Document - Gradele de Comparatie [PDF]

Zitiervorschau

1. Scurt istoric al gradelor de comparaţie Una dintre modificările cele mai importante petrecute în flexiunea românească în raport cu cea latinească apare la categoria gramaticală a comparaţiei, care în limba latină se realiza sintetic (cu ajutorul sufixelor -ilor / -ius, -issimus / -issima, -issimum etc.), iar în limba română este - cu excepţii nesemnificative - analitică. Această schimbare a tipului de flexiune s-a realizat de-a lungul secolelor, primele texte româneşti atestând o situaţie a formelor pentru comparaţie moştenite din latină (iar altele nu existau atunci). În limba latină existau două clase de adjective : - adjective care aveau la nominativ singular -us pentru masculin, -a pentru feminin, -um pentru neutru, sau -er pentru masculin ,-a pentru feminin, -um pentru neutru; - adjective care aveau la nominativ singular: a) două terminaţii: -is pentru masculin şi feminin, -e pentru neutru : fortis, forte (puternic) ; în această clasă existau treisprezece adjective cu trei terminaţii, -er pentru masculin, -is pentru feminin, -e pentru neutru : acer, acris, acre (ager) care au apărut ca urmare a pierderii de nominativ singular -is, rămânând cu radicalul în -r ; b) o singură terminaţie pentru toate genurile, variabilă : felix (genitiv singular felicis) (fericit). Toate aceste adjective se declinau după regulile declinării substantivale, în funcţie de terminaţiile de la nominativ, gradul pozitiv ; el se acordă în gen şi caz cu substantivul determinat. În limba latină adjectivul are trei grade de comparaţie: pozitiv, comparativ şi superlativ. Gradul comparativ poate fi: - de egalitate – se formează analitic, cu ajutorul adverbului aeque + adjectivul la gradul pozitiv; pentru al doilea termen al comparaţiei se foloseşte atque sau ac: Caius aeque altus ac Iulius est. ( Caius este la fel de înalt ca şi Iulius). - de inferioritate –se formează analitic cu ajutorul adverbului minus + adjectivul la gradul pozitiv: Caius minus altus quam Iulius est. (Caius este mai puţin înalt decât Iulius). 1

- de superioritate – se formează sintetic, înlăturând desinenţa genitivului singular de la gradul pozitiv şi adăugând la radical sufixele: -ior pentru masculin şi feminin la nominativ singular şi -ius pentru neutru nominativ singular. Această regulă se aplică atât adjectivelor care se declină la gradul pozitiv după declinările I şi a II-a, cât şi celor care se declină după declinarea a III-a. Comparativul de superioritate se declină ca şi adjectivele cu două terminaţii, urmând declinarea a III-a cu tema consonantică: Caius altior quam Iulius est. (Caius este mai înalt decât Iulius). Atât la gradul comparativ de inferioritate, cât şi la cel de superioritate, cel de al doilea termen al comparaţiei se exprimă: 1. În acelaşi caz cu primul termen + adverbul quam (decât): Caius altior quam Iulius est. 2. În ablativ: Caius altior Iulio est. Al doilea termen al comparaţiei are funcţia de complement al comparativului. Gradul superlativ se formează: a) Înlocuind desinenţa genitivului cu sufixele: -(is)simus pentru masculin, -(is)sima pentru feminin, -(is)simum pentru neutru. Această regulă se aplica majorităţii adjectivelor. b) Adjectivele care au nominativul singular în -er pentru masculin, -a pentru feminin, -um pentru neutru şi cele în -er pentru masculin, -is pentru feminin, -e pentru neutru la superlativ primesc sufixul -rimus,- rima, -rimum (adăugat nominativului masculin). c) Adjectivele: facilis, difficilis, similis, dissimilis, şi humilis formează superlativul cu ajutorul sufixelor -limus, -lima, -limum (adăugat temei). În ceea ce priveşte adverbul în limba latină, în general, numai adverbele de mod care provin din adjective pot avea grade de comparaţie. Comparativul adverbelor este identic cu comparativul neutru al adjectivelor Exemplu: adjectivul longus, -a, -um < longior, -ius; adverbul longe

< longius

Superlativul adverbului se obţine din superlativul adjectivului, înlocuindu-se terminaţia -us prin -e. Exemplu: adjectivul longissimus, -a, -um > longissime pulcherrimus, -a, -um > pulcherrime facillimus, -a, -um

> facillime

Urmărind utilizarea gradelor de comparaţie în limba română veche, găsim că sunt inexistente formele comparativului de egalitate şi de inferioritate şi că frecvenţa cea mai mare

2

o are gradul pozitiv, care continuă forma moştenită din latină (bun, frumos, înalt etc.). Dintre formele create pe terenul limbii române poate fi considerată încetăţenită – pentru că are o frecvenţă relativ mare – doar aceea a comparativului de superioritate, construită cu adverbul -flectiv mai (mai tânăr, mai înţelept, mai tare etc.). Despre formele superlativului relativ nu se poate vorbi decât în câteva contexte

insuficient de clare, care pot fi interpretate ca

superlative relative sau ca adjective pronominale demonstrative urmate de adjective la comparativul de superioritate („era fiul lui cela mai marele la sate”). Cât priveşte superlativul absolut, trei tipuri de structuri sunt susceptibile de a fi considerate ca atare: una cu adverbulflectiv mult („mult milostiv iaste”); la unii scriitori moderni cunoscători ai limbii vechi, această structură este folosită uneori cu intenţie expresivă: „o mult smerită rugă”); alta cu adverbul foarte, care ar putea fi considerat flectiv („eramu foarte vihoriţi”); foarte exprimând ideea de superlativ apare uneori, cu intenţie expresivă, la unii scriitori moderni: (cucul supărat foarte), alta cu prea asimilabil unui pseudoprefix („preaiubitori”). Structurile de acest fel se păstrează uneori până astăzi mai ales în limbajul bisericesc: preacucernic, preacuvios, preafericit etc. De la epoca veche la epoca modernă a limbii române, categoria gramaticală a comparaţiei se dezvoltă nu numai în sensul consolidării aspectelor opozabile atestate în textele vechi, ci şi al apariţiei – în scris – a unor aspecte opozabile inexistente în primele texte de limba română. În ultimul timp în teoria limbii comparaţia adjectivului a preocupat pe specialişti în sensul căutării unor noi soluţii la probleme – teoretice şi practice – insuficient elucidate în gramatica clasică mai veche. În această privinţă, meritorii sunt sublinierile unor distincţii, cum ar fi aceea vizând cele două laturi interdependente care interesează la categoria gramaticală a comparaţiei, şi anume intensitatea caracteristicilor, care poate fi zero, intermediară şi superioară şi comparaţia caracteristicilor, care trimite - cu anumite restricţii şi nuanţări - la gradul pozitiv, gradul comparativ şi gradul superlativ. În română există şi comparaţia a două sau mai multe caracteristici aparţinând aceleiaşi entităţi, în contexte ca: Alexandru e mai silitor (mai puţin silitor)

decât inteligent.

Comparativul şi superlativul sintetic din latina clasică au fost înlocuite, în limba română, prin forme analitice potrivit unei tendinţe spre concretizare.

3

2. Morfologia gradelor de comparaţie

2.1. Adjectivul. Consideraţii generale. Pentru început, vom defini adjectivul ca fiind acea clasă lexico-gramaticală care conţine cuvinte caracterizate semantic prin posibilitatea de a exprima însuşiri ale obiectelor denumite prin substantive. Adjectivul reprezintă clasa cuvintelor flexibile subordonate deci substantivului, acordându-se cu acesta şi limitându-i extensiunea prin atribuirea unei informaţii specifice. Faptul că exprimă caracteristici calitative ale entităţilor relevă o deosebire importantă între adjective şi substantive: substantivele, indicând numele entităţilor, au ceea ce putem numi existenţă independentă, deoarece entităţile pe care acestea le numesc fiinţează în mod obiectiv; adjectivele, însă, exprimând caracteristici calitative ale entităţilor, au ceea ce numim, prin simetrie, existenţă dependentă, întrucât caracteristicile calitative ale entităţilor pot fi concepute numai ca „anexe” ale entităţilor. Acest lucru are urmări în planul flexiunii, în sensul că la adjective trebuie făcută deosebirea între gen, număr şi caz, pe de o parte, şi categoria gramaticală a comparaţiei, pe de altă parte: genul, numărul şi cazul sunt categorii gramaticale la substantiv, unde sunt caracterizate şi prin conţinut, şi prin formă, în timp ce la adjectiv genul, numărul şi cazul au existenţă pur formală, fiind doar - acolo unde este posibil rezultat al necesităţilor de acord. Logica acestei deosebiri dintre adjectiv şi substantiv este evidentă: dacă conţinutul categoriei gramaticale a genului îl constituie genul natural masculin sau feminin al entităţilor însufleţite şi inexistenţa genului natural la entităţile neînsufleţite, atunci este firesc ca la caracteristicile calitative ale entităţilor să nu putem vorbi de conţinutul categorial al genului, pentru că, de exemplu, înalt, alb, greu etc - care reprezintă adjective - nu au gen natural; dacă conţinutul categoriei gramaticale a numărului îl constituie posibilitatea entităţilor de a fi considerate izolat sau în grup, atunci la înalt, alb, greu etc. - care sunt entităţi - nu se poate vorbi de conţinutul categorial al numărului; în sfârşit, dacă conţinutul categoriei 4

gramaticale a cazului îl constituie raporturile dintre entităţi unele faţă de altele sau dintre entităţi şi caracteristicile lor, atunci la înalt, alb, greu etc.- care nu sunt entităţi – nu se poate vorbi de conţinutul categorial al cazului. Singura categorie gramaticală a adjectivului – caracterizată şi prin conţinut categorial, şi prin formă categorială - este comparaţia. În privinţa funcţiei sintactice, notăm aici doar că - spre deosebire de substantiv, la care funcţia sintactică este în legătură directă cu o categorie gramaticală, anume, cu aceea a cazului- la adjectiv funcţia sintactică depinde de context şi nu de formele de gen, număr sau caz şi nici de categoria gramaticală a comparaţiei. De exemplu, adjectivul bun, depinzând direct - în contextul în care apare - de un substantiv, are funcţia sintactică de atribut: fie că este masculin singular nominativ-acuzativ pozitiv [(ca) om bun], fie că este feminin singular genitiv-dativ comparativ (unei femei mai bune), fie că este masculin plural nominativacuzativ superlativ [(cu ) nişte oameni foarte buni] ş.a.m.d. 2.2. Categoria gramaticală a comparaţiei Categoria gramaticală a comparaţiei este singura categorie gramaticală a adjectivului care se caracterizează prin existenţă biplană – formă (mărci specifice) şi conţinut (existenţa unei însuşiri în acelaşi grad sau în grade diferite, la mai multe obiecte sau la acelaşi obiect în momente diferite). Categoria comparaţiei sau a gradelor de comparaţie exprimă raporturile cantitative care se stabilesc între două obiecte sau procese care prezintă o însuşire comună. În principiu, numai adjectivele pot avea „gradaţie” sau grade de comparaţie, fiindcă numai ele exprimă însuşiri, dar în aceeaşi situaţie cu adjectivele sunt adverbele de mod (de „calitate”), care îndeplinesc pe lângă verb aceeaşi funcţie ca adjectivele pe lângă substantiv, apoi unele adverbe de loc şi de timp (mai departe, mai târziu) şi, în sfârşit, unele substantive cu sens general (poet, filozof). Aceasta a pus şi cele mai multe probleme specialiştilor, fapt care se reflectă în soluţiile diferite găsite pentru problemele ridicate de această categorie gramaticală. Divergenţele încep chiar cu terminologia, legată în mod direct de modul cum este concepută această categorie gramaticală. Astfel, în unele lucrări se vorbeşte numai despre grade de comparaţie, ca de exemplu, în Gramatica limbii române explicată a lui Corneliu Dimitriu, în altele, despre categoria gramaticală a intensităţii, ca în Gramatica limbii române de Dumitru Irimia; în

5

lucrarea Limba română contemporană de I. Iordan şi V. Robu sunt incluse aici şi gradele de comparaţie şi gradele de intensitate. Autorii din urmă fac distincţie între gradele de intensitate şi gradele de comparaţie. Gradele de intensitate se exprimă prin sintagme închise implicate într-o singură relaţie sintactică: în enunţul bătea un vânt din ce în ce mai puternic, sintagma din ce în ce mai puternic este compatibilă cu o singură relaţie cu termenul regent (un) vânt: întreaga cantitate de informaţie privind valoarea intensităţii crescânde, progresive, pe care formula adverbială din ce în ce mai… o atribuie adjectivului puternic, se consumă, prin incluziune, în interiorul acestei relaţii deplin închise din punct de vedere sintactic, adică este explicabilă imediat. O asemenea valoare este numită gradul intensităţii crescânde (sau progresive). Paradigma modelelor de forme care opun valori de intensitate formează sistemul gradelor de intensitate. Gradele de comparaţie se exprimă prin sintagme deschise, conform părerii lui I. Coteanu şi V. Robu, care, pe lângă relaţia cu termenul regent, implică structural şi o relaţie imediată cu un al doilea termen de referinţă comparativă, prezent sau nu în enunţ, şi deci realizată comparativ in praesentia sau in absentia; astfel, în sintagma pomul (este) mai înalt decât casa, sintagma mai înalt este disponibilă pentru două relaţii sintactice, dintre care prima cu termenul pomul iar a doua, spre dreapta, cu termenul de referinţă comparativă decât casa; aceasta înseamnă că o parte din cantitatea de informaţie privind valoarea intensităţii superioare rămâne disponibilă pentru a se valorifica semantic prin comparaţie cu al doilea termen de referinţă, casa, în favoarea termenului din stânga relaţiei pomul; prin urmare, conectivul relaţional decât actualizează, în acest caz, un raport de nonegalitate, datorită nonidentităţii dintre termenii de referinţă puşi în comparaţie. În enunţul balena este mamiferul cel mai mare, sintagma cel mai mare rămâne disponibilă pentru încă o relaţie sintactică comparativă cu un termen de referinţă neexprimat în textul dat, dar care, chiar în absentia, este necesar pentru echilibrul sintactic al contextului anterior, pentru a se asigura caracterul obligatoriu imediat al explicitării, impus de formantul adverbial cel mai…; se înţelege că termenul subiacent de referinţă este (dintre) mamifere fără presupunerea căruia nu se poate realiza funcţia izolantă a adverbialului cantitativ cel mai… Paradigma modelelor de formare care opun valori de intensitate comparată formează subsistemul gradelor de comparaţie. Aceiaşi autori identifică şase grade de intensitate: minimă, scăzută, suficientă, mobilă, maximă şi maximă depăşită (excesivă).

6

a) Gradul intensităţii minime constituie prima treaptă marcată faţă de baza zero şi are formanţii adverbiali foarte puţin…, foarte slab.., extrem de puţin…etc., în care adverbialele slab, puţin sunt precedate de adverbele cantitativ-calitative ale limitei ultime, foarte, extrem (de), grozav (de), uluitor (de) ş.a.m.d., în general aceleaşi cu care se realizează gradul intensităţii maxime, aflat la polul opus. Datorită restricţiilor de natură semantică, intensitatea minimă poate fi marcată la un număr limitat de adjective, cum sunt cele care semnifică dimensiuni spaţiale şi participiile obiectiv-tranzitive: foarte puţin dispus…, foarte slab orientat, extrem de puţin orientat etc. Adverbul deloc neagă total calitatea, echivalând-o cu antonimul adjectivului respectiv: nu e deloc frumos = e urât; un om deloc dispus la concesii (să facă concesii). Acest grad al intensităţii minime poate fi utilizat de către vorbitori în special pentru exprimarea eufemistică a unor însuşiri prin adjectivul antonim. Potrivit DEX, eufemismul este un „element de limbă care înlocuieşte, în vorbire sau în scris, un cuvânt sau o expresie neplăcută, vulgară, jignitoare, respectând paralelismul de sens”. În acest sens se întrebuinţează cel mai adesea gradul intensităţii minime care este echivalentul superlativului absolut negativ: Andreea este foarte puţin deşteaptă în loc de Andreea este foarte proastă. Întrebuinţare eufemistică cunoaşte şi comparativul de inferioritate care este folosit în locul celui de superioritate: Andreea este mai puţin deşteaptă în loc de Andreea este mai proastă. b) Gradul intensităţii scăzute, insuficiente se marchează cu adverbialele cantitative puţin, slab, insuficient, nesatisfăcător: puţin cunoscător, slab pregătit, insuficient orientat, şedinţă slab organizată. c) Gradul intensităţii suficiente are ca formanţi adverbialele destul de, de-ajuns de, suficient de: o fată destul de frumoasă, un băiat de-ajuns de dezvoltat, o părere destul de bună. d) Gradul intensităţii mobile se poate realiza progresiv sau regresiv, cu adverbialele tot mai…, din ce în ce mai…, mereu mai…, tot mai… şi mai…. pentru intensitatea progresivă (crescândă) la care, dacă se adaugă cantitativul puţin – tot mai puţin…, din ce în ce mai puţin – se obţine valoarea regresivă (descrescândă) a intensităţii mobile: „Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare”; prietenul este din ce în ce mai puţin vesel. Despre un grad al intensităţii mobile vorbeşte şi D. Irimia, adoptând însă o altă terminologie şi realizând un alt tip de clasificare. La gradul de intensitate superioară el vorbeşte de o superioritate progresivă care se realizează atunci când augmentarea intensităţii

7

unei însuşiri la un obiect se produce într-o perspectivă dinamică, în momente succesive:” Din ce în ce mai singur mă întunec şi îngheţ, / Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.” (M. Eminescu, după D.Irimia, Gramatica Limbii Române,Iaşi,2004, p. 90). De asemenea, la gradul de intensitate inferioară se dezvoltă gradul de inferioritate progresivă, atunci când deosebirile de intensitate sunt situate într-o perspectivă dinamică: El devine tot mai puţin optimist. Nopţile sunt tot mai puţin frumoase. e) Gradul intensităţii maxime se marchează (numai la câteva adjective) cu sufixul -isim – clarisim(ă), rarisim(ă) – şi cu adverbele: foarte, extrem de…, atât de…, cât de…!, ce…!, de-a binelea, cu vârf şi îndesat, fără tăgadă. Tot aici se înscriu şi o seamă de alte procedee stilistice, bogate în nuanţe emfatice. De exemplu, unele adverbe sau locuţiuni şi-au pierdut semnificaţia de bază legată de un semantism negativ, fiind folosite pentru marcarea intensităţii maxime, chiar în sens pozitiv: amarnic de dulce, straşnic de frumoasă, îngrozitor de plăcut, teribil de frumoasă etc. Este frecventă şi comparaţia cu obiecte de referinţă considerate modele ale calităţii date: alb ca varul (= foarte alb); negru ca pana corbului (= foarte negru); rece ca gheaţa, dulce ca mierea etc; formula comparativă este, însă, aici, un formant al unei sintagme noncomparative. Sunt şi metafore de intensitate maximă: adormit buştean (= foarte adânc), singur cuc, enunţuri emfatice marcate suprasegmental ca exclamaţii: Ce frumos e! Frumoasă eşti iubita mea! Vai, ce frumos! Intensitatea maximă se mai exprimă şi prin următoarele procedee: - regenta consecutivei: era frumoasă de-ţi luau ochii; -subordonata concesivă (introdusă prin cât): cât era de obosit, şi tot venea până la mine; -atributiva consecutivă: era un om care nu se mai afla; -repetarea adjectivului; bătrân- bătrână, leit-poleit, singură-singurică; -locuţiune adjectivală: era un om să-l pui la rană (- foarte bun), zilele de aur; -locuţiune adverbială: nervos la culme; -locuţiune verbală: copilului îi râdea inima de bucurie; -locuţiune substantivală: era un pui de zgârâie brânză („foarte zgârcit”); - adjective (adverbe) care sunt expresii ale intensităţii maxime: profesor eminent, zgomot infernal, femeie irezistibilă, efort suprem; aşa de bună! atât(a) de bun!; -adverbul mai; când e somnul mai dulce;

