Donici Alecu - Fabule [PDF]

ALECU DONICI FABULE +I SATIRE Ediþia a III-a BUCURE+TI • CHI+IN{U Colecþie iniþiatã ºi coordonatã de Anatol Vidraº

23 0 3MB

Report DMCA / Copyright

DOWNLOAD PDF FILE

Papiere empfehlen

Donici Alecu - Fabule [PDF]

  • 0 0 0
  • Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden
Datei wird geladen, bitte warten...
Zitiervorschau

ALECU

DONICI FABULE +I SATIRE Ediþia a III-a

BUCURE+TI

•

CHI+IN{U

Colecþie iniþiatã ºi coordonatã de Anatol Vidraºcu ºi Dan Vidraºcu Concepþia graficã a colecþiei: Vladimir Zmeev Ilustraþii în text de Gustave Doré Ediþie de Vasile Ciocanu Coperta: Licã Sainciuc REFERINÞE ISTORICO-LITERARE: Mihail Kogãlniceanu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Alexandru Hâjdeu, Costache Negruzzi, Vasile Coroban, Mihail Corradini, Lazãr Ciobanu, Gheorghe Sion, Ion Negrescu, Radu Ionescu, Emil Boldan, Mihai Cimpoi

Editura „Litera Internaþional“ O.P. 33; C.P. 63, sector 1, Bucureºti, România tel./fax (021) 3303502; e-mail: [email protected] Grupul Editorial „Litera“ str. B. P. Hasdeu nr.2, mun. Chiºinãu, MD-2005, Republica Moldova tel./fax +(3732) 292 932, 294 110, fax 294 061; e-mail: [email protected] Difuzare: S.C. David D.V.Comprod SRL O.P. 33; C.P. 63, sector 1, Bucureºti, România tel./fax +(021) 3206009 Prezenta ediþie a apãrut în anul 2003 în versiune tipãritã ºi electronicã la editura „Litera Internaþional“ ºi Grupul Editorial „Litera“. Toate drepturile rezervate. Editori: Anatol ºi Dan Vidraºcu Redactor: Ion Ciocanu Tehnoredactare: Tudor Rãileanu Tiparul executat la Combinatul Poligrafic din Chiºinãu Comanda nr. 30169 CZU 821.135.1.µ341/342 D 67 Descrierea CIP a Camerei Naþionale a Cãrþii Donici, Alecu Fabule ºi satire/Alecu Donici; col. iniþ. ºi coord. Anatol ºi Dan Vidraºcu; conc. col. /Vladimir Zmeev; cop./ Licã Sainciuc; ilustr./Gustave Doré µ B.: Lit. Intern., Ch.: Litera, 2003 (Combinatul Poligrafic). µ 352 [p]. µ (Bibl. ºcolarului, serie nouã, nr. 254) ISBN 973-7916-21-2 µ ISBN 9975-74-515-6 821.135.1.µ341/342 ISBN 973-7916-21-2 ISBN 9975-74-515-6

© LITERA INTERNAÞIONAL, 2003 © LITERA, 2003

TA B E L C R O N O L O G I C 1806 Potrivit unui act eliberat la 4 iunie 1818 de ieromonahul Nicolai, blagocinul bisericii din satul Stanca (]n prezent Donici), \inutul Orhei, Alecu Donici a fost botezat la 19 ianuarie 1806. Era primul copil din cei patru b[ie\i ai clucerului Dimitrie Donici =i ai Elenei, n[scut[ Lambrino. Na= a fost Iancu Lambrino, unchiul dup[ mam[. 1819 20 februarie. }mpreun[ cu fratele s[u Petrache (1808-1872) este ]nscris la Liceul de cade\i nr.1 din Sankt-Petersburg, unde s-a aflat p`n[ la terminarea studiilor ]n 1825. 23 aprilie. Moare tat[l fabulistului, clucerul Dimitrie, ]n v`rst[ de 46 de ani, de tuberculoz[. 1825 28 aprilie. Cu gradul de sublocotenent, Alecu Donici e trimis ]n regimentul Ekaterinburg, dislocat ]n sudul Basarabiei. 1826 30 ianuarie. Conform cererii depuse, este eliberat din serviciul militar din motive familiale. 1829 4 noiembrie. La Ia=i se stinge din via\[ unchiul dup[ tat[ al fabulistului – cunoscutul pravilist Andronache Donici (n.1760). 1829-1830 A.Donici particip[ la combaterea epidemiei de cium[ ]n Basarabia, fiind membru al comisiei de la Ciuciuleni, organizat[ ]n acest scop. 1831 7 iulie. Este ales asesor din partea nobilimii ]n Judec[toria regional[ a con=tiin\ei, pe termen de 3 ani. 1835 }n revista moscovit[ „Teleskop“ apare articolul lui A. H`jdeu „Litera\i basarabeni“, ]n care A. Donici este prezentat ca traduc[tor talentat al fabulelor lui I. Kr`lov =i al poemului „|iganii“ de A. Pu=kin. Spre sf`r=itul anului, probabil ]n decembrie, se stabile=te cu traiul ]n Principatul Moldovei. Se c[s[tore=te cu Maria, fiica lui Costache Rosseti-B[l[nescu, care a decedat ]n cur`nd, l[s`ndu-i doi copii. 1837 La Bucure=ti se tip[re=te, ]n edi\ie aparte, poemul „|iganii“ de A. Pu=kin ]n traducerea lui Donici; unele fragmente din aceast[ traducere aveau s[ fie reproduse ]n crestoma\ia alc[tuit[ de Iacob Ghinculov „Adunare

%

Alecu Donici

de scrieri =i traduceri, ]n proz[ =i ]n versuri, pentru exerci\ii ]n limba valaho-moldav[“ (Cîáðàíèå ñî÷èíåíèé è ïåðåâîäîâ, â ïðîçå è ñòèõàõ, äëÿ óïðàæíåíèÿ â âàëàõî-ìîëäàâñêîì ÿçûêå, ÑÏá., 1840). 1839 }n „Albina rom`neasc[“ apare poezia „Amoriu =i priete=ug“ (ulterior „Priete=ugul =i amorul“). 1840 Apare volumul „Fabule. Cartea I“, Ia=i, la Cantora „Daciei literare“, cuprinz`nd fabulele: „Vulturul =i albina“, „Greierul =i furnica“, „Lupul =i cucul“, „G`=tele“, „Vulpea =i bursucul“, „Vulturul =i paingul“, „Parnas“, „Momi\a =i dou[ m`\e“, „Lupul =i lupu=orul“, „Calul =i c[l[re\ul“, „Leul =i iepurele“, „Stigle\ul =i cioc`rlanul“, „Dou[ poloboace“, „Racul, broasca =i =tiuca“, „B[rbatul cu trei femei“, „Vulpea =i m[garul“, „Leul la v`nat“, „Vulpea pedepsit[“, „Pieptenul“, „M[garul“, „Antereul lui Arvinte“, „Vulpea ]n livad[“, „Elefantul ]n domnie“, „Pietrenii =i Bistri\a“, „Galbenul“, „Pizm[tare\ul =i =arpele“, „M[garul =i privighetoarea“, „Lupul naz`r“, „Teiul =i stejarii“, „Veveri\a“. M. Kog[lniceanu reproduce din aceast[ culegere ]n primul volum al „Daciei literare“ fabulele: „Antereul lui Arvinte“, „B[rbatul cu trei femei“, „G`=tele“, „Lupul naz`r“, „M[garul“, „Momi\a =i dou[ m`\e“, „Parnas“, „Vulpea =i bursucul“, „Vulpea pedepsit[“. }n „Curierul rom`nesc“ din Bucure=ti =i ]n „Foaie pentru minte, inim[ =i literatur[“ din Bra=ov sunt retip[rite fabulele „B[rbatul cu trei femei“, „G`=tele“, „Momi\a =i dou[ m`\e“. 22 iunie. A. Donici d[ruie=te Epitropiei }nv[\[turilor publice din Moldova 100 de exemplare ale volumului „Fabule. Cartea I.“ 1841 Se c[s[tore=te cu Profira, fiica vornicului Scarlat Krupenski. Aceasta ]i va na=te 10 copii. Public[ ]n „Albina rom`neasc[“ „Zi ]nt`i aprili“, „Autorul =i ho\ul“, „Furnica“. }n „Foaie pentru minte, inim[ =i literatur[“ sunt retip[rite din „Fabule. Cartea I“: „Antereul lui Arvinte“, „Vulpea pedepsit[“, „Lupul naz`r“, „Lupul =i cucul“, „Lupul =i lupu=orul“, „M[garul“, „Parnas“, „Pizm[tare\ul =i =arpele“, „Racul, broasca =i =tiuca“. 1842 A. Donici c[l[tore=te, „]n pricini de judec[\i“, la Bucure=ti, unde face cuno=tin\[ cu poetul =i fabulistul Grigore Alexandrescu, c[ruia ]i consacr[ fabula „R`ul =i hele=teul“, urmat[ de o epistol[ ]n versuri „Dlui Grigore Alexandrescu (La h[r[zirea fabulei R`ul =i hele=teul)“. La ]ndemnul lui A. Donici adresat poetului t`rgovi=tean ca acesta s[-=i urmeze cu mai mult[ perseveren\[ chemarea, s[-=i cultive talentul „de la ceruri dat“, ]n pofida oric[ror obstacole =i nepl[ceri, Gr. Alexandrescu r[spunde cu o „Epistol[ domnului Alexandru Donici, fabulist moldovean“, supun`nd criticii condi\iile de suspiciune ]n care era nevoit s[ activeze =i totodat[ apreciaz[ ]nalt fabulele colegului din Moldova:

&

Fabule =i satire

De ar fi o mul\umire s[ te vezi ]n tipar dat, +i pe uli\i c`teodat[ cu degetul ar[tat, S-auzi: [sta e cutare! apoi eu te-a= ferici Pentru scrierile tale, ce iubesc a le citi, Ale c[rora sujeturi, stil u=or =i l[murit Au a fabulei pl[cute merit net[g[duit. Apar „Fabule. Cartea I“, ed. a doua =i „Fabule. Cartea a II-a“, Ia=i, la Cantora „Foaiei s[te=ti“, aceasta din urm[ cuprinz`nd 25 de fabule („}nfiin\area fabulei“, „Lupul =i motanul“, „+oarecul =i guzganul“, „Morarul“, „Furnica“, „Florile“, „R`ul =i hele=teul“, „Ursul la priseci“, „Momi\a =i oglinda“, „}n\eleptul =i magnatul“, „Liliacul =i r`ndunelele“, „Lupul la pieire“, „Doi c`ini“, „Calul =i m[garul“, „}mp[r\eala“, „Muntele“, „Lupul =i =oarecul“, „Cheltuitorul =i r`ndunica“, „Fierul =i argintul“, „Oracolul“, „Norocul ]n vizit[“, „Doi raci“, „|[ranul =i oaia“, „|[ranul =i calul“, „Poetul =i bogatul“) =i 5 poezii («Dlui Grigore Alexandrescu. La h[r[zirea fabulei R`ul =i hele=teul», „Autorul =i ho\ul“, „Priete=ugul =i amorul“, „Epigram[“, „Zi ]nt`i aprili“). 16 iunie. A. Donici doneaz[ Epitropiei }nv[\[turilor publice 100 de exemplare „Fabule, Cartea a II-a“ =i 10 exemplare „Poezii“ de G. Alexandrescu, tip[rit[ tot atunci la Cantora „Foaiei s[te=ti“ „prin st[ruin\a =i cheltuiala ]n parte a donatorului“, precum m[rturisea el. }n „Foaie pentru minte, inim[ =i literatur[“ au fost reproduse din „Fabule. Cartea a II-a“: „Fierul =i argintul“, „}nfiin\area fabulei“, „Lupul =i =oarecul“, „Ursul la priseci“. }n „Calendar pentru poporul rom`nesc pe anul 1842“ apare fabula „V[rul primare“. 1844 }n revista „Prop[=irea. Foaie =tiin\ific[ =i literar[“ se public[ fabulele „P[storul =i \`n\arul“, „Musca“ =i poezia „G`ndul“ (reproduse tot atunci ]n „Curier de ambe sexe“, period 1842-1844), o parte din traducerea povestirii „Tunsul“ =i „Satir[ c[tre mintea sa“, traducere din Antioh Cantemir, realizat[ ]n colaborare cu C. Negruzzi. Apare la Ia=i volumul „Satire =i alte poetice compuneri“ de prin\ul Antioh Cantemir, traduse ]n colaborare cu C. Negruzzi. }n „Foaie pentru minte, inim[ =i literatur[“ sunt reproduse „Via\a prin\ului Antioh Cantemir“ =i „Satir[ c[tre mintea sa“ din „Satire =i alte poetice compuneri“ de A. Cantemir. }n „Calendar pentru poporul rom`nesc pe anul 1844“ se public[ fabulele „Paingul =i bondarul“ =i „Braminul“. 1845 }n „Albina rom`neasc[“ se public[ fabula „Adev[rul sau cuco=ul de la moar[“, iar ]n „Calendar pentru poporul rom`nesc pe anul 1845“ apare integral traducerea povestirii „Tunsul“.

'

Alecu Donici

1840-1845 Din aceast[ perioad[ dateaz[ un fragment dramatic apar\in`nd lui Donici =i publicat ]n timpul de la urm[ sub titlul „Guraleiul“ (vezi „Teatru rom`nesc inedit din secolul al XIX-lea“, Ed. Minerva, Bucure=ti, 1986, p. 244-263). 1847 }n „Albina rom`neasc[“ apar fabulele „Bricele“ =i „C`inele l[tr`nd“ (publicat[ concomitent ]n „Curierul rom`nesc“ =i ]n „Foaie pentru minte, inim[ =i literatur[“). 7 iulie. S-a pus piatra de temelie a unei =coli publice ]n or. Piatra care suferise de incendiu. Cu acest prilej Gh. Asachi a \inut o scurt[ cuv`ntare, iar aga A. Donici, pe atunci prezident al tribunalului, a citit actul de funda\ie. 1850 18 mai. Este numit prezident al Judec[toriei \inutului Neam\. 25 septembrie. E avansat la postul de membru al Cur\ii de Apel, ]ncep`ndu-=i activitatea ]n aceast[ calitate la 1 noiembrie din acel an. 1851 Se public[ fabulele „Bondarul mizantrop“ („Zimbrul“) =i „Umbra =i omul“ („Calendar pentru poporul rom`nesc pe anul 1851“). August. A. Donici e numit prin ofis domnesc de c[tre Grigorie Ghica prezident al Divanului de }nt[rituri. 1852 }n „Calendar pentru poporul rom`nesc pe anul 1852“ apar fabulele „Dou[ mance =i un copil“ =i „Trec[torii =i c[\eii“. 1852 22 ianuarie. Este ales membru al Divanului ob=tesc, r[m`n`nd totodat[ prezident al Divanului de }nt[rituri. Prin ofis domnesc A. Donici, al[turi de Gr. Cuza, A. Panu =i M. Kog[lniceanu, este numit ]ntr-o comisie ]ns[rcinat[ cu tip[rirea „Hronicului rom`nilor“ de Gheorghe +incai. 1853 }n „Calendar pentru poporul rom`nesc pe anul 1853“ se public[ fabula „Vulpea duioas[“, iar ]n ziarul „S[pt[m`na“, redactat de C. Negruzzi, – „Capra =i iada“. I se confer[ rangul de vornic. 1853-1854 }n ziarul „S[pt[m`na“ sunt retip[rite fabulele: „Veveri\a“, „Antereul lui Arvinte“, „Vulpea =i bursucul“, „B[rbatul cu trei femei“, „G`=tele“, „Greierul =i furnica“, „Leul =i iepurele“, „Lupul naz`r“, „Lupul =i cucul“, „Vulpea =i m[garul“, „Vulturul =i albina“, „Vulturul =i paingul“, „Vulpea ]n livad[“, „Lupul =i lupu=orul“, „M[garul“, „M[garul =i privighetoarea“, „Momi\a =i dou[ m`\e“, „Parnas“, „Pieptenul“, „Pizm[tare\ul =i =arpele“, „Teiul =i stejarii“, „Calul =i c[l[re\ul“, „Fierul =i argintul“, „Vulpea pedepsit[“, „Racul, broasca =i =tiuca“. 1854 }n culegerea de versuri tip[rit[ ]n acest an la Oradea Mare „Versuin\ii rom`ni, adec[ Culesiune versuaria d’in Foiele naciunale de la anul



Fabule =i satire

1838“, au fost reproduse fabulele: „Parnas“, „Vulpea pedepsit[“, „M[garul“, „Lupul =i cucul“, „Racul, broasca =i =tiuca“, „Lupul =i lupu=orul“, „}nfiin\area fabulei“, „Fierul =i argintul“. 1855 Iulie-august. C[l[tore=te la Paris, pentru a-=i aranja doi copii la studii =i a-=i c[uta de s[n[tate. }n „Rom`nia literar[“, redactat[ de V. Alecsandri, se public[ fabulele „Turma =i c`inele“, „Nada =i chiticul“, „+tiuca =i motanul“; ]n „Calendar pentru poporul rom`nesc pe anul 1855“ – traducerea articolului „Marea Neagr[ =i ]mprejurimile sale“, ]n „Calendar prevestitor... al vestitului astronom Cazimia pe anul 1855“ (Bucure=ti) – t[lm[cirea povestirii „Tunsul. }nt`mplare adev[rat[ din Valahia“. 1855 29 decembrie. }mpreun[ cu C. Negruzzi =i Gh. Asachi scriitorul este ales membru al Comitetului Teatral, care recomand[ piese pentru a fi montate la Teatrul Na\ional. 1856 Public[ fabulele „Teiul =i stejarii“ ]n ziarul „Nep[rtinitorul“ =i „Vaporul =i calul“ ]n „Steaua Dun[rii“. A. Donici, ]mpreun[ cu M. Kog[lniceanu, C. Hurmuzachi, T. Laurian, Gh. Asachi, G. S[ulescu, T. Codrescu =i D. Bojinc[, este numit ]ntr-o comisie pentru cercetarea autenticit[\ii unui Fragment istoric, publicat de G. Boldur-Costachi. 1857 }n „Calendar pentru poporul rom`nesc“ (Bra=ov) se public[ fabula „Turma =i c`inele“, reprodus[ ]n „Foaie pentru minte, inim[ =i literatur[“; ]n „Calendar pentru poporul rom`nesc pe anul 1857“ (Ia=i) se public[ fabula „Frunzele =i r[d[cina“ =i poezia „Stelele“; ]n ziarul „Buciumul“ – poezia „La Buciumul“, ]n „Opiniunea“ – fabula „Presura“. 1858 La Ia=i apare volumul „Satire =i alte poetice compuneri de prin\ul Antioh Cantemir“, edi\ia a doua. }n „Steaua Dun[rii“ se public[ fabulele „Lupul naz`r“ =i „Lupul b[tr`n“ (aceasta din urm[ fiind tip[rit[ concomitent ]n ziarul „Zimbrul =i Vulturul“). Din acest an dateaz[ un manuscris ]ngrijit de fabulist: „Fabule. Edi\ie complet[ a lui Aleco Donici“ (ms. rom. 20 la Biblioteca Academiei Rom`ne). 1860 }n ziarul „Tribuna rom`n[“ apar fabulele „Broasca =i zeul“ =i „Ursul butnari“, iar ]n „Revista Carpa\ilor“ – „Jderul =i cacomul“. Februarie. Este ales deputat pentru Adunarea electiv[ a Moldovei din partea districtului Neam\. Martie-aprilie. }mpreun[ cu C. Negruzzi =i al\i deputa\i semneaz[ un „Proiect pentru organizarea teatrelor“.



Alecu Donici

1861 A. Donici public[ ]n ziarul „Viitorul“ fabulele „Carele cu oale“, „+tiuca =i motanul“, „Turma =i c`inele“, „Mu=tele =i albina“, precum =i un fragment din „Memoarul brigadierului Maureau de Brasey“ despre b[t[lia din anul 1711 de la St[nile=ti pe Prut, ]n traducere din ruse=te. Fabula „Mu=tele =i albina“ apare concomitent =i ]n „Revista Carpa\ilor“, iar „Carele cu oale“ este retip[rit[ ]n „Revista rom`n[“. }n ziarul „Dacia“ este reprodus[ fabula „Liliacul =i r`ndunelele“. 1862 A. Donici public[ ]n „Revista rom`n[“ c`teva fabule =i poezii: „Dorin\a rom`nului din 1862“, „La Ceahl[u“, „Negu\[torul“, „Torentele =i oamenii“ (traducere din poetul rus M. Lermontov). 7 martie. Prin decret princiar A. Donici este numit procuror de sec\ie la Curtea de Casa\iune. 1863 }n „Revista rom`n[“ apare ]n traducerea lui A. Donici articolul „Noti\ie despre Eparhia Basarabiei“ de A. Za=ciuk. }n „Lepturariu rum`nesc“, alc[tuit de A. Pumnul (tomul 2, partea I) e retip[rit[ fabula „Focul =i statuia de cear[“ din „Satire =i alte poetice compuneri de prin\ul Antioh Cantemir“. Tot aici se public[ fabulele „}mp[r\eala“ =i „Muntele“. }n ziarul „Independen\a rom`n[“ se public[ fabula „Ariciul =i c`rti\a“. }n revista „Amicul =colii“ (Sibiu) au fost reproduse poeziile „Torentele =i oamenii“ =i „La morm`ntul unui doctor“. 1864 }n „Lepturariu rum`nesc“ (tomul 4, partea I) sunt retip[rite fabulele: „Florile“, „Galbenul“, „G`=tele“, „Lupul =i cucul“, „Pizm[re\ul =i =arpele“, „R`ul =i hele=teul“, „Vulpea =i bursucul“, „Vulpea =i m[garul“, „Vulturul =i albina“. 1865 La Chi=in[u ]n tipografia lui A. Popov vede lumina tiparului „Cursul primitiv de limba rum`n[ pentru clasele primare =i patru clase gimnaziale“, ]ntocmit de I. Doncev, ]n care au fost incluse fabulele: „Galbenul“, „Greierul =i furnica“, „Stigle\ul =i cioc`rlanul“, „Vulpea ]n livad[“, „Vulpea pedepsit[“, „Teiul =i stejarii“, „Vulpea =i m[garul“, „Leul =i iepurele“, „G`=tele“, „Vulpea =i bursucul“, „Racul, broasca =i =tiuca“, „Dou[ poloboace“. Unele din aceste fabule („Galbenul“, „Greierul =i furnica“, „Stigle\ul =i cioc`rlanul“, „Vulpea ]n livad[“, „Racul, broasca =i =tiuca“, „Dou[ poloboace“) au fost incluse =i ]n „Abeced[ rum`n[“, compus[ pentru =coalele elementare de acela=i I. Doncev =i tip[rit[, ca =i „Cursul primitiv...“, la Chi=in[u ]n 1865. A. Donici se stinge din via\[ la Piatra-Neam\. C. Negruzzi public[ ]n „Trompeta Carpa\ilor“ din 25 aprilie/7 mai1865 un articol-necrolog ]n leg[tur[ cu moartea scriitorului.

FABULE

CARTEA I

Vulturul ºi albina

O

, cât sunt de fericiþi Cei de soarta lor slãviþi! Cãci ei ºi spre fapta mare Au a slavei îndemnare. Dar ºi cei ce ostenesc Întru binele obºtesc, Neprivind la rãsplãtire, Sunt prea vrednici de cinstire. Vulturul pe o albinã A zãrit-o în grãdinã, La revãrsatul de zori, Bâzâind pe lângã flori. ªi i-a zis: „O, ticãloasã, Albinã nesãþioasã! Tu petreci a ta viaþã Tot pe flori ºi pe verdeaþã, Migãind necontenit Nu ºtiu pentru ce sfârºit. Dar nici însãþi tu nu ºtii Care-i munca ta cea bunã, Când ca tine mii de mii Miere la un stup adunã. Iar apoi, ce fericire Moºtenesc eu de la fire! "

Alecu Donici

Cum aripile-mi întind ªi mã desfãtez zburând Cãtre ceruri, cãtre soare: De a mea putere mare, Pãsãrile lumii toate Fug, s-ascund înspãimântate“. – Fii tu în veci preaslãvit, Albina lui a rostit. Joe sã te noroceascã ªi anii sã-þi înmulþeascã. Iar eu fiind rânduitã, Obºtiei sã ostenesc, Mã cunosc prea fericitã Când fagurii îi privesc, Lucraþi de mii de albine; ªi ºtiu cã ºi de la mine Un pic de miere mãcar S-a adus întru bun dar.

$

Fabule =i satire

Greierul ºi furnica

G

reierul în desfãtare, Trecând vara cu cântare, Deodatã se trezeºte Cã afarã viscoleºte, Iar el de mâncat nu are. La vecina sa furnicã Alergând, cu lacrimi picã ªi se roagã sã-i ajute, Cu hranã sã-l împrumute, Ca de foame sã nu moarã, Numai pân’ la primãvarã. Furnica l-a ascultat, Dar aºa l-a întrebat: – Vara, când eu adunam, Tu ce fãcei? – Eu cântam În petrecere cu toþi. – Ai cântat? Îmi pare bine. Acum joacã, dacã poþi, Iar la varã fã ca mine.

%

Alecu Donici

Lupul ºi cucul –

R

ãmâi sãnãtos, vecine! A zis lupul cãtre cuc. Aceste þãri de rãu pline Le pãrãsesc ºi mã duc. Nu mai pot trãi aice, De om, câine prigonit. În Arcadia, ferice! Este codru de trãit. Unde aurita vreme Împãrãþeºte deplin, Unde lupul nu se teme De nãpãstile ce-i vin. Acolo nu sunt rãzboaie, Toþi în pace vieþuiesc: Omul este blând ca oaie, Iar câinii nici hãmãiesc. – Cale bunã, mãi vecine! Dar te rog, sã-mi spui curat: Nãravul nu-þi iei cu tine? ªi colþii ai lepãdat? – Sã-i lepãd? Da’ cum se poate? – Apoi þine minte, frate, Cã la viitoarea iarnã Ai sã rãmâi fãrã blanã. ªi aºa s-a întâmplat, Precum cucul i-a cântat. Între oameni iar sunt unii Cu colþi de lup înzestraþi: Ori în care parte-a lumii, Ei vor fi tot ne-mpãcaþi. &

Fabule =i satire

Gâºtele

C

u o prãjinã mare, Þãranul gâºte de vânzare Mâna la târg. ªi drept sã zic: În cârdul gâºtelor, spre buna îndemnare, Grãbind la zi de târg, bãtea ades cam tare. (Dar unde de câºtig sau pagubã s-atinge, Nu numai gâºtele, ºi omenirea plânge.) Eu nu vinovãþesc þãranul nicidecum; Iar gâºtele altfel aceasta judecau ªi, întâlnindu-se c-un trecãtor pe drum, Aºa strigau: – A! Ce necaz, ce osândire! Asupra gâºtelor ce crudã prigonire! Priveºte, un þãran cum bate joc cu noi; De astã-noapte el ne mânã dinapoi. Lui, nãtãrãului, nu-i trece nici prin minte Cã are datorie a ne arãta cinste; Cãci noi ne tragem drept din neamul cel slãvit Ce Capitolia din Rom’ a izbãvit! Romanii, mulþumiþi, au pus ºi sãrbãtoare, Pentru aºa a lor prea vrednicã urmare. – ªi voi tot cu aceasta vreþi A lumii slavã sã aveþi? A zis acel drumeþ. – Strãmoºii noºtri... – ªtiu, Dar eu la vorba mea sã viu: Ce faptã vrednicã voi aþi fãcut în lume? – Nimica, însã noi... '

Alecu Donici

– Cã numai de fripture voi Sunteþi ºi bune. Lãsaþi dar pe strãmoºi în pace: Cu fapta e cinstit acel care o face. Aceastã fabulã a lãmuri se poate, Dar gâºtele sã nu se-ntarte.



Fabule =i satire

Vulpea ºi bursucul –

D

a dincotro ºi unde Alergi tu aºa iute? Bursucul întâlnind pe vulpe-a întrebat. – Oh, dragã cumãtre, am dat peste pãcat, Sunt, iatã, surghiunitã! Tu ºtii cã eu am fost în slujbã rânduitã La o gãinãrie. Cu trebile ce-aveam, odihna-mi am lãsat, ªi sãnãtatea mi-am stricat; Dar tot eu am cãzut în groaznicã urgie, Pe niºte pâri nedovedite, Precum cã luam mite. Tu singur martor eºti, în adevãr sã spui: De m-ai vãzut cumva, mãcar cu vreun pui? – Nu, dragã cumãtrã; dar când ne întâlneam Eu cam ades vedeam: Cã tu pe botiºor Aveai ºi pufuºor. Se-ntâmplã ºi la noi de vezi Cum altul, având loc, aºa se tânguieºte, Încât îþi vine mai sã-l crezi Cã abia din leafã se hrãneºte. Dar astãzi butcã, mâine cai, De unde oare-i vin? ªi când ar vrea sã stai Sã-i faci curatã socotealã Pentru venit ºi cheltuialã, N-ai zice ca bursucul cã are pufuºor Pe botiºor? 

Alecu Donici

Vulturul ºi paingul

P

rin nouri, vulturul, spre muntele Ceahlãu Întinse zborul sãu. Pe cea mai naltã stâncã a lui, el se aºeazã ªi lumea dedesubt privind, se desfãteazã. Un ºir de munþi mãreþi, Moldova de o parte. A ei câmpii, pãduri, a ei frumoase sate! ªi ape: Bistriþa, Moldova ºi Siret, Pe ºesuri vesele, se vãd curgând încet. – Sã fie lãudat al tãu, o, Joe! nume, Pentru aripele ce tu mi-ai înzestrat; Cu care mã ridic la înãlþimea lumei, Pe unde nimene a fi n-a cutezat! Aceste vulturul rosteºte bucuros. – Da’ ºtii, prietene, cã eºti lãudãros! Paingul de pe muºchi atunce îi rãspunde. Dar uitã-te de vezi: ºi eu sunt oare unde? Se uitã vulturul ºi vede, înadins, Paingul lângã el, cum mreaja a întins. – De unde te-ai luat? Întreabã el mirat. ªi cum te-ai târâit? – Sã-þi spun adevãrat, Paingul a rãspuns, Pe coadã-þi am venit, Tu însuþi m-ai adus; Cu-a mea putere, eu nici aº fi îndrãznit, Iar de acum nu am de tine trebuinþã. Aici, statornica sã-mi fac vreau locuinþã!...

Alecu Donici

El bine n-a sfârºit ºi un vârtej de vânt, Cu mreaja lui cu tot, îl suflã la pãmânt. Cum socotiþi ºi dumneavoastrã; Dar eu gândesc cã-n lumea noastrã, Sunt mulþi asemene ca ºi paingul meu, Ce fãrã ostenele se trag în sus mereu, De coada unui mare; ªi cãrora le pare Cã singuri vrednicesc ºi cã li s-a cãzut; Când spre cãderea lor Nu trebuie mai mult, Decât un vântiºor.

"

Fabule =i satire

Parnas

P

e când la greci au pãrãsit Ciopliþii dumnezei, Iar locurile lor, pe drept le-a împãrþit Norodul între ei: Atunci ºi muntele Parnas La unul muritor moºie a rãmas. Stãpânul nou pe el îndat-a aºezat Câþiva mãgari la pãºunat. Mãgarii au aflat, De unde, pânã unde! Cã muzele odat’ Au locuit pe munte ªi zic: „Se vede, dar, Cã noi aici suntem mânaþi nu în zadar. Pesemne muzele de oameni s-au urât ªi ei au hotãrât: Ca noi în locul lor cântãri sã iscodim. Aideþi! voinicilor! cu toþii sã rãcnim. Nu pierdeþi cumpãtul, strigaþi cu îndrãznealã, Iar cine n-are glas Cum trebui la mãgari, afar’ de pe Parnas! ªi credeþi cã, pãzind aceastã rânduialã, Noi slavã vom lua, mai mult rãsunãtoare, Decât acele nouã vestite sorioare“. Acest sfat mãgãresc, Mãgarii cu un glas îl îmbunãtãþesc. ªi-odatã toþi pornesc Aºa strigare mare, Încât stãpânul lor, pierzând toatã rãbdarea, #

Alecu Donici

A poruncit cu urã Sã-nchidã pe mãgari, de pe Parnas, la ºurã. Eu vreau s-aduc aminte: Cã locul nu dã minte.

$

Fabule =i satire

Momiþa ºi douã mâþe

Î

n a momiþelor þarã (Ce mai nu are hotarã) Odatã judecãtoare Era o momiþã, care Chibzuia cu scumpãtate Cumpãna cea de dreptate. ªi iatã cã la momiþã Se aratã douã mâþe, Zgâriate, încruntate, În prigonire de moarte, Pãrãsind al lor lãcaº, Pentr-un bulgãre de caº. Una strigã: „Socoteºte! Caºul eu l-am fost ochit.“ Alta þipã: „Hotãrãºte! Caºul eu l-am dobândit.“ – Staþi! le zise lor momiþa. În cumpãna de dreptate Se va lãmuri fiinþa Pricinii de caº urmate. Apoi caºul drept în douã Rumpându-l ea prea frumos, A pus întru amândouã Cumpene câte un boþ. Dar când cumpãna ridicã, Vede c-o parte-i mai micã; Muºcã, cearcã, chibzuieºte ªi bine nu nimereºte. %

Alecu Donici

Acum partea cea muºcatã Nu trãgea ca ceialaltã; Muºcând iar din acea grea, Tocmai drept nu nimerea. ªi aºa pân-în sfârºit Tot în cumpene a tras; Iar mâþele s-au trezit Cã din caº n-a mai rãmas.

&

Fabule =i satire

Lupul ºi lupuºorul

U

n lup pe puiul sãu voind sã-l ispiteascã, De este vrednic el în breasla pãrinteascã, L-a fost trimis odatã La margine sã vadã: Pe unde-s oile? Cum stau pãstorii lor? ªi nu cumva ar fi vreun prilej uºor, Mãcar cam cu pãcat, Sã capete vânat? S-a dus ºi a venit flãmândul lupuºor, Zicând: „Eu am aflat pe astãzi bunã masã: Cole sub deal se pasc mulþime de oi grasã; Putem întru ales vreuna sã luãm ªi sã mâncãm.“ – Da’ bine, de pãstor tu nu-mi spui ce-ai aflat? Bãtrânul lup a întrebat. – Pãstorul, precum spun, E deºteptat ºi bun, Iar câinii, i-am zãrit, sunt slabi ºi puþintei, Nu-i grijã despre ei. – De este chiar aºa, eu tot nu mã unesc La turmã sã pornesc – Rãspunse lupul – cãci de nu-i pãstorul prost, Apoi el câini miºei nu þine. Sã mergem noi mai bine Pe unde eu am fost, ªi ºtiu cã sunt câini mulþi, dar e pãstorul prost. Iar unde e pãstorul de nimicã, Nici câinii nu-s de fricã. '

Alecu Donici

U

Leul ºi iepurele

n leu c-un iepure prieteni s-au fãcut. Eu vãd cã vã miraþi ªi nici e de crezut; Dar când îþi sta sã cãutaþi La adunãrile lumeºti, Apoi mai grele lucruri îþi crede nefireºti. Aºa, odatã au pornit Ei împreunã la plimbare, ªi iepurele a stârnit Aceastã întrebare: – Prietene iubit! Mã mir eu ºi te rog sã-mi spui Pricina, pentru ce cucoºul nimicit, Pe care poþi pe loc c-o sfârlã mort sã-l pui, Te sparie aºa cumplit, Încât tu fugi de glasul lui? – Aceasta nu-i de vro mirare, Lui leul a rãspuns. ªi noi cei mari suntem cu slãbiciuni nãscuþi. Precum un elefant, cât este el de mare, De ºoareci iar se teme tare. Apoi pentru aceasta dar, Nu în zadar, Rãspunse iepurul. ªi eu ca voi cei mari, Mã tem de câini copoi ºi varvarii ogari. ªi noi adeseori pe patimi ne silim Cu ale celor mari sã le sãmãluim. Dar nu prea nimerim.

Alecu Donici

Stigleþul ºi ciocârlanul

S

tigleþul s-a fost prins în laþ, cum e mai greu, ªi deznãdãjduit de moarte se bãtea; Iar ciocârlanul rãu De el încã râdea, Zicând: „Ce nãtãrãu! Se poate ziua mare Sã cazi în laþ aºa de tare; Când eu n-am fricã De nimicã?“ Dar învârtindu-se pe lângã stigleþel, S-a prins în laþ ºi el. Vezi, dupã faptã, Platã: Sã nu mai râzi de nime niciodatã!

!

Fabule =i satire

Calul ºi cãlãreþul

U

n vrednic cãlãreþ Avea un cal prea blând ºi bine învãþat; Iar singur el semeþ ªi despre cal încredinþat, A vrut sã facã o cercare: Ca fãrã frâu, cãlare Sã iasã la primblare. Deodatã calul a pornit La pas, încetiºor; Dar când a înþeles cã n-are frâu strunit, A prins a mai juca, a merge mai uºor. Apoi, luându-ºi vânt, Sãrea, zvârlea fugând, Încât pe cãlãreþ l-a trântit el jos, Iar singur a plecat la fugã mai vârtos Pe vãi, pe dealuri, prin ponoare ªi, dând de-o râpã mare, S-a zdrumicat de tot. Stãpânul a aflat în urmã calul mort. ª-a zis: Sãrmane cal, prea cruda ta pieire Eu însumi þi-am gãtit. Tu sub povãþuire A frâului strunit, Erai prea blând ºi bun ºi nici nu mã trânteai, Nici capul nu-þi rupeai. ªi slobozenia cât e de desfãtatã, Dar când la un norod nu are A sa mãsurã înþeleaptã, Se face primejduitoare. !!

Alecu Donici

Galbenul

Þ

ãranul a gãsit un galben ruginit, Pe care lui îi da destui bani de argint. Dar el a zis în sine: „Sã-l schimb aºa nu-i bine. Acum am priceput cã trebui curãþit, Pentru ca sã câºtig pe el preþ îndoit“. ªi înturnându-se acasã a luat Nisip ºi cãrãmidã, Cu care galbenul atâta l-a frecat, Încât l-a ºi fãcut curat ca o oglindã, Dar numai a scãzut din greutate mult ªi preþul cel dintâi la galben a pierdut. Ideea fabulei e lesne de-nþeles. Pãrinþilor! pe voi priveºte mai ales. Cãci voi nu trebuie sã vã siliþi Întru ºtiinþe multe pe fii sã pospãiþi; Ca sã le daþi un lux, un amãgitor nume, ªi sã dispreþuiþi plecãri fireºte bune, Scãzând greimea lor în cumpenele lumei.

!"

Alecu Donici

Bãrbatul cu trei femei

U

n om poznaº a fost schimbat Vro trei femei cu cununii, Fiind tustrele încã vii. Dar acolo era un aspru împãrat, La care, cum a mers asemene ºtiinþã, A ºi gãsit de cuviinþã Ca pentru aºa faptã, Pe om sã-l dea sub judecatã; Iar spre mai asprã înfrânare, Judecãtorilor a pus el înainte Sã fie cu luare-aminte ªi sã închipuiascã pedeapsa cea mai mare Unei asemene de pildã rea urmare; Cã la de împotrivã, el hotãrât era Pe toþi a-i spânzura. (Asemene un împãrat Nici pe la noi n-ar fi stricat.) Judecãtorii vãd cã nu-i de ºuguit; Sã hotãrascã drept ei mult s-au sârguit, ªi numai Dumnezeu de sus i-a luminat, Cãci socotinþa lor aceasta a urmat: Ca omului sã dea femeile tustrele, Îndatorându-se de a trãi cu ele. Norodul însã s-a mirat Pentru asemene prea slabã hotãrâre, ªi sigur toþi au aºteptat, Pe vrun judecãtor sã vadã spânzurat. Dar n-au trecut nici patru zile ªi s-a împrãºtiet prin þarã auzire: !$

Alecu Donici

Cã cel cu trei femei bãrbat, De rãul lor s-a spânzurat, ªi de atunci în acea þarã, Cu trei mai nime nu se-nsoarã.

!&

Fabule =i satire

Vulpea ºi mãgarul –

M

intiosule! de unde vii? O vulpe pe mãgar vãzând l-a întrebat. – Drept de la leu, de vrei sã ºtii; Am fost sã-l vãd ºi m-am mirat Cum a slãbit de tare; Bãtrân, neputincios: îþi pare O fiarã foarte de nimicã Acel ce când zbiera, Tot codrul tremura, Iar eu muream de fricã. Acum însã mai toþi, Cu coarne ºi cu colþi, Cum pot îl dojenesc ªi frica-i rãsplãtesc. – Dar tu, eu socotesc cã nu-i fi îndrãznit De leu sã te atingi? lui vulpea a vorbit. – Aºa! mãgarul i-a rãspuns. Ba cred cã l-au pãtruns Pereche de copite De mine lui zvârlite. ªi sufletele mici asemene urmeazã, Când pe acei cãzuþi din slavã împileazã.

Alecu Donici

Leul la vânat

L

eul, lupul, vulpea ºi câinele odat’, Ca niºte buni vecini, s-au fost alcãtuit, Cu toþii întrunit, Sã umble la vânat: ªi ce vor cãpãta sã-mpartã mãsurat. Se-ntâmplã dar, cã vulpea-ntâi Un cerb frumos a prins, ªi adunând pe toþi ai sãi, Spre jertfã l-au întins. – Acum e treaba mea, bãieþi, Le zise leul lor. Voi trebui numai sã vedeþi Cum eu împart uºor. ªi despicând îndat’ pe cerb în patru pãrþi, A zis: „Aceste sunt frãþeºtile bucãþi. ªi iatã: cea întâi e partea mea de frate; A doua, pe drept ca unui leu se cade; ª-acea a treia tot mie se cuvine, Precum voi ºtiþi prea bine. Iar de a patra, oricare s-ar atinge, Pe loc îl voi învinge.“

"

Alecu Donici

Vulpea pedepsitã

O

vulpe la þãran se înnãdis-odatã La pãsãri în poiatã. Cu-acea deprindere ºi iarna pe omãt, Ea noaptea a venit flãmândã la ospãt, ªi în gãini s-a desfãtat. Iar dupã ce s-a sãturat, Apoi a zis: „Destul, mã duc degrab-acasã, Ca nu cumva sã dau pielcica pentru masã“. Dar îngrijirea ei, curând s-a împlinit: Cãci urma se vedea, pe unde a venit. Þãranul vânãtor s-a ºi luat pe urmã, ªi vulpea a ieºit de cont㺠foarte bunã. Ce dac-ar fi ºi-n lumea mare Vãzutã urma la tâlhari, Atunci mã jur, fãrã mustrare, Cã s-ar vãdi ºi în curþi mari.

"

Fabule =i satire

Pieptenul

C

opilului de pieptãnat Neneaca pieptene din târg a cumpãrat. Copilul foarte mult de el s-a bucurat. Ce piepten buniºor! Cum merge de uºor! Mai bine de un ceas El periºorul sãu prin pieptene a tras ªi mulþumit deplin neneacãi a rãmas. Apoi s-a pus la carte, A învãþat frumos, Din buchi a opta parte; ªi iar la pieptene degrabã s-a întors. Dupã aceasta dând de alte jucãrii, Copilul a fãcut prea multe nebunii ªi pãrul de pe cap de tot ºi-a încâlcit. Dãdaca lui a vrut îndat’ sã-l netezeascã, Dar pieptenul era prin casã zãhãit; ªi el þipa, rãcnea, acela sã-i gãseascã! O fatã, de sub pat, degrabã l-a ºi scos, Dar numai ce folos! Cã cum abia-abia de pãru-i s-a atins, Copilul de dureri a ºi strigat cu plâns: – Ce piepten îndrãcit! Iar pieptenul a zis: – Eu tot acelaºi sunt; þi-e pãrul încâlcit. Copilul însã, supãrat Pe favoritul sãu, L-a dat într-un pârãu: Strigoaicele mai mult cu el s-au pieptãnat. "!

Alecu Donici

Vãzut-am eu În veacul meu Cã oamenii aºa cu adevãrul fac. Cât cugetu-i curat, El nouã este drag; Iar cum pe cuget ai pãtat, Apoi de adevãr îndat’ te-ai depãrtat ªi, ca copiii, noi de pieptãnat fugim Când capul ne-ncâlcim.

""

Fabule =i satire

Mãgarul

L

a un þãran era o vitã de mãgar, Cu care el la toþi se lãuda; Cãci în pãrerea lui prea bine se purta. ªi pentru cã-mprejur erau tot codri mari, Apoi ca nu cumva, pãscând, sã rãtãceascã Mãgarul lãudat, ªi totodatã vrând ca sã-l împodobeascã, Un zurgãlãu la gât þãranul i-a legat; Mãgarul s-a fãcut mãreþ ºi îngâmfat. (De decoraþii el pesemne auzise, Cã prea se fudulise.) Dar rangul nou a fost lui spre osândã mare. (Urmeazã ºi la noi aceastã întâmplare.) Eu însã mai întâi dator sunt sã vã spun, Cã în purtãri era mãgarul nu prea bun; Iar pân’ la zurgãlãu el bine petrecea. Prin þarini, prin grãdini, prin curãturi umbla, Pãºtea, se-ndestula; ª-apoi cam pe furiº acasã se-ntorcea. Acum însã mai rãu mãgarul petrecea. Pentru cã rangul nou, Sunând prin zurgãlãu, Chema când pe vecin cu vro despicãturã Sã deie pe mãgar afar’ din curãturã, Când pe stãpânul sãu cu jãrdia în mânã, Sã-l scoatã din grãdinã; Apoi ºi pe jitar, Sã-i rupã coastele cu parul din ogoarã, Încât bietul mãgar, Stâlcit ºi osândit, rãmase mai sã moarã. "#

Alecu Donici

ªi oamenii acei la rang înaintaþi Pãþesc asemene, când sunt interesaþi; Pentru cã rangul nou, Lor este zurgãlãu, Ce sunã de departe Vãdindu-le-a lor fapte.

"$

Fabule =i satire

A

Antereul lui Arvinte

rvinte coatele a ros la antereu, Dar n-a stat mult sã socoteascã; Ci singur el, mereu Se puse sã-l cârpeascã. Iar pentru petici de cârpit Din mâneci a tãiat ca o a patra parte ªi antereul l-a gãtit Cu mânecile prea scurtate, Încât oricare le vedea, De dâns râdea. Vãzând aceasta el, a zis în gândul sãu: „Lãsaþi, cã doar nu sunt aºa de nãtãrãu, Vreun lucru mare nu-i Sã-mi tai eu poalele de pe la antereu ªi mânecile sã le pui Mai lungi decât erau“. A zis ºi a fãcut. Dar lumea se mira Cã antereul lui era acum prea scurt, ªi nu asemãna nici cu un bun mintean. Se-ntâmplã ºi boieri de neam Care-ncurcând averea lor, Tot cu aceeaºi minte, Sã o îndrepte vror ªi fac ca ºi Arvinte.

Alecu Donici

Vulpea în livadã

O

vulpe a intrat odatã Flãmândã în livadã. ªi poamele vãzând, frumoase, coapte bine, S-a bucurat prea mult în sine, Dar bucuria ei a fost în mâini strãine: Cã prunele pe crengi cam susuºor erau ªi nu se scuturau. Umblând ea în zadar mai bine de un ceas, A zis aceste cãtre prune: – Cum v-am gãsit, aºa vã las, Mãcar cã la privit vã arãtaþi prea bune, Dar verzi, în loc sã folosiþi, Voi dinþii strepeziþi. Un adevãr de mult vãzut, Cã neavând prilej ca sã ne folosim De-un lucru ce ne e plãcut, Apoi neapãrat cusururi îi gãsim.

"&

Alecu Donici

Elefantul în domnie

C

ine-i tare ºi mare, Dar minte nu prea are, Nu-i bine, cât de bun la inimã sã fie.

