii de formă: să fie scris, semnat şi datat de mâna testatorului (art. 1041 C. civ.). Înscrisul în formă electronică îndeplineşte forma pentru validitatea actului juridic dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii[2]. Contractul de arendare este un alt exemplu de act solemn, dar nu autentic, ci sub semnătură privată: potrivit art. 1838 alin. (1) C. civ., trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute[3]. [1]

A se vedea şi P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 379. A se vedea art. 4, art. 7, art. 18 şi art. 20 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică (republicată în M. Of. nr. 316 din 30 aprilie 2014); a se vedea şi GH. STANCU, Unele consideraţii privind comerţul electronic, în R.D.C. nr. 7-8/2003, p. 132. [3] A se vedea P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 382. [2]

III. Actul juridic civil

167

Cerinţa formei solemne în cazul anumitor acte juridice are ca scop ocrotirea intereselor părţilor[1], asigurarea deplinei libertăţi a consimţământului[2] sau chiar, în anumite cazuri, ocrotirea unor interese generale[3]. Forma cerută pentru validitatea actului juridic presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: – întregul conţinut al actului juridic civil trebuie să fie îmbrăcat în forma solemnă cerută de lege, nefiind permisă determinarea conţinutului actului prin trimiterea la o sursă externă acestuia (de exemplu, prin trimiterea la anumite condiţii generale, care nu se regăsesc în actul juridic); – actul juridic aflat în raport de interdependenţă cu un act solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă, chiar dacă nu este un act solemn; se aplică principiul simetriei de formă (de exemplu, contractul de mandat prin care X este împuternicit să cumpere un teren, deşi nu este solemn, trebuie încheiat în formă solemnă, deoarece contractul de vânzare având ca obiect terenul este un act solemn); – potrivit art. 1243 C. civ., orice modificare a contractului este supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa; se aplică şi aici principiul simetriei de formă; – nu se admite echivalenţa diferitelor forme ad validitatem, adică, atunci când legiuitorul impune o anumită formă, actul juridic trebuie încheiat în acea formă, şi nu în alta[4] (excepţie face doar testamentul, care poate fi încheiat valabil în oricare formă prevăzută de lege – art. 1034 şi art. 1040 şi urm. C. civ.); – actul juridic care determină ineficacitatea unui act solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă [există şi excepţii; de exemplu, un legat cuprins într-un testament poate fi revocat şi tacit, prin vânzarea bunului care formează obiectul legatului – art. 1068 alin. (2) C. civ.]. Forma cerută pentru validitatea actului juridic are următoarele caractere: – este un element constitutiv al actului, în absenţa căruia actul juridic civil este lovit de nulitate absolută; – în principiu, este invariabilă pentru acelaşi tip de act solemn (de exemplu, convenţia prin care se constituie un drept de ipotecă îmbracă întotdeauna forma actului autentic); – exclude manifestarea tacită de voinţă; [1] De exemplu, în acest mod se atrage atenţia părţilor cu privire la importanţa actului juridic pe care urmează să îl încheie; dacă încheie o donaţie, care este un contract solemn, notarul public va explica donatorului care sunt consecinţele juridice ale actului de donaţie asupra patrimoniului său. [2] De exemplu, apărarea testatorului de influenţele pe care le-ar putea exercita terţii asupra lui. [3] De exemplu, exercitarea unui control, pe această cale, asupra înstrăinărilor de terenuri. [4] Este ceea ce se numeşte principiul echipolenţei formei; în acest sens, a se vedea P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 383.

168

Drept civil. Partea generală. Persoanele

– este exclusivă, în sensul că, în principiu, pentru un anumit act juridic, părţile nu au de ales între mai multe posibilităţi, fiind obligate să se conformeze unei anumite forme. Sancţiunea nerespectării formei, ca o condiţie de validitate a actului juridic, este nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat[1]. În Codul civil, sancţiunea nulităţii absolute este prevăzută în mod expres în art. 1242 alin. (1): „Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă”.

2.5.2.2. Forma cerută pentru probarea actului juridic Prin forma cerută pentru probarea actului juridic se înţelege întocmirea unui înscris, în scopul de a dovedi existenţa şi conţinutul actului juridic. Această formă poate fi impusă de lege sau de părţi, prin voinţa lor. De exemplu, conform art. 309 alin. (2) prima parte C. proc. civ., proba actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei nu se poate face, în principiu, decât printr-un înscris. Alte exemple de cazuri în care se cere o anumită formă pentru probarea actului juridic: contractul de depozit voluntar (art. 2104 C. civ.), contractul de tranzacţie (art. 2272 C. civ.) ş.a. Actul juridic consensual este valabil indiferent de forma sa şi nu se pune problema probei acestuia, dacă părţile sunt de bună-credinţă şi nu contestă existenţa operaţiunii juridice. În eventualitatea unui litigiu însă, pentru ca părţile să fie sigure că vor dovedi existenţa şi conţinutul actului juridic, de regulă, preferă încheierea lui sub forma unui înscris. Nu interesează ca un act juridic să fie valabil, dacă el nu poate fi probat în faţa instanţei[2]. Chiar dacă, conform legii, actul juridic ar putea fi probat şi altfel decât printr-un înscris, pentru mai multă siguranţă, este indicat ca părţile să aleagă întocmirea unui înscris. Forma cerută pentru probarea actului juridic este obligatorie, şi nu facultativă. Nerespectarea ei nu afectează validitatea actului juridic, dar conduce, în principiu, la imposibilitatea de a dovedi actul juridic cu alt mijloc de probă. Sancţiunea constă deci în imposibilitatea probării existenţei sau conţinutului actului juridic cu alt mijloc de probă.

2.5.2.3. Forma cerută pentru opozabilitate față de terți În principiu, actul juridic civil produce efecte numai între părţi, nefiind opozabil faţă de terţi. Un act juridic este opozabil terţilor şi trebuie respectat de aceştia dacă a ajuns la cunoştinţa lor prin intermediul anumitor formalităţi. De aceea, în anumite cazuri, legea stabileşte condiţii de publicitate, pentru ca actul încheiat de părţi să fie opozabil şi terţilor care nu au participat la încheierea lui, în scopul de a le proteja interesele sau de a le ocroti drepturile. Este cazul [1] [2]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 487. A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 95.

III. Actul juridic civil

169

actelor juridice civile care constituie sau transmit drepturi reale. De exemplu, constituirea unei ipoteci asupra unui imobil trebuie înscrisă în cartea funciară [art. 2377 alin. (1) C. civ.], astfel încât terţii care ar intenţiona să cumpere imobilul să ia cunoştinţă că acesta este grevat de o sarcină reală. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi este obligatorie, şi nu facultativă. Nerespectarea ei nu afectează validitatea actului juridic şi nici nu este sancţionată cu imposibilitatea probării actului cu alt mijloc de probă, ci sancţiunea care se aplică este inopozabilitatea actului faţă de terţi, adică posibilitatea terţilor de a ignora actul juridic încheiat de părţi şi invocat împotriva acestora. De exemplu, terţul care a cumpărat un imobil de la proprietarul acestuia, care anterior îl vânduse altei persoane, ignoră primul contract de vânzare, dacă nu a fost înscris în cartea funciară; adică nu îi este opozabil contractul, deşi a fost încheiat anterior; proprietar al imobilului este cumpărătorul ulterior care a înscris în cartea funciară dreptul său real, dobândit prin contractul de vânzare (art. 891 C. civ.)[1]. Codul civil în vigoare reglementează publicitatea drepturilor, a actelor şi a faptelor juridice în art. 18-24.

§3. Condițiile de eficacitate a actului juridic civil. Modalitățile actului juridic civil De regulă, actul juridic, valabil încheiat, este şi eficace, adică îşi produce efectele specifice încă de la încheierea lui. Un asemenea act se numeşte pur şi simplu. Dar, în anumite situaţii, legea sau părţile leagă eficacitatea actului juridic de îndeplinirea unor condiţii suplimentare, numite modalităţi. Un act juridic este afectat de o modalitate când conţine o clauză restrictivă (numită modalitate) care modifică efectele sale normale, întârziind fie realizarea, fie stingerea efectelor actului juridic[2]. Modalitatea este un eveniment viitor, de a cărui realizare depind efectele actului juridic civil. [1] Deşi Codul civil reglementează detaliat cartea funciară, prevăzând că înscrierile în cartea funciară au efect constitutiv (art. 885), Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil arată în art. 56: „(1) Dispoziţiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi (s.n.)”. Prin art. 87 din Legea nr. 71/2011 au fost abrogate şi modificate anumite articole din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare. [2] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 96.

170

Drept civil. Partea generală. Persoanele

În Codul civil, obligaţiile sunt clasificate în pure şi simple, simple şi afectate de modalităţi. Cele pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi, cele simple nu sunt afectate de termen sau de condiţie şi pot fi executate imediat, iar cele afectate de modalităţi conţin un termen sau o condiţie (art. 1396 şi art. 1397). În funcţie de legătura lor cu modalităţile, actele juridice civile pot fi clasificate în: acte juridice care pot fi afectate de modalităţi, acte juridice care sunt inseparabile de modalităţi şi acte juridice incompatibile cu modalităţile[1]. Majoritatea actelor juridice fac parte din prima categorie, adică pot fi simple sau afectate de modalităţi. În cazul lor, modalităţile reprezintă elemente neesenţiale ale actului juridic, în absenţa cărora validitatea sa nu este afectată: actele juridice sunt valabile fie că sunt simple, fie că sunt afectate de modalităţi. De exemplu, contractul de vânzare având ca obiect un autoturism este valabil atât ca act juridic simplu, când efectele se produc imediat după încheierea contractului (vânzătorul predă autoturismul şi cumpărătorul plăteşte preţul), cât şi ca act juridic afectat de modalităţi (părţile convin ca plata preţului să se facă în termen de 3 luni de la data încheierii contractului, actul juridic fiind afectat de un termen suspensiv). Actele juridice inseparabile de modalităţi sunt acelea care, prin natura lor, sunt dependente de realizarea unor evenimente viitoare în ceea ce priveşte efectele lor. În aceste acte juridice, modalităţile sunt elemente esenţiale. De exemplu, în cazul contractului de rentă viageră, este de esenţa contractului plata rentei la anumite intervale de timp (termene); în cazul contractului de asigurare, se presupune, în mod obligatoriu, curgerea unui anumit termen; vânzarea cu opţiune de răscumpărare este afectată de o condiţie rezolutorie (art. 1758 C. civ.) etc. Actele juridice incompatibile cu modalităţile sunt acelea care nu pot exista valabil decât pure şi simple [art. 1396 alin. (2) C. civ.]. De exemplu, actul de opţiune succesorală (art. 1101 C. civ.), actul de căsătorie ş.a. Modalităţile actului juridic civil sunt termenul şi condiţia, iar în cazul liberalităţilor, sarcina.

3.1. Termenul 3.1.1. Noțiune Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, de care depinde producerea sau stingerea efectelor unui act juridic civil (art. 1411 C. civ.). Împlinirea termenului se numeşte scadenţă; până la scadenţă, termenul curge; după scadenţă, obligaţia devine exigibilă şi se poate cere executarea ei[2]. Conform art. 1418 C. civ., renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligaţia să devină de îndată exigibilă. [1] [2]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 161. A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 97.

III. Actul juridic civil

171

Renunţarea la termen se poate face, fără consimţământul celeilalte părţi, de acela care are beneficiul lui exclusiv [art. 1413 alin. (2) C. civ.]; de exemplu, într-un contract de împrumut de folosinţă, împrumutatul restituie bunul înainte de termen. Dacă termenul este stipulat în favoarea ambelor părţi, renunţarea la termen se face prin acordul lor de voinţe. Decăderea din beneficiul termenului are loc în conformitate cu prevederile art. 1417 C. civ.[1]

3.1.2. Clasificare a) În funcţie de criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale la momentul încheierii actului juridic, termenul poate fi cert (precis) sau incert (imprecis); este cert când se cunoaşte dinainte data împlinirii lui, adică ziua scadenţei (de exemplu, într-un contract de vânzare se stabileşte prin convenţia părţilor ca vânzătorul să predea lucrul pe data de 3 aprilie 2010 sau în două săptămâni de la data încheierii contractului); este incert când, deşi este sigur că se va împlini, nu se ştie data exactă, are o scadenţă imprecisă (de exemplu, în contractul de întreţinere, moartea întreţinutului reprezintă un termen incert; este sigur că va avea loc, dar nu se ştie când). Potrivit art. 1420 C. civ., dacă un eveniment pe care părţile îl consideră ca fiind un termen nu se realizează, obligaţia devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă. b) În funcţie de efectele pe care le produce asupra actului juridic, termenul poate fi suspensiv sau extinctiv. Termenul este suspensiv când suspendă producerea efectelor actului juridic [art. 1412 alin. (1) C. civ.]; până la împlinirea lui, actul nu produce efecte, adică drepturile nu pot fi exercitate şi obligaţiile nu trebuie executate; ele există, dar producerea lor este amânată până la împlinirea termenului; de exemplu, într-un contract de vânzare, în care părţile au [1] Articolul 1417 C. civ.: „(1) Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise. (2) În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanţă care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea. (3) Decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută şi atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă drept esenţială”. Art. 1419 C. civ.: „Decăderea din beneficiul termenului a unui debitor, chiar solidar, nu este opozabilă celorlalţi codebitori”. Aceste texte se aplică mai ales raporturilor dintre profesionişti.

172

Drept civil. Partea generală. Persoanele

convenit ca plata preţului să se facă în 3 luni de la data încheierii contractului, vânzătorul are dreptul de a pretinde plata preţului de la cumpărător, dar nu şi-l poate exercita decât la împlinirea termenului de 3 luni (la scadenţă); deci obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul este afectată de un termen suspensiv; până la scadenţă, nici vânzătorul nu poate cere preţul, nici cumpărătorul nu este obligat să îl plătească. Termenul este extinctiv când amână stingerea efectelor unui act juridic civil[1] [art. 1412 alin. (2) C. civ.]; drepturile se exercită şi obligaţiile se execută până la împlinirea termenului (până la scadenţă), după care se sting, pentru viitor; deci actul juridic îşi produce efectele sale specifice de la încheierea lui şi până la împlinirea termenului, după care încetează; de exemplu, contractul de închiriere a unui autoturism, încheiat pentru o lună, îşi produce efectele până la împlinirea termenului, după care încetează; termenul de o lună este un termen extinctiv. c) În funcţie de interesul părţii în favoarea căreia este stipulat termenul, există termen stipulat în favoarea debitorului, termen stipulat în favoarea creditorului şi termen stipulat în favoarea ambelor părţi. Clasificarea termenului în funcţie de acest criteriu prezintă interes, deoarece numai cel în interesul căruia este stipulat termenul poate renunţa la el; în consecinţă, el îşi poate exercita dreptul sau îşi poate îndeplini obligaţia înainte de împlinirea termenului, dacă termenul este suspensiv, sau poate pune capăt actului juridic, în sensul încetării efectelor acestuia, dacă termenul este extinctiv. Regula este că termenul este stipulat în favoarea debitorului (art. 1413 C. civ.). De exemplu, într-un contract de împrumut de folosinţă, împrumutatul poate restitui bunul împrumutat înainte de termenul stabilit în contract, deoarece termenul de restituire este stipulat în favoarea lui (împrumutatul are interesul de a folosi bunul un timp mai îndelungat). Dar legea sau părţile pot stabili ca termenul să fie stipulat în favoarea creditorului sau în favoarea ambelor părţi. De exemplu, în cazul contractului de depozit, termenul este stipulat în favoarea creditorului, adică al deponentului (creditorul restituirii lucrului lăsat în depozit), care poate cere restituirea înainte de termenul fixat prin contract [art. 2115 alin. (1) C. civ.]; în cazul contractului de împrumut de consumaţie, termenul de restituire a sumei împrumutate se prezumă că este în favoarea ambelor părţi: împrumutătorul are interes ca plata să se facă la scadenţă (şi nu mai devreme), pentru a obţine dobânda, iar împrumutatul are interes să restituie suma la scadenţă, pentru a avea timp să obţină banii necesari restituirii; în acest caz, plata anticipată se poate face numai cu consimţământul ambelor părţi[2] (art. 2161 teza I C. civ.). d) În funcţie de sursa sa, termenul poate fi voluntar, legal şi judiciar [art. 1411 alin. (2) C. civ.]. Termenul este voluntar când este stabilit prin voinţa părţilor actului juridic civil; el este denumit şi termen convenţional. Termenul voluntar poate fi expres sau tacit; este expres când părţile l-au stipulat explicit şi tacit [1] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 97; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 84. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 266; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 84.

III. Actul juridic civil

173

când rezultă din natura raportului juridic sau din împrejurările în care a fost stabilit, care impun un anumit termen pentru executarea obligaţiilor (de exemplu, obligaţia de întreţinere, care rezultă dintr-un contract de întreţinere, este afectată întotdeauna de un termen extinctiv şi incert: moartea întreţinutului)[1]. Majoritatea este reprezentată de termenele voluntare. Termenul este legal atunci când este stabilit printr-o normă juridică. Termenul este judiciar când este stabilit de instanţa de judecată; art. 1415 C. civ. prevede că, în cazul în care părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanţa poate, la cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări. Instanţa poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu există nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat. Termenul este judiciar şi în cazul prevăzut de art. 2162 C. civ., la împrumutul de consumaţie, când termenul de restituire este stabilit de instanţă.

3.1.3. Efectele termenului Termenul afectează numai executarea actului juridic, nu şi existenţa sa. Efectele termenului sunt diferite, după cum acesta este suspensiv sau extinctiv. Termenul suspensiv întârzie realizarea efectelor actului juridic, adică suspendă exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor până la împlinirea lui. Drepturile şi obligaţiile există, sunt actuale, dar exercitarea şi, respectiv, executarea lor sunt viitoare[2]. De aici decurg următoarele consecinţe: dacă debitorul execută obligaţia înainte de termen, el face o plată valabilă (art. 1414 C. civ.), astfel încât el nu mai poate cere restituirea ei, ca pe o plată nedatorată; cu toate acestea, ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv se poate restitui dacă plata s-a făcut prin dol sau violenţă (art. 1343 C. civ.); până la împlinirea termenului, creditorul poate lua măsuri de conservare asupra patrimoniului debitorului său; în actele juridice translative de drepturi reale asupra bunurilor certe, termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut expres contrariul; creditorul nu poate cere plata înainte de împlinirea termenului suspensiv (art. 1414 C. civ.); până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune debitorului compensaţia, deoarece acest mod de stingere a obligaţiilor presupune ca datoriile să fi ajuns la scadenţă, adică să fie exigibile [art. 1617 alin. (1) C. civ.]; cu toate acestea, deşi termenul de graţie este un termen suspensiv, el nu împiedică realizarea compensaţiei (art. 1619 C. civ.); prescripţia extinctivă începe să curgă de la împlinirea termenului suspensiv sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului [art. 2524 alin. (2) C. civ.]. [1] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 152; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 501. [2] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 98.

174

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Termenul extinctiv nu suspendă efectele actului juridic, ci numai amână stingerea lor; deci el are ca efect stingerea drepturilor şi a obligaţiilor părţilor actului juridic, adică încetarea actului juridic; când termenul se împlineşte, actul juridic încetează să mai producă efecte pentru viitor; până la împlinirea termenului extinctiv, actul juridic îşi produce efectele, ca şi cum ar fi un act juridic simplu. De exemplu, la împlinirea termenului prevăzut de părţi într-un contract de locaţiune, încetează efectele contractului pentru viitor, adică locatarul nu mai are obligaţia să plătească chiria şi dreptul să pretindă folosirea bunului închiriat, iar locatorul nu mai are dreptul să pretindă chiria şi obligaţia să asigure locatarului folosinţa bunului închiriat. Atât termenul suspensiv, cât şi termenul extinctiv produc efecte numai pentru viitor. Efectele termenului nu retroactivează.

3.2. Condiția 3.2.1. Noțiune Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde naşterea sau stingerea retroactivă a efectelor unui act juridic civil. „Este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur” (art. 1399 C. civ.). Partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţia este liberă să renunţe unilateral la aceasta, atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit. Renunţarea la condiţie face ca obligaţia să fie simplă (art. 1406 C. civ.).

3.2.2. Clasificare a) În funcţie de efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie (extinctivă). Condiţia este suspensivă când de evenimentul viitor şi nesigur depinde naşterea drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Conform art. 1400 C. civ., „Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei”. De exemplu, X se obligă faţă de Y să îi doneze un tablou dacă Y îi va decora casa; dreptul lui Y de a primi donaţia este suspendat până când îşi va executa obligaţia de decorare a casei lui X, a donatorului; alt exemplu: X îi vinde lui Y un apartament, cu condiţia ca Y să obţină în termen de 3 luni un credit bancar pentru a putea plăti preţul[1]. Un alt exemplu de condiţie suspensivă se regăseşte în art. 1731 C. civ., potrivit căruia vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempţiune legal sau convenţional se poate face către un terţ numai sub condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor. De asemenea, dreptul de proprietate al cumpărătorului într-un contract de vânzare a bunului altuia este afectat de o condiţie suspensivă. Con[1]

A se vedea şi P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 403.

III. Actul juridic civil

175

diţia suspensivă constă în asigurarea transmiterii dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător. Numai în momentul în care condiţia se îndeplineşte, contractul de vânzare îşi produce efectele[1]. Condiţia este rezolutorie când de evenimentul viitor şi nesigur depinde desfiinţarea actului juridic, cu efect retroactiv, ca şi cum acesta nu ar fi existat vreodată. Conform art. 1401 C. civ., „(1) Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei. (2) Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini”. De exemplu, X îi face o donaţie lui Y, stipulând în contract că donaţia se va desfiinţa dacă donatarul moare înaintea donatorului; condiţia rezolutorie constă în faptul că stingerea donaţiei depinde de moartea prealabilă a donatarului (art. 1016 C. civ.). b) În funcţie de cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului viitor şi nesigur, condiţia poate fi cazuală, mixtă şi potestativă. Condiţia este cazuală atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard (întâmplare) şi este independentă de voinţa părţilor. De exemplu, condiţia constă în faptul că stingerea donaţiei depinde de moartea prealabilă a donatarului, ceea ce depinde de întâmplare; în acest caz, condiţia este cazuală şi rezolutorie. Condiţia este mixtă atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia dintre părţi, cât şi de voinţa unei persoane determinate. De exemplu, X îi vinde lui Y casa din strada Culturii nr. 4, cu condiţia ca unchiul său, proprietarul imobilului, să i-o doneze. Alt exemplu: X se obligă să îi vândă lui Y autoturismul său, cu condiţia ca, de ziua lui, să primească de la tatăl său un alt autoturism, model mai nou. Condiţia este potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde de voinţa uneia dintre părţile actului juridic. Condiţia potestativă poate fi, la rândul ei, pură sau simplă. Condiţia potestativă pură (sau pur potestativă) este condiţia a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi (debitor sau creditor); ea se poate reduce la formula „dacă vreau”. Regula este că obligaţiile asumate sub condiţie suspensivă pur potestativă sunt lovite de nulitate absolută, deoarece o asemenea condiţie înseamnă, practic, lipsa intenţiei de a se obliga. Astfel, din art. 1403 C. civ. reiese că numai obligaţia asumată sub condiţie pur potestativă din partea debitorului nu este valabilă şi numai dacă acea condiţie este în acelaşi timp suspensivă. Prin urmare, este valabilă condiţia suspensivă pur potestativă din partea creditorului (de exemplu, X se obligă să îi acorde un împrumut de bani fiului său, dacă acesta îi va solicita împrumutul promis[2]), precum şi condiţia rezolutorie pur potestativă din partea debitorului sau a creditorului [de exemplu, conform art. 1031 C. civ., donaţiile între soţi sunt revocabile în timpul căsătoriei, în orice moment, prin voinţa soţului donator; donaţia devine irevocabilă numai prin moartea soţului donator; aceasta este o condiţie pur potestativă rezolutorie]. [1] Pentru detalii, a se vedea C.T. UNGUREANU, Cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului?, în Revista de Ştiinţe Juridice, vol. XXIII, nr. 1/2013, Ed. Universul Juridic, p. 68-79. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 277.

176

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Condiţia potestativă simplă este cea a cărei realizare depinde, în acelaşi timp, de voinţa uneia dintre părţi şi de un element exterior (de împrejurări obiective sau de fapta unui terţ nedeterminat); de exemplu, X îi închiriază lui Y garsoniera sa din Bucureşti, atât timp cât nu va reuşi la examenul de admitere în magistratură (acesta nu este un termen incert, pentru că evenimentul nu este sigur că se va realiza); actul juridic depinde de voinţa lui X, dar şi de un element exterior; deci este o condiţie potestativă simplă şi rezolutorie. Alt exemplu: X îi vinde lui Y garsoniera sa din Bucureşti, dacă se căsătoreşte şi se mută în Iaşi (condiţie potestativă simplă şi suspensivă). c) În funcţie de posibilitatea realizării evenimentului, condiţia poate fi posibilă şi imposibilă. Condiţia este imposibilă când evenimentul nu se poate realiza, fie sub aspect material, fie juridic. Imposibilitatea se apreciază la data încheierii actului juridic, pentru că, ulterior încheierii actului juridic, o condiţie imposibilă poate deveni posibilă. De exemplu, X, un băiat de 14 ani, se obligă să îi vândă lui Y apartamentul său, cu condiţia să dobândească într-un an capacitate deplină de exerciţiu; această condiţie este imposibilă din punct de vedere juridic, deoarece capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la 18 ani (sub rezerva art. 40 C. civ., potrivit căruia minorul de 16 ani poate dobândi o capacitate de exerciţiu anticipată). Condiţia imposibilă este nulă şi conduce la nulitatea actului juridic care depinde de ea[1] (art. 1402 C. civ.). Dacă nu reprezintă însăşi cauza contractului, este considerată nescrisă, actul juridic producându-şi efectele ca unul simplu, neafectat de modalităţi. d) În funcţie de conformitatea condiţiei cu legea şi morala, condiţia poate fi licită sau morală ori ilicită sau imorală. Condiţia ilicită contravine legii, iar condiţia imorală contravine bunelor moravuri (art. 1402 C. civ.). De exemplu, X se obligă să îi doneze lui Y un computer, cu condiţia ca Y să sustragă din casa lui Z o scrisoare pe care o scrisese X; acesta este o condiţie ilicită: constă în săvârşirea unei infracţiuni de furt. Dacă, de exemplu, T îi donează lui F o garsonieră, cu condiţia ca F să nu mai vândă droguri, atunci actul juridic este afectat de o condiţie imorală; este imoral ca un fapt ilicit să poată fi împiedicat numai prin procurarea unui folos patrimonial. Condiţia ilicită sau imorală este sancţionată cu nulitatea absolută şi atrage desfiinţarea actului juridic care depinde de acea condiţie, dacă este însăşi cauza actului juridic astfel încheiat; altfel, condiţia ilicită sau imorală este considerată nescrisă, actul juridic producându-şi efectele ca unul simplu, neafectat de modalităţi. e) În funcţie de modul în care este formulată – afirmativ sau negativ –, condiţia poate fi pozitivă sau negativă. Condiţia este pozitivă dacă este formulată în sens afirmativ. De exemplu, X îi vinde lui Y o sticlă de vin vechi, cu condiţia ca, după degustare, lui Y să îi placă; aceasta este o condiţie potestativă pură din partea creditorului şi pozitivă. Condiţia este negativă dacă este formulată în sens negativ. De exemplu, tatăl se obligă să îi doneze fiului un autoturism [1]

D. COSMA, op. cit., p. 277-278.

III. Actul juridic civil

177

de ziua lui, dacă nu va lua note mai mici de 9 în sesiunea de vară; aceasta este o condiţie potestativă mixtă şi negativă.

3.2.3. Reguli cu privire la realizarea sau nerealizarea condiției De regulă, în ceea ce priveşte realizarea condiţiei nu sunt dificultăţi, deoarece se consideră ca realizată orice condiţie îndeplinită conform intenţiei părţilor, după criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări [art. 1404 alin. (1) C. civ.]. În ceea ce priveşte nerealizarea condiţiei, se distinge după cum părţile au fixat sau nu un termen pentru realizarea ei. Dacă nu au fixat niciun termen şi condiţia este aceea a producerii unui eveniment, condiţia este considerată neîndeplinită atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce [art. 1404 alin. (2) teza a II-a C. civ.]. De exemplu, dacă la încheierea unui act juridic se pune condiţia ca una dintre părţi să se căsătorească, fără a se fixa un termen pentru căsătorie, condiţia se consideră neîndeplinită dacă acea persoană moare înainte de a se căsători. Dacă părţile au fixat un termen pentru realizarea condiţiei şi condiţia este aceea a producerii unui eveniment, condiţia se consideră neîndeplinită atunci când termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se producă [art. 1404 alin. (2) teza I C. civ.]. Dacă termenul fixat a trecut înainte ca condiţia să se fi realizat, nu interesează dacă ea se realizează în viitor; de exemplu, se pune condiţia ca vaporul de croazieră M să sosească în ziua X; dacă acesta nu a sosit, condiţia este neîndeplinită, chiar dacă el soseşte ulterior[1]. De asemenea, condiţia se consideră neîndeplinită dacă, înainte de expirarea termenului fixat, realizarea condiţiei a devenit imposibilă în mod cert în viitor; de exemplu, se pune condiţia ca tirul cu marfă T să sosească în ziua X, iar înainte de ziua X, tirul este distrus într-un accident rutier. Condiţia se consideră îndeplinită atunci când debitorul, obligat sub condiţie, a împiedicat îndeplinirea ei [art. 1405 alin. (1) C. civ.]. Şi invers, condiţia se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea condiţiei determină, cu rea-credinţă, realizarea evenimentului [art. 1405 alin. (2) C. civ.]. Aceste reguli se aplică în cazul tuturor condiţiilor, deci şi al celor pozitive şi al celor negative. Aceasta reiese din art. 1404 alin. (3) C. civ.[2], aplicabil condiţiei negative, care este „copia” alin. (2) al aceluiaşi articol, aplicabil, aşa cum am arătat mai sus, condiţiei pozitive, precum şi din art. 1405 C. civ.

3.2.4. Efectele condiției Condiţia afectează însăşi existenţa efectelor actului juridic. Efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv, în sensul că momentul de la care sau până [1]

A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 101. Articolul 1404 alin. (3) C. civ.: „Atunci când obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment nu se va produce (s.n.) într-un anumit termen, condiţia se consideră îndeplinită dacă este sigur că evenimentul nu se va produce. În lipsa unui termen, condiţia nu se consideră îndeplinită decât atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce”. [2]

178

Drept civil. Partea generală. Persoanele

la care se produc efectele nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii actului juridic civil sub condiţie. Potrivit art. 1407 alin. (1) C. civ., condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul. Prin urmare, regula retroactivităţii nu este imperativă. Efectele condiţiei sunt diferite după cum aceasta este suspensivă sau rezolutorie şi în funcţie de intervalul de timp în care se analizează efectele, adică pendente conditione (intervalul cuprins între momentul încheierii actului juridic şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură) sau eveniente conditione (perioada ulterioară momentului îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei). a) Efectele condiţiei suspensive. Pendente conditione, specific condiţiei suspensive este că în toată această perioadă actul juridic civil nu îşi produce efectele. Mai mult, drepturile şi obligaţiile sub condiţie suspensivă nu numai că nu produc efecte, dar nici nu s-au născut încă; de exemplu, o persoană care are un drept de proprietate sau de creanţă sub condiţie suspensivă nu are niciun drept actual, nu este încă proprietar sau creditor. Totuşi, există posibilitatea unui drept viitor, a unui drept condiţional. Acest drept este transmisibil atât prin acte între vii, cât şi pentru cauză de moarte. Titularul dreptului condiţional poate face acte de conservare pentru păstrarea sa (art. 1408 şi art. 1409 C. civ.). De exemplu, poate înscrie o ipotecă, poate întrerupe o prescripţie[1]. Eveniente conditione, efectele condiţiei suspensive diferă după cum aceasta s-a realizat sau nu. Dacă s-a realizat, se consideră, retroactiv, că actul juridic a fost simplu de la început. Dreptul născut în realitate numai în momentul realizării condiţiei se consideră, printr-o ficţiune a legii, că s-a născut de la data încheierii actului juridic[2]. Potrivit art. 1407 alin. (3) C. civ., atunci când condiţia suspensivă produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia ar fi fost simplă. Actele încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă sunt valabile şi, în cazul îndeplinirii condiţiei, produc efecte de la data încheierii lor. Când condiţia suspensivă nu s-a îndeplinit, actul juridic nu este eficace, nu îşi produce efectele în viitor, după cum nu a produs efecte nici în trecut. Se va considera că actul juridic nu a fost niciodată încheiat. b) Efectele condiţiei rezolutorii. Pendente conditione, actul juridic civil afectat de condiţia rezolutorie îşi produce efectele ca şi cum ar fi simplu, deoarece condiţia rezolutorie (la fel ca termenul extinctiv) nu condiţionează efectele actuale ale actului juridic, ci numai pierderea viitoare şi stingerea efectelor actului juridic. Eveniente conditione, efectele condiţiei rezolutorii diferă după cum aceasta s-a realizat sau nu. Dacă s-a realizat, actul juridic se desfiinţează cu efect [1] [2]

A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 102. Idem, p. 103.

III. Actul juridic civil

179

retroactiv. Se consideră că actul s-a stins de la început şi nu a produs niciodată efecte. Iar efectele produse în realitate sunt şterse în mod retroactiv, părţile fiind puse în situaţia anterioară, dinaintea încheierii actului juridic. Conform art. 1407 alin. (4) C. civ., atunci când condiţia rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre părţi este obligată să restituie celeilalte prestaţiile pe care le-a primit în temeiul obligaţiei ca şi cum aceasta nu ar fi existat niciodată. De la această regulă sunt două excepţii. Astfel, în lipsă de stipulaţie sau prevedere legală contrară, fructele culese ori încasate înaintea îndeplinirii condiţiei se cuvin proprietarului sub condiţie rezolutorie (art. 1410 C. civ.); după îndeplinirea condiţiei, el nu le restituie. De asemenea, în cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiţie rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulaţii contrare, nu are niciun efect asupra prestaţiilor deja executate; deci acestea nu se restituie. Referitor la restituirea prestaţiilor se aplică dispoziţiile art. 1635-1649 C. civ. Când condiţia rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic se consolidează definitiv. El continuă să îşi producă efectele în viitor, ca şi cum ar fi fost de la început simplu.

3.2.5. Diferențe între termen și condiție Între termen şi condiţie există următoarele diferenţe: – realizarea condiţiei este nesigură, realizarea termenului este sigură; – condiţia afectează însăşi existenţa efectelor actului juridic, termenul afectează numai executarea actului juridic; – termenul produce efecte numai pentru viitor, condiţia, în principiu, efecte pentru trecut şi viitor.

3.3. Sarcina 3.3.1. Noțiune Spre deosebire de termen şi condiţie, care pot afecta orice act juridic civil, sarcina poate să apară numai în actele juridice cu titlu gratuit, mai precis, numai în cazul liberalităţilor. Sarcina reprezintă obligaţia de a da, a face sau a nu face, impusă gratificatului de către dispunător. Ea nu afectează validitatea actului juridic, ci numai eficacitatea acestuia.

3.3.2. Clasificare Sarcina poate fi de trei feluri: – în favoarea dispunătorului (donatorului sau testatorului); de exemplu, gratificatul are sarcina de a plăti o datorie a dispunătorului; – în favoarea gratificatului; de exemplu, obligaţia pentru acesta să finalizeze studiile superioare începute;

180

Drept civil. Partea generală. Persoanele

– în favoarea unei terţe persoane; de exemplu, gratificatul este obligat să plătească avansul pentru cumpărarea unui apartament pe numele unei terţe persoane numite de dispunător. Interesul clasificării decurge din deosebirile de regim juridic al celor trei feluri de sarcină. Astfel: – sarcina în favoarea dispunătorului nu poate fi stipulată decât prin donaţie, nu şi prin testament; astfel, prin donaţie, dispunătorul îl poate obliga pe gratificat să execute o obligaţie în cursul vieţii sale; prin testament, nu îl poate obliga pe gratificat să îşi asume obligaţii în timpul vieţii testatorului, deoarece testamentul îşi produce efectele la încetarea lui din viaţă şi asumarea unei asemenea obligaţii de către legatar ar echivala cu un pact asupra unei succesiuni viitoare, prohibit de lege [art. 956 C. civ.]; este valabilă însă clauza testamentară prin care legatarul urmează să execute o sarcină în favoarea testatorului la încetarea lui din viaţă, cum ar fi să cumpere piatra lui funerară; – uneori, sarcina poate influenţa natura actului juridic, în sensul că, dacă egalează sau depăşeşte emolumentul[1] actului juridic, acesta devine din liberalitate act juridic cu titlu oneros, cum ar fi contract de vânzare, contract de prestări servicii ori un alt tip de contract oneros, după caz[2]; – sarcina în favoarea unei terţe persoane este o formă a stipulaţiei pentru altul, care îi dă dreptul terţului să ceară executarea obligaţiei, dar nu şi posibilitatea de a cere desfiinţarea actului pentru neexecutare, deoarece nu este parte în contract[3] [art. 1027 alin. (2) şi art. 1284 alin. (2) C. civ.]; dacă este vorba de o donaţie cu sarcină ori dacă este un legat cu sarcină, nici nu are interesul să ceară desfiinţarea acestuia[4]. Sarcina trebuie să fie posibilă, licită şi morală. Deşi art. 1402 C. civ. este aplicabil condiţiei, considerăm că, prin analogie, pentru identitate de raţiune, se aplică şi sarcinii[5]. Astfel, sancţiunea pentru sarcina imposibilă, ilicită sau imorală este nulitatea absolută şi totală, dacă sarcina respectivă a fost cauza încheierii actului juridic. În situaţia în care dispunătorul ar fi făcut liberalitatea, chiar dacă sarcina nu ar fi fost executată, atunci sarcina imposibilă, ilicită sau imorală se consideră nescrisă[6].

3.3.3. Efectele neexecutării sarcinii Dacă gratificatul execută sarcina, liberalitatea se consolidează ca şi cum ar fi fost un act simplu. Dacă gratificatul nu execută sarcina, dispunătorul sau moştenitorii săi au două posibilităţi: pot solicita fie revocarea donaţiei sau a [1]

Prin emolument se înţelege profitul, avantajul obţinut. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 290. [3] Idem, p. 289-291; G. BOROI, op. cit., p. 221. [4] A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept succesoral..., p. 230. [5] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 291. [6] Ibidem. [2]

III. Actul juridic civil

181

testamentului (legatului), fie executarea sarcinii [art. 1027 alin. (1) C. civ.]. Revocarea produce efecte retroactive, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară (art. 1028 şi art. 1029 C. civ.). Atunci când donaţia este afectată de o sarcină în favoarea donatarului, neexecutarea ei operează ca o condiţie rezolutorie. Şi legatele pot fi revocate pentru neexecutarea sarcinii [art. 1069 alin. (1) C. civ.][1].

Secțiunea a 4-a. Interpretarea actului juridic civil §1. Noțiune Interpretarea este operaţiunea logică prin care se stabileşte sensul clauzelor unui act juridic, plecând de la voinţa internă, reală a părţilor. Necesitatea interpretării apare ori de câte ori există neconcordanţă între voinţa internă şi voinţa declarată a părţilor, neconcordanţă care reiese din termenii neclari, obscuri, imprecişi, îndoielnici utilizaţi în cuprinsul actului juridic, din contradicţia între clauzele actului juridic, din manifestări anterioare, concomitente sau posterioare ale părţilor din care se deduce că voinţa lor declarată nu corespunde realităţii[2]. Pentru a interpreta un act juridic, mai întâi trebuie stabilite existenţa şi conţinutul lui. Această operaţiune se realizează prin probaţiunea actului juridic, care este întotdeauna anterioară interpretării: nu poţi interpreta un act juridic dacă nu este certă existenţa lui. Proba actului juridic se face cu mijloacele de probă[3]. Interpretarea se realizează, de regulă, de către judecător, atunci când are de soluţionat un litigiu în legătură cu un act juridic care conţine clauze cu privire la semnificaţia cărora părţile nu se înţeleg ori nu se înţeleg în ceea ce priveşte voinţa lor declarată, care nu corespunde celei reale. Interpretarea poate fi făcută şi de părţile actului juridic, dar, odată realizată, ea are semnificaţia unei operaţiuni juridice cu privire la care părţile nu mai pot reveni decât prin acordul lor de voinţe[4].

§2. Reguli de interpretare Regulile de interpretare sunt cuprinse în art. 1266-1269 C. civ. Ele sunt aplicabile atât contractelor, cât şi actelor juridice unilaterale, în temeiul art. 1325 C. civ. Există şi reguli speciale, aplicabile anumitor acte juridice, cum ar fi cele cuprinse în art. 1039 C. civ. referitoare la interpretarea testamentului. Regula de bază este că nu se interpretează actul juridic ce conţine clauze clare şi precise; el doar se aplică. A interpreta clauzele clare şi precise, lipsite [1]

D. COSMA, op. cit., p. 292; a se vedea şi L. STĂNCIULESCU, op. cit., p. 241-243. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 360. [3] Probele vor fi studiate într-un capitol separat. [4] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 365. [2]

182

Drept civil. Partea generală. Persoanele

de echivoc, poate conduce la rezultatul opus: la denaturarea voinţei reale a părţilor, astfel încât acestea să dobândească drepturi şi obligaţii pe care nu le-au avut în vedere la încheierea actului juridic[1]. Principiul care se aplică la interpretarea actului juridic este prioritatea voinţei interne, reale a părţilor faţă de voinţa declarată şi aceasta reiese atât din textele menţionate mai sus, cât şi din doctrina anterioară. În cazul în care trebuie interpretată natura actului juridic, atunci când există controverse sau îndoieli cu privire la aceasta, se are în vedere voinţa reală a părţilor, aşa cum reiese din art. 1266 C. civ.[2] Ulterior interpretării, se face calificarea actului juridic, operaţiune diferită de interpretare, care constă în încadrarea actului juridic concret într-o categorie de acte juridice abstracte, în scopul de a stabili regimul lui juridic. Calificarea este ulterioară interpretării. De exemplu, dacă X declară că dă un bun lui Y, trebuie să se stabilească natura actului juridic: prin „a da” X a înţeles să transmită dreptul de proprietate asupra bunului sau doar dreptul de folosinţă? În primul caz, după interpretare se face calificarea actului juridic ca fiind un contract de vânzare sau un contract de donaţie, iar în al doilea caz, ca fiind un contract de locaţiune[3]. Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului (art. 1267 C. civ.); aceasta înseamnă că, pentru a stabili sensul unei clauze, ea nu trebuie scoasă din context, ci trebuie făcută o interpretare sistematică, raportând-o la întregul căruia îi aparţine[4]. Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului [art. 1268 alin. (1) C. civ.]. Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe [art. 1268 alin. (2) C. civ.]. Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul [art. 1268 alin. (3) C. civ.]. Această regulă logică şi raţională are în vedere recunoaşterea unei eficienţe actului juridic, astfel încât să poată fi realizat scopul urmărit de părţi la încheierea lui[5]. Contractul nu cuprinde decât ceea ce părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi [art. 1268 alin. (4) C. civ.]. Aceasta înseamnă că, dacă neclaritatea unei clauze are la bază utilizarea unor termeni prea generali, atunci efectele actului juridic se limitează la ceea ce părţile şi-au propus a contracta. [1]

D. COSMA, op. cit., p. 365. Articolul 1266 C. civ.: „(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului”. [3] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 361-362. [4] Idem, p. 367. [5] Idem, p. 368. [2]

III. Actul juridic civil

183

Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute [art. 1268 alin. (5) C. civ.]. Dacă după aplicarea regulilor de interpretare de mai sus contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă, cu excepţia stipulaţiilor înscrise în contractele de adeziune, care se interpretează împotriva celui care le-a propus (art. 1269 C. civ.).

Secțiunea a 5-a. Efectele actului juridic civil §1. Noțiune Prin efectele actului juridic civil se înţelege drepturile şi obligaţiile la care dă naştere, pe care le modifică sau le stinge un asemenea act. Ceea ce pentru raportul juridic reprezintă conţinutul său, pentru actul juridic, care este izvorul acelui raport, reprezintă efectele sale[1]. De exemplu, într-un contract de vânzare, dreptul vânzătorului de a primi preţul şi obligaţia sa de a transmite dreptul de proprietate, pe de o parte, şi dreptul de proprietate dobândit de către cumpărător şi obligaţia acestuia de a plăti preţul, pe de altă parte, reprezintă efectele contractului de vânzare[2].

§2. Principiile efectelor actului juridic Principiile efectelor actului juridic sunt regulile de drept civil care arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte. Există trei principii: – principiul forţei obligatorii; – principiul irevocabilităţii; – principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.

2.1. Principiul forței obligatorii Conform art. 1270 alin. (1) C. civ., „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”. Pornind de la acest text de lege, principiul forţei obligatorii (sau pacta sunt servanda) reprezintă regula potrivit căreia actul juridic încheiat valabil se impune părţilor (sau părţii, în actele juridice unilaterale) întocmai ca legea. Deci actul juridic, odată încheiat, trebuie respectat de către părţi, fiind obligatoriu, şi nu facultativ, pentru ele[3]. Mai mult, nu numai părţile [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 222. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 372. [3] „(…) răspunderea contractuală este un corolar al principiului forţei obligatorii a contractului (s.n.). Această formă de răspundere are un conţinut moral, bazându-se pe ideea de reparare, în condiţiile legii, a prejudiciului determinat de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale” (S. PANAINTE, op. cit., p. 113). [2]

184

Drept civil. Partea generală. Persoanele

sunt obligate să îl respecte, ci şi instanţa de judecată. Aceasta, atunci când are de soluţionat un litigiu referitor la un act juridic, trebuie să îl interpreteze în funcţie de voinţa părţilor şi să asigure executarea lui, neavând posibilitatea de a modifica efectele ori conţinutul acestuia[1]. Fundamentul principiului forţei obligatorii este reprezentat de necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice civile (care au ca izvor actele juridice civile) şi de principiul respectării cuvântului dat[2]. Excepţii. Sunt excepţii de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil cazurile în care efectele actului juridic nu se produc aşa cum au stabilit părţile la încheierea lui, ci, independent de voinţa părţilor, aceste efecte sunt modificate[3]. Astfel, actul juridic îşi poate pierde forţa obligatorie când intervin împrejurări, prevăzute în mod expres de lege, în care actul juridic îşi încetează efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui element al său[4]. De exemplu, contractul de mandat încetează, înainte de a fi executat, prin moartea mandatarului sau a mandantului [art. 2030 lit. c) C. civ.]; contractul de locaţiune încetează înainte de termen dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite [art. 1818 alin. (1) C. civ.] etc. Principiul forţei obligatorii se impune părţilor şi instanţei de judecată, dar nu şi legiuitorului. Legiuitorul, atunci când intervin interese de ordine publică, poate modifica efectele actului juridic[5]. De exemplu, prelungirea efectelor unor contracte, prin lege, peste termenul convenit de părţi (cum este prorogarea legală a termenului în contractele de închiriere a locuinţelor naţionalizate şi restituite foştilor proprietari)[6], ori modificarea modalităţii de executare a contractului, prin moratoriul legal[7]. O excepţie de la principiul forţei obligatorii este şi teoria impreviziunii[8]. Aceasta este consacrată expres în art. 1271 C. civ.[9] [1]

Idem, p. 373. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 226; D. COSMA, op. cit., p. 373. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 226-230. [4] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 380. [5] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 550. [6] A se vedea I.F. POPA, Contractul civil, în L. POP, I.F. POPA, S.I. VIDU, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 152. [7] Moratoriul legal reprezintă un termen acordat de legiuitor unor debitori prin care se amână executarea obligaţiilor lor contractuale, pe motiv, de exemplu, de criză economică. Pentru detalii, a se vedea I.F. POPA, op. cit., p. 152. [8] Idem, p. 152 şi urm.; P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 455 şi urm.; G. VIOREL, L.A. VIOREL, Configuraţia impreviziunii în Codul civil (Legea nr. 287/2009, republicată), în Dreptul nr. 2/2012; E. MIHAI, Principiul echilibrului contractual în noul Cod Civil şi în dreptul consumului, în P.R. nr. 1/2013, p. 20-25; pentru o prezentare a impreviziunii în comerţul internaţional, a se vedea C.T. UNGUREANU, Impreviziunea în contractele de comerţ internaţional, în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 1/2015, vol. XXVIII, Ed. Universul Juridic, p. 48-59. [9] În vechea reglementare nu exista o dispoziţie cu caracter general a impreviziunii, ci numai aplicaţii în anumite cazuri; de exemplu, art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 [2]

III. Actul juridic civil

185

În situaţia impreviziunii, are loc o revizuire, prin adaptarea, pe cale judecătorească, a efectelor actului juridic sau prin dispunerea încetării contractului. Articolul 1271 C. civ., după ce reia principiul forţei obligatorii în alin. (1) („Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei”), reglementează teoria impreviziunii, prevăzând că, în cazul în care executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate dispune adaptarea contractului sau încetarea lui. Pentru ca instanţa să dispună adaptarea sau încetarea contractului, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după încheierea contractului; schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia să nu fi fost avute în vedere şi nici să nu fi putut fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; debitorul să nu îşi fi asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici să nu fi putut fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi putut asuma acest risc; debitorul să fi încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului. Această din urmă condiţie este o procedură prealabilă de soluţionare a litigiului, care trebuie îndeplinită înainte de sesizarea instanţei de judecată. De regulă, teoria impreviziunii se aplică în cazul unui contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ şi cu executare succesivă, din cauza dezechilibrului contractual care apare în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi la data încheierii actului juridic[1]. Dezechilibrul contractual intervine întotdeauna ulterior încheierii contractului; dacă ar exista la data încheierii lui, atunci ar fi vorba despre leziune, ca viciu de consimţământ, şi nu despre impreviziune. De exemplu, X îi închiriază lui Y camere frigorifice, obligându-se să achite el (X) preţul energiei electrice. După un timp, în derularea contractului, preţul energiei electrice creşte atât de mult, încât preţul acesteia ajunge să fie mai mare decât chiria[2]. Un alt exemplu: contractele de credit bancar în monedă străină; pe parcursul executării contractului, cursul valutar poate creşte atât de mult, încât să facă excesiv de dificilă restituirea împrumutului. Dacă părţile nu ajung la o renegociere a contractului, instanţa va putea dispune adaptarea contractului sau chiar încetarea lui. privind drepturile de autor şi drepturile conexe (publicată în M. Of. nr. 60 din 26 martie 1996, cu modificările şi completările ulterioare) prevede: „În cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei”. [1] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 228-229; GH. BELEIU, op. cit., p. 198. [2] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 165.