8

-repetarea prin genitiv: voinicul voinicilor, frumoasa frumoaselor, cântarea cântărilor; -expresiile: frumoasă rău, frumoasă foc, frumoasă nevoie mare, putred de bogat, blând din cale afară, sărac lipit pământului; -diminutive şi augmentative: mâncău, tinerel; -adverbul foarte: frumoasă foarte; f) Gradul intensităţii depăşite (excesive) se marchează, în primul rând prin prefixele şi prefixoidele arhi-, extra-, prea-, supra-, ultra- şi prin adverbialele cantitative de tipul: peste măsură (de), peste orice limită (de), peste poate (de): arhiplin, extraordinar, răscopt, preafrumoasă, străvechi, supradimensionat, ultrademagog, peste măsură de obraznic, peste poate de atent, îndrăzneţ peste orice limită. Marea majoritate a formelor de actualizare a gradelor de intensitate sunt şi formule emfatice, valoarea lor afectivă fiind marcată şi suprasegmental printr-o mare varietate de nuanţări ale intonaţiei. D. Irimia afirmă, de asemenea, că, atunci „când subiectul vorbitor apreciază că gradul de intensitate atins de însuşirea unui obiect depăşeşte anumite limite, el dezvoltă o a treia variantă a superlativului, o variantă în cel mai înalt grad emfatică - superlativul excesiv: „(…) ca să mediteze pune/Urechile ce-s prea lunge şi coarnele la cerb” (M. Eminescu, după D. Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi,2004, p .91). În Gramatica limbii române (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005) se vorbeşte despre grade de intensitate pentru care se dă următoarea definiţie: „Categoria intensităţii, numită tradiţional categoria comparaţiei, reprezintă, în grupul nominal, particularitatea specifică a adjectivului faţă de substantiv şi pronume şi priveşte semantic adjectivul iar în grupul verbal, adverbul”. După cum se observă, autorii acestei lucrări nu fac distincţia între gradele de intensitate şi gradele de comparaţie. Ei consideră că este vorba doar despre o diferenţă terminologică. Se precizează, în continuare că intensitatea unei însuşiri poate fi comparabilă (evaluarea având ca temei comparaţia) sau noncomparabilă. Evaluarea comparativă a intensităţii unei însuşiri poate fi considerată obiectivă şi subiectivă (apreciativă), ultima exprimându-se mai ales prin superlativ absolut (cu diferite nuanţe semantice) şi prin pozitiv. Gradele de intensitate sunt exprimate cu ajutorul unor mărci gramaticale analitice, totdeauna antepuse, ca şi prin mijloace expresive – sintactice, fonetice sau lexicale – mai mult

9

sau mai puţin gramaticalizate. În cazul adjectivului, dintre mărcile gradelor de intensitate numai formantul cel (din structura cel mai + adjectiv) este variabil în raport cu genul, numărul şi cazul: omul cel mai bun, omului celui mai bun etc., celelalte sunt invariabile. Atunci când însoţeşte un adverb cel este invariabil (ei cântă cel mai bine). Intensitatea comparată a unei însuşiri poate fi apreciată ca având acelaşi grad sau grade diferite pentru două sau mai multe obiecte sau pentru acelaşi obiect în împrejurări diferite. Într-o comparaţie explicită a gradului de intensitate sunt implicaţi totdeauna doi termeni: termenul (nominalul) comparat şi reperul comparaţiei (vezi Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, p.154). Comparaţia are în vedere : - două sau mai multe obiecte: din aceeaşi clasă (Ion este cel mai bun dintre elevi) sau din clase diferite („Tălpile sunt mai îndepărtate de creştet / decât trecutul de prezent”. N. Stănescu, după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 154); - un obiect în împrejurări diferite („A putut trimite cu primejdie mai puţină decât oricând răvaşul său”. M. Sadoveanu, A inventa o floare, după Gramatica Academiei, vol I, Bucureşti, 2005, p.154). - două însuşiri ale aceluiaşi obiect („Ea, mai mult speriată decât încântată, se întreba ce i-a venit”. H. Gârbea, Enigme; după Gramatica Academiei, vol I, Bucureşti, 2005, p. 154). Reperul comparaţiei poate fi exprimat nonpropoziţional sau poate avea o realizare propoziţională; uneori neexprimat, dar deductibil, reperul comparaţiei poate fi: - complement introdus prin: ca, de, decât la fel cu, din, dintre etc. („Pe părul lor… bălai şi moale ca şi auru-n spice…” M. Eminescu, Muşat şi ursitorile , după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, p. 155); - complement sau atribut fără element de legătură („Limba românească nu-mi păruse niciodată mai frumoasă.” T Vianu, Jurnal; „Este cea mai bună bucătăreasă moldoveancă”, „ar fi cea mai mare fericire a mea”. M. Eliade, Maitreyi, după Gramatica Academiei, vol I, Bucureşti, 2005, p. 155); - propoziţie completivă sau atributivă („Era mai înţelept de cum îl cunoscusem”. „Cel mai frumos cer care mi-a fost dat să-l văd vreodată”. M. Eliade, Maitreyi, după Gramatica Academiei, vol I, Bucureşti, 2005, p. 155). Reperul comparaţiei poate lipsi şi, în acest caz, avem de-a face cu întrebuinţarea absolută a unor grade de intensitate care admit comparaţia: Este cea mai frumoasă haină.

10

Din punctul de vedere al lui Corneliu Dimitriu, conţinutul categoriei gramaticale a comparaţiei îl constituie intensitatea caracteristicilor existente la entităţi, care intensitate poate fi considerată de vorbitori şi în măsură „obişnuită”, în sensul că nu atrage atenţia prin augmentare sau diminuare şi în măsură mai mare sau mai mică decât cea „obişnuită” şi în măsură superioară în raport cu cea „obişnuită”. Astfel imaginată, intensitatea caracteristicii nu reprezintă un datum, ci este rezultatul comparaţiei (explicite sau implicite) făcute de vorbitor, fie – de obicei – a unei singure caracteristici la aceeaşi entitate în circumstanţe diferite ori la două sau mai multe entităţi indiferent de circumstanţe, fie – rar – a două / mai multe caracteristici ale unei singure entităţi de regulă în aceleaşi circumstanţe, iar uneori în circumstanţe diferite. Admiţând atât comparaţia explicită, cât şi comparaţia implicită şi, cunoscând că în mod logic comparaţia presupune (minimum) doi termeni, urmează că la categoria gramaticală a comparaţiei putem vorbi de doi termeni: primul termen este întotdeauna exprimat, pentru că este reprezentat prin adjectivul comparat care – indiferent de funcţia sintactică – arată caracteristica cu o anumită intensitate („obişnuită”, mai mare/mai mică, în măsură superioară); al doilea termen, exprimat doar uneori (când vorbim de comparaţie explicită), arată cu ce sau cu cine se face comparaţia ce permite – în calitate de reper – aprecierea privitoare la măsura intensităţii caracteristicii, pe care măsură, însă, nu o modifică, ci doar o pune în evidenţă; el (adică al doilea termen) poate indica: o altă circumstanţă (decât cea avută în vedere prin primul termen); o altă caracteristică (decât cea indicată prin primul termen) existenţa, în aceleaşi circumstanţe sau în circumstanţe diferite, la aceeaşi entitate. În legătură cu al doilea termen, care este exterior adjectivului comparat, acesta poate apărea, fără a fi indispensabil, pe lângă un adjectiv indicând orice măsură a intensităţii caracteristicii. Aşadar, al doilea termen poate apărea şi în dependenţă de un adjectiv exprimând o caracteristică la care intensitatea este în măsura „obişnuită” (ochi albaştri ca cerul) şi în dependenţă de un adjectiv exprimând o caracteristică la care intensitatea este în măsură absolută (Această traducere este foarte bună în comparaţie cu altele). Al doilea termen însă poate şi să nu fie exprimat, când considerăm că avem de-a face cu o comparaţie implicită. Această situaţie apare cel mai frecvent la adjectivele cu intensitate în măsură „obişnuită” sau în măsură superioară absolută: despre un om se poate spune că în anumite circumstanţe este bun sau foarte bun numai dacă se are în vedere că acelaşi om în alte circumstanţe sau alt om, indiferent de circumstanţe, este mai bun, mai puţin bun etc. Destul de

11

frecvent al doilea termen poate să nu fie exprimat şi atunci când intensitatea caracteristicii exprimate de adjectiv este în măsură mai mare ori mai mică decât cea „obişnuită” sau în măsură superioară relativă în raport cu cea „obişnuită”: un om poate fi, în anumite circumstanţe, mai bun, mai puţin bun sau cel mai bun numai dacă avem în vedere că acelaşi om în alte circumstanţe sau alt om, indiferent de circumstanţe, este bun, foarte bun etc. În cazuri rare şi numai dacă se poate deduce cu uşurinţă din context, al doilea termen poate să nu fie exprimat şi când măsura intensităţii adjectivului avut în vedere este aceeaşi la entitatea dată în circumstanţe diferite sau la entităţi diferite indiferent de circumstanţe: astăzi el este la fel de bun (ca ieri), el este tot aşa de vesel (ca ea) etc. Pentru a pune în lumină forma comparaţiei, este necesar, pe de o parte, să luăm în consideraţie toate aspectele opozabile de la această categorie gramaticală, iar pe de altă parte, să ţinem cont de tipul de flexiune – analitic şi sintetic – posibil la comparaţia adjectivelor româneşti. Procedând în acest fel, găsim că la flexiunea analitică, unde – la adjectivele care acceptă comparaţia – pot apărea toate aspectele opozabile ale acestei categorii gramaticale, mărcile sunt atât concrete, când sunt constituite din cuvinte-flective, cât şi abstracte (zero), prin opoziţie cu mărcile concrete. Mărcile concrete, care apar la formele ce indică intensitatea în măsura mai mare, mai mică sau superioară – relativă şi absolută – sunt reprezentate prin următoarele (categorii de) cuvinte-flectiv: - adverbul-flectiv mai, când intensitatea este mai mare decât cea „obişnuită”: mai înalt etc.; - perifraza adverbială-flectiv mai puţin, când intensitatea este în măsură mai mică decât cea „ obişnuită”: mai puţin înalt, etc. - perifraze adverbiale-flectiv de tipul: la fel ca, la fel de, tot aşa de etc., când intensitatea este aceeaşi ca la al doilea termen, putând fi, adică, în măsură mai mare, mai mică, superioară sau „ obişnuită”: X este la fel de înalt caY etc.; - perifraza-flectiv variabilă după gen, număr şi caz cel (cea, cei etc.) mai, când intensitatea este în măsură superioară relativă pozitivă: cel mai înalt etc.; - adverbe-flectiv – sintetice şi perifrastice – de tipul: foarte tare , prea, grozav de, teribil de etc., când intensitatea este în măsură superioară absolută pozitivă: foarte înalt etc.;

12

- perifraze-adverbiale de tipul foarte puţin, tare puţin, prea puţin, grozav de puţin, teribil de puţin etc., când intensitatea este în măsură superioară absolută negativă: foarte puţin înalt etc. Prin opoziţie cu aceste mărci concrete care apar la intensitatea mai mare, mai mică şi superioară, la intensitatea în măsură „obişnuită” marca este zero precedând adjectivul, ceea ce, practic, înseamnă, că înaintea adjectivului nu apare nici una din mărcile concrete indicate mai sus. Spre deosebire de comparaţia analitică – născută pe terenul limbii române şi utilizată în toate stilurile funcţionale – pe care o putem considera generală (la toate adjectivele ce acceptă comparaţia) şi regulată, comparaţia sintetică apare doar la câteva adjective şi este defectivă (vizează doar intensitatea în măsura superioară absolută pozitivă în raport cu cea „obişnuită”, rămânând în afară intensitatea în măsură mai mare, mai mică, superioară relativă şi superioară absolută negativă). La intensitatea în măsură superioară absolută pozitivă – prin opoziţie cu zero de la intensitatea în măsura „obişnuită” – marca ar fi: -sufixul gramatical -isim la un adjectiv ca rarisim, după modelul căruia se mai formează uneori şi alte adjective, cum ar fi doctisim; - prefixoide ca arhi-, extra-, hiper-, super-, supra-, ultra-, preluate mai ales din sau după franceză (fr. archiconnu > rom. arhicunoscut, fr. hypercorrect > rom. hipercorect, fr. suprasensible > rom. suprasensibil etc.), cu ajutorul cărora iau naştere unele formaţii româneşti de largă sau restrânsă circulaţie, cum ar fi: arhiştiut, extradur, hiperemotiv, supergreu, suprafin, ultraconfortabil etc. În lucrarea Limba română contemporană, al cărei coordonator este Ion Coteanu, se specifică faptul că, sub aspectul semanticii, totalitatea “gradelor de comparaţie” implică informaţii privind intensitatea şi comparaţia, fără ca fiecare din situaţiile enumerate să comporte ambele componente: superlativul absolut, de exemplu, presupune aprecierea intensităţii calităţii (foarte frumos), dar rămâne în afara comparaţiei; pozitivul nu implică nici un fel de precizare privind intensitatea, dar admite comparaţia (alb ca zăpada). Comparativul şi superlativul relativ implică, amândouă, precizarea intensităţii pe baza unei comparaţii. Categoria comparaţiei se realizează numai prin elemente de expresie, care, raportate la flexiune, au statutul afixelor mobile: au poziţie întotdeauna proclitică faţă de radical şi nu fuzionează cu acesta – o casă mai veche, casa cea mai veche etc.

13

În gramaticile curente, ca şi în discuţii de ordin gramatical, se afirmă, de obicei, că există trei grade de comparaţie : pozitivul, comparativul şi superlativul, cu subdiviziunile care se creează în mod obişnuit în interiorul acestora. De fapt, numai ultimele două sunt adevărate grade de comparaţie, fiindcă singure ele implică existenţa unei comparaţii între două sau mai multe obiecte care posedă aceeaşi însuşire. Gradul pozitiv reprezintă forma normală a adjectivului, sau, altfel spus, cu ajutorul lui constatăm existenţa însuşirii la un obiect oarecare, privit izolat, fără să ne referim la alte obiecte, şi exprimăm constatarea făcută: tovarăş bun, carte frumoasă etc. Pozitivul este termenul zero, neutru din punctul de vedere al intensităţii, şi constituie punctul de reper la care se raportează celelalte grade ale intensităţii. El reprezintă forma-tip a adjectivului, nemodificată formal şi semantic de prezenţa mărcilor de intensitate: om bun, casă mare etc. Pozitivul poate fi antrenat într-o comparaţie de egalitate, nemarcată (în absenţa grupărilor locuţionale: la fel de, tot aşa de etc.), gradul de intensitate fiind indicat exclusiv prin cel de-al doilea termen al comparaţiei (deştept ca tine, sau în inversiune, ca tine de deştept).Construcţiile cu adjectivul la gradul pozitiv comparat cu un obiect tipic pentru însuşirea respectivă sunt de cele mai multe ori echivalente semantice ale superlativului absolut: tare ca piatra, iute ca săgeata; “Uite-i mă căciula, frate,/ Mare cât o zi de post”. (George Coşbuc, Iarna pe uliţă, după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, p. 155). Ideea de superlativ, neexprimată aici gramatical, este stabilită în raport de cunoştinţele curente despre însuşirile (calitate, dimensiune etc.) lucrurilor fixate ca puncte de reper. Adoptând terminologia lui Corneliu Dimitriu, trebuie să precizăm faptul că la gradul pozitiv intensitatea caracteristicii exprimate prin adjectiv este în măsură “obişnuită” (adică nu atrage atenţia nici prin diminuare, nici prin augmentare) fiind marcată prin zero ce se opune atât cuvintelor-flectiv proclitice din flexiunea analitică (bun în opoziţie cu mai bun etc.), cât şi flectivele propriu-zise proclitice (greu în opoziţie supergreu etc.) şi enclitice (doct în opoziţie cu doctisim, din flexiunea sintetică). Gradul pozitiv se realizează frecvent într-un singur termen – reprezentat prin adjectivul comparat – când comparaţia este implicită, iar uneori – când comparaţia este explicită – prin 2 termeni (adjectivul comparat şi termenul cu care se face comparaţia), al doilea termen concretizându-se într-un circumstanţial comparativ introdus prin prepoziţii de tipul: ca, cât etc., sau printr-o propoziţie circumstanţială comparativă introdusă prin jonctive subordonatoare în frază de felul: cum, cât, precum etc.: „Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ

14

Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă”; „S-a dus Pan, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”; „… un înger blând ca o lacrimă de aur, …cu ochi albaştri şi curioşi, precum albastru şi curios e adâncul cerului”. (Mihai Eminescu, după Corneliu Dimitriu, Compendiu de gramatică românească clasică, Iaşi, 2004, p. 124). Gradul comparativ indică evaluarea intensităţii însuşirii ca superioară, egală sau inferioară în raport cu aceeaşi însuşire a altui / altor obiecte sau aceluiaşi obiect (în circumstanţe diferite ) ori în raport cu altă însuşire care trimite fie la acelaşi obiect, fie la obiecte diferite. Gradul comparativ poate exprima deci egalitatea şi inegalitatea; în ultimul caz, se disting comparativul de superioritate şi cel de inferioritate. Toate varietăţile comparativului presupun, din punct de vedere formal, asocierea mărcilor graduale antepuse cu adjectivul la gradul pozitiv, urmat, de obicei, de reperul comparaţiei. Termenul în raport de care se face comparaţia poate fi un complement comparativ. Comparativul de inferioritate arată – prin perifraza adverbială-flectiv mai puţin – intensitatea caracteristicii în măsură mai mică decât cea “obişnuită” adesea cu o comparaţie explicită cu al doilea termen concretizat într-un circumstanţial comparativ introdus prin prepoziţii de felul: ca, decât, în comparaţie cu (Fata este mai puţin înaltă decât băiatul, Noaptea a fost mai puţin frumoasă ca altădată) sau printr-o propoziţie circumstanţială comparativă introdusă printr-un jonctiv subordonator în frază de felul: decât, cum, faţă de cum etc. (Astăzi este mai puţin supărat decât a fost ieri). În cazuri foarte rare, comparaţia este implicită, al doilea termen rezultând din context: Astăzi împrejurările sunt mai puţin convenabile prieteniei. D. Irimia foloseşte, pentru comparativul de inferioritate, sintagma “intensitate inferioară” pe care o defineşte astfel: „Gradul de intensitate inferioară semnifică manifestarea mai puţin intensă a unei însuşiri la un obiect în raport cu altul sau cu el însuşi într-un alt moment sau loc: El este mai puţin optimist decât mine. El este mai puţin optimist ca altădată“ (D. Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi, 2000, p.90). Comparativul de egalitate este un aspect opozabil ce nu indică o intensitate proprie, deosebită a caracteristicii acestui aspect, fiind în aceeaşi măsură (deci “obişnuită“, mai mare, mai mică sau superioară) cu a “reperului”, adică a celui de-al doilea termen : casa lui X este frumoasă (mai frumoasă, foarte frumoasă etc.) casa lui Y este la fel de frumoasă (deci sau frumoasă, sau mai frumoasă etc.) ca a lui X. D. Irimia numeşte comparativul de egalitate intensitate echivalentă pentru care dă următoarea definiţie: „Gradul de intensitate echivalentă