Pe elefant l-au pus în codri la domnie, ªi de pe neam ei toþi, De la strãbunii sãi pânã la strãnepoþi, Au îndestulã minte; Dar este rar acel preafericit pãrinte Sã-i iasã buni copiii toþi. ªi elefantul meu, oricum era de mare, A înþelegerii n-avea îndemânare, Iar blând ºi plin de bunãtate Era, cât nu se poate. ªi iatã cã la domn au dat bietele oi O jalobã, zicând c㠄lupii rãi pe noi De tot ne jecuiesc“. – Tâlharii, varvarii, da cum de îndrãznesc! A zis duiosul domn. Iar lupii se-ndreptau ªi-aºa urlau: – Mãria ta! De noi nu te-ndura, Cãci singur ne-ai fost dat poruncã astã-iarnã S-avem cu toþii blanã. Iar oile pârãsc, c-aºa sunt învãþate: Noi n-am luat mai mult decât pielcea de frate. – Atâta! domnul le rãspunde, Sã ºtiþi cã strâmbãtãþi la mine nu-þi ascunde, Vã hotãrãsc de-acum de oaie o pielcicã, ªi nici un pãr mai mult, nimicã. #

Alecu Donici

Pietrenii ºi Bistriþa

1

P

ietrenii au ieºit cu totul din rãbdare, Nemaiputând a suferi Ei pagube struncinãtoare, Pe care nu puteau feri: Pentru cã în tot anul, Cuejdiul2 nimicit Pe mulþi a sãrãcit. Dar cine e deprins, ca viermele în hrean, Greu schimbã locul lui, unde a trãit an. Aºadar, târgul tot, odat’ s-a sfãtuit Sã deie jalobã la Bistriþa cea mare, Prin care arãtând dovezi lãmuritoare De pãgubirile ce mulþi au suferit ªi sufãr mai necontenit, Zicea: „Cã pe Cuejdi, precum pe Bistriþoarã3 Nici într-o primãvarã Nu se stãvesc cu moarã; ªi case cu zãplaz, ba uneori ºi vite Le sunt primejduite.“ Deci dar, ei socotind cã Bistriþa cea mare Va face celor mici cãzuta înfrânare, Ca una ce folos de obºtie aduce, Cãci plute la Galaþi4 cu cherestele duce, Au mers cu jaloba; dar ºtiþi ce au vãzut? Pe însãºi Bistriþã, rãpitul lor avut,

1 Locuitorii unui târg de acest nume ºi un râu repede care spalã malurile acelui târg. 2 Un pârãu ce dã în Bistriþa. 3 Alt pârãu asemene. 4 Galaþi, port pe Dunãre (geogr.).

#

Alecu Donici

Trecând cu valuri plini de spume! Iar un bãtrân cu minte A zis cãtre un alt ºoptind aºa cuvinte: – Eu ºtiu mai de mult, cã oamenii în lume Asupra celor mici dreptatea nu-ºi gãsesc: Când ei cu cei mai mari rãpirile-mpãrþesc.

#"

Fabule =i satire

Pizmãtareþul ºi ºarpele

D

egeaba vorovesc cã nu-i la draci dreptate, Când ei o ºi pãzesc cu mare scumpãtate ªi cel ce a fãcut în lume rãu mai mult La Tartar purure-i mai bine cunoscut. Acestui adevãr am fabulã dovadã. Mergând în ºir la o paradã, Un ºarpe prea înveninat Cu pizmãtareþul s-a fost împricinat; Cãci ºarpele voia sã meargã înainte, Iar pizmãtareþul îºi da a lui cuvinte, Precum cã are El drit mai mare. Când iatã, Velzevul la ei s-a arãtat ªi dând mai înapoi pe ºarpe, înciudat A zis: „Eu recunosc a tale vrednicii, Dar dupã drept cuvânt, în urma lui sã fii. Eºti rãu în adevãr ºi foarte muºti cumplit: Eºti plin Tu de venin; Dar n-ai primejduit Pe cel ce de aproape de tine s-a ferit. Iar pizmãtareþul pe toþi a pizmuit, ªi limba lui cea rea strãbate Oriunde, de departe. Aºadar de acum, vã hotãrãsc sã ºtiþi: Cã pizmãtareþii în iad sunt mai cinstiþi ªi de la locuri voi sã nu vã mai sfãdiþi. ##

Alecu Donici

O

Lupul nazâr

ricât de bune rânduiele, Cum vor intra pe mâini de oameni necinstiþi ªi numai de al lor folos povãþuiþi, Se fac îndatã rele. Spre pildã trebuie sã ºtiþi Cã lupul s-a cerut la leu nazâr pe oi. Se vede cã la ei, precum ºi pe la noi, Tot trebui mijlociri, Cãci el întâi a pus pe vulpe meºteriþã, Rege cãtre leiþã. Dar, pentru cã de lupi sunt rele auziri, Prealuminatul leu ferind nemulþumiri, A poruncit la sfat Sã facã tuturor chemare De o obºteascã adunare, La care mic ºi mare sã fie întrebat: Ce ºtiu de lup ºi ce purtãri el are. Aºadar, fiarele pe rând s-au adunat ªi întru o unire glas bun de lup au dat. Pe urmã a ieºit porunca cea leiascã: Pe lup, nazâr deplin, la stâne sã-l porneascã. Dar oile ce-au arãtat? La adunare ele au fost neapãrat? Aceasta-i de mirare, Cã sfatul a uitat sã facã lor chemare, Când ele mai ales erau trebuitoare.

Alecu Donici

Teiul ºi stejarii

U

n teiºor crescut sub deal, în depãrtare, Odatã blestema norocul de uitare, Aºa zicând: – Ce fericiþi stejarii sînt! Din fire înzestraþi, Puternici ei ºi nalþi, Vãd lumea cea frumoasã, Aproape stau de soare; Iar eu, o! soartã ticãloasã! Aici în depãrtare Viaþa-mi am urât. El bine n-a sfârºit ªi s-a stârnit furtunã, vânt ªi cerul s-a întunecat ªi fulgerul a scãpãrat. Prin nouri tunetul se rãsturna, trãsnind, ªi risipind Acei mai mari Stejari! Iar teiul de sub deal era nevãtãmat. Atunci el s-a trezit cã este vinovat ªi mulþumind, a zis aºa cãtre noroc: – Apãrãtorul meu! Eu de acum te rog Ca parte liniºtii sã dãruieºti tu mie ªi traiul depãrtat, drept pravilã sã-mi fie, Pentru cã am vãzut prea bine Cã cei ce stau la înãlþime, Mãcar de sunt ºi mari ªi tari, Dar picã la pãmânt De vânt. #&

Alecu Donici

Douã poloboace

U

n poloboc cu vin Mergea în car pe drum, încet ºi foarte lin; Iar altul cu deºert, las’ cã venea mai tare, Dar ºi hodorogea, Fãcând un vuiet mare, Încât cei trecãtori în laturi toþi fugeau: Atunci când el folos nimica n-aducea. Asemene în lume, Acel ce tuturor se laudã ºi spune În trebi puþin sporeºte. Iar cel ce tace, ªi treabã face: Acela purure mai sigur isprãveºte.

$

Fabule =i satire

Mãgarul ºi privighetoarea

M

ãgarul a vãzut pe o privighetoare. – Prieteno, i-a zis, mã rog sã mã asculþi: Eu tot am auzit o vorbã de la mulþi, Cã tu întru cântãri eºti meºteriþã mare, ªi iatã, acum vreu De iscusinþa ta sã judec singur eu. Iar buna pãsãruicã, pornitã spre cântare, Când liniºtit, abia În sine ciripea, Când tare ºuiera, Când glasu-i tremura, Apoi, prin dulcea ei strigare, Întru a dragostei cei gingaºe plecare Pe amoraºul sãu chema, ªi rediul desfãtat, cântarea-i rãsuna; Iar lumea ascultând Tãcea ºi se mira. Mãgarul însã de pãmânt S-a rezemat cu fruntea, ªi a rãcnit aºa: „Tu versuri ai plãcute, Dar când ai asculta Cucoºul de la noi, mai bine ai cânta.“ Acestea auzind în suflet s-a jignit Acea privighetoare ªi de atunci a contenit Pentru mãgari a sa cântare. Dumnezeu sã ne fereascã De judecata mãgãreascã. $

Alecu Donici

Veveriþa

V

everiþa cu credinþã De mulþi ani slujea la leu; Slujba cere stãruinþã ªi este lucru cam greu A fi deºtept, cu simþire, ª-a întâmpina ades Capricii care din fire Au acei mari mai ales. Nu ºtiu dar, cu ce purtare, Cu ce chip prea nimerit Veveriþa cinste mare De la leu a dobândit ª-a luat fãgãduinþã Cã din dãrile ce vin Îi va da spre cunoºtinþã Un car de alune plin. Fãgãduinþa îi bunã, Numai nu aduce saþ; ªi la auz ea rãsunã Cuvânt aspru: mai rãbdaþi! Veveriþa-n ascultare Rânjea dinþii lãcrimând ªi din ochi clipea cu jale, Pururea la slujbã stând; Când neamurile ei toate Ici-cole pe crengi sãlta ªi întru alune coapte Gustul sãu îºi desfãta. Vremea trece, vremea zboarã; Veveriþa a slãbit $

Fabule =i satire

ªi de a slujbei povarã Lepãdare a pornit. Leul fãrã prelungire Demision ei a dat, Însoþit de mulþumire ªi de carul încãrcat Cu preafrumoase alune; Dar puteþi sã socotiþi, Acum ele ce sunt bune Veveriþei fãrã dinþi.

$!

Alecu Donici

Racul, broasca ºi ºtiuca

R

acul, broasca ºi o ºtiucã Într-o zi s-au apucat De pe mal în iaz s-aducã Un sac cu grâu încãrcat. ªi la el toþi se înhamã: Trag, întind, dar iau de samã Cã sacul stã neclintit, Cãci se trãgea neunit. Racul înapoi se da, Broasca tot în sus sãlta, ªtiuca foarte se izbea ªi nimic nu isprãvea. Nu ºtiu cine-i vinovat; Însã, pe cât am aflat, Sacul în iaz nu s-a tras, Ci tot pe loc a rãmas. Aºa-i ºi la omenire, Când în obºte nu-i unire: Nici o treabã nu se face Cu izbândã ºi cu pace.

CARTEA II

Înfiinþarea fabulei

Î

n palat la împãrat, Adevãrul, gol din fire, Fãrã veste a intrat. La a lui aºa privire Împãratul a strigat: – Cine eºti? Cum îndrãzneºti, Gol aici sã te iveºti? – Adevãrul sunt. – Ce vrei? – Vreau sã-þi spun a mea pãrere: Tu nicicum nu ai durere Pentru pãmântenii tãi; Cei mai mari te mãgulesc ªi norodul jefuiesc; Legile îþi sunt cãlcate... – Ieºi afarã! Ieºi afarã! Golule neruºinate! Daþi-l uite jos pe scarã! Iatã cum fu primit Adevãrul dezgolit; El, oftând, se depãrtarã. Dar a lui dorinþã bunã Un alt chip i-a arãtat. Adevãrul mai pe urmã Iar a mers la împãrat, $#

Alecu Donici

Însã nu gol, ci-n veºminte Împrumutate la minte ªi, cu aer de respect, A vorbit frumos, încet. Împãratul, în mirare, I-a dat toatã ascultarea; L-a pãtruns, l-a înþeles, ªi îndatã a ales Alþi miniºtri, altã curte, A fãcut prefaceri multe, Trebile a îndreptat ª-a fost binecuvântat.

$$

Fabule =i satire

Lupul ºi motanul

U

n lup odatã a intrat, De fricã, nu de voie bunã, Scãpând viaþa, la un sat. El se gonea din urmã De cãtre vânãtori cu puºte înarmaþi ªi câini întãrâtaþi; Iar un aºa alai sã nu dea Dumnezeu Nici la vrãjmaºul meu. În deznãdãjduire, Sãrmanul lup cãta oriunde mântuire ªi, întâlnind pe un motan, Prieten de mai an, Îi zice: „Frãþioare! Tu nu ºtii undeva aici a mea scãpare?“ – Ba ºtiu – rãspunse el – aleargã la Trifan, Cã este foarte blând ºi milostiv þãran. – Oh! nu pot, cãtre dâns’ sunt tare vinovat, Cãci astã-iarnã lui viþica i-am mâncat. – Apoi dã fuga la Arvinte, El este un þãran ºi vrednic ºi cuminte. – Cu dânsul iarãºi sunt smintit, Pentru c-adeseori lui oi am spârcuit. – Aºadar ce sã faci? La vornicul bãtrân Aleargã, cã e bun ºi primitor român. – Nici la acesta n-am obraz, Lui an cu niºte miei i-am fost fãcut necaz. – Apoi dar, cumãtre, nu-i bine. ªi ce nãdejde ai aice pentru tine, Când tu cu toþii eºti stricat ªi numai singur vinovat: Culege dar ce-ai semãnat!

%$ Alecu Donici

ªoarecul ºi guzganul –

V

ecine! Ai auzit o veste de priinþã? Zicea cãtre guzgan un ºoarec la ambari, Cã leul a luat în unghie pe mâþã ªi noi de-acum vom fi aice mari ºi tari. – Ei, nu te bucura, prietene, degeaba – Guzganul a rãspuns c-un aer ispitit – Cãci de va rãmânea la ei pe unghii treaba, Apoi sãrmanul leu nu scapã nezãtrit: Ca mâþa fiarã nu-i mai groaznicã sub soare. Fricoºilor le par puternici numai cei De care se tem ei. Precum la noi a zis o treaptã oarecare: Doar nu-i armaºul mare.

$&

Alecu Donici

Morarul

Î

n iaz, la iezãturã, S-a arãtat spãrturã. Dar nu era deodatã Atât de însemnatã ªi, dacã ar fi pus morarul osteneala, Ferea la început pe viitor sminteala. El însã, stãpânit de multã lenevire (Nãrav ce pe la noi domneºte cam din fire), Puþinã grijã arãta; Iar cursul nu mai înceta. – Morarule, ia sama bine! Nu pierde vremea! – Las’ la mine, Îmi ºtiu eu treaba, nu te teme! Însã tot lasã, tot lungeºte, Pân’ când odatã se trezeºte Cã apa e mai jos de stavili cu o palmã. Atuncea ºi-a luat morarul meu de samã ªi, alergând unde s-a spart, El vede câteva gãine la un loc, Bând apã pe lângã lãptoc. – Mânca-v-ar uliul! le zice supãrat. Tocmai acum v-aþi adunat Sã-mi beþi voi apa toatã! ªi-n ele zvâr! cu o lopatã. Pe toate le omoarã, Pierzând gãinile ºi apa de la moarã. Eu am vãzut boieri, ce sute cheltuiesc Fãrã cãinþã sau cruþare %

Alecu Donici

(ªi-aceastã fabulã chiar lor o hãrãzesc), Dar fac economie mare Cu cãpeþelele cele de lumânare; Sau, dupã vorba cea bãtrânã: Sunt la tãrâþe scumpi ºi ieftini la fãinã. Iar cu aºa economie, Degrabã la mezat se strigã vreo moºie.

%

Fabule =i satire

Furnica

O

furnicã De soi micã, Iar de inimã prea mare, Adusese furnicarul într-o nespusã mirare, Cãci, precum al ei istoric lumea a încredinþat, Ea purta grãunþe întregi de orzul cel mai mãºcat. Era înc-acea furnicã ªi la rãzboaie voinicã: Unde viermiºor vedea, Se repezea ºi-l prindea. Chiar paingul cu atâtea sãbii, coase, înarmat, Al ei ac de biruinþã într-o vreme a cercat. Dar furnica, ca ºi omul, cu dorinþi nesãþioase, De-a furnicarului slavã prea curând se dezgustase. – La târg – zise ea odat㠖 Mã duc lumea sã mã vadã ªi oamenii sã se miere De vestita mea putere. ªi aºa, prea îngâmfatã, Într-un mare car de fân ea s-a cãþãrat îndatã; A ajuns la târg, dar ah! ce cumplitã loviturã Mândriei sale vãzurã. Cãci nici unul dintre oameni la furnicã nu cãta, Când puterea sã-ºi arãte, ea minunt nu înceta ªi, cu toatã-a ei silinþã, beþiºori de fân trãgea Sau vreo muscã nãtãraucã prinzând, iute împungea. Dar în sfârºit obositã de zadarnice cercãri, Câinelui de lângã car, a zis: „Dragã, nu te mieri De-a oamenilor prostie? Vezi-i cum nici nu se uitã, orbi sunt pentru fapte mari; %!

Alecu Donici

Fieºcare cu a sale: când la noi în furnicari Toatã furnica mã ºtie.“ Sunt ºi oameni ce viseazã Cã universul întreg de dânºii se minuneazã; Dar în furnicarul sãu, ei numai cât figureazã.

%"

Fabule =i satire

Florile

L

a niºte case mari, în oale prea bogate, Sta falnic pe fereºti, Pe lângã flori fireºti, ªi cele prelucrate De mâine omeneºti. Dar iatã, nori s-adunã, Cu fulgere lucind, ªi tunetul rãsunã De ploaie prevestind; Iar floricelele acele iscusite Îndreaptã cãtre zei Smerita rugãminte: Ca sã opreascã ei, Cu un cuvânt din ceri, A ploaiei neplãceri; Dar rugãciunea lor a fost zãdãrnicitã ªi ploaia cea pornitã De un rãcoare vânt Se varsã pre pãmânt, Potoale sfera grea, Verdeaþa înnoieºte ªi firea dupã ea Se pare cã zâmbeºte. Atunci ºi florile acele naturale Se dezvelesc frumos, Din sânurile sale Dau desfãtat miros; Iar florile de fir, mãtãsi ºi catifea, Ce ruge înãlþau când ploaia se ivea, %#

Alecu Donici

De frumuseþea lor lipsite ºi pãtate, Au fost de pe fereºti afarã lepãdate. Talentului firesc de criticã nu-i pasã, Ea nu întunecã a lui gândiri frumoase; ªi numai florile acele prelucrate Se tem de ploaie foarte.

%$

Fabule =i satire

Râul ºi heleºteul –

(Hãrãzitã dlui Gr. Alexandrescu)

C

e vrasãzicã, frate! Zicea cãtre un râu vecinul heleºteu – Eu apele-þi mereu Le vãz cã sunt miºcate; ªi cum nu oboseºti mi-e greu de înþeles. Apoi privesc ades Pe unda ta plutind, când barce încãrcate, Când plute, luntri, de care sunt mai nenumãrate. Aceste ostenele Zadarnice ºi grele, Cum nu le pãrãseºti? Cum nu te pilduieºti De-a mea viaþã linã De desfãtare plinã; Cãci eu, deºi nu sunt pe hartã arãtat, Deºi nici un poet vrun vers nu mi-a cântat, Dar stau în maluri moi, Pe perini de noroi, Ca o cucoanã mare Pe puful cel mai moale; De barce, plute, luntri nu sunt împovãrat ªi greutatea lor asuprã-mi n-am cercat. Viaþa fãrã griji în pace mi-o petrec, Cãci toate pre pãmânt ca vânturile trec, Deºertãciunile lumeºti eu le urãsc ªi în filozofie prin somn mã adâncesc. – Dar filozofisând, %%

Alecu Donici

Pãtruns-ai legea bine: Cã apele, miºcând, Pãstreazã prospeþime? – Asupra ziselor lui, râul a rãspuns – ªi dacã astãzi eu nu sunt un râu ascuns De al istoriei prea falnicã privire, Apoi pricina e a mea neadormire Cu care am urmat acestui înþeles ªi pentru care sunt din râuri eu ales. Iar tu de secetã vei fi curând uscat, În trândavul tãu pat! Aceastã zicere a fost proorocie, Cãci heleºteul sec degrabã s-a mâlit, Iar râul astãzi stã un râu de toþi slãvit, Miºcând neîncetat a sale ape vie. Aºa talentele, când lenea le cuprinde, Slãbind din zi în zi, se pierd fãr-a se-ntinde.

%&

Fabule =i satire

Ursul la priseci

L

a o alegere, fãcutã dupã legi Ce dobitoacele povãþuiesc din veci, Pe urs l-au fost ales nazâr peste priseci, Deºi s-ar fi putut un alt, oricare fie, Sã prindã o aºa cam grea dregãtorie. Cãci ursul dacã dã de miere, Apoi se-ncurcã-n socotele. Dar pasã tu de cere La fiare rânduiele!.. Oricine a dorit sã intre-n aºa post, Nevrednic, defãimat de cãtre toþi a fost ªi parcã înadins Asupra ursului majorita s-au strâns. Toþi l-au heretisit, Iar el a mulþumit, Ba încã la cei mari ºi labele a lins. Dar rãul în priseci curând s-a dezvelit; Cãci ursul, cum a mers la tact, s-a apucat De curãþit, de retezat ªi, drept, oricare stup în labã-i a intrat L-a scos de tot curat, Iar mierea la bârlog mergea necontenit, Pân’ ce la sfat s-a dat de ºtire ªi s-a orânduit La faþa locului pe forme desluºire. Au mers, au cercetat, au scris, au lãmurit, Dar mierea n-au înapoit; Iar ursul de pe loc %'

Alecu Donici

S-a ºi trimis surghiun pe iarnã la bârlog. El în singurãtate κi suge labele mult pline de pãcate. ªi, ca un cãlãtor pe mare, Aºteaptã vântul cel de cale. Nici nu mai zic nimicã: De urºi mi-i tare fricã.

&

Fabule =i satire

Momiþa ºi oglinda În oglindã o momiþã Chipul îºi vãzu odatã. La a sa tovãrãºiþã Face semne ºi-i aratã, Zicând: „Uitã-te, priveºte La acea caricaturã, Cum se strâmbã, se sluþeºte, Parcã-i puhavã la gurã. Vezi grimasuri ce întoarce... Eu sã fiu aºa de slutã, Samã singurã mi-aº face ªi m-aº spânzura de ciudã. Dar cam sunt din surioare Vro trei-patru slutiºoare Ca aceasta, ºi anume Pot pe numãr a le spune.“ – Nu mai cere trebuinþa – I-a rãspuns tovãrãºiþa – Cãci, fãrã de înºirare, Adevãrul de vei vrea, Noi suntem cam din nãscare Tot ca una, fata mea! Se gãsirã o momiþã Cu de sine cunoºtinþã; Iarã omul niciodatã, Precum am vãzut în faptã Pe un jacaº domniºor, Cãruia i se citea &

Alecu Donici

Fabula de pufuºor, Iar el prea nurliu râdea, Fãcând semne la un alt Judecãtor necurat.

&

Fabule =i satire

Muntele

U

n munte se trudea de facere cumplit. Trei zile a vuit, Încât se clãtina pãmântul de sub el; Dar în sfârºit s-a desfãcut ªi a nãscut: Un ºoricel! Aceastã fabulã ca muntele e veche; Eu însã sã vã spun secretu-i la ureche: Sunt oameni de la care-aºtepþi Minuni sã vezi; Aºa vuiesc de tare Când ei se socotesc cã au vro treabã mare; Iar cercetând în faptã, Gãseºti isprava lor deºartã. Spre pildã, eu ades scriu, ºterg ºi iar gândesc, Ca când o epicã piimã nãscocesc; Iar dupã trudã multã În faptã mã trezesc cu o fãbuliþã scurtã.

&!

Alecu Donici

Înþeleptul ºi magnatul

U

n înþelept odatã ºedea cu un magnat La sfat. – Tu, care cunoºti lumea ªi-n inime citeºti, Te rog sã-mi lãmureºti De ce-n societãþi alese mai anume, Nici prinzi de veste când cu oameni te trezeºti Nepotriviþi ºi seci? Aºa pe înþelept magnatul întrebã, Iar el rãspuns îi dã: – Societãþile au soartã potrivitã Cu o bina din nou mai mult de lemn ziditã. Spre pildã, eu acum o casã mi-am fãcut ªi nici nu m-am mutat, Iar greierii de mult În ea s-au aºezat. Cercând cu scumpãtate A fabulei sujet, Gãseºti c-avea dreptate Acel om înþelept. ªi cum sã se numeascã Gurliii mãdulari, Ce nu ºtiu sã vorbeascã În societãþi mari, Dar, prin a lor strigare, Împiedicã pe alþi, Mai ispitiþi bãrbaþi, Sã facã vro lucrare?

Alecu Donici

Lupul la pieire

U

n lup noaptea, vrând sã intre tiptil la vro oierie, Nimeri din întâmplare tocmai într-o cânãrie. Simþindu-l pe sur aproape, câinii toþi s-au întãrtat. Lãtret, urlet, hreamãt mare, ca în iad au ridicat. Înarmaþi cu puºti, ciomege, Vânãtorii se grãbesc care dincotro s-alerge. Câinii în a lor iuþealã Dau pe unde pot nãvalã. – Nu lãsaþi, bãieþi! le strigã un vânãtor mai bãtrân. Daþi luminã! Daþi luminã! Sã-l prindem viu pe pãgân!“ Un alt scãpãrã îndatã ªi, când la gard: ce sã vadã! Lupul cinchit într-un colþ, Cu ochi crunþi, cu pãr pe dos, clãnþãia din dinþi la toþi. Dar vãzând cã nu-i de ºagã, cã pieirea-i s-a ales: – Oameni buni! le zise. Staþi! ªi voi, câini, ce-mi sunteþi fraþi! Eu aice sunt trimes Sol de la neamul lupesc Pace sã statornicesc. (Sigurã ca la rãzboaie: vecinicã, nestrãmutatã, Pânã la întâi gâlceavã cu care pacea-i curmatã.) Prigonirile pornite între noi sã le lãsãm ªi prieteºug, credinþã, unii altor sã jurãm. Vitele fãrã de grijã vor petrece despre noi ªi chiar înºiºi noi de alþii vom pãzi bietele oi... – Ei, mãi dragã! îi rãspunse vânãtorul cel bãtrân, Tu eºti sur, dar eu sunt alb ºi-n deprindere-mi rãmân &$

Fabule =i satire

Ca cu lupii sã mã-mpac, Când de piele îi dezbrac, ªi prind de pe bot parale: Daþi, bãieþi, fãrã cruþare!

&%

Alecu Donici

Calul ºi mãgarul

P

ãstorul unor oi, pe lângã turma sa Avea un cal ºi un mãgar. Din întâmplare el gãseºte o harºa, Cusutã tot în fir ºi în mãrgãritar. Harºaua, precum ºtiu acei ce merg cãlare, Se cade calului spre înfrumuseþare. Pãstorul însã-a socotit Cã calul e destul de fire-mpodobit ªi a gãsit cu cale, Stãpân fiind pe ale sale, Sã puie pe mãgar harºaua delicatã. Dar a ieºit în faptã Cã prostul de mãgar, nesocotind ce poartã ªi nedeprins a fi-mbrãcat, Cu scumpa lui harºa în bahnã a intrat; S-a tãvãlit, s-a rãcorit ªi chiar ca un mãgar de glod plin a ieºit. Din fabulã e lãmurit, Cum cã pãstorul a greºit, Iar el o da la întâmplare. Eu însã socotesc: cã calul, deºi are Nãrav de tãvãlit când este asudat, Dar nu se bagã-n glod, ºi cum s-a ridicat Îndatã de pe el tot colbu-i scuturat.

Alecu Donici

Împãrþeala

A

vând tovãrãºie La o negustorie, Câþiva prieteni pe viaþã Au câºtigat mulþime de bani gheaþã. ªi adunându-se la casa lor obºteascã S-au apucat folosul sã-mpãrþeascã. (Dar sunt cam rare împãrþele Fãrã gâlceve sau smintele.) ªi-ai mei prieteni buni, câºtigul împãrþind, S-au întãrtat la sfadã. Când, iatã! deodatã, Aud strigând: – Sãriþi! sãriþi! foc! casa arde! – Lãsaþi ºi ne vom socoti pe urmã; Dar trebuie sã ºtiþi cã mie mi se cade Din cea de faþã sumã O mie încã ºi mai bine, A zis dintre tovarãºi unul. – Iar mie în tot bunul Vro douã mi se vine, Le zise lor un alt. – Aidem însã! – Ba staþi, ªi dreaptã partea mea îmi daþi, Strigarã celalalt. – Da pentru ce? ªi cum?... Sfãdindu-se aºa, prietenii vãd fum Cu pãlãlaie-n casã, ªi neputând sã iasã, Au ars ei toþi, cu bani, cu tot. '

Alecu Donici

Aici a zice pot: Cã la un rãu obºtesc, când cere trebuinþa Ca sã-l întâmpinãm puind unit silinþa; Adeseori pierim obºteºte, Când fieºtecare Strigând cu gurã mare, La interesul sãu în parte aþinteºte.

'

Fabule =i satire

Doi câini

U

n câine, de pe neam dulãu, Prielnic, credincios cãtre stãpânul sãu, Odatã a vãzut Pe vechiul cunoscut, Juju, cãþel tãrcat, Ce din ogradã an în curte s-a luat ªi carele acum la o fereastrã-n casã, ªezând pe un covor de cele mai frumoase, Afarã mândru se uita. – Jujucã: ce mai faci mata? Întreabã câinele, din coadã dând încet. (Acesta între câini e semnul de respect.) – Îþi mulþumesc, mon cher! rãspunse lui Juju. Sunt bine. Dorm, mãnânc, alerg, mã hârjonesc ªi pe saltele moi când vreau mã tãvãlesc. Dar spune-mi: ce faci tu? – Eu sunt ca purure. Rabd foame, ploaie, ger, Pãzind ograda la boier; Dorm lângã poartã, sau cu caii, ªi de la bucãtari ades mãnânc bãtaie. Ba ieri ºi un fecior trei lovituri mi-a tras, Pentru cã n-am lãtrat la vreme ºi la ceas. Dar tu, Juju, cu ce-ntâmplare Ai cãpãtat favor asupra-þi aºa mare? Ce slujbã la stãpân în faptã împlineºti? Fiind atât de mic, în ce te bizuieºti? – Eu! a rãspuns Juju. Mã mir de întrebare! Eu fac apporte ºi joc ca omul în picioare! '!

Alecu Donici

Din oameni iarãºi sunt la soartã în favor, Pentru cã-n douã labe ºtiu a umbla uºor ªi fac apporte Când pot.

'"

Fabule =i satire

Lupul ºi ºoarecul

D

in turmã lupul sur o oaie a rãpit. În codru s-a ascuns ªi pe mâncat s-a pus. Iar ºoarecul a mirosit Aproape de mâncare; Din borticica lui cu pazã a ieºit, S-a furiºat prin frunziºoare, ªi tocmai de sub lup furând o fãrmãturã, Þuºti! iute-n crãpãturã. Iar lupul a pornit un rãcnet foarte mare, Urlând: „Sãriþi! Tâlharii!“ Asemenea s-a întâmplat În târg o întâmplare: De la jãcuitor tãlharii au furat O pungã cu parale, Iar el la ceastie îndat-a reclamat.

'#

Alecu Donici

Cheltuitorul ºi rândunica

U

n tânãr foarte bun, dar prea cheltuitor, Luând în stãpânire O bunã moºtenire, În vreme de un an, rãmase pe uºor, ªi tot ce mai avea acum era o blanã, Pãstratã prin prilej cã timpul sta de iarnã; Iar cine nu-i de mic cu frigul învãþat În blanã foarte crede. Dar într-o zi mergând dupã împrumutat, Din întâmplare el o rândunicã vede. Gãseºte-ndatã negustori ªi ia pe blanã bãniºori. Cãci rândunelele, cum zic din însemnare: A primãverii dulci sunt bine-vestitoare. El însã a uitat proverbul bãtrânesc: Cã-o floare nicidecum nu face primãvarã. ªi iatã, se stârnesc Furtune, viscole cu ger cumplit afarã; Pe uliþi scârþâie omãtul fãinos; De prin ogeaguri fum ca iarna gâlgâieºte; ªi cel mai sãrãiman la foc se încãlzeºte. Iar tânãrul meu, trist, flãmând ºi friguros, Porneºte în surtuc de-acasã Sã capete vro masã. Dar cum la uliþ-a ieºit, Pe rândunicã el o vede îngheþatã ªi, tremurând de frig, îi zice: „Blestematã! '$

Fabule =i satire

Pe faptã-þi ai pierit! Aºa þi se cuvine; Cãci fãrã blanã eu sunt astãzi pentru tine.“ Nu vreau s-ating pe nime, Dar mult mã mir în sine: De ce, tot omul, când greºeºte, Asupra altuia se dezvinovãþeºte?

'%

Alecu Donici

Fierul ºi argintul –

N

(Imitaþie)

u ai cuget, eºti un rãu! Tu te-ai fãcut ciocan, tu te-ai fãcut ilãu. ªi-n mine baþi fãrã cruþare! Au doarã ai uitat, cã noi chiar din nãscare Tot de un neam suntem; Cã noi alãturea în munþi ne-nfiinþãm? Aºa þipa la argintari Sub loviture tari, Argintul prelucrat de-a fierului unelte. Iar fierul a rãspuns argintului aceste: – Te mângâie, vecine! ªi întru suferinþi ia pildã de la mine. Tu încã ai noroc; Iar pe mine, scos din foc, ªi mai cumplit mã bate, Tot fierul, al meu frate!

'&

Fabule =i satire

Oracolul

Î

ntru un templu idolesc, Era un zeu de lemn cu dar proorocesc; El sfaturi ºi poveþe la tot poporul da: Pentru aceasta sta În aur ºi argint, spre slavã ferecat, De jertfe-mpresurat, De ruge asurzit ªi de miroazme-nãduºit. Toþi în oracolul credea, fãrã-ndoialã. Dar deodatã, vai! ce lucru de smintealã! Oracolul slãvit Cu totul s-a schimbat ºi s-a nimicnicit. În loc de adevãr, el tot minciuni croia La cei ce mângâieri sau sfaturi îi cerea. Iar pricina era: Cã-n zeul cel deºert un jertfitor intra ªi, de avea el minte, Apoi oracolul rostea cereºti cuvinte. Dar când intra în zeu Vreunul nãtãrãu, Atuncea vai de cei Ce mai credeau în zei.

''

Alecu Donici

Norocul în vizitã Când norocul schimbã pasul N-aduc ani ce-aduce ceasul N. N.

N

orocul pururea de toþi e blestemat Cã cine boierii nu are, Sau cel ce nu-i destul bogat, Toþi, de la mic ºi pân’ la mare Gãsesc norocul vinovat. Când dimpotrivã el, ca orbul rãtãcit, În lume nicãiuri nu stã statornicit; Ci umblã-n vizite, atât la împãraþi, Precum la negustori, la domni ºi la magnaþi, ªi poate mâini va fi în bordeiaºul meu, Sau în lãcaºul tãu, Prea bune cititor! Dar trebuie sã fii tu singur lucrãtor, Sã iei aminte bine ªi vremea sã nu pierzi Când de prilejul bun favorisit te vezi; Cãci el ades nu vine. Iar dacã n-ai ºtiut atunci sã foloseºti, Apoi fãrã cuvânt norocul ocãrãºti. În margine de târg era o casã micã, Trei fraþi în ea trãiau, ce nu sporeau-n nimicã, La orice se-ncercau, lor le mergea pe dos ªi-adese blestemau norocul ticãlos. Pãtruns de-a lor strigare, Norocul hotãrî curând sã-i viziteze ªi la cãsuþa lor o varã sã vãreze. O varã de noroc! Cui ºagã i se pare? De-ndatã s-a vãzut puternica-i lucrare: 

Alecu Donici

Cãci unul dintre fraþi fiind cam negustor, Deºi nainte el la toate pãgubea, Acum orice vindea Pe loc agonisea folos însemnãtor ªi banii aduna din zi în zi cu spor. Al doilea din fraþi Era cam cãrturari; Citea, scria ca alþii, De prin divanuri mari; Având însã plecare Sã intre scriitor La judecãtoria, ce-i zic ajutãtoare, Prin a norocului puternic ajutor Ajunse boier mare. Acum mã întrebaþi: Cu ce s-a folosit al treilea din fraþi? Pe el în adevãr norocul a voit Sã-l sprijine mai mult decât pe ceielalþi ªi vara lângã dânsu-a stat nedezlipit. Dar numai ce folos, Cã peste varã el tot muºte a gonit, Însã aºa de norocos, Încât nu da o datã Sã iasã mâna lui deºartã. Plinindu-ºi vizita, norocul i-a lãsat Pe unul boierit, pe altul prea bogat; Iar cel al treilea norocul blestemând Mã rog sã judecaþi de mai avea cuvânt, ªi oare nu era el singur vinovat?

Fabule =i satire

Doi raci –

E

i, vezi, mã rog, ce nãtãrãu! Tot înapoi se dã. – Aºa un rac pe fiul sãu Odatã ocãrã. – O, bunul meu pãrinte! Rãspunse racul fiu – Cum mergi tu înainte? Mã iartã cã nu ºtiu. ªi dar, te rog, mã-nvaþã; Dã-mi pildã drept povaþã, ªi-apoi, eu dupã tine Voi merge foarte bine.

E grea pretenþia fãrã exemple bune, Sã fie cineva desãvârºit în lume.

!

Alecu Donici

Þãranul ºi calul

Þ

ãranul semãna ovãs în primãvarã, Iar calul, ce l-a fost adus în cãrucioarã, Privind la semãnat, Fierbea în gândul sãu aºa un rezultat: – Mã mir, cum zic de om cã este o fiinþã, Aleasã prin a lui a minþii iscusinþã? Eu nu vãd la dâns’ minte Mãcar de un grãunte. ªi oare poate fi mai mare nebunie Decât sã scurme el ogoare pe câmpie, ªi-apoi sã presare ovãs sau altã pâine, Când mult fãcea mai bine Ovãsul sã-l dea mie Ori murguºorului, iar pâinea la gãine, Sau pânã în sfârºit sã þie în pãstrare? Încai s-ar fi vãzut a lui scumpete mare. Iar ca sã lepede pe dealuri ºi pe vãi, E numai o dovadã Cã oamenii în faptã Sunt foarte nãtãrãi! Dar toamna-mbelºugatã Aduse multã roadã: La una douãzeci ovãsul a sporit, S-a strâns, s-a îmblãcit ªi-acelaºi cal din el a ospãtat tain, Pe zi cãuºul plin. "

Fabule =i satire

Nu e de lãudat A dobitocului semeþul rezultat. Dar, oare nu aºa? din oameni, îndrãzneþii Cuteazã-a cerceta voinþa providenþii, Fãr-a putea strãbate A ei orânduieli ºi cãi nestrãmutate.

#

Alecu Donici

Poetul ºi bogatul

U

n sãrãiman poet odat-a reclamat Asupra unui om prostuþ, dar prea bogat; Iar jaloba-i era în chipul urmãtor: – Tu, al Olimpului atotstãpânitor, ªi preste zei mai mare zeu, O, Joe preaslãvite! Ascultã glasul meu, Ia sama la a mea smeritã rugãminte: Cu ce þi-am greºit eu, De mã gãsesc atât De soartã prigonit, Încât nu am nici casã, Nici lingurã, nici masã. ªi singura-mi avere E numai în pãrere; Când dimpotrivã, vãd, cu toatã-a lui prostie, Bogatul în trufie, De-a lui închinãtori fãþarnici ocolit ªi pentru interes adesea mãgulit, În desfãtare el se aflã tot voios, Gras, gros ºi sãnãtos; Iar eu, ca vai de mine, Sorb inspiraþie ºi-o mistuiesc cu rime Prin care, cum a zis un frate-n poezie, Nu poþi scãpa mãcar de-o micã datorie. – Destul! Am înþeles – Lui Joe a rãspuns, De jaloba-i pãtruns. $

Alecu Donici

Dar cum nu jedeci tu, cã singur þi-ai ales Din bunurile lumii Al slavei falnic nume, ªi scrierile tale în veacuri viitoare Vor fi nemuritoare; Iar desfãtarea lui e numai pe viaþã. ªi când el ar avea o minte mai isteaþã, Atuncea ar cunoaºte ªi-ar plânge mai amar a sa nimicnicie; Fiindcã cel ce naºte Plãcuta poezie E mult mai însemnat Decât un nãtãrãu bogat.

&

Fabule =i satire

Þãranul ºi oaia

Þ

ãranul a fost tras pe oaie-n judecatã, Cu reclamaþie de criminalã faptã. Iar vulpea, pe atunci fiind judecãtoare, Îndatã a luat pricina-n cercetare ªi, dupã formi, întâi chemãri s-au rânduit Atât pârâtei oi, cât ºi jeluitor, Trimise înadins prin vrednic slujitor, ªi-adeverinþele la tact s-au priimit. Iar la înfãþiºare Þãranul a propus aceste urmãtoare: – Cutare lunã, zi, cinstitã judecatã! La mine doi claponi pierirã din poiatã, A cãror penele ºi puful au rãmas, ªi oaia singurã cu pãsãrile-a mas. Dar oaia a rãspuns Cã-asemene prepus, De sine-i prihãnit, Cãci toatã noaptea ea atuncea a dormit; Cã oaia furtiºag nu are din naturã, Precum vecinii câini vor spune lãmurit, ªi mai vârtos cã ea nu pune carne-n gurã. Deci dar, s-a hotãrât: „Aºa precum pârâta nu a tãgãduit, Cã cu acei claponi a mas într-o ogradã, Apoi e îndestul de sigurã dovadã, Cã ea, puternicã, pe slabi a biruit; ªi prin urmare dar, nu cred cã s-a rãbdat Sã nu-i fi ospãtat. Pentru aceasta eu în cuget zic curat: Ca pãgubaºului pielcica sã se deie, Iar carnea-n tribunal depozit sã se ieie.“ '

Alecu Donici

Autorul ºi hoþul

Î

n întunericul lãcaºului de umbre, În tartarul cumplit Unde de grozãvii trist sufletu-þi se umple ªi unde merge omul de fapte osândit, Sosirã totodatã La aspra judecatã Un hoþ rãutãþit, În sânge încruntat Care a ºi murit, Pe viaþã spânzurat, ªi un autor vestit, Puternic în condei, Care a dezvelit Mult slobode idei, Ce-ntocmai ca Sirene* Era la glas duios, Dar, potrivit cu ele, ªi mult primejdios. Orânduielile la iad sunt cu grãbire, Nu este ca la noi zadarã prelungire ªi hotãrârile se dau într-un minut. Fãrã zãbavã dar, Pe douã straºnice grãtare de metal S-au pus douã cãldãri, cu smoalã s-au umplut ªi bieþii vinovaþi în ele au intrat. * Sirene: zâne de ape care cu ademenitoarele lor cântãri amãgesc pe cãlãtorii ce le plac ºi prinzându-i îi þin robi în fundul apelor (Mitologie).



Fabule =i satire

Dar sub tâlhar au pus un munte-ntreg de brad, La care singurã Alecto* foc a dat, Stârnind o flacãrã atâta de grozavã, Cât bolþile la iad Mai toate au crãpat; Iar cãtre autor pãrea asprime slabã. Sub el la început Ardea un focuºor abia-abia vãzut, El însã ne-ncetat mai rãu se aprindea. Trecurã zile, ani ºi sub tâlhar de mult Cenuºã s-a fãcut, Iar focul sub autor necontenit ardea. Vãzând aºa asprime, Vãzând neuºurare, El strigã cu glas mare Cã nu-i dreptate-n nime! Cã el, trãind în lume, ªi-a dat un mare nume ªi, de a scris ceva Cam slobod, cam ghimpos, Dar n-a crezut cândva A fi mai pãcãtos Decât un rãu, un hoþ! Atunci, o furioasã zânã, O sor’ din cele trei a iadului surori, Cu cozi împodobitã de ºerpi otrãvitori, Cu bice sângerate-n mânã, Viind drept autor, a zis: „Nenorocite! Tu cum de îndrãzneºti Asupra providenþei strigare sã porneºti * Alecto, Tizifoni ºi Mejer – trei furii ale tartarului (Mitologie).



Alecu Donici

ªi sã înºiri cuvinte Precum le înºirai Cât pe pãmânt erai! ªi tu te socoteºti Mai bun decât un hoþ? El rãul a urmat, el a fãcut ºi morþi Cât a avut viaþã. Iar tu... Ea a deschis lui lumea ca sã vazã: Priveºte, uitã-te la faptele-þi cumplite, Vezi fiii ce-au otrãvit pe mumã, pe pãrinte, Cu multe desfrânãri Vezi fiice depãrtate De-a lor nevinovate A sexului chemãri, Vezi deznãdãjduirea familiilor întrege, Adusã prin a tale mintioase încercãri. Tu de însoþiere, de legãturi, de lege Ai râs, ai defãimat ªi, pentru ca sujet de scris sã poþi alege, Ai fi dorit sã vezi pãmântul rãsturnat. De cine patima a fost descrisã bine, Cu dezveliri cã viaþa e vis amãgitor? De cine-i încântat nemernicul amor? De tine! Simþirea tinerimii de tine-i aþâþatã Prin o îmbrobodire de adevãr înalt ªi rãzbunarea urii de tine-nfãºuratã În scutece de sânge de om din om vãrsat. Aceste fapte toate, Prin scrieri înfocate Certând ai proslãvit ªi-n loc de fericire, 

Fabule =i satire

Tu omului ai dat povarã de gândire. Dar încã câte rele nici nu s-au dezvelit Din scrierile tale Ce sunt cu-mbelºugare: Deci rabdã, suferind!“ A zis Mejer scrâºnind ªi iute a trântit capacul pe cãldare. Dumnezeu sã nu se-ndure De oricare autor, Ferindu-i pe toþi de furii ªi de-a iadului cuptor.

!

Alecu Donici

Liliacul ºi rândunelele

O

datã, neamul rândunesc Având o mare urã Pe neamul ºoricesc, Pentru cã ouãle din cuiburi ei le furã, A hotãrât fãrã cruþare, Pe toþi prinzându-i, sã-i omoare. ªi iarãºi, cea întâi robitã zburãtoare A fost un liliac sub streºinã robit. El însã a protestuit, Înfãþoºând dovezi aripile ce are, Cã nu-i din neamul ºoricesc, ªi prin acesta chip a dobândit iertare. Dar rândunelele un alt rãzboi pornesc, Asupra tuturor Anume pãsãri mici, ce sunt de sama lor, ªi iarãºi, cea întâi robitã zburãtoare, Acelaºi liliac a fost; cu gurã mare Cã el nu-i pasãre nicicum, Pentru cã pene n-are, Scãpând asemene de moarte ºi acum. Aºa isteþul liliac Din douã întâmplãri cu minte a scãpat; Dar starea-i fizicã nu e de lãudat, Cãci el, dupã proverb: nici turc nu-i, nici turlac ªi tristã soartã au acei din poporeni Ce nu sunt nicãiuri statornici cetãþeni.

Alecu Donici

Prieteºugul ºi amorul –

I

ubite veriºor, Pe unde-ai mai umblat? Prieteºugul pe amor Vãzând l-a întrebat. – Umblat-am fãrã de cruþare ªi un amorezat mãcar nu am aflat. – ªi eu am strãbãtut pustiile sub soare, Dar n-am putut afla prieten de crezare. – De ce dar oamenii ne dau numiri strãine: Dorinþa împlinind prin mine ªi interesul lor prin tine?

DIN

PERIODICE

Broasca ºi zeul –

B

re-che-che-chex! coax! coax! Cãci fãrã apã am rãmas! –

Aºa striga o broascã, ce de cu primãvarã Din valea cea slotoasã, pe deal s-a fost retras, ªi într-o scursurã trãia ca pe Parnas. Dar seceta de varã Scursurile-a zbicit, Iar broasca mea zvântatã de-a glodului dar mare, Striga la zei aºa de tare, Precum mai sus v-aþi lãmurit. Ea prin acea strigare rugi grele înãlþa: Sã se ridice apa pân’ la scursura sa. Când iatã! Zeul se aratã. ªi-i zice: „Ce vrei oare, Urâtã grãitoare? (Era, se vede, Joe în bune dispoziþii), Nu pot bãga în seamã a tale, eu, capricii, Ca sã înec o vale ºi un întreg norod, Când tu poþi singurã sã te cobori la glod De unde te-ai urcat Pe deal, ce nu-þi e dat“. Sunt unii dintre oameni, care cu sete vor Ca bine sã le fie pe lume numai lor; Vânând pe orice chipuri mãriri, averi ºi nume, Mãcar sã piarã lumea.