186

Drept civil. Partea generală. Persoanele

2.2. Principiul irevocabilității Acest principiu este consacrat de alin. (2) al art. 1270 C. civ., care prevede: „Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”, de unde rezultă, per a contrario, că actul juridic nu poate fi revocat prin voinţa unilaterală a uneia dintre părţile care l-au încheiat. Principiul irevocabilităţii decurge în mod firesc, ca o consecinţă, din principiul forţei obligatorii a actului juridic. Excepţii. Sunt excepţii de la principiul irevocabilităţii actului juridic acele situaţii în care actului juridic i se poate pune capăt prin voinţa uneia dintre părţi (sau a părţii, în cazul actelor juridice unilaterale). De exemplu, sunt excepţii următoarele: – revocarea donaţiei între soţi în timpul căsătoriei (art. 1031 C. civ.); – revocarea contractului de mandat de către mandant [art. 2030 lit. a) C. civ.]; – încetarea contractului de depozit la cererea deponentului [art. 2115 alin. (1) C. civ.]; – denunţarea unilaterală a contractului de către consumator în cazul contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale ori în cazul contractelor încheiate la distanţă, în termen de 14 zile[1]; – denunţarea unilaterală a contractului de voluntariat[2] etc. Părţile pot să includă în contractul pe care îl încheie o clauză care să permită revocarea unilaterală a contractului, în cazurile şi condiţiile stabilite de ele. De regulă, revocarea actului juridic bilateral – atunci când este permisă – operează ca o rezoluţiune, desfiinţând contractul cu efect retroactiv. În cazul contractelor cu executare succesivă, revocarea operează însă numai pentru viitor[3]. În art. 1276 C. civ. este reglementată denunţarea unilaterală, prin dispoziţii supletive (care se aplică în lipsă de convenţie contrară). Astfel, dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început. În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care [1] O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 427 din 11 iunie 2014) reglementează în art. 9 dreptul de retragere dintr-un contract în afara spaţiilor comerciale şi dreptul de retragere dintr-un contract la distanţă într-un termen de 14 zile. [2] Legea nr. 78/2014 privind reglementarea activităţii de voluntariat în România (M. Of. nr. 469 din 26 iunie 2014) prevede în art. 21: „Denunţarea unilaterală a contractului de voluntariat are loc la iniţiativa oricăreia dintre părţi, care se comunică şi se motivează în scris. Condiţiile denunţării se stabilesc prin contractul de voluntariat, termenul de preaviz fiind de 15 zile”. [3] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 167-168.

III. Actul juridic civil

187

se află în curs de executare. Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai atunci când prestaţia este executată.

2.3. Principiul rela vității efectelor actului juridic civil Din art. 1280 C. civ., conform căruia „Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”, se desprinde principiul relativităţii. Aceasta înseamnă că actul juridic nu produce efecte decât între părţi sau persoanele asimilate părţilor. Actul juridic, în principiu, nu poate produce efecte nici în favoarea, nici împotriva terţilor. Faptul că un act juridic nu produce efecte împotriva terţilor este conform cu echitatea. Dacă un act juridic ar putea crea o obligaţie în sarcina terţilor sau ar putea aduce atingere patrimoniului lor, ar însemna că cineva ar putea dispune de patrimoniul altei persoane fără consimţământul acesteia. Faptul că un act juridic nu produce efecte în favoarea terţilor este o consecinţă a voinţei părţilor: prin încheierea unui act juridic, de regulă, părţile urmăresc să profite ele însele de act, şi nu terţii. Pe de altă parte, dacă voinţa unei persoane ar putea fi impusă voinţei terţilor, ar conduce la suprimarea libertăţii individuale[1]. Noţiunea de parte (părţi). Prin parte se înţelege persoana care încheie actul juridic civil, personal sau prin reprezentare, şi faţă de care se produc efectele actului respectiv[2]. Din punct de vedere juridic, o parte a actului juridic civil poate fi alcătuită din mai multe persoane fizice sau juridice, care promovează sau au un interes comun. Noţiunea de terţi. Terţii sunt persoanele străine de un anume act juridic, care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentare la încheierea acestuia şi faţă de care actul juridic nu produce niciun efect[3]. Principiul relativităţii, în temeiul căruia actul juridic produce efecte numai între părţi şi persoanele asimilate acestora, şi nu faţă de terţi, trebuie distins de noţiunea de opozabilitate a actului juridic faţă de terţi. Actul juridic nu produce efecte nici împotriva, nici în favoarea terţilor, dar terţii sunt obligaţi să îl respecte. Noţiunea de persoane asimilate părţilor. Aceste persoane sunt numite în literatura juridică avânzi-cauză (din limba franceză ayants-cause). Avânzii-cauză reprezintă persoanele care, deşi nu au participat la încheierea actului juridic, sunt îndreptăţite să profite de efectele actului respectiv sau, după caz, să suporte aceste efecte, datorită legăturii lor juridice cu una dintre părţile actului juridic[4]. În categoria avânzilor-cauză intră succesorii şi creditorii chirografari. [1]

A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 107-110. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 234. [3] Ibidem. [4] Idem, p. 234. [2]

188

Drept civil. Partea generală. Persoanele

2.3.1. Succesorii Succesorul, în sens larg, este persoana care deţine un drept prin transmitere de la altă persoană, oricare ar fi fost modul de transmitere, între vii sau pentru cauză de moarte, cu titlu oneros sau gratuit. În sens restrâns, succesor este persoana căreia i se transmite, prin decesul altei persoane, o parte sau totalitatea patrimoniului persoanei decedate[1]. Persoana care transmite succesorului, în sens larg, un drept, se numeşte autorul succesorului (transmiţătorul dreptului). Succesorul ca având-cauză este succesorul în sens larg, adică persoana care nu a luat parte la un act juridic nici direct, nici prin reprezentant, dar care profită sau suportă efectele actului la fel ca autorul căruia i-a succedat. Succesorii sunt de 3 feluri: – universali; – cu titlu universal; – cu titlu particular. Succesorul universal este acea persoană care dobândeşte un patrimoniu, adică o universalitate. Este succesor universal moştenitorul legal unic care a cules în întregime patrimoniul defunctului şi legatarul universal unic care, prin testament, a dobândit întreaga succesiune. Este, de asemenea, succesor universal şi persoana juridică ce a dobândit, în urma reorganizării, patrimoniul altei persoane juridice. Succesorul cu titlu universal este acea persoană care dobândeşte o fracţiune din universalitatea patrimoniului autorului său. Intră în această categorie moştenitorii legali şi testamentari care au dobândit o cotă-parte din patrimoniul defunctului, precum şi persoanele juridice care au dobândit o fracţiune din patrimoniul altor persoane juridice supuse reorganizării. Succesorul cu titlu particular este acea persoană care dobândeşte de la autorul său numai unul sau mai multe bunuri determinate[2]. Transmisiune universală între vii nu există, ci numai în urma decesului unei persoane. Potrivit art. 1282 alin. (1) C. civ., la moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul. Deci numai succesorii unei persoane decedate pot fi succesori universali sau cu titlu universal; excepţie face persoana juridică, ce poate fi succesor universal, atunci când dobândeşte un patrimoniu prin efectul fuziunii sau al transformării, şi succesor cu titlu universal, când dobândeşte o parte din patrimoniul persoanei juridice divizate[3] (art. 233-237 şi art. 241 C. civ.). Succesorii universali sau cu titlu universal (diferenţa între ei fiind doar cantitativă) se substituie autorului lor şi preiau toate sau o parte din drepturile şi obligaţiile acestuia, cu excepţia celor intuitu personae. Orice act juridic făcut de [1]

A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 108. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 382. [3] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 111. [2]

III. Actul juridic civil

189

autor până în momentul morţii produce efecte în favoarea sau în sarcina succesorilor universali ori cu titlu universal. De exemplu, autorul a vândut o casă a sa cu două zile înaintea morţii; prin urmare, casa a ieşit din patrimoniul acestuia şi succesorii nu o pot dobândi. Dacă, de exemplu, autorul a împrumutat 5.000 euro de la bancă şi a garantat împrumutul cu apartamentul său, succesorii trebuie să restituie împrumutul contractat de autor şi moştenesc apartamentul care este ipotecat. Succesorii cu titlu particular sunt aceia care dobândesc un drept prin transmisiune între vii, de exemplu, prin vânzare, schimb, donaţie etc., sau prin transmisiune pentru cauză de moarte, adică legatarii cu titlu particular, cărora defunctul le lasă prin testament unul sau mai multe obiecte determinate. Potrivit art. 1282 alin. (2) C. civ., drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor. Calitatea de având-cauză a succesorului cu titlu particular se apreciază în raport cu actele juridice anterioare ale autorului său, referitoare la acelaşi bun sau drept ce i-a fost transmis şi lui, încheiate cu alte persoane, şi nu în raport cu actul juridic prin care a dobândit bunul sau dreptul (în acest act juridic el are calitatea de parte) şi nici în raport cu alte acte juridice încheiate de autorul său în legătură cu patrimoniul acestuia[1]. Succesorul cu titlu particular nu profită şi nu este ţinut decât de actele pe care autorul său le face referitor la bunul sau dreptul ce i se transmite şi numai dacă aceste acte au fost făcute de autor înainte de momentul transmiterii. Succesorul cu titlu particular este terţ atât faţă de patrimoniul autorului, cât şi faţă de actele juridice încheiate de autor în legătură cu bunul sau dreptul ce i s-a transmis, ulterior momentului transmiterii. Deci, pentru ca succesorul cu titlu particular să aibă calitatea de având-cauză, trebuie îndeplinite cumulativ trei condiţii: – actele juridice să fie strâns legate de bunul sau dreptul dobândit de succesorul cu titlu particular; – actele juridice să fi fost încheiate de autor anterior transmisiunii făcute către succesorul cu titlu particular, cu alte persoane şi referitor la acelaşi bun sau drept; – să fi fost respectate formalităţile de publicitate cerute de lege pentru ca actele juridice încheiate de autor să fie opozabile terţilor[2]. De exemplu, X îi închiriază lui Y un autoturism pentru 3 luni. După 2 luni, X vinde autoturismul lui M. M, cumpărătorul, are calitatea de având-cauză şi suportă actul juridic anterior încheiat de autorul său (de X, care este transmiţătorul dreptului), adică contractul de locaţiune, în sensul că trebuie să îl respecte în lipsă de stipulaţie contrară, aşa cum reiese din art. 1811 şi art. 1812 C. civ., şi nu se poate folosi de bun, ca proprietar, decât după încetarea contractului de locaţiune (ajuns la termen). Într-un alt exemplu, T îi lasă, prin testament, lui X o casă. După încheierea testamentului (legatului), T face un împrumut la [1] [2]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 235. A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 169.

190

Drept civil. Partea generală. Persoanele

bancă şi garantează cu casa (o ipotechează). T nu restituie împrumutul şi moare. X, ca legatar cu titlu particular, este având-cauză. El dobândeşte casa la data morţii lui T şi trebuie să suporte ipoteca, ce a fost constituită anterior cu privire la acelaşi bun[1] (art. 2360 şi urm. C. civ.). În ambele exemple, succesorului cu titlu particular îi sunt transmise obligaţii. Dar îi pot fi transmise şi drepturi; de exemplu, X îi împrumută lui Y 50.000 euro, care garantează împrumutul instituind o ipotecă mobiliară asupra autoturismului BMW, proprietatea sa. Ulterior, X, având nevoie urgentă de bani, transmite creanţa sa lui R, pentru suma de 45.000 euro. În urma cesiunii de creanţă, R, care este succesorul cu titlu particular al lui X, dobândeşte şi dreptul de ipotecă asupra autoturismului; deci, în acest caz, avândului-cauză R îi este transmis un drept[2] (art. 2387 şi urm. C. civ., referitoare la ipoteca mobiliară[3], şi art. 1566 şi urm. C. civ., referitoare la cesiunea de creanţă).

2.3.2. Creditorii chirografari Creditorul chirografar este creditorul care nu are o garanţie reală, care să îi asigure plata creanţei pe care o are împotriva debitorului (cum are, de exemplu, creditorul ipotecar sau gajist), ci numai un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului sau, altfel spus, cum se exprimă legiuitorul în art. 2324 alin. (1) C. civ., o garanţie comună a creditorilor asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare ale debitorului, adică dreptul de a urmări totalitatea acestui patrimoniu, dacă debitorul nu îşi execută obligaţia. Dar creditorul chirografar nu poate urmări patrimoniul decât în starea în care se află în momentul în care începe urmărirea. Până atunci, creditorul chirografar nu îl poate împiedica pe debitor să facă asupra patrimoniului său orice act doreşte, cu excepţia actelor frauduloase, adică a acelor acte încheiate în scopul de a-l frauda pe creditor. Creditorul chirografar este având-cauză în sensul că el suportă influenţa actelor juridice patrimoniale încheiate de debitor cu alte persoane, acte juridice prin care patrimoniul (gajul general, garanţia comună) se poate mări sau micşora. Aceste acte îi sunt opozabile creditorului chirografar. Dacă însă actele juridice încheiate de debitor sunt frauduloase, creditorul chirografar poate obţine anularea lor prin acţiunea revocatorie (pauliană), aşa cum reiese din art. 1562 şi urm. C. civ., sau prin acţiunea în declararea simulaţiei, potrivit art. 1289 şi urm. C. civ.[4] De exemplu, debitorul donează bunurile sale în scopul de a-şi crea o stare de insolvabilitate, astfel încât creditorul chirografar să nu îl [1]

A se vedea, pentru detalii, C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 447-448. A se vedea şi GH. BELEIU, op. cit., p. 205. [3] În reglementarea anterioară, asupra bunurilor mobile nu se putea institui decât gajul. [4] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 236-237; D.C. TUDURACHE, Drepturile creditorilor la partaj, în Revista de Ştiinţe Juridice, vol. XXIV, nr. 2/2013, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 104. [2]

III. Actul juridic civil

191

mai poată urmări. În acest caz, creditorul chirografar poate introduce o acţiune pauliană.

2.3.3. Excepții de la principiul rela vității Sunt excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic acele cazuri în care efectele actului juridic se produc şi faţă de alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic; adică actul juridic dă naştere la drepturi în favoarea altor persoane decât părţile sau dă naştere la obligaţii în sarcina altor persoane decât părţile. În principiu, nimeni nu poate fi obligat printr-un act juridic la care nu a fost parte, dar poate dobândi drepturi[1]. În literatura juridică[2], excepţiile se împart în excepţii reale şi excepţii aparente de la principiul relativităţii. Excepţii reale există numai dacă, prin voinţa părţilor (şi nu în temeiul legii), un act juridic dă naştere la drepturi sau obligaţii pentru o persoană care nu a participat la încheierea lui, nici personal, nici prin reprezentare. În această accepţiune, singura excepţie reală este stipulaţia pentru altul[3]. Stipulaţia pentru altul sau contractul în folosul unei terţe persoane este actul juridic prin care o parte, promitentul, se obligă faţă de cealaltă parte, stipulantul, să execute o prestaţie în favoarea unei terţe persoane, străină de contract, denumită terţ beneficiar. Conform art. 1284 C. civ.: „(1) Oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ. (2) Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei”. Terţul beneficiar nu participă nici direct, nici prin reprezentare la încheierea actului juridic[4]. De exemplu, donaţia cu sarcină. În acest caz, promitentul, care este donatarul, se obligă faţă de stipulant, care este donatorul, să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea terţului beneficiar. Astfel, X (donatarul promitent) primeşte de la D (donatorul stipulant) un autoturism şi se obligă faţă de acesta (faţă de D) să zugrăvească apartamentul lui T (terţul beneficiar). Dacă avem în vedere faptul că o excepţie reală de la principiul relativităţii poate exista numai prin voinţa părţilor, atunci nici stipulaţia pentru altul nu este o excepţie reală, deoarece în art. 1286 alin. (1) C. civ. se prevede că, dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată. Aceasta înseamnă că „naşterea dreptului subiectiv civil direct şi definitiv în patrimoniul terţului beneficiar este condiţionată de acceptarea acestui [1]

A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 68-69. A se vedea GH. BELEIU, op. cit., p. 208; G. BOROI, op. cit., p. 237-239; O. UNGUREANU, op. cit., p. 172-174. [3] Stipulaţia pentru altul nu era reglementată expres în legislaţia anterioară. În Codul civil, stipulaţia pentru altul este reglementată în art. 1284-1288. Această instituţie va fi studiată la materia Teoria generală a obligaţiilor. A se vedea şi L.C. GAVRILESCU, op. cit., p. 188-190. [4] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 71. [2]

192

Drept civil. Partea generală. Persoanele

drept de către beneficiar, neacceptarea stipulaţiei având caracterul unei condiţii rezolutorii”[1]. Excepţii aparente de la principiul relativităţii sunt: a) avânzii-cauză; ei sunt persoane asimilate părţilor, continuatori ai autorului lor; actul juridic produce efecte faţă de ei, pentru că iau locul părţilor în raportul juridic respectiv; b) promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort); promisiunea faptei altuia[2] este un contract prin care o persoană – debitorul – se obligă faţă de creditor să determine o terţă persoană să îşi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din contract[3]; de exemplu, X, coproprietar al unei case, vinde cota sa de 1/3 lui Y şi se obligă faţă de acesta să îi determine pe C şi D, ceilalţi coproprietari, să vândă şi ei partea lor din casă, tot lui Y. Dacă C şi D acceptă, atunci ei vor încheia contractul de vânzare cu Y, din propria lor voinţă; în acelaşi timp, acceptarea lui C şi a lui D de a încheia contractul îl liberează pe X de obligaţia sa asumată prin contractul de porte-fort, adică aceea de a-i convinge pe C şi pe D; este o excepţie aparentă, pentru că, în realitate, promitentul promite propria faptă, iar terţul nu devine obligat prin convenţia de porte-fort, ci numai dacă se obligă personal ori prin reprezentant; c) reprezentarea; reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, reprezentantul, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, reprezentatul, efectele actului juridic producându-se direct în persoana celui reprezentat (art. 1296 C. civ.); este o excepţie aparentă, pentru că cel reprezentat devine parte în actul juridic încheiat de reprezentant[4]; de exemplu, X îl împuterniceşte pe Y să cumpere pentru el, pentru X, un apartament; în această situaţie, există două contracte: contractul de mandat încheiat între X şi Y şi contractul de vânzare încheiat de Y, ca reprezentant al lui X, care contractează în numele şi pe seama lui X cu vânzătorul apartamentului; contractul de vânzare îşi produce efectele asupra lui X, care devine parte în contract (cumpărător), deşi nu a participat la încheierea lui; d) acţiunile directe; acţiunea directă reprezintă dreptul la acţiune al creditorului, care poate pretinde executarea creanţei sale de la un debitor al debitorului său, deşi nu este legat contractual cu acesta; de o acţiune directă beneficiază: în materia contractului de antrepriză, lucrătorii angajaţi de antreprenor, care pot cere plata drepturilor lor (băneşti) direct de la clientul pentru care se execută lucrarea, în măsura în care acesta este dator antreprenorului[5] [1]

A se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 229. Promisiunea faptei altuia nu era reglementată într-o manieră generală în legislaţia anterioară. În Codul civil, îi este consacrat art. 1283. Această instituţie va fi studiată la materia Teoria generală a obligaţiilor. [3] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 69-70. [4] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 175; G. BOROI, op. cit., p. 239-241. [5] A se vedea FR. DEAK, Contracte civile..., p. 304-305; L. STĂNCIULESCU, op. cit., p. 359. [2]

III. Actul juridic civil

193

(art. 1856 C. civ.[1]); în materia contractului de mandat, dacă mandatarul şi-a substituit o terţă persoană (un submandatar) pentru îndeplinirea mandatului său, mandantul poate să intenteze o acţiune direct împotriva acesteia[2] [art. 2023 alin. (6) C. civ.]; în materia contractului de locaţiune, dacă locatarul a încheiat o sublocaţiune, locatorul poate urmări direct pe sublocatar pentru plata chiriei neplătite de locatarul principal, până la concurenţa chiriei pe care sublocatarul o datorează locatarului principal [art. 1807 alin. (1) C. civ.][3]; dreptul la acţiune în aceste cazuri îşi are temeiul în lege, şi nu în voinţa părţilor, şi deci este o excepţie aparentă de la principiul relativităţii; e) simulaţia; simulaţia presupune existenţa concomitentă a două contracte încheiate între aceleaşi părţi: un contract public, aparent, numit şi simulat, care creează aparenţa unei situaţii juridice diferite de cea reală, şi un contract ascuns, secret, încheiat anterior sau concomitent cu actul public, care corespunde realităţii, adică voinţei reale a părţilor, şi prin care se modifică total sau parţial contractul public[4]; de exemplu, dacă X vinde lui Y, care este unul dintre cei trei copii ai săi, un autoturism şi nu primeşte preţul, atunci intenţia reală a părţilor nu a fost aceea de a încheia un contract de vânzare, ci un contract de donaţie (deghizată), pentru a evita reducţiunea liberalităţii[5] ori, când este cazul, raportul donaţiei[6]; conform art. 1289 şi art. 1290 C. civ., între părţi şi persoanele asimilate părţilor îşi produce efectele actul secret (real); faţă de terţi îşi produce efectele numai actul public, în sensul că actul public este opozabil terţilor; terţii ignoră actul secret, pentru că nu au luat cunoştinţă de el; de altfel, sancţiunea simulaţiei constă în inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret şi, dacă este cazul, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie[7]; reiese că simulaţia este o excepţie reală de la principiul opozabilităţii actului juridic faţă de terţi, şi nu de la principiul relativităţii efectelor actului juridic; f) cesiunea de creanţă; cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte persoane; creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana către care transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei transmise se numeşte debitor cedat; ca efect al cesiunii, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul[8]; debitorul cedat este [1] Art. 1856 C. civ. prevede: „În măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii”. [2] A se vedea FR. DEAK, Contracte civile..., p. 325-326; L. STĂNCIULESCU, op. cit., p. 375-376. [3] A se vedea L. STĂNCIULESCU, op. cit., p. 304-305. [4] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 77-78. Simulaţia este reglementată în Codul civil în art. 1289-1294. Ea va fi studiată la materia Teoria generală a obligaţiilor. [5] A se vedea FR. DEAK, Contracte civile..., p. 140-143. [6] A se vedea şi art. 1091 şi urm. C. civ., precum şi art. 1146, art. 1150 alin. (1) lit. b) C. civ. [7] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 242. [8] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 363-367.

194

Drept civil. Partea generală. Persoanele

terţ faţă de convenţia încheiată între cedent şi cesionar, dar convenţia produce efecte faţă de el, în sensul că trebuie să execute obligaţia faţă de cesionar de îndată ce i-a fost notificată cesiunea sau a acceptat-o; cesiunea de creanţă este reglementată în art. 1566 şi urm. C. civ.; este o excepţie aparentă, pentru că efectele cesiunii se produc în temeiul legii; g) gestiunea de afaceri; gestiunea de afaceri este operaţiunea prin care o persoană, numită gerant, fără să fie obligată, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale [art. 1330 alin. (1) C. civ.]; de exemplu, o persoană face reparaţii urgente la imobilul unei alte persoane, cât timp aceasta se află în străinătate[1]; actele juridice încheiate de gerant îşi produc efectele faţă de gerat, deşi gerantul a contractat cu o terţă persoană; aceste efecte se produc în temeiul legii şi deci gestiunea de afaceri este o excepţie aparentă de la principiul relativităţii actului juridic civil.

Secțiunea a 6-a. Reprezentarea în actele juridice civile §1. Noțiune Reprezentarea constă în procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, reprezentantul, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, reprezentatul, efectele actului juridic producându-se direct în persoana şi în patrimoniul celui reprezentat[2]. Codul civil din 1864 nu cuprindea dispoziţii generale referitoare la reprezentare, reglementând numai contractul de mandat (art. 1532-1559), care nu trebuie confundat cu reprezentarea. Mandatul este numai una dintre sursele reprezentării convenţionale. Codul civil în vigoare reglementează reprezentarea în general, în art. 1295-1314, iar contractul de mandat în art. 2009-2071.

§2. Clasificare 2.1. Reprezentarea legală, reprezentarea convențională și reprezentarea judiciară Potrivit art. 1295 C. civ., reprezentarea poate rezulta din lege, dintr-un act juridic sau dintr-o hotărâre judecătorească. Deci, în funcţie de izvorul său, [1]

A se vedea E. SAFTA-ROMANO, Drept civil..., p. 140. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 76; G. BOROI, op. cit., p. 239; C.T. UNGUREANU, Reprezentarea în actele juridice civile, potrivit reglementării din Codul civil în vigoare, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, tomul LVIII, Ştiinţe Juridice, nr. 2/2012, http://pub.law.uaic.ro/, consultat la 16 august 2016. [2]

III. Actul juridic civil

195

reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară. Deşi din formularea textului se înţelege că este vorba despre trei feluri de reprezentare, de fapt, există doar două: reprezentarea legală şi reprezentarea convenţională. Reprezentarea legală o include pe cea judiciară, deoarece ambele îşi au izvorul în lege; ceea ce le delimitează este numai forma reprezentării, a modului în care reprezentantul este împuternicit. La reprezentarea legală, care se pare că se reduce doar la reprezentarea minorului sub 14 ani de către părinţi (art. 501-502 C. civ.), reprezentantul îşi trage puterile direct din lege; el nu trebuie să dovedească împuternicirea lui de reprezentare; trebuie să dovedească numai calitatea de părinte. Se prezumă că părinţii sunt cei mai buni reprezentanţi pentru interesele copiilor lor. La reprezentarea judiciară, reprezentantul primeşte puterea de a reprezenta tot din lege, dar, în plus, este nevoie de o hotărâre judecătorească, în care se apreciază, de la caz la caz, îndeplinirea condiţiilor impuse de lege pentru numirea reprezentantului. La reprezentarea judiciară, reprezentantul trebuie să facă dovada calităţii lui, care reiese din hotărârea judecătorească ce îl numeşte. Există situaţii când şi reprezentarea legală presupune o hotărâre judecătorească; de exemplu, în cazul divorţului părinţilor, calitatea de reprezentant a unuia dintre părinţi sau a ambilor părinţi reiese din hotărârea de divorţ, unde instanţa de tutelă se pronunţă şi cu privire la raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori (art. 396-398 C. civ.).

2.1.1. Reprezentarea legală[1] Reprezentarea legală îşi are izvorul în lege. Reprezentantul este împuternicit printr-o dispoziţie legală să încheie acte juridice în numele şi pe seama altei persoane. Reprezentarea legală este obligatorie[2]. Ea intervine în cazul minorilor sub 14 ani, reprezentaţi de părinţi. Astfel, părinţii, ca reprezentanţi legali, sunt împuterniciţi de lege să încheie acte juridice în numele minorului pe care îl reprezintă, cu excepţia acelora strict personale (art. 143, art. 502 C. civ.). De exemplu, dacă un minor de 13 ani primeşte un legat cu titlu particular, acceptarea se face de către reprezentantul său legal [cu încuviinţarea instanţei de tutelă, aşa cum reiese din art. 144 alin. (2) şi art. 124 alin. (2) C. civ.].

2.1.2. Reprezentarea judiciară[3] Reprezentarea judiciară îşi are izvorul într-o hotărâre judecătorească. În doctrina anterioară[4], reprezentarea judiciară era considerată aceea în care [1] Reprezentarea legală este tratată la capacitatea persoanei fizice, precum şi la ocrotirea persoanei fizice. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 80. [3] Cazurile de reprezentare judiciară sunt analizate la ocrotirea persoanei fizice. [4] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 80.

196

Drept civil. Partea generală. Persoanele

reprezentantul primea împuternicirea de a încheia acte juridice din partea unei instanţe judecătoreşti şi exemplul dat era sechestrul judiciar[1]. Tot în doctrina şi practica anterioară, reprezentare judiciară era considerată şi reprezentarea în justiţie a unei persoane de către un mandatar, cum ar fi avocatul. Articolul 1295 C. civ. prevede expres că reprezentarea are ca izvor hotărârea judecătorească[2]. În accepţiunea Codului civil, există reprezentare judiciară în cazurile în care reprezentantul este numit printr-o hotărâre judecătorească[3], precum: în cazul minorului sub 14 ani pus sub tutelă, care este reprezentat de tutorele său, numit de instanţa de tutelă prin încheiere (art. 118, art. 119 C. civ.); în cazul interzisului judecătoresc, care este reprezentat tot de un tutore numit de instanţa de tutelă prin hotărârea de punere sub interdicţie (art. 170 C. civ.); dacă, de exemplu, o persoană majoră, pusă sub interdicţie judecătorească din cauza alienaţiei mintale, trebuie să facă acte de administrare a patrimoniului său, tutorele este acela care încheie actele juridice în numele şi pe seama incapabilului (art. 171 C. civ.); în cazul în care instanţa de tutelă numeşte un curator special până la numirea tutorelui minorului sau al celui care urmează a fi pus sub interdicţie judecătorească (art. 159, art. 167 C. civ.); în cazul curatelei persoanei capabile, când instanţa de tutelă numeşte un curator (art. 178 şi urm. C. civ.); în cazul sechestrului judiciar, prevăzut de art. 972-977 C. proc. civ. ş.a. [1] Sechestrul judiciar este reglementat în art. 972-977 C. proc. civ. Sechestrul judiciar constă în indisponibilizarea bunurilor ce formează obiectul litigiului sau, în condiţiile legii, a altor bunuri, prin încredinţarea pazei acestora unui administrator-sechestru (art. 972 C. proc. civ.). Administratorul-sechestru poate face toate actele de conservare şi de administrare, poate încasa orice venituri şi sume datorate şi poate plăti datorii cu caracter curent, precum şi pe cele constatate prin titlu executoriu. De asemenea, cu autorizarea prealabilă a instanţei care l-a numit, administratorul-sechestru poate să înstrăineze bunul în cazul în care acesta nu poate fi conservat sau dacă, dintr-un alt motiv, măsura înstrăinării este vădit necesară; autorizat de instanţă, el poate sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru [art. 976 alin. (2) C. proc. civ.]. [2] În art. 424 C. proc. civ. se defineşte hotărârea judecătorească: „(1) Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă. (2) Hotărârea prin care judecătoria soluţionează căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege, se numeşte sentinţă. (3) Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului şi recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată ca urmare a anulării în apel a hotărârii primei instanţe şi reţinerii cauzei spre judecare ori ca urmare a rejudecării cauzei în fond după casarea cu reţinere în recurs se numeşte decizie. (4) Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra contestaţiei în anulare sau asupra revizuirii se numeşte, după caz, sentinţă sau decizie. (5) Toate celelalte hotărâri date de instanţă se numesc încheieri, dacă legea nu prevede altfel” (s.n.). [3] Deci reprezentarea în justiţie a unei persoane de către un mandatar nu este reprezentare judiciară, ci convenţională.

III. Actul juridic civil

197

2.1.3. Reprezentarea convențională Reprezentarea convenţională îşi are izvorul în voinţa părţilor exprimată printr-un contract, de regulă prin contractul de mandat. Această reprezentare se mai numeşte voluntară[1]. Mandatul este contractul prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire şi pe care o reprezintă. Poate fi vorba de reprezentare convenţională şi atunci când mandatarul încheie un act juridic în lipsa împuternicirii ori depăşeşte limitele împuternicirii ce i-a fost atribuită prin mandat sau în cazul gestiunii de afaceri fără utilitate dovedită; ratificarea acestor acte de către reprezentat face ca efectele lor să se producă asupra reprezentatului[2]. Reprezentare convenţională este şi aceea care are ca izvor contractul de asistenţă juridică, încheiat de avocaţi pentru reprezentarea clienţilor lor în faţa instanţei de judecată.

2.2. Reprezentarea generală și reprezentarea specială În funcţie de întinderea puterii de a reprezenta, reprezentarea poate fi generală (totală) sau specială (parţială). Reprezentarea generală este aceea care îi dă puterea reprezentantului de a încheia pentru reprezentat toate actele juridice şi cu privire la toate bunurile acestuia. De exemplu, reprezentarea incapabilului este generală. Reprezentarea specială este aceea care îi dă puterea reprezentantului de a încheia pentru reprezentat un anumit act juridic (de exemplu, un contract de vânzare) sau anumite acte juridice determinate (de exemplu, actele de administrare referitoare la un imobil). Codul civil în vigoare conţine prevederi referitoare la felurile reprezentării numai în materia contractului de mandat, care pot fi aplicate însă, prin analogie, reprezentării în general [art. 1 alin. (2) şi art. 1168 C. civ.]. Potrivit art. 2016 C. civ., „(1) Mandatul general îl autorizează pe mandatar să efectueze numai acte de conservare şi de administrare. (2) Pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacţii ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acţiuni în justiţie, precum şi pentru a încheia orice alte acte de dispoziţie, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres. (3) Mandatul se întinde şi asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate în mod expres” (s.n.).

§3. Forma împuternicirii reprezentării În cazul reprezentării legale, a minorilor sub 14 ani de către părinţi, de regulă, reprezentantul nu are nevoie de îndeplinirea vreunei formalităţi pentru a obţine împuternicirea; aceasta rezultă direct din lege şi are în vedere calita[1] [2]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 80. Ibidem.

198

Drept civil. Partea generală. Persoanele

tea de părinte a reprezentantului. Pentru reprezentarea judiciară, împuternicirea ia forma hotărârii judecătoreşti, prin care reprezentantul este numit. La reprezentarea convenţională, art. 1301 C. civ. prevede că împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie.

§4. Condițiile reprezentării Pentru a opera reprezentarea, trebuie îndeplinite în mod cumulativ trei condiţii: să existe împuternicirea de a reprezenta, reprezentantul să aibă intenţia de a reprezenta şi să îşi manifeste o voinţă valabilă cu ocazia reprezentării, adică în momentul încheierii actului juridic pentru care a fost împuternicit.

4.1. Împuternicirea de a reprezenta Împuternicirea de a reprezenta îşi are izvorul în lege, în voinţa părţilor sau într-o hotărâre judecătorească. În principiu, împuternicirea trebuie să aibă dată anterioară încheierii actului juridic prin reprezentare. La reprezentarea convenţională, de regulă, împuternicirea îmbracă forma procurii [art. 2012 alin. (2) C. civ.]. Procura reprezintă atât actul juridic unilateral prin care reprezentatul îl împuterniceşte pe reprezentant să încheie acte juridice cu terţe persoane, cât şi înscrisul în care se consemnează împuternicirea. Procura se dă, de regulă, în temeiul unui contract de mandat, dar poate avea ca sursă şi un alt contract, de exemplu, contractul de societate[1]. Conform art. 1296 C. civ., regula este că contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte. Dacă reprezentantul încheie un act juridic în lipsa împuternicirii sau depăşind împuternicirea ce i-a fost dată, actul juridic astfel încheiat nu produce efecte în persoana reprezentatului, cu două excepţii: în cazul reprezentării aparente [art. 1306, art. 1307 alin. (4) şi art. 1309 alin. (2) C. civ.] şi în cazul în care reprezentatul ratifică actul [art. 1311 C. civ.]. Astfel, dacă terţul contractant nu are cunoştinţă despre modificarea ori revocarea mandatului, despre desfiinţarea ori încetarea lui sau dacă reprezentatul se comportă în aşa fel încât terţul contractant crede, în mod rezonabil, că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi acţionează în limitele împuternicirii ce i-a fost dată, atunci, prin crearea unei aparente reprezentări, efectele actului juridic încheiat se produc asupra reprezentatului[2]. Dacă actul juridic a fost încheiat fără împuternicire sau cu depăşirea împuternicirii, aşa-zisul reprezentant se poate angaja faţă de contractant, printr-o [1] [2]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 88-89. Idem, p. 89-91; O. UNGUREANU, op. cit., p. 176.

III. Actul juridic civil

199

convenţie de porte-fort (promisiunea faptei altuia), să obţină ratificarea actului de la aşa-zisul reprezentat[1]. Ratificarea este actul juridic unilateral prin care persoana în numele căreia s-a încheiat un act juridic, în lipsa sau cu depăşirea împuternicirii de a reprezenta, înlătură ineficacitatea actului respectiv. Persoana reprezentată fără împuternicire sau cu depăşirea împuternicirii are un drept de opţiune; are posibilitatea fie să ratifice actul, fie să îl ignore, în funcţie de interesele sale. Dacă îl ratifică, trebuie să respecte formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă [art. 1311 alin. (1) C. civ.]. Terţul contractant poate, printr-o notificare, să acorde un termen rezonabil pentru ratificare, după a cărui împlinire contractul nu mai poate fi ratificat [art. 1311 alin. (2) C. civ.]. Actul juridic ratificat îşi produce efectele între părţi în mod retroactiv, de la data încheierii lui, fără a afecta drepturile dobândite de către terţi între timp (art. 1312 C. civ.). Dacă reprezentatul nu ratifică actul, acesta devine caduc şi nu îşi poate produce efectele[2]. Facultatea de a ratifica se transmite moştenitorilor (art. 1313 C. civ.). Terţul contractant şi cel care a încheiat contractul în calitate de reprezentant pot conveni desfiinţarea contractului cât timp acesta nu a fost ratificat (art. 1314 C. civ.). Dacă reprezentantul este împuternicit să încheie un act juridic şi el fie cumulează şi calitatea de terţ contractant, acţionând pentru sine (actul cu sine însuşi), fie apare ca reprezentant al ambelor părţi contractante (dubla reprezentare), atunci poate apărea un conflict de interese. Reprezentantul acţionează în propriul interes, neglijând interesele celui reprezentat, în contractul cu sine, ori favorizează pe una dintre cele două părţi contractante pe care le reprezintă[3]. De exemplu, X îl împuterniceşte pe Y să vândă un imobil al său, iar Y îl cumpără pentru sine (contractul cu sine). X îl împuterniceşte pe Y să arendeze un teren al său, iar Y, care este şi mandatarul lui Z, încheie contactul de arendare cu Z; la încheierea contractului îl reprezintă atât pe X, cât şi pe Z (dubla reprezentare). Asemenea acte juridice sunt valabile numai dacă nu au fost afectate interesele reprezentatului ori dacă acesta şi-a dat acordul în mod expres pentru încheierea unei asemenea operaţiuni juridice sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod, încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese (art. 1304 C. civ.). Dacă au fost afectate interesele reprezentatului, acesta poate cere anularea actului juridic astfel încheiat.

4.2. Intenția de a reprezenta Intenţia de a reprezenta constă în cunoaşterea şi acceptarea, atât de către reprezentant, cât şi de persoana cu care se încheie actul juridic (terţul contractant), a faptului că acel act juridic se încheie prin procedeul reprezentării. Contractantul poate întotdeauna cere reprezentantului să facă dovada puterilor [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 89; G. BOROI, op. cit., p. 240. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 93. [3] Idem, p. 83; G. BOROI, op. cit., p. 240. [2]

200

Drept civil. Partea generală. Persoanele

încredinţate de reprezentat şi, dacă reprezentarea este cuprinsă într-un înscris, să îi remită o copie a înscrisului, semnată pentru conformitate (art. 1302 C. civ.). Dacă reprezentantul nu aduce la cunoştinţa terţului contractant intenţia sa de a reprezenta pe cineva, atunci el devine parte în actul juridic încheiat. Conform art. 1297 C. civ., contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, dar atunci când terţul contractant nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că reprezentantul acţiona în această calitate, obligă numai pe reprezentant şi pe terţ, dacă prin lege nu se prevede altfel. Deci efectele actului juridic nu se produc asupra reprezentatului, care nu devine parte. Cu toate acestea, dacă reprezentantul, atunci când contractează cu terţul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terţul care descoperă ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite şi împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva reprezentantului. În anumite situaţii, deşi reprezentantul acţionează pentru reprezentat, încheie acte juridice în nume propriu. Este cazul aşa-numitului mandat fără reprezentare (reglementat în art. 2039-2071 C. civ.), care în dreptul comercial apare la contractele de comision[1], consignaţie[2] şi expediţie[3] (unde comisionarul, consignatarul şi expeditorul contractează în nume propriu cu terţul, urmând ca ulterior să transmită celui reprezentat ce i se cuvine în temeiul contractului încheiat)[4], iar în dreptul civil ia forma contractului de interpunere de persoane[5]. Contractul de interpunere este un mandat simulat prin interpunere de persoane, prin care mandantul urmăreşte să încheie un act juridic, astfel încât persoana sa să nu fie cunoscută de terţi; mandatarul contractează în nume propriu, dar pentru mandant[6].

4.3. Voința valabilă a reprezentantului Pentru încheierea valabilă a actului juridic prin reprezentare, este necesară exprimarea unei voinţe valabile, libere şi neviciate a reprezentantului. În cazul reprezentării convenţionale, trebuie îndeplinită şi o condiţie privind capacitatea juridică; atât reprezentatul, cât şi reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată (art. 1298 C. civ.). În cazul în care consimţământul reprezentantului este viciat, contractul este anulabil. Dacă însă viciul de consimţământ priveşte elemente stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai dacă voinţa acestuia din urmă a fost [1]

A se vedea L. STĂNCIULESCU, op. cit., p. 383 şi urm. Idem, p. 390 şi urm. [3] Idem, p. 396 şi urm. [4] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 176. [5] A se vedea L. STĂNCIULESCU, op. cit., p. 381-382. [6] Pentru detalii, a se vedea FR. DEAK, Contracte civile..., p. 335-339; art. 1289-1294 C. civ. [2]

III. Actul juridic civil

201

viciată (art. 1299 C. civ.). Afară de cazul în care sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezentat, buna sau reaua-credinţă, cunoaşterea sau necunoaşterea unei anumite împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului. Reprezentatul de rea-credinţă nu poate invoca niciodată buna-credinţă a reprezentantului (art. 1300 C. civ.).

§5. Efectele reprezentării Principalul efect al reprezentării constă în faptul că actul juridic încheiat de reprezentant produce efecte direct în persoana reprezentatului, care devine parte în actul juridic încheiat cu terţul contractant. Deci actul juridic produce efecte faţă de reprezentat ca şi cum l-ar fi încheiat personal. Terţul contractant încheie personal actul juridic şi deci este parte în acest act. Faţă de reprezentant, actul juridic nu produce, în principiu, efecte: el nu este şi nu devine parte în actul juridic încheiat cu terţul contractant. În sarcina reprezentantului se pot naşte obligaţii personale, fie faţă de cel reprezentat, fie faţă de terţul contractant ori faţă de ambii (în cazul reprezentării frauduloase sau al depăşirii limitelor împuternicirii). Reprezentarea frauduloasă constă în încheierea actului juridic de către reprezentant în frauda intereselor reprezentatului, cu intenţie şi în înţelegere cu terţul contractant. Conform art. 1303 C. civ., contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de terţul contractant la data încheierii contractului. Dacă i-au fost cauzate prejudicii reprezentatului, reprezentantul răspunde în temeiul contractului de mandat, dacă este reprezentare convenţională, ori în temeiul răspunderii civile delictuale, dacă este reprezentare legală sau judiciară[1]. Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depăşind limitele puterilor care i-au fost încredinţate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terţului contractant care s-a încrezut, fără culpă, în încheierea valabilă a contractului (art. 1310 C. civ.).

§6. Încetarea reprezentării În art. 1305-1309 C. civ. există dispoziţii referitoare la încetarea reprezentării. Acestea se referă însă mai ales la reprezentarea convenţională. În ceea ce priveşte reprezentarea legală şi cea judiciară, urmează să fie avute în vedere cazurile de încetare a reprezentării în fiecare situaţie în parte. De exemplu, la reprezentarea legală a minorului până la 14 ani de către părinţii săi, reprezentarea încetează la împlinirea vârstei de 14 ani de către minor şi la decesul minorului sub 14 ani; la decesul, declararea judecătorească a morţii sau pune[1]

A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 177; G. BOROI, op. cit., p. 241.

202

Drept civil. Partea generală. Persoanele

rea sub interdicţie a părinţilor, la decăderea lor din exerciţiul drepturilor părinteşti, în cazul în care li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii exercitării drepturilor părinteşti, nu încetează decât reprezentarea părinţilor; minorul continuă să fie reprezentat de către tutore (art. 110 C. civ.). De exemplu, în cazul reprezentării judiciare a interzisului judecătoresc, reprezentarea încetează prin ridicarea interdicţiei şi prin decesul interzisului [art. 156 alin. (1) şi art. 177 C. civ.]. Funcţia tutorelui încetează prin moartea acestuia, prin îndepărtarea de la sarcina tutelei sau prin înlocuirea tutorelui [art. 156 alin. (2) C. civ.]. Puterea de reprezentare încetează prin renunţarea de către reprezentant la împuternicire sau prin revocarea acesteia de către reprezentat (art. 1305 C. civ.). Aceste cazuri de încetare pot fi aplicate atât reprezentării convenţionale, cât şi celei judiciare, în condiţiile stabilite de părţi sau de lege. De exemplu, potrivit art. 121 C. civ., dacă în timpul tutelei tutorele împlineşte 60 de ani, el poate cere să fie înlocuit (deci renunţă la „împuternicire”); conform art. 158 C. civ., „În afară de alte cazuri prevăzute de lege, tutorele este îndepărtat dacă săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum şi dacă nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător sarcina” (adică este „revocat de către reprezentat”). Potrivit art. 1307 C. civ., puterea de a reprezenta încetează prin decesul sau incapacitatea reprezentantului ori a reprezentatului, dacă din convenţie ori din natura afacerii nu rezultă contrariul. Dacă reprezentantul sau reprezentatul este persoană juridică, puterea de a reprezenta încetează la data la care persoana juridică îşi încetează existenţa. În cazul deschiderii procedurii insolvenţei asupra reprezentantului sau reprezentatului, puterea de a reprezenta încetează în condiţiile prevăzute de lege. Încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privinţa terţilor care, în momentul încheierii contractului, nu cunoşteau şi nici nu trebuiau să cunoască această împrejurare. La încetarea puterilor încredinţate, reprezentantul este obligat să restituie reprezentatului înscrisul care constată aceste puteri. Reprezentantul nu poate reţine acest înscris drept garanţie a creanţelor sale asupra reprezentatului, decât dacă acesta din urmă refuză să îi remită copie certificată de pe înscris, cu menţiunea că puterea de reprezentare a încetat (art. 1308 C. civ.).

Secțiunea a 7-a. Nulitatea actului juridic civil §1. Definiție și funcții 1.1. Definiție Nulitatea este o sancţiune civilă care intervine în cazul încheierii unor acte juridice cu nerespectarea condiţiilor de validitate, de fond sau de formă, impuse de lege. Actul juridic sancţionat cu nulitatea este lipsit de efectele juridice în

III. Actul juridic civil

203

vederea cărora a fost încheiat. El există în mod material, însă nu poate produce efecte juridice, fiindcă legea nu îi recunoaşte valabilitatea[1]. În art. 1246 alin. (1) C. civ. se arată: „Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune”.

1.2. Funcțiile nulității Nulitatea are o funcţie preventivă şi una sancţionatorie. Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care nulitatea îl exercită asupra subiectelor de drept, descurajându-le să încheie acte juridice cu nerespectarea condiţiilor lor de validitate. Funcţia sancţionatorie intervine atunci când funcţia preventivă nu a fost eficientă şi constă în sancţionarea nerespectării condiţiilor de validitate a actului juridic încheiat, lipsind actul juridic de efecte, iar dacă s-au produs, se desfiinţează retroactiv de la data încheierii lui[2].

§2. Clasificarea nulităților Clasificarea se face după mai multe criterii: – în funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil, nulitatea poate fi absolută sau relativă; – în funcţie de întinderea efectelor nulităţii, nulitatea poate fi totală sau parţială; – în funcţie de existenţa sau inexistenţa unui text de lege care să prevadă expres sancţiunea nulităţii, nulitatea poate fi expresă sau virtuală; – în funcţie de felul condiţiei de validitate încălcate, nulitatea poate fi de fond sau de formă; – în funcţie de modul în care operează nulitatea, aceasta poate fi nulitate de drept sau nulitate judiciară, nulitate amiabilă sau nulitate judiciară[3]. [1]

A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 113. A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 517. [3] Unii autori clasifică nulităţile şi în funcţie de cauzele generatoare ale nulităţii, în nulităţi intrinseci şi nulităţi extrinseci. Nulitatea intrinsecă este sancţiunea care intervine pentru cauze care se regăsesc în însuşi actul juridic civil, intrinsec legate de capacitate, consimţământ, obiect, cauză, formă, iar nulitatea extrinsecă intervine pentru cauze exterioare actului juridic, care se referă, mai ales, la emiterea unor acte administrative, în absenţa cărora actul juridic civil este lovit de nulitate. Un exemplu de nulitate extrinsecă apare în art. 20 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari (M. Of. nr. 490 din 23 iulie 2007, cu modificările şi completările ulterioare): „(1) Proprietarii care îşi înstrăinează apartamentele sau spaţiile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă sunt obligaţi ca, la întocmirea formelor de înstrăinare, să facă dovada achitării la zi a cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari. (2) Notarii publici nu vor autentifica actele de înstrăinare fără o adeverinţă din partea asociaţiei [2]

204

Drept civil. Partea generală. Persoanele

2.1. Nulitatea absolută și nulitatea rela vă Nulitatea absolută este nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general [art. 1247 alin. (1) C. civ.], deci a unei norme juridice imperative, de ordine publică. De exemplu, actul juridic încheiat cu nerespectarea formei solemne [art. 1242 alin. (1) C. civ.]. Nulitatea relativă este nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes individual, particular, deci a unei norme juridice imperative de ordine privată [art. 1248 alin. (1) C. civ.]. De exemplu, actul juridic anulabil pentru un viciu de consimţământ (art. 1251 C. civ.). În legislaţie, în practica judiciară şi în doctrină, nulitatea absolută este desemnată prin formule ca: „actul este nul”, „actul este nul de drept”, „nul de plin drept” sau este „lovit de nulitate absolută”; nulitatea relativă este desemnată prin formule ca: „actul este anulabil”, „actul poate fi anulat”, „anulabilitate”. Prin terminologia folosită nu se poate distinge întotdeauna cu precizie despre ce fel de nulitate este vorba. De aceea, indiferent de formula utilizată în cuprinsul normei juridice, pentru a se stabili dacă sancţiunea este nulitatea absolută sau cea relativă, se cercetează care este natura interesului ocrotit prin norma încălcată la încheierea actului juridic civil. Dacă legiuitorul precizează în mod expres că este vorba despre o nulitate absolută sau de o nulitate relativă, de regulă, nu este necesară cercetarea interesului ocrotit. În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, se prezumă că actul juridic este anulabil, adică există o prezumţie de nulitate relativă (art. 1252 C. civ.). Clasificarea nulităţilor în absolute şi relative prezintă importanţă sub aspectul regimului lor juridic diferit. Regimul juridic al nulităţii desemnează regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau cea relativă, după caz. Aceste reguli stabilesc răspunsul la trei întrebări: – cine poate invoca nulitatea, – cât timp poate fi invocată nulitatea, – dacă poate fi acoperită prin confirmare[1].

2.1.1. Regimul juridic al nulității absolute Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine justifică un interes ocrotit de lege şi care are legătură cu cauza nulităţii, pe cale de acţiune sau de excepde proprietari, care să reprezinte dovada achitării la zi a cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari, eliberată în original sub semnătura preşedintelui şi a administratorului asociaţiei de proprietari, cu precizarea numelui şi prenumelui acestora, şi cu ştampila asociaţiei de proprietari. Actele de înstrăinare încheiate cu nerespectarea acestei obligaţii sunt nule de drept (s.n.)”. Pentru detalii, a se vedea I. POPA, Nulităţile extrinseci în dreptul civil, în R.R.D.P. nr. 6/2014, p. 155 şi urm. [1] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 257.