15

semnifică manifestarea unei însuşiri cu aceeaşi intensitate la obiecte diferite sau la acelaşi obiect în momente sau locuri diferite: Cerul era la fel de albastru ca marea. Marea este la fel de albastră ca ieri. (D. Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi, 2000, p. 90). Comparativul de egalitate se formează cu locuţiunile la fel de, tot aşa de, tot atât de, deopotrivă de, plus adjectivul (la gradul pozitiv), iar reperul comparaţiei este introdus prin ca şi, ca şi, cât, şi cât şi, sau , dacă este o parte de propoziţie şi prin (precum), după cum, aşa cum, întocmai cum şi cât dacă este o propoziţie. Reperul introdus prin cât realizează, de obicei, o comparaţie cantitativă: mare cât casa / cât se poate. El este la fel de (tot aşa de ,tot atât de, deopotrivă de ) bun ca (ca şi ,cât, cât şi ) ea / cum ( precum, după cum, aşa cum, întocmai, cum, cât) este şi ea. „Sarea era tot atât de vânătă ca zahărul.” (Cezar Petrescu, Întunecare, după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, p. 156); „Hinduismul e tot atât de bun ca şi creştinismul.” (M. Eliade, Maitreyi¸ după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, p. 156). Uneori reperul comparaţiei de egalitate este deductibil din context, termenul al doilea fiind neexprimat, dar subînţeles, fiind vorba de aceeaşi calitate, raportată la momente diferite: „A trecut mai mult de o lună de-atunci, şi răul n-a scăzut, frica e la fel de insuportabilă [ca acum o lună]”. (M. Cărtărescu, Travesti, după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, p. 156). Elementul introductiv al reperului poate, de asemenea, să fie parţial neexprimat, dar recuperabil anaforic: „Migala meşteşugului deopotrivă de scrupulos în cizelarea giganticelor blocuri şi a minusculelor pietricele.” (G. Munteanu, Istoria, după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, p. 156), în loc de: şi în cizelarea minusculelor pietricele. Raportul de intensitate egală poate include două calităţi, fiind exprimat în propoziţie prin termenii corelativi: tot atât de / pe cât de + adjectiv + cât şi de / pe atât de + adjectiv , iar în frază prin tot atât de… pe cât de… sau pe cât este de…pe atât este de…: Este pe cât de cuminte, pe atât de bun., Este tot atât de bun pe cât este de cuminte. / Pe cât este de bun, pe atât este de cuminte. Comparaţia de egalitate poate admite, la fel ca şi unele grade ale comparaţiei de inegalitate, modalizatori adverbiali cu rol de aproximare sau de diminuare ori de specificare a egalităţii: Repetiţia e aproape la fel de importantă ca cititul. Toate sunt cam deopotrivă de frumoase. Este exact la fel de prietenos ca şi altădată.

16

Ion Coteanu vorbeşte de un comparativ de egalitate prescurtat . El dă exemplele: Era uşoară ca un fulg. Căra saci grei ca plumbul. Era ca un fulg de uşoară. Căra saci ca plumbul de grei. Toate conţin o comparaţie de egalitate din care lipsesc însă adverbele aşteptate, adică: era la fel de/ aşa de/ tot aşa(atât) de uşoară ca(şi) un fulg. Căra saci la fel de/aşa de/tot aşa(atât)de grei ca(şi) plumbul. Situaţia în care adjectivul, deşi este la comparativul de egalitate(indicat prin ca), nu mai primeşte pe la fel, tot aşa, tot atât este numită comparativ de egalitate prescurtat. Comparativul de superioritate indică – prin adverbul-flectiv proclitic mai – intensitatea caracteristicii în măsură mai mare decât cea „obişnuită”, de obicei printr-o comparaţie explicită la care al doilea termen este un circumstanţial comparativ introdus prin prepoziţii de felul ca, decât, în comparaţie cu etc. sau o propoziţie circumstanţială comparativă introdusă printr-un jonctiv subordonator în frază de felul decât, de cum, faţă de cum etc.: „Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăţia de cruce…mai scumpă decât zilele, mai scumpă decât mireasa.” (M. Eminescu, după C. Dimitriu, Compendiu de gramatică românească clasică, Iaşi, 2004, p. 124); „Sunt mai înţelept de cum arăt.” (M. Eminescu, după C. Dimitriu, Compendiu de gramatică românească clasică, Iaşi, 2004, p. 124); Uneori comparaţia este implicită, al doilea termen rezultând din context: „…acei ochi de-un albastru întuneric, care sclipesc în umbra genelor lungi şi devin mai dulci, mai întunecoşi, mai demonici.” (M. Eminescu, după C. Dimitriu, Compendiu de gramatică românească clasică, Iaşi, 2004, p. 124). Al doilea termen al comparaţiei poate fi in absentia, dar presupus în structura primară: azi ai ochii mai odihniţi (ca ieri); să alegi un băiat mai priceput (decât acesta); poporul nostru a ajuns la o viaţă mai bună (decât cea anterioară); Ziua de ieri a fost mai frumoasă (decât cea de azi). Există şi o falsă comparaţie după cum rezultă din exemplele: Mai toţi oamenii visează. Ce aflase era mai nimic. Venise mai mort de oboseală. Adjectivele tot, nimic, mort, fac parte din categoria celor care nu pot avea grade de comparaţie. Cu toate acestea, propoziţii ca cele de mai sus se întâlnesc în mod curent.

17

Adjectivele amintite nu sunt însă la comparativul de superioritate în nici una dintre cele trei propoziţii, cum pare la prima vedere, căci mai toţi (oamenii) înseamnă, de fapt, aproape toţi (oamenii), mai nimic înseamnă aproape nimic iar mai mort înseamnă aproape mort. Ceea ce induce în eroare este obişnuinţa noastră de a lua pe mai în astfel de situaţii ca adverb de comparaţie. Dar adverbul mai are şi alte înţelesuri. Unul dintre ele este şi cel de aproape, pe care îl întâlnim şi în construcţii ca mai, mai să nu te observ de atâta lume. În Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, se vorbeşte despre două tipuri de comparativ: comparativul de egalitate şi comparativul de inegalitate. Comparativul de inferioritate şi cel de superioritate sunt încadrate în clasa denumită comparativ de inegalitate. D. Irimia numeşte acest comparativ de superioritate intensitate superioară pe care o defineşte astfel: “Gradul de intensitate superioară semnifică manifestarea mai intensă a unei însuşiri la un obiect în raport cu altul sau cu el însuşi într-un alt moment sau loc.” (D. Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi, 2000, p. 20). Gradul de intensitate superioară poate fi accentuat prin adverbul modalizant de intensificare şi: „în neştiinţa ta eşti şi mai frumoasă” (M. Eminescu, Proză literară, după D. Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi, 2000, p.90). Gradele de intensitate superioară şi de intensitate inferioară, aflându-se într-un raport antitetic, se pot substitui reciproc, concomitent cu substituirea termenilor adjectivali prin antonimul lor. Enunţul El este mai puţin optimist decât Mihai este sinonim cu enunţul El este mai pesimist decât Mihai. Această sinonimie permite întrebuinţarea eufemistică a gradului de inferioritate în locul gradului de superioritate: Maria este mai puţin frumoasă în loc de Maria este mai urâtă. Gradul superlativ indică o intensitate maximă a însuşirii şi se realizează ca relativ şi absolut, fiecare putând exprima superioritatea şi inferioritatea. Corneliu Dimitriu prezintă patru tipuri de superlativ: superlativ relativ pozitiv, superlativ relativ negativ, superlativ absolut pozitiv, superlativ absolut negativ (vezi).24 Superlativ relativ pozitiv sau de superioritate arată prin procliza perifrazei-flectiv – variabilă după gen, număr şi caz cel (cea, cei etc.) mai – că intensitatea caracteristicii adjectivului ce se constituie în primul termen este în măsura cea mai mare în raport cu al doilea termen, care trebuie să trimită la cel puţin două elemente. În mod frecvent, al doilea termen al relativului pozitiv este un complement indirect (în literatura de specialitate, această determinare sintactică este considerată uneori complement de relaţie, iar alteori complement 24

Corneliu Dimitriu, Compendiu de gramatică românească modernă clasică, Iaşi, 2004, p.125-126

18

de comparaţie/comparativ) introdus prin prepoziţii ca: dintre, din, între etc. (el a fost cel mai mare dintre fraţi), iar mai rar o propoziţie completivă indirectă introdusă printr-un pronume relativ precedat de una din aceste prepoziţii (se spune că Matusalem a fost cel mai vârstnic om din câţi au trăit pe pământ). Al doilea termen poate fi lăsat şi neexprimat, atunci când deducerea lui din context nu comportă dificultăţi, comparaţia fiind în această situaţie implicită: el este omul cel mai bun. Superlativul relativ negativ sau de inferioritate este, ca şi comparativul de inferioritate, o structură greoaie ce se întrebuinţează rar, în locul lui vorbitorul preferând superlativul relativ pozitiv al unui adjectiv antonim, pe care îl consideră sinonim (în loc de omul cel mai puţin rău se spune adesea omul cel mai bun). Intensitatea caracteristicii adjectivului comparat (primul termen), indicată prin perifraza-flectiv variabilă după gen, număr şi caz cel (cea, cei etc.) mai puţin , este în măsura cea mai mică în raport cu elementul cu care se compară (al doilea termen), acesta din urmă fiind reprezentat printr-un complement indirect introdus printr-o prepoziţie ca: dintre, din, între etc. (el este cel mai puţin vesel dintre noi) sau, foarte rar, printr-o propoziţie completivă indirectă introdusă printr-un pronume relativ, precedat de una din prepoziţiile indicate mai sus (el este cel mai puţin vesel din câţi fac parte din anturajul lui); rarisim, când rezultă din context, al doilea termen poate fi lăsat neexprimat: el este omul cel mai puţin răzbunător. Superlativul absolut pozitiv sau de superioritate este aspectul opozabil la care intensitatea caracteristicii exprimate de adjectiv este în măsură maximă, acest lucru fiind marcat prin adverbe-flectiv sintetice / perifrastice de felul: foarte, tare, prea, grozav de, teribil de etc. De obicei, la superlativul absolut pozitiv, comparaţia este implicită, ceea ce înseamnă că se exprimă doar primul termen: Am văzut un om foarte bun. Uneori însă şi aici poate apărea al doilea termen, când comparaţia este explicită, concretizată într-un circumstanţial comparativ introdus prin prepoziţii perifrastice de felul: în comparaţie cu, în raport cu etc. (el este foarte bun în raport cu ea) sau printr-o propoziţie circumstanţială comparativă introdusă printr-un pronume relativ precedat de o prepoziţie din cele indicate imediat mai sus (situaţia lui este foarte bună în raport cu ce se întâmplă cu alţii). Superlativul absolut negativ sau de inferioritate – la fel cu comparativul de inferioritate şi cu superlativul relativ negativ – se utilizează rar din cauza structurii greoaie, în locul lui vorbitorii apelând la superlativul absolut pozitiv al unui adjectiv antonim, chiar dacă sinonimia nu este absolută (în loc de un om foarte puţin rău, se preferă un om foarte bun).

19

Intensitatea caracteristicii la superlativul absolut negativ – marcată prin perifraze adverbiale flectiv de felul: foarte puţin, tare puţin, prea puţin, grozav de puţin, teribil de puţin etc. precedând adjectivul – este în măsură minimă. De cele mai multe ori, superlativul absolut negativ se realizează într-un singur termen, deci cu comparaţie implicită (s-a petrecut un fapt foarte puţin plăcut); la comparaţia explicită – întâlnită sporadic – cel de-al doilea termen este un circumstanţial comparativ introdus printr-o prepoziţie de felul: în comparaţie cu, în raport cu etc. (această situaţie este foarte puţin convenabilă în raport cu altele) sau o propoziţie circumstanţială comparativă introdusă printr-un pronume relativ precedat de o prepoziţie indicată imediat mai sus (la ei lucrurile sunt foarte puţin convenabile în raport cu ceea ce se petrece la noi). Superlativul absolut negativ se întrebuinţează cel mai adesea pentru exprimarea eufemistică a unor însuşiri prin adjectivul antonim: Dana este foarte puţin frumoasă înseamnă Dana este (foarte) urâtă. S-a observat deci că în cazul superlativului relativ, termenul-reper al comparaţiei, de obicei un substantiv sau un substitut, este precedat de prepoziţiile: dintre (rar între, printre), când substantivul este la plural, din (rar: în, de la, de sub, de pe etc.) mai ales cu substantivul la singular şi de când este un adverb de loc sau de timp. Termenul de reper introdus prin dintre precizează colectivitatea de obiecte (denumite prin nominale la plural) din care face parte purtătorul însuşirii exprimate de adjectiv (inegalitate inclusă): „Acesta era cel mai tânăr dintre ei” (Gala Galaction, În pădurea Cotoşmanei, după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, p. 159). „Dintre toţi paşii şi toate glasurile scării, acestea mi se păreau cele mai simpatice.” (T. Vianu, Jurnal, după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, p. 159). Din se combină mai ales cu substantive colective, la singular, având acelaşi rol cu dintre (cel mai frumos băiat din grup, din grupul de băieţi, din mulţime, din gaşcă, din clasă, din regiment etc.) sau cu substantive masive (cel mai răspândit microb din aer, din atmosferă, din natură). În construcţii eliptice (cu termenul de reper neexprimat), din şi alte prepoziţii (de, de la, în) introduc nominale cu sens local, temporal sau partitiv, care se substituie reperului comparaţiei:

20

- cu sens local (singular şi plural) : Este cel mai bun specialist din ţară (“cel mai bun specialist dintre specialiştii din ţară”); Am devenit cea mai bună specialistă din lume; E cel mai răspândit animal din munţi; - cu sens temporal: Este cea mai frumoasă amintire din copilărie (“este cea mai frumoasă amintire dintre amintirile din copilărie”),”Acum începe una dintre zilele cele mai grozave din viaţa mea.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, pag.160). Din poate avea şi sens partitiv: E cea mai vulnerabilă parte din mine şi precedă în astfel de situaţii pronumele cât la plural, când introduce o propoziţie: Cea mai gogonată minciună din câte am auzit (nu * dintre câte). În, de sub precedă nominale cu sens local: ”Te rog să laşi în pace muza/ Căci tu eşti cel mai prost poet, / În Siracuza”. (George Coşbuc, după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, p. 160); Era cel mai tăios colţ de sub acoperiş. De la şi de pe introduc nominale cu sens temporal sau local: “Nae Ionescu…ne apare drept cel mai radiant ziarist român de la Eminescu încoace“.(după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, p. 160); Era cea mai caldă ploaie de la munte, A fost cea mai aventuroasă întâmplare de pe munte (de pe vremea aceea). De se asociază cu adverbele de loc sau de timp: Era cel mai viclean om de aici/ de atunci („dintre oamenii de aici/de atunci”). În general, prepoziţiile cu sens local sau temporal pot introduce reperul unei însuşiri superlative. Uneori reperul poate fi un substantiv la genitiv (neprepoziţional) sau un adjectiv care arată apartenenţa locală: “Mă ghemuiam acolo, în cel mai umed, cel mai secret ascunziş al grădinii” (M. Cărtărescu, Travesti, după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, pag.160) unde se subînţelege “dintre ascunzişurile grădinii“; El este cel mai bun brutar moldovean („dintre brutarii din Moldova”). Confuzia datorată identităţii formale dintre superlativul relativ şi un comparativ de superioritate subordonat pronumelui semiindependent cel este înlăturată prin prezenţa termenului de comparaţie: cei mai mari dintre ei, dar cei mai mari decât ei = aceia mai mari. Superlativul relativ, ca şi comparativul, poate fi întrebuinţat fără precizarea termenului reper: “Rămăsesem cu ochii la el în chipul cel mai nepoliticos, şi, desigur, m-a întrebat din priviri ce s-a întâmplat”.(H. Gîrbea, Enigme după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, pag.160).

21

Substantivul asociat cu un superlativ relativ este întotdeauna determinat, definit, dacă este plasat înaintea adjectivului :”Era sigur că a ales soluţia cea mai bună. ”.(H. Gîrbea, Enigme după Gramatica Academiei, vol.I, Bucureşti, 2005, pag.160). Plasat după adjectivul la superlativ relativ, substantivul este nearticulat: A ales cea mai bună soluţie. În cazul unui şir de superlative relative coordonate, plasate după substantiv, cel poate apărea o singură dată, însoţind primul adjectiv, dar celelalte mărci ale superlativului se repetă: ”Pe bănci, în locurile cele mai îndepărtate şi mai umbrite, se vedeau siluetele celor care se îmbrăţişau.”(M. Cărtărescu, Travesti după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, pag.160-161). Ea îşi făcea cuiburile în locurile cele mai puţin murdare şi mai puţin umede. Superlativele coordonate prin juxstapunere prezintă, de obicei, toate mărcile atât în antepunere, cât şi în postpunere: ”Mă ghemuiam acolo, în cel mai umed, cel mai secret ascunziş al grădinii“.(M. Cărtărescu, Travesti după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, pag.160-161). Superlativul relativ poate apărea în construcţii intensive când este precedat de cu mult sau de departe: Mama a fost cea mai bună şi cu mult/cea mai frumoasă femeie din lume; Ea era de departe cea mai isteaţă din clasă. Referitor la discuţia despre superlativul absolut trebuie precizat faptul că în afara procedeelor gramaticalizate de redare a superlativului, ideea de superlativ se realizează şi prin alte mijloace. a) Foarte răspândită este construcţia [adverb + de + adjectiv], totdeauna în antepoziţie faţă de substantivul determinat, ideea de superlativ fiind datorată semanticii adverbului, purtător al unor seme gradual – superlative care indică: gradul maxim al unei cantităţi (colosal de, fabulos de, imens de, infinit de etc.), depăşirea unei anumite limite (excesiv de, exagerat de), îndepărtarea maximă faţă de un punct de referinţă (extrem de: Explicaţia …este extrem de clară şi ţine de bun - simţ) sau seme superlative din zona calităţii (desăvârşit de, extraordinar de, fantastic de, formidabil de); aici trebuie incluse şi cuvintele conţinând seme din zona „dezagreabilului”: crunt de, cumplit de, fioros de, groaznic de, infernal de, jalnic de, monstruos de, oribil de etc. Alţi determinativi adverbiali indică în cadrul unei comparaţii fie devierea faţă de clasa luată ca punct de referinţă (anormal de, neobişnuit de, neverosimil de: „Vederea deosebit de