Alecu Donici

Vãrul primare

S

ub laviþe-n cãmarã Toþi ºoarecii de frunte fãcurã-odinioarã Sfat mare între ei, La care hotãrârã cu multã scumpãtate, Ca în a lor cetate Sã nu se-ngãduiascã nici unul din acei Ce nu vor avea coadã; pe un temei puternic, Cã ºoarecul nevrednic Sã-ºi cruþe coada sa, La întâmplãri mai grele Cetatea va lãsa În prada mâþei rele. Se vede cã ei coada o au semn de trufie, Sau merit osebit; Precum la noi fu barba cu titlu de cinstit. Oricum pricina fie, A ºoarecilor act Sub laviþe la tact S-a pus în împlinire. La urmãtoarea însã obºteascã întrunire, Un ºoarec fãrã coadã cu cei de frunte sta ªi pricini cerceta. Alt ºoricel cu laba vecinul îºi ghionteºte ªoptindu-i: „Nu vezi, frate, ce rãu ni se gãteºte! Cum poate fi primit Un ºoarec prihãnit În astã preacinstitã de cozi lungi adunare? ªi tu, bãtrân ales, Pãzeºti tãcere mare“. &

Fabule =i satire

– Pãzesc tãcere, dragã, cãci el mi-i vãr primare. – Destul, am înþeles. Nici în vizunii, oare, Hatârul lege n-are?

'

Alecu Donici

Braminul

E

u v-am spus odatã, cã omul când greºeºte Adeseori pe altul se dezvinovãþeºte; Iar dacã nu-i rãmâne alt chip de îndreptat, Apoi ori întâmplarea, ori dracu-i vinovat. În India bogatã Un cuvios bramin, Deºi era în faptã De rele patimi plin, Însã prin iscusinþa acea de ipocrit, El da încredinþare Cã ar avea purtare Întocmai cum se cade unui bramin cinstit. Oare ipocrizie ªi-ntre bramini sã fie? (Sau numai pe la noi Sunt lupi în piei de oi?) La astã întrebare Chiar fabula mea poate sã facã dezlegare. Braminii împreunã cu toþii vieþuiesc ªi se povãþuiesc De un pãstor mai mare. Ei sunt pilduitorii de lege în popor; Au multe slujbe grele, Au post nu prea uºor ªi aspre rânduiele. Deci, într-o zi de post Braminul meu la slujbã, hrãnit cu totul prost, Socoate cum s-o deie Ceva la fruptiºor ªi-i vine-n gând sã ieie  

Fabule =i satire

Un proaspãt ouºor ªi sã-l cam învârteascã la para lumânãrii. Urmând aceasta, iatã pe uºile cãmãrii Pãstorul se iveºte: – Ce faci, cinstite frate? De ce te-ai apucat? Vezi cum se dezveleºte Oricât de mic pãcat. – Oh! dreptule pãrinte, braminul a rãspuns. Întru aºa ispitã vicleanul m-a adus! Iar dracul de sub pat, Ca mâþa a þipat: – Ba, ba, cucernice! mã iartã, Eu singur vãd întâiaºi datã Cum ouãle se coc L-a lumânãrii foc ªi-þi mulþumesc pentru ºtiinþã, Dorindu-þi pocãinþã. Adio! Þine minte cã dracul nu cunoaºte Câte, un bun fãþarnic, în cugetul sãu naºte.

 

Alecu Donici

Pãstorul ºi þânþarul

P

ãstorul liniºtit Dormea la umbrã vara pe câini nãdãjduit; Iar ºarpele din iarbã, cu limba-i pierzãtoare, Era acum aproape pãstorul sã omoare. Dar un þânþar, de milã pãtruns ºi îndemnat, Pe somnoros în frunte Aºa l-a înghimpat, Încât, sãrind el iute, De ºarpe s-a ferit, Însã, cu-ntâi miºcare, þânþarul a turtit. Un slab pe un puternic când vrea ca sã-l trezeascã La adevãr de care el nu e bucuros, Prin buna faptã poate sã se primejduiascã, Ca un þânþar milos.



Alecu Donici

Musca

D

e la arat un plug Venea încet spre casã ªi, la un bou pe jug, O muscã se-aºezase. Iar ei, spre-ntâmpinare, O altã muscã-n zbor Îi face întrebare: – De unde, dragã sor’? – ªi mai întrebi de unde! Ei musca îi rãspunde C-un aer supãrat. Au nu pricepi ce facem? Nu vezi cã noi ne-ntoarcem Din câmp, de la arat! Spre laudã deºartã Mulþi zic: noi am lucrat, Când ei lucreazã-n faptã, Ca musca la arat.

 "

Fabule =i satire

Paingul ºi bondarul Talentele în lume ce nu aduc folos Sunt foarte de prisos.

L

a negustor de pânzã, paingul în dugheanã, Vãzând cum muºteriii la cumpãrat se-ndeamnã, A zis în gândul sãu: „Eu cu talentul meu Pot face o cercare Mai mult izbânditoare Decât un negustor Ce cumpãrã ºi vinde product strãin cu spor. De mâine dimineaþã deschid o magazie De-o nouã pânzãrie, De care omul încã pe lume n-a þesut“. Aºa a zis paingul, aºa a ºi fãcut; ªi-n colþ, la o fereastrã, ºi-a sãvârºit lucrarea; Dar peste aºteptare, Cu mãtura, bãiatul a doua zi l-a tras Afarã din dugheanã ªi truda-i a rãmas Fãrã luare-n seamã. Atunci mâhnit, paingul se-ntoarce la bondar ªi-i zice: „Vezi cum omul jaluz dispreþuieºte Orice talente mari? Tu înþelegi mai bine: te rog dar hotãrãºte, Ce pânzã-i mai subþire?“  #

Alecu Donici

– A ta, nu-i îndoialã! bondarul a rãspuns, Dar nu e de ajuns Aceastã însuºire; Cãci pânza e menitã sã-mbrace, sã-ncãlzeascã, Ca sã se preþuiascã!

 $

Fabule =i satire

Bricele

E

ram în hotãrâre de fabuli sã mã las, E grea aceastã cale la muntele Parnas; Dar unchiul, care strânge nepotului avere, Ce vrea de la el cere. Aºa un unchi al meu, Uºoarã sã-i stea þãrna ºi sufletul ferice, Prin testamentul sãu Mã leagã ca sã public o fabulã de brice; Plinesc a lui voinþã ca sfântã datorie.

El îmi spunea c-odatã, într-o cãlãtorie, Stând sara la popas, Gãsi un vechi prieten, cu care a ºi mas. Ei de cu searã-n vorbe de râs, de desfãtare, Cu pace-au adormit. A doua zi, când unchiul din somnu-i s-a trezit, Pe scumpul sãu prieten vãzu în altã stare. Acesta la o masã-n oglindã se uita ªi-aºa de greu ofta, Cã îþi venea a crede Cã-n ea pieirea-ºi vede. – Ce-þi este, frate drag㠖 îi zise unchiul meu – Au nu cumva þi-e rãu? – Oh, nu – rãspunse cela – sunt sãnãtos, sunt bine; Dar e o-mprejurare mai tristã pentru mine, Cã trebuie sã mã rad ªi barba mi-e ghimpoasã ca frunza cea de brad. – Atâta-i tot, se vede cã brice ai tâmpite? – E prea adevãrat,  %

Alecu Donici

Eu unul mã tem, frate, de brice ascuþite. – Apoi nu-i de mirat, Tu însuþi îþi faci rãul. Întreabã ºi-þi vor spune Toþi cei ce se rad singuri: cã tu cu brice bune Te-ai rade mult mai lesne ºi mai nevãtãmat Decât cu cuþitoaie Ce pielea þi-o despoaie. A unchiului idee ca sã v-o lãmuresc, Rog sã luaþi aminte: Cã unii se feresc De oamenii cu minte ªi sunt mai bucuroºi De cei la cap cam groºi.

 &

Fabule =i satire

Adevãrul sau cucoºul de la moarã

C

ucoºul, ºtiþi prea bine, cã are însuºire De a ne da de ºtire Prefacerile zilei º-a timpului schimbãri. El, fãr-a se supune La reguli ºi cercãri, Când adevãrul spune, E ca un fabulist; Iar când aratã timpul e cam naturalist. ªtiu dar cã la o moarã, cucoºul prin cântare Morarului da veste la vreme de mâncare. Însã-ntr-o zi, când moara umbla mereu vuind, ªi unda zgomotoasã, în roþi cu-a sa iuþime Izbea din înãlþime În aer spumegând, Morarul simþea foame. Deci iese el din moarã ªi vede cum cucoºul, sãrind pe-o grindiºoarã, În pene se umfla, Din gât se încorda, ª-apoi, cãscându-ºi pliscul, se pare cã cânta. Însã a lui cântare, de vuiet mistuitã, Era neauzitã. Morarul trist se duse în moarã, aºteptând S-audã mai degrabã cucoºul sãu cântând. Aºteaptã, mãi morare, C-aºa-i ºi-n lumea mare: Când relele nãravuri vuiesc neîncetat, Atuncea adevãrul nu este ascultat.

Alecu Donici

Câinele lãtrând –

A

m, am instinct de câine: Sã latru pânã mâine; Vroi sã rãspund menirii de câine credincios. Cei buni pe lângã mine pot trece-n bunã pace, Iar cei rãi sã se teamã! Eu am cu ei a face, La ei dau furios, Am, am, am drit de câine Sã-i latru pânã mâine. Aºa bãtea-ntr-o noapte în târg la negustor Un câine pãzitor. – Mã mir – îi zise oaia tot de la acea cas㠖 Cum nu urãºti lãtrând, Când lumii nici nu-i pasã De-un câine hãmãind ªi cum poþi tu alege Pe rãi din acei buni? – Pot, câinele rãspunse, eu am instinct, am lege De-a nu spune minciuni. Vezi ist trecãtor simplu ce merge cu pas mare, Statornic, aºezat; El este bun, îºi catã de drum cu nepãsare ªi trece nelãtrat. Dar iatã, un rãu vine; vezi-l cum tot pândeºte, Se trage-ncetiºor, În gându-i furtiºaguri, prãdãri închipuieºte, E gata de-orice crimã, e gata de omor. O! am sã-l latru tare, Am sã-l veghesc la lume spre pildã, spre-nfruntare, ªi în ograda noastrã un pas !

Alecu Donici

Nu am sã-l las! Îmi azvârle o pâine, Vrea sã mã-ademeneascã pornit de cuget rãu: Îi dispreþuiesc harul, am, am sã bat mereu. Atunci stãpânul casei a alergat la câine, De care avu noroc, Cãci rãul era gata sã-l prade dându-i foc; El netezi dulãul ºi-i zise: „Ar fi bine La-ndatoriri în parte sã fim noi toþi ca tine.“

!

Fabule =i satire

Bondarul mizantrop –

M

erge iute, zãu nu-i ºagã, Spre pieire, lumea-ntreagã.

Merge, merge, se tot duce, Spre pieire a pornit, Zi ce merge, rãu ne-aduce Rãu, tot rãu, fãrã sfârºit. Astfel în mizantropie Un bondar se cãina, Stând pe-o creangã de scumpie Ce la vânt se legãna. ªi zicea el: „Zãu, nu-i ºagã, Se tot schimbã lumea-ntreagã. Când gândesc la vremi trecute, Când tot vesel eu umblam, Cu albine mult plãcute Prin vãzduh mã legãnam ªi-n petreceri amoroase, Într-un dulce bâzâit, Zi ºi noapte rãcoroasã Petreceam necontenit! Dar, vai mie, zãu nu-i ºagã, Se tot schimbã lumea-ntreagã. Tot zburam dincolo-ncoace, Pãream tare printre-albini; Vezi, pe-atunci, la dobitoace Încã roza n-avea spini. !!

Alecu Donici

Dar acum s-au schimbat toate, Eu de jale sunt pãtruns. Vremi mai rele nici se poate. Vai, ce vreme am ajuns! Merge iute, zãu nu-i ºagã, Spre pieire lumea-ntreagã. Vrun bondar sã mai vezi încã Cã-i iubit, cã-i curtenit ªi degeaba cã mãnâncã, Fãr’ sã fi agonisit, Vrun bondar sã bâzâiascã, Niºte suave, dulci cântãri; ªi pe-albini sã rãsplãteascã De-a lor muncã prin plãceri! Merge iute, zãu nu-i ºagã, Spre pieire lumea-ntreagã. Vai, nu-i bine, zãu nu-mi place. Bondãrimea s-a sfârºit, Peste dealuri nu-º ce-aº face, Sã mã duc necontenit. Spun c-acolo se gãseºte Bondar mândru cântãtor, Ce tot încã bâzâieºte Al sãu viers fermecãtor. Merge iute, zãu nu-i ºagã, Spre pieire lumea-ntreagã!“ – Moº uncheº– zise-o albin㠖 Zãu, greºeºti, de tot greºeºti! De-amor viaþa încã-i plinã, !"

Fabule =i satire

Bãtrân eºti ºi n-o simþeºti. Dar el, în mizantropie, Ne-ncetat se cãina, El pe creanga de scumpie Bâzâind tot repeta: – Merge iute, zãu nu-i ºagã, Spre pieire lumea-ntreagã.

!#

Alecu Donici

Douã mance ºi un copil

Î

n vremile trecute o jupâneasã mare Nãscu un fãt-frumos. Copilul cât se poate era de sãnãtos; Dar pentru ca sã aibã mai bunã cãutare, Cucoana douã mance pe lângã dâns’ þinea ªi singurã-l hrãnea. Cu astfel de mijloace credea pe-atunci oricare Cã pruncul va ajunge un urieº sub soare. El însã deodatã trãia mai mult sugând, Cãci mancele ºi muma mi-l îndopau pe rând, Încât dupã o vreme aºa îl ghiftuise, Cã copilaºul gingaº de tot se bolnãvise. Mai-mai era sã moarã, dar soarta l-a scutit. Iar într-o zi când muma de-acasã a lipsit, Lãsând femei ºi mance de cuconaº sã cate, Ca prin un farmec ele se-mprãºtiarã toate, ªi, rãmânând copilul în leagãn singurel, Se rãsturnã din el... Chiu, þipete prin casã se auzeau de-ndatã. Boierul, supãrat, Veni sã vazã singur pe prunc cu capul spart. El într-o plecare pe gânduri afundat, Rosti aºa cuvinte: „Cã mance de prisos, Oricum, ºi-n orice stare, n-aduc vreun folos“.

Alecu Donici

Trecãtorii ºi cãþeii

P

e uliþã-n plimbare Doi trecãtori mergeau ªi o întrevorbire de cuviinþã mare Ei serios þineau. Când, iatã de la cãsuþã Un cãþeluº sfrijit Asupra lor s-a repezit; Þah, þah, þah, þah, ºi altã în urma lui hãituþã. Apoi cãþei, cãþei, Mulþime – ºtiþi ca ei... Încât unul din oameni acum vrea sã gãseascã Vrun bulgãre sau piatrã, cãþeii sã-ngrozeascã. – Astâmpãrã-te, frate, îi zice celãlalt. Au doar n-ai mai aflat A câinilor naturã? Jaluzi, ei orice vãd De fire mai aleasã, acolo se repãd ªi nu mai tac din gurã, Iar tu pãzeºte-þi drumul, mergi drept ca un român. Ei latrã ºi rãmân. ªi între oameni este rãu’ jaluzia: Ea-i sor’ cu duºmãnia.

Alecu Donici

Vulpea duioasã*

Î

n timpul primãverii un tânãr vânãtor Ucise-o pãsãruicã; ºi prin a lui urmare Fãcu un rãu mai mare, Cãci puii ei rãmase sãrmani în cuibuºor! Abia ieºiþi din ouã, goi, cruzi, fãrã putere, De-a foamei grea durere Ei casc din pliscuºoare, cer milã piscuind; Cer hranã º-aripi calde, pe mumã rechemând; Dar muma nu-i!... Când, iatã, O prea cinstitã vulpe pe-acolo se aratã ªi de sub cuib începe a predica aºa: – Ce inimã-mpietritã nu s-a înduioºa Vãzând aste fiinþe atât de neferice! Voi, pãsãri ce zburaþi În preajmã-le pe-aice, Cum nu vã înduraþi Ca sã le ajutaþi?.. Tu, cuculeþ, vecine? Tu schimbi acum la pene ºi oare nu-i mai bine Sã le aduci pe toate în cuibul de orfani? Tu, ciocârlie dragã, ce cânþi a ta plãcere În leagãnu-þi de zefiri... au, doar, nu simþi durere De ticãloasa stare acestor sãrãimani? O! tu, mierluºcã dulce, tu trebui sã fii bunã. Zburând pe jos adunã * Aceastã fabulã a fost compusã la anul 1847 ºi dedicatã unui mare vânãtor de epitropii, care, ca ºi vulpea noastrã, a smuls ades tiuleile orfanilor, cãzuþi sub epitropia lui.

"

Alecu Donici

ªi adã viermiºori La bieþii puiºori. Iar tu, privighetoare, Ce cu a ta cântare Ai fermecat o lume... adoarme-i ºi pre ei În melodii plãcute, în desfãtãri de zei. Cu-aºa mijloace bune, cu-a voastrã duioºime, Voi veþi asigura A lor viitorime, ªi când ei vor zbura... Atunci un vântiºor Fãcu sã aibã vulpea tiulei pe botiºor!.. Acel ce-i bun în faptã, la vorbe nu sporeºte; Tãcând el bine face! Iar cel ce te-asurzeºte Cã de orfani i-e milã, pândindu-i ne-ncetat, Acela nu-i curat! ªi oamenii, adese, în fapta generoasã Sunt vulpea cea duioasã.

"

Fabule =i satire

Capra ºi iada

Þ

ãranul între vitiºoare Avea ºi o cãpriþã. El o numea leliþã, Îi da adese tãricioare. ªi bine o þinea. Ea însã un nãrav avea: De câte ori þãranul intra pe zi în casã, Cãpriþa dupã dânsul pe-o laviþã sãrea, Apoi ºi peste masã... Stãpânu-i suferea, Cãci aºtepta sã vadã Curând, pe lângã caprã, ºi o frumoasã iadã (Iar unde omul este pe cale de sporit Oricare suferinþã O poartã, mulþumit, Vânând a lui dorinþã.) Nu dupã multã vreme ieduþa se nãscu. De aldãmaº þãranul la crâºmã petrecu. Dar când napoi se-ntoarse, Vãzând cum sare iada de pe bordei pe casã, El a bufnit de râs, ªi în proverb a zis: – Cãpriþa sare masa, Ieduþa – casa! E prea adevãrat, Cã viþiul din nãscare Nu e vindecat, ªi a naturii lege îºi are-a ei lucrare, "!

Alecu Donici

Iar mie-mi place când Aud pe-un fiu cu minte cam astfel rezonând: „Pãrinþilor viaþa, respectul, ascultarea Le sunt dator; dar totuºi în fapte nu doresc A lor deprinderi rele ca fiu sã moºtenesc.“

""

Fabule =i satire

Nada ºi chiticul

D

eºi n-am darul de ghicit, Vãzând însã pe flutur pe lângã lumânare, Prezicerea-mi îndatã îºi are-a ei urmare: Cã el nu scapã nepârlit! Aceasta-i o asemãnare, Din care cititorii pe samã-ºi vor opri Cât bunele lor simþuri în parte vor dori. Iar eu aud adese iertând întâi greºalã Sub nume de o glumã, de cuget trecãtor; O! toate trec pe lume, dar fapta rea-i fatalã, De-a ei ademenire nu poþi scãpa uºor. Judecãtorul care La-ntâia lunecare Vrea cugetul s-adoarmã cu pilda unor alþi... Sã ºtii cã-n mârºãvie va-ntrece pe ceilalþi. Un cãmãtar ce-odatã luã pe an dobândã Cât capete e-n stare pe tatãl sãu sã vândã. Un avocat ce crede sã facã negrul alb Dupã a mea pãrere are moral cam slab. Un june crescut bine, Dar prea-ncântat de sine, În oarba-i îngâmfare pe loc e cap stricat. O junã frumuºicã ce curte nu primeºte, Mai mult însã cu unul prin unghiuri ºopoteºte ªi e nepãsãtoare cãtre al sãu bãrbat... Se aflã pe un luciu oricând de-alunecat. Acela care-i place tot intrigi sã adune, Umblând din casã-n casã, le-nvaþã de minune, "#

Alecu Donici

Dar mai târziu... Vãd însã cã sporul de vorbit M-ar da de gol la lume cã am îmbãtrânit, Cãci vremea cãtre toamnã se face mai ploioasã, Iar vârsta naintatã de vorbã bucuroasã. Sã las dar alte pilde ºi fabula sã-mi spun, Aºa precum mi-a spus-o ºi mie un om bun. La heleºteu, nu mare, în unda-i acea linã, De caracudã plinã, Cu undiþe bãieþii ºi leneºii din sat Chitici de toatã mâna undea neîncetat. Unditul, ca ºi pânda, vrea mai ales rãbdare... De multe ori pescarul în lungã aºteptare La legãnânda plutã se uitã neclintit: Ea piere; el smuceºte ªi-n loc sã tragã peºte, Se-ncredinþeazã numai cã nada i-a lipsit: Chiticul de sub mânã îi ºi fãcu rãpire. Astfel un chitic sprinten, sumeþ din a lui fire, Cam înºela adese ºi pe pescarii mei. Dar nu-i trecu prea multe; cãci într-o zi, când ei Undeau întru rãbdare, chiticul se-ncântase ªi caracude mii În preajmã-i adunase: – Uitaþi-v㠖 le zise – cum stau delaolaltã O nadã... douã... trii... L-al patrulea... adio, prea fericita baltã ªi toþi chiticii vii! Aºa el adevãrul târziu l-a priceput: Cã de ademenire sã fugi la început.

Fabule =i satire

ªtiuca ºi motanul

N

u-i bine când pânzarul se-apucã de cusut, Iar croitorul de þesut. ªi e desigur totdeauna Cã cine multe întreprinde Nu scoate-n capãt nici pe una, Ba încã râsul lumii adese îºi aprinde! O ºtiucã prea colþatã, jaluzã, de soi rãu, Vãzând odinioarã Motanul de la moarã Cum ºoarecii vâneazã... cãzu la el mereu Cu multã rugãminte, s-o ieie la vânat. – Dar spune-mi: cunoºti oare Tu astã vânãtoare? O întrebã motanul. – Nu-i lucru minunat – Rãspunse mândrã ºtiuca – de-a prinde ºoricei, Când prindem costrãºei! – Prea bine; hai la treabã! Tu, dar, vei lua sama Aproape de lãptoc, Iar eu – zise motanul – mã duc sã pãzesc vama Pe lângã poloboc. Toþi ºoarecii din moarã Aice au sã-þi vie; vâneazã ºi-i omoarã. Noroc! Noroc! Mergând la loc, motanul s-a apucat de treabã ªi, foarte-n grabã, Mulþime de ºoricãrit El a vânat, a omorât. "%

Alecu Donici

Apoi ºi la tovarãºa a mers, dar ce sã vadã! Mai, mai, murinda ºtiucã, ciuntatã, fãrã coadã, Pe care ºoarecii i-a ros, Abia ruga, prin semne, s-o tragã pân’ la baltã. Motanul, credincios, A tras-o, dar îi zise: „Vecinã! de-altã datã Pãzeºte-þi rânduiala: Nu te-apuca de ce nu poþi În capete sã scoþi ªi nu-þi mai vârî botul unde nu-þi fierbe oala.“

"&

Fabule =i satire

Turma ºi câinele

A

m sã vã spun de-o turmã ºi cele întâmplate La stânã; dar întâi vreau sã vã amintesc Cã binele ºi rãul, prin lupte ne-ncetate, O lume cârmuiesc. Cã element, om, fiarã, fiinþi nenumãrate, Prin lupte se nutresc, Cã oaia ºi cu capra, deºi sunt o fãpturã, Nu sunt de o naturã. Oaia, precum o ºtiþi, E blândã-ascultãtoare, Iar capra-i ºugubeaþã, ºi nu vã îndoiþi Cã-i ºi cam sãritoare. Deci la o turmã bunã, unde era oi mii ªi capre douã, trii, S-a auzit odatã O ceartã prea ciudatã, Cãci oile ziceau Cam astfel între ele, Zbierând mereu: – Voi, caprelor, în turmã sunteþi niºte lichele; De ce dar ne conduceþi º-adese ne purtaþi? Prin curãturi, ogoare, voi faceþi stricãciune, Voi despoiaþi copacii, pe garduri vã-agãþaþi, Iar noi pãþim ruºine; ªi oare nu-i mai bine S-aveþi voi turma voastrã ºi singure sã fiþi? – Nu – zise lor dulãul – voi, oilor, nu ºtiþi Cã lupul totdeauna din turmã dijmuieºte "'

Alecu Donici

ªi turma fãrã capre mai greu o risipeºte? Iar unde-s frunte ele, eu încã am un dar: Pãzindu-vã din urmã, nu latru în zadar. Credinþa câinelui pe oaie o pãzeºte; Dar ce va face omul cu-a lui societate Când ea va fi legatã ca turma, din pãcate? Gãsi-va câine credincios Sã o asigureze de lup primejdios?.. Cãci o societate în veci nu e întreagã, Cât de un gând ºi cuget nu sunt cei ce-o încheagã.

#

Fabule =i satire

Vaporul ºi calul

L

ocomotivul ca fiara muge, Din sânu-i scoate de tartar fum, ªi ca balaur ºuierând fuge Pe ferecatul cu ºine drum. O coadã lungã în urmã-i poartã: ªir de vagoane cu cãlãtori; Astfel vaporul fu de la soartã Menit sã poarte pe muritori.

– Ce naiba duce oare atâta greutate, ªi cu o repegiune cât nu e de crezut? Zicea, în spaimã, calul l-al sãu de hamuri frate, Când trenul a vãzut. – Eu! – i-a rãspuns vaporul, c-un ºuier de mândrie. – Tu, tu? întreabã calul; dar spune-ne ce eºti? ªi-a noastrã datorie, Cum poþi sã þi-o-nsuºeºti? Noi, caii, de când lumea, pe om l-am tot purtat. Primblãri de gust, vânaturi, cãlãtorii, rãzbeluri, Amoruri, fapte grele ºi alte multe feluri De ale lui capricii, noi i-am îngemãnat... – Domnule cal, ascultã, – Vaporul întrerupse, – sã-þi spun cât stau pe loc, Cãci, fãrã vorbã multã, Tu eºti în toatã vremea un vrednic dobitoc, #

Alecu Donici

ªi eu sunt o putere ce când mã gãsesc strânsã Atunci mã întãresc; Împrãºtiatã însã Îndat’mã nimicesc. Cunoaºte dar secretul ce am de predomnire: Puterea prin unire.

#

Fabule =i satire

Î

Presura

n adâncã liniºtire, La revãrsatul de zor, Presura, cu glas din fire De abia rãsunãtor, Cânta plinã de simþire Cãtre bunul ziditor! Iarã când mãritul soare Ca un mire mult dorit, Bucurând toatã suflarea S-a ivit la rãsãrit ªi când lumea salutare Îi depunea prin cântare, Atunci presura tãcea. Însã o privighetoare Ce mai de mult o ºtia, I-a ºi fãcut întrebare: De ce tace? – Nu cutez, Zise presura-n durere, Cu glasu-mi fãrã putere Soarele sã salutez. Dar cu nespusã plãcere Eu vã binecuvântez! Aºa ºi eu mã cãinez Cã n-am talentul poeziei: Sã cânt unirea României.

Alecu Donici

Frunzele ºi rãdãcina

Î

ntr-o zi de varã, linã, cãlduroasã, Rãspândind în vale umbrã rãcoroasã, Frunzele pe arbor vesel dãnþuiau ªi cu zefiraºii astfel se ºopteau: – Dulce e viaþa frunzelor, când ele, De rouã lucinde, mândre, tinerele, Lumea înverzesc ªi o rãcoresc. Cãlãtorul paºnic, obosit de cale, Oricând se aratã în a noastrã vale, Sub arbor el stã Repaos de-ºi dã. Mândre fetiºoare locul vin sã prindã, Vrând la umbra noastrã hora sã întindã; ªi cel pãstoraº Le cântã de jale-n al sãu fluieraº. Iar de primãvarã, chiar privighetoarea, Cântãreaþa vãii, cea fermecãtoare, În desimea noastrã mult s-a rãsfãþat ªi ne-a tot cântat. Apoi când românul doina hãuleºte, El pe frunzã verde întâi o numeºte; Înºiºi zefiraºii, voi ne legãnaþi ªi ne dezmierdaþi. – Dar spre neuitare, Nu se cade oare – Frunzelor le zise un glas din pãmânt – Despre rãdãcinã vreun bun cuvânt? #"

Fabule =i satire

– Cine-i rãdãcina? ªi cum de cuteazã Cu noi sã se certe, când nici se-nsemneazã? Frunzele pe arbor zise vâjâind, De ciudã plesnind. – Rãdãcina face arborul sã creascã ªi peste tot anul frunzã sã renasc㠖 Le rãspunse ea. În alt chip fiinþã voi nici aþi avea. Sã þineþi dar minte Aceste cuvinte: Viaþa vegetalã, Viaþa socialã, Totului atârnã De la rãdãcinã.

##

Alecu Donici

Lupul bãtrân

U

n fabulist al nostru ne-a povestit c-odatã Se rânduise-n þarã un lup nazâr pe oi, Dar cum ocârmuise, el încã nu ne-aratã; ªi ce isprãvi fãcuse, ne lasã-a ghici noi. Aºadar cercetarãm ªi ne încredinþarãm Cã turma-ncredinþatã acestui nazâr mare, Prãdatã, ovilitã, Cãlcatã, spârcuitã, Dup-o osândã lungã abia avu scãpare. Luat fiind în durãt, de-o laie de cotei, C-urechile plioºtite, cu coada între vine, Nazârul lup cu fuga se duse-n þãri strãine, Abia scãpând de ei! Acum iar de-odatã un vuiet se stârneºte, Cã dup-atâta vreme bãtrânul lup doreºte Sã vie iar în þarã, unde-i fãgãduise Cârlanii sã-l aleagã nazâr împãrãtesc. Se vede cã Nazârul trecutul a uitat, Nu ºtie cã coteii ce-atunci l-au alungat Acum sunt dulãi ªi nu i-ar ºedea bine La bãtrâneþe tocmai, sã paþã vro ruºine!

#$

Alecu Donici

Jderul ºi cacomul –

D

a’ bunã ziua, nene! Îmi pare curios Ca sã te vãz astãzi în piele ºi voios; Ieri am privit, eu singur, ciudata vânãtoare Dupã cacomi: trei oameni din ochi te urmãreau ªi te-ndreptau mereu Spre mlaºtina cea mare; Apoi am vãzut încã, cum toþi la ea au stat ªi te-au înconjurat. Atunci... ºi eu, vezi bine, Temându-mã de mine, În scorbur-am intrat ªi nu ºtiu ce s-a mai urmat. Ian spune-mi, drag vecine, Cum ai scãpat din lãbi de om? – Întrebã jderul pe cacom. – Cum am scãpat? rãspunse cacomul moderat, Curat ca prin minune, Dar trebuie a-þi spune Un lucru vederat: Cã omul din naturã are Plecãri destul de bune. Tu ai vãzut cu ochii cum m-au înconjurat La mlaºtina cea mare ªi ºtii cã eu mai bine mã dau prins Decât sã fiu de glod atins. Ei bine! Vãz cã-un om s-apropie de mine, Îmi pune pe cap mâna ºi zice la ceilalþi: #&

Fabule =i satire

„Emblema curãþiei, el trebui sã trãiascã Ca în integritate pe om sã pilduiascã! Aideþi mai bine, fraþi, Sã prindem pe murdari, Pe jderi, pe vulpi, pe angãrii mai mari. Ce port virtuþi pe gurã, Dar dau prin glod ºi furã“.

#'

Alecu Donici

Ursul butnar

U

n urs vãzând pe-un pãdurar De meserie cam butnar Cum cercuri îndoieºte ªi în avut sporeºte; A socotit sã-ncerce ºi el ãst meºteºug. La cercuri trebui strung ªi alte cuviinþe, Dar ursului ce-i pasã de practice ºtiinþe: El are lãbi, putere, el vrea neapãrat; Iar voia câte fapte pe lume n-a lucrat. Acum rãsunã codrul! Tot ce-i nuia mai groasã, Din rãdãcinã-i scoasã; Trãsnesc, plesnesc copaci, în lãbi de urs mereu, Dar lucrul mergea greu. Vãzând aºa ursachi la pãdurar aleargã, Încât sta gata omul asupra lui sã meargã. „Ascultã-mã, vecine! Ian nu te aþoºa, – I-a zis degrabã ursul, cãci vorba nu-i aºa. Eu am venit cu pace ºi-þi fac o întrebare: Tu-ndoi la cercuri bine, apoi de ce eu, care Acum de douã zile muncesc necontenit, Mulþime de pãdure în labã-mi se sfãrmarã, Fãcându-o ciurcele, sã-ncarci tu mii de carã, ªi nici un cerc n-am îndoit. Spune-mi de este oare Vreun secret ascuns?“ – Aºa: el stã-n aceea, – lui omul i-a rãspuns, – Ce tu n-ai din nãscare, ªi-anume: în rãbdare! $

Alecu Donici

Muºtele ºi albina

D

ouã muºte sprintenele În þãri strãine porneau ªi pe albinã cu ele Cam astfel o îmbiau: – Hai sã mergem, surioarã! Papagalii toþi ne-au spus Cã pe-acolo-i numai varã, Soarele n-are apus. Libertatea predomneºte În tot ce-i vieþuitori ªi dreptatea nu scuteºte Nici de muºti-ucigãtori. Iar aice... oh! ce soartã! Sã trãieºti în þara ta, Aci vie, aci moartã, Fãrã a te desfãta. Pãianjenii pe la þarã În mreajã ne potopesc; Iar prin târguri, peste varã, Ca pe duºmani ne gonesc. Apãrãtori, rea hârtie, Toate s-au descoperit; Vii sã guºti din farfurie ªi pe loc te-ai otrãvit. La mezelicuri capace S-au rãspândit de ajuns; Apoi rãul ce ne face Paharul cu miere uns!.. $

Fabule =i satire

– Cale bunã, muºti, de-aice! Le zise albina lor. Eu rãmân, cãci sunt ferice ªi în þarã-mi voi sã mor. Pãmântenii, mic ºi mare, Ai mei faguri toþi iubesc; ªi pentru-a mea bunãstare, Vara, iarna, îngrijesc. Iar voi, oriunde vã-þi duce, Dacã ºi-n acele þãri Vreun bine nu-þi aduce, Nu veþi afla desfãtãri. Acel ce pentru-a lui þarã În faptã face folos, Orice rãu îl împresoarã, Nu o lasã bucuros; Iar acel ce nu lucreazã La edificiul comun Singur se expatriazã, Cãci nimic nu face bun.

$!

Alecu Donici

Carele cu oale

O

tabãrã de care mergea la târg cu oale A unui neguþãtor. El însuºi cu-ngrijire le conducea în cale, Sperând de Moºi s-adune folos însemnãtor; Dar trebuia sã treacã o renumitã vale, La care cãrãuºii-ndatã ce-au sosit, Aºa s-au sfãtuit: Ca sã pogoare valea, pe rând, încet, cu minte; Iar carul dupã urmã sã facã înainte, Cãci boii ce-l purtau, Deprinºi fiind ºi maturi, mai vrednici s-arãtau; ªi în adevãr, carul mergea încet, ca gândul Cel încercat de grije ºi frãmântat de ani. Dar o pereche de juncani A cãror venea rândul, Pe boii bine învãþaþi Îi criticau de moarte: – Uitaþi-vã, boi lãudaþi! Vedeþi – ziceau – neghiobii, un car nu ºtiu sã poarte, Ia uite la Boþolan! Se târâie ca broasca... Ia vezi alde Prian În jug cum tot se lasã; Ar vrea din el sã iasã. O, Doamne! ªi ce boi! Cu ce renume mare! Mai bine ar cãra gunoi, Sau ar ºedea la bragã, pe somn ºi pe mâncare... Ia sã ne vadã ºi pe noi!.. Cu-aºa ocãri, juncanii pornesc cu carul lor; $"

Fabule =i satire

Dar greutatea îi apasã; Ei sã opreascã vor, ªi-n dreapta se cam lasã; Apoi, de la o culme, la stânga-n loc cârmesc, O culcã drept pe fugã, cât le lua piciorul, Rãstoarnã oalele... ºi în râpã se opresc... Încât neguþãtorul, Cu mâinile cruciºe, la hârburi se uita ªi foarte greu ofta. Eu nu ºtiu cum s-a întâmplat, Þin mult cu viitorul, Cãci de trecut m-am sãturat ªi nu-i pãstrez amorul; Dar vreau s-arãt la unii noi, Cum ei în timpuri grele La alþii vãd numai noroi ªi numai fapte rele; Iar când s-apucã singuri ei De trebi, ca oameni grei, Rãstoarnã carul drept de râpã ªi tot încã mai þipã.

$#

Alecu Donici

Neguþãtorul –

I

a vin-încoace, mãi nepoate! Dar ce te-ai cufundat acolo-n socotele; Vino de vezi aice un negustor cât poate La cazuri, ºtii, mai grele. Cunoºti tu cea bucatã de-aba, de molii roasã, ªi putredã, ºi groasã, Ei bine, Dumnezeu Trimise-un nãtãrãu ªi iatã bãniºorii cã-mi sunt acuma-n palmã, Pe-un lucru fãr’ de seamã. – Aºa poate sã fie, rãspunse cel chemat, Dar, unchiule, eºti înºelat, Cã tu monedã falsã pe marfã ai luat. Aºa diplomaþia înºalã ºi se-nºalã, Aºa mai mulþi din oameni, mic de la mare furã; Cu osebire numai, cã unii nu au gurã Sã dea pe alþii la ivealã.

$$

Alecu Donici

Zmeul

U

n zmeu cu-o coadã lungã ºi cu-o zbârnâitoare De tot rãsunãtoare, Vãzându-se odatã sub nouri ridicat, La fluturul din vale, acestea a strigat: – Zburdalnicã fiinþã! Tu, care toatã ziua cu-atâta uºurinþã, Te-alungi tot dupã flori, De ce nu cutezi oare sã te ridici ca mine, Sã rãspândeºti în aer miroase ºi fiori? Mi-e milã, zãu, de tine, Cãci în întinsul spaþiu abia te mai zãresc. – O, nu-þi mai fie milã, lui fluturul îi zice. Eu soarta-þi n-o doresc. Tu zbori legat, Eu liber mã desfãtez aice De flori înconjurat. A ta zbârnâiturã e ºãrlãtãnerie; Chiar starea ta atârnã de vânt ºi de copii; În fine, tu eºti jucãrie, Iar eu sunt dintre vii. Aºa ºi între oameni sunt ºarlatani, sunt zmei, Ce zbârnâiesc, se-nalþã cât vântul lor le bate; Iar cum a lui suflare ori stã, ori se abate, Ca vântul cad ºi ei.

$&

Fabule =i satire

Ariciul ºi cârtiþa –

S

unt liberã, am dreptul, O cârtiþã zicea, Pe sub pãmânt cu-ncetul, Sã scurm cât mi-ar plãcea. ªi cine poate oare de mine sã se lege, Când eu mã cred în lege? Prefac în þãrnã neagrã pãmântul sãnãtos ªi-l fac moºinoios... – Eu! i-a rãspuns ariciul, eu am de la naturã, Neîmpãcatã urã Asupra tuturor ca tine vietãþi, Ce zac în rãutãþi. Cãci vãd câmpie verde, de mâini de om ne-atinsã, Cum tu o ai pãtat-o cu mult negre culori; Vãd iarãºi o grãdinã de frumuseþi cuprinsã, Cum ai desfigurat-o, scurmând chiar pe sub flori. ªi pentru ce tu oare nu scormoleºti gunoaie, Ca sã lucrezi în ele cât vrei la moºinoaie, Iar nu pãmânt curat: Cunoaºte dar, cã duºman îþi sunt neîmpãcat... Dupã aºa cuvinte, ariciul iatã, vede Un moºinoi miºcând; Cu armele-i întinse la dânsul se repede ªi cârtiþa mi-o scoate abia, abia suflând. – A! Îmi cãzuºi pe ace, Ariciul ei îi zice, – socot cã te-am pãtruns? – – Iertare! rog iertare! de-acuma n-oi mai face. Oftând ea a rãspuns. – Ei fie! astã datã te las în bunã pace, $'

Alecu Donici

Ariciul îi rosteºte, dar iatã-þi hotãrãsc Sã spui la ale tale: ce-i bun sã nu atace! Sunt publiciºti pe lume ce purure cârtesc. (ªi fabula aceasta chiar lor o dãruiesc). Ei cred cã au dreptate pe orice om s-atace, Încât lor nu le place: Dar totuºi câteodatã ariciul îºi gãsesc.

%

Fabule =i satire

Umbra ºi omul

U

n om nu prea cu minte Sã-ºi prindã umbra vrea, Dar când pornea nainte, ªi ea mergând sporea. Iar ea fugea mai tare ªi ori cu ce o alunga, Tot umbra nu se da. Când ostenit de goanã, el îndãrãt se-ntoarse, Atuncea ea din urmã cât cole îl luase. Aºa-i acea nãlucã, nãtângã ºi fatalã Ce pururea ne-nºalã, Sub nume de noroc, ªi dupã care unii necontenit s-alungã Dar nu pot sã-l ajungã; Iar alþii, stând pe loc, De el se folosesc. ªi fãrã nici un merit favoru-i dobândesc.

INEDITE

Iepurele la vânat

Î

n timp când ursul din pãdure Se poartã dupã mure Mai multe fiare la un loc Umblând, avu noroc Pe ursul nãtãrãu ca sã-l ademeneascã ªi pe un ºes curat, prinzându-l, sã-l jertfeascã. Flãmânde fiarele de bietul urs trãgeau, Care-ncotro, Iar iepurele încã-o labã apucase Ca un pãrtaº la masã. – Încruciºatule! de unde te-ai luat? Îi fac lui întrebare. – Eu, eu! dar cine oare, Rãspunde iepurul, pe mânã vi l-a dat Smomindu-l din desimi aici la ºes curat? De-aºa obrãznicie Drept sã vã spun, ºi fiarele au râs, Lãsând pe iepure bucata lui sã-ºi þie. În niºte termini vechi proverbul a fost zis: Obraznicul Mãnîncã praznicul.

Alecu Donici

Râmãtorul

U

n râmãtor din fire nãscut nesãþios Aflând destulã ghindã sub un stejar stufos, A ros cât a putut ªi-apoi la rãdãcinã sã râme-a început. – Tu surpi copacul, zise o pasãre zburând. – Ce-mi pasã, râmãtorul rãspunse grohãind, El fie ori nu fie, nici vreau sã mai gândesc: Eu caut numai ghindã, la care lãcomesc, Fiindcã ea mã-ngraºã. – Urâte râmãtor ªi nemulþumitor! I-a zis atunci stejarul, ridicã-þi surla-n sus ªi vezi: cã-aceastã ghindã eu, eu o am produs. Nerozii în orbire ºtiinþele urãsc, Când ei din a lor roduri încã se folosesc.

POEZII

Alecu Donici

Dlui Grigore Alexãndrescu La hãrãzirea fabulei „Râul ºi heleºteul“

N

ici gândeam ca pentru versuri sã iau în mânã condei, Când þintirea-mi aici este la un altfel de idei, Care nu cer epistole, nici fabule de glumit, Ci protesturi, reclamaþii dreptului de sprijinit.1 Dar dorita întâlnire-þi mã fãcu sã stau un ceas, ªi din cuprinsul Temidei sã mã caþãr pe Parnas. Rodul astei întreprinderi e fabula ce-þi închin, Scrisã cu o grabã mare, într-un stil nu prea senin; Dar a mea dorinþã este ca tu sã fii vecinic râu De poezii curgãtoare, de talentul cel mai viu; Sã scrii pentru-a noastrã slavã, ca toþi sã ne lãudãm, Câþi o limbã româneascã astãzi întrebuinþãm. ªtii prea bine cã talentul este de la ceruri dat ªi oricare-ºi va da sama cum în lume l-au tractat. Talentul tãu este mare ºi sama-þi va fi mai grea, Când din orice întâmplare a-l pãrãsi tu vei vrea. Toþi poeþii cearcã-n lume feluri de nemulþumiri, Dar din ele scânteiazã cele mai vie simþiri. Aþâþaþi de-mpotrivire ei se luptã ne-ncetat, ªi izbânda le e slava cu care s-a-ncununat.2 Scrie! scrie! iatã-þi legea ce trebuie sã urmezi, Pentru ca sã fii ca râul ºi-n viitor sã viezi.

1 2

Mã aflam la Bucureºti în pricini de judecãþi. Precum Tasso.

%$

Fabule =i satire

Epigramã

U

n om beþiv odatã se ispoveduia, Iarã duhovnicul aºa îl sfãtuia: – Aproapele tãu sã-l iubeºti, ªi pe vrãjmaº sã nu urãºti! De vin cu totul sã te laºi Cã-þi este cel mai rãu ºi ne-mpãcat pizmaº. – O contrazicere ce nu-i de înþeles, – Rãspunse beþivaºul: Mai înainte, cum? iar singur îmi ziceºi Sã nu-mi urãsc vrãjmaºul ªi iatã prin urmare, Cã la aceasta eu nu-þi pot da ascultare.

%%

Alecu Donici

Zi întâi Aprili

N

u ºtiu, zãu, pe ce temeiuri Zi întâi a lui Aprili S-au menit din obiceiuri A fi zi de amãgiri. O zi numai în trei sute, Fãrã praznici, sãrbãtori, Pentru niºte ºãgi plãcute, N-ar fi rãu însãmnãtori. Dar a lumii amãgire Nu are nici un hotar, Toate trec prin chibzuire Vicleºugului amar. Omul cel întâi cãzurã Prin amãgire din rai, Când nu era în naturã Altã vreme decât Mai. Politica se-nvârteºte Pe aceºtii zile legi: Sfarmã, drege, hotãrãºte Soarta þãrilor întregi. Diplomaticii înºealã La Septemvrii, la Ghenari, Cautã, pândesc greºealã ªi rãstoarnã planuri mari. Toþi supuºii în tot locul Pe ºefii lor amãgesc, Prin aceasta-ºi fac norocul, Cariera îºi lãþesc. Femeile au prea multe %&

Fabule =i satire

Zile-ntâi a lui Aprili, Chiar deviza lor pe frunte Pare scris: întâi Aprili. ªi bãrbaþii iar pe ele Purure le viclenesc, Jurã lor pe cer ºi stele, Dar credinþã nu pãzesc. Cel ce cumpãrã sau vinde, Gândeºte la înºelat, În rar om nu se aprinde Cugetul acest de iad. Omul în sfârºit cuteazã A-nºela pre Dumnezeu Când prin apã se boteazã, Iar în faptã stã tot rãu. Pânã când întâi Aprilii Va-mpãrãþi pre pãmânt? Când va luci raza zilei Numai cinstei luminând?

%'

Alecu Donici

S

Gândul

tau, mã uit la ceruri, în a lor senin Trista mea vedere uimit rãtãceºte. Mã uit ºi la soare: de luminã plin El încãlzind lumea pururea luceºte. Dar soarele, cerul nu sunt depãrtate, Iar legea naturii pe om a oprit Cu þãrna-mpreunã sã poatã strãbate Mai sus decât este el înmãrginit. Privesc mândrul vultur cum se-naripeazã, Cum fâlfâie-n aer zburând peste nori; Cum falnic rãspicã a soarelui razã, Se urcã, se pierde din ochi muritori. O! Atunci mâhnirea sufletu-mi apasã, Atunci îmi plec capul ºi adânc oftez: Omule! fiinþã slabã, ticãloasã, De ce dupã vultur nu poþi sã urmezi! Dar de-odatã gândul în mine rãsare Ca un fulger iute, ce e plin de foc, Se-nalþã la ceruri, trece peste soare, ªi cu neastâmpãr catã în alt loc. Toate le cuprinde, toate le mãsoarã, Aflã a lor timpuri, regule ºi curs, Plin de nemurire mai departe zboarã La poarta veciei, la cel nepãtruns!