III. Actul juridic civil

205

ţie[1]. Această dispoziţie se regăseşte în art. 1247 alin. (2) C. civ. Au interes părţile actului juridic, avânzii-cauză, alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic, dar care justifică un interes propriu, procurorul în unele situaţii ori alte organe prevăzute expres de lege. Şi instanţa, din oficiu[2], este obligată să invoce nulitatea absolută în temeiul rolului ei activ [art. 1247 alin. (3) C. civ.]; de exemplu, învestită cu soluţionarea unui litigiu având ca obiect executarea unui act juridic nul, pune în discuţia părţilor existenţa nulităţii absolute, iar dacă partea interesată nu solicită declararea nulităţii, respectând principiul disponibilităţii în procesul civil, instanţa respinge acţiunea ca neîntemeiată[3]. O persoană care are interes să promoveze acţiunea este, de exemplu, creditorul uneia dintre părţi, pe calea acţiunii oblice (art. 1560-1561 C. civ.). Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau de excepţie, acţiunea în declararea nulităţii fiind imprescriptibilă extinctiv [art. 1249 alin. (1) C. civ.]. Normele juridice încălcate, care conduc la sancţiunea nulităţii absolute, ocrotesc un interes general. Apărarea eficace a acestui interes se poate face numai prin înlăturarea oricărei limite de timp pentru promovarea acţiunii sau ridicarea excepţiei de nulitate absolută[4]. Introducerea acţiunii în nulitate absolută este necesară atunci când în temeiul actului nul au fost executate prestaţii de către părţi. Pentru restituirea lor şi repunerea părţilor în situaţia anterioară trebuie să existe o hotărâre judecătorească de desfiinţare a actului juridic. Dacă actul juridic încheiat nu are caracter patrimonial, dar creează o anumită condiţie juridică pentru părţi, generatoare de drepturi şi obligaţii, cum ar fi căsătoria, se impune declararea nulităţii actului juridic respectiv. Nulitatea poate fi invocată şi pe cale de excepţie, atunci când se solicită executarea unui act juridic nul; în acest caz, partea interesată foloseşte ca mijloc de apărare excepţia de nulitate a actului juridic respectiv[5]. Acţiunea în nulitate absolută este o acţiune în realizare de drepturi, şi nu în constatare (reglementată de 35 C. proc. civ.), deşi în literatura juridică se foloseşte expresia „acţiunea în constatarea nulităţii absolute”[6]. În principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare ulterioară de către părţi[7]. Confirmarea este actul juridic unilateral prin care persoana interesată să promoveze acţiunea în nulitate absolută sau să ridice excepţia de nulitate absolută renunţă la aceste drepturi. Potrivit art. 1247 alin. (4) C. civ., contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege. De exemplu, moştenitorul universal sau cu titlu universal poate confirma o liberalitate nulă pentru nerespectarea formei [art. 1010 C. civ.][8]. [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 302-303. A se vedea P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 432. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 257-260; D. COSMA, op. cit., p. 302. [4] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 305. [5] Idem, p. 335. [6] A se vedea P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 431. [7] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 259. [8] A se vedea, pentru detalii, P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 436-437. [2]

206

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Regula este că nulitatea absolută nu se poate confirma, părţile pot însă să refacă actul juridic lovit de nulitate absolută, respectând condiţiile cerute de lege. În cazul refacerii, efectele actului juridic se produc de la data la care a fost încheiat actul nou, valabil. Potrivit art. 1259 C. civ., „Contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut”.

2.1.2. Regimul juridic al nulității rela ve Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de către persoana al cărei interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil [art. 1248 alin. (2) C. civ.]. Pot invoca nulitatea relativă şi reprezentantul incapabilului, succesorii persoanei al cărei interes a fost încălcat la încheierea actului juridic, cu condiţia să nu fie vorba despre un act juridic strict personal, precum şi procurorul, în anumite cazuri expres prevăzute de lege. Instanţa, din oficiu, nu poate invoca nulitatea relativă [art. 1248 alin. (3) C. civ.]. De exemplu, moştenitorii pot solicita anularea unui contract de vânzare pentru vicierea consimţământului prin dol al autorului lor, dar nu pot introduce o acţiune în anularea căsătoriei acestuia pentru dol, deoarece căsătoria este un act juridic strict personal[1]. Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie. Acţiunea în anulare este prescriptibilă. Potrivit art. 1249 alin. (2) C. civ., „Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege. Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare”. Prin urmare, excepţia este imprescriptibilă. Acţiunea în anulare este o acţiune în realizare de drepturi, şi nu în constatare (la fel ca acţiunea în nulitate absolută). Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, expresă sau tacită, de către cel îndreptăţit să o invoce sau de către succesorii săi în drepturi.

2.1.3. Confirmarea Confirmarea este acel act juridic unilateral prin care cel care este îndreptăţit să invoce nulitatea renunţă în mod expres sau tacit la acest drept[2]. Voinţa de a renunţa trebuie să fie certă (art. 1262 C. civ.). Prin natura sa, confirmarea este un act juridic unilateral (îşi produce efectele în urma manifestării de voinţă [1] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 309-310. Potrivit art. 302 C. civ., dreptul la acţiunea în anularea căsătoriei (pentru vicii de consimţământ) nu se transmite moştenitorilor. Cu toate acestea, dacă acţiunea a fost pornită de către unul dintre soţi, ea poate fi continuată de către oricare dintre moştenitorii săi; a se vedea şi L. IRINESCU, Curs..., p. 58. [2] Pentru detalii referitoare la confirmarea actului juridic anulabil, a se vedea G. RĂDUCAN, Nulitatea actului juridic civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 568 şi urm.

III. Actul juridic civil

207

a unei singure părţi), abdicativ (deoarece reprezintă o renunţare la un drept) şi cu caracter accesoriu (pentru că este legat de actul principal pe care îl confirmă)[1]. Pentru a fi valabilă, confirmarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii (care reies din art. 1263 C. civ.): – să provină de la cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă; – viciul care afecta actul juridic anulabil să fi încetat în momentul confirmării; de exemplu, în caz de violenţă, confirmarea poate fi făcută numai după încetarea violenţei, deoarece confirmarea trebuie să provină de la o persoană cu voinţa neviciată; – confirmarea să fi fost făcută în cunoştinţă de cauză, adică cel care o face să cunoască viciul, cauza de nulitate. Persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului poate cere, în numele şi în interesul acestuia, anularea contractului făcut fără încuviinţarea sa ori să confirme contractul atunci când această încuviinţare era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia. Aceleaşi dispoziţii se aplică şi în cazul actelor încheiate fără autorizarea instanţei de tutelă [art. 1263 alin. (3) şi (4) C. civ.]. Confirmarea poate fi expresă sau tacită. Confirmarea expresă poate fi făcută printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată. Înscrisul probator al confirmării, aşa cum rezultă din art. 1264 C. civ., trebuie să cuprindă: – obiectul, cauza şi natura obligaţiei, adică clauzele principale ale actului juridic; – motivul acţiunii în anulare; – intenţia de a renunţa la invocarea nulităţii[2]. Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de acoperire a nulităţii relative. Executarea voluntară a actului anulabil, în cunoştinţă de cauză şi într-un moment în care viciul încetase, înseamnă confirmare tacită. Neinvocarea nulităţii relative în termenul de prescripţie stabilit de lege constituie o prezumţie (simplă) de confirmare tacită (care poate fi răsturnată). Conform art. 1263 alin. (5) şi (6) C. civ., în lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată. Cel care trebuie să confirme poate să fie pus în întârziere printr-o notificare prin care partea interesată să îi solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare. În caz de pasivitate din partea celui notificat, sancţiunea este decăderea lui din dreptul de a cere anularea contractului. Confirmarea, indiferent dacă este expresă sau tacită, are ca efect validarea actului anulabil. Confirmarea îşi produce efectele din momentul încheierii contractului şi atrage renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă. Deci, între părţi, acest efect se produce retroactiv, consolidând efectele deja produse [1] [2]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 312-313; O. UNGUREANU, op. cit., p. 186. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 313-315.

208

Drept civil. Partea generală. Persoanele

ale actului viciat şi înlăturând posibilitatea desfiinţării lui. Faţă de terţi, confirmarea nu poate afecta drepturile dobândite anterior de aceştia, dacă au fost de bună-credinţă. Când fiecare dintre părţi poate invoca nulitatea contractului sau mai multe părţi o pot invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea nulităţii de către celelalte părţi. Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese (art. 1265 C. civ.).

2.2. Nulitatea totală și nulitatea parțială Nulitatea totală este nulitatea care desfiinţează actul juridic civil în totalitatea lui. De exemplu, nulitatea unui contract de donaţie pentru neîncheierea lui în forma autentică cerută de lege [art. 1011 alin. (1) C. civ.]. Nulitatea parţială[1] este nulitatea care desfiinţează numai o parte din efectele actului juridic civil, acelea care contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri. Potrivit art. 1255 alin. (1) C. civ., „Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat” (s.n.). Într-un contract de vânzare, de exemplu, poate fi nulă numai o clauză accesorie, clauza de arvună, clauzele principale fiind valabile. Dar de nulitate parţială poate fi vorba numai dacă actul juridic are un conţinut complex, adică are mai multe clauze şi deci mai multe efecte; numai în această situaţie se desfiinţează unele clauze care contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi se menţin altele. Prin clauză contractuală se înţelege o dispoziţie particulară, o parte a contractului, care constituie o unitate în sine, distinctă de celelalte părţi ale acestuia[2]. Caracterul distinct al clauzei contractuale (de unitate în sine) face posibilă cercetarea validităţii clauzei, independent de celelalte clauze sau prevederi contractuale, cu consecinţa desfiinţării şi eliminării clauzei care a fost încheiată fără respectarea normelor juridice prevăzute pentru încheierea sa valabilă, dar cu menţinerea contractului, cu salvarea lui. Prin urmare, contractul este lovit de nulitate parţială, dar clauza contractuală este lovită de nulitate totală (pentru că este desfiinţată în întregime). Clauzele nule şi cele considerate nescrise (deoarece contravin unor dispoziţii legale imperative) sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile [art. 1255 alin. (2) şi (3) C. civ.]. În cazul contractelor cu mai multe părţi, în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în întregime a [1] A se vedea şi M. NICOLAE, Nulitatea parţială şi clauzele considerate nescrise în lumina noului Cod civil. Aspecte de drept material şi drept tranzitoriu, în Dreptul nr. 11/2012, p. 11 şi urm. [2] A se vedea C.T. UNGUREANU, Clauzele contractuale considerate de noul Cod civil ca nescrise reprezintă o sancţiune autonomă?, în Dreptul nr. 10/2013, p. 49.

III. Actul juridic civil

209

contractului, deci intervine nulitatea parţială, afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa contractului, caz în care intervine nulitatea totală (art. 1256 C. civ.)[1]. Prin urmare, nulitatea parţială reprezintă regula şi nulitatea totală reprezintă excepţia. A nu se face confuzie între nulitatea totală şi nulitatea absolută, pe de o parte, şi nulitatea parţială şi nulitatea relativă, pe de altă parte. Clasificarea se face în funcţie de două criterii diferite, astfel încât pot exista nulitate absolută şi parţială, dar şi nulitate absolută şi totală, după cum pot exista nulitate relativă şi parţială, dar şi nulitate relativă şi totală.

2.3. Nulitatea expresă și nulitatea virtuală Nulitatea expresă este nulitatea prevăzută printr-o dispoziţie legală; ea se mai numeşte explicită sau textuală. Nulitatea virtuală este nulitatea care nu este prevăzută de lege, dar care rezultă neîndoielnic fie din modul de exprimare a legiuitorului, fie din finalitatea dispoziţiei legale[2]. Conform art. 1253 C. civ., „În afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins”. Deci, pentru ca un act juridic să fie sancţionat cu nulitatea, nu este necesar ca această sancţiune să fie menţionată expres printr-o dispoziţie a legii. Stabilirea unor condiţii de fond şi de formă pentru validitatea actului juridic nu ar avea nicio eficienţă dacă încălcarea lor nu ar fi sancţionată cu nulitatea.

2.4. Nulitatea de fond și nulitatea de formă Nulitatea de fond este nulitatea care intervine atunci când este încălcată o condiţie de fond la încheierea actului juridic civil; de exemplu, dacă lipseşte consimţământul sau dacă este viciat, se aplică sancţiunea nulităţii. Nulitatea de formă este nulitatea care intervine atunci când este încălcată forma, cerută ca o condiţie de validitate la încheierea actului juridic civil; de exemplu, art. 1041 C. civ. prevede că nerespectarea formei testamentului olograf, adică scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului, este sancţionată cu nulitatea absolută.

2.5. Nulitatea de drept și nulitatea judiciară Unii autori[3] mai clasifică nulităţile şi în funcţie de modul în care operează nulitatea, în nulităţi de drept şi nulităţi judiciare. Nulitatea de drept este aceea care operează de plin drept, de la sine, fără intervenţia instanţei. Nulitatea judiciară este nulitatea care nu operează de plin drept, ci numai dacă este pronun[1]

Idem, p. 50-53. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 328. [3] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 188-189; G. BOROI, op. cit., p. 253-254; D. COSMA, op. cit., p. 331-333. [2]

210

Drept civil. Partea generală. Persoanele

ţată printr-o hotărâre judecătorească. Această clasificare este considerată însă, de majoritatea autorilor, artificială, deoarece orice nulitate trebuie pronunţată de instanţa de judecată. Până la desfiinţarea actului juridic de către instanţa de judecată, acesta trebuie considerat valabil şi eficace. În faţa instanţei trebuie să se dovedească faptul că actul este nul. Instanţa apreciază existenţa sau inexistenţa cauzei de nulitate, iar în caz afirmativ pronunţă nulitatea. De asemenea, instanţa stabileşte dacă intervine nulitatea parţială a unei clauze contractuale sau nulitatea totală a actului juridic. Atunci când părţile nu se înţeleg, nu îşi pot face dreptate singure, ci instanţa este aceea care hotărăşte[1].

2.6. Nulitatea amiabilă și nulitatea judiciară Tot în funcţie de modul în care operează nulitatea, art. 1246 alin. (3) C. civ. împarte nulităţile în amiabile şi judiciare. Dacă părţile sunt de acord, nulitatea actului juridic încheiat poate fi constatată sau declarată pe cale amiabilă, fără a se mai apela la justiţie. Această recunoaştere convenţională a nulităţii reprezintă prin ea însăşi un act juridic distinct, care trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate pentru încheierea lui[2]. Nulitatea amiabilă este permisă numai în cazul actelor juridice care pot fi revocate prin acordul părţilor. Actele unilaterale sunt în principiu irevocabile. De asemenea, nu pot fi supuse unei nulităţi amiabile actele juridice care nu pot fi desfiinţate printr-un act juridic simetric celui prin care au luat naştere[3]. De exemplu, nu poate fi anulată căsătoria pe cale amiabilă. Părţile, prin acordul lor, pot supune nulităţii un act juridic, dar nu pot institui şi nici suprima cauze de nulitate [art. 1246 alin. (4) C. civ.]. Dacă ar institui sau suprima cauze de nulitate, asemenea clauze ar fi considerate nescrise. Nulitatea amiabilă poate interveni numai atunci când părţile contractante se înţeleg să hotărască soarta contractului nul sau anulabil, adică atunci când nu există un litigiu între ele. Înţelegerea lor, ca expresie a libertăţii de voinţă, îmbracă forma unui contract, având ca obiect declararea nulităţii unui act juridic anterior încheiat între ele[4]. Atunci când părţile nu se înţeleg sau nu pot să se înţeleagă, sesizează instanţa pentru a pronunţa o hotărâre referitoare la nulitatea actului juridic (nulitatea judiciară)[5].

§3. Cauzele de nulitate Cauzele de nulitate sunt acele împrejurări care constau în nerespectarea la încheierea actului juridic civil a dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile [1]

A se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 248. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 334. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 254. [4] Pentru detalii, a se vedea P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 423-424. [5] A se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 247-248. [2]

III. Actul juridic civil

211

sale de validitate. Cauzele de nulitate sunt întotdeauna anterioare sau, cel mult, concomitente cu încheierea actului juridic civil. Toate cauzele de nulitate sunt legale, părţile, prin acordul lor, neputând institui şi nici suprima cauze de nulitate [art. 1246 alin. (4) C. civ.]. Unele cauze conduc la nulitatea absolută a actului juridic, iar altele la nulitatea relativă. Potrivit art. 1250 C. civ., „Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general”. Cauze de nulitate absolută sunt, de exemplu: – încălcarea regulilor privind capacitatea civilă, atunci când este nesocotită o incapacitate specială de exerciţiu a persoanei fizice, instituită pentru ocrotirea unui interes general; de exemplu, art. 1653 alin. (1), art. 1654 alin. (1) lit. c) C. civ.; – nevalabilitatea obiectului actului juridic, în sensul că nu este determinat sau cel puţin determinabil ori nu este licit; – nevalabilitatea cauzei actului juridic, atunci când cauza este ilicită (şi în situaţia fraudei la lege) sau imorală; – nerespectarea formei cerute la încheierea actului juridic, ca o condiţie de validitate; – încălcarea ordinii publice. Conform art. 1251 C. civ., „Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege”. Articolul 1252 C. civ. instituie o prezumţie de nulitate relativă: „În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată sau nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil”. Cauze de nulitate relativă sunt, de exemplu: – nerespectarea prevederilor legale privind capacitatea civilă, atunci când se ignoră normele privind capacitatea de exerciţiu; de exemplu, actul juridic a fost încheiat de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau fără încuviinţarea ocrotitorului legal, ori când se ignoră prevederile referitoare la anumite incapacităţi speciale instituite pentru protecţia unor interese particulare; de exemplu, art. 1654 alin. (1) lit. a) şi b) C. civ.; – lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil; – viciile de consimţământ; – lipsa cauzei[1].

§4. Efectele nulității Efectele nulităţii reprezintă consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii. În esenţă, efectele nulităţii constau în lipsirea actului juridic de efectele [1]

Pentru o enumerare exhaustivă a cauzelor de nulitate, a se vedea L.C. GAVRILESCU, op. cit., p. 216-221.

212

Drept civil. Partea generală. Persoanele

contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, adică desfiinţarea actului juridic şi a raportului juridic născut din actul lovit de nulitate. Efectele nulităţii unui act juridic sunt aceleaşi, indiferent dacă este vorba de nulitate absolută sau relativă. Ele diferă însă sub aspectul întinderii lor, după cum nulitatea este totală sau parţială şi după cum actul a fost sau nu a fost executat ori au fost încheiate sau nu acte ulterioare. În consecinţă: a) dacă actul juridic nu a fost executat şi deci nu a produs efecte, sancţiunea nulităţii va face ca actul să nu mai poată produce efectele în vederea cărora a fost încheiat; b) dacă actul juridic a fost executat, aplicarea sancţiunii nulităţii va avea ca efect desfiinţarea retroactivă a actului şi obligaţia părţilor de a-şi restitui reciproc prestaţiile efectuate în temeiul acelui act; c) dacă actul juridic a fost executat, iar până în momentul aplicării sancţiunii nulităţii una dintre părţile acestuia sau ambele părţi au încheiat acte juridice cu terţe persoane, prin care fie au transmis drepturi generate de actul nul, fie au constituit ori au transmis drepturi în conexiune cu drepturile generate de actul nul, aplicarea sancţiunii nulităţii va avea ca efect desfiinţarea retroactivă a actului nul executat, restituirea reciprocă a prestaţiilor şi, în plus, desfiinţarea actelor juridice subsecvente[1]. Din situaţiile de mai sus rezultă cele trei principii care se aplică efectelor nulităţii: principiul retroactivităţii, principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară şi principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului iniţial (art. 1254 C. civ.)[2].

4.1. Principiile efectelor nulității 4.1.1. Principiul retroac vității efectelor nulității Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înseamnă că nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut. Efectele nulităţii se produc din momentul încheierii actului juridic civil, ca şi când acesta nu ar fi fost niciodată încheiat. Efectele actului juridic nul, care deja s-au produs între momentul încheierii actului şi momentul declarării nulităţii lui, sunt înlăturate, se desfiinţează, iar părţile ajung în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic. Retroactivitatea nulităţii îşi are explicaţia în necesitatea restabilirii lega[1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 265-266; O. UNGUREANU, op. cit., p. 189. Articolul 1254 C. civ.: „(1) Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat. (2) Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui. (3) În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”. Aceste reguli se aplică şi actului juridic unilateral, potrivit art. 1325 C. civ. [2]

III. Actul juridic civil

213

lităţii încălcate la încheierea actului juridic şi în înlăturarea efectelor produse în temeiul actului juridic nul[1]. Excepţii. Există cazuri când efectele nulităţii nu se produc decât pentru viitor, nu şi pentru trecut. Asemenea cazuri sunt, printre altele: – cazul căsătoriei putative, adică a căsătoriei nule, la încheierea căreia cel puţin unul dintre soţi a fost de bună-credinţă (art. 304 C. civ.)[2]; faţă de soţul de bună-credinţă efectele nulităţii se produc numai pentru viitor, la fel ca în cazul divorţului; până în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei, soţul de bună-credinţă păstrează situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă; prin această dispoziţie este ocrotit soţul de bună-credinţă, potrivit principiului ocrotirii bunei-credinţe; de exemplu, X se căsătoreşte cu Y, care se dovedeşte ulterior căsătoriei a fi de acelaşi sex cu X. X, care a fost de bună-credinţă, crezând că se căsătoreşte cu o femeie, îşi păstrează situaţia de soţ dintr-o căsătorie valabilă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei, cu toate consecinţele care decurg de aici[3]; – cazul minorului de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, care păstrează capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin căsătorie, în situaţia în care căsătoria este anulată [art. 39 alin. (2) C. civ.]; – cazul nulităţii persoanei juridice: „De la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv (s.n.) şi intră în lichidare” [art. 198 alin. (1) C. civ.].

4.1.2. Principiul repunerii părților în situația anterioară (res tu o in integrum) Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară înseamnă că prestaţiile executate în temeiul unui act juridic nul trebuie restituite reciproc şi integral, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia dinaintea încheierii actului juridic. Acest principiu decurge din principiul retroactivităţii efectelor nulităţii şi reprezintă un mijloc de asigurare a eficienţei lui practice[4]. Acţiunea în restituirea prestaţiilor poate fi introdusă împreună cu acţiunea în nulitatea actului juridic, caz în care acţiunea va avea două capete de cerere: unul principal, în declararea nulităţii, şi unul accesoriu, pentru restituirea pre[1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 267; O. UNGUREANU, op. cit., p. 189. Pentru detalii, a se vedea M. AVRAM, op. cit., p. 104 şi urm.; L. IRINESCU, Curs…, p. 60-62. [3] Obligaţia de întreţinere, raporturile dintre soţi în ceea ce priveşte regimul lor matrimonial, dreptul de moştenire etc. sunt reglementate de dispoziţiile legale referitoare la divorţ; pentru o prezentare detaliată, atât a situaţiei când ambii soţi au fost de bună-credinţă, cât şi a situaţiei în care numai unul dintre soţi a fost de bună-credinţă, a se vedea M. AVRAM, op. cit., p. 106-108. [4] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 269. [2]

214

Drept civil. Partea generală. Persoanele

staţiilor; sau poate fi introdusă separat, după ce acţiunea în nulitate a fost admisă. Acţiunea în restituirea prestaţiilor este întotdeauna prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, pe când acţiunea în nulitate este prescriptibilă, dacă este vorba despre nulitate relativă, şi este imprescriptibilă, dacă este vorba despre nulitate absolută.

4.1.2.1. Excepții În anumite cazuri, prestaţiile efectuate în temeiul unui act juridic nul nu sunt supuse restituirii, ci sunt menţinute în tot sau în parte: – cazul păstrării de către posesorul de bună-credinţă a fructelor culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă [în temeiul art. 948 şi art. 1645 alin. (1) C. civ.]; această excepţie are la bază principiul ocrotirii bunei-credinţe; de exemplu, X îi vinde lui Y o bucată de teren, care are o plantaţie de meri; contractul de vânzare este lovit de nulitate, datorită vicierii consimţământului lui Y prin dol; Y va păstra fructele culese, dacă a fost de bună-credinţă, adică dacă a avut convingerea că a dobândit valabil dreptul de proprietate; posesorul va restitui fructele culese ulterior încetării bunei sale credinţe, adică cel mai târziu din momentul introducerii cererii de chemare în judecată; nulitatea va produce efecte pentru viitor, astfel încât el va restitui fructele culese ulterior şi bunul care face obiectul contractului (eventual şi productele), indiferent de buna sau de reaua lui credinţă; – cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă care este obligat să restituie prestaţiile primite numai dacă a profitat, integral sau parţial, de ceea ce a primit; poate fi obligat la restituirea integrală numai dacă, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă (art. 47 şi art. 1647 C. civ.); această excepţie are la bază principiul ocrotirii incapabililor; de exemplu, X, care este pus sub interdicţie judecătorească din cauza alienaţiei mintale, vinde un bun al său unei persoane capabile; din preţul obţinut, cu o parte cumpără un alt bun, iar restul îl pierde; dacă ulterior contractul de vânzare este declarat nul pentru incapacitatea vânzătorului, interzisul primeşte bunul vândut înapoi, dar restituie numai o parte din preţ, de care a profitat, adică acea parte cu care a achiziţionat un alt bun; dacă ar fi obligat să restituie integral preţul primit, nu s-ar mai bucura de protecţie. Aplicarea principiului potrivit căruia nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine valorificarea unui drept al său (nemo auditur propriam turpitudinem allegans)[1] era recunoscut în doctrina şi practica judiciară anterioară ca o excepţie de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară; dacă reclamantul solicita restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic nul, datorită caracterului imoral al obiectului sau cauzei actului, cererea lui nu era admisibilă, pentru că [1]

G. BOROI, op. cit., p. 270; D. COSMA, op. cit., p. 348-353; GH. BELEIU, op. cit., p. 229-230; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 544.

III. Actul juridic civil

215

invoca propria sa turpitudine, imoralitate, incorectitudine. În Codul civil în vigoare, acest principiu nu este acceptat ca o excepţie de la restituirea prestaţiilor; potrivit art. 1638, „Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii” (s.n.). Excepţie de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară era, în reglementarea anterioară, şi cazul contractelor cu executare succesivă; nici această excepţie nu a fost reţinută în Codul civil în vigoare, art. 1254 alin. (3) făcând precizarea că restituirea are loc şi în cazul prestaţiilor care au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.

4.1.2.2. Res tuirea prestațiilor Restituirea prestaţiilor are loc în temeiul art. 1639-1647 C. civ. Astfel, restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit; aceasta este regula. Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori aceasta priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent (art. 1639, art. 1640 C. civ.). Dacă bunul a pierit în întregime sau a fost înstrăinat, iar cel obligat la restituire este de bună-credinţă, acesta trebuie să plătească valoarea pe care bunul a avut-o la data primirii sau a pieirii ori, după caz, a înstrăinării, în funcţie de cea mai mică dintre ele. Dacă cel obligat la restituire este de rea-credinţă sau obligaţia de restituire provine din culpa sa, atunci restituirea se face în funcţie de valoarea cea mai mare (art. 1641 C. civ.). Dacă bunul care trebuie restituit a pierit fortuit, debitorul de bună-credinţă nu este obligat la restituire; el trebuie însă să cedeze creditorului fie indemnizaţia încasată pentru bunul care a pierit, fie, dacă nu a încasat-o încă, dreptul de a primi indemnizaţia. În cazul în care debitorul este de rea-credinţă sau obligaţia de restituire provine din culpa sa, el nu este obligat la restituire doar atunci când dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului; în celelalte cazuri, este obligat la restituire (art. 1642 C. civ.). Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, cum este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ţinut să îl despăgubească pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului. Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri, afară de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii (art. 1643 C. civ.). În cazul în care s-au făcut cheltuieli cu bunul ce face obiectul restituirii, dreptul la rambursarea lor este supus regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credinţă sau, dacă cel obligat la restituire este de rea-credinţă ori cauza restituirii îi este imputabilă, regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă (art. 1644 C. civ.).

216

Drept civil. Partea generală. Persoanele

În ceea ce priveşte fructele, dacă cel obligat la restituire a fost de bună-credinţă, păstrează fructele produse de bunul supus restituirii şi suportă cheltuielile făcute cu producerea lor. El nu este obligat la plata vreunei indemnizaţii pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care această folosinţă a fost obiectul principal al prestaţiei şi a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide. Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor făcute pentru producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura (art. 1645 C. civ.). Cheltuielile restituirii sunt suportate de părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor care se restituie. Cheltuielile restituirii se suportă integral de cel care este de rea-credinţă ori din a cărui culpă contractul a fost desfiinţat (art. 1646 C. civ.).

4.1.3. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (resoluto iure dan s, resolvitur ius accipien s) Acest principiu înseamnă că anularea actului iniţial atrage şi anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice[1]. El este consacrat în art. 1254 alin. (2) C. civ.: „Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”; de asemenea, reiese şi din art. 1648 şi art. 1649 C. civ.[2], referitoare la efectele restituirii prestaţiilor faţă de terţi, care implicit reglementează situaţia actelor juridice subsecvente încheiate cu terţii, având ca obiect bunuri supuse restituirii, datorită desfiinţării actului juridic iniţial. Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi, pe când primele două principii privesc efectele nulităţii actului juridic între părţi. Atunci când terţii au dobândit drepturi în temeiul unui act juridic nul, odată cu desfiinţarea actului juridic se desfiinţează şi drepturile subdobânditorilor. De exemplu, [1] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 271. Acest principiu funcţionează şi în cazul nulităţii altor acte juridice (nu numai a acelora civile), de exemplu, a actelor juridice administrative fiscale; a se vedea, în acest sens, I.M. COSTEA, op. cit., p. 260. [2] Art. 1648 C. civ. prevede: „(1) Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune. (2) Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător”. Art. 1649 C. civ. prevede: „În afara actelor de dispoziţie prevăzute la art. 1.648, toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la restituire. Contractele cu executare succesivă, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului”.

III. Actul juridic civil

217

X îi vinde lui Y o pereche de cai, iar Y îi dă ca dar de nuntă fiului său Z (îi donează). Ulterior, contractul de vânzare este declarat nul. Datorită legăturii existente între vânzare şi donaţie, se va desfiinţa şi contractul de donaţie, pentru că Y nu este titularul dreptului de proprietate şi deci nici Z nu poate fi titularul unui asemenea drept. Excepţii. Excepţiile de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial reies, mai ales, din art. 1648 şi art. 1649 C. civ. Astfel, în anumite cazuri, anularea actului iniţial nu atrage şi anularea actului subsecvent, deşi se află în strânsă legătură cu actul desfiinţat. Aceste cazuri se întemeiază pe principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros şi pe necesitatea asigurării securităţii şi stabilităţii circuitului civil[1]: – cazul prevăzut de art. 937 alin. (1) C. civ., care prevede: „Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă”; la textul art. 937 alin. (1) face trimitere şi art. 1648 alin. (1) C. civ., atunci când precizează că terţul dobânditor nu este obligat la restituire dacă operează efectul dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile; astfel, cel care a intrat în posesia unui bun mobil cu bună-credinţă devine proprietar al bunului şi nu mai poate fi obligat să îl restituie, în cazul în care se desfiinţează titlul celui de la care l-a dobândit; de exemplu, A îi vinde lui B un bun mobil, iar B îl vinde lui C; contractul de vânzare dintre A şi B se desfiinţează pentru dol, dar contractul dintre B şi C rămâne valabil, dacă C a fost de bună-credinţă şi a obţinut bunul cu titlu oneros; – cazul prevăzut de art. 54 alin. (2) teza a II-a C. civ., potrivit căruia, deşi cel care a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, mobile sau imobile, totuşi, subdobânditorul cu titlu oneros şi de bună-credinţă (care a dobândit bunurile de la moştenitori) nu este obligat să le înapoieze, decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se dovedeşte că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă, adică era de rea-credinţă; de exemplu, după rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte a lui A, moştenitorul M vinde un autoturism moştenit de la A lui X; ulterior, A se dovedeşte a fi în viaţă şi se anulează hotărârea declarativă de moarte; în consecinţă, A cere restituirea bunurilor sale de la moştenitori; contractul de vânzare dintre M şi X nu se desfiinţează, decât dacă se face dovada că X ştia la data încheierii contractului că A este în viaţă; X păstrează autoturismul şi A este despăgubit de către M, prin echivalent; – cazul prevăzut de art. 1649 teza a II-a C. civ., potrivit căruia contractele cu executare succesivă vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege; ca o aplicaţie [1]

A se vedea GH. BELEIU, op. cit., p. 231.

218

Drept civil. Partea generală. Persoanele

specială a acestei excepţii este cazul prevăzut de art. 1819 alin. (2) C. civ., care prevede că locaţiunea (contract cu executare succesivă) va continua să producă efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la data desfiinţării titlului locatorului, însă numai dacă locatarul a fost de bună-credinţă la încheierea locaţiunii; de exemplu, dacă A îi închiriază lui B un apartament, proprietatea sa, şi ulterior încheierii contractului de locaţiune se desfiinţează contractul de vânzare prin care A a dobândit apartamentul (din cauza unui viciu de consimţământ), contractul de locaţiune, care este un act juridic subsecvent, nu se desfiinţează, continuând să îşi producă efectele cel mult un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a contractului de vânzare, cu condiţia ca locatarul să fi fost de bună-credinţă; – cazul prevăzut de art. 1648 C. civ., atunci când se referă la excepţia de la principiul analizat, folosind expresia „sub rezerva regulilor de carte funciară”; el face trimitere la cazurile prevăzute în art. 907 alin. (1), art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2, art. 909 alin. (2) şi (3) C. civ. din materia cărţii funciare; dacă dobânditorul unui bun imobil îşi înscrie dreptul real în cartea funciară şi ulterior îl transmite printr-un act juridic cu titlu oneros sau gratuit (donaţie sau legat cu titlu particular) unui terţ de bună-credinţă (care îl înscrie şi el în cartea funciară), iar după încheierea actului juridic cu terţul intervine nulitatea actului juridic iniţial (prin care dobânditorul a obţinut bunul imobil), cel care a înstrăinat iniţial imobilul îl poate acţiona şi pe terţ în judecată, cu o acţiune în rectificarea înscrierii în cartea funciară (cu termen de decădere diferit, după cum terţul a obţinut imobilul printr-un act juridic cu titlu oneros sau cu titlu gratuit); după împlinirea termenului de decădere, dacă acţiunea nu a fost exercitată, dreptul terţului devine opozabil tuturor, chiar şi celui care l-a înstrăinat prin actul iniţial, şi, prin urmare, actul subsecvent nu se desfiinţează[1]; – cazul prevăzut de art. 1648 alin. (1) partea finală C. civ., când actul juridic subsecvent nu se desfiinţează deoarece terţul dobânditor invocă uzucapiunea[2]; uzucapiunea este reglementată în art. 930-934 (uzucapiunea imobiliară) şi art. 939 (uzucapiunea mobiliară) C. civ.[3]

4.2. Principii care înlătură nulitatea Există şi situaţii când nu numai anumite efecte ale nulităţii sunt înlăturate, ca în excepţiile arătate la cele trei principii, ci însăşi nulitatea. Sunt utilizate trei principii prin care este înlăturată nulitatea, şi anume: principiul conversiunii actului juridic, principiul validităţii aparenţei în drept şi principiul răspunderii civile delictuale. [1]

A se vedea şi G. BOROI, op. cit., p. 273-274. Pentru detalii, a se vedea G. RĂDUCAN, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă (la art. 1146-1265) în Noul Cod civil..., vol. II, p. 549. [3] Atât uzucapiunea, cât şi regulile aplicabile în materie de carte funciară vor fi studiate la disciplina Teoria generală a obligaţiilor. [2]

III. Actul juridic civil

219

4.2.1. Principiul conversiunii actului juridic Conversiunea înseamnă considerarea manifestării de voinţă ca producătoare a efectelor unui anumit act juridic, chiar dacă nu este valabilă ca alt act juridic. Potrivit art. 1260 C. civ., intitulat „Conversiunea contractului nul”, „(1) Un contract lovit de nulitate absolută (s.n.) va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege. (2) Cu toate acestea, dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă intenţia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului”. Deşi textul se referă la nulitatea absolută, considerăm că legiuitorul a confundat nulitatea absolută cu nulitatea totală; efectele nulităţii sunt aceleaşi; dacă un contract nul absolut, deci sancţionat mai grav, poate fi convertit, cu atât mai mult un contract anulabil, sancţionat mai uşor, poate fi transformat prin conversiune[1]. Deci, conform principiului conversiunii, manifestarea valabilă de voinţă exprimată într-un act juridic lovit de nulitate poate avea valoare de sine stătătoare, independent de soarta actului juridic în care s-a manifestat iniţial, adică poate valora ca alt act juridic. Conversiunea este o modalitate de salvare a operaţiunii juridice nule/anulabile prin schimbarea naturii acesteia, astfel încât manifestarea de voinţă a părţii/părţilor să poată produce efecte juridice[2].

4.2.1.1. Condiții Pentru existenţa conversiunii trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: – să existe identitate de părţi în cele două acte juridice (în actul nul şi în actul în care se converteşte actul nul); prin excepţie, conversiunea operează şi atunci când numai una dintre părţile actului juridic nul este parte în actul în care acesta se converteşte [de exemplu, art. 1068 alin. (3) C. civ.][3]; – actul lovit de nulitate să se convertească într-un act diferit ca tip, natură, conţinut, efecte sau, cel puţin, formă; – unul dintre acte să fie anulat efectiv şi total; – actul considerat valabil să întrunească toate condiţiile de validitate, de fond şi de formă, iar aceste condiţii să se găsească în chiar cuprinsul actului anulat [art. 1260 alin. (1) C. civ.]; – din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii[4]; potrivit art. 1260 alin. (2) C. civ., conversiunea nu are loc dacă inten[1]

În acelaşi sens, P. VASILESCU, Actul juridic…, p. 605. Ibidem. [3] A se vedea G. RĂDUCAN, op. cit., p. 564, unde autoarea arată că nu împărtăşeşte opinia conform căreia, în cazul în care operează conversiunea, trebuie să fie identitate de părţi în cele două acte juridice. [4] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 277-278; D. COSMA, op. cit., p. 339-343. [2]

220

Drept civil. Partea generală. Persoanele

ţia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului.

4.2.1.2. Aplicații Reprezintă aplicaţii ale conversiunii actului juridic: –situaţia în care manifestarea de voinţă, nulă ca vânzare, poate valora ca antecontract de vânzare; de exemplu, X vinde un tractor lui Y; ulterior, contractul de vânzare este lovit de nulitate; dacă sunt îndeplinite condiţiile conversiunii, manifestarea de voinţă poate fi valabilă ca antecontract, ca promisiune de vânzare; – situaţia în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar este valabil ca act de revocare a legatului, care avea ca obiect bunul la care se referea şi actul de înstrăinare desfiinţat (art. 1068 C. civ.)[1]; de exemplu, T lasă prin legat lui M o casă; după încheierea legatului, T vinde casa lui Z; ulterior, contractul de vânzare este lovit de nulitate datorită vicierii consimţământului cumpărătorului prin dol; în acest caz, manifestarea de voinţă în sensul înstrăinării bunului, deşi nulă ca un contract de vânzare, este valabilă ca act de revocare a legatului; – situaţia în care moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală; dacă ulterior actul de înstrăinare este anulat, de exemplu, pentru incapacitatea dobânditorului, manifestarea de voinţă exprimată, deşi nulă în actul de înstrăinare, valorează act de acceptare a succesiunii, deoarece arată intenţia moştenitorului de a-şi însuşi bunurile succesorale [art. 1110 alin. (2) C. civ.]; – situaţia testamentului care este nul din cauza unui viciu de formă, dar care produce efecte dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară (art. 1050 C. civ.).

4.2.2. Principiul validității aparenței în drept Acest principiu înlătură nulitatea unui act juridic încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească. El se întemeiază pe art. 17 C. civ., potrivit căruia „(1) Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi. (2) Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu. (3) Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă. (4) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate”. [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 278.

III. Actul juridic civil

221

O aplicaţie a principiului se regăseşte în art. 102 C. civ., conform căruia actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, cu excepţia cazului în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi, adică au fost de rea-credinţă. De exemplu, căsătoria oficiată de un funcţionar fără atribuţii de ofiţer de stare civilă este valabilă dacă acest funcţionar a apărut în faţa părţilor şi a publicului comportându-se ca şi cum ar fi fost competent să oficieze căsătoria[1].

4.2.3. Principiul răspunderii civile delictuale Principiul răspunderii civile delictuale (având la bază art. 1349 şi urm. C. civ.) justifică uneori menţinerea efectelor unui act juridic nul, şi anume atunci când cea mai bună reparaţie a prejudiciului suferit prin nulitatea actului este tocmai menţinerea efectelor acestuia. Acest principiu al răspunderii civile delictuale, care înlătură nulitatea, se aplică numai în situaţia minorului şi a interzisului care, cu ocazia încheierii unui act juridic cu un major[2], săvârşesc un delict civil, adică, prin manopere dolosive, îl induc în eroare, creând aparenţa că au capacitatea de a contracta. Actul juridic astfel încheiat este anulabil pentru incapacitatea minorului sau a interzisului; dar, dacă acesta solicită anularea actului respectiv, cealaltă parte contractantă ar suferi un prejudiciu. Cea mai potrivită soluţie pentru repararea prejudiciului o reprezintă menţinerea efectelor actului anulabil şi respingerea acţiunii în anulare promovate de minor sau interzis[3]. Astfel, conform art. 45 C. civ., intitulat „Frauda comisă de incapabil”, „Simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate menţine contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată”[4]. Prin urmare, actul juridic încheiat prin folosirea de mijloace dolosive rămâne valabil. [1]

A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 194; M. AVRAM, op. cit., p. 65-66; L. IRINESCU, Curs..., p. 49. [2] Majorul cu care acesta a contractat nu poate solicita şi obţine anularea actului juridic, deoarece, conform art. 46 alin. (1) C. civ., persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului şi interzisului incapacitatea lor. [3] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 193. [4] În acest caz, în vechea reglementare, la fel ca în Codul civil în vigoare, minorul nu avea acţiunea în anulare, deoarece, conform art. 1162 C. civ. 1864, minorul nu avea acţiunea în resciziune contra obligaţiilor care rezultau din delictele sau cvasi-delictele sale. Astfel, principiul ocrotirii minorului, care rezulta din art. 1159 C. civ. 1864 (minorul care face o simplă declaraţie că este major are acţiunea în resciziune) ceda în faţa principiului răspunderii civile delictuale.

222

Drept civil. Partea generală. Persoanele

§5. Delimitarea nulității de alte cauze de ineficacitate a actului juridic Nulitatea este o sancţiune civilă care se delimitează de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil, şi anume de rezoluţiune, reziliere, revocare, reducţiune, caducitate şi inopozabilitatea actului juridic civil, precum şi de clauzele considerate nescrise.

5.1. Rezoluțiunea Rezoluţiunea constă în desfiinţarea, cu efect retroactiv, a unui contract bilateral cu executare imediată, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una dintre părţi[1]. Efectele rezoluţiunii se aseamănă cu efectele nulităţii, dar rezoluţiunea operează pentru cauze ulterioare încheierii actului juridic valabil încheiat, pe când nulitatea pentru cauze anterioare, cel mult concomitente. De exemplu, X îi vinde lui Y o motocicletă. După încheierea contractului, X refuză să îi predea lui Y obiectul contractului, deşi Y a plătit preţul. În această situaţie, Y poate solicita instanţei rezoluţiunea contractului de vânzare, cu restituirea prestaţiei executate în temeiul lui, adică cu restituirea preţului.

5.2. Rezilierea Rezilierea constă în desfiinţarea pentru viitor a unui contract bilateral cu executare succesivă, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una dintre părţi. Şi rezilierea, la fel ca rezoluţiunea, operează pentru cauze ulterioare încheierii actului juridic. De exemplu, X încheie un contract de locaţiune cu Y, având ca obiect un taximetru. După trei luni de derulare a contractului, Y încetează să mai plătească chiria. X poate solicita instanţei rezilierea contractului de locaţiune, cu repunerea părţilor în situaţia iniţială, adică Y să fie obligat să plătească chiriile datorate şi să restituie lui X taximetrul.

5.3. Revocarea Revocarea constă în înlăturarea efectelor actului juridic datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii[2]. [1] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 247; a se vedea şi F. MANGU, Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor – Reglementarea legală, fundamentul, domeniul de aplicare, poziţia în ierarhia „remediilor” contractuale, dreptul de opţiune al creditorului, felurile, în P.R. nr. 1/2014; F. MANGU, Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor – Condiţiile, în P.R. nr. 2/2014; F. MANGU, Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor. Efectele, natura juridică, noţiunile, în P.R. nr. 3/2014; F. MANGU, Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor. Modul de operare, în P.R. nr. 4/2014; L.C. GAVRILESCU, Rezoluţiunea contractului: remediu subiectiv sau obiectiv?, în Revista Acta Universitatis „Lucian Blaga”, seria Jurisprudentia, nr. 1/2014, p. 161-172. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 248; O. UNGUREANU, op. cit., p. 181.

III. Actul juridic civil

223

Revocarea intervine pentru cauze ulterioare încheierii actului juridic (valabil încheiat) şi se aplică, în principiu, liberalităţilor. De exemplu, D îi donează lui N o casă. Dacă D îi solicită ajutorul lui N, fiind imobilizat la pat şi având nevoie de medicamente, alimente şi ajutor în gospodărie, şi N refuză, atunci D poate solicita instanţei revocarea donaţiei pentru ingratitudine [conform art. 1023 lit. c) C. civ.].

5.4. Reducțiunea Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă actelor juridice încheiate cu nerespectarea unor interdicţii stabilite de lege în materia liberalităţilor sau pentru restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros şi comutativ[1]. Astfel, există: – reducţiunea liberalităţilor excesive, adică a legatelor şi a donaţiilor făcute de către cel care lasă moştenirea şi care încalcă rezerva succesorală; prin reducţiune, liberalităţile sunt lipsite de eficacitate în măsura necesară întregirii rezervei[2]; – reducţiunea prestaţiilor în cazurile în care se poate aplica teoria impreviziunii[3] şi în cazul leziunii sau al altor vicii de consimţământ. Reducţiunea se aplică numai anumitor acte juridice (nu tuturor, ca nulitatea); intervine în cazul actelor juridice valabil încheiate, fiind determinată fie de încălcarea rezervei succesorale, fie de disproporţia între prestaţii.

5.5. Caducitatea Caducitatea este o cauză de ineficacitate care constă în lipsirea de efecte a actului juridic valabil încheiat, datorită unei împrejurări ulterioare încheierii sale, şi care este independentă de voinţa autorului actului juridic[4]. De exemplu, dacă la data deschiderii succesiunii lui X legatarul acestuia L era predecedat, adică a decedat înaintea testatorului X, atunci legatul devine caduc [art. 1071 lit. a) C. civ.].

5.6. Inopozabilitatea Inopozabilitatea este sancţiunea civilă care face ca un act juridic sau situaţia juridică generată prin acest act să nu fie opozabile terţilor, adică aceştia să le poată ignora, datorită nerespectării de către părţi a unor condiţii de publicitate prevăzute de lege[5]. Se foloseşte noţiunea de inopozabilitate şi în cazul acţiunii revocatorii, reglementată în art. 1562 C. civ., potrivit căruia creditorului îi sunt [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 249. Pentru detalii, a se vedea FR. DEAK, Tratat de drept succesoral..., p. 339-355. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 249. [4] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 181. [5] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 249; O. UNGUREANU, op. cit., p. 180. [2]

224

Drept civil. Partea generală. Persoanele

inopozabile actele juridice ale debitorului prin care acesta îşi creează o stare de insolvabilitate, adică le poate ignora. Inopozabilitatea presupune existenţa unui act juridic valabil încheiat, dar lipsit de eficacitate faţă de terţi; este o măsură de protecţie a terţilor, care se aplică ori de câte ori părţile nu respectă condiţiile cerute de lege.

5.7. Clauzele considerate nescrise[1] Teoria clauzelor nescrise, preluată din legislaţia civilă a altor state[2], este mult utilizată în Codul civil[3]. Sancţiunea clauzelor considerate nescrise este o sancţiune autonomă, deşi împrumută multe dintre caracteristicile nulităţii. Asemănări şi deosebiri între sancţiunea clauzelor considerate nescrise şi sancţiunea nulităţii. „Asemănări: – atât nulitatea parţială, cât şi clauzele considerate de lege ca nescrise sunt mijloace de salvare a contractului; – atât cauzele nulităţii unei clauze contractuale, cât şi cauzele pentru care o clauză este considerată de legiuitor ca nescrisă sunt anterioare sau concomitente cu încheierea clauzei; – atât clauza nulă (în cazul nulităţii parţiale a contractului), cât şi clauza considerată nescrisă şi lipsită de forţă obligatorie sunt înlocuite cu dispoziţiile valabile corespunzătoare [aşa cum rezultă din art. 1255 alin. (2) şi (3) C. civ.]; – dreptul la acţiune este imprescriptibil, atât referitor la clauza nulă absolut, cât şi la clauza considerată nescrisă; – efectele desfiinţării clauzei nule şi ale celei considerate nescrisă sunt aceleaşi: când clauzele nu au fost executate, se consideră că nu au fost niciodată încheiate şi nu pot produce niciun efect; dacă au fost executate, prestaţiile trebuie restituite, aplicând (prin analogie, referitor la clauza considerată nescrisă) dispoziţiile art. 1254 alin. (3) C. civ. din materia efectelor nulităţii, care fac trimitere la art. 1639-1647 C. civ., referitoare la restituirea prestaţiilor. Deosebiri: – în cazul sancţiunii nulităţii se cercetează dacă norma juridică încălcată ocroteşte un interes general sau particular, pentru a o încadra în categoria [1]

A se vedea C.T. UNGUREANU, Clauzele contractuale considerate de noul Cod civil ca nescrise reprezintă o sancţiune autonomă?, în Dreptul nr. 10/2013, p. 48-61; M. NICOLAE, Nulitatea parţială şi clauzele considerate nescrise în lumina noului Cod civil. Aspecte de drept material şi drept tranzitoriu, în Dreptul nr. 11/2012, p. 11 şi urm. [2] Mai ales din dreptul civil francez; sancţiunea clauzelor considerate nescrise există şi în Codul elveţian al obligaţiilor, în Codul civil belgian, în Codul civil din Québec; în acest sens, a se vedea C.T. UNGUREANU, Clauzele contractuale considerate de noul Cod civil ca nescrise reprezintă o sancţiune autonomă?, în Dreptul nr. 10/2013, p. 48. [3] De exemplu, legiuitorul se referă la clauze nescrise în art. 154, art. 267 alin. (2), art. 325 alin. (3), art. 1009, art. 1551 alin. (1), art. 1699 C. civ. ş.a.