22

pătrunzătoare şi inima neobişnuit de simţitoare.”, după N. Iorga), fie neîncadrarea în această clasă (nemaipomenit de, nemaivăzut de: un tânăr nemaipomenit de hotărât). Aceste adverbe prezintă diverse grade de expresivitate. În general, opoziţia cantitativ/calitativ se neutralizează, astfel că determinativi din zona cantităţii apar şi în cadrul unui adjectiv calitativ (colosal de mare, dar şi colosal de frumoasă) după cum determinativi din zona calităţii pot apărea în context cu un adjectiv referitor la dimensiuni (formidabil de inteligentă dar şi formidabil de grea). Adverbe din „zona dezagreabilului” pot apărea şi în contexte cu sens pozitiv. Se poate spune cumplit de urât, dar şi cumplit de frumos. În îmbinările din ultimul exemplu, caracteristice limbajului colocvial, sunt asociate sensuri total opuse, ajungându-se la alăturări bizare ca: îngrozitor de frumos, groaznic de bun, demenţial de arătos, mortal de rafinat etc. Pot fi evidenţiate însă şi unele restricţii, de pildă desăvârşit („perfect, complet”), din planul calităţii nu tolerează asocierea cu adjective din planul cantităţii (nu se poate spune * desăvârşit de grea, * desăvârşit de mult). Pe de altă parte, nu toate adverbele ce conţin seme superlative pot intra în construcţia sintactică discutată aici: accentuat, gigantic, intens, magistral, măreţ, uriaş nu admit regenţi adjectivali (* uriaş de mare). În construcţia cu adjunct adverbial antepus legat de centru prin de (grozav de frumos) sunt folosite şi adverbe provenind din supine la forma negativă (nebănuit de, negrăit de, neînchipuit de, nespus de dar şi nemaipomenit de, nemaiauzit de etc), ca şi formaţii postverbale, mai ales cu sufixul –bil, însoţite uneori de prefix negativ (admirabil de, lamentabil de, incontestabil de, incredibil de, insuportabil de dar şi consternant de, zăpăcitor de): „Sub raza ochiului senin şi negrăit de dulce”. (M. Eminescu, Luceafărul); „Se spune că în acea zi [el] era neobişnuit de vesel la editură.” (M. Sorescu, Uşor cu pianul pe scări, după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 162); „Mihai Oproiu, ameţit, avu impresia că sala e nelimitată, zăpăcitor de mare.” (Camil Petrescu, Turnul de fildeş, după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 162); Fata avea nişte ochi incredibil de albaştri. În construcţia cu valoare de superlativ cu de antepus adjectivului (aşa de, atât de, cât de, oricât de), adverbele pot avea semnificaţie de cantitativi nedefiniţi: „Eugen Ionescu nu-i capabil de ură şi încă de-o ură atât de sistematică şi de îndelungată.” (M. Sorescu, Uşor cu pianul pe scări, după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 163). Prepoziţia de

23

poate lipsi din construcţia aşa de cu valoare de superlativ, mai ales în limbajul colocvial neîngrijit: partide aşa de grele încât… Adverbele aşa, atât, astfel urmate de de, în corelaţie cu încât şi sinonimele lui, că sau de, întăresc ideea de superlativ: „Erau şi partide atât de grele încât transa trebuia să fie foarte adâncă.” (H. Gârbea, Enigme după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 163). Construcţiile de acest tip încorporează aprecieri graduale superlative mai ales în contexte exclamative, emfatice sau în cele pe care o intonaţie specială le plasează în registrul afectiv: „Un zâmbet fin şi cu toate astea atât de inocent trecu peste faţa lui.” (M. Eminescu, Sărmanul Dionis), „O paşă, cât de darnic eşti!” (G. Coşbuc, El-Zorab, după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 163), Cumpără cărţi oricât de scumpe! Conţinutul superlativ al unor astfel de construcţii este probat şi de faptul că sunt incompatibile cu vecinătatea altor mărci graduale de superlativ: * este atât de foarte frumoasă. În coordonare, adverbele expresive legate prin de de adjectivul la forma-tip pot apărea o singură dată, repetându-se numai prepoziţia de: E extrem de cuminte şi de bun. b) Valoarea de superlativ poate fi exprimată şi prin unele supine postpuse adjectivului şi legate de acesta prin prepoziţia de: frumoasă de speriat, mândră de nespus, aprig de temut etc. c) Echivalente cu superlativul absolut sunt şi construcţiile în care adjectivul este însoţit de unele locuţiuni adverbiale cu semnificaţie de superlativ: - grupul locuţional poate fi postpus adjectivului sau antepus, dar legat prin de: „Era un vis misterios şi blând din cale-afară.” (M. Eminescu, S-a dus amorul), „Eram din cale-afară de obosit.” (Gala Galaction, Bisericuţa din răzoare; după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 163) - grupurile cu altă structură păstrează aceeaşi formă, indiferent de poziţie: „Un port cu totul şi cu totul alb.” (Gala Galaction, Plecarea Drozileei; după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 163) / alb cu totul şi cu totul. d) Au valoare de superlativ şi unele adjective având ca adjunţi alte adjective antepuse legate de regent prin de (moartă de beată). Adjectivele antepuse imprimă celorlalte sensul de superlativ, prin analogie cu adverbele din construcţia colosal de mare; de se grupează cu primul adjectiv: [putredă de] bogată, [frântă de] beată, [nebuni de] îndrăgostiţi, [morţi de] beţi etc.

24

e) Ideea de superlativ poate fi exprimată şi de câteva substantive care se comportă adverbial: beat turtă, scump foc, singur cuc, îndrăgostit lulea etc. Unele substantive (adverbializate) din această categorie pot fi şi antepuse, situaţie în care sunt legate de adjectivul regent prin de: turtă de beat, foc de scump. f) Sunt echivalente cu superlativul absolut unele construcţii exclamative cu topică şi intonaţie specifică, de pildă cele cu adjectivul la gradul pozitiv precedat de ce adverbial sau de cât de („Ah, darling, ce bună eşti!” M. Cărtărescu, Travesti; Cât de frumoasă eşti, natură!) sau chiar şi numai adjectivul la gradul pozitiv („Frumoasă eşti, pădurea mea,/Când umbra-i încă rară.”, G. Topârceanu, Cântec, după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 164). g) Are valoare de superlativ absolut şi repetarea adjectivului: „Şi a făcut o nuntă mare, mare”. Limbajul colocvial şi popular dispune de o gamă largă de construcţii echivalente cu superlativul: o frumuseţe de copil, o bunătate de prăjitură sau deşteptul deştepţilor, frumos de nu se mai poate, amărât cât se poate de mult, mare cât nu se există pe lume etc. În prezent, se extind structurile repetitive nerecomandabile, argotice, de tipul băiat de băiat, cinema de cinema; structuri ca o bunătate de prăjitură sau deşteptul deştepţilor sunt în continuare uzuale. Construcţiile cu adjectivul la gradul pozitiv comparat cu un obiect tipic pentru însuşirea respectivă sunt de cele mai multe ori echivalente semantice ale superlativului absolut: mare cât un munte, gras ca un porc. Superlativul absolut poate fi exprimat şi prin procedee fonetice, ca: lungirea unor sunete (acrruu, buună, rrrău), despărţirea în silabe (în – cân - tat), accentuarea intensă a unei silabe (aprig). Aceste procedee sunt însoţite de obicei de o intonaţie specială. Pentru a exprima intensitatea maximă, limba română recurge şi la procedeul de formare a cuvintelor prin derivare. O serie de afixe (sufixul neologic –isim şi unele prefixe vechi: prea-, răz-, stră- sau noi: arhi-, extra-, hiper-, super-, supra-, ultra-) formează adjective cu sens intensiv. Procedeul se situează la limita dintre morfologie şi vocabular. Derivatele cu afixele respective nu sunt însă forme de superlativ ale cuvântului de bază, ci reprezintă cuvinte noi, a căror semnificaţie cuprinde trăsătura „superlativ”: -isim: importantisim, rarisim, simplisim; arhi-: arhiaglomerat, arhicunoscut, arhiplin;

25

extra-: extrafin, extraplat; hiper-: hiperemotiv, hipercorect, hipersensibil; prea-:(învechit, păstrat în limbajul bisericesc): preacurat, preafericit, preaînălţat; răs-/răz- (popular): răscunoscut, răzbucuros; stră-: străvechi; super-: superadaptat, superfin, superrefractar; supra-: supranatural, supraaglomerat, supraîncălzit; ultra-: ultracentral, ultraelegant, ultramodern. Repetarea prefixului accentuează caracterul intensiv: extraextrafin, răsrăscunoscut, străstrăvechi. Sensul superlativ al derivatelor cu prefixele menţionate este probat de imposibilitatea acceptării altor mărci ale intensităţii (* foarte superfin, * mai superfin etc. dar foarte îngândurat, prea amoral, derivate cu prefixe nesuperlative). În Gramatica de bază a limbii române, Ion Coteanu vorbeşte de un superlativ ascuns. Se dau exemplele: 1) De harnic, nu-l întrece nimeni. 2) De leneş ce era, nici bucătura la gură nu şi-o ducea. Ambele exprimă, dar fără adverbele obişnuite, un superlativ absolut. El rezultă din combinarea unui comparativ de egalitate cu un predicat negativ şi poate fi analizat astfel: 1) (Atât) de harnic (este ca nimeni altul, deci) nu-l întrece nimeni. 2) (Atât) de leneş ce era (de neînchipuit, căci)nici bucătura… Superlativul ascuns face parte totdeauna dintr-o comparaţie cu un fapt negativ. O problemă specială pune, în limba română, adjectivul cu funcţie adverbială. Folosirea adverbială a adjectivului are, în română, o extensiune mult mai mare decât în alte limbi romanice, dezvoltând astfel într-un mod propriu clasa adverbelor modale. În română, numai un număr restrâns de adjective care aparţin domeniului ştiinţific şi tehnic (adipos, hidrofob etc.), nume de popoare (albanez, maghiar, spaniol), nume de culori, nume de însuşiri fizice concrete (opunându-se astfel adjectivelor epitetice). Gramatical, adjectivele inadverbializabile sunt cele care se substantivează curent (opunându-se astfel adjectivelor modale calitative). Dimpotrivă, celelalte adjective au, în principiu, posibilitatea de a apărea în funcţie adverbială. Acest proces dezvoltat de adverbializare a adjectivelor a dus în limba română, la diminuarea prefixării în formaţiile adverbiale şi, de fapt, la interdependenţa morfo-sintactică

26

dintre clasa adjectivelor şi clasa adverbelor. Uneori se ajunge chiar la confundarea adverbului cu adjectivul. În construcţii în care adverbul este urmat de supinul verbal, sarcină uşor de îndeplinit; munţi greu de urcat, observăm că uşor şi greu nu se acordă cu substantivele dinaintea lor (unul de genul feminin, celălalt la numărul plural). Aceasta dovedeşte că uşor şi greu nu sunt tratate ca adjective, ci ca adverbe, şi că valoarea adjectivală (funcţiune atributivă) are tot grupul sintactic, fiindcă el determină substantivul precedent. Cu toate acestea numeroşi vorbitori tratează cuvintele în discuţie ca adjective propriu-zise şi de aceea spun: sarcină uşoară de îndeplinit; munţi grei de urcat. Acest fenomen îl întâlnim şi la Coşbuc: „Sunt grei bătrânii de pornit, dar de-i porneşti, sunt grei de oprit” (după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 164). Aceste construcţii la fel ca şi „copii noi născuţi” în loc de „copii nou născuţi”, „elevi noi veniţi” în loc de „elevi nou veniţi” sunt nerecomandabile. Identificarea adjectivelor care pot deveni adverbe în raport cu cele care nu pot deveni adverbe este posibilă – doar în mod relativ – prin apelul la un indice elastic, anume, compatibilitatea semantică: când caracteristica indicată de adjectiv pentru nume este atribuibilă şi unui verb, atunci adjectivul respectiv poate fi convertit în adverb(argument convenabil>argumentează convenabil etc.); când, însă caracteristica indicată de adjectiv pentru nume nu este compatibil în mod normal şi cu un verb, atunci adjectivul respectiv nu poate deveni adverb: adjectivul – atribut roşu, de exemplu, nu poate deveni în exprimarea curentă adverb-circumstanţial, pentru că noţiunea de „roşu” nu este compatibilă în exprimarea obişnuită cu un verb, ceea ce face nereperabil în context ca * telefonează roşu (reperabil fiind numai telefon roşu). Anumite adjective se sustrag de la gradare, sunt incompatibile cu categoria gramaticală a comparaţiei. În această categorie se înscriu în primul rând adjectivele pronominale şi numerale, ca şi adjectivele provenite din gerunziul unor verbe, la care ideea de acţiune în desfăşurare este mai intensă decât cea de calitate. Nu se întâlnesc contexte ca: * ţigară foarte fumegândă, * ordine mai crescândă. Incompatibile cu variaţiile de intensitate sunt: -

adjectivele care denumesc o însuşire negradabilă (absolut, brut, definitiv, extern, fix, frânt, iniţial, mort, murg, nud, unic, veşnic etc.);

27

-

adejectivele categoriale (simple şi compuse, aparţinând mai ales terminologiei tehnico-ştiinţifice), subclasă foarte bogată, prin care se exprimă referinţa, apartenenţa, originea, componenţa, materia, acţiunea, agentul etc. (acetic, acrilic, balsamic, calcic, endemic, euclidian, geografic, geopolitic, metalic, moscovit, mangaliot, petrolifer, pulmonar, rădăcinos, termogen, vizual etc.); unele adjective compuse ca albastru-verzui, bleu-spălăcit, cafeniu-sticlos, dulce-acrişor, galbendeschis, roşu-închis etc., care, în principiu, nu admit mărcile comparaţiei (* mai bleu-spălăcit, * foarte roşu-închis). Când nu sunt percepute drept compuse pot admite comparaţia şi variaţia de intensitate la al doilea element (bleu foarte spălăcit, roşu foarte închis etc.: „Acum e auriu, mai deschis sau mai întunecat, după cum norii umbresc staţiunea.”, M. Cărtărescu, Travesti, după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 165);

-

adjectivele care, etimologic, reprezintă forme de comparativ şi de superlativ latinesc (anterior, posterior, ulterior, superior, inferior; exterior, interior; optim, maxim, minim, proxim, ultim, infim; extrem, suprem). Prezenţa unor mărci de intensitate este, în cazul lor, pleonastică;

-

adjectivele care prezintă în matricea lor semantică seme superlative: admirabil, atotbiruitor, atotcuprinzător, enorm, extraordinar, gigantic, grozav, infinit, incalculabil, nemaipomenit, teribil, uriaş etc. Aici se includ şi adjectivele derivate cu afixe exprimând superlativul; cu prefixe: arhicunoscut, extrafin, hipercorect, hipersensibil, preafericit, preaputernic, răscopt, străvechi, supraaglomerat, ultrasensibil etc. cu sufixe: importantisim, rarisim, simplisim etc.;

-

adjectivele derivate cu sufixe diminutivale, cu valori apropiate comparativului de inferioritate: căldicel, dulcişor, frumuşel, slăbuţ, tărişor etc. Colocvial aceste adjective admit, uneori, mărci ale intensităţii: e foarte/mai slăbuţ, e grozav de frumuşel etc.;

-

adjectivele invariabile provenite din adverbe: asemenea, aşa (colocvial, ca adverb, poate avea comparativ: stai mai aşa!), atare, gata.

Unele adjective negradabile pot avea grade de intensitate şi comparaţie când sunt întrebuinţate cu sensuri figurate: bărbătesc nu are grade de intensitate când exprimă apartenenţa, componenţa sau destinaţia (sex bărbătesc, cor bărbătesc, haine bărbăteşti), dar este susceptibil de gradaţie când înseamnă „curajos” (pe lângă substantive ca atitudine,

28

comportament, fire etc.: Are un temperament mai/foarte bărbătesc); viu „care trăieşte” este negradabil (fiinţă vie), dar cu sensul „vioi” sau „aprins” este supus gradării (un spirit mai viu ca oricând); mort este negradabil, dar în îmbinări figurate poate avea grade de intensitate: era mai mult mort decât viu de frică. Adjectivele care se sustrag gradării pot primi abuziv mărcile gradelor de intensitate: „Victor Hugo a creat singur […] instrumentul cel mai perfect al poeziei moderne franceze.” (M. Sadoveanu, Evocări, după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 165). „O formă de existenţă mult mai complectă ca existenţa diurnă.” (I. Barbu, Prefaţă la versuri, după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 165). Deşi posibile, dat fiind sensul uşor schimbat al adjectivelor (în primul exemplu se apropie de „bun”, în al doilea de „bogat”), aceste superlative sunt nerecomandabile. În limba vorbită populară şi familiară, însă, unde apar în mod obişnuit inovaţiile, pot exista abateri (considerate greşeli) în raport cu norma literară. Astfel, necunoaşterea sau ignorarea sensului lexical echivalent cu un superlativ la adjective din fondul mai nou (sublim, superb, vast etc.) sau mai vechi (înspăimântător, răsfiert, straşnic etc.) este în măsură să explice în vorbirea mai puţin cenzurată comparative ca: mai sublim (superb, vast, înspăimântător, răsfiert, straşnic etc.); neluarea în consideraţie a diminuării caracteristicii exprimate prin adjectivele cu sufixe diminutivale, datorită faptului că pot exista măsuri diferite ale intensităţii şi la caracteristici deja diminuate, motivează apariţia la aceste adjective a comparativului (mai acrişor, mai frumuşel, mai dulcuţ etc.) şi a superlativului (foarte acrişor, foarte frumuşel, foarte dulcuţ etc.); neobişnuinţa de a folosi comparaţia sintetică – practic inexistentă pentru vorbitorul de limbă română fără o anumită pregătire filologică – şi necesitatea de indicare sugestivă a măsurii la orice intensitate a caracteristicii fac posibilă utilizarea comparativului şi superlativului la forme care în limba de origine sunt comparative sau superlative: mai inferior(superior, optim etc.), cel mai inferior (superior, optim etc.) De altfel, abaterile de la normă (care la un moment dat apar ca greşeli) au existat dintotdeauna şi la toate nivelele (literar, popular etc.) în „limbă”. Adjectivele care nu se supun variaţiei de intensitate nu admit, în general, nici (semi) adverbe cu sens cantitativ şi de aproximare (cam, destul de, cât de cât, prea, puţin) şi nici afixe diminutivale sau augmentative. Adjectivele incompatibile cu gradarea intensităţii sunt mai numeroase decât cele compatibile, dată fiind bogăţia clasei de adjective categoriale. Din 500 de adjective

29

înregistrate în DOOM numai 13% au grade de intensitate, iar pentru 20% prezenţa gradelor de intensitate este posibilă (abnorm, abscons, acerb, acurat, adolescentin etc.). Restul adjectivelor nu se supun gradării. După cum am precizat deja, Dumitru Irimia vorbeşte în lucrarea sa Gramatica limbii române despre categoria gramaticală a intensităţii, fiind de părere că sintagma „grade de comparaţie” este nepotrivită pentru că absolutizează de fapt procedeul implicat în una din formele de manifestare a intensităţii unei însuşiri, fără a exprima prin ea însăşi conţinutul categoriei. Dacă celelalte categorii gramaticale se denumesc prin termeni care exprimă un conţinut categorial specific (numărul, genul etc.), e necesar, spune el, ca şi această categorie gramaticală să fie denumită în mod similar, deci, categoria intensităţii, nume generic, cuprinzând deopotrivă gradele de comparaţie şi gradele de intensitate între care V. Robu şi I. Iordan făceau distincţie. Precizând faptul că, conţinutul categoriei gramaticale a intensităţii are natură dublă, semantică şi deictică, Dumitru Irimia identifică două variante categoriale: A. intensitatea obiectivă (comparativă) B. intensitatea subiectivă (apreciativă) A. Conţinutul categorial al intensităţii obiective rezultă din interpretarea lingvistică a raportului dintre două sau mai multe obiecte din punctul de vedere al manifestării unei însuşiri comune sau din interpretarea unui obiect din perspectiva aceleiaşi însuşiri, situată între coordonate temporale şi spaţiale diferite. Deosebirile de manifestare a intensităţii însuşirilor exprimate de adjective se concretizează printr-un proces de comparaţie, desfăşurat explicit în structura sintactică a textului: „Mai verosimil decât adevărul/e câteodată un vis.”(L. Blaga, p. 277, după D. Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi, 2000, p. 89), sau rămas implicit în sintagma gradului de intensitate: „Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…” (M. Eminescu, I, p. 116 după D. Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi, 2000, p. 90); primul caz se exprimă amândoi termenii comparaţiei sau rămâne subînţeles primul termen: „Aşa că închipuindu-ţi lăcrămoasele ei gene, / Ţi-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene.” (M. Eminescu, p. 160 după D. Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi, 2000 p. 90). În cel de-al doilea caz, termenul al doilea al comparaţiei rămâne neexprimat: „Atunci puse să-i facă altul mai greu – îl aruncă în sus…” (M. Eminescu, Proză literară, p. 4, după D. Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi, 2000 p. 90).