Fabule =i satire

La Buciumul

B

uciume cu voce tare, La bunã vreme rãsuni: Eu salut a ta cântare, Ca vitejii mei strãbuni. A lor bucium suna semnul Miºcãrilor ostãºeºti, Iarã tu ne cânþi îndemnul La fapte înþelepþeºti. Patriotica simþire Vrei sã deºtepþi între fraþi, Ale cãror despãrþire A stat ani îndelungaþi. ªi ce viaþã e mai bunã, Cum psalmistul a cântat: Decât fraþii împreunã Sã trãiascã ne-ncetat? România sã vieze Sub o lege, sub un scut, Sã tot binecuvânteze Pre cei ce-o au renãscut! Cântã, cântã, bucium falnic, De strãbate la auz; Cãci pentru pãcatul jalnic Sunt între arcaºi ºi surzi.

Alecu Donici

La Ceahlãu

1

T

e mai zãrii odatã, te revãzui, gigante, O, dragul meu Ceahlãu! ª-a tale suvenire în inima-mi sãpate, Îmi zic cã-s june eu. Sub ale tale poale sunt ºi voi fi tot june, Cãci tu nu-mbãtrâneºti, De mii de ani atâta te-nalþi ca o minune, Sub boltele cereºti. Tu ai vãzut în juru-þi popoare felurite, În lupte furnicând; Românul însã singur cu inimã fierbinte Stãtu te admirând. El poart-a ta devizã, el vrea sã stea ca tine, Ca munte neclintit, ªi iatã-l cã se-nalþã, ºi iatã-l cã devine A fi în veci unit. Sunt sigur cã acuma te uiþi cu bucurie La fraþii din Carpaþi, Bucecii, Caraimanul2, închinãciune þie Trimit ca niºte fraþi. Ei sperã ca ºi tine, cã vreodiniaoarã Tot va suna o oarã Ca munþii României de dânsa rãzleþiþi Sã fie toþi uniþi.

1 2

Anticul Pion, munte din Carpaþii Moldovei. Munþii cei mai înalþi din România.

&

Fabule =i satire

Tu stai de cer aproape ºi poate câteodatã Pe Panaghia1 ta, Vin îngerii sã vazã Moldova lãcrimatã: Atunci nu ne uita. Spune c-acele lacrimi sunt numai o mânie De Iaºi ºi Bucureºti, Cãci nu-i român sã zicã, cã nu e România, Cã nu sunt cãi cereºti. Unirea României a fost predestinatã De-al cerului decret, Ea trebui sã trãiascã, ea este ordonatã De-a prospera cu-ncet. Vom trece poate faze de plângeri ºi de urã, Dar cei adevãraþi Români cu bãrbãþie, cu inimi de cãldurã Vor rãmânea tot fraþi. În secolul de faþã popoarele cu minte Pe-aceastã cale merg, Sãtule de viaþã în fracþii umilite La uniuni alerg. Naþionalitatea azi are precãdere, Cãci piere foarte greu. Mã duc la România ºi pân’ la revedere Adio, drag Ceahlãu.

1

Pe vârful Pionului este un turn înalt ce se numeºte Panaghia.

&!

Alecu Donici

La mormântul unui doctor

S

ub astã piatrã zace un doctor învãþat; Cu moartea lui de moarte pe mulþi el a scãpat.

&"

Fabule =i satire

Dorinþa românului din 1862

S

ã fie România de-acum în veci unitã ªi propãºind în toate sã fie ea menitã, La rãsãrit sã-nalþe pavilionu-i sus, Ca cele de apus. Sã aibã România industrie ºi arte, ªcoli bune, rãspândite în oriºicare parte; Încât românii toþi sã fie luminaþi Ca cei de stat bãrbaþi. Sã fie România întinsã, mare, lungã, Ca cei ce o aspirã la sânu-i sã n-ajungã, Sã turbe alungând-o ºi rãtãcind în dar, Sã piarã la hotar. Sã aibã România puternicã armatã, În numele lui ªtefan º-al lui Mihai chematã, Ca oriºicând prudenþa o luptã-ar rândui, Sã ºtie birui. Sã fie România tot binecuvântatã, Ca þarã mult mãnoasã, ca þarã-mbelºugatã; Strãinul sã-i aducã a sale bogãþii, Pe-a ei producte vii. Sã aibã România comori asigurate, Sã aibã navigaþii, sã-ºi facã cãi ferate; Comerþul ei sã fie activ ºi rãspândit, Ca mijloc de-nflorit. &#

Alecu Donici

Sã fie Domnitorul de Dumnezeu lãsat, Ca sã renascã astfel frumoasa Românie, Întru eternitate mult binecuvântat; O fie, fie, fie!

DRAMATURGIE

Alecu Donici

[Guraleiul] ÎNFÃÞOªAREA I CUCOANA ZAMFIRIÞA ªI ZOIÞA

CUCOANA ZAMFIRIÞA

P

ostelnicul de-aice acum numai s-a dus; De astãzi dimineaþã un milion mi-a spus. Vãzând cã nu-i alt chip mai sigur spre scãpare De guralei aºa nesuferit de mare, Eu înadins cu trebi m-am ºi însãrcinat ªi-aºa abia-abia de dânsul am scãpat. ZOIÞA

Cucoanã, cum de n-am ºi eu ceva crezare, Când zic cã dumnealui tãcere nici nu are, Spuind necontenit ºi vrute ºi nevrute La cei ce au pãcat sã stea ca sã-l asculte, De ranguri mari ºi mici, de domnii ce au fost, Istoriseºte mii, ca cum ar fi de rost ªi intrigi mai ales adeseori lucreazã: Le face mare haz, le ºi adivereazã. Iar când îl oblicesc cu vro minciunã vie, Atunci se apãrã ºi zice cã nu ºtie. CUCOANA ZAMFIRIÞA

Aºa cum este, drept. ZOIÞA

Eu judec ca o slugã, Dar pare-mi-se, zãu, cã vorba acea lungã, &&

Fabule =i satire

Precum postelnicul necontenit o are, Mult scade la boieri din chipul lor cel mare. ªi eu adevãrat acum mãrturisesc, Cã la postelnicul nimica nu gãsesc Din cele ce-ar putea ceva fãgãdui Ca pe vre o femeie sã poatã birui. Mãcar cã dumnealui cãtre mata aratã Cã multã dragoste în inima sa poartã Iar totului apoi, o mare neunire La a dumilorvoastre deprinderi ºi la fire. Mata eºti prea tãcutã, iar dumnealui limbut; Mata eºti nostimã, iar dumnealui cam slut; ªi mai în scurt zicând: nepotriviþi sunteþi. O, ce deosebire la aga Nouleþ! El de familie, adevãrat, nu-i mare, Pentru aceasta nici avere nu prea are; Dar ce om priimit ºi foarte delicat, La minte înþelept, la vorbã mãsurat. ªi dintre toþi acei ce pe mata te vor, Eu socotesc cã el ar fi mai buniºor. CUCOANA ZAMFIRIÞA

Adevãrat, aºa-i, eu mã unesc cu tine, Dar dupã întâmplãri, acela-i pentru mine Pe care tiþa mea a vrea sã-l hotãrascã. ZOIÞA

Doar n-are dumneaei cu dânsul sã trãiascã. CUCOANA ZAMFIRIÞA

Eu trebuie sã n-am nici chic de cunoºtinþã Când nu voi preþui plecarea cea de tiþã Cu care dumneaei de-a purure s-aratã Lãsându-mi starea sa acum ºi prin diiatã, &'

Alecu Donici

ªi cu postelnicul nu-i vorba în zadar, Fiindcã tiþa mea îl are la nazar. ZOIÞA

Doar numai pentru vist ºi pentru vorba multã Cu care dumnealui neobosit se luptã, Rãpind de la femei, cu strâmbãtate mare, O clironomiceasc-a lor numai plecare. Apoi, stãpâna mea, mã rog de iertãciune, Dar eu de pe acum adevãrat voi spune; Cã la mata atunci, zãu, nu pot sã slujesc, Pentru cã trebuie curând sã zãluzesc! CUCOANA ZAMFIRIÞA

Da ce pot face eu? ZOIÞA

Cum, ce? Sã hotãrãºti Cã dupã dumnealui a merge nu vroieºti. CUCOANA ZAMFIRIÞA

Ia uitã-te de vezi, cu butca cine vine? ZOIÞA

Întocmai nimerit: cucoanele bãtrâne.

ÎNFÃÞOªAREA II Tot acele ºi CUCOANA MÃRIOARA cu CUCOANA NASTASÂICA

CUCOANA MÃRIOARA

Zicând întâi bonjur, te ºi heretisesc. Noroc, întru mulþi ani ºi ceas bun îþi doresc! '

Fabule =i satire

CUCOANA NASTASÂICA

ªi eu asemene. CUCOANA ZAMFIRIÞA

Da pentru ce, ºi cum? CUCOANA MÃRIOARA

Pân’nu se face foc nici nu mai iese fum. ªi, dar, la ce de noi aºa tãgadã mare, Când Ieºul tot acum aceastã vorbã are. Doar nu-i ceva de rãu, gãsind o vãduviþã Pe un adevãrat prieten de credinþã; ªi cu postelnicul, zãu, nu þi-a fi urât. CUCOANA ZAMFIRIÞA

Eu foarte mult mã mir de unde-aþi auzit. CUCOANA NASTASÂICA

Postelnicul ne-a spus ºi ne-a încredinþat Cã el ar fi acum ca ºi un însurat. CUCOANA ZAMFIRIÞA

Pe cinstea mea vã spun cã eu nu ºtiu nimicã. Tãgadã nu-i aici, cãci nu am vre o fricã. Iar cã postelnicul la tiþa merge des, Aceasta eu v-o spun din toate mai ales, ªi poate dumneaei ceva sã fi vorbit, Dar eu mãrturisesc cã nu mi-i priimit. CUCOANA MÃRIOARA

O, Doamne! ªi ce vrei, sã ai bãrbat plãcut, Sã te mai îngrijeºti de a-l pãzi din scurt ªi de a purure sã fii înmãrginitã Cu o statornicie de lume pãrãsitã! '

Alecu Donici

Atunci când dumneta eºti tânãrã, nurlie, ªi poþi închinãtori avea încã o mie. CUCOANA ZAMFIRIÞA

Vã mulþumesc de sfat, iar eu aºa nu sînt; Mai bine sã mã-ngrop de vie în mormânt! Pentru aceasta eu vã fac ºi rugãminte Sã spuneþi tiþã-me acum, mai înainte: Cã cu postelnicul eu nu mã pot uni. ZOIÞA (într-o parte)

Un guralei aºa din casã ne-a goni. CUCOANA MÃRIOARA

Apoi la mine las’; eu toate le prefac: Pe unii îi despart, pe alþii îi împac. ZOIÞA

Fugiþi, cucoanelor, postelnicul ne vine; Dar ascultaþi-l cum vorbeºte el cu sine. POSTELNICUL (dupã scenã)

Cucoana trebuie sã fie tot acasã; Nici vremea nu-i acum la vizite sã iasã, ªi ceasul a sosit în care eu gândesc Cu dumneaei prea larg de toate sã vorbesc. CUCOANA NASTASÂICA

Haidem mai repede în altã odãiþã, Ca sã scãpãm de dânsul. ZOIÞA

Cu alt chip nu-i putinþã. '

Fabule =i satire

ÎNFÃÞOªAREA III ZOIÞA ªI POSTELNICUL GURIIANU

POSTELNICUL (nevãzând pe Zoiþa)

Da zãu cã-i curios pe toþi sã-i ocoleºti ªi pentru douã graiuri pe nime sã gãseºti. Am fost la hatmanul ºi nu era acasã; Iar visternicul, atunce vrând sã iasã, Nici nu m-a priimit... ZOIÞA

Mã rog sã aib iertare, Cu cine dumneta grãieºti aºa de tare? POSTELNICUL

A, Zoiþico, tu! Da ce mai faci, feticã? Eu la stãpânã-ta am vorbã mititicã: Pe mine dumneaei m-a fost însãrcinat Sã fac câte ceva; dar nu am apucat A isprãvi nimica. Închipuieºte-þi, zãu, De astãzi dimineaþã de când alerg mereu Pe bieþii cãiºori i-am obosit de tot ªi butca mi-a stricat potcitul cel de pod, La Trisvetitele am fost la liturghie; De-aici m-am repezit un ceas pe la agie; Apoi la Podu-Roº, apoi prin Pãcurari – Ia judecã, mã rog, ce sãrituri tot mari. De-aice am vroit sã mã arãt la Curte; Dar acolo vãzând cã sunt trãsuri prea multe, Nici nu m-am pogorât. M-am dus la vistierie; Am fost pe la Divan, am fost prin Sãrãrie, Am fost prin Tãtãraºi... '!

Alecu Donici

ZOIÞA

Asemene ºi eu, De astãzi dimineaþã de când alerg mereu; Pe jos pe la feciori, pe la gãinãrie, De-aici la cuhnii, de-aici la chelãrie, Apoi pe la cãmãri, apoi la garderob, Ba scoate rochia, ba scuturã salop, Aleargã-n sus, în jos ºi ia la toate seamã, Mã pogorãsc pe scãri, cucoana iar mã cheamã! Norocul meu a fost cã un boier limbut, Nemãsurat deºert, ºi guralei ºtiut, Fiind la dumneaei, a tot istorisit, Încât duduca mea curat a ameþit ª-aºa de rãul lui s-a dus ºi de acasã. POSTELNICUL

Apoi ascultã-mã, sã-þi spun eu, jupâneasã; Aºa obrãznicie de-acum sã nu mai faci, Cã te voi învãþa cu gura sã mã taci. ZOIÞA

Asemene ºtiinþã nici dumneata n-o ai. POSTELNICUL

Pricini de supãrãri poftesc sã nu-mi mai dai. ªi cum de îndrãzneºti sã-þi baþi de mine joc? Atâta numai, zãu, tu ai acum noroc, Cã pe stãpâna ta eu foarte o slãvesc, Nãdãjduind curând soþie s-o numesc. ªi întru adevãr, boier aºa ca mine, Pereche oriºicui la socotinþã vine. '"

Fabule =i satire

Dar eu am auzit ceva de Nouleþ! Îmi pare însã greu sã mã alãturez C-un om aºa de mic ºi foarte neºtiut, Ce nu-i prin casã mare la nume cunoscut. De dânsul nu mã tem nici cât de puþintel. (Se uitã spre uºã).

Dar cum s-a nimerit de vine singur el! ZOIÞA

Apoi fiindcã eu acum sunt de prisos, Mã duc, lãsându-te la gurã sãnãtos. (Se duce.)

ÎNFÃÞOªAREA IV POSTELNICUL ªI AGA NOULEÞ

NOULEÞ (într-o parte)

Se vede cum cã nu-i acasã cuconiþa. POSTELNICUL

Mã rog, ce treabã ai la coana Zamfiriþa? Aceastã eu doresc sã ºtiu mai lãmurit, Având cu dumneata ceva ºi de vorbit: Eu, domnul meu, aud cã dumneata voieºti La însurarea mea de-aici sã mã sminteºti? Cã dumneata te pui cu mine de un rang? Aºadar te poftesc sã-mi tãlmãceºti pe larg Aceste ce aud. '#

Alecu Donici

NOULEÞ

Mã rog de iertãciune, Dar dumitale eu nimica n-am a-þi spune, Cãci rangurile sunt de cãtre toþi ºtiute, Iar slujbele apoi a mele sunt mai multe. POSTELNICUL

Cum? Cum? Cu dumneata sã fac potrivã eu? Nicicum nu mã unesc, fereascã Dumnezeu! La Suþu am luat caftan de boierie Când dumneata erai diac de vistierie; Titulul meu º-acum rãsunã: „Biv vel-post.“! La Putna staroste de-atâtea ori am fost; Isprãvniciile mai toate le-am avut, Câte o lunã-douã, aºa cum s-a putut; ªi sameº te-am avut la Neamþ, mi-aduc aminte, Pe când încã eram tovar㺠cu Arvinte. El încã a rãmas, iar eu m-am depãrtat: Vistiernicu-mi era un duºman ne-mpãcat. Aºa sunt toþi la noi: cum capãtã vrun loc, Se pierd, se nebunesc... NOULEÞ

Ba sã mã ierþi, mã rog! Cã nu sunt toþi aºa: ºi mulþi boieri cinstiþi În slujba patriei i-avem noi ispitiþi, Cu minte vrednicã de orice cabinet. POSTELNICUL

Dar dumneata erai atuncea un bãiet ªi eu încã acum mi-aduc aminte bine Cã vãrul Necolai intrase dupã mine, '$

Fabule =i satire

Cu toate cã nu-i bun de slujbe Necolai: La dânsul nici sã iei, nici poþi ceva sã-i dai. Un prea poznaº român, nu-ºi catã de folos, Atunci când este chip, la slujbã mai vârtos! Mãcar cã are el avere de ajuns ªi banul purure îl þine cam ascuns. Vro douã-trei moºii de zestre a luat, Apoi vro ºase mii de gãlbenaºi în aht! Asemene un loc ºi eu de mult doresc, Nãdãjduiesc acum curând sã-l dobândesc. NOULEÞ

Nu cred cã dumneata cu banii te însori? POSTELNICUL

Sã ºtii, boierule, c-ai mei mijlocitori Au bunã trecere oriunde voi dori: Prin coana Safta eu pot totul isprãvi. Dar mai vârtos fiind ºi om cam greuºor!.. NOULEÞ (într-o parte)

Ba dimpotrivã, zãu, eºti încã prea uºor! POSTELNICUL

... Cãci pot sã mã numesc din faºã tot boieri. (Nouleþ aratã chip de mirare).

Poþi dumneata cât vrei de-aceasta sã te meri. Zavistia la voi îi boalã din nãscare, Ce, dupã cum s-a zis, în lume leac nu are. Aºa, doar au cei mulþi a mea învãþãturã, Sau sunt asemene ca mine buni la gurã?! '%

Alecu Donici

De mine dascãlul grecesc se tot mira: Nici altul mai isteþ la dânsul nu era. Þinerea mea de minte ºi duhul cu simþire Sunt rari împodobiri vãrsate de la fire. Odatã îmi spunea mãtuºa mea Zoiþa Cã maicã-mea m-a dus la Curte, la Domniþa, Când eu încã eram în vârstã de un an. (Atunci ºi tatã-meu intrase la Divan). Aºa Domniþa, spun, cã m-a luat în braþe ªi cãtre maicã-mea a cuvântat de faþã Cã eu sunt raritã, o poznã de bãiet... Mirându-se aºa, m-a fost ºi diochet... NOULEÞ

Vai, ce primejdii! POSTELNICUL

Dar nu mi-a fost nimica. NOULEÞ

Pe mine, zãu, acum mã cuprinsese frica! POSTELNICUL

Degeaba dumneata te sparii aºa tare, Când trebui mai ales sã fii la suflet mare, Fiindcã am sã-þi dau curând un pãiºor! Acesta-i pentru mine un lucru prea uºor ªi, dar, ca sã nu scap o vreme priincioasã, Mã duc un ceas de-aici, aproape, la o casã. (Se duce.) '&

Fabule =i satire

ÎNFÃÞOªAREA V NOULEÞ ªI ZOIÞA

NOULEÞ

Zoiþo! Spune-mi drept: ce veste pe la noi? ZOIÞA

Merg bine trebile. ªi, în sfârºit, apoi, Zoiþa sã trãiascã! NOULEÞ

Dar s-au vorbit ceva? ZOIÞA

Cum nu! Duducãi eu am spus vro câteva La care dumneaei a zis cã se uneºte. NOULEÞ

Eu încã am aflat prin cine mijloceºte Boierul guralei. ZOIÞA

Prin tiþa cuconiþei. NOULEÞ

ªi pare-mi-se mie cã coanei Zamfiriþei Bãtrâna pân’acum nici nu a vorovit. Aºa, postelnicul puþin a isprãvit! ZOIÞA

Nãdejde dumneata ai bunã despre mine. Haidem însã de-aici, cã guraleiul vine. ''

Alecu Donici

ÎNFÃÞOªAREA VI POSTELNICUL, CUCOANA SAFTA, CUCOANA MÃRIOARA, CUCOANA NASTASÂICA

POSTELNICUL (Intrând, vorbeºte, aºazã scaune de rând ºi se pune lângã cucoana Safta.)

Ce lucru minunat! Pe toate la un loc V-am ºi întâmpinat. Poftim, ºedeþi, mã rog. Îmi pare tare bine. ªi am un chef acum Sã vã istorisesc... Dar ce spuneam pe drum? CUCOANA MÃRIOARA

De o persoanã, cum... CUCOANA SAFTA (cu chip supãrat)

Poftesc sã-i daþi ei pace: Femeia tânãrã, cum vrea aºa ºi face. CUCOANA NASTASÂICA

Eu, zãu, cã n-am ºtiut pânã acum nimica. CUCOANA SAFTA (cãtre cucoana Nastasâica)

Îmi pare tare rãu de dânsa, sãrmãnica. POSTELNICUL

Fereascã Dumnezeu sã cazi în gura lumii! La ea mai nimene nu are vre un nume. 

Fabule =i satire

CUCOANA MÃRIOARA

Da ºtiþi o noviþã? CUCOANA SAFTA

Eu mare haz le fac. POSTELNICUL

O, novitalele ºi mie mult îmi plac. Pentru aceasta ºtiu acum vro zece eu, Aºa de proaspete, încât... CUCOANA NASTASÂICA

Ce Dumnezeu! Doar cu corabia venite la Galaþi! POSTELNICUL

Ba fãrã ºagã, zãu, mã rog sã ascultaþi. CUCOANA MÃRIOARA

Apoi dar las’ întâi la mine sã sfârºesc. POSTELNICUL

Da eu într-un minunt le ºi istorisesc. CUCOANA SAFTA

Noi însã socotim sã dai la dame rând. CUCOANA NASTASÂICA

Aºa se cade drept, adevãrat grãind. 

Alecu Donici

POSTELNICUL

Nici îndoialã nu-i, ºi ce se potriveºte, Eu sunt unit... CUCOANA MÃRIOARA (cãtre cucoana Safta)

Unit, dar însã tot vorbeºte. CUCOANA SAFTA (cãtre postelnic)

Noi te rugãm sã taci. POSTELNICUL

Keramo, am tãcut. CUCOANA SAFTA (cãtre cucoana Mãrioara)

Ce noviþã, mã rog, sã spui ai început? CUCOANA MÃRIOARA

Desarã noi avem theatr moldovenesc. POSTELNICUL

Ba zãu?! Dar trebuie o lojã sã nãimesc. ªi ce comedie? CUCOANA MÃRIOARA

Sub nume „Guralei“. CUCOANA NASTASÂICA (cãtre postelnic)

Puteai ºi dumneata o rolã ca sã iei. 

Fabule =i satire

POSTELNICUL

Cum adicã, sã fiu ºi eu între actiori? CUCOANA MÃRIOARA

Ba nu, cã gioacã toþi curat din amatiori. POSTELNICUL

Apoi adevãrat cã eu puteam sã gioc Mai bine decât toþi. CUCOANA MÃRIOARA

ªi n-ai avut noroc! POSTELNICUL

Îmi pare foarte rãu: dar este de mirare Cum nu mi s-a fãcut ºi mie întrebare! A cãruia a fost aºa închipuire, ªi, în sfârºit, apoi, a cui alcãtuire? CUCOANA MÃRIOARA

Nu trebui dumneata aceasta sã mai ºtii; Destul cã la theatr desarã ai sã fii. POSTELNICUL

ªi dumneavoastrã cred cã-þi fi neapãrat? CUCOANA NASTASÂICA (într-o parte)

Da eu de guralei º-aºa m-am sãturat! !

Alecu Donici

CUCOANA SAFTA

Eu, însã, cum a vrea nepoata Zamfiriþa. POSTELNICUL

Se cade negreºit sã meargã cuconiþa. CUCOANA MÃRIOARA (într-o parte)

El singur înadins pãcatul, zãu, îºi cere, Precum ºi pasãrea pe limba sa iar piere. CUCOANA SAFTA

Mã rog, aþi auzit un lucru de mirat: Zmaranda lui Fifi... POSTELNICUL

Aºa, s-a mãritat. CUCOANA SAFTA

Da ea de douãzeci de ani îi mãritatã! POSTELNICUL

Prea, prea adevãrat: dar vrea sã se despartã, Ea însã singurã, cum zic, ar fi pricina. CUCOANA SAFTA

Ce treabã noi avem: a cui urmeazã vina? Iar el... POSTELNICUL

Neapãrat cã este cam greºit. CUCOANA SAFTA

Oh, frate, lasã-mã sã spun pânã-n sfârºit! "

Fabule =i satire

POSTELNICUL

Pardon! CUCOANA SAFTA

De ce pardon, când n-ai lãsat pe nime O vorbã pân’ acum sã isprãveascã bine. CUCOANA NASTASÂICA

Noi, zãu, cã trebuie sã facem o tocmealã, Ca sã vorbim pe rând. POSTELNICUL

Aceasta nu-i greºealã. CUCOANA MÃRIOARA

ªi cine va avea aºa fel de nãrav, De stricã vorbele, sã deie mare ºtraf. POSTELNICUL

Cum? ªtraf? CUCOANA NASTASÂICA

Mai lãmurit zicând, un rãmãºag. POSTELNICUL

Din partea mea, eu zic: pe legea mea cã tac. CUCOANA SAFTA

Aºadar, sã vã spun: Zmaranda lui Fifi, Precum am auzit, în vârstã mai a fi De patruzeci de ani – ºi vrea sã se despartã. #

Alecu Donici

POSTELNICUL

Se înþelege, dar, cã este vinovatã. CUCOANA NASTASÂICA

Apoi plãteºte ºtraf. POSTELNICUL

Da pentru ce, mã rog? CUCOANA SAFTA

Arhon postelnice, da taci, aºa-º te rog! CUCOANA MÃRIOARA (într-o parte)

Cã nu-i de ºagã, zãu. POSTELNICUL

Eu nici n-am zis nimica, Iar vorba a stricat cucoana Nastasâica. CUCOANA NASTASÂICA

Aºa! Ba sã mã ierþi! POSTELNICUL

Ba dumneata! CUCOANA NASTASÂICA

Ba nu! Eu numai am vorbit... POSTELNICUL

La ce mai zici cã nu! $

Fabule =i satire

CUCOANA SAFTA

Apoi s-a înþeles, postelnice, cã vrei, Ca supãrându-ne, în râs sã ne ºi iei. POSTELNICUL

Nu râd, ci mai vârtos zic, zãu, cã-i un pãcat Cum de adeseori la noi se tot despart. Þi-i milã sã priveºti trei rânduri de copii Prin casã pe la mulþi. CUCOANA MÃRIOARA

Cã mulþi sunt vãduvoi, cu vãduve luaþi? Pentru aceasta au copii aºa vârstaþi. POSTELNICUL

Prea bine. Dar apoi, acei ce se despart ªi între dumnealor copiii sãi împart? CUCOANA SAFTA

În lume întâmplãri, precum ºi pe la noi, Sunt multe. POSTELNICUL

Iar eu zic: cã-i veacul de apoi. Prin Agathangheton aºa se hotãrãºte. CUCOANA NASTASÂICA (într-o parte)

De toate ºtie el, ºi toate le vorbeºte. %

Alecu Donici

POSTELNICUL

Eu încã când eram la dascãlul grecesc Aveam odatã gând pe tot sã-l tãlmãcesc. CUCOANA MÃRIOARA

Aþi auzit, mã rog, cã starea lui Bandat, Acum de creditori se vinde prin mezat? CUCOANA SAFTA

Aºa am auzit. CUCOANA NASTASÂICA

ªi eu. POSTELNICUL

Iar eu nu cred, Mãcar cu ochii mei aceasta sã o vãd. ªi nici îi de crezut: aºa avere mare Ca pentru datorii sã intre la vânzare. CUCOANA SAFTA

Aºa-i când cineva se prea îndatoreºte. CUCOANA NASTASÂICA

Mã rog, acest Bandat cu cine se rudeºte? POSTELNICUL

Cu mine ºi cu alþii; cãci el se trage drept Din neamul lui Onaº, ce-au fost vel-logofet La Dragoº voievod, întâi la noi venit. Eu spiþa neamului o ºtiu prea lãmurit: Feciorul lui Onaº, zãu, nu-mi aduc aminte, Îmi pare cã a fost... (tuºeºte) aºa, aºa: pãrinte Lui hatmanul Lupaº. Acesta a fãcut &

Fabule =i satire

Pe Iane vornicul, din care s-a nãscut Petricã biv vel-post. – Iar hatmanul Matei, A lui Petricã fiu, a rãposat holtei. CUCOANA NASTASÂICA

ªi spiþa neamului apoi s-a isprãvit. CUCOANA SAFTA

Aºa. POSTELNICUL

Ba nu! CUCOANA MÃRIOARA

Da cum? Cã singur ai vorbit... POSTELNICUL

Ce fel?.. CUCOANA SAFTA

Da zãu, aºa... POSTELNICUL

Ferit-a Dumnezeu! (Trage tabac.) CUCOANA MÃRIOARA (într-o parte.)

Eu nu pot sã mai ºed: mã doare capul rãu. (Se duce.)

'

Alecu Donici

ÎNFÃÞOªAREA VII Tot aceia, afarã de CUCOANA MÃRIOARA

POSTELNICUL

Greºeala mea era aice din grãbire, Fiindcã eu vorbesc cam iute de la fire. CUCOANA NASTASÂICA (într-o parte)

Ba iute! Ba prea mult ºi prea nesuferit! POSTELNICUL

Eu însã pân’acum nici nu am isprãvit: Petricã a avut un frate – pe Matei, Iar fiu al lui a fost paharnicul Andrei. Acesta a nãscut pe stolnicul Stoian. Acesta, pe Gavril. Acesta, pe Vârlan. Vârlan... CUCOANA SAFTA

Cu toþi ai lui... Mai lasã-i, zãu, acum, La dracul sã-i mai ia. POSTELNICUL

În scurt, dar, sã vã spun: Cã de pe maicã-mea eu sunt un strãnepot Spãtarului Vârlan. (Suflã nasul.)



Fabule =i satire

CUCOANA SAFTA (într-o parte)

Sã-l mai ascult nu pot. (Se duce.)

ÎNFÃÞOªAREA VIII POSTELNICUL ªI CUCOANA NASTASÂICA

POSTELNICUL

Acel spãtar Vârlan era un om poznaº, Limbut cât vrei sã zici, ba încã hãrþãgaº. (Tuºeºte.) CUCOANA NASTASÂICA (într-o parte)

ªi strãnepotul lui îi seamãnã prea mult, Încât nici eu de-acum nu pot sã-l mai ascult. (Se duce.)

ÎNFÃÞOªAREA IX POSTELNICUL (Neînsemnând cã a rãmas singur, spune înainte.)

El însã a trãit, cum spun, mai mult la þarã, Umblând necontenit, ºi iarnã, mai ºi varã, Prin codri la vânat; dar da cu puºca bine – O puºcã de a lui se aflã ºi la mine.



Alecu Donici

ÎNFÃÞOªAREA X POSTELNICUL ªI ZOIÞA

(În vârful degetelor vine ºi stã dupã scaunul lui.) POSTELNICUL (Neînsemnând, spune înainte.)

ªi zic cã ar fi fost un om de tot voinic: Spãtos, la umãr lat, de trup însã cam mic. Tãtarii se temeau de numele lui mult, Fiindc-adeseori vrãjmaº i-au mai bãtut. O vorbã, mã iertaþi, de dânsul a rãmas, Zicând cã de femei el nu fãce vrun haz. ZOIÞA (de dupã scaun)

Din partea mea zic: Zãu cã nu m-am supãrat! POSTELNICUL (sãrind de pe scaun)

Mã rog! Da tu ai fost? Ce lucru de mirat! Cucoanele s-au dus ºi m-au lãsat cu tine? Îmi pare foarte rãu ºi nici le ºade bine, Cã vorba dumnealor m-a ameþit de tot. Apoi adevãrat acum a zice pot: Cã cel mai fericit la o femeie dar, Sã nu vorbeascã mult. ZOIÞA

Aceasta în zadar! ªi tocmai dumneata o zici aºa de tare? Când singur ai ºi scos cu vorba din rãbdare... 

Fabule =i satire

POSTELNICUL

Fereascã Dumnezeu! Îþi spun prea înadins, Cã eu ca oamenii nici gura n-am deschis. Dar, în sfârºit, mã duc. ZOIÞA (Oprindu-l.)

Îngãduie, mã rog. Poftim un rãvãºel. POSTELNICUL (Uitându-se deasupra rãvaºului.)

La mine! Din ce loc? (Dispecetluind, citeºte rãvaºul tare ºi repede.)

„Cu frãþeascã dragoste mã închin dumitale, arhon postelnice! Persoana ºtiutã dumitale m-a însãrcinat pe mine sã-þi scriu cã dumneata foarte necuvenit ai împrãºtiet în lume veste pentru însoþirea dumilorvoastre, acea ce poate avea fiinþã numai în singurã pãrerea dumitale. Aºadar, te pofteºte pe dumneata ca sã pãrãseºti o asemene zadarnicã vorbã ºi sã-i dai de acum înainte bunã pace, fiindcã dumneaei nici odinioarã nu este hotãrâtã a merge dupã un aºa om, carele nu-ºi poate pãzi gura sa. Iar eu sunt a dumitale ca o sor’; Mãrioara Spãtãreasã“. ZOIÞA

Eu cred cã dumneata nu eºti prea bucuros De un asemenea rãvaº nepriincios. Dar ce sã facem, zãu, aºa se nimereºte, Cum soarta omului în lume hotãrãºte. !

Alecu Donici

POSTELNICUL

Da eu am înþeles a cui ºi fapte sânt ªi peste nas apoi frumos sã-i dau am gând, Fiind încredinþat cã toate le prefac ª-asuprã-mi dragoste în silã pot sã fac, Când coanei Saftei eu voi pune înainte Din cele ce-am vorbit vro câteva cuvinte. ZOIÞA

Zãu, nu ºtiu ce va fi, iar eu nãdãjduiesc Pe aga Nouleþ stãpân ca sã-l numesc.

TRADUCERI

Alecu Donici

Þiganii de A. PUªKIN

C

u ºatrele din loc în loc Þiganii prin Bugeac se poartã, Neprihãnind al lor noroc Sau nestatornica lor soartã. Ei astãzi, iatã, au rãmas La mal de apã pentru mas. Cu þoluri rupte, afumate Cãruþele le învelesc Pe deasupra pân’ la roate, Apoi femeile gãtesc Mâncare proastã ºi se pun Buluci lângã ceaun. În depãrtare se privesc Cum caii pasc la iarbã verde, Iar dupã ºatre dezlegaþi ªed urºii bine învãþaþi, Gâlcevi ºi vorbe, ºi strigare, Amestecate cu cântare, ªi sunetul de fierãrii Asurdã locul în câmpii, De drum ei iarãºi fac gãtire. Dar s-a trecut în vetre focul, Toþi s-au culcat; în liniºtire Rãsunã de departe locul, Numai cu glas de câini lãtrând, ªi uneori cai nechezând. Pe ceru-albastru ºi curat Cu stele multe-mpresurat. $

Fabule =i satire

O lunã de luminã plinã, Trecea cu o miºcare linã, Sub ºatrã unul din þigani Cu capul înãlbit de ani, Pe lângã foc încã ºedea ªi demâncatul pregãtea. El aºtepta cu nerãbdare Pe preaiubita lui feticã, Ce îndesearã, singuricã, S-a dus la câmp pentru plimbare. Dar ea nu vine! luna trece! Moºneagul îngrijat petrece. Zamfira nu se vede! Nu-i! ªi s-a rãcit mâncarea lui. Dar iatã e. În urma ii Un tânãr vine din câmpii. Þiganului necunoscut – Tãtucã! fata i-a vorbit, Un om din lume neºtiut Aflând, la noi eu am poftit, Strãin fiind, dintru alt neam El vrea sã fie ºi þigan; Pe dâns’ dreptatea-l prigoneºte ªi el Alecu se numeºte. MOªNEAGUL

Prea bucuros! la noi rãmâi În astã noapte tu de mâi; Sau ºi mai mult, nãdãjduiesc, Eu gata sunt sã înlesnesc A ta petrecere aici, Cu parte dupã roduri mici, %

Alecu Donici

A ostenelilor lenoase. Deprinde-te ºi tu cu noi, Cu sãrãcia cea voioasã, ªi mâine dez-de-mânecate Într-o cãruþã amândoi Ne vom porni noi mai departe. Vrun meºteºug trebui sã ºtii; Fierar bun, sau scripcar sã fii, Sau poartã ursul tu prin sate. ALECU

Prea bine. ZAMFIRA

Vom petrece noi Tot împreunã, amândoi; Dar e târziu ºi nu-i nici lunã, Sã ne culcãm cu searã bunã. Lumina cea de zi rãsare; Moºneagul s-a sculat îndatã. Trezind ºi pe iubita fatã: – Zamfiro, scoalã! Ziua mare! Sculaþi voi de acum, sculaþi! ªi de gãtit vã apucaþi. Odatã toþi au nãvãlit, ªi ºatrele au ridicat; Au strâns degrab’, au înhãmat ªi iar în cale s-au pornit. Mãgarii în spinare duc Copiii mici; iar ceialalþi, Femei ºi fete ºi bãrbaþi, &

Fabule =i satire

Dupã cãruþi pe jos se duc Toþi peticiþi ºi dezbrãcaþi. Ce veselie! Ce cântare! Ce vorbe, ºi ce vuiet mare! Rãcneºte ursul, câinii latrã, ªi scârþie neunsa roatã; Într-un cuvânt, a lor pornire E deºãnþatã la privire. Mâhnitul tânãr se uita La vãi, la dealuri, la câmpii ªi lucruri nouã cãuta Între þigani ºi în pustii. A lui Zamfirã preaiubitã, Cu negri ochi împodobitã, Îl mângâia cu dezmierdare, Mãrturisind a sa plecare. Dar el în sine tot purta O mâhniciune tãinuitã, În inimã pecetluitã; ªi-adeseori nevrând ofta: Pãsãruicã micã, Tu nu ºtii de rãu, Nimenea nu-þi stricã Cuibuºorul tãu. Pe crenguþã creºti, Soarele rãsare, ªi tu cu cântare Lumea veseleºti. Primãvara trece Vine toamna rece, Oamenii urãsc, Oamenii jãlesc. '

Alecu Donici

Pãsãruica dulce La loc cald se duce, ªade-n altã þarã Pân’ de primãvarã. Asemenea cu pãsãrica, ªi tânãrul nu avea loc, Deprinde nu putea nimica Nici nu credea el în noroc. A lui era mai lumea toatã, Pentru de grijã-a sa purtare Lãsa la pronia înaltã, De mulþumiri, de desfãtare Mai înainte el ºtia, Cãci slãbiciunile ardeau În pieptul lui nepotolit. Vieþuind în lume mare, De slavã el s-a mãgulit, În toate a fãcut cercare, ªi cunoscându-le deºarte Acum el s-a ascuns departe. Dar focul nu mult va fi stins, Curând îl vom vedea aprins. ZAMFIRA

Iubite! spune ce gândeºti, Sau iarãºi tu acum doreºti De lume mare ºi de târguri? ALECU

Ce sã doresc! tu nu poþi ºti, Tu nici nu-þi poþi închipui A târgurilor grele juguri, 

Fabule =i satire

Unde n-ai gustul de viaþã, Nici suflã ei de dimineaþã Ca noi un aer rãcoros Cu miros de câmpii frumos. Ei a iubi se ruºineazã, De fire prea se depãrteazã, ªi voia lor o târguiesc, Metalului ei se jertfesc; În aur cred, lui se închinã, ªi lumea lor de rãu e plinã. Ce sã doresc, a lor mândrie? Zâmbire cu fãþãrnicie? A lor nebunã pizmuire? A lor deºartã strãlucire? ZAMFIRA

Dar acolo sunt curþi frumoase, Petrecere în adunãri, Sunt multe lucruri arãtoase; ªi fetiºoare de boieri. ALECU

Cu mulþumire cumpãratã Petrecerile nu sunt bune, Unde nu-i dragostea cea dreaptã, ªi veselia-i mâhniciune. Iar fetele? tu-mi eºti primitã, Fãr’ de a lor împodobiri, ª-a pietrei scumpe strãluciri; Sã nu te schimbi, a mea iubitã, Eu însã într-un gând curat Voiesc cu tine sã împart 

Alecu Donici

A mea din lume izgonire ªi voie bunã ºi mâhnire. MOªNEAGUL

Mãcar cã tu ai petrecut Între norodul cel bogat ªi cu ºtiinþã luminat, Tot ne iubeºti pre noi prea mult, Însã nu-i pururea plãcut ªi traiul nostru, la acei Ce-n desfãtare au crescut. Eu ºtiu de la pãrinþii mei O din vechime povestire: Pentru un om ce a trãit Aici de Roma surghiunit; Dar am uitat a lui numire; Împodobitã însã fire Avea acel bãtrân vioi, Vieþuind el între noi Pe lângã Dunãre, spunea De ale lui nenorociri ªi alte multe povestiri Cu mintea sa închipuia. Dar alþii pentru dânº’ prindea Prin mreajã peºtii ºi vânat ªi pentru iarnã-i pregãtea Din blane, straie de-mbrãcat, Iar el nici c-a putut deprinde Nevoii îngrijãluiri, ªi blestemând cu mari cuvinte, A soartei lui învãluiri, Zicea cã dumnezeii grea

Fabule =i satire

Certare lui au rânduit ªi moarte, drept bun dar, cerea. Din sânul patriei rãpit, Ca un copil plângea cumplit El la aducerea aminte De zilele de mai nainte, Murind, a fost lãsat cuvinte A lui înstrãinate oase Sã se mute la a lor pãmânt. ALECU

O! iatã soartã ticãloasã A unui scriitor vestit! A unui patriot slãvit! Poetule! Tu mie spune: Ce se numeºte slavã-n lume? A laudelor glãsuire! Din neam, la depãrtatul neam! Ori dupã moarte tânguire! Sau în sfârºit istorisire Sub ºatra a unui þigan?!! Uitând cu urã lumea mare, Acum Alecu de doi ani Petrece tot între þigani Într-o fireascã desfãtare. Cu dânºii bine s-a deprins ªi rareori el, ca prin vis, Abia mai aducea aminte Petrecerea de mai nainte. Vieþii lui soþie bunã Cu dâns’ Zamfira dimpreunã Se duc cu ursul pe la sate, Alecu prea frumos mi-l joacã, !

Alecu Donici

Moºneagul daireaua bate, Toþi pentru bun bacºiº se roagã; ªi-aºa petrec a lor viaþã. Într-o zi de dimineaþã Zamfira veselã cânta ªi la Alecu se uita. CÂNTECUL I * Arde-mã, frige-mã În foc vânãt pune-mã. De m-ai frige pe cãrbune, Ibovnicul nu-þi voi spune. Cã el este tinerel, Drãgãlaº ºi frumuºel; Iar pe tine, bãrbat rãu, Eu de-acum nu te mai vreu. ªi tu mãcar pân’ la moarte De m-ai bate, de m-ai arde, ªi bucãþi de m-ai tãia Tot voi face cum voi vrea. ALECU

Ce nu mai taci, cã am urât A voastre cântece þigãneºti. ZAMFIRA

Dreptate ai sã le urãºti, Cã tocmai pentru tine cânt. * Anume acest cântec Puºkin în a sa alcãtuire l-a prefãcut în limba rosieneascã.

"

Fabule =i satire

ALECU

Da’ eu ºi fãrã de cântare Pricep ceva a ta plecare. ªi visul meu de astã-noapte Îmi prevesteºte grele fapte. ZAMFIRA

În visuri crezi, om luminat? Un lucru foarte de mirat! ALECU

Nu cred în visuri, nici nu vreu Sã cred întru nimica eu, ªi tu de-acum nu ai crezare; Iar visul meu fiind cumplit În suflet a întipãrit O prea urâtã aºteptare, Dar mai ales simþirea me Îmi prevesteºte oarece. MOªNEAGUL

La ce atâta supãrare, Tu þi-ai fãcut fãr’ de cuvânt? ALECU

O! nu, eu foarte bine simt, Eu înþeleg a ei schimbare. MOªNEAGUL

A ta mâhnire temei n-are! Ea îi femeie! Tu iubeºti; #

Alecu Donici

Tu porþi o dragoste cumplitã, Statornicã, nemãrginitã. Iar inimile femeieºti Prea înfocat ne îndrãgesc ªi iar degrabã ne urãsc. De-aceasta tu sã nu te miri, Cã uitã-te-n albastrul cer Prin nouri luna cum pluteºte Ea tuturor împãrtãºeºte A sa luminã mângâioasã, Dintr-un oraº intrã în alt, ªi din acela vrea sã iasã Lãsându-l iar întunecat; ªi cine poate zice lunei: Stãi într-un loc fãrã miºcare, Sau cine stavilã va pune Femeii la a ei plecare? ALECU

Dar cum mai înainte ea Pe mine tare mã iubea? MOªNEAGUL

Ascultã, eu sã-þi spun de mine: ªi eu în lume am iubit Mai mult pot zice decât tine, Nemãsurat fiind robit, Cunosc aceastã pãtimire Întâi þin minte eu abia. Pe Dunãre când nu avea Moscalii încã stãpânire. Pe când ºtiam noi de sultan, $

Fabule =i satire

Iar paºa de la Akerman Ocârmuia Bugeacul tot, Atuncea tânãr eu eram ªi sã-þi închipuiesc nu pot Cel dintâi foc ce s-a aprins Întru simþirea mea nestins. În scurt, ceea ce-am dorit Cu mare chef am dobândit, Dar un minut de fericire, A fost un vis, o nãlucire. Nevasta mea numai un an Mi-a arãtat ceva plãcere, Apoi fugind cu alt þigan M-a fost lãsat în supãrare ªi cu Zamfira mititicã. ALECU

Dar tu n-ai mai fãcut nimicã? MOªNEAGUL

Ce sã mai fac! ªi cine poate În silã dragoste a scoate? Iar oamenii petrec în lume Mai multe rele între bune. ALECU

Eu nu-s aºa! eu pân’ la moarte Voi rãzbuna a mea dreptate Gãsindu-mi duºmanul dormind, Pe malul mãrii, neºtiind, Cã eu aproape sunt de dâns’, %

Alecu Donici

ª-atunci l-aº arunca în mare ªi moartea cea fãr’ de scãpare O aº privi cu haz ºi râs. Ocrotitoarea acea bunã A înfocatului amor. O noapte linã fãrã lunã S-a pus pân’ la ai zilei zori. Pe ceriu stele scânteiazã Cu strãlucitele lor raze. Þiganii toþi au adormit; Alecu vis prea greu viseazã ªi se trezeºte mult uimit: Zamfira lângã dânsul nu-i! Dar unde e?!.. În pieptul lui Se bate inima zuliarã Întru mânia înfocatã. El iese înarmat afarã, Pe iarba cea înrouratã O tãinuitã urmuºoarã Se vede... El în nerãbdare Nu merge, ci, pot zice, zboarã. Dar ce amarnicã mirare! Dupã movili se vãd în zare Ca douã umbre ºopotind... El se opreºte ascultând: ZAMFIRA

Mã duc de-acum. ÞIGANUL TÂNÃR

Mai stai, puicuþã! &

Fabule =i satire

ZAMFIRA

Zãu cã mã tem, mã tem, drãguþã. ÞIGANUL TÂNÃR

Da’ pentru ce atâta fricã, Stai, nu te teme de nimicã, Alecul tãu va fi dormind... – Aici voi veþi muri iubind!.. Alecu groaznic a strigat, S-a repezit ºi a ºi dat În inimã cu iataganul. Mort a cãzut atunci þiganul. Zamfira în aºa uimire A zis cu deznãdãjduire: – Ucigaºule! mi-i fricã De vãrvãreasca ta pornire. ALECU

ªi tu dar lângã dânsul picã! (o loveºte în inimã) ZAMFIRA

Ah! am iubit! Iubind ºi mor... Se revãrsa de ziuã zori: Alecu dupã deal ºedea Cu iataganul plin de sânge ªi douã trupuri reci privea, Iar când s-au început a strânge Þiganii toþi pe lângã dâns’, Atunci moºneagul cu mâhnire, Nevrând a face rãsplãtire, '

Alecu Donici

Apropiindu-se a zis: – Fugi, varvar om, tu de la noi, Te du la lumea ta cea mare ªi lasã-ne întru uitare: Tu eºti nãscut pentru rãzboi, ªi te fãleºti cu deºteptare, Iar noi în rânduirea soartei Suntem sãlbatici, dar fireºti, ªtiinþi n-avem praviliceºti, Nici sânge nu vãrsãm cu moarte, La suflet ne numim noi mici ªi n-am ucis încã pe nime, Iar tu eºti varvar! fugi de-aici! Te du, ºi Dumnezeu cu tine. Zicând aceste, au luat Þiganii trupurile moarte, Plângându-le le-au îngropat ªi s-au pornit în altã parte. Numai o ºatrã în cîmpie Rãmase singurã, pustie. Aºa când toamna dimineaþã Cucoarele se înarmeazã ªi se pornesc cu strigãt mare La locuri calde pân’ la varã, Iar una ce putere n-are, Fiind rãnitã-n aripioare, Rãmâne singurã, pãtrunsã De mâhniciunea cea nespusã.