III. Actul juridic civil

225

nulităţii absolute sau relative, şi apoi se cercetează voinţa şi interesul părţilor, pentru a stabili întinderea nulităţii, parţială sau totală; pentru a încadra o clauză în categoria clauzelor considerate nescrise se are în vedere numai conţinutul ei[1]; când conţinutul este contrar unei norme imperative sau bunelor moravuri, clauza se consideră nescrisă, indiferent de natura interesului ocrotit prin norma încălcată, de voinţa şi interesul părţilor; – nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare; chiar şi nulitatea absolută poate fi acoperită, în anumite cazuri expres prevăzute de lege[2]; clauza considerată de lege ca nescrisă nu poate fi confirmată în nicio situaţie[3]; – o clauză nulă poate fi refăcută[4] sau poate fi adaptată[5], astfel încât să producă efecte; o clauză considerată nescrisă nu poate fi refăcută, nici adaptată, ci numai poate fi înlocuită cu dispoziţia legală corespunzătoare (atunci când există una); – acţiunea în declararea nulităţii este o acţiune în realizare[6]; acţiunea în constatarea unei clauze ca nescrisă este o acţiune în constatare[7]; – clauza nulă obligă părţile atât timp cât nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească sau nu a intervenit nulitatea amiabilă; hotărârea judecătorească în materia nulităţii este constitutivă de drepturi; clauza considerată nescrisă nu are forţă obligatorie între părţi; instanţa, atunci când este sesizată, constată caracterul de clauză considerată de lege ca nescrisă, pronunţând o hotărâre declarativă, a unei stări de drept preexistente[8]. Prin urmare, clauzele nule pot produce anumite efecte, pe când clauzele considerate nescrise nu pot produce niciun efect, adică sunt lipsite de forţă obligatorie. Expresia «clauză considerată nescrisă» reprezintă o ficţiune juridică. A considera o clauză ca nescrisă nu înseamnă a nega existenţa ei materială, ci lipsirea ei de forţă juridică obligatorie[9], aşa cum sugerează chiar denumirea clauzei. [1]

A se vedea S. GAUDEMET, La clause réputée non écrite, Ed. Economica, Paris, 2006, p. 53. [2] De exemplu, nulitatea absolută a căsătoriei poate fi acoperită în cazurile prevăzute de art. 294 şi art. 295 C. civ. [3] A se vedea S. GAUDEMET, op. cit., p. 78. [4] Conform art. 1259 C. civ., „Contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut”. [5] A se vedea art. 1213 C. civ., referitor la adaptarea contractului, precum şi art. 1222 alin. (3) C. civ., care face trimitere la adaptarea contractului. [6] A se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 248-249. [7] Pentru noţiunile de acţiune în realizare şi acţiune în constatare, a se vedea GHE. DURAC, op. cit., p. 78-80. [8] A se vedea S. GAUDEMET, op. cit., p. 89. [9] Idem, p. 7.

226

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Având în vedere cele arătate, se poate formula următoarea definiţie: clauzele considerate de lege ca nescrise sunt clauzele încheiate prin încălcarea unor norme imperative sau a bunelor moravuri care, prin însuşi conţinutul lor şi independent de voinţa şi interesul părţilor, sunt lipsite de orice forţă obligatorie”[1]. Deşi are un caracter autonom, în ceea ce priveşte regimul ei juridic, sancţiunea clauzelor considerate de lege ca nescrise, pentru a acoperi lacunele legii, este supusă, prin analogie, regulilor de la nulitate. Când părţile cad de acord să constate caracterul de clauză considerată nescrisă şi să o lipsească astfel de forţă obligatorie, se aplică regulile de la nulitatea amiabilă. Atunci când părţile nu cad de acord, sesizează instanţa cu o acţiune în constatarea caracterului de clauză considerată de lege ca nescrisă; instanţa va aplica, prin analogie, regulile de la nulitate, referitor la efectele constatării clauzei considerate nescrisă. În cazul în care clauza considerată nescrisă a fost executată, se impune, întotdeauna, repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu restituirea prestaţiilor şi, dacă este cazul, desfiinţarea actelor subsecvente. De exemplu, dacă într-un contract de locaţiune chiriaşul se obligă să plătească în avans, cu titlu de reparaţii locative, sume stabilite pe baza estimărilor făcute exclusiv de locator [clauză considerată nescrisă potrivit art. 1826 lit. c) C. civ.] şi plăteşte sumele respective, atunci, în cazul în care părţile nu se înţeleg, chiriaşul poate sesiza instanţa cu o acţiune în restituirea prestaţiilor executate în baza unei clauze considerate nescrisă.

[1]

A se vedea C.T. UNGUREANU, Clauzele contractuale considerate de noul Cod civil ca nescrise reprezintă o sancţiune autonomă?, în Dreptul nr. 10/2013, p. 59-60.

Capitolul al IV-lea. Dovada drepturilor civile (probele) Precizare Spre deosebire de Codul civil din 1864, în Codul civil în vigoare nu există prevederi referitoare la probe. Legiuitorul a renunţat la tratarea separată a admisibilităţii probelor şi a administrării lor. Admisibilitatea probelor, considerată ca având un caracter material, era reglementată de Codul civil din 1864, iar administrarea probelor, de natură procesuală, era reglementată de Codul de procedură civilă din 1865. În prezent, probele sunt reglementate în mod unitar[1] în noul Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010[2])[3]. Noul Cod de procedură civilă conţine şi dispoziţii tranzitorii. Astfel, potrivit art. 26, în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate şi puterea doveditoare a probelor preconstituite şi a prezumţiilor legale, legea aplicabilă este legea în vigoare la data producerii faptelor juridice ce fac obiectul probei. Aceasta înseamnă că supravieţuieşte legea veche, adică prevederile din Codul civil din 1864. În ceea ce priveşte administrarea probelor, operează principiul aplicării imediate a legii noi, aplicându-se deci prevederile din noul Cod de procedură civilă[4]. Urmează o prezentare succintă a probelor, conform noului Cod de procedură civilă.

Secțiunea 1. Noțiunea, obiectul, sarcina și importanța probei. Reguli de admisibilitate §1. Noțiune Aplicarea principiului legalităţii în activitatea judiciară cere ca hotărârile judecătoreşti să fie legale şi temeinice, adică să facă, prin soluţiile date, apli[1]

Deşi instituţia probelor va fi studiată pe larg la materia Drept procesual civil în anul IV, o vom analiza succint şi în cadrul materiei care face o introducere în studiul dreptului civil, astfel încât studenţii anului I să poată înţelege regulile de bază ale probaţiunii drepturilor subiective civile şi, implicit, ale funcţionării activităţii judiciare. [2] Legea nr. 134/2010, republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015. [3] Pentru detalii, a se vedea GHE. DURAC, op. cit., p. 303 şi urm. [4] Articolul 26 C. proc. civ.: „(1) Legea care guvernează condiţiile de admisibilitate şi puterea doveditoare a probelor preconstituite şi a prezumţiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii. (2) Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor”.

228

Drept civil. Partea generală. Persoanele

carea dispoziţiilor legale în materie, stabilind, în prealabil, situaţia de fapt reală din litigiul judecat. De aceea, unul dintre principiile de bază ale activităţii judecătoreşti – principiul autorităţii lucrului judecat – se bazează pe prezumţia de adevăr (res iudicata pro veritate habetur)[1], pe presupunerea că judecătorii, în exercitarea atribuţiilor lor legale, au stabilit în hotărârile date situaţia de fapt adevărată şi soluţia legală potrivită. Stabilirea situaţiei de fapt adevărate (a adevărului obiectiv) este uneori foarte dificilă, mai ales când, astfel cum se întâmplă în numeroase procese civile, judecătorii trebuie să stabilească fapte şi raporturi juridice care s-au petrecut cu ani în urmă. Faptele se stabilesc, în cursul judecării procesului, prin administrarea unor probe, dintre care unele pot fi preconstituite (datând chiar din perioada naşterii raportului juridic), altele fiind nepreconstituite. Aşa cum se subliniază în literatura juridică, cuvântul „probă” şi „a proba” înseamnă, în esenţă, a convinge instanţa că situaţia de fapt de care depinde recunoaşterea dreptului pretins a existat sau nu în realitate[2]. Aşadar, într-o accepţiune generală, „a proba” sau „a dovedi” înseamnă a stabili realitatea unei afirmaţii, a demonstra că ea corespunde adevărului. Drept urmare, pentru a dovedi existenţa unor drepturi sau obligaţii de care, de cele mai multe ori, instanţa nu poate lua cunoştinţă nemijlocit, trebuie dovedită existenţa faptelor sau actelor juridice care au generat raportul juridic din care decurg drepturile şi obligaţiile. Termenul „probă” are două accepţiuni: aceea de mijloc de probă, care constă în mijlocul, instrumentul stabilit de lege prin care se poate dovedi un raport juridic concret (de exemplu, înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisire, expertiză, cercetare la faţa locului), şi de fapt probator, care constă în faptul material care, odată dovedit, este folosit pentru a proba alt fapt material, util pentru soluţionarea litigiului[3]. Stabilirea în faţa instanţelor judecătoreşti a existenţei actelor sau faptelor juridice din care rezultă drepturi şi obligaţii în conformitate cu normele prevăzute de lege se numeşte probaţiune judiciară, iar mijloacele cu ajutorul cărora se stabileşte existenţa faptelor sau actelor juridice din care izvorăsc drepturi şi obligaţii se numesc probe[4]. De exemplu, cel care pretinde în faţa instanţei plata preţului unui bun pe care l-a vândut unei alte persoane trebuie să dovedească încheierea unui contract de vânzare, act juridic care a dat naştere, printre altele, şi dreptului vânzătorului la preţul bunului vândut, respectiv obligaţiei corelative pentru cumpărător de a plăti acel preţ. [1]

A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 105. A se vedea I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, Drept procesual civil. Teoria generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 337. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 92-93. [4] A se vedea I. S TOENESCU , S. Z ILBERSTEIN , op. cit., p. 337-338; Ş T . R ĂUSCHI , C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 105. [2]

IV. Dovada drepturilor civile (probele)

229

§2. Obiectul probei Obiectul probei îl constituie faptele sau actele juridice generatoare de drepturi şi obligaţii, cu privire la care părţile se află în litigiu (art. 250 teza I C. proc. civ.). Normele juridice utilizate la soluţionarea litigiului nu trebuie dovedite. Potrivit art. 251 C. proc, civ., nimeni nu este obligat să probeze ceea ce instanţa este obligată să ia cunoştinţă din oficiu. Instanţa trebuie să ia cunoştinţă din oficiu de dreptul în vigoare în România [art. 252 alin. (1) C. proc. civ.]. Se prezumă că instanţa cunoaşte legea, iar părţile nu trebuie decât să invoce legislaţia aplicabilă, nefiind necesară probarea ei. Partea interesată trebuie să dovedească însă: textele invocate şi care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale aplicabile în România, care nu sunt integrate într-un text de lege; dreptul internaţional cutumiar [art. 252 alin. (2) C. proc. civ.]. În ceea ce priveşte prevederile cuprinse în documente clasificate (secrete)[1], acestea pot fi dovedite şi consultate numai în condiţiile prevăzute de legea specială [art. 252 alin. (3) C. proc. civ.]. În cazul în care un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa poate decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui [art. 255 alin. (2) C. proc. civ.]. În materia dreptului internaţional privat, când litigiul conţine un element de extraneitate, instanţa poate lua cunoştinţă din oficiu de dreptul unui stat străin, cu condiţia ca acesta să fie invocat (art. 253 teza I C. proc. civ.). Proba legii străine se face conform art. 2562 C. civ. referitor la conţinutul legii străine. Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei, aşa cum rezultă din art. 2562 alin. (2) C. civ. Atât faptele pozitive, cât şi cele negative pot fi dovedite. Faptele negative se dovedesc prin faptul pozitiv contrar, dacă sunt determinate. De exemplu, faptul negativ că o persoană nu a fost într-o anumită localitate la o anumită dată se dovedeşte prin faptul pozitiv contrar, şi anume că acea persoană era plecată din ţară la data respectivă. Dacă faptul negativ este nedeterminat, nedefinit, proba lui nu se poate face. De exemplu, nu se poate proba că o persoană nu a fost niciodată într-un anumit loc[2]. Dacă legea prezumă anumite fapte, acte sau împrejurări, acestea nu trebuie dovedite. De exemplu, conform art. 414 alin. (1) C. civ., copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe [1]

A se vedea Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate (publicată în M. Of. nr. 248 din 12 aprilie 2002, cu modificările şi completările ulterioare). Noţiunea de informaţie „clasificată” a fost probabil tradusă din limba engleză (classified information), fără a lua în considerare faptul că în limba română a clasifica înseamnă a împărţi, a aranja într-o anumită ordine şi nu are un al doilea sens, acela de informaţie secretă (care există în limba engleză). [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 97.

230

Drept civil. Partea generală. Persoanele

soţul mamei; aceasta este prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie; în acest caz, nu trebuie să se facă proba paternităţii. Nu trebuie dovedite nici faptele notorii, adică acelea cunoscute de toată lumea.

§3. Sarcina probei În ceea ce priveşte obligaţia de a face dovada faptului sau actului generator al dreptului care este pretins, adică sarcina probei[1], aceasta revine, în primul rând, reclamantului[2], deoarece, potrivit art. 249 C. proc. civ., „Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”. Reclamantul este acela care face propunerea în faţa instanţei şi deci sarcina probei îi revine, mai întâi, lui. Pârâtul, care nu face nicio propunere în faţa instanţei judecătoreşti şi se mărgineşte să nege dreptul pretins de reclamant, nu trebuie să probeze nimic; dacă reclamantul dovedeşte ceea ce pretinde, pârâtul trebuie să se apere şi să dovedească apărările lui. Dacă însă pârâtul, la rândul său, contestă faptele dovedite de reclamant, invocând alte fapte, devenind astfel şi el reclamant, va trebui să dovedească ceea ce pretinde. Reclamantul poate combate pretenţiile pârâtului şi poate face noi propuneri, iar pârâtul, de asemenea. Sarcina probaţiunii se deplasează, astfel, de la reclamant la pârât şi de la pârât la reclamant, în mod corespunzător cu propunerile pe care ei le fac în cursul probaţiunii judiciare. Controversa judiciară poate să prezinte, aşadar, faze succesive în desfăşurarea procesului, în cursul cărora părţile vor ocupa poziţii diferite, iar în funcţie de aceste poziţii, sarcina probaţiunii va reveni când reclamantului, când pârâtului, după cum unul sau celălalt vor ridica pretenţii, respectiv apărări în faţa instanţei judecătoreşti. Sarcina probei se inversează în cazul prezumţiilor legale, considerându-se dovedite faptele prezumate de lege, în folosul celui care invocă prezumţia. Potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ., partea căreia îi profită prezumţia trebuie însă să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta. Cealaltă parte trebuie să facă dovada contrară. De exemplu, dacă soţul mamei pretinde că nu este tatăl copilului născut în timpul căsătoriei, el trebuie să o dovedească; copilul nu trebuie să dovedească nimic (decât că a fost născut în timpul căsătoriei), deoarece în favoarea lui operează prezumţia de paternitate. Sarcina probei referitoare la uzanţe, reguli deontologice şi practici statornicite între părţi revine celui care le invocă. Regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanţei [art. 255 alin. (3) C. proc. civ.]. [1] [2]

Pentru detalii, a se vedea GHE. DURAC, op. cit., p. 306-309. În procesul civil, părţile se numesc reclamant şi pârât.

IV. Dovada drepturilor civile (probele)

231

§4. Importanța probei Pentru a soluţiona un litigiu, judecătorul trebuie să cunoască raporturile dintre părţi, situaţia juridică creată, faptele care au generat litigiul. Pentru aceasta, este necesară dovedirea pretenţiilor şi apărărilor părţilor, nefiind suficiente afirmaţiile lor, care sunt contradictorii. Judecătorul, pe baza probelor administrate, îşi formează convingerea şi pronunţă o hotărâre prin care soluţionează litigiul. Rezultă că probele prezintă interes, pe de o parte, pentru părţi, iar, pe de altă parte, pentru judecător[1]. Probele reprezintă, astfel, mijloacele prin care se asigură realizarea drepturilor subiective civile împotriva acelora care le încalcă[2]. Dacă drepturile nu pot fi dovedite, este ca şi cum acestea nu ar exista[3]. A nu fi sau a nu fi probat este totuna (idem est non esse et non probari).

§5. Reguli de admisibilitate Orice probă, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: – să fie legală, adică să nu contravină legii materiale sau procesuale; de exemplu, în cazul înscrisurilor autentice, constatările personale ale organului care a autentificat înscrisul nu pot fi contestate decât prin declararea înscrisului ca fals [art. 270 alin. (1) C. proc. civ.]; – să fie verosimilă, adică să urmărească probarea unor fapte reale, posibile, care pot fi crezute; – să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul procesului; – să fie concludentă, adică să ajute la soluţionarea litigiului[4]. Părţile pot încheia convenţii cu privire la admisibilitatea probelor, la obiectul sau sarcina probei, cu excepţia celor care privesc drepturi de care părţile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice ori, după caz, contravin ordinii publice sau bunelor moravuri (art. 256 C. proc. civ.).

Secțiunea a 2-a. Mijloacele de probă Potrivit art. 250 teza a II-a C. proc. civ., mijloacele de probă sunt: înscrisurile, martorii, prezumţiile, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă [1] A se vedea V.M. CIOBANU, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 146. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 93. [3] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 106. [4] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 157; G. BOROI, op. cit., p. 102; O. UNGUREANU, op. cit., p. 198.

232

Drept civil. Partea generală. Persoanele

sau obţinută prin interogatoriu, expertiza, mijloacele materiale de probă, cercetarea la faţa locului sau orice alte mijloace prevăzute de lege.

§1. Înscrisurile[1] 1.1. Noțiune și clasificare Prin înscris se înţelege orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare (art. 265 C. proc. civ.). Astfel, înscrisul poate fi realizat prin scriere cu mâna sau prin tehnoredactare, dactilografiere, litografi ere sau imprimare, cu orice litere sau sistem de scriere, ori prin efectuarea de orice alte semne convenţionale, pe hârtie sau pe orice alt material: carton, material plastic, sticlă, lemn, metal, pânză[2]. De asemenea, înscrisul poate fi reprezentat de orice consemnare stocată şi conservată pe un suport[3]. Înscrisurile sunt mijloace de dovadă dintre cele mai importante, pentru că ele cuprind înseşi declaraţii ale părţilor, făcute înaintea ivirii vreunui litigiu între ele – fie cu intenţia de a servi ca probă în viitor, fie fără această intenţie –, constituind prin aceasta o garanţie de sinceritate şi exactitate. Ele mai prezintă şi însuşirile de a nu se altera sau pierde cu trecerea timpului, decât în cazuri cu totul excepţionale. „Ca probe judiciare, înscrisurile au nu doar o pondere importantă datorită modului facil în care pot fi folosite, dar şi datorită, în general, calităţii informaţiei pe care o încorporează şi caracterului lor nealterabil”[4]. În funcţie de scopul urmărit la întocmirea înscrisului, adică de a fi folosit sau nu ca mijloc de probă, înscrisurile pot fi: înscrisuri preconstituite şi înscrisuri nepreconstituite. Înscrisurile preconstituite, întocmite în mod special în scopul de a dovedi ulterior, la nevoie, un raport juridic, sunt, în principal: înscrisul autentic şi înscrisul sub semnătură privată. Spre deosebire de alte probe, înscrisurile preconstituite sunt demne de o mai mare crezare, fiind mai exacte decât memoria fragilă a martorilor, se alterează mai greu şi se conservă mai uşor. În plus, faptul că înscrisurile se întocmesc în momentul încheierii actului juridic, şi nu după ce s-a declanşat conflictul între părţi, face ca acestea să prezinte într-o măsură mai mare realitatea celor petrecute. [1]

Pentru detalii, a se vedea GHE. DURAC, op. cit., p. 325 şi urm. A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 163; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 107; G. BOROI, op. cit., p. 104; O. UNGUREANU, op. cit., p. 199-200. [3] Pentru detalii, a se vedea I. LEŞ, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 406 şi urm. [4] A se vedea V. DĂNĂILĂ, în G. BOROI (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 37. [2]

IV. Dovada drepturilor civile (probele)

233

Înscrisurile preconstituite, la rândul lor, în funcţie de scopul în care sunt întocmite, se împart în: – înscrisuri originare (primordiale), care se întocmesc de către părţi sau de către organul instrumentator competent, în scopul constatării încheierii, modificării sau stingerii unui raport juridic; – înscrisuri recognitive, prin care părţile întocmesc un înscris originar pierdut, având scopul de a-l înlocui; înscrisul recognitiv se deosebeşte de duplicate şi copii prin faptul că este semnat de partea sau părţile de la care provine şi recunoaşte un raport juridic anterior; potrivit art. 288 C. proc. civ., „Înscrisul de recunoaştere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moştenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceştia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoaşterea este eronată sau inexactă”; – înscrisuri confirmative, prin care o persoană, îndreptăţită să ceară anularea unui act juridic, renunţă la acest drept, acoperind nulitatea (art. 1262 şi urm. C. civ.)[1]. După modul de întocmire, înscrisurile preconstituite se împart în: înscrisuri autentice, înscrisuri sub semnătură privată şi începutul de dovadă scrisă. Înscrisurile se mai împart în originale şi reproduceri, acestea din urmă putând fi duplicate sau copii. Împărţirea prezintă interes sub aspectul puterii doveditoare. Potrivit art. 285 C. proc. civ., „Duplicatele de pe înscrisurile notariale sau alte înscrisuri autentice, eliberate în condiţiile prevăzute de lege, înlocuiesc originalul şi au aceeaşi putere doveditoare ca şi acesta”. În ceea ce priveşte copiile, art. 286 C. proc. civ. prevede că, în toate cazurile, copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau sub semnătură privată nu poate face dovadă decât despre ceea ce este cuprins în înscrisul original. În cazul în care este imposibil să fie prezentat originalul sau duplicatul înscrisului autentic ori originalul înscrisului sub semnătură privată, copia legalizată de pe acestea constituie un început de dovadă scrisă. Atunci când se realizează copii de pe copii, acestea nu au nicio putere doveditoare. Extrasele sau copiile parţiale fac dovada ca şi copiile integrale sau copiile asimilate acestora, însă numai pentru partea din înscrisul original pe care o reproduc; în cazul în care sunt contestate, iar originalul este imposibil să fie prezentat, instanţa va aprecia, de la caz la caz, puterea lor doveditoare. Regimul copiilor făcute pe microfilme sau pe suporturi informatice este stabilit în art. 287 C. proc. civ., conform căruia „Datele din înscrisurile autentice sau sub semnătură privată redate pe microfilme şi alte suporturi accesibile de prelucrare electronică a datelor, făcute cu respectarea dispoziţiilor legale, au aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile în baza cărora au fost redate”. Înscrisurile nepreconstituite, care nu sunt întocmite în scop de probaţiune, sunt, în principal: registrele şi hârtiile domestice, registrele profesioniştilor, menţiunile făcute de creditor pe titlul constatator al creanţei sau pe chitanţă. [1]

A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 164; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 107. Confirmarea a fost analizată la regimul juridic al nulităţii relative.

234

Drept civil. Partea generală. Persoanele

1.2. Înscrisul auten c Comparativ cu art. 1171 C. civ. 1864, care definea înscrisul autentic ca fiind înscrisul primit şi autentificat sau întocmit şi autentificat, cu solemnitatea cerută de lege, de un funcţionar care are competenţa de a instrumenta cu privire la actul respectiv şi de a funcţiona în locul unde s-a făcut înscrisul, art. 269 C. proc. civ.[1] prevede un domeniu mai întins pentru actele autentice. Astfel, sunt autentice înscrisurile întocmite sau, după caz, primite şi autentificate de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile cerute de lege[2]. Rezultă că trebuie îndeplinite trei condiţii pentru ca un înscris să fie autentic: – înscrisul să fie întocmit sau primit şi autentificat de un agent instrumentator, învestit cu autoritate publică; un înscris nu poate fi declarat autentic prin voinţa părţilor; – cel care întocmeşte sau primeşte şi autentifică înscrisul să aibă calitatea cerută de lege, adică să fie învestit de stat cu autoritate publică şi să respecte condiţiile şi limitele exerciţiului funcţiei sale; – înscrisul să fie întocmit în forma şi condiţiile cerute de lege[3]. Autenticitatea înscrisului se referă la următoarele elemente: stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura lor şi data înscrisului [art. 269 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.]. Prin înscrisuri autentice, în general, se înţelege înscrisurile notariale. Dar numărul lor este mult mai mare, cuprinzând toate înscrisurile întocmite de funcţionarii publici în sfera competenţei lor. Sunt, astfel, înscrisuri autentice (printre altele): actele de stare civilă; autorizările instanţei de tutelă; hotărârile judecătoreşti; procesele-verbale de îndeplinire a actelor de procedură. Uneori, forma înscrisului autentic este cerută de lege chiar pentru validitatea actului juridic. Neîndeplinirea acestei cerinţe are drept consecinţă nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat. De exemplu, se cere forma actului autentic ca o condiţie de validitate în următoarele cazuri: la donaţii [art. 1011 alin. (1) C. civ.], la contractul de ipotecă imobiliară [art. 2378 alin. (1) C. civ.]; la convenţia matrimonială [art. 330 alin. (1) C. civ.] ş.a. Potrivit art. 1244 C. civ., în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau con[1] Articolul 269 C. proc. civ.: „(1) Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului. (2) Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi căruia legea îi conferă acest caracter”. [2] A se vedea şi V. DĂNĂILĂ, op. cit., p. 42. [3] Ibidem.

IV. Dovada drepturilor civile (probele)

235

stituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară. De exemplu, trebuie încheiate prin înscris autentic contractele de vânzare care au ca obiect bunuri imobile. Forma solemnă a unui act juridic civil este impusă de lege. Dacă părţile, potrivit libertăţii contractuale, dau prin voinţa lor o anumită formă actului juridic, formă neimpusă de lege, acel act juridic este valabil, chiar dacă forma aleasă nu a fost respectată [art. 1242 alin. (2) C. civ.]. Numai nerespectarea formei solemne legale este sancţionată cu nulitatea absolută. Nerespectarea formei convenţionale nu este sancţionată. Prin urmare, un act juridic este solemn numai în temeiul legii, nu şi prin convenţia părţilor[1]. Redactarea actelor juridice în formă autentică prezintă pentru părţi avantaje, datorită puterii probatorii pe care legea o acordă acestor acte. Prin urmare, pentru actele juridice la care legea nu cere forma autentică, părţile pot încheia înscrisuri autentice numai în scop probatoriu, cu intenţia de a-şi asigura astfel un mijloc de dovadă cât mai sigur. Înscrisul autentic prezintă următoarele avantaje: a) face credinţă despre data înscrisului până la declararea sa ca fals; b) se bucură de prezumţia de validitate, în virtutea căreia cel ce se prevalează de el este dispensat de orice dovadă, proba contrară revenind părţii care îl contestă; c) face dovada până la declararea sa ca fals în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator făcute în limitele atribuţiilor sale şi până la proba contrară în ceea ce priveşte celelalte menţiuni înscrise pe baza declaraţiilor părţilor[2]. Din cuprinsul art. 270 C. proc. civ.[3] reiese forţa probantă a înscrisului autentic. Astfel, puterea doveditoare a înscrisului autentic îşi are izvorul în faptul că înscrisul a fost întocmit sau primit şi autentificat de către un funcţionar competent a instrumenta cu privire la actul respectiv. Această împrejurare face ca înscrisul în cauză să se bucure de prezumţia de autenticitate în privinţa menţiunilor consemnate în înscris şi care reprezintă constatări personale ale agentului instrumentator, făcute prin propriile simţuri (ex propriis sensibus), în exerciţiul funcţiunii sale şi în limitele atribuţiilor ce îi sunt conferite. În legătură cu constatările personale, înscrisul autentic face dovada până la declararea sa ca fals. Aceasta înseamnă că înscrisul autentic poate fi lipsit de forţa lui probantă doar atunci când [1]

A se vedea şi P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii..., p. 379. A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 166. [3] Articolul 270 C. proc. civ.: „(1) Înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii. (2) Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane. (3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazul menţiunilor din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părţilor, fără a constitui obiectul principal al actului. Celelalte menţiuni constituie, între părţi, un început de dovadă scrisă”. [2]

236

Drept civil. Partea generală. Persoanele

agentul instrumentator comite infracţiunea de fals. Asemenea constatări se referă la: semnăturile părţilor şi a altor participanţi, semnătura agentului instrumentator, menţiunile referitoare la prezenţa părţilor, constatarea identităţii lor, data încheierii înscrisului, declaraţia părţilor că enunţurile cuprinse în înscris exprimă voinţa lor şi menţiunile referitoare la alte fapte materiale constatate personal de agentul instrumentator, cu condiţia ca acele constatări să intre în atribuţiile sale. Dacă însă agentul instrumentator face în înscris constatări care excedează aceste atribuţii, ele pot fi combătute prin proba contrară sau pot fi contestate. În ceea ce priveşte celelalte menţiuni ale actului, privitoare la împrejurări declarate de părţi, acestea fac dovada numai până la proba contrară, întrucât funcţionarul instrumentator nu a făcut decât să ia act de declaraţia părţilor, fără a avea posibilitatea să controleze în ce măsură aceste declaraţii corespund sau nu realităţii. Menţiunile din înscrisul autentic care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părţilor, fără a constitui obiectul principal al actului, fac dovada până la proba contrară. Celelalte menţiuni constituie, între părţi, un început de dovadă scrisă [art. 270 alin. (3) C. proc. civ.]. Potrivit art. 1258 C. civ., „În cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public (s.n.) la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie”. Potrivit art. 271 C. proc. civ., „(1) Înscrisul autentic întocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru încheierea sa valabilă ori de o persoană incompatibilă, necompetentă sau cu depăşirea competenţei este lovit de nulitate absolută, dacă legea nu dispune altfel. (2) Înscrisul prevăzut la alin. (1) face însă deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părţi, iar dacă nu este semnat, constituie, între acestea, doar un început de dovadă scrisă”.

1.3. Înscrisul sub semnătură privată 1.3.1. Noțiune Înscrisul sub semnătură privată este orice înscris care poartă semnătura părţilor (întocmit fără intervenţia unui organ instrumentator), indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte formalităţi, cu excepţiile anume prevăzute de lege (art. 272 C. proc. civ.). Condiţia de bază pentru existenţa unui înscris sub semnătură privată este semnătura părţii sau a părţilor de la care provine. Semnătura olografă a părţilor, adică acea „grafie personală a celui de la care înscrisul emană sau pe care astfel şi-l însuşeşte”, constă, de regulă, într-o suită de semne literale având în mod obişnuit semnificaţia reprezentării numelui unei persoane[1]. Ea nu poate [1]

A se vedea V. DĂNĂILĂ, op. cit., p. 40; I. DELEANU, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2011, p. 824 şi urm.

IV. Dovada drepturilor civile (probele)

237

fi dactilografiată sau imprimată, nici înlocuită cu o parafă, cu un sigiliu, cu vreun alt semn sau prin punere de deget. Semnătura nu trebuie să cuprindă neapărat toate elementele numelui, aşa cum figurează în actul de naştere, ci este suficient ca aceasta să fie aşa cum are obiceiul partea să semneze. O semnătură, chiar prescurtată, este valabilă. Semnătura nu poate fi luată în considerare decât când se referă la întregul înscris. De aceea, ea trebuie să fie pusă la sfârşitul actului. Nu este valabilă semnătura marginală, decât dacă pe ultima pagină nu a fost loc în sensul înălţimii şi s-a pus semnătura în lungime. Potrivit art. 268 C. proc. civ., „(1) Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba contrară, despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul acestuia. Dacă semnătura aparţine unui funcţionar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condiţiile legii. (2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condiţiile prevăzute de lege”. În raporturile dintre profesionişti, art. 277 alin. (2) C. proc. civ. prevede: „Înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic”. În principiu, în afara semnăturii părţii sau a părţilor, nu se cere o altă condiţie pentru validitatea înscrisurilor sub semnătură privată. Ca excepţie de la această regulă generală, există pentru unele înscrisuri sub semnătură privată anumite condiţii de formă în plus.

1.3.2. Formalitatea mul plului exemplar În art. 274 C. proc. civ.[1] se stabileşte că înscrisurile sub semnătură privată care constată contracte sinalagmatice trebuie să fie întocmite în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrare sunt şi trebuie să se menţioneze pe fiecare dintre ele câte exemplare originale s-au întocmit. Textul precizează că se vor face atâtea exemplare câte părţi cu interese contrare sunt, deci nu câţi participanţi sunt la încheierea contractului. Raţiunea acestei dispoziţii legale constă în faptul că, existând obligaţii reciproce, este normal ca fiecare dintre contractanţi să obţină dovada scrisă de care se poate servi în ipoteza în care celălalt nu îşi îndeplineşte obligaţia. În situaţia în care nu s-ar aplica această [1] Articolul 274 C. proc. civ.: „(1) Înscrisul sub semnătură privată, care constată un contract sinalagmatic, are putere doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrare sunt. (2) Un singur exemplar original este suficient pentru toate persoanele având acelaşi interes. (3) Fiecare exemplar original trebuie să facă menţiune despre numărul originalelor ce au fost făcute. Lipsa acestei menţiuni nu poate fi opusă însă de cel care a executat, în ceea ce îl priveşte, obligaţia constatată în acel înscris. (4) Pluralitatea exemplarelor originale nu este cerută când părţile, de comun acord, au depus singurul original la un terţ ales de ele”.

238

Drept civil. Partea generală. Persoanele

regulă, partea care ar deţine instrumentul probator unic ar putea fie să se prevaleze de existenţa acestuia, pe care l-ar putea proba, fie să nege existenţa lui, bazându-se pe faptul că este singurul posesor al înscrisului doveditor. De regulă, înscrisurile sub semnătură privată se încheie în două exemplare originale, câte unul pentru fiecare parte participantă la raportul juridic. De aceea, condiţia aceasta este cunoscută (în practică) şi sub denumirea de „formalitatea dublului exemplar”. Cum însă sunt cazuri în care la convenţii participă mai multe părţi, cu interese distincte – situaţii în care trebuie întocmite mai mult de două exemplare originale –, în noul Cod de procedură civilă se foloseşte denumirea de „pluralitate de exemplare”[1]. Alături de condiţia pluralităţii de exemplare, art. 274 C. proc. civ. impune şi condiţia ca pe fiecare exemplar original să se facă menţiune despre numărul originalelor care s-au făcut. Scopul acestei menţiuni este acela de a da fiecărei părţi posibilitatea de a dovedi cu uşurinţă îndeplinirea condiţiei pluralităţii de exemplare, în cazul în care cealaltă parte şi-ar distruge sau ascunde exemplarul original pe care îl deţine, pentru a susţine că formalitatea multiplului exemplar nu a fost respectată. Această menţiune îndeplineşte un rol preventiv, înlăturând posibilitatea unor asemenea încercări. Prin excepţie, nu se cere respectarea pluralităţii de exemplare atunci când: – părţile, de comun acord, au depus singurul original la un terţ ales de ele; – contractul este încheiat între profesionişti [art. 277 alin. (1) C. proc. civ.]; – are loc conversiunea înscrisului autentic nul, care, potrivit art. 271 alin. (2) C. proc. civ., are valoarea unui înscris sub semnătură privată, fără respectarea altei formalităţi. De asemenea, dacă una dintre părţi şi-a executat obligaţia, nu poate invoca ulterior lipsa pluralităţii de exemplare. Nerespectarea oricăreia dintre cele două condiţii cerute de art. 274 C. proc. civ. atrage nulitatea înscrisului ca înscris sub semnătură privată (ca mijloc de probă cu acest titlu), fără să afecteze valabilitatea convenţiei. Înscrisul însuşi (chiar dacă nu este întocmit în atâtea exemplare câte cere legea sau nu cuprinde menţiunea numărului de exemplare întocmite) constituie un început de dovadă scrisă (aşa cum rezultă din art. 276 C. proc. civ.), care dă posibilitatea întregirii lui prin martori şi prezumţii.

1.3.3. Formalitatea „bun și aprobat” Deoarece înscrisul sub semnătură privată îşi trage puterea sa probatorie numai din semnătura părţii sau a părţilor, se poate întâmpla ca, atunci când înscrisul este scris de o altă persoană, semnătura părţii să nu exprime concordanţa deplină dintre conţinutul înscrisului şi declaraţia de voinţă a părţii semnatare, mai ales când semnătura s-ar da în alb şi înscrisul ar fi apoi completat [1]

A se vedea şi V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 167-168; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 111.

IV. Dovada drepturilor civile (probele)

239

de altcineva decât semnatarul ce îşi asumă obligaţia, caz în care există primejdia modificării obiectului sau întinderii obligaţiei. Pentru a evita un asemenea risc, art. 275 alin. (1) C. proc. civ. dispune că înscrisul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile trebuie să fie scris în întregime de mâna aceleia dintre părţi care îl subscrie sau cel puţin, în afară de semnătură, cel care se obligă să scrie cu mâna sa „bun şi aprobat pentru...”, cu arătarea în litere a sumei sau a cantităţii datorate. În alin. (2) al art. 275 C. proc. civ. se arată că, în caz de nepotrivire între suma arătată în cuprinsul înscrisului şi cea arătată în formula „bun şi aprobat”, se prezumă că obligaţia nu există decât pentru suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul şi formula „bun şi aprobat” sunt scrise în întregime de mâna celui care s-a obligat. Prezumţia este însă relativă şi, ca atare, poate fi combătută prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori şi prezumţii, căci textul arată că se exceptează situaţia în care „se dovedeşte în care parte este greşeală sau dacă prin lege se prevede altfel”. Articolul 275 C. proc. civ. este un text de protecţie pentru debitor, împiedicând practica semnăturilor date în alb, care lasă deţinătorilor de rea-credinţă posibilitatea de a completa înscrisul contrar înţelegerii dintre părţi. Această menţiune – bun şi aprobat – nu este necesară atunci când: – obligaţia unilaterală are ca obiect un lucru cert şi determinat ori prestaţii de a face sau de a nu face; – obligaţia unilaterală a debitorului nu este determinată; – se emit chitanţe liberatorii, deoarece în acest caz înscrisul nu se referă la naşterea unei obligaţii, ci la executarea ei; – înscrisul este nul ca înscris autentic, dar, prin conversiune, devine valabil ca înscris sub semnătură privată şi constată o obligaţie unilaterală ce are ca obiect o sumă de bani sau o câtime de lucruri fungibile [art. 271 alin. (2) C. proc. civ.]; – contractul este încheiat între profesionişti [art. 277 alin. (1) C. proc. civ.]; Nerespectarea formalităţii „bun şi aprobat” lipseşte înscrisul sub semnătură privată de forţă probantă, însă aceasta nu are nicio influenţă asupra convenţiei ca act juridic, care poate fi dovedită prin alte mijloace de probă, chiar prin proba cu martori şi prezumţii, pentru că înscrisul, deşi nul ca înscris sub semnătură privată, reprezintă un început de dovadă scrisă.

1.3.4. Forța probantă În ceea ce priveşte forţa probantă a unui înscris sub semnătură privată, aceasta derivă din însăşi semnătura părţii sau a părţilor. Potrivit art. 273 C. proc. civ.[1], înscrisul sub semnătură privată are putere doveditoare faţă de [1]

Articolul 273 C. proc. civ.: „(1) Înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părţi

240

Drept civil. Partea generală. Persoanele

persoana căreia i se opune sub condiţia recunoaşterii, dar nu beneficiază de prezumţia de autenticitate pe care legea o recunoaşte înscrisului autentic[1]. Prin urmare, el nu va constitui o probă în cazul în care nu este recunoscut de partea căreia i se opune sau nu este socotit de lege ca recunoscut. El face dovada numai între părţi (nu erga omnes), până la proba contrară. De asemenea, menţiunile din cuprinsul înscrisului sub semnătură privată referitoare la actul juridic pe care îl constată (obiect, clauze, condiţii etc.) sau la faptele pe care le relatează fac dovada între părţi până la proba contrară. Înscrisul sub semnătură privată, chiar dacă a fost recunoscut, nu are forţă probantă în ceea ce priveşte menţiunile străine de raportul juridic al părţilor. Aceste menţiuni pot servi ca început de dovadă scrisă.

1.3.5. Data Data înscrisului sub semnătură privată, la fel ca şi cuprinsul înscrisului ori semnătura părţilor, este supusă condiţiei recunoaşterii. Între părţi, data înscrisului sub semnătură privată face dovada până la proba contrară, potrivit art. 273 C. proc. civ. Terţilor, data înscrisului sub semnătură privată nu le este opozabilă prin ea însăşi. Ea le este opozabilă numai când a devenit certă. Această cerinţă suplimentară are ca scop protecţia terţilor de practica datării false a înscrisului, de regulă, a antedatării acestuia. Potrivit art. 278 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul sub semnătură privată dobândeşte dată certă: 1. din ziua în care a fost prezentat spre a se conferi dată certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcţionar competent în această privinţă; 2. din ziua când a fost înfăţişat la o autoritate sau instituţie publică, făcându-se despre aceasta menţiune pe înscris; 3. din ziua când a fost înregistrat într-un registru sau alt document public; 4. din ziua morţii ori din ziua când a survenit neputinţa fizică de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz; 5. din ziua în care cuprinsul înscrisului este reprodus, chiar şi pe scurt, în înscrisuri autentice, precum încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facere de inventar; 6. din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeaşi natură care dovedeşte în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului. Condiţia datei certe nu trebuie îndeplinită în cazul: – testamentului olograf, în care data reprezintă o condiţie de validitate a actului juridic (art. 1041 C. civ.); până la proba contrară. (2) Menţiunile din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părţilor fac, de asemenea, dovadă până la proba contrară, iar celelalte menţiuni, străine de cuprinsul acestui raport, pot servi doar ca început de dovadă scrisă”. [1] A se vedea V. DĂNĂILĂ, op. cit., p. 47.

IV. Dovada drepturilor civile (probele)

241

– raporturilor dintre profesionişti, în care înscrisurile sub semnătură privată se prezumă că au fost făcute la data menţionată în cuprinsul lor; această dată poate fi combătută cu orice mijloc de probă; dacă înscrisul nu conţine nicio dată, aceasta poate fi stabilită în raporturile dintre părţi cu orice mijloc de probă [art. 277 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.]; – chitanţelor liberatorii, cu condiţia ca instanţa să hotărască în acest sens [art. 278 alin. (2) C. proc. civ.].

1.3.6. Înscrisuri asimilate de lege înscrisului sub semnătură privată Conform art. 289 C. proc. civ., în lipsa unei dispoziţii contrare, următoarele înscrisuri sunt asimilate înscrisului sub semnătură privată: – contractele încheiate pe formulare tipizate sau standardizate ori încorporând condiţii generale tip; – biletele, tichetele şi alte asemenea documente, utilizate cu ocazia încheierii unor acte juridice sau care încorporează dreptul la anumite prestaţii, chiar dacă nu sunt semnate; – telexul, precum şi telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poştal, au fost semnate de expeditor. Este asimilat înscrisului sub semnătură privată şi înscrisul în formă electronică.

1.3.7. Înscrisul pe suport informa c și înscrisul în formă electronică[1] În art. 7 alin. (3) din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic[2], „Proba încheierii contractelor prin mijloace electronice şi a obligaţiilor care rezultă din aceste contracte este supusă dispoziţiilor dreptului comun în materie de probă şi prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică”[3]. Dreptul comun în materie de probe este Codul de procedură civilă. În art. 266 şi art. 267 C. proc. civ. este reglementată proba în cazul a două categorii de înscrisuri, şi anume înscrisurile pe suport informatic şi înscrisurile în formă electronică[4]. Legiuitorul nu defineşte înscrisurile pe suport informatic, iar pentru acelea în formă electronică face trimitere la legea specială, adică la Legea nr. 455/2001. Această dualitate de înscrisuri între care nu sunt stabilite distincţii clare, în momentul în care „toate înscrisurile generate electronic sunt stocate pe un suport informatic”[5], creează confuzii. Nu se poate spune că reprezintă acelaşi lucru, [1] Pentru detalii, a se vedea C.T. UNGUREANU, Contractul electronic, în Dreptul nr. 9/2015, p. 175 şi urm. [2] Republicată în M. Of. nr. 959 din 29 noiembrie 2006. [3] Republicată în M. Of. nr. 316 din 30 aprilie 2014. [4] Pentru o prezentare a celor două categorii de înscrisuri, a se vedea G. BOROI, M. STANCU, Drept procesual civil, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 453-456. [5] A se vedea V. DĂNĂILĂ, Procedura în faţa primei instanţe, în G. BOROI (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, art. 1-526, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 592.

242

Drept civil. Partea generală. Persoanele

din moment ce regimul înscrisurilor pe suport informatic este stabilit în Codul de procedură civilă (art. 282-284), iar acela al înscrisurilor în formă electronică este stabilit în Legea nr. 455/2001. De exemplu, într-o hotărâre pronunţată de o curte de apel[1], instanţa a considerat că „un înscris pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe suport de hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică. În absenţa mijloacelor de autentificare cuprinse de Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, un e-mail nu poate prezenta niciun fel de forţă probantă”. Într-adevăr, art. 266 C. proc. civ. prevede că „înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe suport de hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege”. Dar „legea” la care se referă art. 266 C. proc. civ. nu este Legea nr. 455/2001, ci prevederile art. 282-284 C. proc. civ. Astfel, conform art. 282 C. proc. civ., atunci când datele unui act juridic sunt redate pe un suport informatic, documentul care reproduce aceste date reprezintă instrumentul probator al actului, cu condiţia să fie inteligibil şi să prezinte garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţa conţinutului acestuia şi a identităţii persoanei de la care provine. În art. 283 C. proc. civ. se instituie prezumţia de validitate a înscrierii de date pe suport informatic. Astfel, legiuitorul arată că garanţii suficient de serioase se prezumă că există în cazul în care înscrierea datelor pe suport informatic este făcută în mod sistematic şi fără lacune şi când datele înscrise sunt protejate contra alterărilor şi contrafacerilor, astfel încât integritatea documentului este deplin asigurată. O astfel de prezumţie există şi în favoarea terţilor din simplul fapt că înscrierea este efectuată de către un profesionist. Dacă instanţa ar fi făcut aplicarea dispoziţiilor din Codul de procedură civilă referitoare la înscrisul pe suport informatic, ar fi putut ajunge la concluzia că e-mail-ul îndeplineşte condiţiile acestui tip de înscris[2]. În ceea ce priveşte puterea doveditoare a înscrisului pe suport informatic, în art. 284 alin. (1) C. proc. civ. se stabileşte că între părţi face dovadă până la proba contrară, cu condiţia ca prin lege să nu se prevadă altfel. În cazul în care suportul sau tehnologia utilizată pentru redactarea înscrisului în formă electronică nu garantează integritatea documentului, acesta poate servi, în funcţie de împrejurări, ca mijloc material de probă sau ca început de dovadă scrisă [art. 284 alin. (2) C. proc. civ.]. Referitor la puterea doveditoare a înscrisului în formă electronică, Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică prevede în art. 5 că „Înscrisul în [1] C.A. Galaţi, dec. nr. 364/2014, http://legeaz.net/spete-dreptul-muncii/ dreptul-muncii-jurisdictia-muncii-contestatie-364-2014, consultată la 1 august 2016. [2] Deci rămâne întrebarea dacă un e-mail este un înscris pe suport informatic sau un înscris în formă electronică. Dacă este un înscris pe suport informatic, atunci se aplică regulile din Codul de procedură civilă, iar dacă este un înscris în formă electronică, este supus prevederilor legii speciale (Legii nr. 455/2001). Pentru a evita confuziile, se impune o intervenţie din partea legiuitorului în vederea unui delimitări precise a celor două categorii de înscrisuri şi a stabilirii mai clare a regimului lor juridic şi a forţei lor probante.

IV. Dovada drepturilor civile (probele)

243

formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată”. Dacă înscrisul în formă electronică conţine o semnătură electronică şi este recunoscut de partea căreia i se opune are acelaşi efect ca înscrisul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile (art. 6 din Legea nr. 455/2001). Dacă nu este recunoscut, instanţa de judecată dispune efectuarea unei expertize tehnice de specialitate (art. 8 din Legea nr. 455/2001). În cazurile în care forma scrisă este cerută ca o condiţie de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplineşte această cerinţă dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii (art. 7 din Legea nr. 455/2001). Potrivit Legii semnăturii electronice, există, deci, trei tipuri de semnătură electronică[1]: – semnătura electronică simplă; semnătura electronică simplă reprezintă date în formă electronică, care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare (art. 4 pct. 3); de exemplu, scrierea numelui la sfârşitul unei corespondenţe pe e-mail, identificarea putându-se face în acest caz nu atât prin nume, cât prin adresa de e-mail a expeditorului; semnătura olografă de pe un document, care ulterior este scanat, devenind astfel document în formă electronică, poate fi considerată semnătură electronică simplă; – semnătura electronică extinsă; semnătura electronică extinsă reprezintă acea semnătură electronică ce îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: „a) este legată în mod unic de semnatar; b) asigură identificarea semnatarului; c) este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar; d) este legată de datele în formă electronică, la care se raportează în aşa fel încât orice modificare ulterioară a acestora este identificabilă” (art. 4 pct. 4); de exemplu, persoana (fizică sau juridică) ce intenţionează să folosească semnătura electronică extinsă o poate crea ea însăşi, folosind diferite sisteme de criptare a documentelor, care pot fi aplicate şi pentru criptarea unei semnături, cum ar fi PGP[2]; dacă doi [1] A se vedea M. TUDORACHE, Contractul încheiat prin mijloace electronice, în reglementarea din noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 136-140; pentru o prezentare detaliată a semnăturii electronice, a se vedea L. ICHIMESCU, Forma electronică a actului juridic, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, tomul XLIX, Ştiinţe Juridice, 2003, p. 179 şi urm., http://pub.law.uaic.ro/, consultat la 16 august 2016. [2] PGP (Pretty Good Privacy) este un program de calculator folosit pentru criptarea şi decriptarea datelor, care oferă o anumită siguranţă în ceea ce priveşte autenticitatea pentru comunicaţiile de date. PGP este adesea folosit pentru semnarea, criptarea şi decriptarea textelor, a e-mail-urilor, a fişierelor, a directoarelor şi pentru a spori securitatea

244

Drept civil. Partea generală. Persoanele

profesionişti convin să folosească acest sistem în raporturile lor contractuale, atunci semnătura lor electronică va avea regimul juridic al semnăturii extinse; – semnătura electronică extinsă bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii (semnătură electronică extinsă calificată); acest tip de semnătură electronică este asimilat semnăturii olografe; pentru a obţine un certificat calificat, persoana fizică sau juridică trebuie să se adreseze unui furnizor de servicii de certificare, să semneze un contract cu respectivul furnizor, pe baza căruia i se va elibera un certificat (creat pe baza datelor din formularul de solicitare a certificatului) şi dispozitivul de creare a semnăturii electronice, valabil pentru un an de zile, contra unei sume de bani[1]; după parcurgerea procedurii, persoana fizică sau juridică va putea transmite documente în formă electronică, având ataşată o semnătură electronică extinsă calificată; destinatarul documentelor electronice va folosi o aşa-numită cheie publică a expeditorului din certificatul acestuia, pentru a decripta semnătura expeditorului; pentru o mai mare siguranţă, destinatarul poate consulta şi Registrul furnizorilor de servicii de certificare pentru semnătură electronică pentru a obţine cheia publică a furnizorului de servicii de certificare, necesară verificării semnăturii furnizorului de pe certificatul expeditorului. Dintre cele trei tipuri de semnătură electronică, cea mai utilizată este semnătura electronică simplă. Se poate pune întrebarea dacă, în cazul celui mai utilizat tip de contract pe Internet, şi anume contractul click-wrap (care se încheie prin simpla bifare, printr-un simplu click pe o pictogramă „Da”, „I accept”, „Yes” sau „I agree” ori alta similară), bifarea casetei înseamnă semnătură electronică. Considerăm că bifarea unei singure casete nu înseamnă semnătură electronică, dar a mai multor casete, care presupun şi completarea datelor de identificare a utilizatorului, cel puţin a unei adrese de e-mail, poate însemna semnătură electronică simplă[2]. În literatura de specialitate s-a afirmat că un înscris electronic care nu este însoţit de o semnătură electronică extinsă calificată şi care nu are valoarea unui înscris sub semnătură privată poate fi considerat un început de dovadă scrisă, care poate fi completat cu martori şi prezumţii[3].