30

Opoziţia internă a categoriei gramaticale a intensităţii obiective (comparative) se realizează în patru termeni corelativi, purtători de sensuri gramaticale: echivalenţă, superioritate, inferioritate, superlativ şi un termen neutru, nepurtător de sens gramatical: pozitiv. Aceasta este terminologia de care uzează Dumitru Irimia. B. Conţinutul categoriei intensităţii subiective rezultă din interpretarea lingvistică a intensităţii unor însuşiri din perspectiva aprecierilor subiectului locutor. Opoziţia internă a categoriei intensităţii subiective se realizează în doi termeni corelativi purtători de sensuri gramaticale: intensitatea relativă, intensitatea superlativă şi un termen neutru, pozitivul. Intensitatea relativă: subiectul vorbitor aproximează manifestarea unui caracter relativ scăzut sau relativ ridicat de intensitate a însuşirii: „L-am găsit cam trist.” Sau consideră că gradul de intensitate a unei însuşiri corespunde unor parametri pe care-i are în vedere: „Când era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier.” (M. Eminescu, Proză literară, p. 4, după D. Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi, 2000 p. 90). În concluzie, am observat faptul că în literatura de specialitate românească există mai multe feluri de prezentare a comparaţiei adjectivului, fiecare perspectivă caracterizându-se prin avantaje şi limite: -

unii specialişti apreciază că la comparaţie există trei dimensiuni (pozitivitatea, egalitatea, includerea), anume, superlativul relativ (cel mai …dintre…), comparativul de superioritate (mai…decât…), comparativul de egalitate (tot aşa de…sau zero…ca…) şi pozitivul (fără termen de comparat); Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu – Structura morfologică a limbii române contemporane;

-

alţi specialişti vorbesc de: grade de intensitate absolută, reprezentate prin pozitiv şi superlativul absolut (de superioritate / de inferioritate); grade de intensitate relativă, concretizate în comparativul de superioritate, de egalitate şi de inferioritate şi în superlativul relativ de superioritate / de inferioritate;

-

la alţi specialişti (V. Robu şi I. Iordan) se face distincţie între gradele de comparaţie (patru: comparativul de egalitate, de superioritate, de inferioritate şi comparativul superlativ) şi gradele de intensitate (cinci: intensitatea minimă, scăzută, suficientă, maximă şi depăşită);

31

-

la alte lucrări de specialitate (Gramatica Limbii Române de D. Irimia) se admite numai categoria gramaticală a intensităţii, la care se distinge varianta obiectivă, cu patru termeni rezultaţi prin comparaţie, şi varianta subiectivă, cu doi termeni obţinuţi prin apreciere;

-

la această categorie gramaticală pot exista sau trei grade (gradul zero, gradul intermediar, gradul extrem), sau patru termeni (gradul I, al II-lea, al III-lea şi al IVlea), sau cinci valori (pozitivul, comparativul de egalitate, comparativul de superioritate, superlativul absolut, superlativul relativ).

Dată fiind asemănarea dintre adverbe şi adjective, adverbele au, întocmai ca adjectivele, grade de comparaţie. Existenţa categoriei gramaticale a comparaţiei la unele adverbe a generat discuţii privind încadrarea acestei clase lexico-gramaticale în rândul claselor flexibile ori neflexibile. În literatura de specialitate există opinia că adverbul este o parte de vorbire neflexibilă, şi opinia „conciliantă” că adverbul este o parte de vorbire neflexibilă, care, însă, are legătură cu părţile de vorbire flexibile, şi opinia că adverbul este o parte de vorbire flexibilă. În ce ne priveşte, vom considera adverbul o clasă neflexibilă, ţinând seama de faptul că, la adverbele care pot avea această categorie gramaticală, structura internă a adverbului nu este afectată, comparaţia exprimându-se doar analitic, prin morfeme semidependente. Ca şi la adjectiv, categoria gramaticală a comparaţiei are la adverb existenţă biplană, în sensul că, în planul expresiei, prin morfemele cunoscute, se reflectă dezvoltarea unor grade diferite în desfăşurarea unei acţiuni în raport cu agenţi diferiţi (Dana merge mai încet decât Ioana) sau în momente diferite (Merge mai încet acum decât mergea ieri) ori în raport cu altă acţiune (Cântă mai frumos decât desenează). Intensitatea este singura categorie gramaticală care afectează clasa adverbului. Specificul adverbului raportat la această categorie gramaticală constă în comportamentul eterogen al elementelor clasei faţă de morfemele de intensitate. Prezintă toate valorile categoriei comparaţiei majoritatea adverbelor de mod (asemănătoare sub aspect semantic adjectivelor calificative): bine, încet, repede, degrabă etc., anumite adverbe de loc care exprimă poziţia (sus, jos, aproape, departe) precum şi anumite adverbe de timp (devreme, târziu, curând). Nu toate adverbele au toate gradele de intensitate. Adverbe ce au numai unele grade de comparaţie sunt reprezentate prin câteva adverbe noţionale şi substitute modale (altfel, cu de-

32

a sila, binişor etc.), locale (deasupra, în frunte, depărtişor etc.). La toate acestea există gradul pozitiv, realizat de obicei într-un singur termen, când intensitatea caracteristicii – marcată prin zero – este „obişnuită”, aici încadrându-se şi unele derivate cu sufixe diminutivale (binişor, depărtişor, târzior etc.), la care „ideea de superlativ cu minus” s-a pierdut (contexte ca l-a luat cu de-a sila, trenul vine târzior etc.). Rar, la gradul pozitiv al acestor adverbe comparaţia poate fi explicită, al doilea termen fiind un circumstanţial comparativ (contexte de felul racul merge altfel decât celelalte fiinţe etc.). Toate aceste adverbe pot avea şi gradul comparativ de superioritate, la care intensitatea caracteristicii – marcată prin adverbul-flectiv mai – este în măsură mai mare decât „obişnuită”, fie că al doilea termen nu se exprimă (vino mai încoace, sfârşitul lumii va fi mai apoi), fie că se exprimă, concretizându-se într-un circumstanţial comparativ (X se poartă mai altfel decât Y). Cu excepţii foarte rare, când pot apărea – în contexte căutate, cu o anumită doză de artificial – şi la comparativul de inferioritate (X se poartă mai puţin altfel decât Y) şi chiar de egalitate (Z se află tot atât de jos ca şi H), se poate spune că adverbele avute aici în vedere nu au comparativ de inferioritate şi de egalitate şi nici superlativ relativ/absolut, pozitiv/negativ, întrucât: - caracteristica exprimată de aceste adverbe este incompatibilă cu intensităţile comparativului de inferioritate şi de egalitate, precum şi cu acelea ale superlativului cu cele patru subdiviziuni ale lui (în această situaţie se află pe dibuite, apoi, puţintel etc.); - mai puţin, ca însoţitor al unui adverb din cele în atenţie (contexte de felul cumpără mere mai puţin pe alese şi mai mult la întâmplare), este un adverb noţional cantitativ la comparativul de superioritate cu funcţia sintactică de circumstanţial de măsură (şi nu un adverb-flectiv vid semantic cu funcţia de marcă pentru categoria gramaticală a comparaţiei). Unele adverbe sunt deci restricţionate semantic numai la realizarea valorii de comparativ (mai apoi, mai încoace, mai înainte, mai încolo, mai pe urmă). În asociere cu ieri, mereu, niciodată, totdeauna, mai este semiadverb şi exprimă aproximarea: mai mereu, mai niciodată. Adverbele de mod exact şi precis la comparativ îşi păstrează calitatea de modale (Vreau să ştiu mai exact unde te doare), dar pot fi şi conectori textuali (Exemplarul aparţine clasei nevertebratelor, mai precis /exact familiei Hydrozoa).

33

Adverbul apoi asociat cu mai e, de asemenea, conector pragmatic: Acestea sunt consecinţele. Mai apoi prezentăm dezavantajele. Adverbul degrabă este mai rar întrebuinţat în limba actuală cu sensul său („repede”), fiind însă foarte des utilizat la forma de comparativ, cu rol de conector. Nu e o simplă răceală. Mai degrabă e o bronşită. Locuţiunile adverbiale pot avea şi ele grade de comparaţie şi de intensitate, în aceleaşi condiţii, dacă sensul lor este compatibil cu aceasta; este vorba de locuţiunile adverbiale formate din substantiv cu prepoziţiile cu, de, pe: cu inimă / mai cu inimă; cu sârg / mai cu sârg; de dimineaţă / mai de dimineaţă; pe seară / mai pe seară; ca lumea / mai ca lumea. Nu suportă gradare semiadverbele, adverbele pronominale şi multe dintre adverbele obţinute prin derivare. Pe de altă parte, nu sunt compatibile cu valorile intensităţii elemente care, semantic, exprimă însuşiri sau circumstanţe ce nu pot fi supuse comparaţiei: aidoma, aievea, absolut, astăzi, acasă, efectiv, incompatibil, împotrivă, nicăieri, pretutindeni etc. La adverbele flexibile cu toate aspectele opozabile ale gradelor de comparaţie, conţinutul şi forma gradelor de comparaţie sunt, mutatis mutandis, aceleaşi ca la adjective, ceea ce face ca şi la adverb să existe trei grade cu opt aspecte opozabile: gradul pozitiv, fără aspecte opozabile; gradul comparativ, cu trei aspecte opozabile (de superioritate, de inferioritate şi de egalitate); gradul superlativ, cu patru aspecte opozabile (relativ pozitiv sau de superioritate, relativ negativ sau de inferioritate, absolut pozitiv (de superioritate), absolut negativ (de inferioritate)). La gradul pozitiv, conţinutul categorial constă în intensitatea „obişnuită”, nici diminuată, nici augmentată, a caracteristicii, marca fiind zero în opoziţie cu mărcile concrete ale celorlalte grade. Pozitivul se realizează frecvent într-un singur termen: bine, lăudabil, rău, urât, aproape etc. (ceasul merge bine s.a.); uneori, pozitivul are doi termeni, al doilea fiind un circumstanţial comparativ: băiatul aleargă repede ca iepurele etc. Comparativul de superioritate – marcat prin cuvântul-flectiv mai – arată că intensitatea caracteristicii este mai mare decât cea „obişnuită”, acest lucru fiind relevat de obicei printr-un al doilea termen, concretizat într-un circumstanţial comparativ (ceasul electronic merge mai bine decât ceasul mecanic); uneori, comparaţia este implicită, rezultând din context: bătrânul lucrează mai încet (subînţelegându-se „decât tânărul”) ş.a. Comparativul de inferioritate este puţin folosit datorită structurii sale greoaie, vorbitorul preferând – deşi sinonimia este doar parţială – comparativul de superioritate al unui

34

adverb antonim: în loc de câinele aleargă mai puţin repede decât ghepardul se spune câinele aleargă mai încet decât ghepardul. Atât cât se foloseşte, comparativul de inferioritate – marcat prin adverbul-flectiv mai puţin – arată că intensitatea caracteristicii este mai mică decât cea „obişnuită”, faptul acesta fiind pus în lumină printr-un termen de comparaţie reprezentând un circumstanţial comparativ principial exprimat (contexte de felul astăzi am ajuns acasă mai puţin târziu decât ieri), neexprimarea acestuia – rarisimă – întâlnindu-se în contexte ca cine stă în genunchi se simte mai puţin bine (în care se subînţelege decât cel ce stă drept). Comparativul de egalitate – marcat prin adverbe-flectiv ca tot atât de, la fel de etc. – nu indică o intensitate proprie a caracteristicii exprimate de adverb, ci intensitatea caracteristicii este aceeaşi („obişnuită”, mai mare, mai mică sau superioară) cu a reperului, adică a celui de-al doilea termen reprezentat printr-un circumstanţial comparativ (parte de propoziţie) care în consecinţă trebuie să fie exprimat şi atunci când se are în vedere o singură caracteristică [în contexte ca ea vorbeşte mult / mai mult / foarte mult etc., iar el vorbeşte tot atât de mult (adică mult, mai mult, foarte mult etc.)ca ea], şi atunci când comparativul de egalitate vizează două sau mai multe caracteristici, în contexte ca tânărul se poartă la fel de frumos şi la fel de corect pe cât de urât şi de incorect se purta când era copil etc. Superlativul relativ pozitiv (de superioritate) – marcat la adverb printr-un adverbflectiv cel mai (invariabil) – indică faptul că intensitatea caracteristicii adverbului ce se constituie în primul termen al comparaţiei este în măsura cea mai mare în raport cu al doilea termen, care este un complement indirect: ghepardul aleargă cel mai repede dintre toate vieţuitoarele terestre. Al doilea termen al superlativului relativ pozitiv poate fi şi neexprimat dacă rezultă cu uşurinţă din context: ceasul lui merge cel mai bine, subînţelegându-se „dintre toate ceasurile”. Sub aspect normativ, se impune precizarea că formantul cel din structura superlativului este invariabil în situaţia în care adverbul determină un verb sau un adjectiv: gimnastica cel mai bine clasată, nu gimnastica cea mai bine clasată. În situaţia în care adverbul este adjunct al grupului nominal, formantul cel variază în raport cu genul, numărul şi cazul substantivului regent: frunzele cele mai de jos. Superlativul relativ negativ (de inferioritate) este – ca şi comparativul de inferioritate – o structură greoaie şi acest fapt îi determină pe vorbitori să prefere sinonimul parţial reprezentat prin superlativul relativ pozitiv al unui adverb antonim: în loc de fetiţa

35

aceasta se poartă cel mai puţin rău se spune frecvent fetiţa aceasta se poartă cel mai bine. Când, totuşi se foloseşte, intensitatea caracteristicii adverbului comparat la superlativul relativ negativ (marcată prin adverbul-flectiv mai puţin) – care adverb comparat la superlativ relativ negativ reprezintă primul termen al comparaţiei – este în măsura cea mai mică în raport cu un complement indirect exprimat, care se constituie în al doilea termen al comparaţiei (ea se îmbracă cel mai puţin elegant dintre toate fetele), complementul indirect poate fi şi neexprimat dacă rezultă cu uşurinţă din context (această haină îi vine cel mai puţin bine), rezultând din context „dintre toate hainele”. La superlativul absolut pozitiv (de superioritate) intensitatea caracteristicii exprimate de adverb este în măsură maximă, pentru această intensitate româna modernă dispunând de două tipuri de mărci. Unul dintre aceste tipuri de mărci – utilizat la toate adverbele cu flexiune completă şi în toate variantele limbii române moderne – este reprezentat prin adverbe-flectiv, care pot fi sau sinteticele foarte, tare, prea (contexte ca ea vorbeşte foarte mult), sau perifrasticele de felul grozav de, teribil de, extrem de etc. (contexte ca băiatul dansează grozav de bine), la acestea din urmă adăugându-se în ultimul timp destul de, care în vorbirea populară şi familiară a ajuns să nu mai indice o cantitate nedefinită, ci să se constituie în marcă pentru superlativul absolut pozitiv, în special la adverbele şi adjectivele care exprimă o caracteristică „favorabilă” (tânărul se manifestă destul de bine, a cumpărat o floare destul de frumoasă etc.). O menţiune necesită şi aşa de, atât de, care pot apărea ca omonime: pe de o parte, aşa de, atât de – precedând un adverb / adjectiv – au în subordine o propoziţie consecutivă în contexte enunţiative neexclamative (a alergat aşa de repede încât i s-a tăiat respiraţia; a izbucnit o lumină atât de puternică încât îl dor ochii etc.), situaţie în care aşa, atât sunt adverbe noţionale cantitative cu funcţia de circumstanţial cantitativ – care circumstanţial cantitativ la fel ca adjectivele numerale cardinale de la douăzeci înainte – sunt legate de regent prin prepoziţia de; pe de altă parte, aşa de, atât de – precedând un adverb / adjectiv care de regulă exprimă caracteristici „favorabile” (bine, frumos, elegant etc.) – apar în propoziţii enunţiative exclamative fără a fi determinate de o propoziţie consecutivă: aşa de bine s-a odihnit la munte!; colega ei era atât de elegantă! etc.; în această situaţie, aşa de, atât de sunt vide semantic, reprezentând adverbe (perifrastice)-flectiv prin care se marchează superlativul absolut pozitiv al adverbelor şi adjectivelor. Aşa cum se vede şi din exemplele de mai sus, la primul tip de structură pentru superlativul absolut pozitiv comparaţia este frecvent implicită, realizându-se, adică, într-un