Fabule =i satire

SATIRE ªI ALTE POETICE COMPUNERI DE PRINÞUL ANTIOH CANTEMIR (Traduceri realizate în colaborare cu C. Negruzzi)

PREFAÞA AUTORULUI Satirã se poate numi acea compunere care prin un stil vesel, luând în râs demoralizaþia, stãruieºte a îndrepta nãravurile omeneºti; pentru aceasta ea în scopul sãu e potrivitã cu orice altã alcãtuire moralã, dar stilul ei fiind mai simplu ºi vesel, se citeºte cu plãcere, ºi dezvãlirile ei sunt mai nimerite pentru cã de luarea în râs noi ne temem mai mult decât de orice pedeapsã. Satira ºi-a luat începutul sãu în priveliºtile populare unde între actele tragediilor se vâra, pentru înveselirea privitorilor, reprezentaþii comice, în care feþele în chip de satiri prin glume grosiere ºi cu totul populare, prihãneau nãravurile ºi relele deprinderi ale cetãþenilor. Aceste înfãþoºeri, romanii urmând grecilor le introduserã în priveliºtile lor, iar apoi afarã de priveliºti începurã a face verse satirice. Un oarecare Luþilie deschise drumul lui Oraþie, Pers ºi Iuvenal, ºi aceºtia satiricilor italieni, franþezi ºi de alte naþii. Eu în compunerile mele am urmat mai ales pre Oraþie ºi pre franþezul Boileau de la carii multe am împrumutat însuºindu-le cu obiceiurile noastre. Las pre cititorii mei a judeca de izbutirea ce am fãcut într-o asemenea nouã cercare pentru limba noastrã. Noutatea întreprinderii poate cã-mi va ierta greºalele stilului; iar acea feritã dezvelire a demoralizaþiei în faþã, nu o vor critica iubitorii de virtute. De la demoralizaþi nu aºtept nimic, cãci ºi lauda ºi ocara, dragostea ºi ura lor, deopotrivã le dispreþuiesc.

!

Alecu Donici

Satira I Cãtre mintea sa

O

, minte crudã încã, a neºtiinþei rod, Astâmpãrã-þi îndemnul ce-mi faci cãtre condei! Cãci rãpidele zile pot trece liniºtite, ªi slava se câºtigã ºi fãrã de a scrie; Iar cãi se aflã multe ce cãtre ea ne duc, Pe care-un picior vrednic nu poate poticni. Acea mai neplãcutã e calea blestematã De cele nouã fete, ce umblã tot desculþe. Pierdurã mulþi puterea ºi-n capãt n-au ajuns! În trudã ºi sudoare îþi trebui sã te scalzi, ªi care-i rãsplãtirea? Ocara ºi dispreþul! Acela ce la masã pe cãrþi se gârboveºte, Þintind la slove ochii, nu locuieºte-n curþi, Nu are grãdini mândre de marmuri strãlucind, Nici oile-nmulþeºte la turma pãrinteascã. Dar adevãrul este cã muzele nãdejde Au mare în al nostru monarhul tinerel,* De dânsul ignorantul se-ascunde ruºinat; În el Apollon aflã a slavei sale reazem; El foarte mult cinsteºte pre muzele-fecioare, Silind sã înmulþeascã poporul din Parnas, Iar rãul e acesta cã mulþi în domni fãlesc, Sfiindu-se, acele ce în supuºi defaimã! Eresul, dezbinarea sunt fiicele ºtiinþei. Mai mult minþeºte-acela ce e mai învãþat, ªi care tot citeºte curând se face-ateu. * Petru II nãscut la 12 octombrie 1715.

!

Fabule =i satire

Criton trãgând metanii ofteazã ºi cârteºte, Rugându-ºi sfântul suflet cu lacrimi umilite Sã vadã câte rele de la ºtiinþã vin, Cum oamenii printr-însa ades se rãtãcesc. Copiii noºtri care erau mai înainte Supuºi ºi blânzi la toate pe calea mântuirii Pãºeau ca ºi strãmoºii, cu fricã ascultând Idei ºi lucruri care nicicum înþelegeau; Acuma prin biserici scot scandal din Scripturã, Rãstãlmãcesc ºi catã sã afle începutul, Pricina ºi sfârºitul; puþinã cinste dând La tagma preoþeascã. Nãravul acel bun Cu totul îl pierdurã. Ei cvas nu vor sã beie, ªi n-ar mânca pãstramã mãcar orice le-ai face. Ei nu mai ºtiu ce-i postul, ºi lumânãri nu duc La sfintele biserici, cum fac creºtinii buni. Socot cã popii trebui sã-ºi caute de slujbã, Iar nu sã se îndese în trebi politicale; ªi zic cum cã aceia ce lume-au pãrãsit, Nu trebuie sã aibã oriunde ºi moºii. Silvan o altã vinã gãseºte-nvãþãturii; ªtiinþa, zice, este a foametei pricinã. Noi am trãit în lume, latina neºtiind, În mai îmbelºugare decât trãim acum. Mâncam mai multã pâine în starea ignorantã, ªi hrana o pierdurãm de când ºtim limbi strãine. Cuvântul meu de n-are putere ºi temei El însã nu jigneºte pre nobilii bãrbaþi. Prostimea numai cere în toate rânduialã, Iar disputa-nvãþatã pre un boier nu prinde. A nebunit aceia ce umblã ispitind !!

Alecu Donici

Puterea sufleteascã ºi marginile ei; ªi cel ce în sudoare petrece întregi zile, Dorind sã afle cursul º-a lumii armonie, A lucrurilor reguli din latul univers, Nu face decât nuca azvârle pe pereþi. ªi oare prin aceasta o zi cãtre viaþã, Sau o para în pungã va mai spori la mine? Pot sã pricep mai bine cât furã într-un an Vãtaful ºi chelarul? Putea-voi sã sporesc Mai multe buþi la velniþi, mai multã apã-n iazuri? Nu este mai cuminte ºi cel ce-ºi frige ochii, Suflând cu ne-ncetare cãrbuni înflãcãraþi, Ca sã priceapã soiul ºi firea de metal; Cãci noi cunoaºtem bine ce-i buche ºi ce-i vede, ªi osebim argintul din aur, din aramã. ªtiinþa pentru boale ºi cea de buruieni Sunt iar minciuni. De pildã, te doare capul rãu, Un doctor îþi ia mâna, te pipãie la vânã, ªi de-i vei da crezare pricina e din sânge. Dacã slãbim, ne zice cã sângele-a stãtut; La fierbinþealã iarãºi pe loc îþi dã rãspuns; Când trup viu înâuntru nu a vãzut niciunul. ªi-n vreme ce ne spune poveºti de-aceste multe, Grãsimea pungii noastre se scurge într-a lui. Sã nu dormim noi noaptea la stele cãutând, Ca sã aflãm cursul, sã le gãsim vro patã? Schimbându-ne odihna pe curiozitate, Sã ºtim oare pãmântul se miºcã ne-ncetat, Sau luminosul soare? Când noi dintr-un ceaslov Putem ºti ziua lunii ºi ceasul când se piºcã! Noi n-avem vro nevoie de-a lui Euclid ºtiinþã, !"

Fabule =i satire

Ca sã-mpãrþim pãmântul în firte ºi bucãþi, ªi ºtim fãr-de algebrã câþi bani sunt într-un leu. Silvan iubeºte numai ºtiinþa aceea care Venitul înmulþeºte ºi scade cheltuiala; De nu se-ngroaºã punga nu vede vrun folos, Ci numai nebunie pentru societãþi. La faþã roºul Luca, ce hojma râgâieºte, Ne spune cã ºtiinþa prietenia curmã; Cã noi suntem pe lume creaþi de Dumnezeu, Cu darul cugetãrii obºteºte sã trãim; Cãci ce folos au alþii, când eu închis în casã Pe morþi schimb adunarea acelor vii prieteni? Când nu mai este alta societatea mea, Decât o cãlimarã, hârtie ºi condei? Viaþa este datã spre râs ºi bucurie; De ce dar sã o facem din cât e ºi mai scurtã? Sã ne lãsãm plãcerea, ºi ochii sã stricãm, ªezând cu ne-ncetare în cãrþi acufundaþi? Mai bine cu paharul sã trecem nopþi ºi zile; Cãci rodul viþei este lãsat spre veselie, El vorba învioºeazã, pre oameni învoind, A gândurilor grele împrãºtie-orice nor; El mângâie sãracii, pre slabi îi întãreºte, ªi inimile moaie gonind melancolia; Mai lesne amorezul prin mijlocirea lui De la a sa iubitã câºtigã orice favor. Când se vor trage brazde pe-a cerului lãþime, ªi-n loc de flori prin iarbã vor rãsãri tot stele, Când râu-ºi va întoarce al sãu curs îndãrãt, ªi vremile trecute din nou vor reveni, Când va mânca monahul în post numai scrumbie, !#

Alecu Donici

Atunci lãsând paharul m-oi apuca de carte. Medor se jeluieºte hârtia cã stricãm Cu scrisul ºi tiparul ce nu sunt de folos, Încât îi este teamã cã n-a sã mai rãmâie Cu ce sã-ºi încreþeascã zulufii sãi cei mândri. El nu dã pe Seneca un funt de pudrã bun, Virgil un ban nu face mai mult decât Egor,1 ªi Reks2 e mai de treabã decât Ciceron foarte. De-acest fel de cuvinte urechile-mi sunt pline. Ascultã deci, o, minte, cum eu te sfãtuiesc: Fii mutã ca un peºte, ºi nu mai tot vui. Un scriitor se-ndeamnã prin laudã a scrie, Iar fãrã ea tânjeºte, când alt folos nu are. ªi pânã când tot hulã drept laudã sã rãbd? Sã sufãr ca beþivul ce n-are vin de-ajuns, Ca popa ce nu poate în praznice petrece, Ca târgoveþul cãrui lipseºte buna bere? Eu ºtiu cã tu poþi, minte, a-mi arãta curat, C-un desfrânat nu poate virtutea a slãvi, Cã scumpul, ipocritul, acel crescut în mode, ªi care altã grijã pe lume nu mai are, Nu pot sã nu huleascã ºtiinþa; dar rãu fac, Cãci vorba lor n-ascultã bãrbaþii înþelepþi. Frumos tu judeci, minte, aºa sã fie trebui! În veacul nostru însã, a rãilor poveþe Þin duhul în strânsoare, împiedicând ºtiinþa Ce n-are atâta numai protivnici ºi vrãjmaºi, Câþi eu în scurt aice acum am arãtat, 1 2

Vestit ciubotar pe atunci la Moscova. Croitor neamþ.

!$

Fabule =i satire

Sau care puteam încã ºi mai fãþiº sã-i numãr. Azi cumpãna-auritã a Temidei se aflã În mâinile acelor ce raiul îl deschid, ªi care adevãrul nu vor a-l auzi. De vrei sã fii episcop, c-o mantie vãrgatã Înfãºurã-þi trufia, îþi pune-un lanþ de aur, Sub mitrã strãlucitã ascunde-þi capul sec, ªi subt o barbã lungã stomacul îmbuibat. Diaconul sã meargã cu cârja înainte; Te-ntinde într-o caretã, ºi tot blagosloveºte În dreapta ºi în stânga, când eºti plin de venin. Din aste te-i cunoaºte cã eºti arhipãstor, ªi toþi cu umilinþã þi-or zice preasfinþite. Ce iese din ºtiinþã, ºi ce folos aduce Bisericii? Aceia care sermonuri fac A sfintelor locaºe averea nu sporesc, Când numai din venituri mãrirea lor se vede. De vrei sã te faci iarãºi judecãtor dreptãþii Îþi pune o perucã ºi nu îngãdui Pre cel cu mâna goalã sãrman jãluitor, Nu crede-ale lui lacrimi, el e deprins a plânge. Când îþi citesc docladuri tu dormi pe jilþ în ticnã, ªi de-þi aduc aminte de vreun paragraf Din legile civile, din dreptul natural, Nu-i asculta; le spune c-aceste toate-s fleacuri, ªi pentru cei în slujbã zadarnicã povarã. Diecilor se cade a rãscoli hârtii, Judecãtorul numai sã ºtie întãri. La noi n-a sosit vremea, în care-nþelepciunea Preziduia în toate încununând ºtiinþa ªi meritul oricãrui, când toþi se sârguiau !%

Alecu Donici

Cãtre înaintare prin mijlocirea ei. Departe suntem încã de veacul cel de aur! Trufia, lenea, banii opresc înþelepciunea; ªi ignoranþa þine a-nvãþãturii loc! Ea-n haine aurite, sub mitrã se fãleºte. Ea judecã norodul ºi oºtile comandã; Iar biata-nvãþãturã în stremþe îmbrãcatã, Din orice casã este gonitã cu ocãri; De-a ei prietenie cu toþii se feresc; Ca cei care pre mare au suferit furtunã ªi nu vor sã mai intre în slujbã marinarã Toþi strigã: rod nu mai iese de la adânci ºtiinþi; Deºi-i de duh plin capul acelor învãþaþi, Dar punga li-i deºartã ºi mâinile lor goale. Acela care ºtie a fluiera în flaut Trei, patru cântece ºi a dãnþa uºor, Care cunoaºte soiul de orice fel de vin, Se-mbracã dupã modã ºi mestecã cãrþi bine, De-i ºi cu dinþi de lapte, oricare treaptã naltã Îi pare foarte micã la vrednicia lui; Nu pot sã-l cumpãneascã nici ºapte înþelepþi. La oameni nu-i dreptate! Un cleric sec rãcneºte: Eu încã nu-s episcop dar ºtiu de rost ceaslovul, Apostolul, psaltirea ca apa le citesc, Pre hrisostom trec lesne deºi nu-l înþeleg; Oºteanul care poate abia numele a-ºi scrie, Pretinde ca sã aibã a polcului comandã. Copistul bãnuieºte cã nu-i judecãtor, Boierul se-nciudeazã cã nu-i în slujbã pus, Când ºapte boieri are trecuþi într-a lui spiþã ªi douã mii de oameni hrãneºte pe moºie, !&

Fabule =i satire

Mãcar deºi nu ºtie nici scrie, nici citi. Asemenea cuvinte ºi pilde auzind, Astâmpãrã-te, minte, ºi nu fii supãratã Cã eºti necunoscutã, cãci paºnica viaþã La cel care petrece în liniºtit locaº, Deºi urâtã pare, dar n-are-nvãluiri. Dacã înþelepciunea a vrut sã te-nzestreze Cu darurile sale, te bucurã în sine, ªi cugetã în ticnã la rodurile ei. Nu te-ncercã zadarnic la oameni sã arãþi Acele care lumea le sufere, le vede, ªi care-n loc de slavã, ocarã-þi vor aduce.

!'

Alecu Donici

Satira II FILARET – EUGENIE

P

FILARET

rietenul meu, spune-mi de ce eºti întristat? Te vãd la faþã galben, iar ochii îþi sunt roºi, Pare cã noaptea-ntreagã nu ai dormit? Pe gânduri Stai tocmai ca acela, ce vrând a fi episcop κi dãrui zadarnic a sale herghelii.1 Tu poþi ca sã te primbli cu patru cai în ºir, Sã porþi bogate haine, ºi slugile sã-þi fie Înfãºurate-n aur. Au doar vinaþe scumpe, Sau cãrþi pe la dughene n-au mai rãmas de joc? Rudeniile, maica-þi se aflã sãnãtoºi, Norocul te adapã din cornu-mbelºugãrii, Nimic nu te opreºte de-a vieþui-n odihnã. De ce dar taci ca muþii ºi nu zici un cuvânt? Nu ºtii cât preþuieºte un sfat prietenesc, ªi câtã mângâiere ne-aduce-n mâhniciune Când neopriþi de patimi pãzim a lui urmare? A! înþeleg pricina de ce eºti supãrat. Damon în aste zile se-naintã în rang, Trifon primi cordonul, ºi Tulie o moºie; Iar falnicul tãu nume ºi slava strãmoºeascã Râvnirea-þi acea multã spre binele obºtesc, Oricare vrednicie, uitate au rãmas; Zavistnic nu eºti însã ca popii la soboare. Toþi cunosc pe fostul Arhiepiscop R.. care dorind a se face cap bisericii ruseºti, dãruia cai din hergheliile sale la toþi acei ce puteau sã-l ajute. 1

"

Fabule =i satire

EUGENIE

Ai cam ghicit în parte. Deºi n-am gelozie, Dar simt câtã ruºine, cât de cumplit afront E pentru noi boierii, când vãd un prost þãran Ce poartã semnul muncii pe mâinile-i asprite, Când vãd pre altul care mergea la târg cu sacul, Sau cela ce deunãzi vindea la lumânãri, Ori plãcintarul care striga ieri: La covrigi! Cum au ajuns sã fie în cele mai mari trepte, Iar vechea mea nobleþe tânjeºte amãrâtã, ªi nu pot s-aduc þãrii nici cel mai mic folos! Din vremea Olgãi1 încã avem strãmoºi magnaþi; De-atunce pânã astãzi ei furã tot în slujbe, Þiind cele-ntâi posturi ale împãrãþiei. Vezi diplomele mele, urice, spiþe lungi; Mai jos decât namesnic2 nici un strãbun nu am. Erau isteþi în pace ºi vrednici la rãzboaie, Cu armele ºi duhul odatã strãlucind. Priveºte sala noastrã ºi vezi-i pe pereþi Tãrii, cetãþi cum sfarmã ºi pre vrãjmaºi alungã. În judecãþi ei iarãºi cu mâinele curate Ocrotitori dreptãþii, pe-asupritori goneau, ªi azi jeluitorii nu uitã mila lor, Iar vârful tuturora a fost al meu pãrinte: De când el nu mai este, rãmase-mpãrãþia Chiar fãrã mâna dreaptã. El când se arãta, Olga, soþia lui Igor, fiul lui Riurik, întâiul þar rusesc. Ea fu cea întâi care, primind credinþa creºtineascã, se botezã sub nume de Elena. Începu a domni de la anul 950 d.H. 2 Namesnic, viþe-rigã. Acest titlu se da mai înainte guvernatorilor de provincii. 1

"

Alecu Donici

Oricare se da-n lãturi, i se-nchina plecat, Mulþime de-aleºi oameni se tãvãleau pe urmã-i. Cum se ivea de ziuã, la uºa lui grãmadã Sta cei pre care-acuma norodul îi cinstesc, ª-a cãrora favoruri noi astãzi aºteptãm! Pre slugi rugau cu daruri mijlocitori sã fie; Iar dacã-al meu pãrinte cuvânt le adresa, Uimiþi de bucurie ce-or face nu ºtia; În lacrimi tuturora spuneau de norocirea Ce-avurã sã vorbeascã cu omul acel mare; În casa lor atunce se bucurau cu toþi, Pãrea cã vro comoarã ascunsã au gãsit. Deci judecã tu însuþi cum trebuie sã-mi parã, Când sunt din aºa neamuri slãvite ºi înalte, Sã vãd c-am ajuns astãzi necãutat sã fiu, ªi nebãgat în seamã ca cel mai ne-nsemnat? FILARET

A supãrãrii tale am înþeles pricina. Acuma sã-mi dai voie sã-þi spun a mea pãrere, Vestindu-þi mai-nainte cã eu dispreþuiesc Minciuna, linguºirea, viclene însuºiri, ªi ruga mea rosteºte ce inima îmi spune. Nobleþea cum cã este a slujbelor rãsplatã Nu este îndoialã; folosul ei cunosc. Asemenea cinstire îndeamnã pre cei mulþi Spre fapte lãudate; cãci oamenii averea, Plãcerile vieþii ºi traiu-n desfãtare, În vremile de astãzi atâta nu doresc, Ca numele deºerte º-al slavei pustiu fum. Dar în zadar sunt toate, când cel ce le pretinde Nu se va face însuºi la merite strãbune "

Fabule =i satire

Destoinic cum se cade, prin osteneala sa. Urice de viermi roase nu sunt mãrturisiri De vrednicia noastrã; virtutea este numai Dovadã de nobleþea acea adevãratã. Spune-mi, lãsându-þi lenea, povara de oºtean Purtat-ai vreodatã? Gonit-ai pre vrãjmaºi? Asigurat-ai þara lãþind a ei putere? La masa judecãþii uitat-ai pãrtinirea? Norodul uºurat-ai de dãri, de asupriri? Sporit-ai cu-al tãu merit al statului venit? Cu pilda ta-ndemnat-ai pre oameni la virtute Stârpind prin sfaturi bune nãravurile rele? ªtii a-þi pãstra curate ºi cugetul ºi mâna? Nu-þi sunt supãrãtoarea celor sãraci lacrimi? De eºti drept, nezavistnic, îndurãtor ºi blând, De crezi cã e ca tine fieºtecare om, Atunci cu bunã seamã poþi zice cã eºti nobil, Poþi crede cã cu Ector ºi cu Ahil eºti rudã; Cezar ºi Alexandu ºi toþi bãrbaþii mari Cã-þi sunt strãmoºi socoate-i de-þi plac ºi de-i voieºti. Dar nu te foloseºte de-ai fi chiar fiu de rege, Când n-ai întru nãravuri de-un câine osebire. Pe Neibuº* îl întreabã ºi-þi va mãrturisi Cã-i place berea foarte, iar drojdiile nu; Cunoaºte el prea bine cã nu este în drojdii Nici gustul, nici dulceaþa care erau în bere. E mare osebire din nobili sã te tragi ªi însuþi sã fii nobil. În slobozi ºi în robi Acelaºi sânge curge; ºi toþi au trup ºi oase. Cuvinte înºirate pe lâng-un falnic nume * General-maior Neibuº, prieten al autorului, mare iubitor de bere.

"!

Alecu Donici

Nu pot sã tãinuiascã a noastre rãutãþi. Iar relele nãravuri la cei înþelepþi ºterg Aducerea aminte de învechita slavã; ªi cioara lãudatã cu penele strãine, Rãmâne fãrã ele de jale ºi de râs. Nu este cu dreptate nici trebui-a uita ªi slujba strãmoºeascã la strãnepot de merit; Întunecat e însã al nostru duh atunce Când toatã temelia pe spiþã rãzemãm. Împovãraþi de vreme se darmã stâlpii vechi, De nu le vom da sprijin când cere trebuinþa. Strãmoºii îþi lãsarã fântâni de apã limpezi, Dar ca sã bei din ele-þi trebui vas curat, ªi sã te pleci, cãci apa în gurã-þi n-a veni. Tu însuþi zici cã slavã au câºtigat strãbunii Prin fapte lãudate ºi prin nãravuri bune: Întru rãzboaie unul a tras nevoi ºi rãni, Pe mãri s-a luptat altul cu valuri, cu vrãjmaºi, Iar celãlalt dreptatea a cumpãnit-o bine, ªi toþi deosebite au arãtat talente. De imitai acelor, cuvânt tu ai avea Sã strigi de ce ca alþii nu eºti recunoscut. Ca aurul pre piatrã, te cearcã tu pre sine Sã-þi vezi a tânguirii º-a sângelui dreptate. Pe când cucoºul cântã la revãrsat de zori, Când soarele pe dealuri începe-a strãluci, Strãmoºii tãi cu oastea ieºeau la câmpul slavei, Iar tu subt adamascã cu sufletul, cu trupul, Acufundat în pufuri sãlbatic horãieºti, ªi tocmai dup-amiazã deschizi umflaþii ochi, Tragi o cãscare lungã, mai dormi înc-o bucatã, ""

Fabule =i satire

Te scoli, te-ntinzi, trei ciferturi; aºtepþi ca sã-þi aducã Cafeaua, ciocolata, sau ceaiul chinezesc. Din aºternut îndatã drept la oglind-alergi; Aici apoi e grija ºi truda cea mai mare. Spinarea îþi acoperi c-o hainã femeiascã, Zulufii dupã reguli în rânduialã-i pui, Îi încreþeºti pe frunte, pe rumenii obraji, ª-o parte dupã ceafã în sãculteþ s-ascunde. De astã iscusinþã se mirã cei ca tine, Iar tu te-ncânþi de sine precum un nou Narcis. În strâmt pantof piciorul cu sila grãmãdind, De bãtãturi durerea te face-olog sã umbli. Þi-ai pus o hainã care plãteºte o moºie, ªi slugile asudã pânã ce te gãtesc. Când statul lor romanii au vrut sã-ntemeieze, Atâta ostenealã eu cred cã n-au avut, Cât cei ce au s-aleagã colorul hainei tale, Caftanul cum sã fie cu moda potrivit, Cu vârsta ºi cu locul, cu timpul ce va fi. În târg nu suferi verde, nici vara catifeaua, Nici iarna sã luceascã nu vrei mãtãsãria, Ci toate sã-ºi pãzeascã a sale legi ºi rând. Precum pãzeºte popa a toacei ceas ºtiut. Cãlãtoria-þi lungã prin þãrile strãine, Cu-atâtea cheltuiele ºi trudã ne-ncetatã, Se-ncheie într-acestea, cã banii cheltuind Ai învãþat cum straiul pentru a fi frumos Trebuie s-aibã falduri ºi late ºi vârtoase; De buzunãri, de mâneci, ºtiinþã ai deplinã, ªi decât Reks mai bine tu ºtii sã potriveºti Croiala dupã modã, colorul dupã timp. "#

Alecu Donici

Iubeºti acele mese sãtule ºi beþive, Unde o ceatã mare de mincinoºi prieteni, Cu-ademeniri viclene auzu-þi mãgulesc; Iar tu în îngâmfare, cu capul ameþit Te umfli ca beºica, crezând cã nici subt umãr Nu-i vrednic sã-þi ajungã oricare om pre lume. Dar uitã-te, o viþã de-atâþia mari boieri! Cum toþi aceºti prieteni ce-n faþã te slãvesc Îndatã ce-s afarã, te râd ºi te defaimã. Curând va sosi vremea sã-ºi batã joc de tine ªi-n faþã, când tu banii din pungã vei sfârºi. De buzele viclene ºi vorbe dulci mã tem! Iar tu grãbeºti sosirea acestei vremi fatale, Cãci cãrþile pestriþe nu-þi mai lipsesc din mânã Cu ambe mâini împrãºtii un bine-agonisit, Cu muncã ºi sudoare, de vechii tãi strãmoºi. Nu-i cea întâi moºie ºi cea întâi gireadã Trecute de la tine la mâna econoamã, Ce se hrãnea-nainte cu foi ºi cu ciocan. Infierbântat de patimi, de-a lor dureri cuprins Adeseori obrajii puind pe braþe albe, Petreci ºi zi ºi noapte în moalã verºunie; ªi numele acelor ce stau pe-ai tãi pereþi În cadre aurite abia le poþi citi. Îþi trebui înlesnire de ochi strãini ºi minte Sã poþi numi tu ºanþul acel de apãrare Ce sapã la cetate ostaºul iscusit, Sã poþi cunoaºte unde e zidul zdruncinat De straºnica izbire a boambelor aprinse ªi unde spart de minã s-a prãbuºit pãmântul; De ce aici o parte de oaste în carré "$

Fabule =i satire

S-aºeazã, iar dincolo se cere ajutor. La cetele rãrite de plumburi ucigaºe, ªi-n ce putere încã se bizuie vrãjmaºul. O mare iscusinþã ºi multe însuºiri Sã aibã se cuvine un vrednic comandir. C-o singurã ochire el trebui sã strãbatã A duºmanului planuri ºi câmpul bãtãliei. (Un ceas de ne-ngrijire e primejduitor!) Sã-ntâmpine oricare viclene uneltiri; Ostaºii lui sã fie întru îndestulare, ªi cãtre el sã aibã iubire iar nu fricã. Pãtruns de-a sa blândeþe, norodul mulþumit Pãrinte sã-l numeascã, de binefãcãtor; De el sã se-ngrozeascã ai þãrii numai duºmani. Împodobit cu minte, ºtiinþã, vitejie, Sã fie cu rãbdare un lucru începând Pre care sã-l sfârºeascã cu grabã ºi curaj, Precum din fulger cade înflãcãratul trãsnet. Smerit în norocire, statornic în nevoie, Nãdejdea sã nu-ºi piardã când soarta-l va lãsa. Atâte ºtiinþi nalte, atâte mari virtuþi A cãrora nici nume n-ai auzit vrodatã, Socoþi cã-i greu sã-ncapã în tidvã muritoare, Precum e greu vãtaful sã nu fie tâlhar, Sã nu mãnânce bine un gros judecãtor. Cum sã-þi încredinþeze corabie, când barcã N-ai cârmit vrodatã? Pe iezuºor la þarã Abia te sui în luntre ºi te întorci la mal, Cãci apa lui cea linã te umple de fiori. Acel ce-ntâia datã cãlãtori pe mare, Statornic avu suflet ºi inimã de-aramã! "%

Alecu Donici

Împrejurat de moarte de pretutindeni eºti! C-o scândurã subþire de dânsa osebit Când sufletul tãu cere mai mare despãrþire; Ideea morþii numai în tremur te aduce. Iar martori vitejiei nu ai decât pre robi, Ce nu-þi întorc cuvântul ºi cred orice le spui. Mai multe daruri trebui un bun cârmaci sã aibã, Deprins din crudã vârstã cu unda-nºelãtoare, Cu-atât mai mult se cade sã fie îndrãzneþ, Cu cât talazul mãrii e mai primejdios. Când Creatorul vecinic a sa înþelepciune Au insuflat-o lumii, ºi toate-n armonie Au rânduit sã fie, el cerul presãrã Cu stele luminoase spre a cãlãuzi Pre cãlãtori pe ape cu acul cel magnetic, Prin care sigur calcã a mãrilor adâncuri, Luând cãlãuzire din cerul înstelat. Când spaima îngrozeºte pre prostul marinar, Cârmaciul vrednic ºtie de stânci sã se fereascã, De þãrmurile-acele ce sunt primejdioase, ªi scapã de furtunã în portul cel dorit. A urmãri pre duºman ºi vântul a-i lua, A se lupta cu dânsul la vreme priincioasã E iarãºi vrednicie a celui ce comandã Corabia pe mare ca oastea pe uscat. Tu n-ai visat în viaþã ochianã ºi compas, Precum nu ºtii ce este atacul ºi asaltul. A lui Adam urmaºii sã judece e vrednic Acel ce are suflet ºi cugetul curat, Ce nu se cârmuieºte de mârºav interes, ªi nu socoate banii dovezi neprihãnite. "&

Fabule =i satire

De fricã sau nãdejde el nu se stãpâneºte, Nu face osebire între frumos ºi slut, Bogatul ºi sãracul, cel înþelept sau prost, Þãranul ºi boierul la el sunt deopotrivã; Dreptatea-i este numai iubitã ºi aleasã. ªicana veninoasã ºi bunul ei prieten Diacul viclean, lacom, nu-l pot ademeni, Deºi ei cu-amãgire orbesc pre orice om. Judecãtorul vrednic trebui sã privegheze Ca vãduva sãracã sã nu se asupreascã, Nemernicul, orfanul, sã afle ajutor, Iar cel ce-i împileazã sã fie pedepsit. De legile naturii ºtiinþã are bunã, Aºezãmântul þãrii desãvârºit cunoaºte; Ucazele lui Petru care ne-au re-nnoit Din mânã nu le lasã; drept pravãþ îi slujesc. Asemene plecare în tine nu se aflã: Sãracul varsã lacrimi, tu râzi de-a lui durere, Baþi robul fãrã milã cu suflet împietrit, Pentru greºealã micã: Au nu-i ca tine om? Au nu ºtii cã cruzimea la fiare este datã? Deºi tu nu strângi banii, dar cãtre ei eºti lacom; Risipitorul are iubire de argint, ªi chipuri legiuite dupã a lui pãreri Sunt care pot sã-i umple cu aur seaca pungã: El are trebuinþã de bani în toatã vremea, Cãci fãrã ei degrabã plãcerile-i se sting; Cuvintele drept, lege, îi par arabiceºti. Ei bine, zici, destoinic nu sunt de-acele locuri, Dar nu pot purta oare ca Clit cheia de aur? Ce merite el are? Ce slujbe a fãcut? "'

Alecu Donici

ªi dintre sfera noastrã cu ce s-a osebit? Pe Clit lumina zilei în aºternut nu-l aflã; El cascã cu rãbdare ºezând prin anticameri; Spinarea nu îºi cruþã fãcând închinãciuni Chiar muºtelor ce zboarã la nasul celor mari. Clit are isteþie ºi vorbele-ºi mãsoarã; Pre toþi îi mãguleºte, pre nimene nu crede, În trebi numai º-aratã adevãratu-i gând. El nu se tânguieºte oricât de-ar osteni; Neobosit, statornic, la þelul lui aleargã. Norocul îi ajutã, º-acesta-i singur merit, Pre care el îl cere de la iubiþii lui. Clit însã are-n sine ceva de imitat, Pentru acela care doreºte sã petreacã Viaþa lui la curte, cãci altfel lângã foc, Aripile de cearã în grabã se topesc. O gurã mai pãzitã, o faþã ce uºor Se poate din tristeþe schimba în bucurie, Aºa precum prilejul sau trebuinþa cere; Prieteºug oricãrui în faþã arãtând, Smerenie, agerime, ºi duh pãtrunzãtor, Aceste-s atributuri ce trebuie la curte. Iar cea mai lãudatã a celuia e cale, Ce fãrã de sfialã vorbeºte adevãr, Mãcar c-adese trebui sã-l þie mistuit, Sã nu-l îmbrace însã cu hainele minciunii. Ferice cine þine mãsura cea de mijloc! Cu minte cumpãtatã, la vorba lui plãcut, Purtare delicatã, de-a pururea având; Nu sfãtuiesc pre nime ca sã se linguºeascã Dar mi-e urâtã foarte deºarta fudulie. #

Fabule =i satire

La tine îns-aceste sã caut nu cutez, Am bunã-ncredinþare cã n-oi sã le gãsesc. În scurt, zadarnic este a înºira mai multe Când tu nu ai nici unul din darurile-aceste. Îndreaptã-te, drãguþã, de vrei a fi ºtiut, Iar pânã-atunce rabdã ºi nu te supãra. Defecturile tale subt strãmoºeasca umbrã, De-ai fi în orice treaptã, nu pot sã se doseascã. Curat trebui sã fie acel ce s-a suit La locul unde lumea se uitã ne-ncetat. Sã zicem c-ale tale purtãri ºi vrednicie Destoinic te aratã de-naintãri, de slavã; Deci carii cu nedreptul de ele te lipsesc Sunt de jelit cã-n tine folosul nu pricep, Dar nu trebui sã judeci, a lor greºealã-i oare, Sau tu te crezi pe sine mai mult decât ai merit? Nu prinde gelozia pre un boier de neam, Precum nu prinde ºeaua ºi frâul pe mãgar. Ar fi mai de iertare la unul de acela Atunce sã se plângã când vede pe-un nevrednic Tâmpit întru nãravuri, precum ºi întru neam, Ce n-are vrun alt merit decât un orb noroc, Ce nu-i iubit de nime, nici þãrii de vro treabã. Dar când din împotrivã pre un bãrbat gãsesc Care prin fapte bune înalþã neamul sãu, Atunci sã-i parã bine de vrednicia lui. De ce dar sã te superi când vezi înaintarea Lui Tulie, lui Trifon? De ce sã te mâhneºti? Ei prin purtãri cinstite ºi prin credinþa lor, ªtiurã sã aducã la patrie folos. Strãmoºii lor, ce-i dreptul, nu sunt din vremea Olgãi, #

Alecu Donici

Senatori ºi namesnici puternici nu stãturã; A lor cu-a ta nobleþe nu pot asemãna. Dar asta nu-i nimicã, cãci ei ºi-au început Nobleþea de la sine, precum în vremea veche Strãbunii tãi, când ruºii de greci se creºtinarã. Ei nu erau atunce cum mai apoi au fost; ªi cel întâi dintr-înºii ce nobil s-a numit Avea mai micã slavã ºi nume decât Trifon. Adam boieri pre lume nu a nãscut nici unul; Doi fii avu, din care unul era pãstor, Iar altul în sudoare cu sapa se hrãnea; ªi Noe când potopul a înecat pãmântul Scãpã plugari ca dânsul ce-aveau nãravuri bune; Dintr-înºii toþi ne tragem. ªi unul mai curând Lãsã cimpoiul, sapa, iar altul mai târziu.

#

Fabule =i satire

Satira III Cãtre Teofan arhiepiscopul Novgorodului

A

rhipãstor slãvite! Tu, cãruia puterea Înþelepciunii nalte a spus a sale taine, ªi toate de pe lume pre larg þi-a arãtat, O, Teofan! Tu care pricepi ºi înþelegi Ori câte-o minte-ntreagã a le cuprinde poate! Rãspunde-mi: când natura a înzestrat pre oameni Cu trup ºi judecatã, tot ea le-a împãrþit ªi patimile care îi þin în jugul lor, Sau rãului acestui un alt izvor se aflã? Tu la Hrisip aruncã acea întâi privire: De este zi sau noapte, de-i glodul la genunchi, El Moscva-n toatã vremea colindã de trei ori, ªi masa de cu searã mai grabnic o sfârºeºte, Decât în zi de praznic un popã liturghia, Nici somnul, nici odihna nu-l prinde ca pre alþii. Pe când cocoºul cântã, el este-acum în târg, Chiar viaþa nu îºi cruþã, unde câºtig priveºte, ª-abia sosind din China în altã parte pleacã. El nu se îngrijeºte de vârsta sa, de timp, De valurile mãrii nu-i pasã nicidecum. Cu pãrul alb ºi gârbov, cu nici un dinte-n gurã, La marfa lui gândeºte, iar altã grijã n-are; Când cumpãrã se roagã, se-nchinã pentru-n ban, Când vinde este ieftin numai la jurãmânt. Sã cauþi toatã Moscva nu afli alt ca dânsul Sã ºtie cum sã-mpartã un rup în patru grefuri, Un cifert din cot sã fure ºi litrele din ochi. Nu arde lumânare, nu face iarna foc, #!

Alecu Donici

El tremurã mai bine decât sã cheltuiascã, ª-adeseori în casã trãieºte fãrã slugã. Cãmeºa nu îºi schimbã cu sãptãmâni întregi; Prostirile-i în patu-i de negre putrezesc; Un singur caftan are rãmas numai urzeala. De vede la o masã trei feluri de bucate Se mirã zicând: Doamne! Ce cheltuiele mari! Gândiþi cã Hrisip poate munceºte într-atât Pentru ca sã adune cu ce sã-ºi þie viaþa, ªi se strãdãnuieºte ca-n urmã-i sã nu lase Femeia lui sãracã c-o casã de copii? O nu! De bani ticsite sunt sipetele lui, Din care-acum o parte rugina o mãnâncã, ªi singura lui rudã e un nepot cu stare. Zgârcenia! nu altã munceºte pre Hrisip; El strânge ºi adunã movilele de bani, Având plãcere numai sã-i vadã mulþi grãmadã; Iar dacã mie-o sumã mai micã îmi ajunge, Apoi la lãcomie de ce sã fiu supus? Îmi pare cã se poate Hrisip asemãna Cu unul care merge la râu sã beie apã, Deºi e mai departe, pentru cã este multã, Iar nu la izvoraºul ce curge lângã el. Dar oare-atunci mulþimea cu ce-l va folosi, Când unda sãpând malul de subt a lui picioare, Va înghiþi pre lacom în valurile sale? Clearh dispreþuieºte iubirea de argint. Din cap pân-în cãlcâie în aur strãlucind, Palate mândre are în Moscva ºi afarã, Împodobite toate cu mare bogãþie. El þine masã-ntinsã; tacâmurile lui Nu au vro osebire din cele-mpãrãteºti, #"

Fabule =i satire

Din casã pân-la scarã stau slugile-nºirate În haine aurite, lãsând prin mijloc cale Sã treacã cãrturarii ºi cei linguºitori, Ce patimile-aþâþã cu sfaturile lor. Cu fete desfrânate averea-ºi risipeºte; De-a pururea plãcerii deschide drumuri nouã. Deºi în lume pare ca Crezus de bogat, A lui venituri însã pe-a mele nu întrec; Cãci el le cheltuieºte în patru zile numai ªi toatã a lui pompã e de împrumutare, Fãcutã cu-njosite mijloace º-amãgiri. Sporeºte datoria, dobânzile sporesc, Pân-ce Clearh al nostru închis se pomeneºte, Sãrac ca vai de dânsul, lãsându-ºi creditorii În deznãdãjduire cu lacrimi pe obraz. Pe doi, trei sãrãcindu-i, pre alþii mai mulþi ºireþi, Care-au pândit prilejul i-a pus în bunã stare. Din zori de zi Menandru aleargã, urmãreºte, Ascultã ce se face prin case ºi prin târg, ªi ce porunci ieºirã acum mai de curând. De orice schimbãri nouã, de orice-naintare El aflã mai nainte, ºi tot ce se lucreazã Ca tatãl nostru ºtie. El e mai mulþumit Trei zile sã posteascã, decât a nu afla Ce veste curierul din Persia aduce, Ce fatã se mãritã, ce tânãr se însoarã, Care cui face curte, cine s-a gâlcevit, Cine în cãrþi asearã mai mult a câºtigat, Cine-a venit, ºi care ieºi din târg afarã, Cui se nãscu prunc, cine s-a dus în ceea lume? O, când boierii noºtri ºi-ar ºti trebile lor Cum ºtie el pe-a altor, nu i-ai vedea umblând ##

Alecu Donici

C-o gloatã numeroasã de creditori pe urmã! Nu i-ar fura vatajii ºi ar trãi mai bine! Apoi când novitale destule-a adunat, Întocmai ca o bute umplutã cu vin nou Ce fierbe, sfârâieºte ºi dând afarã dopul Spumosul vin cu vuiet pe vranã nãbuºeºte, Asemene Menandru nu poate mistui Nimic din câte ºtie; ºi de-ai avut pãcat, Sã te-ntâlneºti cu dânsul, îndatã-ncepe-a-þi spune În tainã la ureche o sutã de veºti nouã, Ce zice cã le ºtie din foarte sigur loc, ªi þi le spune numai pentru prieteºug. El le alcãtuieºte dupã a lui pãrere, ªi rareori se-ntâmplã la doi sã spuie una. Minciuna lui o crede adese însuºi el, Când la auz îi vine din casã de magnat. Sfârºind, din ochii-þi piere, precum judecãtorul De-mpricinat s-ascunde când ºtie cã bani n-are; Se duce sã mai umple pre alþii cu minciuni. Longhin te ameþeºte, deºi nu ºtie veºti, Fereºte-te de dânsul, ºi nu-l pofti la masã De n-ai fãcut gustare, c-apoi cu bunã seamã Rãmâi pe toatã ziua flãmând ºi nemâncat. Întâi el îþi înºirã solii de complimente De la copii, nevastã, apoi îþi bãnuieºte Cã n-ai fost pe la dânsul de-atât amar de vreme, Când ºtii cã iese dinþii copilei lui acum, C-a fost în fierbinþealã º-a plâns neîncetat. Pe fata cea mai mare e gata s-o mãrite; O dã dupã un tânãr frumos, bogat ºi nobil, C-un an mai mare numai decât copila lui. Izvodul îþi citeºte de zestrea care-i dã, #$

Fabule =i satire

ªi toatã garderoba pân-la un fir de aþã. Nu-i mult de când bãietul ºi-a pus la azbucoavna ª-acum e de mirare cum poate sloveni. S-a apucat la þarã sã-ºi facã-un mare iaz A cãruia plan iute din buzunar îl scoate; De l-a uitat acasã începe a þi-l face, Cuþite, furculiþe pe masã înºirând. Moºia-þi o descrie cu tot venitul ei, Productele anume în ce timp au fost strânse; Pre toþi proprietarii de la potop þi-i spune ªi cum acea moºie la el a încãput Curmându-se procesul ce-avea c-un unchi al sãu. Vei fi ferice încã dacã pe lângã-aceste N-a vrea sã-þi povesteascã de la Azof asaltul; Îþi trebui o zi întreagã bravurile s-asculþi, Minuni de vitejie ce el a arãtat, ªi câtã iscusinþã de ager comandir A dezvelit acolo înfricoºând pre duºmani. Aici apoi pe-ntregul croieºte la minciuni, ªi nu gãseºti pe urmã-i o umbrã de-adevãr. Dar unde se pot toate descrie cu-amãruntul? Nu sunt atâte fire în snopuri de grãunþe, Nu jurã precupeþul mai multe ori pe an, Nu furã de la ocã mai dese un crâcimar Scãpând de judecatã ºi de globiri prin mitã, Decât limbutul nostru înºirã la o masã. El nici se mai rãsuflã, asudã povestind, Se teme sã tuºeascã, ºi crede-n gândul sãu Cã limbã n-ai în gurã, eºti totul o ureche, Nu-þi lasã pic de vreme sã zici ºi tu o vorbã. Acufundat în gânduri smeritul Varlaam, Când intrã într-o casã se-nchinã pânã jos, #%

Alecu Donici

Pre toþi îi saluteazã ºi-ntr-un ungher se pune, Plecându-ºi în jos ochii, grãind din vârful limbii Metaniile trage, pãºeºte-ncetinel. Înfricoºatul nume al Domnului Hristos La toatã vorba-l pune. Plecare mult-aratã Sã facã paraclise, ºi lumânãri sã ducã, Neîncetat fãleºte pe-aleºii credincioºi Ce-a sfintelor locaºe mãrire o lãþesc, ªi ridicând biserici cu-averi le înzestreazã. Ferice de-al lor suflet! Cereasca desfãtare Pre dânºii îi aºteaptã; lor raiul e deschis. Nu fiþi la îndoialã cã vorbele-i privesc, Spre a spori – de poate – a clerului venituri; Acei ce la biserici au dãnuit averea Din care el se-ngraºã, sunt foarte lãudaþi. Nimic alt nu place atât lui Dumnezeu, ªi numai prin aceasta la rai deschidem cale. El carne nu ia-n gurã la mesele strãine, Nici vin nu vrea sã guste, dar nu e de mirat; Un gras clapon acasã întreg îl ospãtã Spãlându-l c-o butelcã de vin unguresc dulce. Pre cei supuºi la pofte trupeºti îi tânguieºte, Deºi el pe sub gene cu ochi scânteietori La sânul alb ºi gingaº se uitã pe furiº; Eu îns-îmi spun pãcatul, nu mi-aº lãsa nevasta C-un cuvios ca dânsul sã facã cunoºtinþã. El zice: de mânie sã fugi, sã te fereºti, Sã nu þii minte rãul, dar singur este rãu. Pe-al sãu vrãjmaº în sine ar vrea sã-l prãpãdeascã, ªi cu necontenire de moarte-l prigoneºte. Gândeºte ticãlosul cã poate înºela Pre Cela ce cunoaºte pe-ai lumii rãi ºi buni! #&