1.4. Înscrisurile neprecons tuite Sub acest titlu, de regulă, sunt cuprinse aşa-numitele înscrisuri ce nu au nevoie să fie semnate pentru a putea să facă dovada, fapt pentru care mai sunt denumite înscrisuri nesemnate. comunicaţiilor pe e-mail, http://en.wikipedia.org/wiki/Pretty_Good_Privacy, consultat la 1 august 2016. [1] A se vedea, de exemplu, costul dispozitivului de creare a semnăturii electronice pe site-ul firmei Certsign, http://www.certsign.ro/certsign/produse/certificate-digitale/ certificate-digitale-calificate, consultat la 25 mai 2016. [2] A se vedea C.T. UNGUREANU, Contractul electronic, în Dreptul nr. 9/2015, p. 179. [3] A se vedea F. MĂGUREANU, Semnătura electronică. Admisibilitatea ei ca mijloc de dovadă, în R.D.C. nr. 11/2003, p. 141.

IV. Dovada drepturilor civile (probele)

245

Din categoria înscrisurilor nepreconstituite fac parte: menţiunile făcute de creditor pe titlul de creanţă, registrele şi hârtiile domestice, registrele profesioniştilor, scrisorile.

1.4.1. Mențiunile făcute de creditor pe tlul de creanță Articolul 281 teza I C. proc. civ.[1] stabileşte regula că menţiunile făcute de creditor pe titlul de creanţă, în josul, pe marginea sau pe dosul acestuia fac dovada împotriva creditorului, chiar dacă nu sunt semnate sau datate de acesta, dar titlul a fost neîntrerupt în posesia sa, cu dubla condiţie ca din cuprinsul lor să reiasă liberaţiunea totală sau parţială a debitorului şi să fie scrise de mâna creditorului. Menţiunile liberatorii fac dovada împotriva creditorului şi în favoarea debitorului şi în cazurile în care ele sunt scrise în josul, pe marginea sau pe dosul unui duplicat al titlului de creanţă sau pe o chitanţă, cu condiţia ca duplicatul sau chitanţa să se afle în mâna debitorului [art. 281 teza a II-a C. proc. civ.]. Puterea doveditoare a acestor menţiuni este lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti, deoarece ele au caracterul unei mărturisiri extrajudiciare scrise. Când menţiunile au fost scrise de creditor pe duplicatul titlului de creanţă sau pe chitanţă, puterea lor doveditoare este întărită de faptul că aceste înscrisuri se află în mâinile debitorului. Creditorul împotriva căruia aceste menţiuni vor fi invocate va putea să le combată, în ambele cazuri, prin orice mijloace de dovadă, inclusiv martori şi prezumţii.

1.4.2. Registrele și hâr ile domes ce Prin registre şi hârtii domestice se înţelege condici, caiete, un număr de foi legate împreună sau pur şi simplu foi volante, pe care o persoană are obiceiul de a menţiona acte şi fapte juridice care o interesează: venituri, cheltuieli, plăţi, vânzări, cumpărări. Registrele şi hârtiile domestice nu fac nicio credinţă în favoarea celui care le ţine (art. 279 C. proc. civ.[2]), nici pentru a dovedi liberarea sa de o obligaţie, nici pentru a dovedi un drept împotriva altuia, căci nimeni nu îşi poate crea singur dovezi în favoarea sa şi împotriva altora. Dacă însă cealaltă parte din litigiu se referă la aceste registre sau hârtii şi convine ca ele să [1]

Articolul 281 C. proc. civ.: „Orice menţiune făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu care a rămas neîntrerupt în posesia sa face dovada, cu toate că nu este nici semnată, nici datată de el, când tinde a stabili liberaţiunea debitorului. Aceeaşi putere doveditoare o are menţiunea făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul duplicatului unui înscris sau al unei chitanţe, dacă duplicatul sau chitanţa este în mâinile debitorului”. [2] Articolul 279 C. proc. civ.: „Registrele şi hârtiile domestice nu fac dovadă pentru cel care le-a scris. Ele fac dovadă împotriva lui: 1. în toate cazurile în care atestă neîndoielnic o plată primită; 2. când cuprind menţiunea expresă că însemnarea a fost făcută în folosul celui arătat drept creditor, pentru a ţine loc de titlu”.

246

Drept civil. Partea generală. Persoanele

fie folosite în proces, instanţa judecătorească le poate reţine ca mijloace de dovadă, urmând să le aprecieze puterea doveditoare în funcţie de încrederea pe care acestea i-o pot inspira. În conformitate cu prevederile art. 279 C. proc. civ., menţiunile înscrise în registrele şi hârtiile domestice fac dovada împotriva celui care le-a scris în următoarele două cazuri: – când din cuprinsul lor rezultă, în mod neîndoielnic, primirea unei plăţi, în sensul larg al noţiunii de executare a unei obligaţii; – când ele cuprind recunoaşterea unei obligaţii faţă de un terţ, cu arătarea expresă că menţiunea s-a făcut pentru a ţine loc de titlu în favoarea terţului creditor. Puterea doveditoare a menţiunilor înscrise în registrele şi hârtiile domestice în aceste cazuri este lăsată la aprecierea instanţei de judecată, ele nefiind decât mărturisiri extrajudiciare scrise. Instanţa le poate reţine în întregul lor sau numai în parte. Cel împotriva căruia sunt invocate le poate combate, chiar în lipsa unui început de dovadă scrisă, prin orice mijloace de probă, inclusiv martori şi prezumţii.

1.4.3. Registrele profesioniș lor Potrivit art. 280 C. proc. civ.: „(1) Registrele profesioniştilor, întocmite şi ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, pot face între aceştia deplină dovadă în justiţie, pentru faptele şi chestiunile legate de activitatea lor profesională. (2) Registrele prevăzute la alin. (1), chiar neţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, fac dovada contra celor care le-au ţinut. Cu toate acestea, partea care se prevalează de ele nu poate scinda conţinutul lor. (3) În toate cazurile, instanţa este în drept a aprecia dacă se poate atribui conţinutului registrelor unui profesionist o altă putere doveditoare, dacă trebuie să se renunţe la această probă în cazul în care registrele părţilor nu concordă sau dacă trebuie să atribuie o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părţi”.

1.4.4. Scrisorile Corespondenţa între două persoane poate conţine, uneori, mărturisirea extrajudiciară a unor fapte probatorii, caz în care ea poate servi ca mijloc de probă în justiţie. Folosirea scrisorii de către destinatar este supusă unor restricţii în raport cu conţinutul scrisorii, care poate avea un caracter confidenţial. Terţii pot folosi în justiţie scrisorile în aceleaşi condiţii, dar ei trebuie să dovedească, în plus, că au intrat în mod licit în posesia scrisorii respective. Ca probă, scrisoarea este o mărturisire extrajudiciară. De exemplu, dacă o scrisoare, semnată de autorul ei, cuprinde o remitere de datorie, ea constituie un adevărat înscris sub semnătură privată. Dacă scrisoarea cuprinde o mărturisire a autorului, aceasta este o mărturisire extrajudiciară – scrisă – care va fi primită, chiar dacă obiectul litigiului nu poate fi dovedit prin martori, căci restric-

IV. Dovada drepturilor civile (probele)

247

ţia din art. 350 alin. (2) C. proc. civ. se referă numai la mărturisirea extrajudiciară verbală[1].

§2. Mărturia (proba cu martori)[2] 2.1. Noțiune. Trăsături Martorii sunt persoane străine de litigiul civil, care au recepţionat şi memorizat fapte concludente pentru rezolvarea litigiului şi pe care le relatează instanţei de judecată, ajutând-o la stabilirea adevărului[3]. Mijlocul de probă nu este martorul, ci depoziţia sa, mărturia, care este definită ca fiind o relatare făcută de o persoană, oral, în faţa instanţei de judecată, despre un fapt trecut, precis şi pertinent pe care îl cunoaşte[4]. Mărturia este unul dintre cele mai vechi şi mai răspândite mijloace de probă, fiind cunoscută în toate sistemele probatorii[5]. Deşi nu este la fel de exact şi sigur ca proba prin înscrisuri, acest mijloc de probă este util, deoarece în numeroase litigii nu se pot administra alte probe[6]. O trăsătură specifică mărturiei este cunoaşterea personală de către martor a faptelor litigioase pe care le relatează. Martorul trebuie să aducă la cunoştinţa instanţei ceea ce a văzut şi auzit, ceea ce a constatat cu propriile sale simţuri. Depoziţiile „din auzite” sau după „ceea ce spune lumea” nu sunt constatări personale ale martorului despre faptele care fac obiectul litigiului, ci relatări despre zvonuri care circulă cu privire la aceste fapte. Izvorul lor nedeterminat şi nedeterminabil, veridicitatea lor necontrolată şi necontrolabilă şi semnificaţia lor îndoielnică fac ca aceste zvonuri să fie nesigure. De aceea, mărturia „după opinia îndeobşte răspândită” nu este admisă nici în cazuri excepţionale[7]. Mărturia din „auzite” nu se confundă cu mărturia indirectă. În cazul mărturiei indirecte, martorul aduce la cunoştinţa instanţei ceea ce o altă persoană determinată i-a relatat despre faptul care face obiectul litigiului. Martorul nu cunoaşte direct faptul litigios, dar a perceput cu propriul său auz ceea ce i-a relatat o anumită persoană, care a fost prezentă la săvârşirea acelui fapt. Depoziţia martorului are un izvor precis, individualizat şi poate fi controlată prin audierea persoanei respective, ceea ce o deosebeşte de mărturia „din auzite”. În cazul în care persoana care a cunoscut personal faptul litigios nu poate fi găsită sau [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 134; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 114. Proba cu martori mai poartă denumirea şi de probă testimonială. Pentru detalii, a se vedea GHE. DURAC, op. cit., p. 335-339. [3] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 115; V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 187; I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, op. cit., p. 363. [4] A se vedea A. IONAŞCU, Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 172; V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 187. [5] A se vedea AL. CAZANCIU, Istoricul probei cu martori, în J.N. nr. 6/1957, p. 1040-1050. [6] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 187. [7] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 116. [2]

248

Drept civil. Partea generală. Persoanele

a încetat din viaţă, mărturia indirectă poate fi totuşi reţinută, în măsura în care martorul inspiră încredere instanţei şi în măsura în care mărturia sa este confirmată de complexul probelor administrate[1]. O altă trăsătură specifică a mărturiei constă în faptul ca ea trebuie făcută oral, în faţa instanţei de judecată. Declaraţiile scrise ale unei terţe persoane, cele făcute în formă autentică în faţa notarului public sau în cadrul unei proceduri administrative nu constituie mărturii propriu-zise. În aceste situaţii, instanţa şi părţile nu au posibilitatea de a pune întrebări celui care le-a făcut, aşa cum se întâmplă atunci când acesta este prezent în instanţă, când poate clarifica sensul exact al declaraţiilor sale şi poate convinge de sinceritatea sa. Folosirea declaraţiilor scrise ar lipsi părţile de garanţiile principiului publicităţii, oralităţii şi contradictorialităţii dezbaterilor, de care ele beneficiază în cazul ascultării martorilor în instanţă, ceea ce ar fi inadmisibil[2].

2.2. Admisibilitatea probei cu martori Este admisibilă proba cu martori în ceea ce priveşte faptele materiale, fără nicio restricţie. În ceea ce priveşte dovada actelor juridice, există unele limitări. Astfel, art. 309 C. proc. civ. instituie două reguli, prin care se impun interdicţii în ceea ce priveşte dovada prin martori a actelor juridice:

2.2.1. Interdicția de a se dovedi cu martori existența actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei Pentru astfel de acte, legea cere redactarea unui înscris probator, autentic sau sub semnătură privată. În consecinţă, proba cu martori este admisibilă numai în ceea ce priveşte actele al căror obiect are o valoare mai mică de 250 lei. Nu este admisibilă proba cu martori a actelor juridice, indiferent de valoarea obiectului acestora, dacă dispoziţii normative speciale impun, cu privire la dovedirea actelor respective, proba scrisă, cu anumite excepţii prevăzute expres de lege [art. 309 alin. (4) C. proc. civ.]. De asemenea, în cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea actului juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori în nicio situaţie [art. 309 alin. (3) C. proc. civ.]. Operaţiunea juridică însăşi este lovită de nulitate absolută, dacă nu a fost respectată condiţia de validitate a formei. În general, inadmisibilitatea probei cu martori se aplică la toate actele juridice, indiferent de felul lor, deoarece legiuitorul nu face nicio distincţie. Nu se aplică însă faptelor materiale, fie ele naturale sau ale omului, cu excepţia naşterii şi a morţii, care sunt fapte naturale ce nu se pot proba, în principiu, cu martori, ci cu alte mijloace de probă[3]. [1]

ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 116. I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, op. cit., p. 363; A. IONAŞCU, op. cit., p. 173; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 116. [3] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 189. [2]

IV. Dovada drepturilor civile (probele)

249

2.2.2. Interdicția de a se dovedi cu martori împotriva și peste cuprinsul unui înscris, precum și împotriva sau peste ceea ce s-ar pre nde că s-ar fi spus înainte, în mpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respec v Interdicţia este prevăzută în art. 309 alin. (5) C. proc. civ. De la această interdicţie există anumite excepţii limitativ prevăzute la alin. (4) al aceluiaşi articol, care vor fi analizate mai jos. Această interdicţie dă prioritate probei scrise asupra celei cu martori, în sensul că, atunci când părţile au redactat un înscris ca probă preconstituită, fie chiar sub semnătură privată, nu se poate încuviinţa proba cu martori, nici pentru a combate cele arătate în înscris, nici pentru a dovedi o convenţie verbală ulterioară care ar fi modificat convenţia iniţială şi aceasta indiferent de valoarea obiectului convenţiei. Legea apără conţinutul înscrisului probator în care este de presupus că părţile au concretizat voinţa lor şi, din moment ce ele au ales forma scrisă, orice modificare ulterioară a convenţiei trebuie făcută în aceeaşi formă. De exemplu, dacă în înscris se arată un anumit termen pentru executarea obligaţiei, nu se poate dovedi cu martori nici că în realitate s-a stipulat alt termen, nici că ulterior s-ar fi convenit verbal la modificarea termenului iniţial[1].

2.2.3. Excepții Potrivit art. 309 alin. (4) C. proc. civ., prin excepţie, este admisibilă proba cu martori a unui act juridic pentru dovedirea căruia, indiferent de valoarea obiectului lui, legea cere forma scrisă, atunci când: 1. partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic; există imposibilitate materială, de exemplu, atunci când obligaţiile părţii se nasc din fapte licite (cum este gestiunea de afaceri) sau delicte civile ori din depozitul necesar [care, potrivit art. 2124 alin. (2) C. civ., poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, oricare ar fi valoarea lui]; există imposibilitate morală de a preconstitui un înscris, de exemplu, în raporturile dintre soţi ori rude apropiate, afini, între care este greu să se pretindă, atunci când relaţiile sunt normale, să se întocmească înscrisuri, deoarece relaţiile dintre aceste persoane sunt incompatibile cu un comportament din care ar reieşi o lipsă de încredere a unora faţă de celelalte; relaţii de încredere reciprocă pot exista şi între alte persoane, precum colegi de muncă, prieteni şi alte asemenea persoane, relaţii care pot constitui, de la caz la caz, izvorul imposibilităţii morale de întocmire a unor dovezi scrise cu privire la raporturile ce intervin între ele; existenţa imposibilităţii morale de a preconstitui un înscris se apreciază de către instanţa de judecată, în funcţie de calitatea persoanelor şi de circumstanţele faptelor, de la caz la caz; partea interesată, care invocă imposibilitatea [1]

A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 117.

250

Drept civil. Partea generală. Persoanele

morală, trebuie să dovedească prin orice mijloace de probă împrejurările de fapt din care aceasta a rezultat; 2. există un început de dovadă scrisă; potrivit prevederilor art. 310 C. proc. civ., se consideră început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată şi nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, cu condiţia ca scrierea respectivă să facă credibil faptul pretins; reprezintă, de asemenea, început de dovadă scrisă şi înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit în faţa unui funcţionar competent care atestă că declaraţiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană; în ceea ce priveşte forţa probantă a începutului de dovadă scrisă, acesta, prin el însuşi, nu este suficient pentru a face dovada între părţi; trebuie completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumţii; de exemplu, înscrisul sub semnătură privată, chiar dacă a fost recunoscut, nu are forţă probantă în ceea ce priveşte menţiunile străine de raportul juridic al părţilor; aceste menţiuni pot servi ca început de dovadă scrisă; 3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră; 4. părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună; 5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori cauză ilicită, după caz; 6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic.

§3. Prezumțiile[1] 3.1. Noțiune Potrivit art. 327 C. proc. civ., „Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut”. Prezumţia reprezintă o dublă deplasare a obiectului probei: mai întâi de la faptul generator de drepturi, necunoscut, greu sau imposibil de dovedit, la un fapt vecin şi conex cu acesta, necunoscut de asemenea, dar uşor ori mai uşor de dovedit, şi, după aceea, de la acest fapt vecin şi conex la un fapt probator (înscris, mărturie etc.)[2]. Pe această cale, din cunoaşterea faptului probator se trage mai întâi concluzia existenţei faptului vecin şi conex şi apoi din cunoaşterea acestuia se trage concluzia existenţei faptului generator de drepturi. Această dublă deplasare a obiectului probei printr-un dublu raţionament se realizează fie de legiuitor, fie de judecător, după felul prezumţiei. [1]

Pentru detalii, a se vedea GHE. DURAC, op. cit., p. 339-341. A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 616; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 121. [2]

IV. Dovada drepturilor civile (probele)

251

În definirea prezumţiilor, trebuie să se ţină seama de faptul că orice probă, cu excepţia probelor materiale, implică o operaţie de inducere a existenţei unui fapt generator de drepturi, necunoscut, din existenţa unui fapt generator probatoriu cunoscut, datorită conexităţii dintre cele două fapte. Procedeul deplasării obiectului probei de la un fapt necunoscut la un fapt cunoscut, pentru a trage apoi concluzia existenţei celui dintâi din cunoaşterea celui de-al doilea, nu este propriu prezumţiilor, ci este comun tuturor probelor, cu excepţia celor materiale[1]. În literatura juridică se apreciază fie că prezumţiile nu sunt mijloace de probă în sensul propriu al cuvântului[2], fie că – cel puţin în cazul prezumţiilor legale – trebuie să li se admită caracterul de probă indirectă[3], dar, în orice caz, prezumţiile sunt elemente valoroase ale sistemului probator, permiţând să se stabilească indirect, pe cale de inducţie şi deducţie, situaţii de fapt a căror dovadă directă ar fi greu de realizat[4].

3.2. Clasificare După izvorul lor, prezumţiile sunt de două feluri: prezumţii legale şi prezumţii judiciare sau simple, ale omului.

3.2.1. Prezumțiile legale Potrivit art. 328 C. proc. civ., „(1) Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel”. Prezumţiile legale au următoarele caracteristici: – ca număr sunt limitate, consecinţa fiind aceea că nu există prezumţie legală fără text, iar textele care stabilesc prezumţii sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse la alte cazuri; – prezumţiile legale produc o inversare a sarcinii probei, în sensul că acela ce tinde la răsturnarea prezumţiei trebuie să facă el dovada faptului generator de drepturi şi obligaţii, faptul contrar fiind socotit ca dovedit, în privinţa beneficiarului prezumţiei legale; – prezumţiile legale au o putere doveditoare diferită. Spre deosebire de prezumţiile legale, prezumţiile judiciare (art. 329 C. proc. civ.) se caracterizează prin următoarele: [1]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 616. A se vedea I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, op. cit., p. 397. [3] A se vedea A. IONAŞCU, op. cit., p. 287; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 616. [4] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 214. [2]

252

Drept civil. Partea generală. Persoanele

– sub aspectul numărului lor sunt nelimitate; – sub aspectul admisibilităţii lor sunt permise numai atunci când este permisă şi proba cu martori; – puterea lor doveditoare este lăsată la aprecierea judecătorului[1]. Prezumţiile legale se împart, după forţa lor probantă, în două categorii principale, şi anume: prezumţiile absolute (iuris et de iure), împotriva cărora, odată ce au fost stabilite, nu este admisă, în principiu, proba contrară, şi cele relative (iuris tantum), care pot fi combătute prin proba contrară (majoritatea). De exemplu, prezumţia autorităţii de lucru judecat este o prezumţie legală absolută; puterea pe care legea o acordă autorităţii lucrului judecat (art. 430-432 C. proc. civ.) are la bază prezumţia că hotărârea rămasă definitivă exprimă adevăratele raporturi dintre părţi şi este un factor de asigurare a stabilităţii sociale şi a ordinii de drept, punând definitiv capăt unui litigiu care nu se mai poate rejudeca; în vederea invocării autorităţii lucrului judecat, între cererea nouă şi hotărârea invocată trebuie să existe o triplă identitate: acelaşi obiect, aceeaşi cauză, aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate; autoritatea de lucru judecat nu este doar o prezumţie, ci şi un principiu de bază al procesului judiciar, cu multiple efecte. Prezumţii legale relative sunt, de exemplu: – prezumţia cauzei; potrivit art. 1239 alin. (2) C. civ., existenţa unei cauze valabile este prezumată până la proba contrară; astfel, cel care invocă un raport de obligaţie nu trebuie să dovedească existenţa cauzei morale şi licite, ci acela care pretinde lipsa cauzei sau caracterul ei ilicit ori imoral trebuie să facă această dovadă prin orice mijloace de probă; – prezumţia de bună-credinţă; conform art. 14 alin. (2) C. civ., buna-credinţă se prezumă până la proba contrară; cel care invocă reaua-credinţă trebuie să o dovedească[2]; – prezumţia în favoarea proprietarului imobilului; art. 579 alin. (1) C. civ. arată: „Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că este a lui, până la proba contrară”; – prezumţia de coproprietate; art. 633 C. civ. prevede: „Dacă bunul este stăpânit în comun, coproprietatea se prezumă, până la proba contrară”; – prezumţia de titlu de proprietate; art. 935 C. civ. stabileşte că „Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului”; – prezumţia timpului legal al concepţiei copilului (art. 412 C. civ., conform căruia „Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii”); timpul legal al concepţiei copilului reprezintă o prezumţie relativă, deoarece în alin. (2) al art. 412 se precizează că prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiei chiar în afara acestui interval[3]; [1]

A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 122. Idem, p. 125. [3] Această problemă a fost analizată la subiectele raportului juridic civil. [2]

IV. Dovada drepturilor civile (probele)

253

– prezumţia de paternitate; potrivit art. 414 C. civ., „(1) Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei. (2) Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”; – prezumţia de culpă; conform art. 1548 C. civ., „Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării”; – prezumţia de renunţare la moştenire; este prezumat, până la proba contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil şi fiind legal citat, nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală, prin acceptarea moştenirii sau renunţarea expresă la moştenire, în termenul de un an prevăzut la art. 1103 [art. 1112 alin. (1) C. civ.] ş.a.

3.2.2. Prezumțiile judiciare Prezumţiile judiciare sunt acelea care nu sunt stabilite prin lege, ci sunt lăsate „la luminile şi înţelepciunea judecătorului”. Potrivit art. 329 C. proc. civ., „În cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori”. Aceste prezumţii sunt nelimitate, deoarece legea permite judecătorului să folosească experienţa sa proprie, să facă uz de puterea sa de judecată şi înţelegere. Prezumţia judiciară se poate întemeia pe mijloace de probă directe, pe un început de dovadă scrisă ori pe concluziile trase din anumite situaţii, permiţând judecătorului să tragă concluzia existenţei sau inexistenţei faptului ce formează obiectul procesului. De exemplu, stabilirea paternităţii unui copil din afara căsătoriei, pe cale de acţiune în justiţie, reprezintă pentru instanţă o prezumţie că respectivul tată nu are afecţiune faţă de copil şi că, în consecinţă, cererea pentru a-i fi încredinţat lui spre creştere şi educare este determinată de motive străine intereselor copilului. Pentru a fi admisibilă proba prin prezumţii judiciare, este necesar ca: – prezumţia folosită să aibă greutate şi puterea de a naşte probabilitatea, cu alte cuvinte, să fie temeinică; – prezumţia să fie folosită numai în măsura în care este admisibilă şi proba cu martori. Prezumţiilor judiciare li se aplică toate excepţiile de la regulile restrictive ale probei testimoniale. Prezumţia judiciară se poate întemeia pe orice împrejurări probatorii directe sau indirecte, chiar şi incomplete sau incerte, precum şi pe concluziile trase de judecător din anumite situaţii[1]. [1]

A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 126; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 618.

254

Drept civil. Partea generală. Persoanele

§4. Mărturisirea[1] 4.1. Noțiunea și caracterul juridic al mărturisirii Mărturisirea este recunoaşterea de către una dintre părţi, din proprie iniţiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţia sau, după caz, apărarea şi care este de natură să producă efecte juridice împotriva autorului ei [art. 348 alin. (1) C. proc. civ.][2]. Mărturisirea se deosebeşte de explicaţiile pe care părţile le dau instanţei de judecată din propria lor iniţiativă sau la cererea acesteia, pentru că explicaţiile părţilor cuprind doar informaţii cu privire la faptele deduse judecăţii, şi nu recunoaşteri ale pretenţiilor părţii adverse. Mărturisirea are următoarele caractere juridice: – este un act unilateral de voinţă, constând în recunoaşterea pretenţiei sau a faptului afirmat de partea adversă; voinţa celui care face mărturisirea trebuie să fie conştientă şi liberă[3]; ea îşi produce efectele fără să fie nevoie să fie acceptată de partea adversă şi este, în principiu, irevocabilă; prin excepţie, art. 349 alin. (3) C. proc. civ. arată că mărturisirea judiciară poate fi revocată pentru eroare de fapt scuzabilă[4]; – este un act de dispoziţie; mărturisirea constituie un mijloc de probă împotriva autorului ei şi în favoarea celui care îşi întemeiază pretenţiile pe faptul mărturisit, astfel că, datorită consecinţelor sale grave, cel care o face trebuie să aibă capacitatea necesară pentru încheierea actelor de dispoziţie; mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoaşterea nu poate dispune [art. 349 alin. (4) C. proc. civ.]; – este un act personal, deci ea nu poate fi făcută decât de către titularul dreptului sau de un mandatar cu procură specială; – este un act expres, deoarece ea nu poate fi dedusă din tăcerea părţii; în mod excepţional, instanţa poate socoti refuzul nejustificat de a răspunde la interogatoriu ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul (art. 358 C. proc. civ.)[5] ori, în cazul [1]

Pentru detalii, a se vedea GHE. DURAC, op. cit., p. 345-348. A se vedea A. IONAŞCU, op. cit., p. 255; V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 200; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 611; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 119; M. FODOR, C.F. POPESCU, Natura juridică şi forţa probantă a mărturisirii în lumina noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 2/2016, p. 9 şi urm; M. FODOR, C.F. POPESCU, S. MIHĂILESCU-PENE, Admisibilitatea, administrarea şi indivizibilitatea mărturisirii în lumina noului Cod român de procedură civilă şi a Codului francez de procedură civilă, în Dreptul nr. 3/2016, p. 22 şi urm. [3] A se vedea I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, op. cit., p. 389. [4] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 119; V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 201; J. KOCSIS, op. cit., p. 41-41. [5] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 201; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 119. [2]

IV. Dovada drepturilor civile (probele)

255

refuzului de a răspunde la interogatoriul în legătură cu deţinerea sau existenţa unui înscris, instanţa va putea socoti ca dovedite afirmaţiile făcute cu privire la conţinutul acelui înscris de partea care a cerut înfăţişarea (art. 295 C. proc. civ.).

4.2. Felurile mărturisirii Conform art. 348 alin. (2) C. proc. civ., mărturisirea este de două feluri: judiciară şi extrajudiciară. Mărturisirea este judiciară atunci când îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: – este făcută în cadrul procesului în care este invocată ca mijloc de probă; – este făcută în faţa instanţei, în timpul şedinţei de judecată, fie din proprie iniţiativă, fie prin intermediul interogatoriului. Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, indiferent dacă a fost făcută personal sau prin mandatar cu procură specială [art. 349 alin. (1) C. proc. civ.]. Aceasta înseamnă că, dacă una dintre părţi mărturiseşte un fapt, partea adversă nu mai are sarcina, ce îi revine potrivit legii, de a-l proba. Orice mărturisire care nu îndeplineşte cumulativ cele două condiţii ale mărturisirii judiciare este o mărturisire extrajudiciară. Mărturisirea este extrajudiciară când are loc, de exemplu, în faţa procurorului, când este cuprinsă într-un proces-verbal încheiat de un executor judecătoresc, când reiese dintr-o cerere adresată unei instituţii publice, când este cuprinsă într-un testament ori într-o scrisoare; se consideră mărturisiri extrajudiciare şi cele făcute în faţa unei instanţe necompetente din punctul de vedere al competenţei materiale, precum şi cele făcute în acelaşi proces, dar cu privire la probleme străine de proces. Mărturisirea extrajudiciară se poate face oral (verbal) sau în scris. Mărturisirea extrajudiciară verbală, potrivit art. 350 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi folosită ca mijloc de probă în cazurile în care proba cu martori nu este admisibilă. Mărturisirea extrajudiciară făcută în scris poate fi folosită în orice proces. Existenţa şi cuprinsul ei se dovedesc prin însuşi înscrisul în care este cuprinsă, cu o putere doveditoare corespunzătoare acestuia. Aşa, de exemplu, o mărturisire extrajudiciară cuprinsă într-un înscris autentic nu va putea fi combătută în ceea ce priveşte existenţa şi cuprinsul ei, decât în condiţiile în care poate fi combătut un înscris autentic. Mărturisirea extrajudiciară este lăsată la aprecierea judecătorului. De regulă, faptul recunoscut de către partea adversă corespunde realităţii; dacă instanţa are îndoieli cu privire la sinceritatea mărturisirii, considerând că se urmăreşte fraudarea legii sau a intereselor unor terţi, o poate înlătura ca probă[1]. [1]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 614.

256

Drept civil. Partea generală. Persoanele

4.3. Interogatoriul Interogatoriul este mijlocul procedural de administrare a probei mărturisirii; în afară de mărturisirea spontană, mărturisirea este, de cele mai multe ori, provocată prin intermediul interogatoriului[1]. Interogatoriul constă în întrebări referitoare la fapte personale, pertinente şi concludente [2], adică de natură să conducă la soluţionarea procesului (art. 351 C. proc. civ.). În urma luării interogatoriului pot să apară mai multe situaţii[3]. Dacă partea se prezintă şi recunoaşte faptele despre care este întrebată, are loc o mărturisire, care poate fi simplă, calificată sau complexă. Mărturisirea este simplă atunci când conţine o recunoaştere fără rezerve sau adaosuri a faptului pretins de partea adversă, care a propus interogatoriul; de exemplu, „Recunoşti că ai primit suma de 5.000 euro, ca preţ pentru lucrul vândut?” „Da, recunosc”. Mărturisirea este calificată când partea, după ce recunoaşte faptul asupra căruia este interogată, adaugă elemente sau împrejurări în legătură directă cu acest fapt, care îi schimbă urmările juridice, făcând ca răspunsul să fie negativ; de exemplu, „Recunoşti că ai primit suma de 5.000 euro, ca preţ pentru lucrul vândut?” „Da, am primit 5.000 euro, dar nu ca preţ, ci ca restituire a unui împrumut”. Mărturisirea este complexă când partea recunoaşte faptul cu privire la care este interogată, dar adaugă un alt fapt, legat de cel din întrebare şi ulterior acestuia, care limitează sau înlătură efectele mărturisirii primului fapt; de exemplu, „Recunoşti că ai primit suma de 5.000 euro, ca preţ pentru lucrul vândut?” „Da, dar i-am împrumutat-o părţii adverse în aceeaşi zi”. Mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului ei decât în cazurile în care cuprinde fapte distincte care nu au legătură între ele [art. 349 alin. (2) C. proc. civ.]; aceasta înseamnă că mărturisirea este indivizibilă. Regula indivizibilităţii mărturisirii se aplică de către instanţă în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte[4]. Dacă partea dă răspunsuri negative sau echivoce, se administrează alte probe. Dacă partea este legal citată şi nu se prezintă sau se prezintă, dar refuză să răspundă la interogatoriu, instanţa poate considera că partea a făcut o mărturisire deplină sau că există un început de dovadă scrisă. [1]

Interogatoriul este reglementat în art. 351-358 C. proc. civ. A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 204. [3] A se vedea I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, op. cit., p. 392-393; A. IONAŞCU, op. cit., p. 280-283; V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 204-206; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 120-121. [4] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 205; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 614-615; G. BOROI, op. cit., p. 138-141. [2]

IV. Dovada drepturilor civile (probele)

257

§5. Exper za Expertiza[1] este un mijloc de probă la care recurge instanţa de judecată în cazul în care, pentru stabilirea adevărului obiectiv, este nevoie de clarificarea unor împrejurări de fapt, pentru a căror rezolvare se cer cunoştinţe de specialitate din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei etc., pe care judecătorul nu le are[2]. În acest scop, se recurge la părerea unor experţi, care întocmesc rapoarte de expertiză, pe baza unei activităţi de cercetare concretă a cazului şi a aplicării unor date de specialitate[3]. Se dispune efectuarea unei expertize de către instanţă, din oficiu sau la cererea părţilor, ori de câte ori este nevoie de părerea unor specialişti. Există cazuri când expertiza este declarată de lege obligatorie, sub sancţiunea anulării hotărârii judecătoreşti. Astfel, de exemplu, în cazul înregistrării tardive a naşterii, este necesară o expertiză medico-legală pentru stabilirea vârstei copilului; în cazul punerii sub interdicţie judecătorească a unei persoane, se cere o expertiză psihiatrică[4] etc. Expertiza nu are forţă probantă absolută, concluziile sale fiind lăsate la libera apreciere a instanţei de judecată[5]. Când instanţa înlătură concluziile experţilor, va fi obligată să argumenteze. Dacă raportul de expertiză nu este de natură să contribuie la formarea convingerii instanţei, fie că nu este complet, fie că nu este suficient de concludent şi de bine documentat, atunci instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor, poate dispune întregirea expertizei sau efectuarea unei contraexpertize[6]. Raportul de expertiză se apreciază de către instanţa de judecată în coroborare cu totalitatea probelor administrate, şi nu în mod izolat. De asemenea, raportul de expertiză este pus în discuţia părţilor, din care se pot desprinde lipsurile şi calităţile sale, veridicitatea sa, elementele care pot contribui la aprecierea raportului de către instanţă.

§6. Mijloacele materiale de probă Potrivit art. 341 C. proc. civ., mijloacele materiale de probă sunt lucrurile care, prin însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează, servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluţionarea procesului. De asemenea, sunt mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile, [1]

Expertiza este reglementată în art. 330-340 C. proc. civ. Pentru detalii, a se vedea GHE. DURAC, op. cit., p. 341-343. [2] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 127. [3] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 207. [4] Idem, p. 208; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 127. [5] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 619. [6] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 130.

258

Drept civil. Partea generală. Persoanele

filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri. De exemplu, un înscris poate avea o dublă valoare probatorie; el poate reprezenta un înscris, în sens de instrumentum probationis, din care rezultă existenţa unui raport juridic, şi o probă materială, „în măsura în care, pe lângă conţinutul său, interesează şi forma sa exterioară, hârtia pe care s-a scris, cerneala cu care s-a scris, eventualele ştersături sau adăugiri ori chiar existenţa lui într-un anumit loc sau în posesia unei anumite persoane (de exemplu, în procedura verificării falsului, dispoziţiile art. 305 C. proc. civ. se referă la înscris ca mijloc material de probă)”[1].

§7. Cercetarea la fața locului Cercetarea la faţa locului[2] constă în examinarea de către instanţa de judecată, la faţa locului, a situaţiei obiectului litigiului. Cercetarea la faţa locului poate fi dispusă din oficiu sau la cererea uneia dintre părţi, atunci când instanţa apreciază că cercetarea este necesară pentru lămurirea procesului [art. 345 alin. (1) C. proc. civ.]. Astfel, probele materiale sunt cercetate în mod direct de către instanţa de judecată, fie la sediul acesteia, atunci când pot fi aduse, fie prin deplasarea instanţei la faţa locului, când ele sunt imobile sau chiar mobile, dacă din cauza volumului sau a greutăţii lor nu pot fi deplasate[3]. În practică, instanţa poate descinde la faţa locului pentru a face o cercetare directă în procese privind servituţi, grăniţuiri, degradări de imobile, spaţiu locativ etc.[4] Cercetarea la faţa locului nu constituie un mijloc de probă prin ea însăşi, ci reprezintă un mijloc de administrare a unei probe materiale, care nu poate fi înfăţişată instanţei[5]. Rezultatul cercetării la faţa locului se consemnează într-un proces-verbal, care se depune la dosar[6].

[1]

A se vedea V. DĂNĂILĂ, op. cit., p. 135. Cercetarea la faţa locului este reglementată în art. 345-347 C. proc. civ. [3] A se vedea A. IONAŞCU, op. cit., p. 233; I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, op. cit., p. 385. [4] A se vedea V. DĂNĂILĂ, op. cit., p. 139. [5] A se vedea M. TĂBÂRCĂ, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 598. [6] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 212-213; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 130; G. BOROI, op. cit., p. 150. [2]

Capitolul al V-lea. Prescripția ex nc vă Secțiunea 1. Considerații generale §1. Noțiune Conform art. 2500 C. civ.: „(1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz”. Noţiunea de „drept la acţiune”[1] are două sensuri: – un sens material, prin care se înţelege posibilitatea pe care o are titularul unui drept subiectiv civil de a obţine realizarea lui şi executarea obligaţiei corelative de către subiectul pasiv, cu ajutorul forţei de constrângere a statului; – un sens procesual, prin care se înţelege posibilitatea oricărei persoane de a sesiza instanţa de judecată în vederea ocrotirii unui drept, adică dreptul la intentarea acţiunii. Dreptul la acţiune în sens procesual nu se poate stinge prin prescripţie, deoarece face parte din dreptul de petiţionare consacrat şi garantat prin art. 51 din Constituţia României[2]; oricine este îndreptăţit să se adreseze oricând instanţelor de judecată, cu orice cerere; deci dreptul la acţiune în sens procesual este imprescriptibil. Dreptul la acţiune în sens material este însă prescriptibil în termenul stabilit de lege. Întrucât noţiunea de drept la acţiune a făcut obiectul unor controverse în literatura de specialitate, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil[3], controversa a fost soluţionată în reglementarea actuală prin definirea prescripţiei extinctive ca fiind stingerea dreptului material la acţiune, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. [1]

Pentru detalii, a se vedea GHE. DURAC, op. cit., p. 65 şi urm. Pentru detalii, a se vedea M.N. BALAN, op. cit., p. 414. [3] Dacă prescripţia extinctivă constă în stingerea dreptului la acţiune, s-a pus problema ce se stinge prin prescripţie: numai dreptul material la acţiune, astfel încât dreptul procesual să supravieţuiască, sau însuşi dreptul subiectiv civil; părerile autorilor au fost împărţite; a se vedea, în acest sens, E. SAFTA-ROMANO, GH. BELEIU, C.A. MOARCĂŞ, Probleme – teoretice şi practice – actuale din domeniul prescripţiei extinctive, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 113, p. 128-129; G. BOROI, op. cit., p. 284-288. [2]

260

Drept civil. Partea generală. Persoanele

§2. Sediul materiei Prescripţia extinctivă este reglementată în Codul civil (art. 2500-2544)[1]. Codul civil cuprinde dispoziţii generale, care se aplică în toate cazurile; astfel, prin drept material la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă [art. 2500 alin. (2) C. civ.]. Spre deosebire de vechea reglementare (Decretul nr. 167/1958), care trata, alături de dreptul la acţiune, şi dreptul la executarea silită, combinând astfel două instituţii care aparţin unor ramuri de drept diferite (şi anume dreptului civil, respectiv dreptului procesual civil), Codul civil în vigoare analizează doar prescripţia dreptului la acţiune; de prescripţia dreptului la executarea silită urmează să se ocupe dreptul procesual civil[2]. Conform art. 2516 alin. (2) C. civ., „Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale ori a unui titlu executoriu este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă, afară de cazul în care acestea din urmă ar fi neîndestulătoare”. Prevederile Codului civil în materia prescripţiei extinctive reprezintă dreptul comun, aşa cum se exprimă legiuitorul în art. 2516 alin. (1). Prin urmare, atunci când Codul de procedură civilă nu acoperă o situaţie juridică ce se naşte în domeniul prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, se aplică dreptul comun, adică dispoziţiile Codului civil din materia prescripţiei extinctive[3].

§3. Caracterul normelor În vechea reglementare, normele juridice aplicabile prescripţiei extinctive erau imperative. Aceasta înseamnă că nu se putea deroga prin convenţie de [1]

Pentru o privire generală asupra prescripţiei extinctive în Codul civil, a se vedea N.H. ŢIŢ, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă (la art. 2500-2556), în COLECTIV, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 917-1013; V. TERZEA, Comentariu (la art. 2500-2556), în FL.A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), op. cit., p. 2501-2554; a se vedea şi I.M. COSTEA, Corelaţii privind prescripţia extinctivă în Codul de procedură fiscală, Codul civil şi noul Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 12/2012. [2] Această necesitate a delimitării celor două feluri de prescripţie a fost observată în literatura de specialitate de-a lungul timpului, făcându-se propuneri de lege ferenda; a se vedea, în acest sens, GH. BELEIU, op. cit., p. 237-238. [3] Unii autori consideră că prescripţia dreptului de a obţine executarea silită este o instituţie de drept material, şi nu una de drept procesual: „ Executarea silită nu este altceva decât o formă de manifestare a acţiunii civile, aşa cum este aceasta definită la art. 29 C. proc. civ., iar prescripţia dreptului de a obţine executarea silită este sinonimă conceptual cu prescripţia dreptului material la acţiune, cu referire la acţiunea executorie” (N.H. ŢIŢ, Executarea silită. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 283-285); în acelaşi sens, M. NICOLAE, Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită în dreptul civil român, în R.R.D.P. nr. 2/2015, p. 122.

V. Prescripţia extinctivă

261

la normele prescripţiei extinctive şi că organul de jurisdicţie avea obligativitatea aplicării din oficiu a normelor privind prescripţia extinctivă[1]. Prescripţia extinctivă era deci o instituţie de ordine publică. În noul Cod civil se renunţă la această abordare, cel puţin în parte, şi se revine la prevederile Codului civil din 1864, într-o formă modificată. Noul cod optează pentru îmbinarea normelor dispozitive (a) cu normele imperative (b)[2]; astfel, prin norme dispozitive este reglementată problema invocării prescripţiei, a duratei termenelor şi a cursului prescripţiei, iar prin norme imperative problema derogării de la prevederile legale referitoare la prescripţia extinctivă în cazul anumitor acţiuni şi în ceea ce priveşte prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acţiunii civile. a) Pornind de la principiul disponibilităţii părţilor în dreptul civil, art. 2512 C. civ. prevede: „(1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă. (2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu (s.n.). (3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale”. Rezultă de aici că normele prescripţiei se aplică numai atunci când cel interesat le invocă. Cel interesat este, de regulă, pârâtul; mai pot invoca prescripţia, conform art. 2514 C. civ., şi alte persoane, şi anume codebitorii şi fideiusorii, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunţat la ea, precum şi creditorii celui interesat sau orice altă persoană interesată. În plus, prescripţia nu operează de plin drept [art. 2506 alin. (1) C. civ.] şi nici din oficiu. Dreptul de a invoca prescripţia reprezintă un drept potestativ, distinct de dreptul subiectiv civil, pentru a cărui ocrotire se apelează la forţa coercitivă a statului[3]. El poate fi exercitat sau se poate renunţa la el[4]. Instanţa nu poate aplica prescripţia din oficiu. Mai mult, nu poate pune în discuţia părţilor excepţia prescriptibilităţii acţiunii, deoarece, pe de o parte, este o excepţie personală, şi nu una de ordine publică, iar, pe de altă parte, se opune principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil[5]. Prescripţia nu poate fi invocată oricând în cursul procesului civil; ea este o excepţie de fond, care poate fi invocată numai în primă instanţă. Conform art. 2513 C. civ., „Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt [1]

A se vedea, în acest sens, GH. BELEIU, op. cit., p. 238-239. În acelaşi sens, a se vedea N.H. ŢIŢ, Executarea silită ..., p. 286-287. [3] Pentru o analiză detaliată a problemei, a se vedea I. REGHINI, Reflecţii privitoare la modul în care operează prescripţia extinctivă în reglementarea Codului civil, în Dreptul nr. 9/2012, p. 26 şi urm. [4] A se vedea M. NICOLAE, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 1159. [5] A se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1159. [2]

262

Drept civil. Partea generală. Persoanele

legal citate”[1]. Dacă pârâtul a renunţat la prescripţie, invocarea ei este lipsită de obiect, dreptul lui de a opta între a invoca sau nu prescripţia fiind stins[2]. În noul Cod civil se dă posibilitatea celui în folosul căruia curge prescripţia să poată renunţa la ea[3]. Conform art. 2507 C. civ., „Nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită”. Posibilitatea de a renunţa era prevăzută şi în Codul civil din 1864, dar privea doar prescripţia deja împlinită (art. 1838)[4]. Era prohibită renunţarea anticipată la o prescripţie neîndeplinită[5]. Conform noului Cod civil, efectul este acelaşi, fie că se renunţă la o prescripţie deja împlinită sau în cursul ei, la termenul scurs până în momentul renunţării, şi anume începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel (dreptul la acţiune nu devine imprescriptibil prin renunţare[6]); practic, este vorba de o întrerupere a cursului prescripţiei sau de o amânare a începerii curgerii ei, prin recunoaşterea dreptului pretins[7] (art. 2510 şi art. 2537 pct. 1 C. civ.). Renunţarea poate fi expresă sau tacită, dar neîndoielnică; ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce (art. 2508 C. civ.). Renunţarea este expresă atunci când cel în folosul căruia curge prescripţia declară că renunţă la beneficiul prescripţiei, fiind fără relevanţă dacă acesta se obligă să execute şi obligaţia care îi revine[8]. Renunţarea tacită poate rezulta din plata parţială a datoriei, a dobânzilor sau a penalităţilor, din constituirea de garanţii reale în beneficiul creditorului, din neinvocarea prescripţiei în faţa instanţei ş.a.[9] Există şi persoane care nu pot renunţa la prescripţie, deoarece acest lucru nu ar fi în interesul lor; conform art. 2509 C. civ., cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga nu poate renunţa la prescripţie[10]. Renunţarea îşi produce efectele numai în privinţa celui care a făcut-o; ea nu poate fi invocată împotriva codebitorilor solidari sau codebitorilor unei obligaţii indivizibile ori împotriva fideiusorilor (art. 2511 C. civ.). Spre deosebire de vechea reglementare, potrivit căreia „Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă” [art. 1 alin. (3) din [1]

Pentru comparaţie, a se vedea art. 1842 C. civ. 1864. A se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1160. [3] Regulile referitoare la renunţarea la prescripţia dreptului material la acţiune sunt aplicabile şi în cazul renunţării la prescripţia dreptului de a obţine executarea silită (N.H. ŢIŢ, Executarea silită…, p. 298 şi urm.). [4] Abrogat implicit prin Decretul nr. 167/1958. [5] A se vedea M.B. CANTACUZINO, op. cit., p. 493. [6] A se vedea N. ŢĂNDĂREANU, Prescripţia extinctivă prin prisma prevederilor noului Cod civil (Legea nr. 287/2009), Partea I, în R.R.D.J. nr. 6/2011, p. 176. [7] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. II, p. 403. [8] A se vedea G.C. FRENŢIU, Comentariile Codului civil. Prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 23. [9] Ibidem. [10] Nu pot renunţa, în mod valabil, minorii, interzişii etc.; idem, p. 403. [2]

V. Prescripţia extinctivă

263

Decretul nr. 167/1958], noul Cod civil permite modificarea convenţională a termenului de prescripţie, precum şi cursul prescripţiei, putându-se modifica şi cauzele de suspendare ori de întrerupere a prescripţiei extinctive. Astfel, potrivit art. 2515 alin. (3) C. civ., în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz. Deşi părţile pot reduce sau mări termenele de prescripţie pe cale convenţională, prin acord expres, noua durată a acestora este fixată de lege în anumite limite: noua prescripţie nu poate fi mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani sau mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani [art. 2515 alin. (4) C. civ.]. Fixarea acestor limite imperative are ca scop asigurarea unui termen minim, pentru ca introducerea unei cereri de chemare în judecată să fie utilă şi efectivă[1], precum şi a unei limite maxime, astfel încât părţile să nu stabilească prin convenţia lor un termen atât de lung, încât să facă practic imprescriptibilă acţiunea civilă sau să se ivească dificultăţi în administrarea probelor[2]. Părţile pot stabili, prin acordul lor, o altă dată de la care începe să curgă prescripţia, care considerăm că trebuie să fie ulterioară celei stabilite în norma supletivă, altfel ea poate avea ca efect suprimarea dreptului la acţiune. De asemenea, fixarea unei date de la care începe să curgă prescripţia considerăm că nu poate să depăşească anumite limite maxime, pe care legiuitorul nu le stabileşte în acest caz, deoarece, în caz contrar, se poate ajunge la situaţia în care dreptul la acţiune devine imprescriptibil; chiar dacă termenul de prescripţie nu este modificat, începutul prescripţiei este amânat la infinit, creându-se incertitudine şi nesiguranţă în circuitul civil. Pe cale convenţională pot fi modificate şi cauzele legale de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive. De exemplu, în art. 2532 pct. 1 C. civ. se prevede că prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, se suspendă între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt; soţii pot conveni ca prescripţia să se suspende şi în situaţia în care sunt separaţi în fapt[3]. b) Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege [art. 2515 alin. (1) C. civ.]. Conform art. 2515 alin. (2), „Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă”. Această normă imperativă arată că legiuitorul a considerat că ordinea publică este interesată în funcţionarea prescripţiei [1]

A se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1154. A se vedea şi N.H ŢIŢ, Executarea silită..., p. 290. [3] Idem, p. 1155. [2]

264

Drept civil. Partea generală. Persoanele

extinctive, şi nu în înlăturarea ei, a dispariţiei prescripţiei în practică[1]. Prin urmare, se respectă principiul libertăţii contractuale a părţilor în materia prescripţiei extinctive, cu condiţia ca aceasta să nu afecteze ordinea publică, normele imperative şi bunele moravuri[2]. Acelaşi text al art. 2515 C. civ. conţine în alin. (5) o altă normă imperativă, potrivit căreia părţile nu pot deroga de la termenele de prescripţie şi nici nu pot încheia convenţii cu privire la începutul prescripţiei sau referitoare la cauzele de suspendare ori de întrerupere în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici în cazul acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului. Drepturile la acţiune de care părţile nu pot să dispună sunt, printre altele: dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii absolute [art. 2502 alin. (2) pct. 3], deoarece este de ordine publică, urmăreşte ocrotirea unui interes general; drepturile la acţiunile privind starea şi capacitatea persoanelor, deoarece, aşa cum prevede art. 29 C. civ., „(1) Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. (2) Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu”; drepturile la acţiunile privitoare la filiaţie, deoarece, aşa cum prevede art. 437 C. civ., nu se poate renunţa la acţiunile privind filiaţia, deci reprezintă drepturi de care părţile nu pot să dispună[3]. Interdicţia clauzelor derogatorii de la normele care reglementează prescripţia extinctivă în cazul contractelor de adeziune, de asigurare şi al acelora în care o parte este consumatorul are ca scop protejarea părţii slabe în aceste contracte de eventualele abuzuri ale profesioniştilor. Sancţiunea nerespectării normelor imperative referitoare la convenţiile părţilor în materia prescripţiei extinctive este nulitatea absolută. Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor art. 2515 C. civ. este lovită de nulitate absolută.