36

singur termen; uneori, însă, la acest tip de superlativ absolut pozitiv al adverbelor poate apărea şi comparaţia explicită, al doilea termen fiind un circumstanţial comparativ: la noi lucrurile merg tare / extrem de etc. bine în comparaţie cu alţii etc. Cel de-al doilea tip de marcă pentru conţinutul categorial al superlativului absolut pozitiv al adverbelor are o situaţie particulară rezultând din provenienţa lui. În afara unor adverbe-xenisme – ca fortissimo ( it. fortissimo), pianissimo ( it. pianissimo) etc., româna a preluat din franceză adjective formate cu afixe / afixoide ce arată că intensitatea caracteristicii respective este în măsură maximă (adj. rom. rarisim  adj. fr. rarissim,adj. rom. hipercorect  adj. fr. hypercorrect etc.), pe care le-a convertit uneori în adverbe (carte rarisimă vs. citeşte rarisim; comportare hipercorectă vs. se comportă hipercorect etc.), pe care le-a convertit uneori în adverbe(carte rarisimă vs citeşte rarisim;comportare hipercorectă vs se comportă hipercorect etc.). Ceea ce prezintă interes în discuţia de faţă este faptul că cei ce folosesc aceste adjective / adverbe – adică vorbitorii cu un anumit grad de cultură – pot „traduce” elementele constitutive ale termenilor respectivi prin superlative absolute pozitive formate cu adverbe-flective (fortissimo = foarte tare, pianissimo = foarte încet, rarisim = foarte rar, hipercorect = foarte corect etc.). În felul acesta s-a ajuns la detaşarea sufixului –isim şi a pseudoprefixelor hiper-, super-, etc. cu care se formează pe terenul limbii române superlative sintetice pozitive ale unor adverbe-stridente şi de aceea puţin folosite în momentul de faţă – ca simplisim (X se poartă simplisim), hiperexact (ceasul acesta merge hiperexact) etc. Gradul intensităţii maxime şi depăşite se poate forma şi la adverbe prin alte mijloace cu valori expresive, în afară de cele obişnuite, procedee care generează emfaza, cum sunt prelungirea unui sunet, repetarea adverbului, comparaţia şi metafora: biineee!; repede-repede, curând-curând, departe-departe, grozav de încet; nemaipomenit de departe; merge ca melcul, ca fulgerul, ca vântul, ca gândul etc. La fel cu comparativul de inferioritate şi cu superlativul relativ negativ şi superlativul absolut negativ (de inferioritate) este puţin folosit din cauza structurii sale greoaie, vorbitorii preferând de regulă – chiar dacă sinonimia este doar relativă – structura mai simplă a superlativului absolut pozitiv de la un adverb antonim: în loc de acum băiatul vorbeşte foarte puţin urât se spune în mod obişnuit acum băiatul vorbeşte foarte frumos. Atât cât se foloseşte, la superlativul absolut negativ – care arată că intensitatea caracteristicii este în măsură minimă – comparaţia este de regulă implicită, apărând adică, un singur termen alcătuit din adverbul comparat precedat de adverbe-flectiv ca foarte puţin, tare puţin, grozav de puţin 37

etc.: cererea s-a rezolvat foarte puţin / grozav de puţin etc. favorabil. Uneori, însă, comparaţia de la superlativul absolut negativ poate fi şi explicită, al doilea termen concretizându-se într-un circumstanţial comparativ: evenimentele s-au desfăşurat tare puţin / grozav de puţin etc. convenabil în raport cu previziunile etc. Comparaţia este o categorie gramaticală amintită rar când este vorba despre substantiv. Aceasta pentru că se concretizează rar în cazul substantivului, putând apărea atunci când substantivul are conţinut calificativ (în prim plan trece însuşirea pe care o exprimă), situaţie în care se realizează de fapt o conversiune (substantivul devine adjectiv): bărbat, copil, poet, savant etc.: cel mai bărbat, cel mai copil etc. Ca şi în cazul sensului de superlativ exprimat prin genitiv, posibilitatea unor substantive de a exprima comparaţia (sau intensitatea), chiar în mod accidental, dovedeşte încă o dată că limitele semantice dintre clasele lexico-gramaticale nu pot fi stabilite în mod tranşant şi sunt destul de labile, favorizând conversiunea. Dacă însă această categorie gramaticală se realizează la substantive care apar în structuri de tipul: mi-e frig – mi-e foarte frig, mi-e mai frig ca ieri, mi-e teamă, mi-e tare teamă, mi-e tare teamă etc., atunci nu mai poate fi vorba de conversiune, ci vom accepta că substantivele în discuţie au grade de comparaţie. Condiţia pe care trebuie să o îndeplinească un substantiv ca să primească un grad de comparaţie este de a avea în conţinutul lui ideea unei însuşiri, de ex.: artist, bărbat, cetăţean, copil, derbedeu, escroc, femeie, lichea, moş, prieten etc. Într-o situaţie asemănătoare sunt şi unele nume de animale folosite injurios la adresa oamenilor, ca bou, câine, porc, vacă etc. (X este mai porc decât Y). Exemple:

1) Tânărul acesta este mai artist decât credeţi. 2) Un prozator bun este mai poet decât un poet slab. 3) Ţi-a fost mai prieten decât mulţi alţii. 4) Eşti foarte copil, dacă crezi tot ce ţi se spune.

38

3. Stilistica gradelor de comparaţie

3.1. Stil – stilistică. Legătura intimă dintre gândire şi limbă, ilustrată prin toate aspectele comunicării ideilor, pune în lumină adesea nuanţele afectivităţii, concretizate în acele construcţii menite să sugereze stări sufleteşti dominante într-un anumit context. Căci, întocmai cum fondul sufletesc turnat în formele specifice ale limbajului uzual reprezintă în realitate o sinteză a gândirii şi sentimentelor, fraza care ne comunică ceva îmbracă, după nevoi şi ţeluri determinate, nu numai sensuri logice, ci şi valori figurate, semnificaţii complexe, subtile, nuanţe metaforice, pentru a înnobila mesajul, adecvându-l cât mai perfect intenţiilor celui ce se exprimă. Fireşte însă că nu în fiecare clipă avem la îndemână o îmbinare ideală de valori logice şi afective capabile să exprime prin cuvinte exact şi nuanţat o stare sufletească, o gândire sau un sentiment puternic. Dar aspecte afective legate de nevoile generale ale comunicării apar în toate împrejurările vieţii, sunt componente ale realităţii şi definesc global ceea ce numim cu un termen frecvent stilul unei comunicări sau al unui autor. Nivelul afectiv al limbajului, cu toate valorile lui expresive, mai concentrate, mai originale, dominante în literatură, mai diluate în alte sectoare ale vorbirii, este o realitate necontestată; analiza limbii nu o poate neglija. Consemnarea structurii fonetice, gramaticale, lexicale se va completa, aşadar, în chip necesar cu registrul particularităţilor expresive ale unui text, operaţie impusă de precizarea originalităţii şi valorii unui mesaj. În acest scop, se pătrunde mai bine în esenţa limbajului, în articulaţiile gândirii şi ale expresiei unui autor, în valorile specifice ale unui context. În ceea ce priveşte delimitarea noţiunilor de stil şi stilistică care sunt două noţiuni fundamentale pentru analiza ce se va efectua, se poate preciza că stilul este potenţarea intenţionată a elementelor expresive, de ordin fonetic, lexical, gramatical, frazeologic menite să dea o forţă nouă comunicării şi marcând o depărtare de la tiparul neutru, standard al vorbirii. Este de fapt vorba de o deviere voită de la uzul curent al limbajului, dar o deviere în limita legilor specifice 39

ale unei limbi, pentru ca noutatea construcţiei să atragă atenţia asupra unei intenţii de valorificare originală a cuvintelor în sintagme sau imagini sugestive. Maniera individuală sau colectivă de a marca personalitatea vorbitorului / autorului în actul (şi în produsul enunţării), prin utilizarea unor forme / procedee ale expresivităţii, conduce la ideea că „limba exprimă, stilul subliniază” (M. Riffaterre). Conceperea stilului ca abatere (deviere) de la norma curentă i se atribuie lui Paul Valéry, dar a fost preluată de la Ch. Bally, de la şcoala stilistică franceză, de la L. Spitzer şi continuatorii lui. Definirea stilului ca abatere rezultă, în concepţia lui Ch. Bally, chiar din stabilirea obiectului stilisticii; savantul genovez îşi propune să demonstreze că nu întreaga stilistică se poate încadra în categoriile gramaticii tradiţionale, ci există o clasă de fenomene determinabile numai prin gradări cu caracter afectiv. Diferenţa dintre acestea constă în faptul că formulele gramaticale sunt obligatorii, iar cele stilistice facultative: a doua categorie însumează abaterile de la norma gramaticală. Orice figură sintactică / semantică este interpretabilă ca deviere, în măsura în care realizează o distanţare contextual-determinabilă faţă de topica ori de sensul denotativ. Obiecţia care s-a adus acestei perspective asupra faptului de stil este că nu acoperă în întregime expresivitatea enunţului; parafrazând ideea că „stilul este o greşeală, dar o greşeală voită”, J. Cohen replica: „stilul este o greşeală, dar nu orice greşeală este şi stil” (după Tudor Vianu, Despre stil şi artă literară, p. 127), căci nu se poate alcătui un text integral numai în devieri de la normă. Pe de altă parte, norma la care se face referire nu este imuabilă în istoria unei limbi; ar urma ca faptul de stil să fie mereu altul considerat comparativ cu stadiul de limbă al scriitorului studiat. M. Riffaterre defineşte stilul ca element al unei opoziţii, fapt de stil / context, introducând în teoria stilului principiul sintagmatic în locul celui paradigmatic. Alegerea este considerată un concept prea vast şi insuficient de adecvat, deoarece ea este presupusă cu necesitate în codificarea oricărui mesaj lingvistic, indiferent dacă acesta are valoare expresivă sau nu. Nici devierea nu poate fi concludentă, întrucât calitatea de a fi deviată a unei forme lingvistice nu e suficientă pentru a o face expresivă, în lipsa altor factori (intenţionalitatea, gruparea în context a mai multor fapte din aceeaşi categorie, sensurile conotative contextuale etc.). Pentru definirea stilului, Riffaterre introduce un factor poziţional, contextul (stilistic), care trimite la mesajul estetic şi faptul de stil. Fiecare element succesiv al unui enunţ depinde de cele precedente şi poate fi predictat cu o mai mică sau mai mare probabilitate, în funcţie de poziţia pe care el o ocupă în secvenţă. Textul cuprinde conotaţii afective, expresive, estetice dar şi

40

elemente ale comunicării non-artistice, fapt ce face ca textul să fie „un lanţ de opoziţii binare, context stilistic / fapt de stil” (după Ecaterina Creţu, Stilistica textului literar, Iaşi, 2006, p. 12). În definirea stilisticii se iau în considerare cele două aspecte distincte din statutul mesajului lingvistic – producerea şi receptarea acestuia. Obiectul stilisticii este, după Bally, studierea conţinutului afectiv al limbajului, în măsura în care el reflectă nu ideile, ci emoţiile, sentimentele, voinţa, impulsurile, adică limba tuturor ca mijloc de expresie şi acţiune. Stilistica este tocmai domeniul fenomenelor de expresivitate din limbă, studiind mijloacele folosite de un vorbitor, de un autor pentru a da relief nou comunicării sale. În toate sectoarele limbii există particularităţi, elemente constituite istoric, prin evoluţia şi continua perfecţionare a limbajului, variante, paralelisme, sinonimii, resurse prin care exprimarea se poate nuanţa şi colora, pentru a reda stări afective mai complexe decât gândirea logică, neutră. Nu este greşit să se vorbească de o structură stilistică, inerentă majorităţii contextelor literare. Ea coexistă cu cea fonetică, lexicală, gramaticală; prin stil se potenţează, se actualizează o gândire, folosind resursele limbii comune. Până la un timp, noua critică literară se dovedea atentă numai la problemele de conţinut ale operelor, la ideile şi tendinţele acestora. Nu încape nici o îndoială că o operă literară este altceva şi că cel care o studiază cu scopul de a-i lămuri firea şi valoarea, trebuie să se oprească şi în faţa altor aspecte decât acele pe care artistul le stăpâneşte în comun cu contribuţiile gânditorilor şi ale oamenilor de ştiinţă. Forma operei literare este însuşi conţinutul ei, sesizat în ceea ce el cuprinde mai original. 3.2. Relaţia gramatică – stilistică. Literatura fiind o artă a cuvântului, scriitorul dispune în realizarea operei literare de materialul lexical, de morfologia şi sintaxa limbii în care se exprimă, de sistemul ei fonetic. Stilul, adică mijloacele de expresie, pe care scriitorul le alege din sistemul limbii, combinându-le în modalităţi proprii, raportat la specia şi tema operei, la intenţia mesajului, la formaţia şi structura sa psihică, constituie elementul fundamental, care deosebeşte pe un autor de altul. Stilistica se manifestă în domeniul limbii – stilistica lingvistică – şi al creaţiei literare – stilistica literară. Numită şi stilistica expresiei, stilistica lingvistică studiază resursele expresive ale limbii vorbite la nivel fonetic, gramatical şi lexical. Stilistica literară urmăreşte

41

modul în care un scriitor se foloseşte de mijloacele stilistice ale limbii, cercetând problemele psihologice şi estetice pe care le implică stilul său. Stilistica literară vizează analiza resurselor stilistice considerate ca fiind proprii practicilor literare. Stilisticienii (Georges Molinié, La stylistique, Paris, 1991, PUF, p.18-19; Ştefan Munteanu, Stil şi expresivitate poetică, Bucureşti, 1972, Editura Ştiinţifică, p. 39 ş.a.) arată că nu se poate opera o demarcaţie între faptele limbii comune, comunicarea uzuală, şi faptele limbii artistice, aşadar, între stilistica artistică şi cea literară; elementul lor comun ia naştere din fundamentul psihic al limbajului, admis de Bally pentru limba uzuală. Stilistica literară se situează deci mai puţin într-o zonă de demarcaţie şi mai mult într-una de interferenţă între ştiinţele limbajului şi cele ale literaturii, întrucât, şi într-un caz şi în altul, manifestarea atitudinii emiţătorului unui mesaj transpare în faptele de limbă devenite astfel fapte expresive, adică fapte de stil. Faptele de stil din exprimarea comună (căci vorbitorul limbii comune nu elimină din comunicarea sa factorul estetic, ci caută prin diferite mijloace de expresie folosite să convingă, să impresioneze pe conlocutor) stau şi la baza limbii literaturii artistice, aşadar, la baza unor inovaţii stilistice cu finalitate estetică. Stilul literaturii artistice se deosebeşte de celelalte stiluri funcţionale ale limbii (ştiinţific, publicistic, oficial) prin funcţia sa estetică şi printr-o subiectivitate sporită. Lucian Blaga defineşte stilul prin „valori extraestetice pătrunse în estetic” (după Iorgu Iordan, Stilistica Limbii Române, Bucureşti, 1975, p.156). Materialul lingvistic dobândeşte valoare estetică în contextul literar. Stilul literar se caracterizează prin subiectivitatea scriitorului, cuvântul dobândind sensuri noi datorită contextului în care este plasat, adresându-se receptorului nu numai raţional, ci şi afectiv. Acest nivel de comunicare este conotativ, întrucât accentuează sensul figurat al cuvântului. Stilul este specific fiecărui scriitor: arta naraţiunii şi a portretizării, lirismul sau obiectivitatea relatării faptelor, alternanţa timpurilor verbale şi a planurilor în naraţiune, prezenţa sau absenţa figurilor de stil, prozodia, lexicul, sintaxa frazei, alternarea stilului direct cu cel indirect sunt elemente care permit recunoaşterea unui autor. Ca şi cuvintele care, în general, nu au valoare estetică în sine, nici elementele morfologice şi sintactice nu dispun de valenţe stilistice decât atunci când sunt situate într-un anumit context şi când sunt în concordanţă cu tema operei şi mesajul ei.

42

Autorul care-şi propune să încarce cu o nuanţă afectivă comunicarea, evită exprimarea comună, utilizând anumite forme, care, fără să fie incorecte din punct de vedere fonetic, lexical sau morfosintactic, sunt originale, mai puţin obişnuite. Utilizarea de arhaisme, neologisme, regionalisme sau termeni argotici, poziţia adjectivului faţă de determinant, nuanţa cu care sunt folosite forme ale pronumelor, rolul caracterizant al unui adverb, unele forme ale coordonării sintactice sau ale subordonării, intercalarea de construcţii incidente, uneori, pot părea abateri, ele având însă un rol stilistic în respectivul context. Analiza stilului poate dobândi un temei ştiinţific, documentat, dacă porneşte de la realităţile limbajului, de la text, având mereu în vedere formele şi valorile care ies din comun, abaterile, opoziţiile în raport cu norma, cu exprimarea convenţională. Selecţia stilistică e infinită pentru că în limbă există variante faţă de ceea ce este uzual în limbă; noutatea faţă de acest nivel neutru produce expresivitatea elementului neobişnuit, un indice al intenţiei de a da un relief aparte comunicării. Fiecare nivel al limbii (sonor, fonetic), gramatical, lexical, contextual – nucleul afectiv, poate prezenta particularităţi; ansamblul lor constituie nivelul stilistic al enunţului. Spre deosebire de gramatică, analiza stilistică are la bază raportarea la nivelul exprimării comune, pentru a constata devierile; analiza gramaticală e încadrare în structura normată a limbii, cea stilistică observă excepţiile de la normă; opoziţia principală între nivelul neutru şi cel expresiv este ca un imens evantai de nuanţe în relief. La baza inovaţiei stilistice stă puterea de regenerare a limbii, resursele şi normele ei fiind elastice. Studiul stilului, deci stilistica, însumează cunoştinţele privitoare la normele limbii, la fonetică, lexic, morfologie şi sintaxă, pentru a putea preciza natura şi valoarea nivelului afectiv, expresiv, numit stil. Sistemul gramatical al limbii române oferă un câmp larg de posibilităţi de creaţie stilistică prin tipurile variate de forme şi construcţii, prin paralelismele şi sinonimiile cuprinse în ansamblul normelor limbii literare; ele pot delimita un anumit fel de a vorbi sau o intenţie de caracterizare, de configurare a unui erou sau a unei acţiuni. Prin forme gramaticale aparte, Caragiale scoate în evidenţă incultura eroilor săi, unii atât de agramaţi în vorbire încât stârnesc râsul de la primele replici. Anomaliile limbajului întâlnite la unele personaje ale lui Caragiale precum: întâlnitără, bulivar, fincă pun în lumină mediul semicult, cu pretenţii de limbă literară, cu unele elemente regionale sau de jargon suburban, care contribuie la caracterizarea tuturor personajelor scriitorului, cu deosebire atent la formele de limbă şi la anumite ticuri reproduse

43

pentru satira mentalităţii personajelor. Prin asemenea abateri de la limbajul normal, de la formele literare considerate corecte, stilul capătă nu numai un relief aparte, dar şi o putere de caracterizare extrem de importantă în ansamblul operei artistice, fiind un element esenţial de localizare şi de datare a acţiunii şi a personajelor. Cu totul alt rost au particularităţile de limbă din opera lui Creangă sau Sadoveanu, care introduc în vorbirea personajelor binecunoscute expresii şi cuvinte specifice regiunii şi epocii în care ele au trăit, încât le cunoaştem imediat, în raport cu eroii lui Delavrancea, Rebreanu sau Agârbiceanu. Dar nu e vorba numai de abateri de felul celor prezentate mai sus, ci de unele rezerve din sistemul gramatical, de forme şi construcţii literare, paralele, de sinonimia gramaticală care permite alternarea construcţiilor în contexte succesive, dând varietate stilului. Superlativul, cum am spus, poate fi exprimat în foarte multe feluri, de la tiparul comun (foarte; cel mai…) la construcţii stilistice dintre cele mai ingenioase, dintre cele mai noi: cât nu se mai poate; din cale-afară de…; extrem de; neaşteptat de…; cât ai clipi din ochi („foarte repede”), ca la Eminescu în Scrisoarea III, cu multe tipare populare: „Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă, Cu o ură neîmpăcată îmi şoptii atunci în barbă…” Din toate timpurile, exprimarea superlativului este rezultatul unei intenţii stilistice şi reacţia unei tendinţe spre exagerare; hiperbola se înrudeşte în mod firesc cu acest grad de comparaţie, extrem de variat. Există apoi în sintaxă un cadru elastic al construcţiilor, care permite folosirea diferitelor tipuri de construcţii pentru a exprima aceleaşi idei. Un atribut, un complement de cauză, de scop, de timp etc. pot fi construite în mai multe feluri: merge la vânat (la vânătoare, spre a vâna) sau ca să vâneze. Şi ideea de superlativ poate fi exprimată la nivelul frazei: Era frumos cum nu s-a mai văzut (foarte, cel mai frumos). Structura propoziţiilor, a frazelor poate fi mereu reînnoită, căci fiecare autor dă acestor unităţi forma şi valoarea considerată drept cea mai apropiată de intenţia lui de a potenţa stilistic exprimarea sa. Sintaxa poate avea un aspect logic şi unul afectiv extrem de nuanţat, concentrat sau dilatat prin asocieri. Prin vocabular şi gramatică distingem anumite straturi lingvistice în textele de analizat şi recunoaştem epoca şi locul, autorul şi subiectul abordat de el. Stilistica îşi concentrează observaţia asupra acestor fenomene de expresivitate care pun în lumină resursele limbii,