Fabule =i satire

Din faptul zilei Foca la cei mari prin antreturi Aºteaptã cu prezenturi; ca cel mai de pre urmã Ciocoi se înjoseºte spre a intra-n favor, Dorind sã zicã lumea: vedeþi cum îl cinstesc Pre Foca toþi boierii? Cum îl poftesc sã ºadã ªoptindu-i la ureche interesante lucruri? În târg zidi o casã, mari sume cheltuind, Prin care-o sã-i rãmâie copiii cerºetori, Dar numele-i cu slavã s-a pomeni în veacuri. Cu genealogiºtii el are cunoºtinþã, ªi cu-autorii cãror le dã bani de ajuns Ca sã-i lãþeascã slava prin scrierile lor. Deunãzi – cine ºtie? – ce-a dat pe o broºurã Ca sã se tipãreascã cã e de dânsul scrisã. Vãzând cã sunt la cinste cei în rãzboi rãniþi Rãbdã sã-i ciunte nasul ºi pieptul îºi dungã. Aleargã ca besmetic în lume dupã slavã, Când slava o dau numai nãravurile bune. Glicon la alþii merit nu aflã nicidecum. De este oarecine plãcut ºi priimit, Un altul de petrece viaþã lãudatã, Ori cineva prin arte al sãu neam îºi mãreºte, Sau are bãrbãþie pe apã ºi în foc, Ori cel ce în rãzboaie pre duºmani a învins, ª-acel la ce legi bune a introdus în þarã, – Toþi n-au fãcut nimicã, Glicon din împotrivã, Pre el numai se crede de om desãvârºit. Rostirea-i o minune; purtarea-i un model, Ce poate sã slujeascã de pildã tuturora. De-ºi face o idee, din ea nu-l poþi abate; Se mirã cum de þarul nu a încredinþat Pânã acuma þara la cârmuirea lui, #'

Alecu Donici

ª-în mintea lui nu-ncape cum dupã el n-ofteazã, Orice copilã ce simte amorului vãpaie. Pre el se stimã numai, de dânsul este plin, Crezând cã neamul nostru de-atunci e fericit De când el ca luceafãr a rãsãrit pe lume; Gândeºte cã vederea, auzul sunt lãsate La oameni, ca sã vadã, s-asculte ale lui Mãreþe întreprinderi, cãci spre acest sfârºit, Aceste douã simþuri avem de la naturã. Clites dispreþuieºte deºertãciunea lumii Mai mult decât monahul ce lumea a lãsat; Viaþa îºi petrece de-a pururea voios. Umflat, la faþã buged, cu ochii roºi ºi tulburi, În ºase luni de zile bea tot pân-la cãmaºã. Îi tremurã tot trupul, picioarele ºi mâîni, Cum tremurã pe pietre cãruþul hârbuit. Dispreþuit de oameni, sãrac ca vai de dânsul, O soartã mai ferice în lume nu doreºte, Când are dinainte paharul plin de vin. Cu-atâta e mai vesel, cu-atât mai mulþumit, Cu cât e mai aproape de starea animalã. În adunãri când intrã Ircan coteºte-mpinge, Ca barca printre valuri prin toþi îºi face loc Sã treacã înainte, sã fie cel întâi. La mese când se aflã tot schimbã, porunceºte, S-aducã alte blide, sã-i dea alt soi de vin; El mai întâi începe sã-nchine sãnãtãþii; Toþi trebui sã atârne de la a lui poveþe. Când te închini la dânsul, sprinceana de ridicã, ª-abia din ochi de-þi face un semn mulþumitor, Sã ºtii cã-n mare cinste atunci la dânsul eºti, Cãci foarte rar se-ntâmplã sã zicã ºi vro vorbã. $

Fabule =i satire

Materia din care el a ieºit pe lume N-a fost precum a noastrã ci mult mai de bun soi; A noastrã-i lut de tinã, a lui de porþelan. Sozim la el se uitã c-o aprigã zâmbire ªi-mi spune la ureche cu limbã veninoasã: „Ircan mai bine-ar face sã nu uite-al sãu bun Ce sta pe la rãspinteni cu traista-n ºold, ªi pre a sa bunicã ce-a fost spãlãtoriþã; Sã-ºi mãsure purtarea precum i-a fost ºi neamul, Sã-ºi mai închidã gura, c-atunci prin boiul sãu Tot ar putea sã-nºele vrun nãtãrãu, vrun prost, ªi marea-i nerozie n-ar fi aºa vãzutã.“ Sozim are dreptate, ar fi mai bine însã Chiar lui Ircan sã-i deie acest sfat priincios, Decât de el sã râdã cu alþii în zadar; (Acest fel hulitorii defaimã totdeauna; Nici cinstea, nici virtutea de gura lor nu scapã.) Sozim cu-aºa asprime îi judecã pre toþi: „C-o undiþã de aur mult gingaºul Silvan A prins pre virtuoasa vecina sa prea lesne. La masa lui Procopi n-avu ce sã mãnânce. A Nastei frumuseþe e-n ºipuri ºi cutii, Albeaþa, rumeneala o cumpãrã din târg. Clement judecãtorul nimic nu face singur, Numai prin ochelarii diacului citeºte.“ Nici vârstã, nici prieteni, nici rudele, nici rang, Înveninata-i limbã nu pot astâmpãra. ªi eu ziua aceea numesc nenorocitã, În care mi se-ntâmplã sã mã-ntâlnesc cu dânsul, Cãci ºtiu cã este gata a mã grãi de rãu, Îndatã ce din ochii-mi, se face nevãzut. El este-adevãratã societãþii ciumã, $

Alecu Donici

Dar mult e mai de groazã Trofim cu limba dulce, Cãci vorba rea adese defectele hulind, Pe nesimþite-ndreaptã pre omul înþelept, Cu laudele însã Trofim nu face altã, Decât mai mult sporeºte pre nãtãrãi la numãr. Noi lauda a crede plecare mare-avem: Ea-n inimã se vârã, ºi de gãseºte-n ea, Scânteie de virtute, o stinge ºi o seacã. Tot omul pe-astã lume e iubitor de sine, ªi o încredinþare de laudã-i de-ajuns Ca sã ne rãtãceascã din drumul acel drept. Când Tit deschide gura, Trofim se minuneazã De vorba-i iscusitã; ascultã ºi îndeamnã Pre toþi sã ieie seama, sã nu zicã nimic; Nici suflã, nici strãnutã pân-nu sfârºeºte Tit O vorbã ce mã face sã casc cu ne-ncetare. La masã de-l pofteºte, el degetele-ºi linge, ªi zice cã sunt toate bucatele cereºti. Atâta rânduialã la nime n-a vãzut, ª-atâta curãþie ce e la Tit în casã, Se pare o minune ºi seamãnã cu raiul. Pãstorul Paris dacã ar fi avut noroc Sã aibã cunoºtinþã cu nevãstuica lui, Menelau trãia-n pace, ºi mândra sa Elenã Ar fi rãmas acasã sã toarcã ºi sã þese. Oricare-a lui Tit faptã o-nalþã pân la nori Chiar strâmbul nas îºi suflã mai bine decât alþii; ªi nu numai pe-acesta cu laude-l mãreºte, Fãleºte pre oricine; lui toate-i par minune, Crezând cã dobândeºte iubirea tuturor; Pân’ ºi ce pute zice cã are miros bun. Desculþ, numa-n cãmaºã, de zece ori pe noapte Din pat se scoalã Nevus, ºi cu luare-aminte $

Fabule =i satire

La uºi ºi la ferestre el catã ne-ncetat Sã vadã de-s închise, de sunt la locul lor Lãdiþa, portofoliul ºi sipetele toate. De multe ori trimite pe tainã ca sã afle La þarã, de nu-l furã vatavul în ceva; Adese dupã stolnic se ia pe urmã-n târg. Pe slugã lângã dânsul nu suferã sã fie Ca nu cumva sã-l vadã unde îºi pune banii. S-a întâmplat vecinul sã-l roage într-un rând Sã-i dea-mprumut cãldarea. El nu i-a refuzat, Dar a intrat în grijã ca nu cumva trimisul Sã fugã cu cãldarea, ºi-ndatã dupã dânsul A repezit o slugã; pe urmã-i veni-n gând, Cã poate megieºul o va tãgãdui; Pe loc trimise altul cãldarea sã-i aducã. Dacã la oarecine nevasta lui se uitã, Socoate cã e gata orice a-i împlini, ªi cu acea idee se necãjeºte rãu. Prepune cum cã mama copiii îºi învaþã Sã se-mprumute-n tainã ºi-n datorii sã cadã. De vede pe doi oameni ºoptindu-ºi între ei, Gândeºte cã pe dânsul ei râd ºi-l clevetesc. Când are sã rãspundã îºi cumpãneºte vorba, Cãci crede cã tot omul voieºte sã-l înºele. Ca dânsul prepuielnic alt om în lume nu-i; El vede pretutindeni tot curse º-amãgiri, ªi-n astã neodihnã viaþa îºi mãnâncã. Eu cu aºa tocmealã n-aº priimi nici tronul; De-mpãrãtescul titlu curând m-aº sãtura. O goalã sãrãcie cu-a ei ticãloºii Aº prefera mai lesne în liniºte ºi pace, Decât o necurmatã a minþii vãlmãºire; $!

Alecu Donici

Nici slava, nici averea n-aº vrea cu acest preþ. Mai bine în viaþã sã fiu tot amãgit, Decât sã mã munceascã ne-ncrederi ºi prepusuri. Nu mai puþin pre sine Zoil se chinuieºte; Oricare lucru vede îi naºte un nou gând, O nouã întristare, ce somnul îi gonesc. Deunãzi aruncându-ºi zavistnica ochire Vãzu cã megieºul îºi face o cãsuþã, Ce-abia o sutã ruble se poate preþui; Îngãlbenit de pizmã se bolnãvi cumplit De-o straºnicã lângoare de care º-acum zace. Pe-un biet soldat de-l ºtie cã are-n sân o rublã Agonisitã în slujba de douãzeci de ani, ªi de aceea încã tânjeºte amãrât. De-a cãpãta vreunul un rang, o slujbã micã, Vro laudã de-aude, cârteºte ºi se mirã Cum oamenii orbeºte un merit aºa mic Atâta îl înalþã º-atâta-l preþuiesc. La alþii fãrmãtura îi pare pâine-ntreagã La un sãrac desagã, la un cãlugãr barbã De vede... Dar nu-i vreme, o muzã, sã sfârºim? Deºi ni-i drag a scrie, ne-nvaþã bunul simþ, Sã punem mãrginire la limbuþia noastrã; Cãci vorba lungã este adese neplãcutã. ªi trebui sã þii minte cu cine vorbim noi. Socoþi cã altã treabã nu are Teofan Decât sã ospãteze, sã doarmã ºi s-asculte Cu mâini încruciºate, a mele proaste versuri? Cuvântãtoarei turme pãstor neadormit, De dânsa îngrijeºte sãdind neîncetat Sãmânþa mântuirii, prin fapte ºi cuvinte. Bisericii cei sfinte el cap fiind, aproape $"

Fabule =i satire

Se aflã de monarhul, ºi este-apãrãtor Duhovniceºtii slave, urmând cereºtii cãi. Nãravurile-ndreaptã în preoþi încuibate, Întemeind într-înºii cucernicã purtare, Voinþa providenþei ne spune gura lui, Povãþuind creºtinii pe drumul acel drept; Ne-adapã din izvorul înþelepciunii nalte. ªi multe sunt la numãr a sale ostenele. Mai bine decât tine cunoaºte în idei ªi fapte felurite, plecãrile-omeneºti. De am cerca a scrie defecturile toate ªi orice-n gând ne vine, viaþa n-ar ajunge; Mulþi oameni sunt pe lume ºi multe patimi au. Castor iubeºte caii, iar frate-sãu rãzboiul, Diacul se sileºte pre gol sã-l mai despoaie; Tot capul are gânduri ºi voi deosebite. A mea plecare este nãravul prihãnit ªi graiurile rele prin versuri sã-nfruntez; Iar cel ce ºi pre mine va vrea sã mã-ndrepteze, Va merita cinstirea º-a mea recunoºtinþã.

$#

Alecu Donici

Satira IV Cãtre muza sa

O

, muzã, este vreme sã-þi schimbi ghimposul stil, Sã nu mai scrii tot satiri, cãci mulþi nu te iubesc, Cârtind cã mã amestec tot unde nu am treabã ªi mã arãt în lume cu multã sumeþie. Vãzui eu mulþi de-aceia ce nu au scris nimic Asupra nimãruia, ba înc-au mãgulit, Nu cãpãtarã însã vro soartã mai ferice; Dar mie ce-mi rãmâne s-aºtept de l-a ta milã? Nãravurile rele tu nu îngãduieºti, C-o mare cutezare le râzi, le înfruntezi, Nu vrei s-ascunzi nimicã, zici lucruri prea pe faþã; A ta plãcere este pre vicioºi sã superi, ªi pentru-a tale fapte osânda eu o trag. Nu vezi cum se gãteºte Condrat ºi cu ai sãi, Cum furioºi adunã ºireata diecime, Cum slimuiesc asuprã-mi o jalobã întinsã Voind ca sã mã tragã pe loc la tribunal, Cãci ocãrând pre Clites am vrut sã-mpuþinez Beþivii, ºi prin asta sã scad venitul vãmii? Iar Nicon ce iubeºte tot lucrul cu dovadã O biblie întreagã aud cã a citit, Din care trei tetrade-a scos de mãrturii Zicând cã necuratul prin tine ocãrãºte Cucernicele barbe; cã împotriva legii Noi mantie vãrgatã veºmântul sfânt numim. ªi toþi judecãtorii aceste rele pâri Le vor lua de bune, cãci lor am scos o vorbã Cã numai când iau mitã obicinuiesc dreptate. $$

Fabule =i satire

În scurt, cu orice cuget nevinovat ºi bun O, satirã e scrisã, ea tot împunge-n ochi Pre cei carii într-însa se vãd ca în oglindã, ª-aºa se ºtiu pre sine precum în ea s-aratã. O, muzã, a mea luminã! Al tãu stil veninos Vãtãmãtor e foarte sãrmanului poet! E rãu lovind pre altul sã nimereºti în sine, Cãci versurile, care în cititor nasc râsul, Adese aduc lacrimi la bietul autor. Arãt eu adevãrul, pre nime nu numesc, În versuri râd ºi-n suflet plâng relele nãravuri. La oameni adevãrul nu place totdeauna. Cine vrodinioarã de el te-a întrebat? Spuindu-l chiar pe faþã pre mulþi nemulþumeºte. Acel care doreºte a fi cu lumea bine, ªi a trãi în pace, linguºituri sã scrie. Când nu-i moral în oameni, de ce sã ne mâhnim? De-am merge tot cu dreptul, curând am sãrãci; Cãci relele deprinderi acum s-au fãcut fire, ªi nu se trec din lume, ca moda de capele. Aceastã însãrcinare pãstorii sufleteºti S-ar cuveni sã aibã, ºi datoria lor Neapãratã este nãravuri sã-ndepãrteze, Dar ei pãzesc tãcere, nu vor sã-ºi batã capul; De ce dar noi cu lumea sã batem tot rãzboi? Când prin aºa urmare nu poþi a cãpãta Nici lemne de ars iarna, nici ghiaþã-n timp de varã. De-i vrea sã-mi arãþi însã c-acei vestiþi satirici – Pers, Juvenal, Oraþiu, francezul Boalo – Nu numai nu avurã din scrieri neplãceri, Ci câºtigarã încã nemuritoare slavã;

%$ Alecu Donici

ª-asemene pre mine ce calc pe a lor urmã M-aºteapt-aceeaºi soartã, þi-oi spune cã greºeºti; Cãci însãºi fiica Joei purta condeiul lor. Tu nu eºti a lui fiicã; pre tine Mnemosina Te-a zãmislit în sânu-i, cu cine ºtie cine. În ei plãcute glume cuminte înfloresc, Iar versele curg limpezi ca râul lin pe ºes; ª-acei ce-n a lor ziceri gãsesc vro înfruntare, Nu pot sã se atingã vãzând cã-i bine zisã. Când singurul tãu merit nu e decât sã spui Cã rasa ºi potcapul cãlugãrul nu fac. Aºa vorbesc acuma; aºa trãiesc în lume? Pe buze poartã miere ºi fierea-n piept ascunde; Aratã-te prieten la cel ce eºti vrãjmaº, De vrei ca între oameni sã însemnezi ceva. O, muzã! sã începem a mai tâmpi condeiul, S-aºternem pe hârtie tot laude pompoase. Chiar Tulie, spre pildã, deºi e un viclean, Isteþ, la minte ager, putem sã-l renumim; ªi nespuind cum este, sã ne silim a-l face Aºa precum în lume ar trebui sã fie. La fãlitori fãþarnici acest drum nu e nou; Ei laudã în faþã pe care-n sine-i râd. Dar Tulie nu-þi place: pe altul poþi alege. Silvan o zi întreagã nu zice nici o vorbã; Deºi ºtii cã prostia îl face-a fi tãcut, Tu lumii dovedeºte cã e bãrbat minteos ªi cã înþelepciunea îi þine limba strânsã. ªi Cvintie bun este. O carte cât de groasã Pre lesne poþi sã umpli cu laudele lui. Vezi ce priimire bunã! Vezi cum e de plãcut! Cu toþi vorbeºte dulce, dezmiardã pre oricare; $&

Fabule =i satire

Voind sã se arate de fãcãtor de bine, Pre Dumnezeu ia martor l-a lui fãgãduinþi. De ce el caracterul îºi schimbã-n acest fel? Puþini o ºtiu aceasta. Nici noi sã nu mai spunem Cã el s-aratã astfel cu toþii blând ºi dulce, Cãci nu este în stare sã poatã face rãu. Ca sã stricãm hârtie ca dânsul mulþi aflãm; Se pot uºor cunoaºte deºi n-au semn în frunte. Iar dacã pentru tine nu sunt nici aste versuri, Apucã-te de cântã plãcerea lui Titir În braþele-Amarilei, sau tristului Filen Amor cãtre Irisa. Titir viaþa-i dulce Nu schimbã pe coroanã ºi slavã-mpãrãteascã. Filen cu faþa tristã ºi deznãdãjduit, Când turma îºi adapã sau o pãzeºte-n câmp, Nemângâiet se aflã; ai sãi ochi lacrimi varsã. Pân’ ce Irisa vine ºi cu un gingaº zâmbet, Ea mândrã îi aþâþã vãpaia de amor. De nu gãseºti plãcere în versuri de-acest fel, Aruncã o privire ºi vezi trecuta-mi viaþã. Deºi întâi norocul mi-a fost mai cu priinþã, Dar pân-în sfârºit aspru el tot m-a pãrãsit, ªi încã nu-nceteazã de a mã prigoni. Cu-acest nou soi de versuri ce nasc melancolie, Noi poate vom aduce la cititori plãcere. Tristeþea este datã la omul muritor, Cãci el pe tot minutul pãºeºte spre mormânt! Sã aibi numai plecare, materie destulã Gãseºti pentru a scrie. De ce dar sã faci satiri, ªi ura tuturora sã tragi asupra mea? Dar vãd cã tu, o, muzã, te tulburi, te roºeºti, Nu îndrãzneºti sã lauzi pre cei care sunt vrednici, ªi nu vrei sã-þi pierzi vremea cu mãguliri deºerte. $'

Alecu Donici

Noi nu suntem în stare a lãuda de-ajuns Pre oamenii de merit; povara este grea, Cãci omul în viaþã adese se preface. Abia vrei s-arãþi lumii o faptã lãudatã, Când vezi c-acea virtute era numai un fum, ªi cel ce ca omãtul ni se pãrea de alb Cu totul ni s-aratã pãtat de mârºãvii. Atunci a mea lucrare zadarnicã rãmâne, ªi trebui altui idol s-aducem tãmâiere, Sau de gãsesc schimbare în caracter, sã tac ªi sã-mi câºtig prin asta ruºine ºi dispreþ; Cãci oamenii mai lesne vederea lor vor crede, Decât a unor versuri fãloasa buiguire: Nu judecã virtutea dupã linguºituri. Poþi rupe-acele versuri, va zice cineva, ªi altele compuse, prefã-le ºi le-ntoarce. Pare cã nici o trudã nu dã acea lucrare; Dar cerce-se el singur de-i pare cã-i uºor. Eu însã ºtiu cã dacã m-apuc de lãudat, ª-al tãu nãrav, o, muzã, voiesc de a-l preface, Oricât mã lupt cu gândul, asud, mã frec pe frunte, Abia scot douã versuri, º-acele încã sunt Neroase, ºchiopãtânde ºi aspre la auz, Asemene cu cele ce-a scris un oarecare, Pe sfinþii toþi puindu-i în ºirul alfavitei 1. Al tãu duh este trândav, produce foarte greu; A scri ce nu simþeºte, nu poate nicidecum! Iar când nãravuri rele gãsesc spre înfruntare, Un oarecare Maksimovici a scris în versuri ºi a aºezat dupã alfabita pre toþi sfinþii Pecerscãi. Aceastã carte, tipãritã la Kiev, nu are nimic mai de-nsemnat decât numele sfinþilor. 1

%

Fabule =i satire

Îndatã te faci alta, te isteþeºti la minte, Din panã versul curge mai iute, mai uºor, Eu însumi întru sine cã sunt poet mã simt, ªi nu fac cititorii atât de mult sã caºte. Grãbesc voios ºi ager ca un viteaz la luptã, Sau ca un popã care când mortul ºi-a-ngropat, Aleargã sã nu scape ospãþul pregãtit. Cântãrile-amoroase sunt numai pentru-aceia, Ce au o minte crudã ºi trupul slab din fire. Când vãd pe rumeni buze un suflet scânteind, Când sânul alb îmi cere un dulce dezmierdat, ªi ochii cu vãpaie privirea mea aºteaptã, Nu pot a nu le-aduce ºi eu închinãciune. Destule cântecele fãcui eu mai demult Ce fetele le cântã ºi junii când simþesc În tânãrul lor suflet a dragostei sãgeatã. Acelor ºegi naive trecu frumoasa vreme, ªi nu-mi rãmase altã decât a mã cãi, Cã zilele de aur acest fel le-am pierdut. Acei ce-n floarea vârstei amorului slujirã, Legaþi în a lui lanþe, cãiascã-se acuma, Cãci singuri sunt unealta nenorocirii lor; Eu nu voi sã mã ferec cu însãºi mâna mea. Copilul orb tot poate plãcere sã-mi aducã, Iar nu sã mã mâhneascã, c-apoi fãrã zãbavã De-a lui prietenie mã lepãd, mã despart; Îi pot hãrãzi ceasuri, dar rob nu vreau sã fiu. Ce sã cãtãm aiure pricinã de-ntristare, Au nu pe negândite asuprã-ne ea vine? Dacã în astã vrâstã nu am putut scãpa De cursa duºmãniei, ºi dac-al meu noroc Mi-a fost puþin statornic, eu numai sunt o pildã? %

Alecu Donici

O lume-ntreagã cearcã a lui capricii grele. Atunci ar fi mirare când numai vasul meu Tot pe acele valuri în liniºte-ar pluti; Iar astãzi când în pace plutesc pe-a lumii unde, Atâta îmi ajunge, ºi uit cele trecute, ª-aºa cum viitorul nu pot a-mi hotãrî, Puþinã îngrijire eu pentru dânsul am. Din mâna preaînaltã a priimi sunt gata Oricare-mi va fi soarta º-a anilor meu numãr. Vieþuind cu cinste ºi fãrã-nvãluiri, Voi trece spre sfârºitul acel neapãrat; Pe poarta veciniciei eu voi intra acolo Unde dorita pace de-a purure domneºte. În scurt, a scrie satiri suntem numai deprinºi, Nu izbutim în altã; iar dupã firea mea, Cu tine fãr-a scrie nu pot trãi în lene. Cârteascã cui nu place; cu mânã îndrãzneaþã Noi sã-nfruntãm în faþã nãravul prihãnit. În adevãr greu este de a ne stãpâni, Când cel ce cu latina abia s-a uns pe buze Pretinde sã ne-arãte învãþãturã multã, Cu minã râzãtoare vorbeºte ne-ncetat, Visând cã-nþelepciunea îndreaptã graiul sãu. Sau când vãd plãcintarul în aur ºi-n caretã, Când îngâmfat diacul se leapãdã de mumã, ªi numai cu boierii voieºte a fi neam; Când un morar fãina abia a scuturat ª-acum din ochi închide, se supãrã, cârteºte Cã muºtele ce zboarã ridicã colb prin casã. Lor satira sã placã nu poate nicidecum, Dar nouã ce ne pasã; iubirea lor nu vrem ªi de a lor mânie am prea puþinã grijã. %

Fabule =i satire

La oamenii aceºti nimic nu am a cere, ªi a avea relaþii cu dânºii mã feresc; Funinginea negreºte când te atingi de ea. Nimic nu pot a-mi face cãci sunt subt apãrarea A unei patrii mume ce este foarte dreaptã. Iar cei ce mintea, duhul de sus au priimit Ca niºte buni, ei bunul vor ºti a preþui ªi versurile noastre le vor citi-n plãcere, Nãdãjduind cã poate stricatele nãravuri Vor mai scãdea la numãr. O, cât atunci folos ªi laudã slãvitã cu drept vor dobândi!

%!

Alecu Donici

Satira V SATIR ªI PERIERG

O

SATIR

rice-a vrea Pan sã-mi facã, mãcar sã mã omoare, Cu oamenii prin târguri nu-i chip de vieþuire! Nãravurile-n lume prea mult s-au felurit. Apoi ºi cu-a lor haine nu pot sã mã-nvoiesc; Frumoºi vrând sã s-arãte, cu aur se-nfãºoarã, Întocmai ca mãgarii cu scumpele harºele; De gât, de mâini, picioare în ele ferecaþi, Vrãjmaºi odihnei, iarna ei tremurã de frig, Iar vara de cãldurã nu pot sã se scuteascã. Departe de la mine podoabe aurite Nerozilor plãcute! ªi voi, peruci, lipsiþi! Cu-a voastrã amãgire destul m-aþi necãjit. PERIERG

Bre, ce vãd eu! Un Satir cu scump caftan în spate, Cu pantaloni, ciubote ce-a lui picioare strâmbe Le-aratã mai ciudate, iar coarne nu se vãd! A, ce caricãturã! Ce lucru minunat! De unde oare? Cine-i? ªi unde se mai duce? – Dã-mi voie, frãþioare, sã te întreb ce cauþi Pe locurile-aceste? Îmi pari a fi strãin? De pot sã-þi fac vro slujbã, mã rog sã-mi porunceºti. SATIR

Lipseºte, piei din ochi-mi! Nu-mi trebui a ta slujbã. Eºti om: Destul atâta. Aceastã amãgire La voi nu este nouã; sunteþi obicinuiþi %"

Fabule =i satire

A mãguli cu vorbe, ºi pe a limbii vârf Purtând prietenie, s-aveþi venin în suflet. Deci lasã-mã, dã-mi pace. PERIERG

Nu ai nici o dreptate Acest fel sã mã judeci, cãci încã nu mã ºtii. Când mã-i cunoaºte bine, când gându-mi vei afla, Atunci nu vei mai zice cã oamenii sunt una. Al nostru neam de are defecte îndestule, Eu însã sunt prieten cu buni, ºi fug de rãi. La curiozitatea-mi fã bine sã-mi rãspunzi, ªi vei vedea în faptã cã nu-s vreun fãþarnic. SATIR

Nimic nu-mi trebuieºte; mã-ntorc în codrii noºtri, Dar pot ºedea la vorbã pân-ce m-oi dezbrãca. Un ceas din mila Modei la care vã-nchinaþi, Abia îmi va ajunge sã scap de-aceste fleacuri. Când cineva ia seama cu ce nimicuri omul κi pierde a lui vreme, îi vine a gândi, Cã viaþa omeneascã e fãrã de sfârºit; Voi toatã dimineaþa ºedeþi la toaletã, Pe urmã cu-mbrãcatul mai pierdeþi multã vreme, ªedeþi la masã ceasuri când e destul un sfert, Ca sã se umple bine un pântece de om; Iar rãmãºiþa zilei o treceþi în vorbire Sau în petreceri care voi le numiþi plãcute, ªi când vã gãsiþi singuri în somn vã cufundaþi. Sã mã întorc acuma la întrebarea ta. Cã Satir sunt îþi spune a mea înfãþoºare. Pan fiul Penelopei ce codrii stãpâneºte, %#

Alecu Donici

ªi turmele-ocroteºte subt adãpostul sãu, Ce face fericite oricare însoþiri, El pre pãstori în fluier a învãþat sã cânte, ªi toþi noi îl cunoaºtem de împãrat al nostru, Din fire fiind vesel acest ºãgalnic zeu, El nu doreºte altã decât pricini de râs. Vieþuirea noastrã fiind prin codri însã, Nu poate sã rãspundã la ast-a lui dorinþã. Al nostru trai e simplu; nu cautãm mai mult Decât acele care natura ne-a lãsat, Fãr-a goni prisosuri ºi trebuinþi deºerte. Deci Pan obicinuieºte la trei ani a trimite Câþiva din noi în lume prin târguri ºi prin þãri Ca sã trãim cu oameni, º-aminte sã luãm L-a lor deprinderi, fapte, miºcãri deosebite; ªi când la el ne-ntoarcem, spuindu-i ce vãzurãm Îl facem totdeauna de leºinã de râs. Doi ani acum trecurã de când sunt eu la rând, ªi împlinesc voinþa lui Pan împãrat mare. Acest oraº în parte-mi cãzu, dar chip nu este Sã mai petrec aice cel de pre urmã an. PERIERG

Deprinderea te face a-þi fi de codri dor. SATIR

Ba nu; ci traiul vostru mã scoase din rãbdare. PERIERG

Apoi putut-ai oare în vreme aºa scurtã Sã împlineºti porunca ciudatului stãpân? ªtiinþi de-ajuns cules-ai sã-i spui, sã-l veseleºti? %$

Fabule =i satire

Cãci mie mi se pare cã sute de ani trebui Sã poþi pre om cunoaºte; atâte sunt de multe Nãravuri, caractere ºi patimile lui. SATIR

Pre voi a vã pãtrunde nici gând nu am avut. S-adun pricini de glumã mi-a fost însãrcinare, Ispravã pentru care ajunge ºi o lunã; Orice urmãri a voastre, oriîncotro te uiþi, Nu vezi nimicã altã decât sujet de râs. Eu ºtiu cã nu-þi dã mâna sã te uneºti cu mine, Cãci cel ce pãtimeºte de boala gãlbinãrei, Tot felul de colore lui galbene îi par. Greºita-vã pãrere pe care o aþi supt Cu þâþa din nãscare ºi reaua nãrãvire Vã-ntunecã cu totul cunoaºterea de sine, Când ºi fãr-de ocheanã puteþi a vã vedea. Acel ce se fereºte de sfezi, de gâlceviri, ªi la-ntâmplãri de-aceste scãparea-i este fuga, Deºi de-nþelepciune povãþuit se pare, La voi, la oameni, trece cu nume de fricos; Iar altul ce e gata de sfadã-n orice ceas, ªi pentru o ochire sau pentru-o vorbã numai, Adese nu îºi cruþã chiar însãºi a sa viaþã, Voind a face rãul în cel mai mare grad, Deºi-i nebun de frunte, viteaz îl socotiþi. Stenon ce-n adunare înºirã cum îi vine ªi vrute ºi nevrute ca moara cea stricatã, Cu hohotele sale pereþii zguduind; Ce râde singur numai de-a sale secãturi, Din mâini bãlãbãneºte întocmai ca din limbã, ªi n-are nici ruºine, nici chip de politeþe, %%

Alecu Donici

Cu mare bucurie de toþi e priimit, De toþi cu sârguinþã chemat º-îmbrãþoºat. O zi dacã lipseºte, oricine îl întreabã, Trimit de-l cerceteazã ºi zic cã este vesel, Mãcar cã e obraznic ºi prea nesuferit. Criton lucrã o carte în douãzeci de ani Prin care dovedeºte cã din vechime încã Se dau pe ghiaþã iarna cu hacuri la ciubote; Apoi legând-o-n aur, în toc de marochin A dedicat-o falnic nerodului Damet; Ce petrecând-o-ndatã din scoarþã pân-în scoarþã Nimic n-a vãzut altã decât a ei gravure, Plãtind pre autorul c-un: Foarte mulþumesc! De toatã osteneala ºi truda ce-a avut. Acest om ce-n fiinþã fãcu nimica toatã, Pierzând atâta vreme c-un lucru chiar netrebnic, ªi dând de prost dovadã cu dedicaþa lui, La voi se socoteºte de foarte învãþat; Iar pe Damet îl credeþi ºtiinþelor protector. Noi fraþii satiri altfel de lucrurile voastre Gândim ºi înþelegem. Orice împrejurãri De voi sunt însemnate, pãtrunse-n adevãr. Prilej de râs mai mare ne-aduce o pricinã Spre care þintind ochii voi laude cu sacul Turnaþi, ºi încã ziceþi cã nu sunt de ajuns. Eu numai pre aceia la care am slujit Când cu de-amãruntul lui Pan îi voi descrie, Un an întreg l-oi face sã aibã de ce râde. Umblând din casã-n casã în traiul meu la voi, Eu mai pe toatã luna stãpânul îmi schimbam, ªi mai vârtos la asta douã-nsuºiri a mele, Au fost mai mult pricina: glumeaþa mea vorbire, %&

Fabule =i satire

ªi boiul meu ce-þi pare atâta de ciudat. La-ntâia întâlnire oricui eram plãcut, ªi prea cu mulþumire mã priimea de slugã; La voi în toatã vremea au trecere bufonii. Eu însã ce minciuna nu pot a suferi Nu sunt deprins sã laud ce este de hulit; Nu ºtiu sã-mi prefac chipul, ºi din pricina asta, Mult nu ºedeam în slujbã la cei ce-mi aflau gândul: Prieteni cu-adevãrul voi nu puteþi a fi. PERIERG

De-þi sunt aºa dragi codrii ºi traiul fãrã griji, Mãcar un ceas de vreme c-aº fi eu Pan socoate, ªi nu-i avea cãinþã. Eu sunt poet, iubite! În cinstea-þi voi compune un cântec minunat, Iar graiul tãu ce-ndeamnã pre oameni la virtuþi S-a pomeni cu slavã în veacuri viitoare. SATIR

Pãstreazã-a tale versuri; eu voi s-aduc plãcere ªi fãrã rãsplãtire. La voi numai e dat, Nimicã sã nu faceþi fãrã de interes. Voi numai pentru-o vorbã, pentru-o cãutãturã Sau pentru o zâmbire, de-a purure pretindeþi Închinãciuni, prezenturi, rãsplãþi ºi mulþumiri. Istoria mea toatã n-am când a-þi povesti, Dar ce-oi putea dintr-însa din fugã îþi voi spune. Când Pan cu îngrijire ne-a pregãtit de cale, Cu haine felurite pre toþi ne-a îmbrãcat; Ne-a dat la toþi ciubote, sub bucle a ascuns A noastre mândre coarne, precum la voi e moda. Cu ochii plini de lacrimi, cu inim-amãrâtã %'

Alecu Donici

Ieºind din codrii noºtri, plecai pe munþi, pe vãi, ªi în oraºul vostru degrabã am ajuns. Era o sãrbãtoare. Când am intrat pe poartã Vãzui un mujic care culcat lângã-o sâneaþã Dormea ca-n somnul morþii. Pe urmã am aflat Cã el era acolo de strajã rânduit. De prânz aproape vreme ºi încã nu amiazã, Iar uliþa ticsitã de trupuri zãcãtoare. Vãzând întâia datã aceasta am gândit, Cã vro epidemie domneºte în oraº; Dar nu puþea a hoituri, ºi nici ceilalþi oameni Ce mai treceau pe uliþi nu se fereau de ele. Pe urmã luãi seama cã mulþi din cei culcaþi, Miºcau câte o mânã sau capul ridicau Îngreuiat cu totul de straºnica beþie; Iar cât sã stea-n picioare nici cã era putinþã. Într-un cuvânt, º-aceia ce mai puteau umbla, ªi cei cãzuþi pe uliþi cu toþii erau beþi. Unii ameþiþi numai se-mpiedica-n picioare, Mergând fãrã sã ºtie în care parte-aleargã; În danþuri desfrânate alþi spulberã gunoi, Pre trecãtori mânjindu-i, în glod se tãvãlesc. Uitând ruºinea toatã ºi buna cuviinþã, Se dezgolesc de haine ºi cu obrãznicie, Nu dau mãcar cinstire la sexul ruºinos. Ici unul plin de drojdii pãºeºte ºovãind, Picioarele lui slabe nu pot sã-l sprijineascã. Cu capul se izbeºte de-un zid ce-i stã nainte, De sânge umple locul ºi toþi de dânsul râd. Iar dincolo un sfadnic se-ncaierã la pumni Cu cine se-ntâlneºte; în luptã-ºi scuipã dinþii, Cu vinul de-mpreunã, din gura-i puturoasã. &

Fabule =i satire

Mulþi plâng pãrinþi ºi rude ce viaþa au pierdut. De-a spirtului otravã ºi-n sfezi ºi gâlceviri. Cântãrile cu chiot, strigãrile ºi zgomot, Pân-ºi pre surd îl face sã-i þiuie urechea. În scurt aceastã larmã ºi vuiet în norod Mã îndemna a crede cã toþi au nebunit. Când mã luptam cu gândul sã pot afla pricina Turbãrii tuturora, s-apropie de mine Un om cu barba albã, un pântecos bãtrân, La faþã gras ºi rumen, cu ochii înfundaþi, ªi cu un glas molatic! – Ce stai pe gând, îmi zice, Aice fãrã treabã? Dupã îmbrãcãminte ªi dupã-nfãþiºare îmi pari de muncã bun? De ai cumva plecare la mine sã slujeºti, Nu vei avea mult lucru; cãci eu am trebuinþã De-o slugã credincioasã ºi cu purtãri cinstite. Mã crede cã de mine vei fi prea mulþumit; Sã-mi spui însã de unde º-anume cine eºti? – Eu, rãspunsei, loc caut, deci, dacã-þi plac sunt gata Cu inimã curatã sã fiu la tine slugã. Ca bunii sãi ºi tata vindea în târg piper ªi cãpãtase nume de neguþitor bogat, Fiind plãcut oricãrui ºi-n stima tuturora. Ca dânsul poate astãzi ºi eu piper aº vinde, Din lãcomia altor ºi eu m-aº îngrãºa, De nu-i intra în minte, vânând al meu noroc, Sã-ºi piardã toatã starea. La bãtrâneþe tocmai A vrut ca sã mã facã cu-a lui avere nobil. Zãdãrnicia slavei sã-mi lase-l îndemnã Nobilitate seacã. Negoþul pãrãsind Se dete-n adunarea boierilor, cu care κi risipi averea în daruri ºi ospeþe, &

Alecu Donici

Încât pentru un abur friptura prãpãdi,* Murind în sãrãcie, el mie a lãsat Aceastã moºtenire în care mã vezi astãzi; Cãci sunt silit cu munca sã mã hrãnesc pe lume, Sã mã roºesc eu însumi de sãrãcia mea! Cum m-ascultã bãtrânul, îmi zise sã-i urmez Fãgãduindu-mi milã ºi uºurarea soartei. Mergând acum spre casã fãcui eu întrebare: Ce-i pricina beþiei ce este în oraº? Iar el oftând cu lacrimi rãspunse: Fãtul meu! Nu-þi parã de mirare aºa nerânduialã. Îmbãtrânita lume pãºind cãtre sfârºitu-i Începe sã slãbeascã. Nãravul acel rãu Plecãri fireºte bune din oameni a stârpit, ªi lor le pare dulce, învinºi fiind de patimi, Paharul dintru care s-adapã cu otravã. Dar nu le-ajunge numai a fi în faptã rãi, Ci vor s-ascundã rãul subt a virtuþii vãl, Slujindu-se de dânsa aºa precum pescarii Undesc cu pâinea peºtii pentru ca sã-i omoare. Cu-a lor purtãri cinstite, cu traiul lor cel sfânt, Voind strãmoºii noºtri a ne povãþui Pe calea mântuirii, au pus aºezãmânturi Ca oarecare zile a anului sã fie Spre lauda ºi slava acelui preaînalt; În care lãsând grija ºi trebile lumeºti Ce-aproapelui ºi nouã ne sunt de folosinþã, Sã ne ferim de rele, sã fim într-o unire ªi-n alte ocupaþii sã nu petreacã-un om, Decât sã-nalþe numai cântãri lui Dumnezeu, Fãrã vro osebire de sex, de rang, de stare, * Proverb rusesc.

&

Fabule =i satire

Dar vezi la ce ajunge aceastã sfântã lege! Cu-adevãrat o parte din ea o împlinesc; Cãci din ajunul zilei vreunei sãrbãtori κi pãrãsesc tot lucrul cu toþii mic ºi mare ªi chiar sãracul cãrui copiii mor de foame; Bisericile însã sunt pururea pustii, Se vãd aceia numai ce vor a s-arãta, Sau care-ºi dau parolã sã se-ntâlneascã acolo. Molitfele ce-un popã boscorodeºte iute, Fãrã a ºti ce spune, nici cã le mai aud; Pe urmã ziua toatã petrec în desfãtãri. ªederea-n trândãvie le nãscoceºte-n minte Idei ce n-are omul când este îndeletnic ªi care cu un pinten pre cal îl îmboldesc. Astãzi e zi de-acele, e sfântul Nicolai; De asta-i beat tot târgul din capãt pânã-n capãt. În vreme ce bãtrânul vorbea cu umilinþã, Îl ascultam ºi-n gându-mi pre zei îi mulþumeam Întâi de norocirea ce-avui sã întâlnesc Un om aºa de treabã cum îmi pãrea acesta, Într-un oraº în care foiesc atâte rele; ª-al doile c-aflasem ce nu-mi trecea prin gând. Oricât îmi bãteam capul ºi mintea-mi frãmântam, Nu mai gândeam vrodatã cã vrând sã-ndestuleze Greþoasele lui pofte, acest norod socoate Cã-ºi face datoria cinstind pre Dumnezeu, Când pântecele-ºi umple de multe bãuturi ªi zace-n lenevire. De va veni-n auzul Lui Pan aceastã veste, sunt sigur c-a sã râzã Afarã de mãsurã; cãci eu eram silit Sã-mi suflu ades nasul ºi buzele sã-mi muºc, Vãzând cum cã bãtrânul se cam posomorãºte. Acest om bun la care intrasem eu în slijbã, &!