§4. Natura juridică A stabili natura juridică a prescripţiei extinctive înseamnă a răspunde la întrebarea: ce este pentru dreptul civil prescripţia dreptului la acţiune[4]? Prescripţia extinctivă în dreptul civil are natura juridică a unei sancţiuni civile, prin efectul căreia titularul neglijent al dreptului subiectiv civil pierde o parte din mijloacele juridice de ocrotire a dreptului său, nevalorificat în termenul stabilit [1]

A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. II, p. 403. A se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1153; a se vedea şi G.C. FRENŢIU, Comentariile Codului civil..., p. 31-32. [3] A se vedea şi M. NICOLAE, Tratat..., p. 1154. [4] A se vedea, în acest sens, GH. BELEIU, op. cit., p. 240. [2]

V. Prescripţia extinctivă

265

de lege. Astfel, trecerea timpului[1] conduce la stingerea dreptului material la acţiune. Dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă nu mai pot fi apărate prin acţiune în justiţie, deci cu ajutorul forţei coercitive a statului, ci se transformă din drepturi şi obligaţii perfecte în imperfecte sau naturale[2].

§5. Funcțiile prescripției ex nc ve[3] Principala funcţie a prescripţiei extinctive constă în asigurarea stabilităţii şi securităţii circuitului civil. Atât timp cât un drept subiectiv civil nu este exercitat, iar obligaţia corelativă nu este îndeplinită, asupra existenţei şi valabilităţii dreptului, respectiv a obligaţiei există incertitudine; de aici rezultă forţa stimulatoare a prescripţiei extinctive. Existenţa prescripţiei extinctive îl determină pe titularul dreptului să acţioneze, să iasă din pasivitate, deoarece altfel el este sancţionat, nemaiputând apela la forţa coercitivă a statului pentru ocrotirea dreptului său; de aici rezultă funcţia sancţionatoare a prescripţiei extinctive. Pe măsura trecerii timpului, probele care trebuie administrate pentru dovada existenţei dreptului pretins în faţa instanţei de judecată sunt mai nesigure şi mai greu de administrat (martorii decedează, înscrisurile se pierd, sunt distruse etc.); de aici reiese funcţia de consolidare a raporturilor juridice civile. De exemplu, A îi împrumută lui B 5.000 lei pentru două luni. La împlinirea termenului, obligaţia lui B de a restitui împrumutul trebuie îndeplinită, adică creanţa devine scadentă şi exigibilă; A are dreptul de a-şi recupera creanţa fie pe cale amiabilă, fie apelând la forţa de constrângere a statului. Cât timp? Nu la infinit; legea stabileşte un termen de prescripţie extinctivă în care A poate apela la forţa coercitivă a statului, care este de 3 ani; după această dată, dreptul material la acţiune al lui A se stinge prin prescripţie.

§6. Efectul prescripției ex nc ve Dreptul la acţiune are un sens material şi unul procesual. Potrivit Codului civil, prin prescripţia extinctivă se stinge doar dreptul material la acţiune (art. 2500). Dreptul procesual la acţiune nu se stinge, este imprescriptibil, el făcând parte din dreptul de petiţionare garantat de Constituţie. Deci, chiar dacă termenul de prescripţie s-a împlinit, titularul dreptului subiectiv civil poate sesiza instanţa de judecată, solicitând apărarea dreptului său. Este posibil să se dove[1] Trecerea timpului în dreptul civil poate avea două consecinţe diametral opuse: o consecinţă extinctivă, adică stingerea dreptului material la acţiune, şi o consecinţă achizitivă, adică dobândirea unui drept prin prescripţia achizitivă sau uzucapiune, în condiţiile stabilite de lege. [2] A se vedea GH. BELEIU, op. cit., p. 241. [3] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 212.

266

Drept civil. Partea generală. Persoanele

dească în cursul procesului că a intervenit o cauză de suspendare a prescripţiei, de întrerupere a ei ori că au existat motive temeinice pentru care cererea de chemare în judecată nu a fost introdusă în termenul de prescripţie, care să justifice repunerea în termen. De asemenea, dreptul subiectiv civil nu se stinge prin prescripţie. Dreptul subiectiv civil supravieţuieşte (împreună cu obligaţia corelativă), fără a mai fi înzestrat însă cu un drept la acţiune în sens material, care să îi asigure ocrotirea. Dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă devin imperfecte, naturale, putând fi protejate numai pe cale de excepţie, nu şi pe cale de acţiune[1]. Faptul că dreptul subiectiv supravieţuieşte reiese din art. 2506 C. civ., care în alin. (2) prevede că, după împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei, ceea ce înseamnă că titularul dreptului nu mai poate apela la forţa coercitivă a statului pentru realizarea dreptului său. Conform alin. (3), cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit. În plus, alin. (4) arată că recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.

§7. Principiile efectului prescripției ex nc ve[2] a) Dreptul la acţiune fiind un drept principal, prin stingerea lui se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, cum ar fi dobânzi, garanţii reale sau personale; se aplică regula conform căreia accesoriul urmează soarta principalului [art. 2503 C. civ.[3]]. Articolul 2504 alin. (1) C. civ. instituie şi o excepţie[4] în ceea ce priveşte acţiunea ipotecară, în sensul că prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea [1]

A se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1156. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 286-288; GH. BELEIU, op. cit., p. 246-247; O. UNGUREANU, op. cit., p. 215. [3] Articolul 2503 C. civ.: „(1) Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. (2) În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate. (3) Dispoziţiile alin. (2) nu sunt aplicabile în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar”. [4] Această excepţie nu exista în vechea reglementare; potrivit art. 1746 şi urm. C. civ. 1864, acţiunea ipotecară era prescriptibilă; a se vedea şi M. NICOLAE, Tratat..., p. 369. [2]

V. Prescripţia extinctivă

267

ipotecară[1]. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri şi doar în vederea acoperirii debitului principal, nu şi a accesoriilor acestuia. Excepţia referitoare la acţiunea ipotecară nu se aplică deci prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat [art. 2504 alin. (2) C. civ.]. Faptul că acţiunea ipotecară reprezintă o excepţie de la regula accesoriul urmează soarta principalului se întemeiază pe caracterul real al ipotecii şi pe caracterul relativ autonom al acesteia faţă de creanţa garantată. Ipoteca imobiliară, de exemplu, se stinge numai prin radierea din cartea funciară (sau prin pieirea totală a bunului), aşa cum prevede art. 2428 alin. (1) C. civ. Astfel, creditorul ipotecar se poate opune oricând la radiere, atât timp cât creanţa sa nu a fost îndestulată[2]. Acţiunea ipotecară este deci imprescriptibilă[3]. Regula accesoriul urmează soarta principalului poate fi ilustrată cu următorul exemplu: X îi împrumută lui Y 100 milioane lei la 1 februarie 2005, cu obligaţia lui Y de a restitui împrumutul la 1 februarie 2006 şi cu obligaţia de a plăti 3% dobânda lunară din ziua încheierii contractului. Dacă la termenul stipulat pentru restituirea împrumutului Y nu îl restituie, X are 3 ani la dispoziţie să îl cheme în judecată (până la 1 februarie 2009); dacă nu îl cheamă în judecată, se stinge dreptul principal la acţiune şi, prin urmare, se stinge şi dreptul accesoriu, adică dreptul la acţiune cu privire la plata dobânzilor. b) În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie diferită [art. 2503 alin. (2) C. civ.]; de exemplu, dobânzi, chirii, arende, rente viagere etc. De exemplu, dacă în speţa de mai sus X îl cheamă în judecată pe Y la 1 decembrie 2008, el nu va putea primi şi dobânzile din perioada 1 februarie 2005-1 decembrie 2005, pentru că acestea s-au prescris; dar pentru perioada următoare va putea solicita şi dobânzile. Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar [art. 2503 alin. (3) C. civ.]. De exemplu, dacă în cazul unui contract de vânzare părţile convin ca plata preţului să se facă în rate, nu înseamnă că pentru plata fiecărei rate curge o prescripţie diferită, deoarece plata în rate reprezintă o modalitate de plată a preţului, şi nu prestaţii de [1] Considerăm că textul nu poate fi aplicat şi unei alte garanţii reale, deoarece stabileşte o excepţie şi excepţiile sunt de strictă interpretare (a se vedea şi art. 10 C. civ.); pentru o părere contrară, a se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1157. [2] A se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1157. [3] Se poate pune însă întrebarea care este obiectul acţiunii ipotecare, dacă, potrivit art. 2431 C. civ., contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii. În literatura juridică s-a afirmat că nu este vorba de o veritabilă acţiune ipotecară, ci de dreptul de a executa ipoteca (a se vedea N.H. ŢIŢ, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă.., p. 932).

268

Drept civil. Partea generală. Persoanele

sine stătătoare[1]; astfel, dacă nu este executată obligaţia de plată a preţului, prescripţia dreptului la acţiune pentru plata preţului este una, neoperând prescripţii diferite pentru plata fiecărei rate de preţ.

Secțiunea a 2-a. Domeniul prescripției ex nc ve Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective civile care intră sub incidenţa prescripţiei[2]; aceasta înseamnă că, pentru a stabili care este domeniul de aplicare a prescripţiei trebuie să se determine care drepturi subiective civile sunt supuse prescripţiei extinctive şi care nu. Pentru aceasta se utilizează două criterii[3]: – natura drepturilor subiective civile, în funcţie de care se face distincţie între domeniul prescripţiei în materia drepturilor patrimoniale (drepturile de creanţă, drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii) şi materia drepturilor nepatrimoniale; – actul normativ care reglementează prescripţia, în funcţie de care se face distincţie între domeniul prescripţiei reglementate de Codul civil şi de alte acte normative.

§1. Domeniul prescripției extinctive în cadrul drepturilor patrimoniale 1.1. Drepturile de creanță În principiu, drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice licite sau ilicite) sunt supuse prescripţiei extinctive. Conform art. 2501 alin. (1) C. civ., drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive (dacă prin lege nu se dispune altfel); o categorie a drepturilor patrimoniale este cea a drepturilor de creanţă, deci şi acţiunile privind drepturile de creanţă sunt prescriptibile[4]. De la această regulă pot exista şi excepţii, când acţiuni personale pot fi imprescriptibile; de exemplu, art. 2237 C. civ. prevede: „Drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice care se constituie la asigurările de viaţă pentru obligaţii de plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripţiei”[5]. [1]

A se vedea şi M. NICOLAE, Tratat..., p. 1158. A se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 298. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 290. [4] Această regulă reieşea, în vechea reglementare, din art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 21 din Decretul nr. 167/1958, precum şi din alte dispoziţii ale Decretului nr. 167/1958 sau cuprinse în legi speciale. [5] A se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1162-1163; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 299. [2]

V. Prescripţia extinctivă

269

1.2. Drepturile reale accesorii Drepturile reale accesorii sunt garanţii ale drepturilor de creanţă. Cum drepturile de creanţă sunt prescriptibile, şi drepturile accesorii lor sunt prescriptibile[1]. Potrivit art. 2503 alin. (1) C. civ., odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.

1.3. Drepturile reale principale Regula este că drepturile reale principale sunt imprescriptibile. Aceasta înseamnă că dreptul material la acţiune, prin care se urmăreşte apărarea unui drept real principal, nu se prescrie, indiferent de timpul scurs. În art. 2502 alin. (1) C. civ. se prevede că dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp. Acţiunile prin care se urmăreşte protecţia drepturilor reale principale se numesc acţiuni reale. Sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale: – acţiunea în revendicare[2] imobiliară sau mobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate publică, indiferent că titularul este statul sau o unitate administrativ-teritorială [art. 861 combinat cu art. 563 alin. (2) C. civ. şi art. 136 alin. (2) din Constituţia României]; – acţiunea în revendicare imobiliară şi mobiliară[3] întemeiată pe dreptul de proprietate privată [art. 563 alin. (2) C. civ.]; această acţiune poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii, în cazul bunurilor imobile ori mobile (art. 928, art. 929, art. 930-934, art. 939 C. civ.), sau prin invocarea de către pârât a posesiei de bună-credinţă a bunului mobil revendicat [art. 937 alin. (1) C. civ.]; – acţiunea în partaj (art. 669 C. civ.); – acţiunea negatorie, adică acţiunea prin care proprietarul unui bun cheamă în judecată pe cel care pretinde că este titularul unui drept real (altul decât dreptul de proprietate) asupra bunului respectiv, contestând existenţa acestuia (art. 564 C. civ.); prin acţiunea negatorie se urmăreşte apărarea dreptului de proprietate, deci are acelaşi regim cu acţiunea în revendicare; – acţiunea confesorie, prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie; prin acţiunea confesorie de superficie reclamantul urmăreşte apărarea [1]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 642. În vechea reglementare nu exista o normă juridică ce să prevadă că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă. Deoarece dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, se admitea în literatura şi în practica judiciară că acţiunea prin care acest drept este ocrotit nu este supusă prescripţiei. A se vedea, în acest sens, I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 641; M. NICOLAE, Tratat..., p. 338 şi urm. [3] Pentru detalii referitoare la acţiunea în revendicare, a se vedea D.C. TUDURACHE, Acţiunea…, p. 120-132. [2]

270

Drept civil. Partea generală. Persoanele

unui dezmembrământ al dreptului de proprietate; ea poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar şi împotriva proprietarului terenului (art. 696 C. civ.); – acţiunea în grăniţuire, adică acţiunea prin care proprietarul unui teren, în contradictoriu cu proprietarul terenului vecin, solicită instanţei să determine prin semne exterioare întinderea celor două terenuri învecinate; prin acţiunea în grăniţuire se apără însuşi dreptul de proprietate asupra unui imobil şi deci urmează soarta acţiunii în revendicare[1]; – acţiunea prin care se urmăreşte stabilirea dreptului de trecere pe fondul vecinului în favoarea proprietarului fondului care este lipsit de acces la calea publică [art. 617 alin. (3) C. civ.][2]; – petiţia de ereditate, adică acţiunea moştenitorului cu vocaţie universală sau cu titlu universal, care poate obţine oricând recunoaşterea calităţii sale de moştenitor contra oricărei persoane care, pretinzând că se întemeiază pe titlul de moştenitor, posedă toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral (art. 1130 C. civ.); – acţiunea ipotecară, adică acţiunea creditorului ipotecar prin care urmăreşte bunul ipotecat pentru a-şi satisface creanţa (art. 2504 C. civ.). Nu toate acţiunile reale sunt imprescriptibile. Următoarele acţiuni reale sunt prescriptibile extinctiv[3]: – acţiunea posesorie; posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate (sau ale unui alt drept real, cu excepţia drepturilor reale de garanţie) asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar (art. 916 C. civ.); în caz de tulburare sau de deposedare, posesia este apărată prin acţiunea posesorie, prescriptibilă într-un an de la data tulburării sau deposedării (art. 951 C. civ.); – acţiunea în revendicare imobiliară, în cazurile prevăzute de art. 572 C. civ. (care se referă la avulsiune); – acţiunea în revendicarea animalelor domestice rătăcite pe terenul altuia [art. 576 alin. (1) C. civ.][4]; [1]

A se vedea şi art. 560 şi art. 561 C. civ. A se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 300. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 292-293; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 300-301. [4] Spre deosebire de vechea reglementare, termenul de intentare a acţiunii în revendicare a unui bun mobil proprietate privată, pierdut sau furat, exercitată împotriva posesorului de bună-credinţă este unul de decădere, şi nu de prescripţie, dar este tot de 3 ani; potrivit art. 937 C. civ., „(1) Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă. (2) Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani (s.n.) de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului. (3) [2]

V. Prescripţia extinctivă

271

– acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct [art. 746 alin. (1) lit. e) C. civ.], a dreptului de uz sau de abitaţie (art. 754 C. civ.) şi a dreptului de servitute [art. 770 alin. (1) lit. f) C. civ.]; tuturor acestor acţiuni li se aplică prevederile art. 696 alin. (1) C. civ. [referitoare la acţiunea confesorie de superficie, nu însă şi alin. (2), care arată că dreptul la acţiunea confesorie de superficie este imprescriptibil]; potrivit art. 746 alin. (1) lit. e) C. civ., uzufructul se stinge prin neuzul timp de 10 ani sau, după caz, timp de 2 ani, în cazul uzufructului unei creanţe; aceleaşi prevederi se aplică dreptului de uz şi de abitaţie; art. 770 alin. (1) lit. f) C. civ. arată că servituţile se sting pe cale principală prin radierea lor din cartea funciară pentru neuzul timp de 10 ani; – acţiunile prin care se apără drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice, adică dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit (art. 866 C. civ.); acestor acţiuni li se aplică prin asemănare dispoziţiile art. 696 alin. (1) C. civ. (la care fac trimitere art. 870, art. 873 şi art. 875 C. civ.), fiind dezmembrăminte ale dreptului de proprietate publică şi deci prescriptibile.

§2. Domeniul prescripției ex nc ve în cadrul drepturilor nepatrimoniale Regula este că protecţia drepturilor nepatrimoniale prin acţiuni în justiţie nu este limitată în timp, de unde rezultă că acţiunile sunt imprescriptibile, putând fi promovate oricând. Această regulă a imprescriptibilităţii se întemeiază pe caracterul perpetuu al drepturilor nepatrimoniale şi pe împrejurarea că aceste drepturi sunt inseparabile de persoana fizică sau juridică[1]. Articolul 2502 alin. (2) pct. 1 C. civ. prevede imprescriptibilitatea acţiunii privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel. În categoria drepturilor nepatrimoniale intră: drepturile personalităţii, aşa cum rezultă din art. 252 C. civ., drepturile de autor şi drepturile conexe, drepturile care privesc identificarea persoanei fizice şi juridice ş.a. Sunt imprescriptibile numai acţiunile care apără direct drepturile nepatrimoniale, nu şi acelea prin care se solicită repararea prejudiciului suferit prin încălcarea Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credinţă poate reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit vânzătorului. (4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică bunurilor mobile care sunt accesorii unui imobil. (5) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi în legătură cu dobândirea dreptului de uzufruct şi a dreptului de uz asupra unui bun mobil” (s.n.). [1] Această regulă reieşea, în vechea reglementare, din interpretarea per a contrario a art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 [„Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial (s.n.), se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”] şi din faptul că legea stabilea expres excepţiile de la regula imprescriptibilităţii.

272

Drept civil. Partea generală. Persoanele

lor. Astfel, potrivit art. 253 alin. (4) C. civ., persoana prejudiciată prin încălcarea unui drept nepatrimonial poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive[1]. Câteva excepţii de la regula imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale: – acţiunea în anulabilitatea căsătoriei (art. 301 C. civ.); – acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de către mama copilului sau soţul acesteia (art. 430 şi art. 431 C. civ.), de către moştenitorii pretinsului tată biologic [art. 432 alin. (2) C. civ.]; – acţiunea în nulitatea relativă a recunoaşterii filiaţiei (art. 419 C. civ.).

§3. Probleme speciale referitoare la domeniul prescripției ex nc ve 3.1. Valorificarea dreptului subiec v civil pe calea excepției[2] Dreptul subiectiv civil poate fi valorificat (adică realizat, recunoscut) fie pe calea acţiunii în justiţie, fie pe calea excepţiei. Noţiunea de excepţie desemnează apărarea de fond şi nu are în vedere o excepţie procesuală. Atunci când reclamantul formulează o pretenţie împotriva pârâtului, acesta din urmă se apără, invocând un drept subiectiv civil, prin mijlocul procedural al întâmpinării. Dacă pârâtul formulează o cerere reconvenţională prin care urmăreşte să obţină realizarea dreptului subiectiv faţă de reclamant sau faţă de o altă persoană, care nu este încă parte în proces, înseamnă că el îşi valorifică dreptul pe cale de acţiune, şi nu de excepţie. De exemplu, X îl cheamă în judecată pe Y cu o acţiune în revendicare; Y se apără pe calea excepţiei, dovedind că titlul lui de proprietate are dată anterioară titlului reclamantului. În ceea ce priveşte prescriptibilitatea excepţiei, opiniile din doctrina anterioară erau controversate. Conform opiniei majoritare, dacă dreptul subiectiv civil putea fi valorificat pe calea acţiunii, iar această acţiune era prescriptibilă, atunci şi excepţia era prescriptibilă, în aceleaşi condiţii ca acţiunea; dacă acţiunea era imprescriptibilă, atunci şi excepţia era imprescriptibilă. Noul Cod civil nu clarifică problema; prevede doar că dispoziţiile din materia întreruperii prescripţiei printr-o cerere de chemare în judecată sau de arbitrare se aplică şi atunci când prescripţia a fost întreruptă prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie [art. 2539 alin. (4) C. civ.]. De asemenea, Codul civil prevede anumite cazuri speciale când excepţia este imprescriptibilă, deşi dreptul la acţiune este prescriptibil [de exemplu, art. 369 [1]

A se vedea şi M. NICOLAE, Tratat..., p. 1164. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 294-295; O. UNGUREANU, op. cit., p. 218; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 303-305. [2]

V. Prescripţia extinctivă

273

alin. (4), art. 1095, art. 1249 alin. (2) C. civ.]; în alte cazuri prevede şi prescriptibilitatea excepţiei la fel ca dreptul la acţiune (de exemplu, art. 1223 C. civ.). În concluzie, atunci când legiuitorul nu prevede altfel, dacă acţiunea este prescriptibilă/imprescriptibilă, şi excepţia este prescriptibilă/imprescriptibilă, ca în opinia majoritară din doctrina anterioară.

3.2. Acțiunea în constatare[1] Acţiunea în constatare este acea acţiune prin care reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui drept subiectiv al său faţă de pârât ori, după caz, inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa. Acţiunea în constatare este imprescriptibilă, deoarece reclamantul nu urmăreşte obligarea pârâtului la executarea vreunei prestaţii, ci doar ca instanţa să constate existenţa sau inexistenţa unui drept subiectiv civil. Dacă reclamantul poate solicita realizarea dreptului printr-o acţiune în realizare, acţiunea în constatare este inadmisibilă. Potrivit art. 2502 alin. (2) pct. 2 C. civ., acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept este imprescriptibilă.

3.3. Acțiunile mixte[2] Unii autori[3] consideră ca acţiuni mixte acelea care au concomitent caracteristici de acţiuni reale, personale sau în constatare. De exemplu, petiţia de ereditate; petiţia de ereditate este acţiunea prin care un succesor universal sau cu titlu universal cere să i se recunoască titlul său de moştenitor, cu scopul de a dobândi bunurile moştenirii pe care pârâtul le deţine, în temeiul unei pretinse calităţi de moştenitor (art. 1130 C. civ.); petiţia de ereditate se aseamănă cu acţiunea în revendicare, care este o acţiune reală, cu o acţiune personală în executarea creanţei, pe care reclamantul a dobândit-o prin moştenire, şi cu partajul. Conform acestei opinii, prescriptibilitatea se determină, de la caz la caz, în funcţie de calificarea dată, în concret, acţiunii, după scopul urmărit la intentarea ei. După alţi autori[4], acţiuni mixte sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte ocrotirea, în acelaşi timp, a unui drept real şi a unui drept de creanţă care au acelaşi izvor sau între care există o strânsă legătură. De exemplu, acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare prin care s-a transmis un drept de proprietate (drept real); aceste acţiuni sunt prescriptibile sau nu în funcţie de situaţia concretă, şi nu de calificarea dată lor, ca fiind mixte. [1]

A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., p. 292-295; GHE. DURAC, op. cit., p. 79-80. A se vedea şi GHE. DURAC, op. cit., p. 85. [3] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 218. [4] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 296-297; V.M. CIOBANU, op. cit., p. 299-300; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 306-307. [2]

274

Drept civil. Partea generală. Persoanele

3.4. Dualitatea de acțiuni[1] Prin dualitatea de acţiuni se înţelege situaţia în care titularul dreptului subiectiv civil are la dispoziţie două acţiuni pentru protecţia dreptului său, şi anume, pe de o parte, o acţiune personală, bazată pe un contract, care este supusă prescripţiei extinctive, iar, pe de altă parte, o acţiune reală, în revendicarea bunului, prescriptibilă sau imprescriptibilă. De exemplu, se află în această situaţie deponentul proprietar, comodantul proprietar etc. Dacă acţiunea personală s-a prescris, poate fi utilizată acţiunea reală pentru apărarea dreptului. De exemplu, A lasă la mătuşa sa M o mobilă de bucătărie, până va avea posibilitatea să o ia. După 5 ani, când A solicită restituirea bunului lăsat în depozit, M refuză restituirea. A are la dispoziţie o acţiune personală, care izvorăşte din contractul de depozit, dar care este prescrisă, şi o acţiune reală, în revendicare, imprescriptibilă, pe care o poate utiliza pentru a-şi recupera bunul[2].

3.5. Acțiuni privind un drept secundar[3] Drepturile secundare sunt acele drepturi care nu dau naştere direct unui drept la acţiune; mai sunt numite şi drepturi potestative; ele constau în puterea de a crea, prin manifestarea unilaterală de voinţă, un efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane, precum: dreptul de denunţare unilaterală a contractului, în cazurile admise de lege; dreptul de alegere, în cazul unei obligaţii alternative; dreptul terţilor, în cazul simulaţiei, de a opta între actul aparent şi actul real, dreptul de preemţiune etc. Întrucât nu dau naştere direct şi imediat la un drept la acţiune, drepturile secundare sunt imprescriptibile. Totuşi, efectele prescripţiei extinctive se vor produce indirect, şi anume în ceea ce priveşte dreptul la acţiune care se naşte din raportul juridic referitor la care s-a exercitat dreptul secundar. De exemplu, dacă dreptul creditorului de a pretinde prestaţia – dintre cele alternative – de la debitor s-a prescris, atunci acesta nu mai are nici posibilitatea de a efectua alegerea între prestaţiile alternative.

3.6. Acțiuni în repararea unui prejudiciu moral[4] Repararea unui prejudiciu moral poate fi nepatrimonială (de exemplu, dezminţire într-un ziar naţional) sau patrimonială (de exemplu, acordarea de daune-interese). Dacă reparaţia este nepatrimonială, acţiunea este imprescrip[1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 297-298; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 307-308. [2] A se vedea şi O. UNGUREANU, op. cit., p. 218. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 298; O. UNGUREANU, op. cit., p. 219; GH. BELEIU, op. cit., p. 259. [4] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 299; GH. BELEIU, op. cit., p. 257-258; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 644.

V. Prescripţia extinctivă

275

tibilă. Dacă reparaţia este patrimonială, atunci acţiunea este prescriptibilă, pentru că este o acţiune personală prin care se valorifică un drept de creanţă.

3.7. Acțiuni în res tuirea prestațiilor executate în baza unui act juridic anulat (desființat) Acţiunea în nulitate nu se confundă cu acţiunea în restituirea prestaţiilor; chiar dacă se soluţionează în cadrul aceluiaşi proces, ele reprezintă două capete de cerere diferite. Acţiunea în restituirea prestaţiilor are o natură patrimonială. Prescriptibilitatea ei diferă în funcţie de natura dreptului patrimonial: real sau de creanţă. Dacă se desfiinţează un act juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale asupra unor bunuri individual determinate, acţiunea prin care cel care a înstrăinat sau a constituit dreptul real solicită restituirea prestaţiei sale are caracterul unei acţiuni reale, deci se aplică regulile care guvernează domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale; de exemplu, dacă se anulează un contract de vânzare având ca obiect un imobil şi vânzătorul solicită restituirea bunului imobil, acţiunea în restituire este o acţiune în revendicare. În celelalte cazuri, acţiunea în restituire are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale, fiind deci prescriptibilă. În domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive intră şi alte acţiuni care prezintă particularităţi, precum acţiunile în materie de carte funciară, acţiunile în materie succesorală[1], care vor fi studiate la disciplinele respective.

Secțiunea a 3-a. Termenele de prescripție ex nc vă §1. Noțiune Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul material la acţiune. Acest termen, esenţialmente legal în vechea reglementare, potrivit noului Cod civil, poate fi stabilit şi pe cale convenţională, în sensul că părţile pot să îl modifice. Astfel, părţile, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege, pot deroga prin acord expres de la durata termenelor stabilite prin lege, mărindu-le sau micşorându-le [art. 2515 alin. (3) C. civ.]. Totuşi, noua durată a termenelor nu poate fi mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani sau mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 ani [art. 2515 alin. (4) C. civ.]. Mai mult, noul Cod civil prevede şi un caz de prorogare legală a termenului de prescripţie, ca o excepţie de la regulă. Potrivit art. 1394 C. civ., în materia răspunderii civile delictuale, „În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 300-307; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 311-316.

276

Drept civil. Partea generală. Persoanele

de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă”. Problema prorogării legale a termenului de prescripţie se pune în cazul în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este, în acelaşi timp, şi infracţiune, atrăgând atât răspunderea civilă, cât şi răspunderea penală. Dacă dreptul la acţiunea penală se prescrie într-un termen mai lung decât dreptul la acţiunea civilă, în scopul protejării victimei, se prelungeşte şi termenul dreptului la acţiunea civilă. Dacă termenul prevăzut de legea penală este mai scurt, nu are loc prorogarea, fiecare acţiune rămânând supusă termenului ei de prescripţie[1].

§2. Clasificare Termenele de prescripţie extinctivă sunt generale şi speciale.

2.1. Termenul general Termenul general este acela care se aplică ori de câte ori legea nu a instituit un termen special pentru un anumit caz. Potrivit art. 2517 C. civ., termenul general de prescripţie extinctivă este de 3 ani (la fel ca în reglementarea anterioară). Astfel, pentru acţiunile personale, prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă, termenul general de prescripţie extinctivă este de 3 ani (art. 2517 C. civ.); acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raportului juridic obligaţional, cu excepţia cazurilor pentru care există termene speciale; acest termen este aplicabil, prin analogie, şi acţiunilor nepatrimoniale prescriptibile extinctiv, pentru care legea nu stabileşte un termen special; de exemplu, acţiunea în nulitate relativă a recunoaşterii de filiaţie, prevăzută în art. 419 C. civ., pentru care nu se prevede un termen de prescripţie special, se prescrie în 3 ani[2].

2.2. Termene speciale Noul Cod civil prevede termene speciale de prescripţie, aplicabile unor acţiuni reale sau personale, după caz. Există termene de 10 ani, de 2 ani şi de un an. La acestea se adaugă şi alte termene speciale, între 6 luni şi 5 ani, care se întâlnesc în cuprinsul codului, în cadrul diferitelor instituţii. În afară de termenele speciale prevăzute de Codul civil, şi în alte acte normative de drept privat se stabilesc termene speciale de prescripţie extinctivă. În Codul civil, potrivit art. 2518, se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acţiune privitor la: – drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse unui alt termen de prescripţie; [1] [2]

A se vedea şi M. NICOLAE, Tratat..., p. 1167. Idem, p. 1165.

V. Prescripţia extinctivă

277

– repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa; – repararea prejudiciului adus mediului înconjurător. Termenul de 2 ani se aplică (art. 2519 C. civ.): – dreptului la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare; – dreptului la acţiune privitor la plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în baza contractului de intermediere. Termenului de un an, conform art. 2520 şi art. 2521 C. civ., îi sunt supuse unele acţiuni care au la bază raporturi izvorâte din prestările de servicii: – profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează; – profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna; – medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente; – vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate; – meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor; – avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor; termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului; în cazul afacerilor neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate; – notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor; termenul de prescripţie se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile; – inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin; termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea; – dreptului la acţiune privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc; – acţiunii izvorâte dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului; în acest caz, termenul este de 3 ani, atunci când contractul de transport a fost încheiat pentru a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite.

Secțiunea a 4-a. Cursul prescripției ex nc ve Termenul de prescripţie extinctivă are un început, marcat de data la care începe să curgă prescripţia extinctivă, o durată, precum şi un sfârşit, marcat de data împlinirii prescripţiei extinctive.

278

Drept civil. Partea generală. Persoanele

§1. Începutul prescripției ex nc ve[1] 1.1. Regula generală Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive este prevăzută în art. 2523 C. civ.[2], potrivit căruia prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui[3]. Spre deosebire de vechea reglementare, care conţinea un criteriu obiectiv de determinare a momentului de la care începea să curgă prescripţia, adică data naşterii dreptului la acţiune [care reieşea din art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi din art. 1886 C. civ. 1864], noul Cod civil prevede două criterii: unul subiectiv, greu de dovedit, şi anume data de la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut naşterea lui, şi altul parţial obiectiv, şi anume data de la care, după împrejurări, titularul dreptului la acţiune trebuia să cunoască naşterea lui. Pentru ca prescripţia să înceapă să curgă nu este suficient ca dreptul subiectiv civil să fi fost încălcat sau nesocotit. Chiar dacă se naşte dreptul la acţiune în momentul încălcării, pentru ca prescripţia să înceapă să curgă este necesar ca titularul dreptului la acţiune să fi avut posibilitatea să facă acte de întrerupere. Or, nu poate să acţioneze atât timp cât nu cunoaşte sau nu trebuia să cunoască naşterea dreptului la acţiune. Această regulă generală introdusă de noul Cod civil va ridica mari dificultăţi de probă în practică. Punctul de plecare a prescripţiei nu este uşor de stabilit, este glisant. Instanţa este aceea care va trebui să stabilească, pe baza unui probatoriu complex, data de la care a început să curgă prescripţia şi, pentru aceasta, implicit, să administreze probe din care să reiasă data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască, după împrejurări, naşterea lui[4].

1.2. Reguli speciale Nu întotdeauna se poate determina cu uşurinţă momentul de la care începe să curgă prescripţia aplicând regula generală şi aceasta din cauza multitudinii [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 314-322; GH. BELEIU, op. cit., p. 270-280; O. UNGUREANU, op. cit., p. 222-225; Ş T . R ĂUSCHI , C.T. U NGUREANU , op. cit., p. 144-147; G. B OROI , C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 325 şi urm. [2] Acest text este similar art. 2224 C. civ. francez, aşa cum a fost modificat în 2008. [3] Regula este diferită în materia executării silite, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită începând să curgă de la momentul la care se naşte dreptul de a obţine executarea silită [art. 706 alin. (2) teza I C. proc. civ.]; pentru detalii, a se vedea N.H. ŢIŢ, Executarea silită…, p. 304-311. [4] A se vedea D. LENCOU, Les experts de justice et la prescription civile, în Chronique Juridique et Judiciaire n° 81/2008, p. 22-23; M. NICOLAE, Tratat..., p. 1169; pentru regula aplicabilă în dreptul financiar în ceea ce priveşte începutul cursului prescripţiei extinctive, a se vedea I.M. COSTEA, op. cit., p. 269.

V. Prescripţia extinctivă

279

de drepturi subiective civile, care comportă elemente specifice. De aceea, se prevăd reguli speciale, care se aplică numai în cazurile expres stabilite de lege, cu prioritate faţă de regula generală. Ori de câte ori nu se aplică o regulă specială, stabilită de lege pentru o anumită situaţie, se aplică regula generală. a) Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face. Potrivit art. 2524 C. civ., în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel să o execute. O obligaţie de a da este, de exemplu, obligaţia de a transfera dreptul de proprietate sau un alt drept real; o obligaţie de a face este, de exemplu, obligaţia de a preda un lucru, de a presta un serviciu. Dacă obligaţia nu este simplă, ci este afectată de o modalitate, un termen sau o condiţie, prescripţia începe să curgă astfel: dacă este afectată de o condiţie rezolutorie sau de un termen extinctiv, întrucât textul nu distinge, se aplică aceeaşi regulă ca pentru obligaţia simplă; în cazul în care obligaţia este afectată de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului [art. 2524 alin. (2) C. civ.]; dacă obligaţia este afectată de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia [art. 2524 alin. (3) C. civ.]. b) Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor. Conform art. 2525 C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă. Această regulă nouă (faţă de reglementarea anterioară) priveşte cazurile în care un act juridic este desfiinţat pentru motive anterioare, concomitente sau ulterioare încheierii lui şi care are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu restituirea prestaţiilor, care rămân lipsite de cauză. Dacă acţiunea în restituirea prestaţiilor urmează acţiunii prin care actul juridic ce stă la baza ei a fost anulat sau desfiinţat pe cale judecătorească, prescripţia începe să curgă la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a actului. Dacă acţiunea în restituirea prestaţiilor urmează unei declaraţii de rezoluţiune sau reziliere, aşa cum rezultă din art. 1550 şi art. 1552 C. civ., neexistând o hotărâre judecătorească, atunci prescripţia curge de la data la care această declaraţie a devenit irevocabilă[1]. [1] Potrivit art. 1550 alin. (1) C. civ., rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită. Art. 1552 prevede: „(1) Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere. (2) Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora. (3) În toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară ori, după

280

Drept civil. Partea generală. Persoanele

c) Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive. Noul Cod civil prevede în art. 2526 că, atunci când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data ultimei prestaţii neexecutate. Astfel, dacă prestaţiile succesive sunt individuale, de exemplu, sunt dobânzi, pentru fiecare prestaţie curge o prescripţie diferită, de la data când a devenit exigibilă; dacă prestaţiile succesive alcătuiesc un tot unitar, în temeiul legii sau prin convenţia părţilor, de exemplu, plata preţului în rate în cazul unui contract de vânzare, atunci prescripţia curge pentru întreaga sumă de la data ultimei rate de preţ neplătite. d) Dreptul la acţiune în materia asigurărilor (art. 2527 C. civ.). În cazul asigurării contractuale, prescripţia începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător. Această regulă are ca scop să simplifice relaţiile dintre asigurător şi asigurat. Astfel, începutul prescripţiei nu depinde de naşterea drepturilor la plata primelor de asigurare sau a indemnizaţiei de asigurare ori de despăgubire şi nici de data producerii cazului asigurat, ci de data scadenţei primei de asigurare datorate de asigurat (sau contractant) sau de data expirării termenelor de plată a indemnizaţiei sau a despăgubirii datorate de asigurător. Această regulă se aplică numai asigurării contractuale, nu şi aceleia prin efectul legii, şi priveşte numai raporturile dintre părţile contractante[1], neaplicându-se faţă de terţi. e) Dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită sau licită. Potrivit art. 2528 C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită, contractuală sau delictuală, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (nu numai pe cel care a cauzat-o). Există deci un moment subiectiv de la care curge prescripţia, acela de la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, greu de dovedit, şi unul obiectiv, subsidiar, acela de la care cel păgubit trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de ea. Aceeaşi regulă se aplică, în mod corespunzător, faptelor licite, adică şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri[2]. f) Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic. În art. 2529 C. civ. se prevede că prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă la momente diferite, în funcţie de cauza de anulabilitate: caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor. (4) Declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă de la data comunicării ei către debitor sau, după caz, de la data expirării termenului prevăzut la alin. (1)” (s.n.). [1] A se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1172. [2] Idem, p. 524-534 şi 1172-1173; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 328-331.

V. Prescripţia extinctivă

281

– în caz de violenţă, prescripţia curge din ziua când aceasta a încetat, indiferent de felul violenţei – fizică, morală, continuă sau instantanee; acesta este un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia; – în cazul dolului, prescripţia curge din ziua când a fost descoperit; este un moment subiectiv de la care victima dolului poate efectiv să acţioneze; – în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare (de exemplu, lipsa cauzei, incapacitatea), prescripţia curge din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic; legiuitorul stabileşte două momente: unul subiectiv, al cunoaşterii cauzei de anulare, şi unul obiectiv, subsidiar, al împlinirii celor 18 luni de la data încheierii actului juridic. Termenul de 18 luni nu este un termen de prescripţie, ci un termen legal[1], stabilit în scopul de a nu se prelungi prea mult durata cuprinsă între încheierea actului juridic şi începutul prescripţiei; în acest termen de 18 luni se prezumă că trebuie să fie cunoscută cauza de anulare; când cauza de anulare se descoperă înainte de împlinirea termenului de 18 luni, prescripţia curge de la data descoperirii, iar când cauza de anulare se descoperă după împlinirea termenului de 18 luni, prescripţia curge de la data la care s-au împlinit 18 luni calculate din ziua încheierii actului juridic. În raporturile dintre părţi şi terţi, în cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană[2], prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate [art. 2529 alin. (2) C. civ.]. De regulă, terţii nu pot solicita anularea unui act juridic, deoarece, conform art. 1248 alin. (2) C. civ., nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată, iar acesta, de regulă, este una dintre părţile actului juridic (potrivit principiului relativităţii efectelor actului juridic, art. 1280 C. civ.). Există însă şi excepţii; de exemplu, prin încheierea unui contract de vânzare poate fi încălcat dreptul de preempţiune al unei terţe persoane (al preemptorului), străină de contract[3]. Dreptul la acţiunea în anularea unui act juridic poate să curgă şi de la alte momente decât cele prevăzute în art. 2529, dacă prin lege se prevede astfel. De [1] Unii autori numesc termenul de 18 luni termen legal de graţie; a se vedea, în acest sens, I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, Prescripţia extinctivă, în I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 726-728. [2] Terţii sunt persoanele străine de un anume act juridic, care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentare la încheierea acestuia şi faţă de care actul juridic nu produce niciun efect. [3] A se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1174; totuşi, potrivit art. 1731 C. civ., vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempţiune legal sau convenţional se poate face către un terţ numai sub condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor; or, contractul sub condiţie suspensivă este valabil încheiat, nu este anulabil (decât dacă sunt încălcate alte condiţii de validitate la încheierea lui).

282

Drept civil. Partea generală. Persoanele

exemplu, în cazul acţiunii în anularea căsătoriei, prescripţia curge de la momente diferite, în funcţie de cauza de anulare (art. 301 C. civ.)[1]. g) Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii aparente[2]. Regula nouă, care nu exista în reglementarea anterioară, prevăzută în art. 2530 C. civ., priveşte viciile aparente, în situaţia în care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii. Astfel, prescripţia dreptului la acţiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate. Aceleaşi dispoziţii se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare dintre aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală. Aceeaşi regulă este aplicabilă şi în materia contractului de antrepriză pentru lucrări de construcţii (art. 1880 C. civ.). În cazul în care, în temeiul legii sau prin convenţia părţilor, se stabileşte un termen de decădere în care trebuie denunţate viciile aparente şi acest termen este depăşit, obligaţia de garanţie pentru vicii încetează, se stinge, astfel încât prescripţia extinctivă rămâne fără obiect[3]. h) Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii ascunse. Potrivit art. 2531 C. civ., „(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă: a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii; b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepţiei finale a construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii. (2) Pentru executarea unor lucrări curente, termenele prevăzute la alin. (1) sunt de o lună, în cazul prevăzut la lit. a), respectiv de 3 luni, în cazul prevăzut la lit. b). (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală. (4) Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanţie înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească. (5) Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce însă nicio atingere termenelor de garanţie speciale, legale sau convenţionale. (6) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod [1]

A se vedea L. IRINESCU, Curs…, p. 58-59. Viciile aparente sunt acelea vizibile şi care pot fi constatate de o persoană prudentă şi diligentă fără a recurge la un expert. [3] A se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1175. [2]

V. Prescripţia extinctivă

283

corespunzător, şi în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, la fel ca în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare”. Această regulă se aplică în cazul răspunderii pentru viciile ascunse ale bunului, lucrării sau construcţiei. Viciile ascunse fac bunul impropriu întrebuinţării pentru care este destinat sau îi micşorează întrebuinţarea ori valoarea; ele nu pot fi descoperite fără asistenţă de specialitate, de către o persoană prudentă şi diligentă[1]. În textul de mai sus se face distincţie între prescripţia pentru viciile ascunse ale unui bun transmis, ale unei lucrări executate, ale unei construcţii predate ori recepţionate şi ale unor lucrări curente, de întreţinere. Se stabilesc două momente de la care începe să curgă prescripţia: un moment subiectiv, care este acela al descoperirii viciilor, şi un moment obiectiv, care coincide cu data expirării termenului de garanţie, de 1 an pentru bun sau lucrare, de 3 ani pentru construcţie, de o lună pentru lucrări curente la bunuri mobile şi de 3 luni pentru lucrări curente la o construcţie. Aceste termene nu sunt de prescripţie extinctivă, ci termene legale de garanţie, cu caracter general şi subsidiar (supletiv), care se aplică dacă nu există alte termene speciale, legale sau convenţionale. La împlinirea lor, se stinge obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse, dacă acestea nu apar în termenele respective, care sunt termene extinctive. Dacă se stinge obligaţia de garanţie pentru vicii, dreptul la acţiune pentru vicii ascunse rămâne fără obiect, deci nu se mai pune problema prescripţiei acestuia[2]. Prin urmare, viciile ascunse trebuie să se ivească/să apară/să se manifeste înăuntrul termenelor de garanţie, dar nu se cere ca viciile să fie şi descoperite în aceste termene; partea care a descoperit un viciu ascuns după împlinirea termenului de garanţie, viciu care a apărut, însă, pe parcursul termenului de garanţie, poate invoca răspunderea celeilalte părţi pentru viciul ascuns; prescripţia dreptului la acţiune curge de la data împlinirii termenului de garanţie. Dacă viciul ascuns a apărut şi a fost descoperit după împlinirea termenului de garanţie, dreptul la acţiune pentru vicii ascunse este fără obiect. Dacă viciul ascuns a apărut şi a fost descoperit pe parcursul termenului de garanţie, prescripţia dreptului la acţiune curge de la data descoperirii viciului. i) Începutul prescripţiei extinctive în alte cazuri: – prescripţia acţiunii în tăgada paternităţii copilului din căsătorie începe să curgă fie de la data când tatăl (soţul mamei) a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii (art. 430 C. civ.); dacă acţiunea este promovată de către mamă, prescripţia începe să curgă de la data naşterii copilului (art. 431 C. civ.); dacă acţiunea este introdusă de către pretinsul tată biologic, dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii lui, iar dacă a decedat şi acţiunea este introdusă de moştenitorii săi, prescripţia începe să curgă de la data decesului tatălui biologic [1] [2]

A se vedea art. 1707, art. 1863, art. 1879 C. civ. A se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1176.

284

Drept civil. Partea generală. Persoanele

(art. 432 C. civ.); dacă acţiunea este introdusă de copil, dreptul lui la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii (art. 433 C. civ.)[1]; – acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei nu se prescrie în timpul vieţii copilului (art. 427 C. civ.)[2]; – prescripţia acţiunii posesorii începe să curgă de la data tulburării posesiei sau deposedării (art. 951 C. civ.) ş.a.

§2. Suspendarea prescripției ex nc ve 2.1. Noțiune Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege orice modificare a cursului acesteia, ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune[3]. Deci sancţiunea prescripţiei extinctive nu intervine atunci când titularul dreptului la acţiune nu manifestă pasivitate sau neglijenţă în exercitarea dreptului său, ci este împiedicat să şi-l exercite din cauza unor împrejurări care îl pun într-o imposibilitate materială, morală sau juridică de a acţiona (în caz contrar, sancţiunea ar fi deturnată de la finalitatea sa). Pentru a interveni suspendarea prescripţiei, cauzele de suspendare trebuie să apară în timp ce prescripţia este în curs (adică între momentul în care a început să curgă şi înainte de împlinirea termenului de prescripţie); dacă apar înainte ca prescripţia să înceapă să curgă, nu intervine suspendarea, ci amânarea începutului prescripţiei extinctive.

2.2. Cauzele de suspendare Cauzele generale de suspendare[4] sunt prevăzute în art. 2532 C. civ. Aceste cauze sunt legale, adică stabilite de lege în mod limitativ (ceea ce înseamnă că nu se aplică prin analogie), şi produc efecte de drept, în sensul că instanţa, în cursul procesului având ca obiect recunoaşterea sau stabilirea dreptului subiectiv civil, dacă se invocă prescripţia extinctivă, doar constată că a operat suspendarea şi trece la soluţionarea cauzei în fond. Potrivit art. 2515 alin. (3) C. civ., părţile pot, prin acord expres, să modifice cauzele legale de suspendare; nu le pot suprima, înlocui sau crea altele noi; de exemplu, pot stabili prin acord expres faptul că prescripţia este suspendată [1]

Pentru detalii, a se vedea M. AVRAM, op. cit., p. 397-403; L. IRINESCU, Curs…, p. 154-155. Pentru detalii, a se vedea L. IRINESCU, Curs…, p. 160-162; M. AVRAM, op. cit., p. 406-407. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 322; O. UNGUREANU, op. cit., p. 226; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 149; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 339-340. [4] Pentru aplicarea în dreptul financiar a cauzelor de suspendare reglementate în Codul civil, a se vedea I.M. COSTEA, op. cit., p. 271-273. [2]

V. Prescripţia extinctivă

285

între soţi şi atunci când aceştia sunt separaţi în fapt, modificând cauza de suspendare prevăzută în art. 2532 pct. 1 C. civ. Conform art. 2532 C. civ., prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: 1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt; există o imposibilitate morală de a acţiona; 2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate; descărcarea de gestiune este dată de către instanţa de tutelă, aşa cum reiese din art. 162 C. civ.; există aici o imposibilitate morală de a acţiona; 3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate; această cauză de suspendare se aseamănă cu cea precedentă, dar este mai generală, incluzând toate cazurile de administrare a bunurilor altuia, indiferent de izvor (lege, hotărâre judecătorească, contract), cu excepţia cazurilor prevăzute la pct. 2; deci acest text este aplicabil în materia mandatului (când mandatarul administrează bunurile mandantului), a gestiunii de afaceri, a administrării bunurilor altuia, conform art. 792-857 C. civ., în materia contractului de depozit şi a contractului de fiducie (art. 773-791 C. civ.)[1]; 4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară; în acest caz există o imposibilitate juridică de a acţiona; astfel, dacă minorul sub 14 ani, interzisul judecătoresc sau minorul între 14 şi 18 ani sunt titulari de drepturi subiective prescriptibile, prescripţia nu curge împotriva lor, iar dacă a început să curgă, se suspendă până la numirea reprezentantului/ocrotitorului legal, după caz; 5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea ei; acesta este un caz nou de suspendare, care nu exista în reglementarea anterioară şi care are ca scop sancţionarea debitorului culpabil care, prin demersurile lui, îl împiedică pe creditor să îşi exercite dreptul la acţiune; de exemplu, debitorul ascunde sau sustrage titlul constatator al creanţei, ascunde modificarea termenului legal de plată sau renunţarea la beneficiul termenului de către autorul creditorului actual[2]; 6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie; şi această cauză [1] A se vedea N. ŢĂNDĂREANU, Prescripţia extinctivă prin prisma prevederilor noului Cod civil (Legea nr. 287/2009), Partea a II-a, în R.R.D.J. nr. 1/2012, p. 240. [2] A se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1179.