44

constituite istoric şi statornicite în atâtea documente literare ale trecutului nostru. De aceea, opera scriitorilor români este un tezaur de informaţie lingvistică de primă importanţă. Alte aspecte ale expresivităţii, specifice limbii române, constituite şi ele istoric, dar cu o aplicaţie mai restrânsă în limba literară comună, adică în vorbirea îngrijită, de uz curent, numită şi exprimare standard, sunt unele fenomene fonetice, felul particular de pronunţare a sunetelor limbii române şi fenomenele de stil, adică de invenţia artistică în sfera limbajului. Ele apar azi numai în stilul scriitorilor, în creaţia literară şi au la bază o intenţie de reliefare a unei idei, prin unele abateri de la norma literară. Stilistica înregistrează astfel un mare număr de forme fonetice şi stilistice care constituie, în anumite contexte şi în împrejurări specifice, un element esenţial de caracterizare şi de sugestie. Analiza stilistică le reţine ca fapte pregnante de expresivitate, care frapează sensibilitatea şi obişnuinţa noastră cu tiparele limbii. În cele mai noi analize stilistice, aspectul fonetic este privit de aproape, pentru a pune în lumină rezultatele unei selecţii operate de instinctul artistic al scriitorului şi sugerează anumite imagini pe cale sonoră, prin asocierea voită, insistentă a anumitor foneme cu rezonanţă intensă. Analiza limbii şi stilului multor scriitori a scos în evidenţă rolul concret al stratului fonetic în arta expresiei, în definirea profilului stilistic al unui autor. În Cercetarea stilului, Tudor Vianu spunea că „faptele de fonetică stilistică” analizate în contextul de idei, intenţii şi fenomene lingvistice selectate anume, „sunt purtătoare de numeroase valori expresive”. De studiul lor se leagă şi consemnarea grafiei, a punctuaţiei anumite, adoptată de un autor, pentru a da pregnanţă articulaţiei contextului. Toate aceste semne ale comunicării, indici de expresivitate şi, în ansamblu, fenomene de stil, pot fi observate şi consemnate pentru o bună analiză stilistică. Al patrulea aspect dominant – după cel lexical, gramatical şi fonetic – este acela al figurilor de stil, adică al construcţiilor expresive în sens restrâns, îmbinări specifice de cuvinte cu scopul de a crea imagini noi, de a da contextului prin epitete, comparaţii, metafore, personificări, antiteze etc., un relief afectiv, valori deosebite, altele decât în vorbirea comună. S-a spus despre normele sintactice că sunt elastice şi permit asocierile cele mai neaşteptate de cuvinte; tocmai aceste îmbinări de cuvinte, cel mai puţin scontate, cu cea mai mică probabilitate de apariţie în tiparul cunoscut, reprezintă inovaţia stilistică cea mai autentică, formând din 2-3 elemente absolut curente o imagine elocventă: „visul negurii eterne” (= luna, la Eminescu). Ceea ce dă pregnanţă reliefului stilistic pare să fie, de multe ori, antinomia termenilor, împreunarea termenilor care nu au stat laolaltă „de la începutul limbii niciodată”

45

(Sadoveanu). Din alăturarea lor apar sensuri figurate noi, menţionate în cazul multor cuvinte, în dicţionare, pe baza atestărilor din opera scriitorilor de valoare. Antinomia dintre uzual şi expresiv, dintre obişnuit şi nou este vizibilă la fiecare pas în creaţia literară, preocupată să construiască imagini cât mai fidele ale realităţii, ale vieţii. Norma cere „eliminarea a tot ce în vorbire este total inedit, – scrie Eugen Coşeriu – variantă individuală, ocazională sau momentană, păstrând aspectele comune în fenomenele lingvistice considerate drept model”. Dimpotrivă, în creaţia stilistică, orice inovaţie personală, căutând o acoperire prin situarea ideii în câmpul sugestiv al unor nuclee stilistice originale, aspiră la captarea interesului, a atenţiei cititorilor. Pentru înţelegerea rolului pe care îl au figurile de stil într-o operă literară, este deosebit de importantă cunoaşterea gramaticii. Identificarea figurilor de stil în cadrul creaţiilor artistice oferă receptorului posibilitatea de a descifra, dincolo de sensul cel mai evident al textului, sensuri mai profunde. Precum pentru a înţelege un text dintr-o limbă străină, este nevoie să-i cunoaştem „codul” şi anume sensul cuvintelor şi gramatica, tot aşa, pentru a pătrunde în universul unei opere literare, trebuie să-i descifrăm „codul”, constituit, în mare parte, de figurile de stil. Ceea ce deosebeşte primul proces de decodare de cel de-al doilea este faptul că, în timp ce cuvintele unei limbi au anumite accepţii general valabile, figurile de stil se supun unor reguli generale, dar presupun şi un procent ridicat de originalitate, care conduce la o receptare diferenţiată de la un cititor la altul. Stilistica realizează legătura dintre literatură şi lingvistică, reliefând resursele bogate ale limbii care dobândesc valoare estetică. Analiza stilistică face parte integrantă din analiza literară a unei opere. În concluzie, putem afirma că există un sentiment al „poeziei gramaticii” pe care marii scriitori, de la Homer încoace, l-au avut întotdeauna; uneori l-au şi mărturisit, cum a făcut-o Baudelaire în acest splendid elogiu adus unor categorii morfologice: „Gramatica, arida gramatică, devine şi ea în literatură un fel de vrăjitorie evocatoare: cuvintele reînvie în carne şi oase, substantivul, în majestatea lui substanţială, adjectivul, veşmânt transparent care-l acoperă şi-l colorează ca un văl, şi verbul, înger al mişcării, care dă zvâcnire frazei.”2

2

„La grammaire, l’aride grammaire elle même devient quelque chose comme une sorcellerie évocatoire; les mots ressucitent, revêtus de chair et d’os, le substantif dans sa majesté substantielle, l’adjectif, vêtement transparent qui l’habille et le colore comme un glacis, el le verbe, ange du mouvement qui donne le branle à la phrase.”

46

3.3. Stilistica gradelor de comparaţie. Referitor la adjectiv, majoritatea faptelor stilistice stau în legătură cu forma superlativului, lucru firesc, dacă nu uităm că impresia pe care o produce gradul cel mai înalt al unei calităţi este totdeauna puternică, şi de aceea subiectul vorbitor recurge în chip firesc la formula lingvistică corespunzătoare stării sale sufleteşti. Morfologia ne spune că superlativul absolut se formează cu foarte. De fapt, numărul adverbelor echivalente ale lui foarte, pe care le găsim în limba vorbită şi adesea în cea scrisă, este considerabil. Toate sunt mai expresive decât foarte, care, din cauza frecventei lui întrebuinţări, s-a gramaticalizat complet, pierzând astfel orice urmă de valoare afectivă. Iată câteva: tare, straşnic, grozav, îngrozitor, nespus, nemaipomenit, nemaiauzit, care nu se mai află (sau…găseşte), extrem, extraordinar, teribil etc. Cu excepţia lui tare toate celelalte sunt legate de adjectivul pe care-l determină prin prepoziţia de. O bună parte din ele, precum straşnic, grozav, îngrozitor, teribil, înspăimântător, înfricoşător etc., sunt sinonime şi arată, după cum vedem, o emoţie identică cu groaza, frica etc. Altfel spus, calitatea respectivă se găseşte într-un grad atât de intens, încât înspăimântă pe subiectul vorbitor. Desigur că se va fi zis aşa mai întâi despre însuşiri socotite primejdioase pentru oameni, adică despre defecte. Pe urmă s-a extins procedeul şi la calităţile propriu-zise, trecându-se cu vederea elementul oarecum practic sau moral şi luându-se în considerare numai dimensiunile, cantitatea, intensitatea etc. însuşirii. Când nu ne „speriem” de proporţiile unei calităţi, suntem cel puţin miraţi, uimiţi, uluiţi etc. De aici alte sinonime ale lui foarte: admirabil, minunat, uimitor, uluitor etc. (care pot fi puse alături de extrem, extraordinar, nespus, nemaipomenit etc.). Interesant este că un adverb ca rău, care se întrebuinţează în vorbirea normală cu sensul lui consacrat şi bine cunoscut de toată lumea, poate exprima, în limbajul afectiv, aspectul superlativ al unei calităţi autentice. Se aud mereu construcţii ca acestea: cutare bărbat e deştept rău; cutare femeie e frumoasă rău etc. Explicaţia dată mai sus pentru grozav, straşnic etc. se potriveşte şi aici: intensitatea calităţii pare aşa de mare, încât poate fi primejdioasă, poate aduce un necaz etc. Dar procedeul nu se opreşte aici. Locul adverbelor (la origine şi în majoritatea cazurilor, adjective) de felul celor deja amintite îl iau altele, deosebite ca sens pur de acelea, dar foarte

47

apropiate în ce priveşte valoarea lor stilistică, de ex.: amărât (nişte câini amărât de răi), amarnic (cred că trebuie să fie amarnic de bună); avan („avan di multâ”) etc. Deoarece mai toate adverbele, sinonime afective ale lui foarte, menţionate aici sunt, de fapt, adjective, urmează că ele pot apărea şi cu valoarea lor originară, pe lângă un substantiv sau ca predicate nominale. Alături şi în loc de un om admirabil de bun sau de frumos, se zice un om admirabil, cu un sens, evident, deosebit, dar numai în parte. Tot aşa N. este un om admirabil. La fel stau lucrurile cu minunat, uimitor etc.: valoarea lor stilistică este mai redusă decât în cazul când întovărăşesc ca adverbe superlative un adjectiv, care exprimă el însuşi, fără nici un determinant, o însuşire oarecum excepţională. Şi straşnic, grozav etc. se pretează, pentru acelaşi motiv, la acest tratament. Interesează, mai ales, accepţia „favorabilă” pe care o pot ele căpăta. Căci o femeie grozavă însemnează adesea „o femeie straşnică”, adică, „o femeie frumoasă, inteligentă, energică” ş.a. (după caz), extraordinar (sau nemaipomenit) vin arată calităţile extrem de rare ale vinului etc. Interes deosebit prezintă faptele de ordin morfologic. Adjectivele pot fi, în cazuri perfect identice cu cele precedente, determinate de substantive, care îndeplinesc acelaşi rol gramatical ca şi adverbele în discuţie. Câteodată substantivele acestea aparţin la aceeaşi familie de cuvinte, fiind deci înrudite semantic cu adverbele; de cele mai multe ori însă ele provin de la teme diferite. Deoarece sunt substantive, legătura sintactică cu adjectivele pe care le determină se face altfel, şi anume se pun în urma adjectivului, fără intervenţia vreunui alt cuvânt. De exemplu : N. e rău nevoie (sau mai expresiv nevoie mare); viaţa-i scumpă foc; „e necăjit foc” (Caragiale); s-a supărat domnul foc etc. Substantivul foc poate sta şi înainte: cutare-i foc de harnic, „foc de ger era” (Creangă), cu funcţie oarecum adjectivală a substantivului „ger”. Cu foc seamănă catran, care de asemenea se pune şi înaintea şi în urma adjectivului: catran de scump, alături de scump catran. Când simte că trebuie să mărească şi mai mult expresivitatea, subiectul vorbitor recurge la alte formule, care îşi au punctul de plecare în cele deja citate: „frumoasă de mama focului” (Creangă); scump de para focului etc. Substantivele derivate de la grozav, straşnic, minunat etc. apar foarte des, dar nu împreună cu adjective, ci tot cu substantive (ceea ce, din punct de vedere gramatical, se justifică, întrucât un substantiv se leagă, obişnuit, de alt substantiv prin raportul de atribut): o grozăvie de vreme; o străşnicie de om; o frumuseţe de copil; o minunăţie de carte; o groază de bani etc. la care se pot adăuga: o bunătate de mâncare, o sărăcie de casă, o bomboană de fată, o grădină de bărbat etc. Valoarea stilistică a acestor substantive este identică cu a

48

adverbelor (= adjective) corespunzătoare, numai că posedă o intensitate mai mare. Calitatea de „grozav”, „straşnic” etc. este exprimată nu printr-un adjectiv ca de obicei, ci printr-un substantiv. Cu alte cuvinte, ea a fost detaşată de obiectele care o au, pentru a fi considerată în sine, independent, ca un obiect propriu-zis, un fel de chintesenţă. Prin aceasta devine şi mai concretă (în cazul unei calităţi concrete) sau devine concretă (din abstractă, cum era înainte), parcă ar fi personificată, încarnată într-un obiect de sine stătător. Adjectivele de specia celor discutate se substantivează şi altfel: formal, rămân adjective (prevăzute însă cu articol), dar îndeplinesc funcţie substantivală şi se leagă de substantivul (sau pronumele) următor prin de: deşteptul de Ion, sărmana de ea, nenorocitul de tată etc. Fără prepoziţia de legătură, aceste cuvinte sunt adjective pure: deşteptul Ion, nenorocitul tată. Dar simte oricine deosebirea semantică, deci şi stilistică, dintre cele două construcţii. Precizarea făcută în legătură cu caracterul concret al sensului substantivelor grozăvie, frumuseţe etc., în comparaţie cu adjectivele corespunzătoare grozav, frumos etc., este valabilă şi aici, ba într-o măsură mai mare: devenind substantiv, deştept, să zicem, exprimă noţiunea „deşteptăciunii” întrupată într-o fiinţă vie, care, prin ea însăşi, e mai concretă decât reprezentarea pur ideală a acestei noţiuni. În general, particularităţile defavorabile ale „obiectelor” se pretează la acest tratament sintactic şi semantic, căruia-i sunt supuse, cu deosebire în vorbirea familiară de toate nuanţele, adjectivele. Şi acest amănunt probează că formula are origine afectivă, ceea ce simţim, dealtfel, foarte clar şi în momentul de faţă. Chiar adjectivele cu sens laudativ devin peiorative, căci sunt întrebuinţate ironic: „o drăguţă de raclă” (Creangă), unde sunt puse în contrast cele două noţiuni, deşteptul de Ion, care este sinonimul, mai „tare” (din pricina ironiei), al lui prostul de Ion. În sprijinul afectivităţii se poate invoca şi faptul că, foarte probabil, printre cele dintâi adjective construite aşa au fost nefericit, nenorocit, biet, sărman, sărac ş.a.: la vestea unei nenorociri, subiectul vorbitor va fi exclamat nefericitul de părinte!, sărmana de ea etc. sau, în ipoteza că el însuşi era lovit de nenorocirea anunţată, săracul de mine. Din moment ce în aceste formule adjectivul are valoare substantivală, nu surprinde întrebuinţarea atâtor substantive (având sens peiorativ sau voit astfel) în aceleaşi condiţii: hârcă („hârca de babă”, Creangă), dobitoc (cu „sinonimele” animal, bestie), boală, ciumă, dalac, talan etc. (despre animale: boala de vacă, talanul de cal), căţea (şi alte echivalente afective, extrem de numeroase, pentru „femeie stricată”, precum iapă, otreapă, hantiţă, târfă, potloagă, otravă etc.), filozof, poet, savant ş.a. Dealtminteri, ne putem întreba dacă începutul

49

nu l-au făcut cumva substantivele, după care se vor fi luat apoi adjectivele. Căci lingviştii sunt, în general, de părere că avem a face cu continuarea şi dezvoltarea unei construcţii nominale latineşti (tip scelus viri, flagitium hominis, monstrum mulieris) transmisă diverselor idiomuri romanice. Foarte des, adjectivul sau substantivul calificativ este însoţit de un demonstrativ: deşteptul acesta de Ion, nenorocitul acela de copil etc. În ceea ce priveşte adverbul, deoarece această parte de vorbire seamănă, în multe privinţe, cu adjectivul, ne aşteptăm să constatăm, în legătură cu ea, unele fenomene stilistice pe care le întâlnim la adjectiv. Aşa şi este. Superlativul absolut (al adverbelor de mod, căci acestea sunt înrudite, prin natura şi funcţia lor, cu adjectivele) se formează, în vorbirea familiară şi populară, cu sinonimele afective, atât de numeroase şi de variate, ale lui foarte: straşnic, grozav, nespus, nemaipomenit, nemaiauzit, nemaivăzut, care nu se mai află, înspăimântător, îngrozitor, înfricoşător, extrem, extraordinar, teribil, admirabil, minunat, uimitor, uluitor, avan, amărât, cătrănit, rău, nevoie (şi nevoie mare), foc (şi mama focului), al dracului, al ciorilor, al naibii (frumos, bun, rău al dracului, al ciorilor etc., cu ordinea schimbată, al dracului, al ciorilor de bun, de frumos) etc. Există câteva adverbe care, deşi se întrebuinţează foarte des, au, în condiţii determinate, valoare afectivă. Acestea ar putea fi puse alături de pronumele nehotărâte, cu care seamănă prin sensul lor cam vag şi, deci, adaptabil la împrejurări dintre cele mai felurite. De exemplu aşa, (a)colo etc. Din capul locului ele au avut un sens precis şi continuă, dealtminteri, să-l aibă. Lipsa de precizie s-a născut cu vremea, probabil, din pricina frecventei lor apariţii. Căci aşa poate însemna orice: bun, rău, mare, mic, sănătos, bolnav, în funcţie de noţiunea la care ne gândim, de care este vorba. La fel (a)colo arată un număr infinit de puncte în spaţiu, care se află situate la o depărtare mai mare sau mai mică de noi (spre deosebire de (a)ici care indică puncte apropiate). Datorită posibilităţii de a avea nenumărate sensuri, mai exact spus de a exprima multe şi variate nuanţe, aşa, (a)colo se pot întrebuinţa ori de câte ori nu vrem să precizăm modul (aşa) sau locul (acolo). Dar, exact ca în cazul pronumelui nehotărât, valoarea stilistică, adesea mare, rezultă tocmai din semantismul vag al cuvântului, pe care avem libertatea de a-l interpreta cum ne convine în momentul psihologic respectiv. Astfel de adverbe joacă oarecum rolul unui recipient în care putem turna conţinutul cel mai corespunzător cu stările noastre sufleteşti. Din această cauză, ele sunt, în anumite condiţii, mult mai expresive decât un termen propriu, care ar avea chiar şi o nuanţă afectivă. Să dăm câteva exemple: azi aşa, mâine aşa, până când, de la o vreme, n-am mai putut răbda (aici