Alecu Donici

Era crâcimar de breaslã ºi fiu de croitor, Crescut în casa unui judecãtor ºiret. Din pilda pãrinteascã, din creºtere ºi breaslã, Deplin se înzestrase cu darul vicleniei. Însãrcinarea-mi pusã ºi toatã treaba mea Era ca sã car apã ºi sã o torn în vin. Îndatã ce o bute scãdea pe jumãtate Eu trebuia s-o umplu cu apã din fântânã; Cu toate-aceste, însã, bãtrânul nu scãpa, Nici utrene, nici ceasuri, nici liturghia-n veci; Nu se-mbãta ca alþii în zi de sãrbãtoare, Ce-n zilele de lucru la crâcimã vindea apa, Pre care o turnase duminicile-n vin. Însãrcinarea asta plinind de multe ori Spinarea-mi gârbovisem. Dar nu puteam pricepe De ce pricinã oare toþi cumpãrã la apã? – Ce prost eºti tu, îmi zise, mai ºtie cineva Cã pun eu în vin apã când capu-i ameþit? Tot muºteriul crede cã dã pe vin parale; Plecarea animalã îi trage la beþie, Altmintrele aice nici câine n-ai vedea. Când auzii aceasta am ºi pufnit de râs, Iar el cãtându-mi aspru: De ce râzi? mã întreabã. Eu i-am rãspuns atunce: Au nu-þi aduci aminte Cum îmi spuneai cu lacrimi, ºi cum te tânguiai, Cã legea aceea sfântã e aplicatã rãu, Cã relele nãravuri menesc sfârºitul lumii. ªi ocãrând beþia cum arãtai cã este Vãtãmãtoare foarte pentru societãþi, Când însuþi tu în faptã acest rãu îl sporeºti? Pe foc aruncând lemne vãpaia se aþâþã: Cãinþa, lãcrimarea pre om nu pot sã-ndrepte; Energice mijloace nicicum ele nu sunt. &"

Fabule =i satire

La rãu a sta-mpotrivã, a nu-i lãsa prilej Sã poatã a se-ntinde, e chipul cel mai sigur De a-l stârpi cu totul; cãci fãrã de aceasta Zadarnicã e truda. Acela care vrea Sã nu fie beþie, nu vândã bãuturi; Tu însã vânzând vinul îndatoreºti beþivii; Apoi în toatã ziua ademeneºti norodul Ce crede al tãu cuget ºi cumpãrã cu preþ Chiar apa ce-o gãseºte oriunde fãrã bani; ªi tu bãrbat cucernic în zi de sãrbãtoare Te-nchini cu umilinþã plinind a legii formã! La cer sunt priimite acele numai rugi Ce vin din buzi curate; iar încã ºi mai mult Ce cere fapta bunã. Oricât de mult te-nchinã, El viclenia-þi vede ºi îþi va da rãsplatã. – Se vede, a zis bãtrânul, cã duhul îþi e prost ªi nu te-ai ros în lume, de nu ºtii cã grãieºti. Lãsând cã-i scumpã marfa, eu sunt silit a face Însemnãtoare daruri la toþi judecãtorii, Diecii ºi copiºtii, acei care îmi scriu ªi-mi întãresc ucaze. Câte ciubote rup Eu pânã ce le capãt! Cât bea Ivan ºi Senca, Vechilii mei în pricini, ºi slugile lor încã Ce beau ºi zi ºi noapte, fãr-a-mi plãti un ban! Au Dumnezeu voieºte ca eu sã pãgubesc? Zicând aceste-ndatã m-a dat pe poart-afarã, Fãgãduind sã deie o liturghie popii, Cã doar îmi va da cerul un duh mai sãnãtos, ªi-mi va scurta ºi limba mãcar de un palmac. Vecinul ce-avusesem slujea pe-un boier mare; La dâns intrãi îndatã eu în acea zi slugã. Vãtaf era, ºi-n suflet nu mai puþin viclean, Bãtea metanii multe ca vechiul meu stãpân. &#

Alecu Donici

Boierul de neam mare vrând pompa sã pãzeascã ªi legile nobleþii, în veci nu-ºi bãtea capul Sã afle ºi sã ºtie ce fac în casa lui; Vieþuia-n petreceri el zile, luni ºi ani, Iar regularisirea de cheltuieli, venituri, Cu totul o lãsase pe seama vãtãjeascã; Având robi mulþi la numãr, având de-ajuns moºii, Cu droaie creditorii de dânsul se þineau. Întâi am râs de-aceastã prostie boiereascã, Dar dezvelii în slugã mai mare neghiobie. Nu numai cã toþi banii prin mânã-i se treceau ªi chiar odoare scumpe fura adeseori; (Nu-i treaba unui nobil a cerceta izvoade) Nu numai cã nevasta-i, copiii ºi nepoþii Era-mbrãcaþi în stofe; c-avea o casã-n târg, Iar alta pentru varã afarã din oraº, ªi amândouã bune, cãci nu erau fãcute Pe credit ca acele ce-avea boierul; multã Strânsese-n lãzi avere. Provizii cumpãrând La masa stãpâneascã, el le lua sau scump, Sau tot pe datorie; ºi cea mai mare parte Le trimitea acasã, ducându-le de-acolo Iar la acea dugheanã de unde le-a fost luat. El carnea de la cuhnie, ºi pâinea din ambar, Butelcile din pivniþi le grãmãdea la dânsul; Întocmai ca un abur ce de pe mãri se-nalþã ªi-n picãturi de ploaie se varsã pre pãmânt. La asta eu cu alþii eram de ajutor; Tâlhãrãºugul însã în veci nu se ascunde. (Nu-nconjurã pedeapsa pre fãcãtori de rele) Fu prins în furtiºaguri, ºi tot i se luã Încât vãzui copiii pe uliþi calicind; Iar dintre slugi pre mine boierul mã alese, &$

Fabule =i satire

Cãci eu fusei pricina de se vãdi vãtaful. N-avea copii, femeie, Hiron, stãpânul meu, ªi curtea lui cea mare tot strâmtã îi pãrea. Deºi cãmãri trei pline avea de haine scumpe, Pe toatã ziua însã croia la straie nouã; Deºi la a lui masã era obicinuit Treizeci de blide pline cu feluri de mâncãri, Încât de la un popã ºi dascãli ºi tot neamul Putea sã mai rãmâie, lui nu-i pãrea destule. ªtiind câtã putere ºi trecere avea El la împãrãþie, norodul se ticsea Grãmezi în anticameri de cum se fãcea ziuã. ªi greu pânã la dânsul pe rând puteai strãbate. Închinãciuni ºi jalobi ca Joe priimea, ªi spre rãspuns oricãrui pleca abia din cap, Gândind cã prin aceasta puterea îºi aratã, Iar mie mi se pare cã nu ºtia ce-a zice, Cãci îngâmfarea este a neroziei rod. Ce-i drept, Hiron adese spunea la secãturi, ªi nu putea sã lege nici douã vorbe bine; Linguºitorii însã acei deprinºi a smulge Din mânã-i bucãþi grase, favoruri aºteptând, Cum deschidea el gura se arãtau uimiþi, Cuprinºi de admirare, pãtrunºi de-a sale graiuri, De laude pompoase deºertelor lui vorbe, Stând gata ca sã zicã cum el ar fi voit Cã lebãda e neagrã ºi corbul este alb.* Deci judecã tu însuþi, n-aveam cuvânt a râde De gazdã ºi de oaspeþi? Iar mai ales stãpânul Mi-a dat pricinã multã de râs nemãrginit, Atunce când norocul de el se depãrtã. * Proverb rusesc

&%

Alecu Donici

Hiron care-ºi gonise vãtaful cãci îl furã Dorind a trãi-n slavã ºi necunoscând chipul Sã-ºi cumpãneascã starea, cu binele strãin Voia sã-ndeplineascã a sale cheltuieli. Din visteria þãrii cea lui încredinþatã Prãda plin de nãdejde cã nu-l pricepe nime, Cã el cu duh e numai, iar toþi ceilalþi sunt proºti ªi nu-l pot înþelege sau se sfiesc de el. Un cãlãtor ce umblã prin locuri neºtiute, De întâlneºte-n cale-i munþi, râuri, stânci ºi codri, Din drumul sãu s-abate, scãpare cãutând Pân-ce se rãtãceºte, ºi piere în sfârºit. Aºa în cursul vieþii unde întâmpini multe Nenorociri ºi curse, se pierde care iese Din calea ce anume virtutea-i a-nsemnat, Înlãturând oricare primejdii ºi nevoi. Hiron dispreþuindu-l grãbi a sa pedeapsã, Cu-averea împreunã pierdu ºi toatã slava. ªi cum mai înainte dispreþuia pre toþi, Aºa cu înjosire acum îmbrãþiºa Picioarele acelor ce-ntâi nu-i bãga-n seamã, Cerând la dânºii milã cu defãimate chipuri. Cu greu un mic la suflet se poate cumpãni; Când e seninã vremea el este îngâmfat, Iar dacã noureazã pe loc miºel s-aratã. Din toþi ai sãi prieteni iubea el pe Menandru, Nu doar cã decât alþii era mai înþelept ªi sfaturi priincioase sã-i deie ar fi putut. ªtia însã sã poarte galante rãvãºele, ª-a nopþilor petreceri frumos s-închipuiascã. El se trãgea din nobili, dar, chiar neruºinat, Lua de la toþi mitã pentru a mijloci Cãtre Hiron la care ei cãutau favoruri. &&

Fabule =i satire

Aºa se calcã cinstea, atunci când se-ncuibeazã În piepturi lãcomia iubirii de argint! Cu cât era de lacom, era ºi necinstit: Un rãu nãrav nu poate sã n-aibã ºi pereche. În vreme ce norocul slujea lui Hiron încã I s-arãta prieten, folosul sãu vânând, Iar cum se-ntoarse roata, pe loc îl pãrãsi. Uitând prieteºugul ºi facerea de bine Fugea acum de dânsul ca de-un lovit de ciumã. Decât oricare altul mai mult el îl hulea Numindu-l prost ºi mândru, zgârcit cum nu era. Destãinuind în lume a lui secreturi toate Ce i le-ncredinþase ca unui bun prieten, Cu-aceasta îi aduse acel mai mare rãu; Purtare miºeleascã ºi faptã de dispreþ! Nu-mpiedicã nimicã isprava bunei fapte Precum nemulþumirea; cãci necunoscãtorul E rãu ºi pentru sine, e rãu ºi pentru alþii. De-a face bine omul se saturã curând, Mãcar sã ºi aºtepte vro rãsplãtire mare, Dar încã de gãseºte un om precum Menandru, Ce seamãnã cu viþa pre care rãsãdind, O vezi cum cã produce în loc de struguri, spini. Acelui de bani lacom urechea e închisã, El nu aude plânsul sãracului nemernic. Ca slugã la Menandru, sã nu-i spun n-am putut, Cât rãu poate s-aducã acea purtare-a lui. Dispreþuindu-mi vorba: tu nu cunoºti, îmi zise, Cãrarea care duce pre om la norocire. Nu e acuma vreme sã laud pre Hiron, Pot da în supãrare, sau trebui sã mã stric, Sã mã-nvrãjbesc cu-aceia ce astãzi îi þin locul. Seninele lui zile acum se-ntunecarã, &'

Alecu Donici

Nimicã de la dânsul n-aveam de aºteptat; Se leapãd-alãmâia ce zama i s-a stors. El judeca cuminte. Cu-asemene purtare ªi astfel de cuvinte, cu braþele deschise Fu priimit de-acela ce lui Hiron urmã ªi care da crezare acestor defãimãri, Fãrã sã socoteascã cã poate cãdea singur, ªi iarãºi de Menandru va fi hulit atunce; Dar omul plecat este a se ademeni! Acest din nou prieten cu numele Xenon Ajunse în mãrire, putere ºi rang mare În vârsta aceea junã ce trebuie strunitã. Deci când zeiþa oarbã din frâu îl slobozi, Poþi judeca tu însuþi, cum ne-nfrânat sãrea Prin râpi ºi prin ponoare, lãsând cãrarea dreaptã. Privind a sale fapte, ades mã lovea râsul, Mãcar cã el pre mine m-avea ca un bufon. Necumpãtat la pofte, de sine încântat, Nerod fãrã ºtiinþã ºi rob deºertei slave, Crescut din crudã vârstã cu-ogarii împreunã, Neavând nici o idee, el toate critica, Cu proastã îngâmfare ºi cu obraz sumeþ. (ªtiinþa ºi puterea pot fi ºi despãrþite.) A sale sfaturi numai el preferând din toate, Cinstite cãrunteþe sã tacã le fãcea, Deºi ispita cere cu truda, ºi ani mulþi. PERIERG

Destul mi-ai spus de dânsul. Vãz cã era acela Un nãtãrãu de frunte; cãci cine se socoate Mai mult decât oricare, în capul sãu e sec. Dar unde ai slujit încã, ºi ce ai mai vãzut? '

Fabule =i satire

SATIR

De la Xenon ieºisem, când iatã mã-ntâlneºte Un târgoveþ cu stare, Milon, ce mã vãzuse, În vreme când eu vinul cu apã mestecam. Mi se urâse-acuma sã fiu tot la boieri; La ei norocul este întemeiat pe paie, ªi trebui sã fii matur, sã vezi ce asuprire, Întâmpinã pe omul oricât de virtuos; Fãr-de minciuni ºi zgomot nu poþi sã fii un ceas. De-aceea-mi pãrea bine ca la Milon sã intru, Cãci toþi spuneau cã este om sfânt ºi om de pace; Cãzui însã în cursã. Cinci sãptãmâni am fost În casã singur slugã, º-o fatã mai era Ce le fãcea bucate. Mã odihneam pe paie Flãmând ca vai de mine; din ziuã pân-în noapte Eu oboseam cu totul slujind la cinci stãpâni, Dar toatã osteneala aº fi nesocotit, De-aº fi putut sã sufãr nãravul lor cel iute. Copiii toþi de-a rândul, femeia ºi bãrbatul, Un ceas fãrã gâlceavã petrece nu puteau; De s-ar fi sfãdit încã oricât ei între ei ªi mie îmi dau pace sã-mi cat de lucrul meu, Tot poate-aº fi mai dus-o; dar toatã gâlcevirea, Ca norii de furtunã cãdea-n sfârºit pe mine; Erau smeriþi în lume, ºi-n casã foarte rãi, O vorbã, o bagatelã le da prilej de sfadã, Încât de-a lor strigare se zguduiau pereþii. Pãrea cã eu se cade sã fiu rãspunzãtor, ªi pentru a lor fapte pedepsele sã trag. Intrând odatã-n casã, familia vãd strânsã, ªi lumânãri aprinse, un popã în vestminte; Atunci am zis în sine: cu bunã samã azi Au gând sã se închine; de sfadã fricã nu-i; '

Alecu Donici

Când iatã vrând sã treacã un copilaº prin casã A dat jos de pe masã basmaua mumei sale. Pe loc stârni furtuna; ºi tatãl mai întâi Iar mama dupã dânsul de tot s-a tulburat. Uitând metanii, cruce, ºi orice rugãciune κi ocãrau copilul cu feluri de cuvinte. De-o parte strigând fraþii, de alta cel greºit, Cu vorbe ºi cu vuiet gâlceava înteþesc. Se face zgomot mare cât nu se mai aude Nici popa ce citeºte, nici dascãlul ce cântã. Vãzând cã nu-i de glumã ºi vrând a-i liniºti Intrã la mijloc popa; eu iarãºi dupã el Îi rog sã conteneascã, cãci nu-i vro vinã mare, ªi mai ales aice la sfânta rugãciune, O dragoste se cere, iar nu bãtãi ºi sfezi. Vãd însã cã deodatã ºi cãrþi ºi lumânãri Cad toate peste popã, ºi barba i s-aprinde, Din plete iese parã. Stingându-le el strigã, ªi dã pe uºã busna cu pãtrahilu-n gât; Iar mie pentru sfaturi, stãpânu-mi rãsplãti Lovindu-mã din fugã cu analogu-n spate Cât pânã jos pe scarã m-am dus de-a tãvãlugul, ªi nu mã pricep încã cum m-am sculat întreg. Strângând din colb peruca ºi coarnele-nvelind, Plecai în fuga mare pe uliþã la vale. Sosind la casa popii, întrãi la dânsul slugã... Dar ce sã-þi lungesc vorba? E vorba de prisos, Sã-þi spun cu de-amãruntul la câþi stãpâni am fost. Destul cã-n orice parte îmi aruncam privirea, Gãseam necontenite sujete de a râde. Acesta nebuneºte averea risipind Ce tatãl sãu cu trudã strânsese pentru el, Când vine-n sãrãcie se vaietã ºi plânge; '

Fabule =i satire

Iar altul ce adunã grãmezi de aur multe Pe ele rabdã foame, ºi moare în sfârºit, La toatã bucãþica ce-nghite puind preþ. Înamorat de slavã ca de o amorezã Dispreþuieºte unul ºi frica ºi odihna, În lupte sângeroase aleargã, ºi-ndãrãt, Se-ntoarce fãr-o mânã sau fãrã un picior. Sluþit ºi ºchiop se miºcã abia pe-a morþii cale Cu inimã voioasã cã este în gazete, ªi are nemurire pe douã sute ani. De laudã-i acela ce datoria lui Cu râvnã-ºi împlineºte ºi pentru a sa þarã Viaþa nu îºi cruþã; numele lui e vrednic În veacuri viitoare sã fie neuitat. Dar eu vorbesc de unul ce merge la rãzboi Împins de nebunie ºi de o slavã goalã, Precum un cal când scapã pe câmp fãrã cãpãstru. Bãtrînul care este pleºuv ºi fãrã dinþi, O fatã-n floarea vârstei plinã de foc luând, Pre care mai nainte vecinul o ochise, Dã pricinã urâtã de-a fi de râs în lume, Cãci au sã-i zicã tatã niºte copii strãini. Un altul se fereºte de-a însoþirii jug, Dar încurcat în laþul amorului suspinã ªi nopþi întregi nu doarme, nici altã mai gândeºte; Când întristat, când vesel, dup-a iubitei chip, Odihna lui atârnã de-un zâmbet, de-un cuvânt; Cãruntul pãr vopsindu-ºi, se unge cu pomadã ªi se împodobeºte cu feluri de cordele, Compune versuri, cântã ºi danþã grebãnos, Fãcând prezente scumpe ºi cheltuind bani mulþi. Irisa ca pre dânsul iubeºte pre o sutã, Pre care-i mãguleºte cu zâmbete viclene '!

Alecu Donici

ªi tuturor aruncã câte un semn din ochi. Toþi fug de amãgirea-i, iar el rãmâne prins, Ca ºoarecul de mâþã, în ghiarele cochetei; ªi însã se fãleºte, ºi-i mulþumit de sine. Macrin la faþã galben, umflat, idropicos, Petrece dimineaþa cu doctorii închis; Se-ndoapã toatã ziua cu ierburi de tot soiul, De aer, de mâncare, de orice se pãzeºte; ª-apoi în toatã seara Macrin se culcã beat. Un tânãr ia o babã de patruzeci de ani Cu zestre însemnat㠖 când singur are stare. – Ea-n casã porunceºte cu asprã tiranie, ªi-l face înainte-i sã tacã tremurând. Un fiiu la pãrinþi singur ce-aºteapt-a moºteni O mare avuþie, odihna sa îºi lasã, Aleargã, linguºeºte cerºitorind un titlu Dorind ca sã-l cinsteascã norodul acel prost, Dar numai cu nãdejdea rãmâne-adeseori! Un altul ce iubeºte a strãluci în haine, Cu aur se încarcã, crezând cã nãtãrãul În straie aurite nu este nãtãrãu. Cu patru cai se plimbã un târgoveþ bogat, ªi poartã dupã dânsul un numãr de slugi multe, Toþi în livrea cusutã cu armãturi luate De pre însemnul care pe uºa lui vestea Ce fel de meserie avea el mai demult, ªi unde mult mai bine s-ar cuveni sã steie. Pereþii casei sale acopere cu aur; Bani varsã ca sã-ºi facã o spiþã de neam vechi. ªi povesteºte fapte de mincinoºi strãbuni. Ca broasca se tot umflã, se umflã pânã crapã. Macari pân’ asearã era în ochii lumii Bun numai de-adus apã ºi lemne de tãiet; '"

Fabule =i satire

A lui nãtãrãie s-a fost fãcut proverb; Purtarea lui cu negru se însemna de oameni. Dar iatã lui Macari norocul se zâmbeºte, ªi astãzi e puternic, stã-n rând cu cei cinstiþi, Cu cei mai slãviþi oameni, cu cei mai învãþaþi. Toþi laud-a lui minte ºi zic cã-mpãrãþiei Macari a s-aducã folosuri însemnate, ªi c-o cãutãturã sã-ndrepte orice rãu. Acel ce-n starea proastã era batjocorit, De sus e trimis astãzi spre fericirea þârii. Cu toate-aceste însã, zavistia munceºte Pre cei ce râvnind locu-i, voiesc a-l rãsturna Din postul acel gingaº ce nu e pentru el. Urechea domnitoare mireasã e doritã; Favorul ei toþi mirii ca pre a Penelopei Cu suflet, cu viaþã sunt gat-a-l cumpãra. Pe luciui politic Macari lunecã ªi iar în întuneric cãzând ca mai nainte, Se duce sã-ºi petreacã viaþa cu samurii În stare defãimatã ºi trai nenorocit, Deºi aceastã soartã aºteaptã ºi pre alþii, Toþi însã cãtre dânsa se-mping ºi se îndeasã. Vãzui un bãtrân care o sutã de ani trãise, Pe patul sãu cum zace de bãtrâneþe ros, Încât pe barbã scuipã ºi seamãnã schelet, ªi însã el desinã c-o mânã tremurândã. Dar ce desinã oare? Mormântul ce-l aºteaptã? – Ba nu. – Palat de varã sã-i fie de plimbat. De coasa morþii altul vãzându-se-ngrozit, ª-abia zãrind hârtia cu slaba lui vedere, În loc sã se-ngrijeascã a-ºi cãuta de suflet, Închipuieºte pompa înmormântãrii lui, Câþi preoþi, clerici, dascãli ºi câþi arhierei, '#

Alecu Donici

Cât numãr de rudenii sã meargã dupã raclã Bocindu-l în glas mare, câte fãclii de cearã, ªi cât de mari sã fie, ºi ce fel de sicriu? Ce candelã sã-i puie, de aur sau de-argint? Ce epitaf sã-nscrie ca lumii sã arãte Cã praful din cea groapã a fost un boier mare? Din faºã pân’ la groapã de patimi stãpâniþi, Mândriei, lãcomiei, zavistiei supuºi, Vã mânã egoismul pe calea piericiunii. ªi liberali în cuget, voi robi sunteþi în faptã. Precum uºoara panã purtatã de zefir, Aºa de nestatornic e ºi al vostru gând. Când cereþi bogãþia, când banii vã încurcã, Urâþi singurãtatea, º-apoi vi-e greu de oameni; Ce vreþi adese înºiºi a spune n-aþi putea. Azi lãudaþi un lucru, mâini altul, ºi aºa A voastrã socotinþã din loc în loc se mutã; Cãci ce e de mirare, aveþi dorinþi contrarii. Furnica-n timpul verii asudã ostenind ªi câte un grãunte adunã-n moºinoi; Iar când e tristã lumea de-a iernii vifor rece De-acasã nu se miºcã, se bucurã în ticnã De rodurile care în varã-a adunat. Voi însã cu a minþii luminã înzestraþi Nemernicind ca orbii, vã osteniþi zadarnic Nu-n lucruri de nevoie, la care sunteþi leneºi. Viaþa vã e scurtã, proiecturile lungi, Vrãjmaºi sunteþi odihnei ºi-n veci nemulþãmiþi. Un neguþitor ce are ambare ºi lãzi pline De toatã bogãþia, ºi poate sã trãiascã Întru îmbelºugare, în pace mulþumit, Deodatã îi abate a fi judecãtor. Pe loc îi piere somnul, ºi-n cugetul sãu zice: '$

Fabule =i satire

„Cât e de bine-n lume sã porunceºti la alþii! Toþi cinste îþi aratã, prezenturi îþi aduc, Soldat nu þii în casã, ºi mult-puþin ce-aduni E numai pentru tine“. Judecãtor se face, Dar punga-i se deºartã; atunce se cãieºte ªi ar dori sã vie la starea cea dintâi. Aude-mpricinaþii la uºa lui oftând, ªi trebui sã se scoale, sã lase somnul dulce. „O Doamne! jalnic strigã: De ce-mi pãrãsii breasla? La dracu sã se ducã oricare cinste, rang, Ce-mi fac acum viaþa mai rea decât în iad!“ Þãranul mâind plugul sau numãrând adetul Cu ochii plini de lacrimi, se tânguieºte-n sine: „De ce pre mine soarta nu m-a fãcut soldat! Aº fi îmbrãcat bine, nu aº purta sucman, ªi grija mi-ar fi numai de caporal ºi puºcã, Iar nu tot în picioare pe lângã car sã umblu. Purceii scroafei mele ar fi atunci ai mei, ªi vaca mi-ar da lapte, gãina oul sãu, Nu pentru a cneghinei ºi a vãtãjiþei masã. Acum du tot la curte, ºi tu tãrâþe roade!“ Conscripþia soseºte, îl iau, îl fac oºtean, ªi iatã-n gând îi vine bordeiul afumat; κi blestemã viaþa în straiul sãu cel verde, Dupã sucman ofteazã ºi toatã ziua plânge. „O! cât trãiam de bine când mã aflam în sat! Adevãrat atunce rãu îmbrãcat eram, Dar vara la rãcoare ºi iarna lângã vatrã Dormeam, º-un pas din casã eu nu fãceam pe ploaie. Iar dacã-mi plãteam birul º-adetul la stãpân, Nu mai aveam pricinã de a mã tângui. C-o oalã de borº numai mã mulþumeam; ºi-n casã Eram stãpân eu singur. Aveam pe un an pâine '%

Alecu Donici

ªi paie pentru vite. Cel mai departe drum Fãceam la iarmaroace când sare-mi cumpãram Sau când mergeam la praznic în sat de bunã voie. Viaþã îndrãcitã! acum colindã lumea, Cãmaºã poartã albã când n-ai cu ce-o spãla, Cu puºca te-nvârteºte în niºte strâmþi nadragi, ªi când în ochi vezi moartea, curajul sã nu-þi piarã. Nu-þi împlini-n veci somnul, rãmâi flãmând adese, ªi-þi cautã de toate, pe-o sutã ascultând!“ Monahul ce deunãzi atât de mult dorea Sã poarte potcap, rasã, acum alta cântã; S-ar încuscri cu dracul numai mirean sã fie. (Nu-i chip de a fi înger în trup neputincios). De mult vorbesc, ºi însã abia þi-am înºirat O parte foarte micã din patimile voastre, Voinþa împlinindu-þi; cãci pentru a descrie Cât e de nerod omul ºi cât de deºãnþat Privit fãrã de mascã, un an n-ar fi de-ajuns. Mã crede cã-ndestule am adunat sujete Cu ce sã fac sã râdã pre Pan º-a lui urdie. Dar soarele pe-ncetul s-ascunde dupã deal, M-am dezbrãcat; de acuma îþi las un rãmas bun. Pãstreaz-a mele vorbe de crezi cã-þi vor aduce Vreun folos; iar altor zadarnic nu le spune. Noi sã-ndreptãm pre oameni în stare nu suntem; Mormântul poate numai sã-ndrepte pre gheboºi.

'&

Fabule =i satire

Satira VI

A

cela este numai ferice în viaþã, Ce ºtie a petrece în liniºte ºi pace, ªi cu puþin ce are se aflã mulþumit. De cugete deºerte ce tulburã pre mulþi Ferit în toatã vremea, pãºeºte cu pas sigur Pe calea faptei bune pân-la sfârºitul vieþii. Sã ºed într-o cãsuþã la moºioara mea, Din care sã-mi pot scoate tot ce îmi trebuieºte, Sã aib-o masã bunã, prielnice zãbãvi; Ca un cinstit prieten cu mine potrivit Sã depãrtez urâtul în prisoselnici ceasuri; Sã-mi pot petrece vremea, departe de-orice zgomot, Cu grecii ºi latinii din timpurile vechi; Sã cercetez efectul lucrãrilor; sã-nvãþ A ºti ºi a cunoaºte din pildele strãine, Ce au urât în ele ºi ce au de plãcut, În traiul meu pe lume eu nu doresc mai mult. Averi, înalte ranguri ce strãlucesc în ochii Prostimei ne-ncercate, aduc supãrãri multe ªi celor ce le catã, ºi celor ce le au. Cine n-a râde oare de-un om ce asudând Se caþãrã pe-un munte stâncos, înalt ºi aprig A cãrui culme este atât de ascuþitã, Încât oricât voieºte a se þinea pe ea, Nu poate sta-n odihnã, ºi vântul cel mai mic Îndatã-l îmbrânceºte în groaznice prãpãstii? Asemene acestui ambiþiosul este. Prea rareori norocul ridicã pre un om Pe aripile sale suindu-l la grad nalt; ªi dacã favoreazã mai mult pre oarecare, ''

Alecu Donici

Nu stã-ndelung statornic; curând îl ºi azvârle Departe cu piciorul ºi-l sfarâmã de tot, Cãci fãrã ajutoru-i silinþa-i un necaz, O trudnicã rãbdare pentru un rod vremelnic. Din zori de zi te scoalã, îmbracã-te, porneºte La casã de la casã, spre a te curteni; Aºteaptã-n anticameri cu slugile vorbind, ªi stã tot în picioare. Sã nu tuºeºti; nici nasul Sã nu cutezi sã-þi sufli. Asemene viaþã Urmeazã dupã masã pân-ce va însera. Apoi în grijã noaptea petrece gândind unde Se cade s-alergi iarãºi cum s-a ivi de ziuã, ªi înaintea cãrui spinarea sã-þi îndoi; Ce dar sã dai la slugã, ce oare la stãpân? Sã spui minciuni adese, sã crezi orice himerã, Precum acea cã marea poþi mãsura c-o scoicã1 Trufia unui mare sã suferi ºi sã rabzi, S-adevereºti cã neamu-i e vechi ºi cunoscut, Începe c-un an numai încoace de Vladimir2 Deºi-þi aduci aminte cã tatãl sãu în viaþã Purta o hainã surã3; iar pre nevasta lui Oricât de slutã este Venerã s-o numeºti; Copiii lui obraznici sã zici c-au isteþie; Sã nu caºti când înºirã cuvinte nesãrate, ªi sã numeºti adese de binefãcãtor Pre cela de la care vrun bine n-ai vãzut. Cu cuºma-n mânã iarna sã umbli dupã dânsul Sã faci cã nu bagi seamã a slugilor ocarã. Proverb rusesc. Vladimir începu a domni pe la anul 952 d.H. 3 Adicã era un prost locuitor. 1

2

!

Fabule =i satire

Pe lâng-aceste-þi trebui sã poþi a depãrta Zavistia ºi ura ce împotrivã-þi stau. Aceste trude-n urmã te lasã cu nãdejdea, Sau poate-þi vor aduce o slujbã ne-nsemnatã. Atunce datoria te duce sau pe câmp Sã fii rãnit în lupte, sã stai cu pieptu-n foc; Sau cu o panã-n mânã sã suferi a ºicanei Necaze zgomotoase; dorind cu îngrijire Sã nu cumva scapi ceasul de slujbã hotãrât, De-a purure cu fricã sentinþele sã-nchei, Sã nu jigneºti prin ele vreo persoanã mare. Ori stând pe lângã curte din ziuã pân-în searã, Sã þii balanþierul cu ochii neadormiþi. De fricã sã nu scapeþi de pe frânghie jos. Ambiþia-n ureche atunce îþi ºopteºte Cã cine catã slavã nu trebui sã s-opreascã. Cine a cãlcat odatã pe treapta cea de-ntâi, Aºa îndoind trudã, treizeci de ani umblând ªi petrecând o viaþã sãracã, ticãloasã, Alþii treizeci ani îþi trebui sã-þi poþi ajunge scopul; Când eºti acum cu totul de vârstã gârbovit. În cea mai naltã treaptã sã zicem c-ai ajuns ªi numai þarul este mai mare decât tine; Ca viermii la picioare-þi norodul se târãºte; Cu o cãutãturã împrãºtii întristãri, Cu alta fericire ºi bucurii reverºi, ªi toþi ca pre un idol te roagã, te tãmâie, Se tem precum se teme un corb de-o matahalã. Un gust º-o iscusinþã palatul îþi zidi, În care se adunã acele raritãþi Ce pot produce China, Italia ºi Franþa, ªi care-aduc mirare la oricine le vede; !

Alecu Donici

Tot trupu-þi e în aur ºi pietre-nfãºurat. Ce India le scoate ºi vin de la Peru, Încât nu poate ochiul delung sã te priveascã. Pe aur dormi, în aur cu toþii îmbrãcaþi. Chiar însuºi blondul Febus când te-ar putea vede Þi-ar pizmui suita, caleasca strãlucitã. Dar eºti liniºtit oare? Nicicum. O casã mare Îþi ia odihna toatã; nu gustã dulce somn Acela ce se culcã în aurit crivat. În inimã bogatul în veci repaos n-are; Nici marea rãscolitã din ale sale-adâncuri De cel mai straºnic vifor nu se izbeºte-atât. Zavistia asuprã-þi cârteºte ne-ncetat, Mãcar cã nu cuteazã a s-arãta în faþã; Deºi ai vrednicie ºi merite înalte, Ea tot te îmbrânceºte, te-oboarã în sfârºit, Fãrã sã poþi ºti însuþi de ce eºti vinovat. Ambiþia în tine crescând tot cu puterea, Nu ºtii ce mãrginire sã pui dorinþei tale; O dulce melodie nu bucurã pre surd; Pe-un bolnav de podagrã bãi nu îl folosesc; Cinstirea ºi averea nu liniºtesc pe-acela Ce se munceºte vecinic de fricã ºi nãdejde. Când douã sau trei veacuri viaþa noastrã-ar fi, Nu ne-ar pãrea atâta oamenii de nerozi Vãzându-i cum urmeazã nebunele lor pofte. O micã parte-a vremii vrând sã-ntrebuinþeze În lucru ºi în muncã, ar fi prea folosiþi; ªi zile îndestule atunci le-ar rãmânea, În care sã-ºi îndrepte purtarea cea trecutã. Dar cum se naºte omul, abia gãseºte vreme A se uita-mprejur ºi intrã în mormânt! !

Fabule =i satire

ªi din acest trai încã scurteazã de ajuns Copilãria, boale ºi triste bãtrâneþe, Iar timpul care zboarã în veci nu se întoarce! Deci pentr-o micã platã de ce atât necaz? De ce-aºa scumpe zile sã pierdem în zadar? Sã nu cercãm mai bine ca sã stârpim sãmânþa Nãravurilor rele din inimile noastre? S-umblãm dupã zadarnici mãriri ºi bogãþii, Ca câinele povestei ce carnea lepãdã Voind sã se arunce dup-o deºartã umbrã? A noastrã cea mai mare podoabã e virtutea. Apoi o liniºtire a duhului doresc, Dar însã libertatea o preþuiesc mai mult. Acela ce petrece în slavã ºi avere De aste trei mari bunuri lipsit purure este, Deºi cã le va pierde el grijã n-ar avea. Noi încã din pruncie suntem obicinuiþi, A crede sãrãcia ca rãul cel mai mare; Aceasta ne îndeamnã a cãuta avere, Lãsând mãsura dreaptã ce trebui sã pãzim. Dar orice trebuinþã îºi are-al sãu hotar: Greºeºte cine-l trece ºi cine nu-l ajunge. ªi dascãlul lui Neron ce-avere grãmãdise Trãind în sãrãcie, fu numai un nebun; ªi cel ce într-o bute vieþuia flãmând Voind a-ºi da un nume de filozof cu falã, La ºasezeci ani tocmai era un prunc la minte ªi trebuia sã-l batã un pedagog cu vergi, De mârºave deprinderi sã-l poatã dezbãra. Silven când vindea untul într-un paner pe piaþã Era mult mai ferice ºi se hrãnea mai bine; De frica sãrãciei nu se-ngrijea atât, !!

Alecu Donici

Pre cât se îngrijeºte acuma când adunã Averi ºi stare mare, umblând din þarã-n þarã Prin foc, prin ger, prin apã, cu-atâte ostenele, ªi-n vecinic neastâmpãr tot traiul petrecând, Sã strâng-atâta aur, comori ºi avuþii De nu-ncap în palatul ºi sipetele sale. Se poate trãi bine ºi fãrã bogãþie, ªi poþi cãpãta slavã într-un ungher smerit Îmbãtrânind în pace, deºi pe urma ta Nu târâi gloatã multã; deºi nu-ºi ia cãciula Norodul înainte-þi, ºi nu umbli-n cãleascã Sau haine aurite, º-o slugã numai ai. Fireasca-nþelepciune ne-nvaþã a trãi Întru îndestulare ºi fãrã averi multe, Când însã lãcomia nu ne munceºte gândul. Greu nu e sã-þi poþi face un mãsurat venit Cu starea ta, dar trebui atunci sã te opreºti, Sã lepezi lãcomia, zavistia de-o parte. Sã nu te miri de ranguri, de titluri strãlucite ªi de averi înalte; trãieºte liniºtit, De pravãþ având cinstea, sileºte ne-ncetat Sã îndreptezi nãravul din alþii ºi din tine. Atunce a ta slavã va fi în veci neºtearsã În oamenii de bine. Iar dacã vei muri Neavând un nume mare, ºi lumea te-a uita Cãci n-ai putut învinge zavistia greþoasã, Rãsplata muncii tale nu este prãpãditã Urmând virtuþii calea, lãsând un nume bun, E cea-ntâi rãsplãtire ce poate-un om dori.

Fabule =i satire

Satira VII Cãtre cneazul Nikita Iurievici Trubeþkoi

C

ând vãd pre unul care ceaslovul nu mai lasã, Biserica pãzeºte, se-nchinã, þine postul, Nu doarme cu nevasta, ºi duce lumânãri, Dar ia chiar ºi cãmaºa de pe un biet sãrac, De-i zic: ascultã frate, te rãtãceºti cu mintea, Mergând pe astã cale în rai nu poþi sã intri; Iar dacã ai dorinþã ca sã te mântuieºti, Dã înapoi aceea ce ai luat nedrept. Atunce l-a mea râvnã el mânios rãspunde: Nu-i treaba ta, bãiete, sã dai bãtrâne sfaturi! ªi bine zice omul; eu încã n-am ajuns A iernii înturnare sã vãd de treizeci ori, ªi nici un pãr din capu-mi nu ºi-a schimbat colorul, Cum dar în aºa vârstã sã-ndrept eu barbe albe ªi cãzãturi cinstite ce poartã ochelari? Pre cei ce n-au în gurã mai mult decât trei dinþi, Þiu minte ciuma Moscvei, ºi spun ca de deunãzi, Campania ºi lupta la Cighirin* urmatã? Aº rãguºi zadarnic vrând sã le dovedesc Cã mintea-n om nu creºte cu lunile ºi ani, Cu toate cã cercarea pre minte sprijineºte, ªi ce câºtigã numai cu anii; însã vremea Nu dã esperienþã la cei ce nu pricep A lucrurilor reguli; iar omul silitor La ea s-ajungã poate ºi-n vârsta tinereþii; A mele vorbe însã vor fi dispreþuite,

* Cighirin – capitala cazacilor zaporojeni asediatã de turci ºi scãpatã de oºtile ruseºti la anul 1676.

!#

Alecu Donici

ªi mulþi nãtângi în lume vor crede ne-ncetat, Cã un bãtrân cu mintea întrece pe trei juni. Asemene opinii fãrã de judecatã, ªi altele mai rele, s-au întâlnit în oameni; Unii se þin de-acele ce bune le socot, Le cred cã-s legiuite, ºi nu ºtiu cã greºesc; Iar alþii cunosc rãul, dar nu au îndrãznealã Sã se împotriveascã plecãrii cei nãtânge Ce-i trage cãtre fapte lipsite de bun simþ. De-ai întreba pricina acestei rãtãciri, Obºtescul glas rãspunde: Cã nouã din nãscare Ne-a dat natura suflet plecat spre amãgire ªi stãpânit de patimi, iar astei legi fireºti Noi nu suntem în stare a ne împotrivi. Acest adevãr însã de e ispitit bine, Nu ºtiu. Nikito dragã, dar ºtiu cu-ncredinþare, Cã dacã eu din lene ogoru-mi voi lãsa Fãr-a-l lucra cum trebui, va rãsãri dudãu; Iar îngrãºându-l bine º-arându-l cumsecade, Voi aduna o roadã ce-mi va rãsplãti munca. Oricum ar fi plecarea ce firea ne-a lãsat, Dar este, este-o vreme în care sã putem A-i potoli iuþeala, de nu de tot s-o stingem, ªi sã-ntãrim în bine pre cei cu plecãri bune; Aceastã vreme este când omul e copil. Atunci e ochiul ager, auzul simþitor, Cãci nou fiind pe lume, pãtrunde cu-nfocare, ª-obiectele ce vede se înrãdãcineazã În inima-i setoasã de orice lucru nou. Deprinderea adesea se face fire-n om; Ea chiar ºi pe frânghie a dãnþui ne-nvaþã, ªi multe din acele pre care noi le credem Cã vin de la naturã, mai bine cercetând, !$

Fabule =i satire

Descoperim cã-s numai a creºterii efect. Aceasta a pãtruns-o neobositul PETRU, Monarhul ºi pãrinte, cu-a lui înþelepciune. Cu multe ostenele, el ºcoale-a aºezat, A cãror îngrijire ºi scop folositor Era ca sã aducã pe juni la fapta bunã. Odihna, pân-ºi tronul a hotãrât sã-ºi lase ªi sã cãlãtoreascã în depãrtate þãri Ca patria prin pildã-i sã poatã învãþa De la strãini acele nãravuri, meºteºuguri La om trebuitoare, ºi neºtiute-n Moscva. Cu slavã a lui trudã pre noi ne-a-ncoronat; Bãrbaþi au ieºit vrednici în pace ºi rãzboi, Pre care-n pomenire îi vor pãstra urmaºii, Dar lucrurile bune rãmân dispreþuite, Simþirea lãcomiei când nu ne mãgulesc. Sã adunãm avere, palate sã zidim, Sã facem grãdini, fabrici, sã-mbunãtãþim codri, Ca sã lãsãm copiii moºteni de averi multe, Cu astã îngrijire noi numai ne muncim; Cum însã se petrece copilãria lor, La doi sau trei în minte abia le trece poate; ªi care pe nimicuri mari sume cheltuieºte, Îi pare rãu sã deie un ban pentru-ai sãi fii, Ca-nvãþãturã bunã sã poatã dobândi. Iar când copilu-n urmã se dã în desfrânare, Atunci mâhnitul tatã de el se ruºineazã, ªi în zadar aratã cã nu e vinovat. Ai adunat avere ºi nu te-ai îngrijit, În inimã sã-i sameni nãravurile bune; Bogat îþi va fi fiul, dar va trãi în lume Urât ºi fãrã slavã, de toþi dispreþuit, ªi cine ºtie dacã, prin relele purtãri, !%

Alecu Donici

Nu-i va sfârºi viaþa într-o spânzurãtoare. Isprava bunei creºteri în asta se cuprinde, Ca patima din inimi de timpuriu stârpind, În calea faptei bune pre tânãr sã îndrepþi; Cãci numai prin aceasta el poate sã ajungã A fi de folos þãrii ºi lãudat de oameni. Iar pentru a produce un rod aºa dorit, ªtiinþele ºi arte sunt numai ajutor; În judecãþi sã aibã pãtrundere-nþeleaptã, ªi ale-mpãrãþiei venituri, cheltuiele, C-o singurã ochire sã poatã lãmuri. Pe valurile mãrii s-aleagã sigur drum. Pe cer sã înþeleagã a stelelor rotire ª-atracþia ce trebui sã aibã între ele. Efectul sã cunoascã a oricãrei fãpturi. Aceste-i vor da nume de învãþat bãrbat, ªi la-nsemnate ranguri pot încã sã-l înalþe; Mulþimea îl va crede un vrednic cap de oaste, Vãzând lãþitã þara ºi duºmanii învinºi. De nu va putea, însã, pe sine-a fi stãpân, De nu va ºti a trage cu chip plãcut pre oameni, ªi nu se-nduioºeazã vãzând plângând sãracul, De-o dreaptã judecatã nu e povãþuit; În scurt, dacã nãravul îi este vicios, Se vor mira de dânsul fãrã sã îl iubeascã, ªi lauda silitã le va ieºi din gurã, Cãci numai interesul la asta-i va-ndemna, Stând gata în tot ceasul din spate a-l zvârli. A sa uºoarã slavã s-a veºtezi în grabã: Un om neplãcut lumii curând se dã uitãrii. Când soarta-i se preface ºi zile negre vin, Uitat e de oricine ca ºi când n-ar fi fost. Virtutea poate numai a liniºti pre cuget, !&

Fabule =i satire

ªi stavilã a pune l-a poftelor capricii; Ea numai ne deprinde în pace a privi, Tot felul de prefaceri a orbului noroc, ªi fãrã nici o fricã a aºtepta sfârºitul. Sã ne silim, deci, trebui de a sãdi virtutea În tinerele inimi pân-s-a-nrãdãcina. Sã le deprindem mintea cu-acele-nvãþãturi, Ce lor sunt potrivite ºi pot sã-i foloseascã; Atunci prin fiii noºtri de orice treaptã vrednici, La patrie aducem un dar de mare preþ. De-ar fi în a mea voie ca singur sã aleg Din douã minþi pre una, atunci cu bunã seamã Aº prefera îndatã pre care-ar fi mai simplã, Decât pre cea isteaþã ºi agerã, dar rea, Oricare faptã bunã aº crede bucuros, La cel ce nu se-ngraºã din binele altora. Deºi pe rãbuº numai el ºtie sã însemne Tot însã nu se-ncrede unui risipitor Ce numãrul cunoaºte ca-n turnul Suharev Dar fãrã socotealã îºi cheltuieºte starea. Copiii se dezgustã de asprele poveþe; Nu trebuie-ntre oameni ades a-i dojeni, Cãci stingi pe nesimþite ambiþia din ei. Le lasã de joc vreme; folos n-aduce graba, ªi când cu ei eºti singur atunci îi sfãtuieºte. Pre un copil blândeþea îndreaptã într-un ceas; Mai mult decât asprimea ºi frica într-un an; Purtarea asprã seacã curajul de la tineri. Ferice de acela ce ºtie sã deºtepte A laudei dorinþã în gingaºul copil! Mai greu strãbate-n inimi urechea decât ochiul, De-aceea prin exemple povaþa e mai bunã; Ea face ºi pre vite s-urmeze pre pãrinþi. !'

Alecu Donici

Deprinde vulturelul sã zboare în vãzduh, Pre cãpoieº s-alerge þâhnind dupã gãinã, Pre þãpuºori sã-ºi cerce puterea lor în coarne, Rãþuºca sã înoate abia ieºind din ou. Aceste nu se-nvaþã de cuget sau de sfat; Nimicã nu ºtiu altã decât sã imiteze. Doi fraþi sunt într-o casã crescuþi toþi împreunã, ªi tot de-acelaºi dascãl certaþi ºi învãþaþi, Din ei alege unul al faptei bune drum, Din care nu-l abate nici frica nici nãdejdea; A sa îndatorire cu râvnã împlineºte; Plãcut ºi cu blândeþe, la vorbã mãsurat, Compãtimeºte însuºi când vede pre sãrac, ªi mila împãrþeºte cu inima curatã. Iar altul crud ºi trufaº pre tatãl sãu ar vinde Ca sã-ºi îndestuleze iubirea de argint; El pradã visteria ºi moare într-un ºtreang, Aºa precum se cade la fãcãtori de rele. Pre unul pilda bunã îl întãri-n virtute, Pre altul la pieire tot pilda l-a adus. De-aº vrea sã sting din vreme scumpetea-n fiul meu I-aº dezveli nãravul în toat-a lui sluþie, ªi pre Ignat de pildã l-aº scoate înainte: Priveºte-l, eu i-aº zice, cât este de sãrac, Având grãmezi de aur, e veºted ºi mâhnit; Un ceas odihnã n-are; apoi aºa viaþã Cu multã avuþie, o socoteºti ferice? De mi s-ar pãrea iarãºi cã e risipitor, I-aº face cunoºtinþã viaþa lui Clearh, Pre care creditorii îl þin la închisoare. Când ar vãdi plecare cãtre trupeascã poftã, I-aº arãta pre Melit de bube rele plin. !

Fabule =i satire

Slugi, mancã, guvernantã m-aº îngriji s-aleg Tot oameni de ispravã ºi cu purtãri cinstite. Dar creºterea n-atârnã de la aceia numai, La care în pruncie am fost încredinþaþi; Cãci patima gãseºte prin multe pãrþi prilej De-a se vârî în inimi; ºi tot ce pre un tânãr Înconjurã, formeazã a lui fireºti plecãri. Nu e de-ajuns sãmânþa s-aducã rodul bun; Îi trebuie ºi timpul sã fie cald, statornic, Pãmântul lucrat bine, udat când trebuieºte; ªi gunoiat în vreme, cãci altfel în zadar Nãdãjduieºti în rodul pre care-ai semãnat. Beþiv s-alese Filip; el fu crescut de-o rudã Supusã la beþie. Mirtil curvar se face, Cãci a avut un mentor curvar ºi verigaº. În veci din gura Savii nu iese adevãr, Tot ce viseazã noaptea, ce-i vine-n minte spune; Ne-aducem îns-aminte ºi de a lui bunicã, Ce cu neîncetare hodorogea minciuni. Silvia-ºi dezvãluieºte rotundul frumos sân, La toþi zâmbeºte dulce, din ochi le face semne, κi pune alunele ºi se sulimeneºte. De la Silvia lesne poþi orice cãpãta, Cãci nu vrea sã jigneascã pre nime cu refuz. Aºa a fost ºi mã-sa pe când era ca dânsa. Prunciei noastre floarea curând se veºtezeºte Când e încredinþatã pe-a unei roabe mâini. Copilul fur, tãgadnic, de slugi e învãþat; Ei sunt adevãrata nevrâstniciei ciumã, Dar pilda pãrinteascã e mai vãtãmãtoare. De multe ori copiii ar fi mult mai cinstiþi, Când tatãl lor ºi mama pre sine-ar fi stãpâni, ªi frâu ºi-ar pune limbii când fiii lor sunt faþã. !

Alecu Donici

Adun avere multã ºi dreaptã ºi nedreaptã, Mã sârguiesc sã capãt un rang însemnãtor, În somn ºi în ospeþe viaþa îmi petrec, ªi pân-în urechi intru în tina desfrânãrii. Crezând cã fericirea stã numai în avere, Acelor mari puterea în sine pizmuiesc, Dar caut cu tot chipul a lor prieteºug; Privesc cu nepãsare ºi râd de sãrãcie. Voiesc cu toate-acestea, ca fiul meu în lume ªi cu puþin sã ºtie a fi îndestulat, Stãpân pe-a sale pofte, smerit ºi înþelept; Sã aibã adunarea persoanelor cinstite, ªi sã imite numai a lor purtare bunã. Zadarnicã mi-e truda! pe apã slove scriu* Cãci casnicele pilde puternice rãmân. ªi fiul meu va merge tot pe acea cãrare, Pe care va cunoaºte a tatãlui sãu urmã! Cu ce obraz putea-vei pre fiul tãu sã-nfrunþi Când tu prin buna pildã nu îl povãþuieºti? Când el la tine vede de înfruntare fapte, ªi nu gãseºte-acele pre care i le lauzi? Un rac pre fiu defaimã cã merge îndãrãt, Iar el rãspunde: tatã! aratã-mi cum sã merg. Nu poþi fi bun cum trebui, dar nu-þi sminti copiii; Mai bine ar fi însã sã te fereºti de patimi, Sau cel puþin de ochiul prunciei sã le-ascunzi. Când te gãteºti de oaspeþi, îndatã porunceºti La slugi ca sã grijeascã, sã mãture prin casã, Sã curãþe ograda ºi vasele sã spele, Tu însuþi porþi de grijã, în sus, în jos alergi, Faci vuiet, pui la cale, te temi ca nu cumva * În turnul Suharev la Moscova se întemeiase o ºcoalã de aritmeticã, geometrie ºi alte pãrþi din matematicã.

!

Fabule =i satire

Vrun oaspe sã-nsemneze acea mai micã lipsã, Ori ochiul lor sã vadã vreo necurãþie. Aceste le faci toate, dar nu te sârguieºti Sã depãrtezi vederea copilului de rãu ªi sã ascunzi de dânsul urâtele-þi defecte. Nu-þi este mai scump fiul decât oricare oaspe? Pare cã vãd pe-un critic cum clatinã din cap, Cum strânge din sprâncene c-un zâmbet sãtãnesc, ª-aºa mãreþ vorbeºte: „Ian vezi bãiatul nostru Cât de sumeþ ne-nºirã poveºti din ceea lume! Ne face pierzând vremea urâtul sã simþim; Ca nuca pe perete poveþele-i se prind. Neavând ce spune altã, nãravuri cerceteazã ªi zice cã plecarea e rodul educãrii, Voieºte sã ne-nveþe a creºte pre copii; În scurt, ne dã dovadã de creieri zdruncinaþi. Prietene Nikita! Aceste ziceri poate Vor fi plãcute-acelor ce zic cã viaþa-i scurtã, ªi criticã-o idee ce nu e ca a lor, Nevrând a da crezare nici chiar la adevãr. Eu nu voi sã înduplec pe-un soi aºa de oameni, Dar nu-i oricare slobod opinia sã-ºi deie, Când ea în sine poartã a legilor respect, ªi poate sã aducã oricât de mic folos? Tu însã-mi dã iertare, cãci rândul nu pãzesc, Dintr-una sar într-alta. Mi-e greu sã mã supun La reguli ce adese pricinuiesc urâtul. Când mintea este slabã, amestecul ei place; Cãci dacã ni s-ar cere tot reguli sã urmãm ªi dintr-o socotinþã sã nu putem ieºi Fãrã a-i da sfârºitul, atunci ca sã vorbeascã Abia într-o grãmadã doi oameni poþi sã afli. !!