286

Drept civil. Partea generală. Persoanele

de suspendare este nouă şi are ca scop soluţionarea prin bună înţelegere a litigiilor; ea a fost impusă din necesităţi practice, mai ales din sfera comercială; pe durata negocierilor, părţile nu fac acte de întrerupere a prescripţiei, pentru a arăta buna lor credinţă şi convingerea în rezultatul pozitiv al acestora; dacă negocierile au loc în cursul prescripţiei, din care mai sunt 6 luni până la împlinire, suspendarea nu operează; cele 6 luni rămase sunt considerate suficiente ca titularul dreptului la acţiune să poată introduce acţiunea în justiţie; suspendarea operează deci numai dacă negocierile au fost purtate în ultimele 6 luni înainte de împlinirea termenului de prescripţie sau au început mai devreme şi au continuat în ultimele 6 luni; dacă, de exemplu, negocierile au început cu 4 luni înainte de împlinirea termenului de prescripţie şi au ţinut o lună, după care au fost întrerupte, prescripţia este suspendată o lună şi nu se împlineşte decât după 6 luni de la data când a încetat cauza de suspendare, adică de la data întreruperii negocierilor; din exemplul dat reiese că precizarea legiuitorului ca negocierile să se fi purtat în ultimele 6 luni ale termenului de prescripţie este lipsită de utilitate practică, atât timp cât art. 2534 alin. (2) C. civ. prevede că prescripţia nu se împlineşte oricum mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat. Unul dintre modurile de soluţionare pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi este medierea. Conform art. 1 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator[1], „(1) Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. (2) Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile”. Articolul 49 din Legea nr. 192/2006 prevede că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios supus medierii se suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la închiderea procedurii de mediere. Legea nr. 192/2006, având caracterul unei legi speciale faţă de Codul civil, care este legea generală, se aplică cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant. Aceasta înseamnă că suspendarea prescripţiei operează în cazul medierii fără a se ţine seama de condiţia ca aceasta să aibă loc în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie; 7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen; în acest caz există o imposibilitate juri[1]

Publicată în M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006, cu modificările şi completările ulterioare.

V. Prescripţia extinctivă

287

dică de a acţiona; titularul dreptului la acţiune nu se poate adresa instanţei sau a ales să nu se adreseze instanţei înainte de parcurgerea procedurii prealabile; 8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război; sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului; în acest caz există o imposibilitate materială (fizică) de a acţiona; simpla participare la forţele armate ale ţării (de exemplu, efectuarea, pe bază de voluntariat, a serviciului militar) nu are efect de suspendare a prescripţiei; în literatura juridică[1] se apreciază că de acest caz de suspendare trebuie să beneficieze şi persoanele care participă la misiuni militare sub egida ONU sau NATO; 9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie; forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil [art. 1351 alin. (2) C. civ.]; forţa majoră îl pune pe titularul dreptului la acţiune în imposibilitatea materială (fizică) de a acţiona; de exemplu, cutremurele, inundaţiile; forţa majoră trebuie să privească numai pe titularul dreptului la acţiune (pe cel împotriva căruia curge prescripţia); dacă cel în favoarea căruia curge prescripţia (debitorul) se află într-o situaţie de forţă majoră, prescripţia nu se suspendă; spre deosebire de reglementarea anterioară, se face distincţie între forţa majoră permanentă şi cea temporară; dacă este temporară, nu conduce la suspendarea prescripţiei decât dacă a intervenit în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului; 6 luni sunt considerate de legiuitor suficiente pentru a acţiona în justiţie; se face şi aici aplicarea art. 2534 alin. (2) C. civ., la fel ca la suspendarea prescripţiei pe durata negocierilor (pct. 6). În afara celor 9 cazuri de suspendare, legiuitorul arată că mai pot exista şi altele, încheind art. 2532 cu pct. 10 – „în alte cazuri prevăzute de lege”. În materie succesorală, potrivit art. 2533 C. civ., „(1) Prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte. (2) Ea nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte. (3) Prescripţia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei”. [1]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, Prescripţia extinctivă…, p. 736; M. NICOLAE, Tratat..., p. 1180 şi 580.

288

Drept civil. Partea generală. Persoanele

2.3. Efectele suspendării prescripției ex nc ve Conform art. 2534 alin. (1) C. civ., după încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare. Deci durata cauzei de suspendare nu va intra în calculul termenului de prescripţie extinctivă. După încetarea cauzei de suspendare, cursul prescripţiei este reluat din momentul în care fusese oprit. De exemplu, dacă termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la 18 mai 2012 şi la 21 iunie 2013 a intervenit o cauză de suspendare care a durat până la 21 septembrie 2013 (3 luni), prescripţia se va împlini la 18 august 2015. În anumite cazuri, suspendarea produce şi un efect special[1]; astfel, conform art. 2534 alin. (2) C. civ., prescripţia nu se împlineşte înainte de expirarea unui termen de 6 luni socotit de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare. Reiese că acest efect nu se produce în toate cazurile, ci numai atunci când de la încetarea cauzei de suspendare şi până la împlinirea termenului de prescripţie au rămas mai puţin de 6 luni/o lună (în funcţie de termenul de prescripţie: dacă este mai mare sau egal cu 6 luni, trebuie să rămână 6 luni; dacă este mai mic de 6 luni, trebuie să rămână o lună). Efectul special constă deci în prelungirea (prorogarea) împlinirii termenului, astfel încât între momentul încetării cauzei de suspendare şi cel al împlinirii prescripţiei să fie 6 luni/o lună[2]. Scopul acestei prevederi este de a da titularului dreptului la acţiune, după încetarea cauzei de suspendare, un timp rezonabil pentru exercitarea acestui drept prin introducerea cererii de chemare în judecată[3]. Efectul special al suspendării prescripţiei se produce numai când cauza de suspendare a intervenit în partea finală a termenului de prescripţie. De exemplu, dacă termenul de prescripţie de 3 ani (deci mai mare de 6 luni) a început să curgă la 18 mai 2012 şi la 1 februarie 2015 a intervenit o cauză de suspendare care a încetat la 1 mai 2015 (3 luni), atunci prescripţia nu se împlineşte la 18 august 2015, ci la 1 noiembrie 2015. Suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară numai dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 2535 C. civ.). Cazuri particulare, care derogă de la dispoziţiile art. 2535, se regăsesc în materia obligaţiilor plurale, solidare şi indivizibile, unde efectele suspendării prescripţiei se extind şi la codebitori sau cocreditori [art. 1433 alin. (1), art. 1441 alin. (1) şi art. 1449 C. civ.]. De asemenea, suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal ori faţă de fideiusor produce efecte în privinţa amândurora (art. 2536 C. civ.). [1]

Acest efect special se produce şi în cazul suspendării prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită; pentru detalii, a se vedea N.H. ŢIŢ, Executarea silită..., p. 315. [2] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 150; G. BOROI, op. cit., p. 326. [3] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 666.

V. Prescripţia extinctivă

289

§3. Întreruperea prescripției ex nc ve 3.1. Noțiune Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege modificarea cursului acesteia, constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive. Fundamentul întreruperii prescripţiei constă în aceea că nu se mai justifică producerea efectului extinctiv al prescripţiei ori de câte ori fie titularul dreptului material la acţiune iese din pasivitate şi introduce o acţiune în justiţie, fie cel în folosul căruia curge prescripţia (debitorul) renunţă la atitudinea de împotrivire faţă de titularul dreptului (creditorul) prin recunoaşterea datoriei sale[1] ori este pus în întârziere.

3.2. Cauzele de întrerupere[2] Cauzele de întrerupere[3] (la fel ca acelea de suspendare) sunt legale, limitativ prevăzute de lege şi produc efecte de drept, instanţa doar constatând producerea lor. Potrivit art. 2515 alin. (3) C. civ., părţile pot, prin acord expres, să modifice cauzele legale de întrerupere; nu le pot însă suprima, înlocui sau crea altele noi. Cauzele legale generale de întrerupere sunt prevăzute în art. 2537 C. civ. Cauzele de întrerupere sunt următoarele: 1. Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia. Întreruperea prescripţiei are loc printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia. În art. 2538 C. civ. se fac precizări cu privire la recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie; astfel, recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional (prin acordul părţilor, de exemplu, prin convenţia de eşalonare a datoriei sau de acordare de către creditor a unui termen de graţie[4]) şi poate fi expresă sau tacită. Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată[5] şi altele [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 327; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 667. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 327-329. [3] Pentru aplicarea în dreptul financiar a cauzelor de întrerupere reglementate în Codul civil, a se vedea I.M. COSTEA, op. cit., p. 269-271. [4] A se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1182. [5] A se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 347.

290

Drept civil. Partea generală. Persoanele

asemenea. Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală. De exemplu, cumpărătorul, îndreptăţit la restituirea preţului vânzării, vânzare ce a fost desfiinţată, poate invoca recunoaşterea tacită a dreptului său, dacă vânzătorul nu a pretins restituirea bunului mobil care a făcut obiectul contractului şi care se află la cumpărător. Pentru a avea efect întreruptiv, recunoaşterea trebuie să fie voluntară, neîndoielnică, simplă (adică neafectată de modalităţi) şi făcută în termenul de prescripţie[1]; 2. Introducerea unei cereri de chemare în judecată[2] (ori de arbitrare). Prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie; prescripţia se întrerupe, de asemenea, prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă (pct. 2 şi 3 ale art. 2537 C. civ.). Pentru ca cererea să aibă efect întreruptiv, potrivit art. 2539 C. civ., este suficient ca ea să fie introdusă la un organ de jurisdicţie ori de urmărire penală, chiar necompetent. Dacă cererea este introdusă la un organ fără atribuţii jurisdicţionale, prescripţia nu se întrerupe. Dacă cererea este introdusă la o instanţă necompetentă, prescripţia se întrerupe de la data introducerii cererii, şi nu de la data sesizării instanţei competente ca urmare a declinării competenţei. Şi atunci când cererea este nulă pentru lipsă de formă, legiuitorul prevede că prescripţia se întrerupe. Potrivit art. 196 alin. (1) teza I C. proc. civ., „Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă”. Dacă legiuitorul a avut în vedere lipsa de formă a cererii de chemare în judecată, atunci această prevedere va fi greu de aplicat în practică; de exemplu, dacă nu conţine numele părţilor, este dificil de stabilit faţă de cine a operat întreruperea, dacă cererea nu are obiect, este greu de apreciat prescripţia cărui drept material la acţiune este întreruptă. De asemenea, prescripţia se întrerupe numai dacă cererea este admisă printr-o hotărâre cu autoritate de lucru judecat. În cazul în care este admisă, [1] [2]

A se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1182 şi 597-599. Pentru detalii, a se vedea GHE. DURAC, op. cit., p. 236 şi urm.

V. Prescripţia extinctivă

291

dar s-a prescris dreptul de a obţine executarea silită, se consideră că hotărârea nu are autoritate de lucru judecat, iar cel îndreptăţit poate face o nouă cerere, când dreptul lui la acţiune este imprescriptibil ori când nu s-a prescris încă [art. 2539 alin. (3) C. civ.][1]. Dacă cererea este respinsă sau anulată, ea nu întrerupe prescripţia, dovedind lipsa de temeinicie a pretenţiei ori formularea unei cereri nule, anulabile sau inadmisibile[2]. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă. „Dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. sunt aplicabile inclusiv în cazul în care prin hotărârea rămasă definitivă s-a luat act de renunţarea la judecată ori s-a constatat perimarea”[3]. Acest termen de 6 luni se justifică numai dacă cererea este introdusă la finalul termenului de prescripţie. Dacă titularul dreptului la acţiune poate introduce o nouă acţiune în justiţie, fiind încă în termen ori dreptul lui la acţiune fiind imprescriptibil, atunci termenul de 6 luni stabilit în art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu îi profită. Considerăm că termenul de 6 luni nu este nici de prescripţie, nici de decădere, ci acesta este un termen legal extinctiv, acordat suplimentar titularului dreptului la acţiune, în scopul de a evita prescripţia acţiunii pentru motive formale, procedurale[4]. În cazul în care cererea, odată admisă, nu a fost pusă în executare în termenul de prescripţie stabilit pentru executarea silită, ea nu are efect întreruptiv de prescripţie, deoarece arată delăsare în ceea ce priveşte realizarea dreptului dedus judecăţii [art. 2539 alin. (3) C. civ.]. Aceleaşi dispoziţii se aplică şi atunci când prescripţia a fost întreruptă prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie [art. 2539 alin. (4) C. civ.]. Noţiunea de excepţie desemnează apărarea de fond şi nu are în vedere o excepţie procesuală. Atunci când reclamantul formulează o pretenţie împotriva pârâtului, acesta din urmă se apără, invocând un drept subiectiv civil, prin mijlocul procedural al întâmpinării. Dacă pârâtul formulează o cerere reconvenţională prin care urmăreşte să obţină realizarea dreptului subiectiv faţă de reclamant sau faţă de o altă persoană, care nu este încă parte în proces, înseamnă că el îşi valorifică dreptul pe cale de acţiune, şi nu de excepţie; [1]

Pentru detalii, a se vedea N.H. ŢIŢ, Executarea silită..., p. 295-298. A se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1183. [3] A se vedea art. 205¹ din Legea nr. 71/2011, introdus prin O.U.G. nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 696 din 30 septembrie 2011), aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 60/2012 privind aprobarea O.U.G. nr. 79/2011 (M. Of. nr. 255 din 17 aprilie 2012). Redactarea incompletă a textului a fost sesizată în literatura juridică înainte de modificare; a se vedea, în acest sens, G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 319. [4] A se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1183-1184; de asemenea, Codul civil grec, art. 263 alin. (2). [2]

292

Drept civil. Partea generală. Persoanele

3. Punerea în întârziere[1]. O cauză nouă de întrerupere a prescripţiei, care nu era prevăzută în reglementarea anterioară, este punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia (art. 2537 pct. 4 C. civ.). Potrivit art. 2540 C. civ., prescripţia este considerată întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. Cele două condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca punerea în întârziere să aibă efect întreruptiv sunt destinate să îl împiedice pe titularul dreptului la acţiune să abuzeze de această cauză, fără a avea, în realitate, intenţia de a-l acţiona în judecată pe cel pus în întârziere. Punerea în întârziere a debitorului se face, de regulă, printr-o notificare cu confirmare de primire (potrivit prevederilor art. 1522 C. civ.) ori printr-o somaţie de plată adresată debitorului de către creditor, pentru sumele datorate, de exemplu, în temeiul unui contract[2].

3.3. Efectele întreruperii prescripției ex nc ve[3] În art. 2541 C. civ. sunt prevăzute efectele întreruperii prescripţiei, detaliindu-se toate cazurile. Astfel, întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie[4]. Natura noii prescripţii care începe să curgă diferă în funcţie de cauza de întrerupere. Dacă întreruperea prescripţiei s-a făcut prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel. De exemplu, dacă X îi datorează lui Y o sumă de bani şi după 2 ani şi 10 luni – din termenul de 3 ani – îi solicită lui Y (creditorului) un termen pentru restituirea sumei, prescripţia se întrerupe şi începe să curgă o nouă prescripţie; adică de la data recunoaşterii dreptului creditorului începe să curgă o altă prescripţie de 3 ani; efectele întreruperii în cazul recunoaşterii dreptului de către cel în folosul căruia curge prescripţia se produc instantaneu. În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripţie, care este de altă natură, şi anume [1] Poate fi pus în întârziere debitorul (conform art. 1521-1526 C. civ.), precum şi creditorul (conform art. 1510-1515 C. civ.), efectele fiind diferite în fiecare caz în parte. Pentru efectele punerii în întârziere a creditorului, a se vedea D.C. TUDURACHE, Les effets de la mise en demeure du créancier, în FL.A. BAIAS, R. DINCĂ, Le nouveau Code civil roumain: Vu de l’intérieur – Vu de l’extérieur, vol. I, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2014, p. 407-411. [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, Prescripţia extinctivă…, p. 749. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 329-330; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 148-149. [4] Pentru efectele întreruperii prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, a se vedea, N.H. ŢIŢ, Executarea silită..., p. 320-322.

V. Prescripţia extinctivă

293

prescripţia dreptului de a obţine executarea silită nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă. Dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite, prescripţia va reîncepe să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase neacoperită. Dacă prescripţia a fost întreruptă în cazul unui proces penal, întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de clasare, a ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau până la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanţei penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea. Noua prescripţie care începe să curgă după întrerupere este prescripţia dreptului material la acţiune, dacă nu a fost soluţionată latura civilă a procesului penal, şi prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, dacă latura civilă a fost soluţionată printr-o hotărâre definitivă. Potrivit art. 2542 C. civ., efectele întreruperii prescripţiei profită celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii. Cazuri particulare, care derogă de la dispoziţiile art. 2542 C. civ., se regăsesc în materia obligaţiilor plurale, solidare şi indivizibile, unde efectele întreruperii prescripţiei se extind şi la codebitori sau cocreditori [art. 1433 alin. (2), art. 1441 alin. (2) şi art. 1449 C. civ.]. Potrivit art. 2543 C. civ., întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora.

§4. Repunerea în termenul de prescripție ex nc vă 4.1. Noțiune Repunerea în termenul de prescripţie poate fi definită ca beneficiul recunoscut de lege titularilor drepturilor subiective, în condiţiile anume prevăzute, în temeiul căruia aceştia îşi pot valorifica drepturile, chiar dacă termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit[1]. Justificarea instituţiei repunerii în termenul de prescripţie se regăseşte în ideea că titularul dreptului la acţiune nu poate fi sancţionat dacă nu acţionează din motive ce nu îi pot fi imputate, adică dacă nu i se poate reproşa o conduită culpabilă[2]. [1]

A se vedea M. NICOLAE, Tratat..., p. 1189; G. BOROI, op. cit., p. 331. Repunerea în termenul de prescripţie se poate solicita, conform art. 710 alin. (1) C. proc. civ., şi în cazul în care creditorul a fost împiedicat să ceară executarea din cauza [2]

294

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Conform art. 2522 alin. (1) C. civ., cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei. Având în vedere faptul că instanţei îi este interzis prin art. 2512 alin. (2) C. civ. să aplice din oficiu prescripţia, cu atât mai mult aceasta nu va putea, din oficiu, să repună în termenul de prescripţie pe cel interesat. Repunerea în termenul de prescripţie este dispusă de instanţă numai la cererea titularului dreptului la acţiune.

4.2. Cauzele de repunere în termen Cauzele de repunere în termen nu erau şi nu sunt expres prevăzute de lege. Legiuitorul arată doar că acestea trebuie să fie temeinic justificate. Instanţa apreciază, de la caz la caz, temeinicia motivelor. În doctrina anterioară[1], care poate fi utilizată în continuare şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil, s-a arătat că motivele de repunere în termen sunt acele împrejurări care nu au nici caracter de forţă majoră şi nici nu presupun culpa titularului dreptului. De exemplu, în practica judiciară au fost considerate motive temeinice: existenţa unor împrejurări speciale în care s-a găsit moştenitorul, care l-au împiedicat să afle despre deschiderea succesiunii la care era chemat (de exemplu, se afla la închisoare şi rudele i-au ascuns cu rea-credinţă moartea autorului său)[2]; neacceptarea succesiunii de către un minor, deoarece a fost abandonat de mama sa, care era reprezentantul său legal[3]; spitalizarea îndelungată şi repetată[4] etc. Repunerea în termen, potrivit art. 2522 alin. (2) C. civ., nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie. Legiuitorul nu precizează natura termenului de 30 zile. Prin urmare, poate fi folosită doctrina anterioară, în care natura termenului era controversată[5]: unii autori susţineau că ar fi un termen de decădere; majoritatea autorilor considerau însă că este un termen de prescripţie extinctivă, cu toate consecinţele care decurg din această calificare juridică, adică este susceptibil de suspendare, întrerupere şi chiar de repunere în termen. unor motive temeinice; pentru detalii, a se vedea N.H. ŢIŢ, Executarea silită..., p. 322-324. [1] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 332-333; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 675; O. UNGUREANU, op. cit., p. 228. [2] Deşi termenul de opţiune succesorală este un termen de decădere, şi nu de prescripţie (aşa cum rezultă din art. 1103 coroborat cu art. 2547 C. civ.), el este supus prevederilor referitoare la suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie extinctivă [art. 1103 alin. (3) C. civ.]. [3] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 675. [4] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 152. [5] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 334; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 676.

V. Prescripţia extinctivă

295

Termenul de 30 zile priveşte atât cererea de repunere în termen, cât şi introducerea cererii de chemare în judecată privind valorificarea dreptului subiectiv civil. De regulă, mai întâi se introduce cererea de chemare în judecată şi după aceea, când se invocă prescripţia, se solicită repunerea în termen; sau poate fi introdusă de la început o acţiune cu două capete de cerere, dintre care unul este repunerea în termenul de prescripţie.

4.3. Efectul repunerii în termen Repunerea în termen are ca efect considerarea prescripţiei extinctive ca neîmplinită, deşi termenul de prescripţie extinctivă a expirat, astfel încât instanţa poate trece la soluţionarea cauzei pe fond. Repunerea în termen are caracter judiciar, adică presupune pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, după ce instanţa a fost sesizată şi s-a făcut dovada împrejurării care a condus la depăşirea justificată a termenului de prescripţie.

§5. Împlinirea prescripției ex nc ve Stabilirea momentului la care se împlineşte prescripţia extinctivă implică un calcul care presupune cunoaşterea următoarelor elemente[1]: a) termenul de prescripţie aplicabil în speţă; b) data de la care începe să curgă; c) dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere; d) regulile în funcţie de care se determină momentul la care se împlineşte prescripţia extinctivă. Primele trei elemente au fost deja analizate. Al patrulea element reiese din art. 2551-2556 C. civ., la care face trimitere art. 2544. Astfel, regulile aplicabile calculului termenelor se aplică tuturor termenelor, indiferent de natura şi izvorul lor, deci nu numai termenelor de prescripţie, ci şi oricăror altor termene care se regăsesc în cuprinsul Codului civil. Astfel, când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni. Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi. Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului. De exemplu, un termen de 3 ani, care a început să curgă pe 1 martie 2012, se împlineşte la 1 martie 2015; dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se consideră împlinit în ultima zi a acestei luni; de exemplu, dacă termenul de o lună a început să curgă pe 31 ianuarie 2016, el se împlineşte pe 29 februarie 2016. Când termenul se stabileşte pe zile, nu se iau în calcul prima şi ultima zi a termenului. Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 335; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 147.

296

Drept civil. Partea generală. Persoanele

împlineşte la sfârşitul primei zile lucrătoare ce îi urmează. Termenul se va împlini la ora 24 a ultimei zile. Cu toate acestea, dacă este vorba despre un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru. Acesta este sistemul termenului exclusiv – pe zile libere –, când nu se iau în calcul nici prima zi, nici ultima. Mai există şi alte sisteme de calcul: sistemul intermediar (din vechea reglementare), în care nu se ia în calcul prima zi, dar se ia în considerare ultima; sistemul termenului inclusiv – pe zile pline –, când se iau în calcul şi prima zi şi ultima. Când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a termenului. Actele de orice fel se socotesc făcute în termen dacă înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului până la ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu. În materia prescripţiei extinctive interesează mai ales calculul termenelor stabilite pe ani sau luni şi numai în mod excepţional pe săptămâni, pe zile sau pe ore.

Secțiunea a 5-a. Delimitarea prescripției ex nc ve[1] Prescripţia extinctivă se delimitează de prescripţia achizitivă, de termenul extinctiv şi de decădere.

§1. Uzucapiunea (prescripția achizi vă) Ambele sunt sancţiuni de drept civil pentru titularii drepturilor subiective civile inactivi, ambele presupun termene, există reguli comune privind calculul termenului, privind întreruperea şi suspendarea (art. 934 C. civ.), dar prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune, în timp ce uzucapiunea conduce la dobândirea unui drept real principal.

§2. Termenul ex nc v, ca modalitate a actului juridic civil Prescripţia stinge dreptul material la acţiune, pe când termenul extinctiv, ca modalitate, stinge chiar dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă acestuia; termenul de prescripţie este stabilit numai de lege (poate fi modificat de părţi), pe când termenul extinctiv are ca izvor legea, voinţa părţilor sau poate fi stabilit de instanţă. Suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt specifice numai prescripţiei extinctive, nu şi termenului extinctiv. [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 288-289.

V. Prescripţia extinctivă

297

§3. Decăderea[1] Decăderea, numită şi forcluziune, este acea sancţiune de drept civil care constă în stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul prevăzut de lege. Noul Cod civil consacră decăderii Titlul II din Cartea a VI-a, „Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor” (art. 2545-2550). Atât prescripţia extinctivă, cât şi decăderea sunt sancţiuni cu efect extinctiv şi presupun termene, dar prescripţia extinctivă stinge doar dreptul material la acţiune, pe când decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv civil [art. 2545 alin. (2)]. Decăderea operează de drept şi indiferent de culpa titularului dreptului subiectiv, în timp ce prescripţia presupune o pasivitate culpabilă a acestuia; potrivit art. 2550 alin. (2) C. civ., spre deosebire de prescripţie, organul de jurisdicţie este obligat să invoce şi să aplice din oficiu termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu în discuţie, cu excepţia cazului când acesta priveşte un drept de care părţile pot dispune. Termenele de prescripţie sunt legale, pe când cele de decădere pot fi şi convenţionale. Potrivit art. 2545 alin. (1) C. civ., se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale, atât prin lege, cât şi prin voinţa părţilor. O clauză convenţională prin care se stabileşte un termen de decădere care face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului este lovită de nulitate absolută (art. 2546 C. civ.). Când termenul de decădere a fost stabilit prin contract sau instituit printr-o dispoziţie legală care ocroteşte un interes privat, cel în favoarea căruia a fost stipulat ori instituit poate să renunţe, după împlinirea termenului, la beneficiul decăderii. Dacă renunţarea intervine înainte de împlinirea termenului, se aplică regulile de la întreruperea prescripţiei extinctive prin recunoaşterea dreptului. Cu toate acestea, părţile nu pot renunţa, nici anticipat, nici după începerea cursului lor, la termenele de decădere de ordine publică şi nici nu le pot modifica, micşorându-le sau mărindu-le (art. 2549 C. civ.). Conform art. 2547 C. civ., dacă din lege nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie. În ceea ce priveşte regimul termenelor de decădere, art. 2548 C. civ. arată că acestea nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel. Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, în aceleaşi condiţii ca termenul de prescripţie extinctivă. Termenul de decădere nu se consideră împlinit însă decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat. De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, aplicându-se regulile de la întreruperea prescripţiei extinctive. [1]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, Prescripţia extinctivă…, p. 755-757.

298

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Termenele de decădere pot fi expres prevăzute sau implicite, natura lor reieşind din lege sau din voinţa părţilor, în mod neîndoielnic (art. 2547 C. civ.). Un exemplu de termen de decădere expres este termenul de 3 ani prevăzut de art. 937 alin. (2) C. civ. („bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului”)[1]; un exemplu de termen de decădere implicit[2] este termenul de 1 an pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală, aşa cum este prevăzut în art. 1103 C. civ. Decăderea, ca sancţiune de drept material, nu trebuie confundată cu decăderea ca sancţiune de drept procesual civil, aceasta din urmă intervenind în cazul neîndeplinirii actului de procedură în termenele procedurale imperative prevăzute de lege[3].

[1]

Termene de decădere exprese sunt prevăzute şi în art. 1744 şi art. 1760 alin. (3), art. 1994 alin. (2), art. 2134 alin. (1) lit. a) şi b) C. civ. ş.a. [2] Termene de decădere implicite sunt prevăzute şi în art. 576 alin. (3) şi art. 1732 alin. (4) C. civ. ş.a. [3] Pentru detalii, a se vedea P. POP, Decăderea în procesul civil. Scurte consideraţii critice din perspectiva noului Cod de procedură civilă, în R.R.D.P. nr. 4/2014, p. 161 şi urm.

Capitolul al VI-lea. Persoanele Subcapitolul I. Persoana fizică Persoana fizică desemnează omul, privit ca titular de drepturi subiective civile şi de obligaţii civile. Orice fiinţă umană are calitatea de persoană fizică. Instituţia persoanei fizice este reglementată în mai multe acte normative: Codul civil în vigoare (art. 34-186), O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice[1], O.G. nr. 69/2002 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea sistemului informatic de emitere şi punere în circulaţie a documentelor electronice de identitate şi rezidenţă[2], Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă[3], Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului[4] etc.

Secțiunea 1. Individualizarea persoanei fizice Subsecțiunea 1. Noțiune Prin individualizarea (identificarea) persoanei fizice se înţelege stabilirea identităţii ei prin mijloace care să permită identificarea persoanei fizice în raporturile juridice. Individualizarea persoanei fizice se realizează în toate raporturile juridice în care aceasta apare ca titulară de drepturi şi obligaţii, nu doar în raporturile juridice de drept privat. Identificarea persoanei fizice este o instituţie complexă, din care numai o parte aparţine dreptului privat. Identificarea persoanei fizice este necesară, deoarece, pe de o parte, societatea are interesul ca fiecare componentă a sa să poată fi identificată în multiplele raporturi la care participă, iar, pe de altă parte, fiecare persoană fizică, în calitate de participantă la diverse raporturi juridice, este direct interesată să [1] Publicată în M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003 şi aprobată prin Legea nr. 323/2003 (M. Of. nr. 510 din 15 iulie 2003), cu modificările şi completările ulterioare. [2] Republicată în M. Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare. [3] Republicată în M. Of. nr. 339 din 18 mai 2012. [4] Republicată în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014, cu modificările ulterioare.

300

Drept civil. Partea generală. Persoanele

se poată individualiza[1]. Individul se identifică deci faţă de societate şi de către societate[2].

Subsecțiunea a 2-a. Mijloace de individualizare Pentru identificarea persoanei fizice sunt necesare anumite mijloace, atribute. În dreptul privat, principalele mijloace de identificare a persoanei fizice sunt: numele, domiciliul şi starea civilă. Numele permite recunoaşterea persoanei fizice şi desemnarea ei, domiciliul indică locul unde ea poate fi găsită, iar starea civilă stabileşte identitatea juridică a persoanei fizice respective. Mijloacele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi nepatrimoniale şi prezintă caracteristicile specifice acestora: sunt opozabile erga omnes, inalienabile, insesizabile, imprescriptibile, aparţin oricărei persoane fizice, sunt nesusceptibile de exercitare prin reprezentare.

§1. Numele 1.1. Noțiune Noţiunea de nume nu este definită în legislaţie. În literatura juridică, numele este definit ca fiind acel mijloc de identificare a persoanei fizice care constă în cuvintele prin care aceasta se individualizează în familie şi în societate, cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie[3]. Numele este reglementat în Codul civil în vigoare, prin dispoziţii generale, şi în O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, ca lege specială. Codul civil joacă rolul de drept comun în materie. Numele poate avea un sens larg, în conţinutul său intrând atât numele de familie (sau patronimic), cât şi prenumele, şi un sens restrâns, când se referă numai la numele de familie; de exemplu, în art. 282 C. civ. se face referire numai la numele de familie[4]. De regulă, noţiunea de nume este folosită în sensul său larg. Potrivit art. 83 C. civ., din punct de vedere structural, numele este alcătuit din numele de familie şi din prenumele persoanei fizice. Aceeaşi dispoziţie se regăseşte în art. 1 din O.G. nr. 41/2003. [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 349. A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 160. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 351. Pentru o altă definiţie şi o prezentare detaliată a dreptului la nume, a se vedea T. BODOAŞCĂ, Opinii privind definiţia şi caracterele juridice ale dreptului la (un) nume, în Dreptul nr. 4/2015, p. 9 şi urm. [4] Articolul 282 C. civ.: „Viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite”. [2]

VI. Persoanele

301

Numele de familie este acea componentă a numelui care indică legătura persoanei fizice cu o anumită familie şi deci o individualizează în primul rând în societate, deosebind-o, de regulă, de membrii altei familii. Prenumele serveşte la individualizarea unei persoane fizice mai ales în raporturile cu ceilalţi membri ai familiei din care face parte, dar şi în raporturile cu alte persoane care au acelaşi nume de familie. Numele, ca drept personal nepatrimonial, are următoarele caractere juridice: – legalitatea – numele este recunoscut, ca aptitudine, de lege, iar condiţiile de dobândire, modificare ori schimbare sunt stabilite prin lege; – egalitatea – regimul juridic al persoanei fizice este acelaşi, egal pentru toţi oamenii, indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, religie, sex sau alte asemenea criterii; – inalienabilitatea – persoana fizică nu poate renunţa la nume şi nu îl poate înstrăina; – intangibilitatea – nicio persoană fizică nu poate fi lipsită de folosinţa sau exerciţiul dreptului la nume; eventualele îngrădiri pot interveni numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege; – universalitatea – toţi oamenii au dreptul la nume şi omul se individualizează prin numele său oriunde s-ar afla, în spaţiu şi în timp (potrivit art. 82 C. civ., „Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii”); – imprescriptibilitatea – oricât timp ar dura neutilizarea numelui, dreptul asupra numelui nu se stinge prin prescripţie extinctivă; de asemenea, oricât timp ar folosi cineva un nume, simplul fapt al posesiei numelui respectiv nu poate conduce la dobândirea numelui; rezultă că numele nu poate fi dobândit prin uzucapiune (prescripţie achizitivă); – personalitatea – dreptul la nume are un caracter strict personal; el nu este susceptibil de exercitare prin reprezentare; – obligativitatea – orice persoană are nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a purta un nume[1]. Prenumele are aceleaşi caractere juridice cu numele de familie, dar numai atunci când este asociat cu acesta din urmă. Privit izolat, prenumele are o valoare juridică inferioară; de exemplu, nu produce efecte juridice semnătura compusă numai din prenume[2].

1.2. Dobândirea (stabilirea) numelui și a prenumelui Potrivit art. 84 alin. (1) şi (2) C. civ., numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi modificat prin efectul schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de lege. Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere făcute de persoana care declară naşterea. Aceste [1] A se vedea şi L. IRINESCU, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă (la art. 34-163), în Noul Cod civil..., vol. I, p. 125-127. [2] A se vedea O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, op. cit., p. 194.

302

Drept civil. Partea generală. Persoanele

dispoziţii sunt reluate în legea specială (O.G. nr. 41/2003), în art. 2 alin. (1) şi (2). Dobândirea numelui este reglementată şi în Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată. Referiri la nume se găsesc şi în Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată; astfel, art. 9 prevede: „(1) Copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale. (2) Copilul este înregistrat imediat după naştere şi are de la această dată dreptul la un nume (s.n.), dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, dacă este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia. (3) Părinţii aleg numele şi prenumele copilului, în condiţiile legii (...)”. Prin filiaţie se înţelege raportul de descendenţă dintre un copil şi fiecare dintre părinţii lui. Filiaţia este de două feluri: faţă de mamă (maternitate) şi faţă de tată (paternitate). Aceasta este filiaţia firească. Filiaţia se mai poate stabili şi prin adopţie, când se numeşte filiaţie civilă. Un nou tip de filiaţie care se poate stabili este aceea care rezultă din reproducerea umană asistată medical cu terţ donator sau cu mamă surogat[1]; în acest caz, printr-o ficţiune a legii (ca în cazul filiaţiei din adopţie), Codul civil prevede aplicarea normelor filiaţiei fireşti. Urmează să fie adoptată însă o lege specială în acest sens. În funcţie de situaţia juridică în care se găseşte copilul la naştere, există trei cazuri de dobândire a numelui de familie: – cazul copilului din căsătorie; – cazul copilului din afara căsătoriei; – cazul copilului născut din părinţi necunoscuţi.

1.2.1. Numele și prenumele copilului din căsătorie Potrivit art. 492 C. civ., „Părinţii aleg prenumele şi, când este cazul, numele de familie al copilului, în condiţiile legii”. Articolul 449 C. civ. reglementează numele copilului din căsătorie. Astfel, copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor săi. Dacă părinţii nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se stabileşte prin acordul părinţilor şi se declară, odată cu naşterea copilului, la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor. În lipsa acordului părinţilor, instanţa de tutelă hotărăşte şi comunică hotărârea rămasă definitivă la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor unde a fost înregistrată naşterea. Articolul 15 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă (legea specială) precizează că, dacă părinţii nu au nume de familie comun, întocmirea actului de naştere se face pe baza declaraţiei scrise şi semnate de ambii părinţi, din care trebuie să rezulte numele de familie al copilului. Dacă din căsătorie au rezultat mai mulţi copii şi părinţii nu au un nume de familie comun, nu este obligatoriu ca toţi copiii să poarte acelaşi nume, deci [1]

A se vedea, în acest sens, S. GUŢAN, Reproducerea umană asistată medical şi filiaţia, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 108 şi urm.

VI. Persoanele

303

legea permite stabilirea unor nume de familie diferite (de exemplu: un copil ia numele tatălui, alt copil ia numele mamei, un al treilea copil ia numele lor reunite)[1]. În ceea ce priveşte prenumele copilului din căsătorie, el se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere. Legea nu limitează numărul cuvintelor care pot fi atribuite cu semnificaţia de prenume şi nici nu conţine vreun criteriu de determinare a prenumelui, deci părinţii au libertatea de a alege în această privinţă. Cu toate acestea, conform art. 84 alin. (2) teza a II-a C. civ., este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole şi a altor asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele copilului, după caz. Prevederea este reluată în art. 15 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, care o dublează pe cea din Codul civil (legea generală)[2]. În acest caz, părinţii pot opta pentru alte cuvinte având semnificaţia de prenume. Dacă există neconcordanţă între prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al naşterii şi declaraţia verbală a declarantului, stabilirea prenumelui copilului se face prin declaraţie scrisă şi semnată de ambii părinţi, din care trebuie să rezulte prenumele copilului. În cazul în care părinţii nu se înţeleg, hotărăşte instanţa de tutelă, la fel ca în cazul numelui [art. 15 alin. (3) din Legea nr. 119/1996].

1.2.2. Numele și prenumele copilului din afara căsătoriei Articolul 450 C. civ. reglementează numele copilului din afara căsătoriei. Astfel, copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită [art. 450 alin. (1) C. civ.]. Dacă la naştere copilul are filiaţia stabilită numai faţă de un părinte, el dobândeşte numele de familie pe care îl poartă acest părinte (de regulă, numele mamei). Dacă la naştere copilul din afara căsătoriei a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi, adică şi-a stabilit filiaţia în acelaşi timp faţă de ambii părinţi, numele de familie al copilului se stabileşte ca în cazul în care ar fi vorba despre numele copilului din căsătorie, ai cărui părinţi nu au nume de familie comun. În cazul în care părinţii nu se înţeleg, hotărăşte instanţa de tutelă. Spre deosebire de reglementarea anterioară[3], în cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinţilor, poate [1] În literatura juridică s-a precizat că o asemenea situaţie trebuie evitată; a se vedea, în acest sens, O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, op. cit., p. 171. [2] Referitor la inutilitatea şi dublarea nejustificată a normelor generale din Codul civil privind starea civilă cu norme din legea specială (Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă), a se vedea T. BODOAŞCĂ, Opinii referitoare la concursul dintre unele dispoziţii ale Codului civil (Legea nr. 287/2009) şi diverse reglementări ale Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, în Dreptul nr. 7/2012, p. 11 şi urm. [3] În reglementarea fostului Cod al familiei [art. 64 alin. (2)], dacă filiaţia era stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, numai instanţa judecătorească putea da încuviinţarea copilului să poarte numele acestuia din urmă; însă instanţa nu putea încuviinţa ca el să poarte numele reunite ale părinţilor.

304

Drept civil. Partea generală. Persoanele

lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinţi, împreună, la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor la care a fost înregistrată naşterea[1]. În lipsa acordului părinţilor, hotărăşte instanţa de tutelă [art. 450 alin. (2) C. civ.]. Prin urmare, instanţa intervine numai atunci când părinţii nu se înţeleg[2]. În ceea ce priveşte prenumele copilului din afara căsătoriei, dacă la data declarării naşterii filiaţia este stabilită numai faţă de un părinte, acesta stabileşte prenumele copilului. Dacă filiaţia este stabilită faţă de ambii părinţi, se aplică prevederile referitoare la prenumele copilului din căsătorie.

1.2.3. Numele și prenumele copilului născut din părinți necunoscuți Potrivit art. 84 alin. (3) C. civ., numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui. Termenul în care trebuie stabilită identitatea mamei care a abandonat copilul în spital este de 30 de zile de la constatarea abandonului [art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 41/2003]. Dacă identitatea mamei nu a fost stabilită în termen de 30 de zile, serviciul public de asistenţă socială în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul are obligaţia ca, în termen de 48 de ore, să solicite primarului competent să întocmească actul de naştere, să emită dispoziţia privind stabilirea numelui şi prenumelui copilului (termenul fiind de 5 zile de la data solicitării) şi să facă declaraţia de înregistrare a naşterii la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor [art. 20 alin. (2) din Legea nr. 119/1996]. Întrucât legea nu prevede ce nume şi prenume va purta copilul, autoritatea competentă (primarul) are libertate deplină în determinarea acestora, cu respectarea reglementărilor în vigoare[3].

1.3. Modificarea numelui de familie Modificarea numelui de familie înseamnă înlocuirea acestuia datorită unor schimbări intervenite în starea civilă a persoanei fizice respective. [1] În literatura juridică s-a afirmat că, în acest caz, modificarea numelui poate avea loc numai pe cale judecătorească ori administrativă, după caz. A se vedea, în acest sens, O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, op. cit., p. 172; E. CHELARU, Drept civil..., p. 87. [2] În acelaşi sens, a se vedea G.C. FRENŢIU, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă (la art. 258-482), în Noul Cod civil..., vol. I, p. 650; E. LUPAN, S. SZTRANYICZKI, Persoanele în concepţia noului Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 115. [3] A se vedea şi E. LUPAN, I. SABĂU-POP, Tratat de drept civil român. Persoanele, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 114-115; I. DOGARU, S. CERCEL, Drept civil. Persoanele, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 124-125; O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, op. cit., p. 173.

VI. Persoanele

305

Schimbările de stare civilă care conduc sau pot conduce la modificarea numelui de familie sunt: – schimbări în filiaţia persoanei fizice; – schimbări determinate de instituţia adopţiei; – schimbări determinate de instituţia căsătoriei.

1.3.1. Schimbări în filiația persoanei fizice În Codul civil în vigoare există dispoziţii comune referitoare la toate acţiunile care privesc filiaţia. Potrivit art. 438 alin. (1), prin hotărârea de admitere a unei acţiuni referitoare la filiaţie, instanţa se pronunţă şi cu privire la numele copilului. Schimbările în filiaţie care determină sau pot determina modificarea numelui de familie sunt: a) stabilirea, prin recunoaştere voluntară sau prin acţiune în justiţie, a filiaţiei copilului născut din părinţi necunoscuţi. Dacă filiaţia se stabileşte numai faţă de unul dintre părinţi, se aplică dispoziţiile art. 450 alin. (1) C. civ., deci copilul va lua numele de familie al părintelui respectiv. Dacă filiaţia se stabileşte faţă de ambii părinţi, atunci poate fi vorba fie despre un copil din căsătorie, fie despre un copil din afara căsătoriei, fiind aplicabile dispoziţiile arătate când am analizat aceste situaţii; b) stabilirea, prin recunoaştere voluntară sau prin acţiune în justiţie, a filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte. Spre deosebire de vechea reglementare[1], în cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară, de către părinţi, împreună, la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor la care a fost înregistrată naşterea. În lipsa acordului părinţilor, hotărăşte instanţa de tutelă [art. 450 alin. (2) C. civ.]; c) admiterea acţiunii în tăgada paternităţii[2]. Conform art. 414 C. civ., copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei; aceasta este prezumţia de paternitate, care poate fi răsturnată prin acţiunea în tăgada paternităţii, dacă se dovedeşte că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Dacă acţiunea în tăgada paternităţii este admisă, starea civilă a copilului se schimbă, în sensul că din copil din căsătorie devine copil din afara căsătoriei cu filiaţia stabilită faţă de mamă; aplicând art. 450 alin. (1) C. civ., copilul îşi va modifica numele de familie şi va lua numele de familie al mamei din momentul naşterii lui. Nici noul Cod civil (la fel ca vechea reglementare) nu [1] În reglementarea fostului Cod al familiei [art. 64 alin. (2)], dacă filiaţia era stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, numai instanţa judecătorească putea da încuviinţarea copilului să poarte numele acestuia din urmă; însă instanţa nu putea încuviinţa ca el să poarte numele reunite ale părinţilor. [2] A se vedea, pentru detalii, L. IRINESCU, Curs..., p. 153 şi urm.

306

Drept civil. Partea generală. Persoanele

soluţionează problema care apare atunci când mama purta numele soţului la naşterea copilului, care este şi cea mai frecventă situaţie; în acest caz, numele de familie al copilului nu se modifică, ajungându-se la situaţia ca acel copil să poarte numele unui bărbat care nu este tatăl său; soluţia este schimbarea numelui copilului pe cale administrativă; cererea nu poate fi însă introdusă de fostul soţ al mamei, care nu are calitate procesuală, ci doar de către copil, personal sau prin reprezentare[1]; d) admiterea acţiunii în contestarea sau în declararea nulităţii recunoaşterii de filiaţie, admiterea acţiunii în contestarea filiaţiei faţă de mamă, admiterea acţiunii în contestarea existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de paternitate. Dacă recunoaşterea voluntară de filiaţie nu corespunde adevărului, orice persoană interesată poate să o conteste, oricând (art. 420 C. civ.). Dacă recunoaşterea voluntară de filiaţie nu s-a făcut cu respectarea condiţiilor de fond sau de formă prevăzute de lege, intervine nulitatea (absolută sau relativă), potrivit art. 418 şi art. 419 C. civ. Admiterea acestor acţiuni are ca efect schimbarea stării civile a copilului, care devine copil din afara căsătoriei cu filiaţia stabilită faţă de un părinte sau copil născut din părinţi necunoscuţi. Numele este al părintelui faţă de care are filiaţia stabilită sau, în lipsă, copilul revine la numele stabilit prin dispoziţia primarului. Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul celorlalte acţiuni.

1.3.2. Schimbări determinate de ins tuția adopției Conform art. 473 C. civ., copilul adoptat dobândeşte numele de familie al adoptatorului. Dacă adopţia se face de către doi soţi sau de către soţul care adoptă copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. Dacă soţii nu au nume de familie comun, ei sunt obligaţi să declare instanţei care încuviinţează adopţia numele pe care copilul urmează să îl poarte, adică numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Dacă soţii adoptatori nu se înţeleg, hotărăşte instanţa. Instanţa care încuviinţează adopţia, la cererea expresă a adoptatorului sau a familiei adoptatoare, pentru motive temeinice şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat. Motivele temeinice se apreciază de către instanţă de la caz la caz. Copilului care a împlinit 10 ani nu i se cere doar părerea cu privire la schimbarea prenumelui lui, ci el trebuie să îşi exprime consimţământul, în lipsa căruia instanţa nu poate încuviinţa un alt prenume[2]. [1] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 216; E. LUPAN, I. SABĂU-POP, op. cit., p. 118; I. DOGARU, S. CERCEL, op. cit., p. 127; E. LUPAN, S. SZTRANYICZKI, Persoanele..., p. 117; G.A. ILIE, Identificarea persoanei fizice, în M. NICOLAE (coord.), V. BÎCU, G.A. ILIE, R. RIZOIU, Drept civil. Persoanele, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 95. [2] A se vedea E. FLORIAN, Comentariu (la art. 405-482), în FL.A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), op. cit., p. 516.

VI. Persoanele

307

În cazul adopţiei unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soţ în timpul căsătoriei, soţul adoptat poate primi în timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia. Per a contrario, dacă adoptatul căsătorit nu poartă un nume de familie comun cu al celuilalt soţ, el va dobândi numele adoptatorului[1]. În art. 475 C. civ. se precizează că adopţia încetează prin desfacere sau prin anularea sau constatarea nulităţii ei. Potrivit art. 482 alin. (2) C. civ., la încetarea adopţiei, adoptatul redobândeşte numele de familie şi, după caz, prenumele avut înainte de încuviinţarea adopţiei. Spre deosebire de reglementarea anterioară[2], pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa ca acesta să păstreze numele dobândit prin adopţie. Temeinicia motivelor se apreciază de către instanţă. Această prevedere se aplică şi în cazul în care adopţia este anulată sau nulă absolut[3].

1.3.3. Schimbări determinate de ins tuția căsătoriei Modificarea numelui de familie poate să intervină ca efect al încheierii căsătoriei, al divorţului, precum şi al declarării nulităţii căsătoriei. Încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi nu atrage modificarea numelui de familie al soţului supravieţuitor. În cazul în care soţul supravieţuitor doreşte să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei ori la numele de familie dobândit la naştere, poate face o cerere de schimbare a numelui pe cale administrativă [art. 4 alin. (3) lit. b) din O.G. nr. 41/2003]. a) Încheierea căsătoriei. În declaraţia de căsătorie viitorii soţi trebuie să menţioneze şi numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei. Articolul 282 C. civ. prevede patru variante dintre care viitorii soţi pot alege: – să îşi păstreze numele dinainte de căsătorie; – să ia numele unuia dintre ei; – să ia numele lor reunite; – un soţ să îşi păstreze numele pe care îl purta înaintea căsătoriei şi celălalt să poarte numele lor reunite[4]. b) Divorţul. În principiu, schimbarea stării civile ca efect al divorţului atrage modificarea numelui de familie, fie al unuia dintre foştii soţi (dacă unul poartă numele celuilalt sau numele lor reunite), fie al ambilor (dacă poartă numele lor [1] E. FLORIAN, Comentariu (la art. 405-482), în FL.A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), op. cit., p. 516. [2] Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, în forma ei republicată în M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009, prevedea, în art. 65 alin. (1), că, în situaţia încetării adopţiei ca urmare a declarării nulităţii ei, adoptatul redobândeşte numele de familie pe care îl purta înainte de încuviinţarea adopţiei. Legea adopţiei a fost modificată şi republicată în M. Of. nr. 259 din 19 aprilie 2012. În noua formă a legii nu există prevederi referitoare la numele adoptatului. [3] Pentru o opinie contrară, a se vedea E. LUPAN, S. SZTRANYICZKI, Persoanele..., p. 119. [4] A patra variantă nu exista în fostul Cod al familiei.

308

Drept civil. Partea generală. Persoanele

reunite). Conform art. 383 C. civ., la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar dacă, de exemplu, unul dintre ei se opune. Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va reveni la numele purtat înaintea căsătoriei[1]. Noţiunea de „motive temeinice” se lasă la aprecierea instanţei, care este destul de largă. De exemplu, soţul care vrea să îşi păstreze numele din căsătorie s-a făcut cunoscut în domeniul creaţiei artistice, ştiinţifice, literare sub numele purtat în timpul căsătoriei ori a primit distincţii, titluri ştiinţifice sau, în general, are anumite interese morale ori chiar materiale (pe care le precizează în mod expres în faţa instanţei)[2]. Problema dacă soţul care şi-a păstrat numele dobândit prin căsătorie poate să îl folosească într-o nouă căsătorie ca nume comun este controversată[3]. Din punct de vedere legal, dacă legiuitorul nu distinge şi nici nu interzice, acest lucru este posibil; soluţia nu ar fi indicată doar din considerente morale. În ceea ce priveşte divorţul prin acordul soţilor, dacă are loc pe cale judiciară, instanţa hotărăşte în ceea ce priveşte numele de familie al soţilor, prin hotărârea de divorţ. Dacă are loc pe cale administrativă sau prin procedură notarială (art. 375-378 C. civ.), când soţii se înţeleg să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, ofiţerul de stare civilă sau notarul public menţionează acest lucru în certificatul de divorţ. Dacă nu există un acord al soţilor referitor la nume, fiecare revine la numele purtat înainte de încheierea căsătoriei, menţionându-se, de asemenea, în certificatul de divorţ. În cazul în care soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată [art. 376 alin. (5) C. civ.]. c) Nulitatea căsătoriei. Nulitatea căsătoriei are ca efect întotdeauna revenirea la numele de familie purtat anterior încheierii căsătoriei desfiinţate, pentru că se consideră că acea căsătorie nu a existat niciodată (nulitatea produce efecte retroactive).

1.4. Schimbarea numelui de familie și a prenumelui pe cale administra vă Prin schimbarea numelui de familie sau a prenumelui se înţelege înlocuirea, la cerere, a numelui/prenumelui cu un alt nume de familie/prenume prin decizie administrativă. [1]

A se vedea L. IRINESCU, Curs…, p. 124-125. Pentru detalii, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 220-222; E. LUPAN, I. SABĂU-POP, op. cit., p. 121-125; I. DOGARU, S. CERCEL, op. cit., p. 130-131. [3] Ibidem. [2]

VI. Persoanele

309

Pot solicita schimbarea numelui cetăţenii români şi persoanele fără cetăţenie (apatrizii) care domiciliază în România [art. 4 alin. (1) şi art. 5 din O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice]. Potrivit art. 85 C. civ., „Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea”. Codul civil în vigoare face trimitere deci la legea specială şi nu îi menţionează pe apatrizi printre cei îndreptăţiţi să solicite schimbarea numelui pe cale administrativă (dar legea specială o face). Procedura schimbării numelui se declanşează printr-o cerere formulată în acest scop. Pentru minor, cererea se face de către părinţi sau, în lipsă, de către tutore, cu încuviinţarea instanţei de tutelă. Dacă părinţii nu se înţeleg cu privire la schimbarea numelui copilului, hotărăşte instanţa de tutelă [art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 41/2003]. Când cererea de schimbare a numelui minorului este făcută de către unul dintre părinţi, este necesar acordul celuilalt părinte, dat în formă autentică. Acordul nu este necesar dacă celălalt părinte este pus sub interdicţie sau este dispărut ori este decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti [art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 41/2003]. Dacă minorul a împlinit 14 ani, cererea va fi semnată şi de el. Pentru interzisul judecătoresc, cererea se face de către tutore, cu încuviinţarea instanţei de tutelă. În cazul în care părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi, puşi sub interdicţie, dispăruţi, declaraţi judecătoreşte morţi sau decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti şi nu a fost instituită tutela, precum şi în cazul în care instanţa judecătorească nu a hotărât încredinţarea copilului unei familii sau unei persoane, în condiţiile legii, cererea de schimbare a numelui minorului se face de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului [art. 7 alin. (5) din O.G. nr. 41/2003 şi art. 116 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată]. Schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere odată cu schimbarea numelui de familie al părinţilor sau separat, pentru motive temeinice. Schimbarea prenumelui minorului se poate cere oricând. În cazul în care soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume de familie comun, pentru schimbarea acestuia este necesar consimţământul celuilalt soţ. Aceeaşi prevedere se regăseşte în art. 311 alin. (2) C. civ. Însă schimbarea numelui de familie al unuia dintre soţi nu implică şi schimbarea numelui de familie al celuilalt soţ [art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 41/2003] şi, desigur, nici schimbarea numelui de familie al copilului (copiilor). Cererea de schimbare a numelui se depune la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor (în continuare, „serviciu public”), aflat în subordinea consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau sectorului municipiului Bucureşti, în a cărui rază solicitantul îşi are domiciliul. Cererea se depune personal sau prin împuternicit cu procură specială sau împuternicire avocaţială [art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 41/2003[1]]. [1]

Aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 243/2009 (M. Of. nr. 445 din 29 iunie 2009).

310

Drept civil. Partea generală. Persoanele

În art. 4 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 41/2003 sunt precizate motivele care pot conduce la schimbarea numelui pe cale administrativă. Potrivit art. 4 alin. (2), sunt considerate ca întemeiate cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri: „a) când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod; b) când persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe care doreşte să îl obţină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum şi asupra faptului că este cunoscută în societate sub acest nume; c) când, din neatenţia ofiţerilor de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii reglementărilor legale în materie, au fost efectuate menţiuni greşite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost eliberate alte acte; d) când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe cuvinte, de regulă reunite, şi doreşte schimbarea acestuia; e) când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă străină şi solicită să poarte un nume românesc; f) când persoana şi-a schimbat numele de origine străină într-un nume românesc, pe cale administrativă, şi doreşte să revină la numele dobândit la naştere; g) când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte un nume de familie comun cu al părinţilor lor; h) când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al celorlalţi membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a adopţiei, a menţinerii numelui la căsătorie, a stabilirii filiaţiei ori a unor schimbări de nume aprobate anterior pe cale administrativă; i) când soţii au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie reunite şi ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru numele de familie dobândit la naştere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei; j) când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior înregistrării naşterii, însă, întrucât nu a sesizat instanţa pentru încuviinţarea purtării numelui de familie al acestuia în timpul vieţii, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât pe cale administrativă; k) când prenumele purtat este specific sexului opus; l) când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico-legal din care să rezulte sexul acesteia; m) alte asemenea cazuri temeinic justificate” (s.n.). Sunt de asemenea considerate justificate, conform art. 4 alin. (3) din O.G. nr. 41/2003, şi cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri: „a) când persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să poarte un alt prenume; b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, iar soţul supravieţuitor solicită să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei ori la numele de familie dobândit la naştere; c) când în urma divorţului un fost soţ revine la numele de familie purtat anterior şi care provine dintr-o altă căsătorie, de asemenea desfăcută prin divorţ, şi doreşte să poarte numele dobândit la naştere; d) când în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi

VI. Persoanele

311

celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii, acesta doreşte să poarte numele de familie dobândit la naştere; e) când fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care l-a avut în căsătorie, pentru a avea un nume comun cu copiii încredinţaţi spre creştere şi educare, cu consimţământul fostului soţ, dat în formă autentică; f) când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de familie al acestuia; g) când s-a desfăcut adopţia unei persoane căsătorite care are copii minori şi în urma desfacerii adopţiei persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopţie; h) când unul dintre soţi, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soţ, nume pe care acesta l-a dobândit prin adopţie, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea adopţiei”. Actele care trebuie depuse împreună cu cererea sunt: – copii legalizate de pe certificatele de stare civilă ale persoanei care solicită schimbarea numelui; – un exemplar al Monitorului Oficial al României, Partea a III-a, în care a fost publicat extrasul din cererea de schimbare a numelui, exemplar de la publicarea căruia să nu fi trecut mai mult de 1 an; – consimţământul, dat în formă autentică, al celuilalt soţ, în cazul schimbării numelui de familie comun purtat în timpul căsătoriei; – copie de pe autorizarea dată de instanţa de tutelă, când schimbarea numelui este solicitată de tutore, pentru minorul sau persoana pusă sub interdicţie; – cazierul judiciar şi cazierul fiscal ale solicitantului; – orice alte acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru motivarea cererii sale. Cererea de schimbare a numelui se publică, în extras, în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, prin grija şi pe cheltuiala solicitantului; cu aprobarea conducătorilor serviciilor publice judeţene, respectiv a conducătorului serviciului public al municipiului Bucureşti, cererea de schimbare a numelui format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod poate fi exceptată de la publicare (art. 10 din O.G. nr. 41/2003). Orice persoană interesată poate face opoziţie la cererea de schimbare a numelui (cu excepţia numelui format din expresii indecente sau ridicole), în termen de 30 de zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial. Opoziţia se face în scris, motivat şi se depune la serviciul public în a cărui rază de competenţă teritorială îşi are domiciliul persoana care solicită schimbarea numelui. Cererea de schimbare a numelui, împreună cu toate actele ce o însoţesc, eventual şi cu opoziţiile care s-au făcut, se trimite spre soluţionare de serviciul public local către serviciul public judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti (art. 12 din O.G. nr. 41/2003). Serviciul public judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile şi analizează temeinicia cererii şi a opoziţiilor făcute,

312

Drept civil. Partea generală. Persoanele

după care propune, motivat, preşedintelui comisiei judeţene/primarului general al municipiului Bucureşti emiterea dispoziţiei de admitere sau respingere a cererii în termen de 60 de zile de la primirea cererii. Dispoziţia de admitere a cererii se trimite, în copie, serviciului public la care a fost înregistrată cererea. Acesta îl înştiinţează pe solicitant şi, după ce solicitantul depune dovada de plată a taxei extrajudiciare de timbru prevăzute de lege, serviciul public îi va elibera o copie de pe dispoziţia de admitere a cererii. Dacă în termen de 90 de zile de la data luării la cunoştinţă solicitantul nu a depus dovada de plată, serviciul public va restitui organului emitent copia de pe dispoziţia de admitere (art. 14 din O.G. nr. 41/2003). Schimbarea numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului de naştere şi de căsătorie, dacă este cazul, şi produce efecte de la data înscrierii menţiunii, dată de la care solicitantul va purta numele obţinut prin dispoziţie (art. 15 şi art. 16 din O.G. nr. 41/2003). Dovada schimbării numelui se face cu dispoziţia de admitere sau cu certificatul eliberat de serviciul public, pe baza dispoziţiei de admitere. Dispoziţia de respingere a cererii de schimbare a numelui se comunică solicitantului de către serviciul public judeţean sau al municipiului Bucureşti în termen de 10 zile de la emitere şi poate fi contestată de acesta în condiţiile legii contenciosului administrativ[1]. Persoana căreia i s-a respins cererea de schimbare a numelui poate să facă o nouă cerere, dacă au intervenit motive noi sau dacă au încetat cauzele care au determinat admiterea unei opoziţii. Conform art. 21 din O.G. nr. 41/2003, în cazul admiterii unei cereri de schimbare a numelui, persoana căreia i-a fost vătămat un drept sau un interes legitim recunoscut de lege poate solicita, pe cale judecătorească, în condiţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, anularea dispoziţiei de schimbare a numelui. Acţiunea în justiţie poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă de schimbarea numelui şi numai dacă persoana care o depune face dovada că, din motive obiective, neimputabile ei, nu a putut formula opoziţie.

1.5. Retranscrierea numelui de familie și a prenumelui Retranscrierea este reglementată de art. 20 din O.G. nr. 41/2003. Astfel, persoana al cărei nume sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin menţiune pe aceste acte, a numelui de familie sau a prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular, cât şi la cele privind părinţii. [1]

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare).

VI. Persoanele

313

Cererea se depune la serviciul public care are în păstrare registrul de stare civilă şi se aprobă de către primar. Cererea se poate depune de petiţionar şi la primăria din localitatea de domiciliu, care o va trimite serviciului public competent. Efectele aprobării se extind asupra copiilor minori ai persoanelor în cauză, iar când soţii au nume de familie comun, efectele se extind şi asupra celuilalt soţ, în ambele situaţii, dacă acesta din urmă îşi dă consimţământul. Când soţii nu se înţeleg cu privire la efectele asupra copiilor, decide instanţa de tutelă. În caz de respingere a cererii, petiţionarul poate face contestaţie în condiţiile legii contenciosului administrativ, în aceleaşi condiţii ca în cazul dispoziţiei de respingere a cererii de schimbare a numelui (art. 18 din O.G. nr. 41/2003).

1.6. Alte mijloace de individualizare, asemănătoare numelui 1.6.1. Pseudonimul Pseudonimul reprezintă cuvântul sau cuvintele folosite de cineva pentru a se autonumi, în scopul de a-şi ascunde adevăratul nume. De regulă, ascunderea numelui are un caracter licit şi se face cu scopul de a se individualiza într-un domeniu de activitate, mai ales artistic[1]. Pseudonimul este protejat de lege, ca drept personal nepatrimonial, cu toate caracteristicile acestuia. În Codul civil pseudonimul se bucură de aceeaşi protecţie ca şi numele. Astfel, conform art. 254, intitulat „Apărarea dreptului la nume”, cel al cărui nume este contestat poate să ceară instanţei de judecată recunoaşterea dreptului său la acel nume; cel care este lezat prin uzurparea numelui său poate cere instanţei să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime; aceleaşi dispoziţii se aplică şi dreptului la pseudonim. Conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, autorul îşi poate publica opera sub numele real sau sub pseudonim [art. 4 alin. (2) şi art. 10 lit. c)]. Esenţial pentru pseudonim este că persoana care îl poartă este aceea care alege să îl folosească.

1.6.2. Porecla Porecla reprezintă cuvântul sau cuvintele cu care este desemnată o persoană de către ceilalţi şi care îi este atribuită având la bază o trăsătură caracteristică a fizicului, a psihicului sau a activităţii sale. Spre deosebire de pseudonim, porecla este atribuită unei persoane de către ceilalţi, independent de voinţa acesteia, şi nu este protejată de lege. Porecla se utilizează mai ales [1]

A se vedea E. LUPAN, I. SABĂU-POP, op. cit., p. 135, cu autorii citaţi acolo; I. DOGARU, S. CERCEL, op. cit., p. 153-154; P. PERJU, Identificarea persoanei fizice în reglementarea noului Cod civil şi în lumina jurisprudenţei contenciosului european şi a practicii judiciare de drept intern, în Dreptul nr. 7/2016, p. 37.

314

Drept civil. Partea generală. Persoanele

în domeniul dreptului penal, pentru identificarea unei persoane, existând o rubrică specială în formularele de cazier judiciar[1].

1.6.3. Codul numeric personal Codul numeric personal (C.N.P.) este un mijloc de individualizare a persoanei fizice reglementat prin O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, republicată. Conform art. 6 alin. (2), C.N.P. reprezintă un număr semnificativ ce individualizează în mod unic o persoană fizică şi constituie un instrument de verificare a datelor de stare civilă ale acesteia şi de identificare în anumite sisteme informatice de către persoanele autorizate. Atribuirea C.N.P. se face, în ţară, de serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor sau, acolo unde acestea nu există ori nu funcţionează, de autorităţile executive ale unităţilor administrativ-teritoriale, iar în străinătate, de Ministerul Afacerilor Externe, prin misiunile diplomatice şi oficiile consulare de carieră ale României. Dacă naşterea unei persoane cu cetăţenia română a avut loc în străinătate şi a fost înregistrată la organele competente ale statului respectiv, atribuirea C.N.P. se face de către serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor de la locul unde se transcrie actul de naştere în România[2]. Codul numeric personal, deşi este înscris în actele de stare civilă, nu este un atribut al stării civile.

1.6.4. Iden ficarea pe baza amprentelor gene ce Amprenta genetică sau cartea de identitate genetică reprezintă configuraţia particulară a secvenţelor de ADN ale unui individ dat, care îi este specifică. Analiza ADN[3] în scop de identificare este cunoscută sub numele de tipare ADN, profil ADN, amprentă genetică ş.a. Profilul ADN se defineşte ca fiind totalitatea caracteristicilor structurale ale materialului genetic care permit identificarea unui individ[4]. Potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare[5], prin profil genetic se înţelege codul alfanumeric obţinut din materialul genetic, prin aplicarea tehnicilor de biologie moleculară. Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare conţine profile genetice, corespunzătoare mai multor categorii de persoane[6]. [1]

A se vedea I. DOGARU, S. CERCEL, op. cit., p. 155; O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, op. cit., p. 196. Pentru detalii, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 161-163. [3] Amprenta genetică este amănunţit reglementată în Codul civil francez, de la art. 16-10 până la art. 16-13. [4] A se vedea L. BĂRBĂRII, Investigaţia ADN în slujba justiţiei, suport de curs pentru auditorii de justiţie, 2011, p. 2. [5] Publicată în M. Of. nr. 289 din 14 aprilie 2008, cu modificările şi completările ulterioare. [6] Pentru detalii, a se vedea L. IRINESCU, Comentarii..., p. 101; E. CHELARU, Comentariu (la art. 25-103), în FL.A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), op. cit., [2]

VI. Persoanele

315

Potrivit art. 65 alin. (2) C. civ., identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare ştiinţifică, efectuate în condiţiile legii.

§2. Domiciliul 2.1. Noțiune Domiciliul este acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică. Conform art. 25 alin. (2) din Constituţia României, fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară. În art. 86 C. civ. se prevede că cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe, în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. Dacă legea nu prevede altfel, o persoană fizică nu poate avea, în acelaşi timp, decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar dacă deţine mai multe locuinţe. Potrivit art. 87 C. civ., domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală. Plecând de la garanţia constituţională la libera circulaţie şi de la reglementarea Codului civil în vigoare, în O.U.G. nr. 97/2005 se reia dispoziţia din Codul civil, arătându-se că domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală [art. 27 alin. (1)].

2.2. Caractere juridice Dreptul la domiciliu prezintă caracterele juridice ale oricărui drept nepatrimonial, la care se adaugă următoarele caractere specifice: – unicitatea – la un anumit moment, o persoană fizică are un singur domiciliu; dacă o persoană fizică are mai multe locuinţe, domiciliul este reprezentat de cea principală; potrivit art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005 [şi art. 86 alin. (2) C. civ.], cetăţenii români nu pot avea în acelaşi timp decât un singur domiciliu, iar dacă au mai multe locuinţe, îşi pot stabili domiciliul în oricare dintre ele; – obligativitatea – ca mijloc de individualizare a persoanei fizice, domiciliul reprezintă nu numai un drept, ci şi o obligaţie; conform art. 90 C. civ., reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut; în lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte; ultima prevedere se aplică şi nomazilor ori persoanelor fără adăpost; p. 70-71; C.T. UNGUREANU, Încetarea existenţei..., p. 17-18.

316

Drept civil. Partea generală. Persoanele

– inviolabilitatea – interdicţia pătrunderii în domiciliul unei persoane fizice fără încuviinţarea acesteia, sub sancţiunea penală pentru infracţiunea de violare de domiciliu; prin inviolabilitatea domiciliului se protejează viaţa privată a persoanei fizice[1]; – libertatea alegerii – cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească sau să îşi schimbe în mod liber domiciliul [art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 şi art. 86 alin. (1) C. civ.]; potrivit art. 89 alin. (2) şi (3) C. civ., stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală; dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt.

2.3. Felurile domiciliului 2.3.1. Domiciliul de drept comun Domiciliul de drept comun are ca titular, în principiu, persoana fizică cu capacitate de exerciţiu deplină[2]. Dovada domiciliului se face cu cartea de identitate (art. 91 C. civ.)[3]. Potrivit art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, „Actul de identitate face dovada identităţii, a cetăţeniei române, a adresei de domiciliu (s.n.) şi, după caz, a adresei de reşedinţă”. Potrivit art. 12 alin. (3) din acelaşi act normativ, „prin act de identitate se înţelege cartea de identitate, cartea electronică de identitate, cartea de identitate provizorie şi buletinul de identitate, aflate în termen de valabilitate”. Actul de identitate se eliberează cetăţenilor români începând cu vârsta de 14 ani. Menţiunea din cartea de identitate cu privire la domiciliu nu are însă efect constitutiv, ci numai de evidenţă a persoanei fizice; dacă domiciliul se află în alt loc, dovada se poate face cu orice mijloc de probă.

2.3.2. Domiciliul legal Domiciliul legal este acela stabilit de lege în scopul ocrotirii anumitor categorii de persoane fizice. Domiciliul legal coincide, de regulă, cu domiciliul de drept comun al persoanei fizice care exercită ocrotirea[4]. În art. 92-95 [1] A se vedea O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, op. cit., p. 200; E. LUPAN, S. SZTRANYICZKI, Persoanele..., p. 141. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 382. [3] Potrivit art. 91 C. civ., „(1) Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. (2) În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane. (3) Dispoziţiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune”. [4] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 383.

VI. Persoanele

317

C. civ. este reglementat domiciliul legal, la fel şi în art. 27 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 97/2005. Au domiciliu legal: a) minorul; acesta are domiciliul la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care locuieşte în mod statornic [art. 92 alin. (1) C. civ.]. Dacă părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, hotărăşte instanţa de tutelă, în funcţie de interesele copilului, după ce îi ascultă pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit 10 ani [art. 92 alin. (2) C. civ.]. În anumite situaţii prevăzute de lege, prin excepţie, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora, sau la o instituţie de ocrotire [art. 92 alin. (3) C. civ.]. Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, este la reprezentantul legal [art. 92 alin. (4) C. civ.]. Conform art. 93 C. civ., domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi şi supus unor măsuri de protecţie specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament. Aceleaşi prevederi sunt reluate mai sintetic în art. 27 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005. Pe durata plasamentului[1] copilului, domiciliul acestuia se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidenţial care îl are în îngrijire (art. 63 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului). De asemenea, potrivit art. 27 alin. (4) din O.U.G. nr. 97/2005, în situaţia în care părinţii minorului aflat, în condiţiile legii, în centre specializate aflate sub autoritatea serviciilor publice de asistenţă socială nu sunt cunoscuţi sau nu pot fi identificaţi, domiciliul minorului este la adresa centrului respectiv. b) persoana fizică pusă sub interdicţie judecătorească. Domiciliul legal al persoanei fizice puse sub interdicţie judecătorească se stabileşte în acelaşi mod ca şi al minorului şi este la reprezentantul său legal; c) persoana fizică ocrotită prin curatelă. Domiciliul persoanei puse sub curatelă este la curator, dacă acesta este îndreptăţit să o reprezinte (art. 94 C. civ.), caz în care domiciliul curatorului coincide cu domiciliul legal al celui ocrotit. Domiciliul legal se schimbă odată cu schimbarea domiciliului de drept comun al persoanei fizice sau al sediului persoanei juridice care realizează ocrotirea, [1] Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, după caz, la: o persoană sau familie, la un asistent maternal, la un serviciu de tip rezidenţial; copilul beneficiază de măsuri de protecţie specială, atunci când este lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi – care sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti, cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela – sau când, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora (art. 62-67 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată).

318

Drept civil. Partea generală. Persoanele

prin înlocuirea persoanei fizice sau persoanei juridice care realizează ocrotirea ori prin reîncredinţarea minorului. Domiciliul legal se dovedeşte, în principiu, prin dovedirea domiciliului de drept comun al persoanei care asigură ocrotirea. Minorul mai mare de 14 ani probează domiciliul legal cu cartea de identitate. Dovada domiciliului în cazul minorului căruia nu i s-a eliberat primul act de identitate, aşa cum reiese din art. 28 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 97/2005, se face cu actul de identitate al unuia dintre părinţi sau al reprezentantului său legal ori cu actul de încredinţare al minorului, însoţit, după caz, de unul din actele prevăzute la lit. a)-d) ale aceluiaşi articol[1]. Dacă este necesar, se poate folosi şi hotărârea judecătorească de încredinţare sau reîncredinţare a minorului sau hotărârea judecătorească de instituire a tutelei ori curatelei. Dacă a fost numit un curator special pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemaţi la moştenire au domiciliul la curator, dacă acesta este îndreptăţit să îi reprezinte (art. 95 C. civ.).

2.3.3. Domiciliul ales sau convențional Potrivit art. 97 C. civ., „(1) Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acel act. (2) Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris”. [1] Potrivit art. 28, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 82/2012, „(1) Dovada adresei de domiciliu se poate face cu: a) acte încheiate în condiţiile de validitate prevăzute de legislaţia română în vigoare, privind titlul locativ; b) declaraţia scrisă a găzduitorului, persoană fizică sau persoană juridică, de primire în spaţiu, însoţită de unul dintre documentele prevăzute la lit. a) sau, după caz, la lit. d); c) declaraţia pe propria răspundere a solicitantului, însoţită de nota de verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică existenţa unui imobil cu destinaţie de locuinţă şi faptul că solicitantul locuieşte efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele prevăzute la lit. a) şi b); d) documentul eliberat de autoritatea administraţiei publice locale, din care să rezulte că solicitantul sau, după caz, găzduitorul acestuia figurează înscris în Registrul agricol, cu imobil cu destinaţie de locuinţă; e) actul de identitate al unuia dintre părinţi sau al reprezentantului său legal ori actul de încredinţare, însoţit, după caz, de unul din actele prevăzute la lit. a)-d), în cazul minorilor care solicită eliberarea unui act de identitate. (2) Declaraţia de primire în spaţiu a găzduitorului prevăzută la alin. (1) lit. b) poate fi dată în faţa lucrătorului din cadrul serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, a poliţistului de siguranţă publică, a notarului public ori a funcţionarului misiunii diplomatice sau oficiului consular al României. (3) În cazul minorului şi al persoanei puse sub interdicţie, declaraţia pe propria răspundere prevăzută la alin. (1) lit. c) se dă şi se semnează de către părintele sau, după caz, părinţii care exercită autoritatea părintească sau de către reprezentanţii lor legali”.

VI. Persoanele

319

Domiciliul ales reprezintă locul stabilit prin acordul de voinţe al părţilor în vederea executării unui act juridic în acel loc sau pentru soluţionarea unui litigiu şi comunicarea actelor de procedură[1]. Domiciliul ales nu este un veritabil domiciliu, ci o convenţie accesorie, supusă condiţiilor şi efectelor actelor juridice civile. În principiu, domiciliul ales nu poate fi schimbat decât prin acordul de voinţe al părţilor. Dacă alegerea domiciliului s-a făcut exclusiv în favoarea uneia dintre părţi, aceasta poate să renunţe la beneficiul domiciliului ales. Există şi situaţii când domiciliul ales nu este o convenţie accesorie. De exemplu, conform art. 156 C. proc. civ., „Persoanele care se află în străinătate, citate potrivit art. 155 alin. (1) pct. 12 şi 13, pentru primul termen de judecată, vor fi înştiinţate prin citaţie că au obligaţia (s.n.) de a-şi alege un domiciliu în România unde urmează să li se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care acestea nu se conformează, comunicările li se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii”. Potrivit art. 158 C. proc. civ., „(1) În caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea menţiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156. (2) Partea poate alege ca toate actele de procedură să îi fie comunicate la căsuţa poştală”. Articolul 194 C. proc. civ. prevede la lit. a) partea finală: „Cererea de chemare în judecată va cuprinde: a) (...) Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul (...)”. Aceeaşi prevedere apare în cazul întâmpinării în art. 205 alin. (2) lit. a) partea finală, în cazul cererii de apel, în art. 470 alin. (1) lit. a) partea finală, iar în cazul cererii de arbitrare, în art. 571 alin. (1) lit. a) partea finală[2].

2.3.4. Domiciliul profesional Codul civil în vigoare introduce noţiunea domiciliului profesional: „Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa [1] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 384; O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, op. cit., p. 206-207; E. LUPAN, S. SZTRANYICZKI, Persoanele..., p. 150-151. [2] Prevederi asemănătoare există în Codul de procedură civilă. Astfel, dacă cererea de chemare în judecată este introdusă de o persoană fizică ce locuieşte în străinătate, aceasta va trebui să menţioneze în cerere şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul [art. 194 lit. a) teza finală C. proc. civ.]. Dacă pârâtul locuieşte în străinătate, el este obligat să îşi aleagă un domiciliu în România (art. 156 C. proc. civ.). Conform art. 158 C. proc. civ., în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea menţiuni, conform normelor cuprinse în art. 155 şi art. 156 C. proc. civ.

320

Drept civil. Partea generală. Persoanele

în acel loc” (art. 96). Domiciliul profesional îi priveşte pe profesionişti. Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere [art. 3 alin. (2) C. civ.], fiind incluşi aici comercianţii, întreprinzătorii, operatorii economici, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale [art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil].

2.3.5. Reședința Reşedinţa este atributul de identificare în spaţiu a persoanei fizice, prin indicarea locuinţei sale secundare. Potrivit art. 88 C. civ., reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară. O persoană fizică nu poate avea în acelaşi timp decât o singură reşedinţă, chiar dacă are mai multe locuinţe [art. 86 alin. (2) C. civ.]. Dovada reşedinţei se face cu cartea de identitate, iar dacă menţiunile din cartea de identitate lipsesc sau nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea reşedinţei nu este opozabilă terţilor (art. 91 C. civ.). În legea specială se reiau şi se dezvoltă prevederile Codului civil. Conform art. 30 din O.U.G. nr. 97/2005, reşedinţa este acolo unde persoana fizică declară că are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu. Potrivit art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005, reşedinţa, la fel ca domiciliul, este unică; la un moment dat, o persoană fizică nu poate avea decât o reşedinţă. Reşedinţa are caracterele juridice ale oricărui drept nepatrimonial, la care se adaugă două specifice: faptul că este temporară şi facultativă. Menţiunea privind stabilirea reşedinţei se înscrie la cererea persoanei fizice care locuieşte mai mult de 15 zile la adresa la care are locuinţa secundară. Menţiunea privind stabilirea reşedinţei se acordă pentru perioada solicitată, care nu poate fi mai mare de un an, şi are valabilitate pe timpul cât persoana locuieşte în mod efectiv la adresa declarată ca reşedinţă. La expirarea acestui termen, persoana poate solicita înscrierea unei noi menţiuni de stabilire a reşedinţei (art. 31 din O.U.G. nr. 97/2005). Menţiunea privind reşedinţa se înscrie pe un document, denumit dovada de reşedinţă, care va însoţi cartea de identitate, cartea electronică de identitate şi cartea de identitate provizorie (art. 33 din O.U.G. nr. 97/2005)[1]. Şi minorul pus sub tutelă poate avea o reşedinţă, cu autorizarea instanţei de tutelă. Prin excepţie, tutorele poate încuviinţa ca minorul să aibă o reşedinţă determinată de educarea şi pregătirea sa profesională. În acest caz, instanţa de tutelă va fi încunoştinţată de tutore (art. 137 C. civ.).

§3. Starea civilă 3.1. Noțiune Potrivit art. 98 C. civ., „Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă”. [1]

A se vedea şi prevederile art. 32-41 din O.U.G. nr. 97/2005.

VI. Persoanele

321

Prin urmare, starea civilă, aşa cum este definită în Codul civil[1], reprezintă mijlocul de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor strict personale ale acesteia, care o deosebesc în cadrul familiei şi al societăţii şi care sunt considerate, prin lege, determinante în vederea individualizării ei. Criteriul unic prin care legea determină care anume calităţi, atribute intră în cuprinsul stării civile îl reprezintă actul de stare civilă (în sens de înscris)[2]. Prin urmare, elementele stării civile sunt cuprinse în actele de stare civilă[3].

3.2. Conținutul stării civile Ca sumă a calităţilor personale ale persoanei fizice, starea civilă conţine următoarele elemente: – calităţi privind filiaţia persoanei fizice (copil cu filiaţia stabilită/nestabilită, copil din căsătorie/din afara căsătoriei, copil rezultat din reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, copil adoptat); – calităţi privind starea conjugală a persoanei fizice (persoană căsătorită, necăsătorită); – sexul; – cetăţenia; – vârsta.

3.2.1. Calități privind filiația persoanei fizice 3.2.1.1. Noțiunea de filiație Filiaţia reprezintă raportul de descendenţă a unei persoane din părinţii săi[4]. Din filiaţie derivă rudenia; aceasta este o consecinţă a filiaţiei, care, conform art. 405 alin. (1) C. civ., este legătura ce se bazează pe descendenţa persoanelor una din alta sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. Rudenia[5] [1]

În reglementarea anterioară, starea civilă nu era definită. Noţiunea de act de stare civilă are un dublu sens: de act juridic de stare civilă, care are ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unor elemente de stare civilă, şi de act (înscris) doveditor al stării civile şi al actelor juridice şi faptelor juridice generatoare, modificatoare sau extinctive de stare civilă, din registrele de stare civilă, în care sunt consemnate elementele stării civile, de către organele cu atribuţii de stare civilă, în condiţiile legii. [3] Nu toate menţiunile din actele de stare civilă sunt însă şi elemente de stare civilă. De exemplu, codul numeric personal; de asemenea, anumite calităţi ale persoanei fizice, cum ar fi profesia, deşi contribuie la individualizarea ei, nu sunt semnificative – o persoană poate avea mai multe profesii, le poate schimba – şi nu constituie elemente ale stării civile; pentru detalii, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 164-166. [4] Idem, p. 197; M. TOMESCU, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 129. [5] A se vedea M. AVRAM, op. cit., p. 363-364. [2]

322

Drept civil. Partea generală. Persoanele

poate fi firească (ce are la bază legătura de sânge) sau civilă (din adopţie). Rudenia firească poate fi în linie dreaptă – adică legătura de rudenie există între persoane care coboară, sunt născute unele din altele, fie direct (persoana respectivă este copilul celeilalte), fie indirect (persoanele respective nu sunt născute una din alta, dar între ele există un şir neîntrerupt de naşteri, cum ar fi legătura dintre bunic şi nepot) – şi în linie colaterală – adică legătura de rudenie există între două persoane care, fără a descinde una din alta, au un autor comun (de exemplu, fraţii între ei sunt rude colaterale, având ca autor comun părintele) (art. 406 C. civ.). Atunci când naşterea unei persoane sau concepţia ei (care reprezintă baza rudeniei) se situează în timpul căsătoriei părinţilor, filiaţia este din căsătorie, iar rudenia, întemeiată pe această filiaţie, este din căsătorie. Atunci când concepţia sau naşterea unei persoane se situează în afara căsătoriei părinţilor, filiaţia este din afara căsătoriei, la fel şi rudenia bazată pe această filiaţie[1]. Filiaţia, ca element al stării civile, produce efecte juridice personale şi patrimoniale, care contribuie la individualizarea persoanei fizice în familie şi în societate (arătând dacă persoana fizică are filiaţia stabilită – faţă de mamă/faţă de tată – sau nu are filiaţia stabilită, dacă provine din căsătorie sau din afara căsătoriei, dacă este adoptată, dacă provine din reproducerea umană asistată medical). Cunoaşterea acestor aspecte prezintă importanţă, deoarece, pe de o parte, reprezintă condiţia pentru dobândirea de drepturi şi asumarea de obligaţii, iar, pe de altă parte, îngrădeşte anumite drepturi sau este însoţită de anumite consecinţe juridice. Efectele juridice ale filiaţiei prezintă anumite diferenţe în funcţie de felul filiaţiei. Filiaţia poate fi: faţă de mamă (maternitatea), faţă de tată (paternitatea) şi din adopţie; la acestea se adaugă şi filiaţia rezultată din reproducerea umană asistată medical. Pentru a arăta importanţa filiaţiei în individualizarea persoanei fizice, vor fi analizate pe scurt felurile filiaţiei.

3.2.1.2. Felurile filiației a) Filiaţia faţă de mamă. Filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul material al naşterii [art. 408 alin. (1) C. civ.]. În cazuri expres prevăzute de lege, filiaţia faţă de mamă se stabileşte prin recunoaşterea voluntară a mamei [art. 415 alin. (1) C. civ.] sau prin hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în stabilirea filiaţiei faţă de mamă (art. 422-423 C. civ.)[2]. Regula este că filiaţia faţă de mamă se stabileşte prin faptul naşterii, care se dovedeşte cu certificatul constatator al naşterii[3]. Naşterea se înregistrează în registrul de stare civilă privitor la naşteri, astfel încât copilul dobândeşte toate [1] A se vedea I.P. FILIPESCU, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 273-284; M. AVRAM, op. cit., p. 365 şi urm.; L. IRINESCU, Curs…, p. 135 şi urm. [2] A se vedea G. LUPŞAN, op. cit., p. 133. [3] Certificatul constatator al naşterii nu trebuie confundat cu certificatul de naştere. Certificatul (medical) constatator al naşterii se eliberează la naştere de către un medic, conform art. 11 din Legea nr. 272/2004, republicată; certificatul de naştere este

VI. Persoanele

323

drepturile şi obligaţiile unui copil cu filiaţia stabilită faţă de mamă (dacă mama este necăsătorită) sau şi faţă de tată (dacă este copil din căsătorie), adică: dreptul la nume, dreptul la domiciliu şi locuinţă, dreptul de a fi crescut şi educat, dreptul la întreţinere, dreptul la moştenire[1]. În cazurile în care un copil nu a fost înregistrat în registrul de stare civilă privind naşterile ori a fost înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi, mama îşi poate recunoaşte maternitatea printr-un act juridic unilateral (prin declaraţie la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanei sau prin înscris autentic notarial ori prin testament). Recunoaşterea voluntară a maternităţii se înregistrează prin menţiune pe marginea actului de stare civilă, pe baza actului de recunoaştere, cu toate consecinţele juridice care rezultă [art. 415 alin. (1) şi art. 416 C. civ.][2]. Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă se introduce de copil, atunci când fie se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii, fie dovada filiaţiei nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii (de exemplu, naşterea nu a fost înregistrată din alte cauze decât omisiunea ofiţerului de stare civilă sau a fost înregistrată, dar copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi) (art. 422 C. civ.). Prin admiterea acţiunii se stabileşte filiaţia faţă de mamă, se face menţiune pe marginea actului de naştere al copilului şi se eliberează un nou certificat de naştere. Raportul de filiaţie astfel stabilit este considerat că a existat de la naşterea copilului. Dacă mama era necăsătorită la momentul concepţiei sau naşterii, copilul îşi stabileşte doar filiaţia faţă de mamă. Dacă mama era căsătorită la momentul concepţiei sau naşterii, copilul îşi stabileşte filiaţia faţă de ambii părinţi [faţă de tată în temeiul prezumţiei de paternitate, conform art. 408 alin. (2) C. civ.]. Filiaţia astfel stabilită produce toate consecinţele juridice referitoare la nume, domiciliu, întreţinere, moştenire, impedimente la căsătorie ori adopţie[3]. b) Filiaţia faţă de tată. Spre deosebire de filiaţia faţă de mamă, care se stabileşte şi se dovedeşte prin faptul material al naşterii, filiaţia faţă de tată (paternitatea) rezultă din faptul procreaţiei, ce nu poate fi dovedit direct[4]. De aceea, legiuitorul a prevăzut utilizarea a două prezumţii pentru stabilirea paternităţii copilului. Pentru copilul din căsătorie se aplică prezumţia de paternitate [art. 408 alin. (2) C. civ.], iar pentru copilul din afara căsătoriei se foloseşte prezumţia timpului legal al concepţiei copilului (art. 412 C. civ.). Filiaţia faţă de tată a copilului din căsătorie rezultă din prezumţia de paternitate: copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul înscrisul care se eliberează celui îndreptăţit, pe baza actului de naştere, întocmit de către ofiţerul de stare civilă (care se păstrează în registrul de naşteri). [1] A se vedea G. LUPŞAN, op. cit., p. 134-137. [2] Idem, p. 137-142. [3] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 197-200; G. LUPŞAN, op. cit., p. 142-147. [4] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 200; G. LUPŞAN, op. cit., p. 148.

324

Drept civil. Partea generală. Persoanele

mamei [art. 414 alin. (1) C. civ.). Prin urmare, copilul din căsătorie are filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi, cu toate efectele juridice ce decurg de aici (referitoare la nume, domiciliu, locuinţă, creştere şi educare, întreţinere, moştenire, impedimente la căsătorie, adopţie). Dacă soţul mamei sau oricare dintre titularii dreptului la acţiune[1] dovedesc, în cadrul acţiunii în tăgada paternităţii, că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului, răsturnând astfel prezumţia de paternitate, atunci copilul devine din afara căsătoriei, cu filiaţia stabilită numai faţă de mamă, pierzând drepturile care i se cuveneau fiind copil din căsătorie. Astfel, îşi stabileşte domiciliul numai la mama sa, autoritatea părintească revine în totalitate mamei, obligaţia de întreţinere operează numai pe linie maternă[2]. Filiaţia faţă de tată a copilului din afara căsătoriei are la bază prezumţia timpului legal al concepţiei. Astfel, conform art. 412 alin. (1) C. civ., „Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se calculează zi cu zi”. Prin urmare, timpul legal al concepţiei este de 121 de zile. Această perioadă de timp în care poate avea loc concepţia constă în diferenţa dintre durata maximă şi durata minimă a unei sarcini, socotite pe baze ştiinţifice. Data concepţiei nu poate fi situată, ca regulă, în afara acestui interval. Aceasta nu înseamnă că un copil, într-un caz dat, poate fi conceput în oricare dintre cele 121 de zile. Ziua concepţiei se poate stabili plecând de la data naşterii copilului şi cunoscând cât a durat sarcina. De exemplu, dacă un copil s-a născut la termen, la 40 de săptămâni, se numără de la data naşterii înapoi 40 de săptămâni (280 de zile) şi se stabileşte data concepţiei. În Codul civil (spre deosebire de reglementarea anterioară), în art. 412 alin. (2) se adaugă: „Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval” (s.n.). Prin urmare, prezumţia timpului legal al concepţiei nu mai este irefragabilă, ci corespunde situaţiilor care apar în practică drept rezultat al progresului ştiinţei medicale. Astfel, faptul că data concepţiei poate fi situată în afara intervalului de 121 de zile se datorează [1]

Aşa cum rezultă din art. 429 C. civ.: „(1) Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de soţul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum şi de copil. Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii acestora, în condiţiile legii. (2) Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului; când acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale şi, dacă este cazul, a altor moştenitori ai săi. (3) Dacă soţul este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanţa judecătorească. (4) Mama sau copilul poate introduce acţiunea împotriva soţului. Dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui. (5) Tatăl biologic poate introduce acţiunea împotriva soţului mamei şi a copilului. Dacă aceştia sunt decedaţi, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor”. [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 201; G. LUPŞAN, op. cit., p. 159-160.

VI. Persoanele

325

reproducerii umane asistate medical, când concepţia poate avea loc chiar cu ani înainte de implantarea embrionului în corpul mamei. În limbaj medical, „această modalitate de reglementare este binevenită, ea rezolvând şi problema copiilor concepuţi prin RUAM cu crioconservarea preembrionilor înainte de a fi transferaţi în corpul mamei”[1]. În funcţie de această prezumţie a timpului legal al concepţiei, tatăl copilului din afara căsătoriei fie îl recunoaşte printr-un act juridic unilateral (prin declaraţie la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau prin înscris autentic notarial ori prin testament), fie este obligat să „devină” tată prin admiterea acţiunii în stabilirea paternităţii, introdusă de copil (direct, dacă are capacitate de exerciţiu, sau în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, ori prin reprezentantul lui legal, dacă nu are capacitate deplină de exerciţiu) împotriva sa [art. 415 alin. (2) şi (3), art. 416, art. 424, art. 425 C. civ.]. Codul civil prevede şi o altă prezumţie care operează faţă de tatăl din afara căsătoriei, în art. 426: „(1) Paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii. (2) Prezumţia este înlăturată dacă pretinsul tată dovedeşte că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil”. Această prezumţie exista şi înainte de a fi introdusă în Codul civil, dar nu era legală, ci simplă, a judecătorului[2]. Efectele juridice ale stabilirii filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei, prin recunoaştere voluntară sau prin hotărâre judecătorească, privesc numele copilului, care poate lua numele tatălui sau numele reunite ale părinţilor [aşa cum reiese din art. 450 alin. (2) C. civ.], stabilirea domiciliului, drepturile şi îndatoririle părinteşti, exercitarea autorităţii părinteşti, obligaţia de întreţinere, dreptul la moştenire[3]. c) Filiaţia care rezultă din reproducerea umană asistată medical cu terţ donator. Acest tip nou de filiaţie a fost numit în literatura juridico-medicală filiaţie artificială şi a fost definit ca „legătura juridică dintre copil şi părinţii legali, bazată pe consimţământul dat de aceştia, în puterea legii, pentru a concepe, indiferent de provenienţa celulelor sexuale”[4]. Filiaţia artificială care rezultă din reproducerea umană asistată medical sau, altfel spus, fertilizarea artificială, adică cu ajutorul tehnicilor medicale, poate produce efecte care interesează stabilirea ei (a filiaţiei), dacă intervine un terţ donator. Codul civil conţine câteva reglementări generale, care nu soluţionează problemele ce deja apar în practică, dar face trimitere la o lege specială, care este în curs de adoptare (art. 447). [1] A se vedea S. GUŢAN, op. cit., p. 68; RUAM este prescurtarea folosită de autor pentru reproducerea umană asistată medical. [2] În art. 60 alin. (3) C. fam. se prevedea că, în cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul de prescripţie de 1 an al acţiunii în stabilirea paternităţii, introdusă de mamă, curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii. [3] A se vedea G. LUPŞAN, op. cit., p. 161-171. [4] A se vedea S. GUŢAN, op. cit., p. 85; L. IRINESCU, Curs..., p. 163 şi urm.

326

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Astfel, conform art. 441 C. civ., reproducerea umană asistată medical cu terţ donator nu determină nicio legătură de filiaţie între copil şi donator. Textul nu precizează dacă donatorul poate fi doar un bărbat sau şi o femeie, prin urmare, se aplică în ambele cazuri. Părinţii (adică un bărbat şi o femeie sau o femeie singură, nu şi cuplurile homosexuale) care, pentru a avea un copil, doresc să recurgă la reproducerea asistată medical cu terţ donator trebuie să îşi dea consimţământul în prealabil, în condiţii care să asigure deplina confidenţialitate, în faţa unui notar public care să le explice, în mod expres, consecinţele actului lor cu privire la filiaţie. Consimţământul rămâne fără efect în cazul decesului, al formulării unei cereri de divorţ sau al separaţiei în fapt, survenite anterior momentului concepţiunii realizate în cadrul reproducerii umane asistate medical. El poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în faţa medicului chemat să asigure asistenţa pentru reproducerea cu terţ donator (art. 442). Din interpretarea sistematică a textului rezultă că se poate revoca oricând consimţământul până la momentul concepţiunii realizate în cadrul reproducerii asistate medical, la fel ca în cazul în care consimţământul rămâne fără efect[1]. Conform art. 443, nimeni nu poate contesta filiaţia copilului pentru motive ce ţin de reproducerea asistată medical şi nici copilul astfel născut nu poate contesta filiaţia sa. Între părinţi şi copil se naşte o legătură juridică, chiar dacă nu este de sânge, genetică. De exemplu, părinţii copilului care a fost conceput cu material genetic ce nu le aparţine (cu terţ donator de ovule şi cu terţ donator de spermă) nu pot contesta filiaţia, dacă şi-au dat consimţământul. Atunci când soţul mamei nu a consimţit la reproducerea asistată medical realizată cu ajutorul unui terţ donator, el poate tăgădui paternitatea copilului astfel născut. Când copilul este conceput în afara căsătoriei, bărbatul care, după ce a consimţit la reproducerea asistată medical cu terţ donator, nu recunoaşte copilul răspunde faţă de mamă şi faţă de copil. În acest caz, paternitatea copilului este stabilită pe cale judecătorească (art. 444). Articolul 445 se ocupă de confidenţialitatea informaţiilor[2]. În noua lege ar trebui să existe dispoziţii prin care identitatea terţului donator să fie adusă la cunoştinţa părinţilor şi a copilului astfel conceput, pentru a putea opera, cel puţin, impedimentele la căsătorie care, nerespectate, pot cauza prejudicii sănătăţii persoanei astfel concepute şi descendenţilor acesteia; de exemplu, trebuie evitată căsătoria între fraţi. [1]

Pentru o părere contrară, a se vedea S. GUŢAN, op. cit., p. 202-203. Articolul 445 C. civ.: „(1) Orice informaţii privind reproducerea umană asistată medical sunt confidenţiale. (2) Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor astfel de informaţii, există riscul unui prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel concepute sau a descendenţilor acesteia, instanţa poate autoriza transmiterea lor, în mod confidenţial, medicului sau autorităţilor competente. (3) De asemenea, oricare dintre descendenţii persoanei astfel concepute poate să se prevaleze de acest drept, dacă faptul de a fi privat de informaţiile pe care le cere poate să prejudicieze grav sănătatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este apropiată”. [2]

VI. Persoanele

327

Referitor la relaţiile dintre tată şi copil, art. 446 C. civ. precizează că tatăl are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terţ donator ca şi faţă de un copil născut prin concepţiune naturală. Legiuitorul ar trebui să reglementeze în legea specială şi relaţiile dintre mamă şi copil, deoarece, aşa cum am arătat, copilul poate fi conceput şi cu terţ donator de ovule, nu numai de spermă, ori chiar cu terţ donator de embrioni, creaţi cu material genetic provenind de la terţi donatori (ovule, spermă sau ambele). Ca o concluzie în ceea ce priveşte dispoziţiile Codului civil referitoare la reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, filiaţia astfel stabilită produce efectele filiaţiei fireşti, printr-o ficţiune a legii. O reglementare generală cu privire la reproducerea umană asistată medical, deci nu numai cu terţ donator, există în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată (Titlul VI), care în art. 142 lit. u) arată că reglementările referitoare la prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în scop terapeutic cuprinse în respectiva lege se aplică inclusiv tehnicilor de fertilizare in vitro. Cu toate acestea, prevederile sunt incomplete: există dispoziţii generale privind condiţiile prelevării şi transplantului, privind donatorul şi consimţământul care trebuie exprimat, dar nu există dispoziţii referitoare la tehnicile de reproducere umană asistată medical, la raporturile juridice care se pot naşte, la regimul juridic al celulelor sexuale şi al embrionilor, la raporturile de filiaţie[1]. Astfel, dacă un copil este conceput cu folosirea gameţilor membrilor cuplului – căsătorit sau nu –, se aplică normele juridice ale filiaţiei fireşti, care este conformă cu adevărul biologic. Dacă un copil este conceput cu ajutorul gameţilor unui terţ – materialul genetic patern provine de la un terţ donator, anonim sau nu, ori şi materialul genetic matern provine de la un terţ donator, anonim sau nu –, el poate beneficia de efectele filiaţiei clasice, fireşti, numai cu ajutorul unui artificiu juridic al legii, care nu corespunde însă adevărului biologic[2]. d) Filiaţia din adopţie. Potrivit art. 451 C. civ., adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului. Deci filiaţia din adopţie înlocuieşte filiaţia firească, naturală, care încetează la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost încuviinţată adopţia (art. 469 C. civ.). De la acea dată, rudenia firească dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte, încetează, cu excepţia situaţiei în care copilul este adoptat de către soţul părintelui firesc sau adoptiv, când încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc, care nu este căsătorit cu adoptatorul (art. 470 C. civ.). De asemenea, prin adopţie se naşte impedimentul la căsătorie atât între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi rudele sale fireşti, [1] [2]

A se vedea S. GUŢAN, op. cit., p. 86. A se vedea G. LUPŞAN, op. cit., p. 181-189.

328

Drept civil. Partea generală. Persoanele

pe de altă parte, cât şi între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopţiei, pe de altă parte [art. 274 alin. (3) C. civ.]. Filiaţia din adopţie produce aceleaşi efecte cu cele ale filiaţiei fireşti (art. 471 C. civ.). Adoptatul ia numele adoptatorului; dacă adoptă doi soţi care nu au nume de familie comun, ei declară în faţa instanţei care încuviinţează adopţia ce nume va purta adoptatul; pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa schimbarea prenumelui adoptatului [art. 473 alin. (1)-(4) C. civ.]. Pe baza hotărârii judecătoreşti definitive de încuviinţare a adopţiei, serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor competent întocmeşte un nou act de naştere a copilului, în care adoptatorii sunt trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se păstrează, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act [art. 473 alin. (5) C. civ.].

3.2.2. Calități privind starea conjugală a persoanei fizice Starea conjugală înseamnă starea civilă a persoanei fizice în raport cu căsătoria. O persoană fizică poate avea starea conjugală de persoană căsătorită sau necăsătorită. Starea conjugală de persoană căsătorită rezultă din actul juridic al căsătoriei, încheiat în faţa ofiţerului de stare civilă. Căsătoria religioasă nu produce efecte juridice şi, de altfel, poate fi celebrată nu