Alecu Donici

Satira VIII

F

erice de acela ce stând pe un picior Compune douã sute de versuri într-un ceas, Mânjind o jumãtate de conþ pe toatã ziua; Ce scrie cum îi vine, fãrã sã-ºi batã capul Sã afle din ce parte afarã suflã vânt. Pre mine, însã, soarta cumplit mã osândi Sã scriu cu îngrijire, cu trudã ºi cu numãr. Când voi s-apuc condeiul, mã-ntreb întâi pre sine: De nu silit de patimi doresc a fi autor? Nu oare fala slavei la care aº privi, Sau pizma ori mânia, dorinþa clevetirii, Îmi predomnesc în minte? Cãci oricât de cinstitã O faptã e în sine, dar poate fi prea rea, Când scopul ei se trage din vicios izvor. De vãd cã al meu cuget nimicã nu-mi imputã, Atunci întorc privirea ºi cercetez nãravuri, Mã sârguiesc din rele s-aleg ce-i de folos; Eu laud ce e bine ºi râd de ce e rãu. Gãsind un sujet vrednic de mica mea putere, Slobod la scris condeiul, dar fãr-a-i lãsa frâu Nu mã lenesc a ºterge de scriu puþin sau mult. Nu mã aprind, ci caut sã fie cu bun-simþ Orice voiesc a zice, ºi versurile mele Sã aibã o mãsurã, stând unde se cuvine; Sã nu slãbesc ideea, nici de prisos sã-nºir, În sunete deºerte, un grai neînþeles. Iar mai vârtos iau sama sã nu jignesc pre nime Cu vrun cuvânt obraznic ieºit din a mea panã, Ca nu defãimând aspru nãravul acel rãu, !"

Fabule =i satire

Sã dezvelesc cã însumi sunt rãu ºi pãtimaº. Vãzut-aþi vreodatã un chirurg când sânge Sloboade unui bolnav? Cu ce luare-aminte La mâna cea legatã tot pipãie cercând Sã afle unde-i vâna; apoi loveºte-ncet Pãzind cu scumpãtate ca rana sã nu fie Mai mare decât trebui? Aceastã îngrijire ªi eu când scriu la versuri întocmai imitez; Îmi pare cã iau sânge la demoralizaþi. Cum am sfârºit lucrarea, o strâng, o dau uitãrii; Apoi o cioplesc iarãºi, º-având mai multã trudã Decât mai înainte pre sine nu mã cruþ; Dar versurile mele tot nu cutez s-arãt. Ne-ncrederea de sine, ruºinea, ne-ndrãzneala, În mine sunt sãdite sau de-a naturii mânã, Sau din copilãrie de sfatul pãrintesc; Iar dreapta judecatã când vream a fi sumeþ M-ameninþa îndatã cu chinuri, ostenele: De-atunce pânã astãzi urmez a ei povaþã. Cred oriºicând cã faþa ce priimeºte-ades Colorul ruºinãrii, se face îndoit Mai vie, mai frumoasã, dând semne vederate De nevinovãþie; cã limba cea uºoarã Când slobodã aleargã, se-mpiedicã curând; Cã îndrãzneala este atunci de lãudat, Când ne slujeºte-n lupta cu relele nãravuri; Când smulgem de la duºman cu dreptul biruinþa; Când clevetiri urâte vãzând le înfruntãm, Sau apãrãm dreptatea unui nevinovat. Cred iarãºi cã acela ce se socoate-n sine Mai mult decât oricare, de laudã nu-i vrednic; Vãd însã cu-ntristare c-asemene plecãri !#

Alecu Donici

Îmi sunt vãtãmãtoare, dar nu pot sã le las. ªi nu mã stricã numai cã-mi fac împiedicare Sã scriu sumeþ la versuri, ºi singur sã mã laud, Ades prilejuri bune din mânã am scãpat, Cãci mi-a lipsit curajul de-a le putea þinea. Ades ºi a minciunii am suferit urâtul; M-am chinuit în sine, ºi ca o cloºcã mutã N-am zis mãcar: iubite, mai cruþã-al meu auz! Când dimpotrivã altul ce-a zeilor favor I-a dat obraz de-aramã ca orice legi sã calce, Ruºinea, sentimentul sã le dispreþuiascã, Sã nu-ºi mai schimbe faþa în galben sau în roº La toatã uºa bate, se-nchinã tuturor, Spinarea îºi îndoaie, ºi de refuz nu-i pasã; Supãrãcios, obraznic, din casã dat afarã, De-o sutã de ori iarãºi se-ntoarce înapoi, Uitând cã ºi stãpânul ºi slugile-l urãsc. Aºa din treaptã-n treaptã norocul îl ridicã, Cãci vrând de el sã scape îi împlinesc ce cere. Când eu oftând zadarnic pierd vreme de cinci ani Pe lângã frumuºele, un altul îndrãzneþ Întru o zi îºi vede nãdejdea-ncununatã; Neam, minte, vrednicie din gurã nu-i mai iese; Isprãvile strãine le dã de ale lui; Defaimã orice lucru, ºi vrea prin adunãri El numai sã vorbeascã, iar ceilalþi sã tacã, Fãcându-i fãrã voie de dânsul sã se mire. Sunt rari aceia care ºtiu cumpeni pre om Din greutate vorbei, ºi bine înþeleg Ce creieri pot produce cuvintele rostite. Mulþi mintea ne mãsoarã chiar dupã limbuþie, !$

Fabule =i satire

ªi cred cã nerozia e datã la tãcuþi. Ades aud aceste: Arist e om cinstit, E delicat, ºi poate sã fie bun prieten, Dar într-un ceas o vorbã nu poþi de la el scoate. Cuvântul de pe buze-i se trage lin ºi scurt; Cu dânsul totdeauna îmi vine a cãsca, ªi iatã ce mã face sã cred cã duh nu are. Virtutea din vechie sta purure în mijloc Între acele margini ce patimile nasc; În vremea noastrã însã aceasta s-a schimbat. ªi cine având oare venituri mãsurate, Nu se sileºte încã sã-ºi mai mãreascã starea? Cu dreptul sau cu strâmbul s-adune aur mult? E leneº acel care se poate mãrgini; E neplãcut acela ce-ºi cumpãneºte vorba, ªi este mic de suflet acel ce-ºi chibzuieºte – A sale interese cu cugetul curat. Neruºinaþi, obraznici, noi slava alungãm, Pe-o cale unde-a slavei nu este nici o urmã, ªi ne-amãgim pre sine cu mãguliri deºerte. Când oare ochii noºtri se vor mai curãþi De pâcla rãtãcirii în care ne aflãm? Mai strãluci-va oare de adãvãr vro razã? Zadarnicã nãdejde! Iubim a noastre vicii Ce numai defãimare º-ocarã ne aduc, Deºi a lor plãcere nu þine îndelung! Mustrarea conºtiinþei, urâtul, îngrijirea, Pe urma lor urmeazã, ºi chinul este mare! De-a pune în mirare pre oameni, ce folos? Când ei sunt nestatornici în socotinþa lor, ªi ce-au lãudat astãzi, mâni iarãºi ei defãimã? Privind a noastre rele ºi necinstite fapte, !%

Alecu Donici

Ades se ruºineazã bãrbatul înþelept. Într-un cuvânt, acela ce nu e virtuos Nu poate sta aproape de tronul unde ANNA, Prietena virtuþii ocârmuieºte astãzi. Cu dânsa în unire ea ºtie osebi ªi rãsplãti cum trebui pe-ai binelui urmaºi; Iar demoralizaþii ºi rãu cugetãtorii Nu pot sã-ngãduiascã a ochilor ei raze, Cum nu pot agarenii ºi schiþii suferi Înfricoºatul trãsnet de braþu-i repezit.

!&

Fabule =i satire

Oda I

P

lutind în întuneric pe cale rãtãcitã, Cãci nu vã-ntoarceþi ochii spre cel ce este-n cer? Atei fãrã de minte! Pãrerea amãgitã Lãsaþi, ºi mânaþi vasul spre þãrm de adevãr. Pre Dumnezeu cunoaºteþi acel ce cârmuieºte Fãptura plãsmuitã cu însãºi mâna sa. El cerurile-ntinse în care strãluceºte Înflãcãratul soare pre toþi a lumina. Planetelor ºi lunii El zice sã-mprumute Lumina lor din soare; ºi El a poruncit A se aprinde noaptea fãclii de stele sute În aer sã luceascã când soarele au sfinþit. Cu naltã-nþelepciune a timpului mãsurã A cumpãnit, ºi toate pãzesc regula lor, El zice ca sã cadã a rouãi picãturã Pãmântul sã adape spre hrana tuturor. ªi toate sunt lãsate spre vecinica Lui slavã ªi cerul ºi pãmântul pre Dânsul îl mãresc, Câmpia, ºesul, floarea ºi vesela dumbravã, Ici valea, colo dealul natura-mpodobesc. Când marea se rãscoalã mugind cu-nfuriere, În slab nisip o þine în marginile ei. El vânturilor zice sã sufle cu putere, Vãzduhul sã-nnoiascã gonind nourii grei. !'

Alecu Donici

El este creatorul a orice vietate. Jivina ce trãieºte în ape, pe pãmânt, ªi pasãrea ce-n aer cu aripa strãbate; Tot ce viazã-n lume a Lui fãpturã sînt. Apoi ca un puternic ºi milostiv pãrinte Pre om cu însãºi mâna-i din lut a plãsmuit L-a dãruit cu semnu-i, l-a înzestrat cu minte, Cu dânsa dintre alte fãpturi l-a osebit. El nourul cel negru despicã cu-al sãu tunet, Sãgeata arzãtoare rãzbate-n orice loc; Se tulburã tot omul de-acel puternic sunet Înfricoºat ºi iute, ce poartã-n sine foc. Pre cei smeriþi înalþã, pre cei înalþi smereºte. De munþi de se atinge ei fumegã-ngroziþi, De-a Lui privire lumea se miºcã, se clãteºte, Noroadelor ºi neamuri, cântaþi-l ºi-l mãriþi.

! 

Fabule =i satire

V

Oda II

ezi, dragul meu Nekita, cum neamul zburãtor Nici seamãnã, nici arã, nici secerã vrodatã, La vreme îi împarte o hranã-mbelºugatã Cu darnica Sa mânã Înaltul Creator! Priveºte pre câmpie aceste mii de flori, Aceºti crini nalþi ºi mândri, aceste viorele, Nici Solomon în slavã-i nu se-mbrãca ca ele, Deºi întâi în minte El fu-ntre muritori. Ascultã glasul legii ce Dumnezeu þi-au dat Prin fiul Sãu cel dulce, care pre toþi ne-nvaþã Sã fim cu fapte bune urmând a Lui povaþã, Ferindu-ne de rele, de mârºavul pãcat. Nãdejdea sã o punem în Domnul Dumnezeu Acela care-n nouri cu fulgerul trãsneºte, Ce suflã ºi furtuna îndatã risipeºte, Ce-ncinge orizontul cu mândrul curcubeu. Ce va sã fie mâine nu te-ngriji a ºti. De ziua cea de astãzi îl binecuvânteazã. De traiul tãu, de hranã El singur privegheazã; Urmeazã a sa cale ºi nu te vei cãi. Stãpânitorul lumii îþi ºtie de nevoi. A fi de folos þie ºi altora gândeºte, A lui voinþã sfântã smerit o împlineºte ªi nu uita judeþul ºi ceasul de apoi!

Alecu Donici

Oda III

N

u credeþi pre bãrbatul cu faþa zâmbitoare, Care pre cer vã jurã al sãu prieteºug, Fugiþi de-a lui cuvinte cãci sunt otrãvitoare, ªi vã menesc un jug. Când inima nãuntru i s-ar putea strãbate, Atunce s-ar cunoaºte ipocritismul sãu, Deºi s-aratã-n faþã având simþiri curate, Dar sufletu-i e rãu. El nu se cârmuieºte decât de a sa voie, Cu orice-ndatorire nu-i intri în favor. Nu aºteptaþi la dânsul vrun sprijin la nevoie, Sau vreun ajutor. De va vedea la altul un lucru ca sã-i placã Înfierbântat de pizmã e-n stare a crãpa, În vecinic neastâmpãr nu ºtie cum sã facã, Sã-l poatã cãpãta. Când poate rãu sã facã prilejul el pândeºte, ªi fãrã de pricinã sãracul asuprind, În grea ticãloºie pre oameni îmbrânceºte, Spre a-i vedea pierind. Cucernici bãtrâneþe, nici cinstea cuvioasã, Nici sexul acela gingaº pre el nu mãrginesc, De-a limbii lui viclene iuþealã veninoasã, Cu toþii pãtimesc. !

Fabule =i satire

Acela numai care norocul îl pãzeºte De n-are cunoºtinþa-i nu e þinut de rãu; Dumnezeiescul nume acel om nu huleºte Cãci n-are Dumnezeu. Cerescule pãrinte! Tu cârmuieºti zidire Acea alcãtuitã cu însãºi mâna ta; De a ipocriziei vicleanã plãsmuire Grãbeºte-a ne scãpa! Repede dintre nouri sãgeata acea iute Ce este hotãrâtã pentru nelegiuiþi, ªi scapã omenirea de fiare neplãcute De rãii ipocriþi!

! !

Alecu Donici

Oda IV

A

bãtuþi cu totul din calea cea dreaptã, ªi de-ale lor patimi oamenii orbiþi, Fãrã osebire de loc sau de treaptã, Toþi în întuneric umblau rãtãciþi. Picioarele multor au alunecat În adânci prãpãstii, ºi rari au scãpat. La unii Norocul braþul sãu puternic Tinzând spre scãpare de munci i-a ferit, I-a scos din ispite; dar omul nemernic De adevãr încã nepovãþuit, Fãrã a lui sprijin, slab, neputincios, Nu putea sã afle drumul priincios. Îns-Acela cãrui firea se supune, Primejdia noastrã a înlãturat, Trimiþând în lume pre Înþelepciune Ca de-a ei povaþã omul luminat, De la fapte rele sã fie retras, Sã-nfrunte-orice patimi, sã-ndrepte al sãu pas. O! cât de plãcutã ºi împodobitã E fiica Acelui de sus împãrat În faþã-i blândeþea este zugrãvitã, Cuvântul ei dulce, lin ºi mãsurat! Virtutea ºi cinstea pre ea o slãvesc, Cãci fiii dreptãþii dreptatea iubesc. S-ascunde de dânsa urâta minciunã, Ce este izvorul relelor voinþi, ! "

Fabule =i satire

Triumfã printr-însa numai fapta bunã, ªi-n mâinile sale poartã biruinþi. Aºa când rãsare soarele lucind, Revarsã luminã pre noapte gonind. Noroadele acele a cãror hotare Spre rãsãrit mândru departe se-ntind, Vecine cu negrii, ºi alte popoare Care se adapã din Ganges ºi Ind, Se cobor la glasu-i de pe elefanþi, ªi-ntâi indienii se vãd luminaþi; Apoi etiopii cu negrele feþe ªi Nilul ce varsã bogatul sãu har Pe þãrmuri slãvite, prin fapte mãreþe Prin legi înþelepte ce sunt al ei dar Din a neºtiinþei noianuri scãpând, Se-nalþã la cer cu agerul gând. A lui întuneric º-a ei strãlucire Vãzu Babilonul cel cu zidul lat, Noroadele acele fãrã cârmuire De ea îmblânzite, la ea s-au plecat. Schiþii cei sãlbatici ºi tracii cumpliþi, Sunt puterii sale marturi neclintiþi. Dup-o îndelungã ºi grea preîmblare La ºepte prieteni ai sãi s-a oprit, Grecia ferice cu-a sa vizitare, În multã putere ºi slavã-a sporit. Prin a ei povaþã romanii dau legi, Ca stãpâni puternici a lumii întregi. !#

Alecu Donici

Dar când lenevirea – muma rãutãþii – De a ta luminã i-a înstrãinat, Atunci spre pedeapsã urgia dreptãþii Pe-ai Nordului barbari la ei a chemat, Ce sfãrâmând tronul întâi la Apus, Apoi º-Orientul curând au supus. Întâmplarea asta este norocitã, Cãci cei slãviþi doctori ºi vrednici bãrbaþi Pre care Zeiþa acum urgisitã, Mai avea prieteni ei adevãraþi O nouã luminã Europei au dat, ªi-n veci al lor nume va fi neuitat. Din þarã în þarã purta-nþelepciune Cu ea împreunã pe-ai sãi urmãtori, În totul urmeazã schimbãri de minune, ªi cad ereticii uºor crezãtori. Noi însã cu inimi ºi cuget curat, Slujim unui singur ceresc împãrat. Iubim judecata acea cu dreptate, Iar pâra urâtã nu o suferim, La rãzboaie mergem în oºti regulate; Prin agere sfaturi mai mult biruim, Pereþi de aramã cu pumnul sfãrmãm, ªi dupã voinþã focul prelucrãm. Mâinile lui Joe nu-s mai de minune Decât ale noastre. Cu fulger de foc Noi facem pre trãsnet grozav sã rãsune, Sã darme pãmântul, ºi stâncele-n loc. ! $

Fabule =i satire

Furtune ºi vifor nu ne pot opri Pe undele mãrii sumeþi a pluti. Peste oceanuri aflãm lumi ascunse, Planetele toate pe ceruri ochim, Miºcarea lor, cursul, de noi sunt pãtrunse ª-a soarelui raze în flori împãrþim. Fãptura întreagã simte ne-ncetat, A duhului nostru efect minunat.

! %

Alecu Donici FABULA

I

Focul ºi statuia de cearã

U

n vãrsãtor de cearã ca meºter iscusit A nimerit odatã un chip desãvârºit. Delicateþea, pãrul ºi zâmbitoarea faþã Îi dã înfãþoºãrei un aer de viaþã, Dar din nenorocire el chipul a lãsat Pe lângã foc la care a fost ºi prelucrat. Nu este de mirare cã statuia de cearã, S-a risipit îndatã aproape stând de parã. De ai fãcut un lucru ºi vrei ca sã-l pãstrezi Pentru viitorie, apoi sã depãrtezi Tot rãul de-nainte-i ºi orice-mpiedicare, Cãci altfel este numai zadarnicã lucrare.

! &

Fabule =i satire FABULA

II

ªerpele ºi matca de albine

O

trãvitorul ºerpe vãzând pe-un teiºor O matcã de albine, ca un linguºitor Începe sã îi spuie: cã este preafrumoasã, Cã are multe daruri, cã-i lumii preþioasã. Îi laudã puterea, aºezãmântul blând, Cu care chibzuieºte albinele la rând; Apoi folosul mare ce lumii se aduce Prin grele ostenele din fagurul cel dulce. Adãogând a zice: Tu foarte vrednic eºti A ta împãrãþie cã o învecineºti; Dar îþi lipseºte arma acea de apãrare, Cu care sã-þi þii slava la orice întâmplare. Pre rãi mai mult aþâþã un bun decât un rãu. Deci roagã sã-þi dea ghimpe pre bunul Dumnezeu; Cruzia foarte prinde la feþe domnitoare. Albina la aceste cuvinte-nºelãtoare Rãspunde cu blândeþe cãtre acel viclean: – Nu-mi plac a tale sfaturi. Eu trebuinþã n-am De veninosul ghimpe, cãci sunt încredinþatã, Cã duºmani înãuntru nu pot avea vrodatã; De cei pe dinafarã copiii mã pãzesc, ªi eu prea mulþãmitã pre Dumnezeu slãvesc Cã-n chipul meu aratã cum trebuie sã fie Un împãrat pe lume: el rãul sã nu ºtie, De sfaturi viclene sã fugã ne-ncetat, Cãci binele nu rãul lui Cel de sus i-a dat. ! '

Alecu Donici FABULA

III

Cãmila ºi vulpea

C

ãmila mult geloasã vãzând un þap odatã Cu coarnele cum bate de câini înconjurat, A început în sine a blestema pre soartã Zicând: ce ticãloasã eu parte am luat! Un trup frumos ºi mare sã fie fãrã coarne, Sã nu aib eu o armã ca slava sã-mi lãþesc, Ca duºmanii mei lesne în praf sã se rãstoarne! (Geloºii felurite de pricini nãscocesc Când vor sã tot cârteascã). Aºa se tânguieºte Cãmila mergând tristã cu capu-n jos plecat, Dar o vicleanã vulpe ce-n drum o întâlneºte, Împãrtãºire multã la soartã-i a luat. Cãmila de-amãruntul îºi spune scârba toatã. – Cunosc, rãspunde vulpea, cã mare ai cuvânt, Dar eu am mijloc sigur ca sã te fac cornatã. Colo-n pãdurea ceea un loc e în pãmânt, De drum nu prea departe; îl vei afla sub zare; Se cheamã vizunie: la ea oricine-a mers ªi capul sãu plecându-ºi a stat pãzind rãbdare, Fãrã de prelungire cu coarne s-a ales, Precum berbecii, boii ºi þapii dau dovadã. Aceastã sfãtuire cãmilei a plãcut; Ea nici gândea cã leul în vizunii sã ºeadã, Dar cine catã coarne, la minte e cam scurt. Cãmila iute-aleargã, cu mare bucurie Gãseºte acea bortã sub niºte frasini vechi, ªi capul îºi afundã îndatã-n vizunie, !!

Fabule =i satire

Iar leul cu cruzie o prinde de urechi. Ea trage, el nu lasã, pân-ce-n sfârºit scãpând. Acasã se întoarce urechile lãsând. O, iubitori de slavã! Pre voi v-am arãtat, Fiinþa de cãmilã spre laudã v-am dat. Cunoaºteþi cã acela ce fala tot goneºte Cu râsul ºi ocara ades se pomeneºte.

!!

Alecu Donici FABULA

N

IV

Uliul, pãunul ºi cioful

e povestesc c-odatã al pãsãrilor prinþ A fost pierit. În locu-i trei pãsãri zburãtoare La împãratul vultur cerea locul deschis, Pãunul, uliul, cioful. Tustrei lãmuritoare Cuvinte de dreptate au fost înfãþoºat. Cu vitezia uliul fãlindu-se, dã multe Dovezi despre rãzboaie în care s-a luptat, Se laudã pãunul cu penele-i plãcute, Iar cioful juruieºte cã noaptea fãrã somn În veci o va petrece, fãcând ºi jurãmânt. Deci vulturul aleasã, pre care gândiþi, domn? Pe ciof! – ªi la aceasta aºa îºi dã cuvânt; Cã uliul deºi este viteaz º-a fost oºtean, Nu are îndurare, e aprig ºi avan. El nu a dat dovadã de vreo faptã bunã. Nici pe viitorie la dânsul nu e har, Cãci dacã tinereþea cu slavã nu rãsunã, Apoi a vrâstei iarnã se trece în zadar. Pãunul este mândru cu lungile lui pene, Dar cioful este pacinic, nu cautã pricini, Se apãrã cum poate, ºi noaptea fãrã lene Nu doarme, privegheazã. Stãpânitorii lini ªi trezi pe când supuºii în pace dormiteazã Mai multã fericire la ei asigureazã.

Fabule =i satire FABULA

U

V

ªoarecul de þarã ºi cel de oraº

n ºoarec de la þarã, pre altul târgovãþ Ca pre un vechi prieten, îl cheamã la ospãþ. În strâmta lui cãsuþã pe oaspe-l priimeºte. Îi pune înainte tot ce mai bun avea, Orz, mazãre ºi hriºcã; îl roagã, îl pofteºte, Dar târgovãþul mândru nimic nu vra sã ia, ª-aºa-n sfârºit îi zice: – Eu mult mã mir, frãþico! cum poþi trãi aice, Într-o pustietate, ºi cum nu þi-e urât? În viaþa astã scurtã de ceasul hotãrât Nu poþi scãpa oriunde ª-oricum te vei ascunde! Mai bine murind vesel, sã zici cã ai trãit Decât mort în viaþã, Sã nu cunoºti a lumii plãcere ºi dulceaþã. Asemene cuvinte au fost pre de ajuns; Cãci ºoarecul de þarã, de vorba lui pãtruns, Cu oaspele-mpreunã, ieºi din borticicã, ªi preste noapte merse cu pazã ºi cu fricã În târg la un palat Tot în mãtãsãrie ºi aur îmbrãcat. Din masa de cu searã sta coºniþele pline Cu fãrmãturi gustoase de pre la þãri strãine; Deci târgovãþul falnic pre ºoarecul þãran Îndatã îl cinsteºte cu niºte parmezan, Îl pune pe covoare... când iatã zgomot mare La uºã se aude, ºi preste aºteptare C-un om în casã intrã un câine medelean; Iar ºoarecii aleargã, s-ascund pe sub divan, !!!

Alecu Donici

Nu suflã, pân-în searã. Atunci sãrmanul ºoarec, ce-n liniºte la þarã Trãia fãrã de grijã, vãzu cã s-a-nºelat, ªi cum a sosit noaptea, el drumul ºi-a luat Zicând cãtre prieten: viaþa-n ticnã are La mine mai mult preþ Decât o-mbelºugare De griji ameninþatã a unui târgovãþ.

!!"

Fabule =i satire FABULA

VI

Stigleþul ºi canarul

O

faþã schimbãtoare º-un grai meºteºugit Sunt chipuri lesnicioase pre om de amãgit; Dar prin aºa mijloace Nu-nºeli pre dobitoace Ce nu ºtiu vorbã dulce, nici zâmbet iscusit. Cu un stigleþ canarul îmblând dupã mâncare, Sosi-ntr-un loc, pe care Sta laþuri coperite cu cânepã de-ajuns ª-un om pândea-n ascuns. Canarul de îndatã, Având ispita-n faptã, Cãci nu de mult scãpase din temniþa vãrgatã. A zis l-al sãu tovarãº: noi trebui sã fugim De ast loc unde lesne putem sã ne robim; Acea sãmânþã bunã scop rãu în sine are. Nu este nici un om Atât de galantom Sã lase pe câmp roduri cu bunã cugetare; Haideþi în altã parte!.. – Aºa! îþi vine bine sã dai poveþi deºarte, Rãspunse lui stigleþul. – Cu guºa plinã, vrei ªi hrana sã mi-o iei! Zicând aceste, zboarã, la cânepã se lasã, Ciupeºte douã fire, le aflã prea gustoase; Dar vai! îndatã simte c-a lui picior e strâns. Pândaºul sosind iute din tufe, l-a ºi prins, !!#

Alecu Donici

ªi pentru jucãrie l-a dat unor bãieþi. Din fabulã vedeþi: Cã sfaturile bune ne sunt de trebuinþã La relele ce-adese ne vin pe neºtiinþã.

!!$

Fabule =i satire

Epigrame I

C

LA UN EGOIST

riticã ºi sfãtuieºte Cleandru pe-oricine vede, Unu-i leneº, altu-i grabnic, celãlalt drept nu mai ºede; Cesta reguli nu pãzeºte, Cela nu se îngrijeºte De nimic; º-a lui purtare a sã-l ducã la pieire. Dar când ar vrea sã se vadã ºi el fãrã pãrtinire, Ar vedea, cum vede lumea, cã nu-i ºi el fãrã patã, Ci egoismu-l îmbatã. Pesemne în lumea asta aºa e dat sã fim noi; Un orb când duce pre altul, cad în groapã amândoi. II

LA ICOANA SFÂNTULUI PETRU

Ce stai cu cheia, Petre? – În rai voi sã slobod Rãsãriteana ceatã. – Dar celãlalt norod Ce-n lanþurile Papei s-au prins aºa uºor? – Eu n-am cu dânºii treabã; ei au chelarul lor. III

LA BRUT

Cã eºti cuminte, Brute, toþi oamenii gândesc, Cã eºti un nerod însã eu nu mã îndoiesc; !!%

Alecu Donici

De-or întreba pricina, o pot spune de rost: Când taci tu eºti cuminte, iar când grãieºti, un prost. IV

LA LIDA

Pentru ce Druz ia pre Lida, o bãtrânã hârcã, surã, Ce în gingini molfãieºte neavând nici un dinte-n gurã? – Pentru cã plãcerea-i este sã adune-anticitãþi, Vrea sã aibã ºi pre Lida printre alte raritãþi. V

LA ERAZDU

Prietene Erazde, eºti prea capricios, Privesc cã nici o fatã nu poate sã-þi mai placã; Cu toate-ai fost în vorbã ºi fãrã vrun folos. Una nu e frumoasã, alta e prea sãracã, Aceasta n-are zestre sau nu-i de mãritat, Tot alegând nevastã, ai rãmas ne-nsurat. VII

LA CITITORII SATIRELOR

N-am voit cu-a mele satiri eu pre nime a jigni, Ci defecte urâcioase m-am silit a prihãni; De aveþi însã dorinþã a nu vã cunoaºte-n ele, Vã-ndreptaþi, dacã se poate, de nãravurile rele. VIII

LA LEANDRU

Cinci ceasornici de perete, ºi vro cincisprece de masã ªi de buzunar Leandru are întru a sa casã; !!&

Fabule =i satire

Toatã ziua el nu face decât tot le reguleazã Înapoi sau înainte, le întoarce ºi le-aºeazã. Din aceastã ostenealã ce folos poate sã-i vie? Nici un om ca dânsul bine câte ceasuri sunt nu ºtie. IX

LA UN NOU BOIERIT

Între numãrul cel mare de boieri ce-avem, Silvan Este cel mai plin de fumuri, mai nerod, mai gogoman. Oare pentru ce la oameni nu voieºte sã se-nchine? – De când vindea lapte-n piaþã, el încã n-a uitat bine; Cofãieºul de pe capu-i sã-ngrijeºte-a nu scãpa, Pentru-aceea el la nime nu-ndrãzneºte-a se pleca.

!!'

Alecu Donici EPISTOLA

II

Cãtre versurile mele Vãd cã vi s-a urât, versuri, de-a mai sta în închisoare ªi în umbrã de ani zece; vãd cã vrând sã vedeþi soare Slobozenie îmi cereþi, înºelându-v-a gândi Cã la cititorii veseli primire veþi gãsi, C-aducându-le plãcere, folosinþã ºi zãbavã, Vouã vã va face cinste, mie laudã ºi slavã. Deºi ºtiu cã prin aceasta în idee ne-amãgim Vã slobod în pace, mergeþi; aþi vrut sã ne despãrþim! Când din mânã-mi mânã-þi trece, veþi vedea c-aveam dreptate Sã vã þin în întuneric pãrãsite ºi uitate; Veþi vedea c-a noastre gânduri foarte lesne s-amãgesc; Mulþi pentru dorinþa slavei nasurile îºi julesc! Încât floarea noutãþii veþi pãstra neveºtezitã, Oamenii ce iubesc noul vor citi cu mulþumitã, Cãci de-i ºi gol adevãrul la-nþelepþi tot e plãcut; Iar îndatã ce-acea floare veºtezitã a cãzut, Toþi vor judeca cã mintea mi-a venit în rãtãcire ª-ale mele bune sfaturi le vor numi clevetire. Deºi niºte versuri care nãrãvirea prihãnesc, Cu greþoasa clevetire nicidecum nu se-nvoiesc, Dobitoc ce voi a-mpunge mã vor socoti pre mine; Puþini se gãsesc de-aceia ce vãd lucrurile bine! Unii mã vor huli iarãºi pentru cã m-am ocupat De un lucru ce la vrâsta ºi la postul meu nu-i dat, Alþii n-or vrea sã mã cruþe, cãci am avut îndrãznealã, Defecturile strãine sã descopãr la ivealã. În zadar voi le veþi spune cã trebile mi-am cãtat. !"

Fabule =i satire

ªi rodul anilor tineri nicidecum nu am ºtirbat; Cã a mea îndatorire am urmat cu sârguinþã ªi cã versul pentru oameni poate fi ºi de priinþã, Vor rãspunde cã în viaþã nu sunt ceasuri de prisos ªi cã din scris ºi din versuri nu iese nici un folos. Zavistea veninoasã va mai gãsi pentru mine, Cã pe vechi ºi noi autorii am prãdat fãrã ruºine ªi cã în limba ruseascã tot acele am bârfit, Ce latinii ºi francezii mult mai bine le-au rostit, Cã a face douã rânduri în armonie sã sune, Pre care le-am gãsit gata n-a fost lucru de minune. Aceste sunt pentru mine, iar pre voi vã vor uita, ªi cu Bova sau cu Erºa* la un loc vor arunca, Unde-n pulbere zvârlite veþi sluji la cari de hranã, Ori veþi fi de învãlitul icrelor din vro dugheanã. Dea cerul sã nu sã-ntâmple aste care vã prezic, Târziu plânge dacã-n mreajã a cãzut bietul pitic! La copiii fãrã minte slobozenia e dragã, Dar greºesc când ei în seamã sfatul pãrintesc nu bagã, Din aceste de pre urmã sfãtuiri ce vã-nsemnez, Voi puteþi sã înþelegeþi ce iubire vã pãstrez.

* Douã netrebnice poveºti ce se vindeau manuscrise pe podul Spaski de la Moscova.

!"

Alecu Donici

Torentele ºi oamenii de M. LERMONTOV

C

u vuiet ºi zgomot torentele trec, ªi unul pe altul ca-n luptã se-ntrec; Le place miºcarea º-a undei lãþime, Le place rãceala, ce dã prospeþime; ªi oamenii astfel în ºir necurmat, Pe calea vieþii se scurg ne-ncetat; Ei cred cã au inimi, dar a lor cãldurã, Ca torentul rece-i egoism ºi urã.

REFERIN|E ISTORICO-LITERARE ... Donici, cuib de-n\elepciune, Care, cum rar se ]nt`mpl[, ca s[ mediteze pune Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb; Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomat[? S-au dus to\i, s-au dus cu toate pe o cale ne-nturnat[. Mihai EMINESCU, Epigonii, 1870. A. Donici a preg[tit spre publicare traducerea ]n moldovene=te a fabulelor lui Kr`lov care se remarc[ prin toate splendorile originalului, c[ci a reu=it s[ sesizeze cu m[iestrie ideea fabulistului rus =i fiecare fabul[ a ]mbr[cat-o ]n pitorescul caracter popular moldovenesc. Alexandru H~JDEU, Litera\i basarabeni, „Teleskop“, 1835, nr. 4, p. 611. Alexandru Donici, ini\iat ]n literatura rus[, ne-a ajutat cel dint`i s[ cunoa=tem fabulele lui Kr`lov. Talentul s[u de fabulist e de net[g[duit. De=i Asachi, Heliade, Alexandrescu au cultivat =i ei genul, Donici i-a dep[=it prin bonomie =i naivitate; el este, nu m[ tem s-o afirm, La Fontaine-ul nostru. Mihail KOG{LNICEANU, Dintr-un discurs, 1839. În sfâr=it, iat[ o carte bine alc[tuit[, bine tradus[ =i bine tip[rit[! o carte ce mul\[me=te mintea prin tablourile satirice =i prin duhul filosofic care cuprinde; o carte ce ]nc`nt[ auzul prin armonia versurilor =i prin bog[\ia stilului adev[rat rom`nesc; o carte ce desf[teaz[ vederea prin frumuse\ea formatului =i tiparului: „Satirele prin\ului Antioh Cantemir“ traduse din ruse=te de d. d. A. Donici =i C. Negruzzi, =i ie=ite de cur`nd la „Cantora Foaiei s[te=ti“. Acele „Satire“ care au f[cut at`t vuiet ]n Rosia cu un veac mai ]nainte =i care au fost at`t de mult pre\uite =i sprijinite de ]ns[=i ]mp[r[teasa Elisaveta Petrovna, c[rei au fost dedicate; acele „Satire“ care zugr[vesc at`t de viu =i lovesc at`t de aspru relele naravuri... acele „Satire“ care au dob`ndit autorului cinstitorul nume de Boileau al Nordului, tebuie s[ fie primite cu at`t mai mare entuziasm din partea rom`nilor, c[ prin\ul

!"!

Alecu Donici

Antioh Cantemir a fost ]nsu=i rom`n =i cu at`ta mai mare recuno=tin\[ c[ pare s[ fi fost scrise pentru veacul nostru =i pentru noi! ...Volumul ]n ]ntregime informeaz[ o carte nepre\uit[ =i vrednic[ de a de=tepta interesul rom`nilor; ea este ]mbog[\it[ cu portretul prin\ului Cantemir, litografiat la Leip\ig, =i cu via\a sa pe care d. C. Negruzzi a scris-o cu condei iscusit. Acum, ne r[m`ne a vorbi de traduc\ie! Ea este foarte bine nemerit[ ]n toate privirile; stilul e limpede, bogat =i ]n\eles; versurile sunt bine ]ntocmite, armonioase =i v[desc c[ au fost lucrate de doi poe\i; caden\a lor e pretutindene pl[cut[. Mul\[mim deci domnilor traduc[tori care au ]ntreprins un lucru at`t de greu =i l-au des[v`r=it at`t de bine; d-lor prin aceasta au dovedit c[ versurile albe sunt foarte pl[cute la citire c`nd sunt bine lucrate (acest soi de versifica\ie a fost de neap[rat[ trebuin\[ la traducerile „Satirelor“, spre a nu se dep[rta de compunere), =i c[ limba rom`neasc[ este o limb[ bogat[, sonor[ =i plin[ de frumuse\i originale. D-nii A. Donici =i C. Negruzzi, cunoscu\i ]ntre rom`ni prin compuneri literare, au ad[ogit prin acest uvraj un nou st`lp literaturii rom`ne=ti; =i aceasta le va fi recunosc[toare, at`t pentru lucrul lor vrednic de laud[, c`t =i pentru scoaterea la lumin[ a unei scrieri minunate, alc[tuit[ de un prin\ mare =i ]n\elept, ce face cinste neamului s[u. Vasile ALECSANDRI, Dintr-o recenzie la Satire =i alte poetice compuneri de prin\ul Antioh Cantemir, „Prop[=irea“, nr. 23, 18 iunie 1844 Nu e destul de a vrea, trebuie =i a putea, precum ne ]nva\[ fabula Parnasului a preaiubitului Donici, care, f[r[ a se deosebi ]n nici un chip de urm[rile, de obiceiurile =i de limba p[m`nteasc[, este poet, pentru c[ a=a l-a f[cut maica lui, este poet pentru c[ a sim\it poate p`n[ a nu vorbi, =i c[ un cuv`nt picat din condeiul lui se duce pe aripele timpului cu numele lui nedezlipit de numele Moldovei... Mihail CORRADINI, Hai la vorb[, ]n „Calendar pentru poporul rom`nesc pe anul 1845“, p. 147. Dup[ Cichindeal, carele a scris primele fabule rom`ne, ]ns[ ]n proz[, Donici a dat adev[ratul stil =i adev[ratul caracter fabulei. Se poate zice c[, precum La Fontaine al francezilor, el a creat fabula rom`n[. Mai toate buc[\ile lui, imitate sau originale, sunt de o corec\iune =i de o frumuse\e admirabile. Afar[ de aceasta, ele au marele merit c[ au exercitat adesea mare influen\[ asupra moralit[\ii publice din Moldova. Gheorghe SION, în „Revista Carpa\ilor“, 1861, septembrie, p. 342.

!""

Fabule =i satire

Fran\a avu mul\i fabuli=ti, nici unul ]ns[ nu ajunse pe La Fontaine, =i s[ v[ spun eu pentru ce? Pentru c[ fabula nu sufer[ sec[tur[ =i umplutur[; ea cere pe l`ng[ talent o armonie, un stil simplu; ea e datoare s[ spun[ numai ce trebuie, nici o silab[ mai mult. +i cine avea mai mult[ armonie dec`t Donici! }n bordei ca =i ]n palat fabulele lui sunt citite =i ]n\elese. Costache NEGRUZZI, Alexandru Donici, 1867. ... S-a zis c[ fabula trebuie s[ fie simpl[, familiar[, vesel[, gra\ioas[, natural[ =i mai cu seam[ naiv[. Nu vom dezvolta acum toate aceste condi\iuni care se cer de la fabul[, astfel dup[ cum se g[sesc observate cu cea mai mare perfec\iune ]n La Fontaine, care cu dreptate este privit ca cel mai perfect fabulist =i ca unul din cei mari poe\i ai Fran\ei. Vom avea ocaziunea s[ cercet[m =i s[ ar[t[m toate acestea ]n fabulele dlui Donici, care cuprind frumuse\i de ]nt`ia ordine =i din care unele se pot compara cu cele mai frumoase ale lui La Fontaine. Radu IONESCU, Alexandru Donici. Studii asupra vie\ii =i poeziilor sale, 1863. Un umor, o fantezie u=oar[, un stil simplu, un vers care sugereaz[, o leg[tur[ mai dreapt[ cu realit[\ile sociale ]nconjur[toare au asigurat popularitatea fabulelor lui Donici, prin lumea de pove=ti pe care el o ]ntrupase ]n ele =i cu care at`tea genera\ii =i-au hr[nit anii copil[riei. Ion NEGRESCU, Influen\ele slave asupra fabulei rom`ne=ti ]n literatura popular[ scris[, Chi=in[u, 1925, p. 191. Donici traduce, d[ruind ]ns[ textului o noutate, o vioiciune cu totul aparte, cre`nd astfel, ]n foarte multe privin\e, o oper[ nou[; alteori imit[, prelucreaz[, adaug[ elemente de moral[ care sunt numai ale lui =i creeaz[ uneori personajelor sale necuv`nt[toare chiar situa\ii noi, pe care nu le v[zuse ochiul spiritual al lui Kr`lov. Localiz`nd, aproape ]ntotdeauna, prin raportarea alegoriei la mediul rom`nesc precum =i prin folosirea de proverbe =i zic[tori populare rom`ne=ti, Donici se arat[ mereu preocupat de tendin\a de adaptare a originalului pe care-l are ]n vedere, transform`ndu-i con\inutul ]n haina culorii locale, ceea ce d[ operei lui valoarea unei lucr[ri pe de-a-ntregul original[. Emil BOLDAN, Prefa\[ la Al.Donici. Fabule, Bucure=ti, 1958, p. 18. ... Donici r[m`ne ]n literatura noastr[ un fabulist original, deoarece el a =tiut s[ introduc[ ]n fabulele localizate sufletul vie\ii na\ionale, tipuri

!"#

Alecu Donici

din societatea moldoveneasc[. Fabula lui Donici este adeseori o reflectare, foarte fidel[, a realit[\ilor din Moldova. Vasile COROBAN, Studii =i articole de critic[ literar[, Chi=in[u, 1959, p. 68. Prin prisma subiectelor kr`loviene A. Donici reflecteaz[ asupra st[rii de lucruri din Moldova, asupra fenomenelor sociale =i politice, asupra moravurilor din societate. Originalitatea sa rezid[ nu at`t ]n privin\a motivelor de inspira\ie =i a diversit[\ii personajelor, c`t, mai ales, ]n larga viziune artistic[, ]n for\a expresiv[ a talentului s[u, care a =tiut s[ evoce o atmosfer[ nou[, ]mprejur[ri de via\[ specifice moldovene=ti, ]nzestr`nd personajele cu vioiciune ]n expresie =i ac\iune, cu o gam[ variat[ de sentimente, intervenind cu propriul comentariu, cu unele replici memorabile. Laz[r CIOBANU, Crea\ia lui A. Donici ]n =coal[, Chi=in[u, 1981, p.31. Datorit[ copil[ririi sale sincere, comunicat[ ca atare mi=c[rii ritmului (de obicei polimetrice sau simple ca ]n jocurile celor mici), limbajului (degajat-popular), desenului imagistic economicos (dar ferm conturat), artistul Donici ]mpinge ]n planul doi pe moralistul Donici. Animalele, insectele, greierul, furnica, racul, broasca, =tiuca, vulpea, lupul, plantele, r`urile, hele=teiele sunt personaje familiare, „domestice“, ]ncadrate cu dezinvoltur[ ]n acela=i joc carnavalesc. Ele se bucur[, sufer[ =i au necazuri zilnice, ca =i \[ranii =i copiii acestora, particip`nd la drama existen\ial[ unic[, la universalul theatrum mundi. Fabulele sale, dispun`nd de ]ntreaga ]n\elepciune (Donici, „cuib de ]n\elepciune“, ]l define=te Eminescu ]n „Epigonii“), de toate subiectele =i alegoriile animaliere de la Esop ]ncoace (plagiatul sincer =i total fiind admis de clasicism), sunt ]n fond gra\ioase ]nscen[ri comice ]n care oameni =i animale joac[, ]mpreun[, teatrul vie\ii. Mihai CIMPOI, O istorie deschis[ a literaturii rom`ne din Basarabia, Chi=in[u, 1996, p. 40

CUPRINS Tabel cronologic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 FA B U L E CARTEA I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14

Vulturul =i albina . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14 Greierul =i furnica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17 Lupul =i cucul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18 Gâ=tele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19 Vulpea =i bursucul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21 Vulturul =i paingul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22 Parnas . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25 Momi\a =i dou[ m`\e . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27 Lupul =i lupu=orul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29 Leul =i iepurele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30 Stigle\ul =i ciocârlanul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32 Calul =i c[l[re\ul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33 Galbenul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34 B[rbatul cu trei femei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36 Vulpea =i m[garul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39 Leul la vânat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40 Vulpea pedepsit[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42 Pieptenul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43 M[garul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45 Antereul lui Arvinte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47 Vulpea în livad[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48 Elefantul în domnie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50 Pietrenii =i Bistri\a . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52 Pizm[tare\ul =i =arpele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55 Lupul nazâr . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56 Teiul =i stejarii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58 Dou[ poloboace . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60 M[garul =i privighetoarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61 Veveri\a . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62 Racul, broasca =i =tiuca . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64

Alecu Donici CARTEA II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65 Înfiin\area fabulei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65 Lupul =i motanul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67 +oarecul =i guzganul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68 Morarul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70 Furnica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73 Florile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75 Râul =i hele=teul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77 Ursul la priseci . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79 Momi\a =i oglinda . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81 Muntele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83 În\eleptul =i magnatul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84 Lupul la pieire . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86 Calul =i m[garul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88 Împ[r\eala . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90 Doi câini . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93 Lupul =i =oarecul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95 Cheltuitorul =i rândunica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96 Fierul =i argintul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98 Oracolul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99 Norocul în vizit[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100 Doi raci . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .103 |[ranul =i calul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104 Poetul =i bogatul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106 |[ranul =i oaia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109 Autorul =i ho\ul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .110 Liliacul =i rândunelele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114 Priete=ugul =i amorul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116 DIN PERIODICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117

Broasca =i zeul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117 V[rul primare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 118 Braminul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120 P[storul =i \ân\arul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122 Musca . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124 Paingul =i bondarul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125 Bricele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127 Adev[rul sau cuco=ul de la moar[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129 Câinele l[trând . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 130 Bondarul mizantrop . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133 Dou[ mance =i un copil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 136

!"&

Fabule =i satire

Trec[torii =i c[\eii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138 Vulpea duioas[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 140 Capra =i iada . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143 Nada =i chiticul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145 +tiuca =i motanul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147 Turma =i câinele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149 Vaporul =i calul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151 Presura . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153 Frunzele =i r[d[cina . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 154 Lupul b[trân . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 156 Jderul =i cacomul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158 Ursul butnar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 160 Mu=tele =i albina . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162 Carele cu oale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 164 Negu\[torul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166 Zmeul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 168 Ariciul =i cârti\a . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169 Umbra =i omul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171 INEDITE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172

Iepurele la vânat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172 Râm[torul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 174 POEZII Dlui Grigore Alex[ndrescu (La h[r[zirea fabulei Râul =i hele=teul) . . . . . 176 Epigram[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 177 Zi întâi aprili . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178 Gândul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 180 La Buciumul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181 La Ceahl[u . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 182 La mormântul unui doctor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 184 Dorin\a românului din 1862 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185 D R A M AT U R G I E [Guraleiul] . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 188

TRADUCERI |iganii (de A. S. Pu=kin) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 216 SATIRE +I ALTE POETICE COMPUNERI DE PRIN|UL ANTIOH CANTEMIR . . . 231

!"'

Alecu Donici

Satira I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 232 Satira II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 240 Satira III . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 253 Satira IV . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 266 Satira V . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 274 Satira VI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 299 Satira VII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 305 Satira VIII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 314 Oda I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 319 Oda II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 321 Oda III . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 322 Oda IV . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 324 F a b u l a I . Focul =i statuia de cear[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 328 F a b u l a I I . +erpele =i matca de albine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 329 F a b u l a I I I . C[mila =i vulpea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 330 F a b u l a I V. Uliul, p[unul =i cioful . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 332 F a b u l a V. +oarecul de \ar[ =i cel de ora= . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 333 F a b u l a V I . Stigle\ul =i canarul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 335 Epigrame . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 337 E p i s t o l a I I . C[tre versurile mele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 340 Torentele =i oamenii (de M. Lermontov) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 342 Referin\e istorico-literare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 343