50

expresivitatea vine, în parte, şi de la repetarea adverbului); şi-aşa, va să zică, mi-o făcuşi (se poate începe vorba în felul acesta, fapt care presupune o deliberare anterioară, în mintea subiectului vorbitor); să mă fac aşa, dacă nu spun drept (se îndoaie, de obicei, degetul arătător, ca un fel de „traducere” materială a lui aşa, dar gestul nu-i obligatoriu, de aceea lipseşte adesea, iar partenerul înţelege tot atât de uşor şi de exact ce înţeles are adverbul); auzi acolo! (exprimă surprinderea, uimirea etc., deci respingerea celor spuse de altul; adverbul, care apare şi sub forma neaferezată, auzi acolo!, este echivalent, în această formulă, cu un pronume, ca şi cum am zice ascultă la el!); ia, şi el, un prost, acolo!; fă şi tu, acolo, ce-i putea; mănânc şi eu, acolo, ce găsesc (în aceste din urmă trei exemple sensul local, pe care-l are obişnuit acolo, a dispărut cu totul, pentru a i se substitui unul foarte nelămurit, care se apropie mai mult de al adverbelor modale: un prost, acolo pare a fi totuna cu un prost, cum la lăsat Dumnezeu; fă şi tu acolo…; mănânc şi eu, acolo…ar putea fi schimbate în fă şi tu, la întâmplare, ce-i putea; mănânc şi eu, cum se întâmplă sau după împrejurări, ce pot.). La fel se întâmplă şi în cazul lui fugi de-acolo!, cu sensul nu mai spune (fleacuri, prostii etc.), taci din gură (adică fugi de unde te găseşti, cu prostiile, cu fleacurile tale). Un adverb asemănător, în ce priveşte aptitudinea de a avea tot felul de sensuri, este şi (sinonim cu de asemenea). Apare, de regulă, în formula fixă, dar expresivă, şi mai şi, care se referă totdeauna la ceva spus mai înainte, sub forma unei constatări sau aprecieri despre un obiect, o persoană, o acţiune. De exemplu: (cutare s-a fi purtând el rău) să-l vezi însă pe fecioru-său, acela-i şi mai şi; „numai iaca ce vede Harap-Alb altă bâzdâganie şi mai şi” (Creangă). În acest din urmă citat din I. Creangă înţelesul lui şi este adjectival. În funcţie de context, înţelesul lui şi poate fi deci şi adjectival, nu numai strict adverbial. Deşi pronume, după clasificările gramaticilor, poate fi invocat aici şi ceva, care, precedat de mai, îndeplineşte funcţie adverbială. Exemplu: acela-i mai ceva, adică mai grozav, mai teribil. Vorbirea populară, mai ales, întrebuinţează adverbe de loc pentru cele de timp: aici cu înţelesul lui acum; unde cu înţelesul lui când; încolo cu înţelesul lui târziu (sau departe, în timp) etc. de exemplu: de-aici înainte am să fiu cu băgare de seamă; nu ştiu ce vrea omul acesta: aici (aci) albă, aici (aci) neagră (= … când sau acum albă [adică într-un fel], când sau acum neagră [adică în alt fel]); şi unde nu s-a pornit o vijelie, să ne omoare şi mai multe nu (= şi când [adică atunci] s-a pornit o vijelie…); şi mai încolo, ce s-a întâmplat? (= şi după

51

aceea, mai departe, ce s-a întâmplat?); nu era pe la Sf. Ilie, era mai încoace (=… era într-o vreme mai apropiată de momentul vorbirii). Înlocuirile acestea sunt uşor de realizat chiar din punct de vedere strict logic. Noţiunile „timp” şi „spaţiu” sunt înrudite, dacă luăm în considerare elementele lor alcătuitoare. Singura deosebire, pentru mintea omului obişnuit, constă în faptul că la una dintre ele aceste elemente se succed, la cealaltă coexistă. Toate aceste elemente se află faţă de subiectul vorbitor la o distanţă determinată, mai mare ori mai mică, în timp sau în spaţiu. Aşa stând lucrurile, este natural ca un obiect apropiat sau depărtat de noi să-l indicăm prin acelaşi cuvânt, indiferent dacă apropierea sau depărtarea este temporală ori spaţială. La început valoarea concretă, plastică, deci expresivă a adverbului de loc cu sens temporal era foarte mare. Dar şi astăzi, când răspândirea fenomenului e atât de largă, încât a devenit un fapt aproape curent, deci gramatical, expresivitatea lui este încă destul de bine simţită. Pentru deosebirile de dimensiuni, de proporţii etc., limba dispune de un mijloc specific, acela al gradelor de comparaţie, aşa-zisul comparativ de inferioritate joacă, faţă de pozitiv, rolul unui diminutiv faţă de tema lui. Când spunem rotunjor, înţelegem „aproape rotund”, adică asemănător cu un obiect perfect rotund. Este drept că între această însemnare şi aceea de diminutiv propriu-zis („o rotunjime mai mică, mai puţin completă”: asta pare că arată rotunjor) diferenţa se reduce la minimum. Totuşi, principial, trebuie să se plece de la „asemănare”, ori de câte ori este vorba de diminutivele adjectivale. Găsim şi la adjective diminutive în sens strict (ca la substantive), deşi numărul lor este, probabil, foarte redus. Exemplu elocvent avem pe mic, de la care există foarte multe creaţii diminutivale: micuţ, micuşor, micuţel, micşorel, mititel, mititioc, mitutel, mituţel. Explicaţia acestei situaţii, interesantă sub toate raporturile, trebuie căutată în semantismul adjectivului mic, în felul calităţii pe care o arată: fiind vorba de o noţiune diminutivală prin ea însăşi, este firesc să intre în funcţie sentimentele de simpatie, de tandreţe etc. pe care le trezeşte în noi un obiect mic, deci şi „micimea” ca atare. Căci, adjectivele, când sunt cu adevărat diminutive, au totdeauna nuanţă dezmierdătoare (eventual compătimitoare, ceea ce, în fond, este acelaşi lucru). Puţin este asemănător cu mic în privinţa înţelesului şi apare, foarte frecvent, sub forma diminutivală puţintel (cu varianta puţintel, puţinteluş, fem. puţinea), nu numai în legătură cu diverse substantive exprimând noţiuni apte de a exista şi în cantitate mai mică (bani puţintei, lume puţintică etc.), ci chiar pe lângă nume de fiinţe umane, când însemnează „mic, scurt (de

52

statură)”: un bărbat puţintel (la corp) o femeie puţintică. Tot aşa mărunt se întrebuinţează extrem de des ca diminutiv (mărunţel), având cu privire la oameni, aproape acelaşi înţeles ca puţintel (un om mărunţel, o bătrână mărunţică). Sub forma de plural feminin (mărunţele) are sensul de „monedă divizionară, bani mărunţi” (valoare substantivală, datorită faptului că a rămas singur, după dispariţia substantivului însoţitor, care trebuie să fi fost parale). Diminutivul adjectivului uşor, uşurel, are afară de accepţia proprie, ideatică, în fond, cu a temei, şi una figurată, atunci când se referă la oameni, aceea de neserios, superficial (= uşor la hotărâri, la acţiuni etc. care au urmări defavorabile sau grave). În special femininul uşurică circulă mult, împreună cu substantivul femeie (şi sinonimele lui). Şi alte părţi de vorbire, afară de substantiv, adjectiv sau pronume, pot căpăta forme diminutivale, dar, întocmai ca ultimele două, numai în mod excepţional şi întotdeauna prin analogie, directă sau indirectă, cu substantivul. Se pare că adverbele cunosc un număr însemnat de forme diminutivale, lucru firesc, deoarece rolul lor este foarte asemănător cu al adjectivelor. Şi nu numai adverbele de mod, care sunt adevărate adjective, cu deosebirea că stau pe lângă verbe, nu pe lângă substantive, ci şi adverbele de loc, apoi cele de timp şi de cantitate sunt asimilabile adjectivelor şi de aceea capătă, după modelul acestora, formă diminutivală. De pildă: olecuţă, nimicuţa, suscior, depărcior (depărtişor), demulcior (demultişor) etc.: olecuţă de lapte, un sat depărtişor, o întâmplare cam demultişor. Cât despre valoarea stilistică, aceste diminutive sunt, fără nici o îndoială, dezmierdătoare sau, cel puţin, diminutive propriu-zise. Alte adverbe, oarecum deosebite de cele precedente, întrucât nu pot fi asimilate ca funcţii cu adjectivele, sunt, de pildă, acuşica, foarte răspândit prin graiurile olteneşti sau munteneşti. (Dicţionarul Academiei precizează că diminutivul exprimă sensul de „imediat” „mai puternic decât acuşi”), d’abieluşa  d’abia, degebuţa etc. Deosebite sunt formele diminutive de la câteva adverbe (toate de mod) dintre cele mai întrebuinţate: bine, frumos, încet. Când vrem să spunem că o acţiune se săvârşeşte în unul din aceste chipuri, dar cu o nuanţă care arată participarea afectului nostru, recurgem la diminutiv, nu la adverbul propriu-zis. De exemplu: „Dacă auzeam aşa, mă spălam binişor pe la gură şimi căutam de nevoie; …fac tocmai aşa, cum fusesem povăţuit…: tai cusutura încetişor…; Apoi se linge frumuşel pe bot şi începe a se învârti prin casă…;…s-a îngrozit şi Împăratul Roş, când l-a văzut făcând aşa de frumuşel” (Creangă).

53

În general, se poate vorbi de o nuanţă aproape superlativă: sub aspectul diminutival, aceste adverbe par a exprima „însuşirea” (modul cum se înfăptuieşte acţiunea) într-un grad mai înalt sau cel puţin altfel decât sub aspectul lor obişnuit. Căci asta arată diminutivul: subiectului vorbitor îi „place” cum se petrec lucrurile şi-şi manifestă plăcerea diminutivând adverbul. Intervine deseori şi o intonaţie specială, cu lungirea sunetelor. Însă plăcerea poate avea şi colorit ironic: „şi ai tras frumuşel condeiul; şi binişor, ca o pisică, mă sui pe uluci…” (Caragiale); Păşeşte binişor…binişor. Referitor la sintaxă, în special la topică, punctul de vedere pur stilistic la atribut, prezintă unele particularităţi interesante. În vorbirea obiectivă locul acestui membru al propoziţiei este după substantiv, căci avem a face cu un simplu atribut determinativ, menit să exprime constatarea unei însuşiri oarecum obişnuite, care aparţine în mod logic, natural, unui obiect. Când însuşirea ne impresionează puternic, punând în joc partea afectivă a sufletului nostru, simţim nevoia s-o enunţăm înaintea obiectului care o posedă. În asemenea cazuri se vorbeşte de atribute calificative. De exemplu: vreme frumoasă şi frumoasă vreme, casă mare şi mare casă, vin bun şi bun vin, câine rău şi rău câine etc. În vorbirea populară şi familiară, nu orice atribut adjectival poate sta înaintea substantivului. Pentru ca inversiunea să fie posibilă, se cere o însuşire aptă de a impresiona sensibilitatea noastră. Aşa sunt, între altele, adjectivele care arată „răutatea” (rău, mişel, ticălos, infam, mizerabil ş.a.), „bunătatea” (bun, plăcut, blând, blajin etc.), „prostia” (prost, idiot, imbecil, tont, nătâng etc.), „deşteptăciunea” (deştept, iscusit, isteţ, vioi, şiret, şmecher, dezgheţat, inteligent etc.), „nefericirea” (nefericit, sărman, sărac, biet, nenorocit ş.a.), „teribilitatea”

(grozav,

îngrozitor,

straşnic,

teribil,

groaznic,

oribil,

înfricoşător,

înspăimântător etc.), „uimirea” (minunat, uimitor, admirabil, excelent, frumos, delicios, fain etc.) ş.a. Ex.: Sărmane omule!, Nobila profesie de avocat!, Frumoase clipe! etc. Unele adjective au valori semantice diferite, după cum stau înaintea sau în urma substantivului: nenorocit om şi om nenorocit, săracă ţară şi ţară săracă etc. În prima ipoteză, sensul este figurat, se referă, adică, la poziţia morală a obiectului, în a doua, avem a face cu înţelesul propriu („om lovit de nenorociri”, „ţară lipsită de bogăţii”). Altfel spus, adjectivul pus înaintea substantivului arată o însuşire accidentală, trecătoare, pe care subiectul vorbitor o simte şi o prezintă, deci, ca o apreciere personală, de natură afectivă, pe când adjectivul precedat de substantiv exprimă o stare permanentă, valabilă, în mod obiectiv, pentru oricine.

54

Câteodată, însemnarea afectivă predomină în aşa măsură, graţie şi întrebuinţării frecvente a adjectivului cu substantivul după el, încât inversiunea a devenit obligatorie, fără ca valoarea stilistică să sufere. Este cazul lui biet, care nu poate sta decât înaintea substantivului, şi aceasta, din cauză că a rămas numai cu sensul figurat, „moral”: un biet om însemnează „un om care-ţi inspiră milă (indiferent de motive)”. Atributul adjectival este cel mai apt de a fi utilizat cu valoare afectivă. Celelalte atribute apar obişnuit, s-ar putea spune chiar regulat, în urma substantivului. Rarele excepţii confirmă, într-adevăr, regula. Printre atributele substantivale care se aşează şi înaintea cuvântului determinat de ele, există două grupe, puţin numeroase, dealtminteri, foarte înrudite ca sens (afectiv) cu adjective de felul lui straşnic, bun ş.a. Tocmai acest semantism explică situaţia lor excepţională. Prima grupă cuprinde pe al dracului, cu sinonimele al naibii, al ciorilor etc.: „A dracului treabă!” (Creangă), „Al dracului spiţerul!” (Caragiale). În cealaltă intră de treabă, de ispravă etc.: de treabă om (mai este şi cutare)! ş.a. Dintre atributele pronominale ar fi de amintit cele demonstrative, care precedă uneori substantivul, fără a avea, în orice împrejurare, semnificaţie stilistică propriu-zisă. Exemplu: „Dar aista cal ţi l-ai ales?; grozavă urgie poate să cadă pe capul meu din astă pricină”. (Creangă). În măsura în care inversiunea demonstrativului are valoare stilistică (şi are o asemenea valoare, după împrejurări, chiar în sens pur lingvistic), ea rezultă, ca de atâtea ori, şi, dacă nu exclusiv, din caracterul ei arhaic şi regional, care o deosebeşte de uzul actual. La scriitorii moderni, de exemplu Sadoveanu, apariţia ei urmăreşte scopuri mai ales artistice.

55

4. Stilistica gradelor de comparaţie în romanul Creanga de aur de Mihail Sadoveanu Motto: „Oare efectul anumitor cuvinte îmi trece numai mie ca un fior prin şira spinării,

trezind în mine presimţiri ale

unor trăiri care nici nu există ?” (Thomas Mann) Proza artistică a lui Mihail Sadoveanu reprezintă prin neobişnuita ei bogăţie şi varietate un capitol fundamental al literaturii româneşti din secolul al XX-lea şi un moment glorios al evoluţiei limbii noastre artistice. Aproape şase decenii la rând scriitorul a desfăşurat inepuizabile resurse poetice pentru a zugrăvi tablouri neuitate ale istoriei vechi şi contemporane, pentru a crea eroi pătrunşi de adânci aspiraţii către libertate şi progres. Evocările se însoţesc cu mesajul umanist al artistului şi cu ataşamentul lui constant faţă de istoria, cultura şi limba poporului. Din această legătură statornică au izvorât puterea regeneratoare a stilului său artistic şi varietatea temelor; pe ea se sprijină însuşi conţinutul realist al întregii sale opere. În trei direcţii principale poate fi urmărită originalitatea stilistică a lui Sadoveanu, care conferă operei sale un loc distinct în dezvoltarea limbii noastre artistice: a) valorificarea tezaurului istoric, literar, a graiului obştesc; b) integrarea în contextul modern a arhaismelor şi regionalismelor (cuvinte, construcţii, forme gramaticale), cerute de nevoile localizării şi datării conţinutului de idei, odată cu folosirea neologismelor şi termenilor tehnici pentru a numi exact noţiunile de circulaţie curentă, impuse de progresul modern; c) inovaţiile metaforice, imagini originale, în care cuvântul vechi îşi înnoieşte şi fortifică valenţele afective. Iorgu Iordan afirma: „Această lucrare artistică întinsă, cu noi valori expresive din toate ariile

56

limbii româneşti, nu are egal în cultura noastră.” (Observaţii asupra limbii lui Mihail Sadoveanu, în Studii şi articole închinate lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1952, p. 144). Sadoveanu reprezintă linia naţională şi populară în dezvoltarea literaturii noastre. Este unul din scriitorii care au dat o întinsă folosinţă oralităţii populare. Propunându-şi să redea felul de a vorbi al moldovenilor, Sadoveanu a folosit forme de vorbire, unele particularităţi fonetice şi morfologice, elemente de lexic, locuţiuni şi construcţii ale modelelor sale din viaţă. Continuând linia lui Creangă, Sadoveanu a dat drept de cetate literară multora dintre particularităţile graiului moldovenesc. Folosind o limbă echilibrată, dar adevărată şi vie, Sadoveanu a făcut să vorbească pe oamenii săi într-un fel care nu aminteşte pe al vreunuia dintre înaintaşi. Vorbirea oamenilor lui Sadoveanu manifestă o deosebită cultură socială şi morală prin politeţea, prin rezerva, prin umorul ei discret, prin unda de poezie care o străbate. Nevoia de a da ritm povestirii este cea mai puternică trăsătură a prozei sale şi punctul de plecare de la care trebuie să se pornească pentru a se înţelege faptele de stil din proza marelui scriitor. Ritmul cu corolarele sale, pauza şi intonaţia descendentă a frazei reprezintă punctul cardinal al tehnicii stilistice a lui M. Sadoveanu. Din pricina ritmului, fraza este în general scurtă sau construită după o simetrie clară şi simplă, fără opriri sau reveniri, ca o comunicare lineară care înaintează „molcom” dar ferm. De exemplu: „Bătrânul Platon ridică degetele dreptei pentru binecuvântare. Vasilisa îi cuprinde mâna şi i-o sărută. Stavrihie urmă şi el numaidecât pilda stăpânei sale.” (Creanga de aur3, p. 45). Tot din aceeaşi pricină, în stilul prozatorului epitetele ocupă un loc secundar. Ele ar opri desfăşurarea liniştită şi progresivă a comunicării, trăgând-o spre o necontenită adăugare de construcţii cu rol explicativ. Observaţia că lui M. Sadoveanu îi place mai mult metafora se justifică oarecum pentru că metafora face comunicarea mai rapidă în vreme ce epitetul îi încetineşte mişcarea. De la Dumbrava minunată încoace, M. Sadoveanu întrebuinţează cu tot mai mult interes şi virtuozitate stilul indirect liber. Lărgirea sferei de folosire a stilului indirect liber merge mână în mână cu finisarea indicaţiilor de regie şi accentuarea caracterului vorbit al frazelor care nu aparţin personajelor, ci scriitorului însuşi. De exemplu: „Cuviosul Filaret, pătruns şi el de glasul cel înfricoşat al puterii de sus, sta neclintit smerindu-se în tăcere. Doamna Teosva se retrăsese într-a doua chilie şi aprinsese la sfintele icoane o făclie sfinţită. Se ruga şi ea încet, murmurând. Când intră străinul, se întoarse cătră el, cu ochii înfricoşaţi pe 3

M. Sadoveanu, Creanga de aur, Editura Minerva, Bucureşti, 1976. În continuare, toate citatele vor fi excerptate din aceeaşi ediţie şi vom preciza în paranteză numai pagina.

57

care Kesarion îi băgase de seamă în clipa sosirii lui.” (p. 118). „Factura operei sadoveniene oferă temei pentru compararea autorului cu un demiurg, cunoscător al tuturor tainelor şi sensurilor ascunse, capabil să descifreze toate semnele. Şi, asemenea unui demiurg, Sadoveanu a creat, după expresia unor exegeţi – precum Călinescu, Băileşteanu – un popor, mai exact o imagine a poporului român, cu istoria, geografia, natura şi moravurile sale, precum şi o limbă (limba română sadoveniană), ambele proiectate pe orbita universalităţii. Pentru ca totul să funcţioneze, să intre în ritm, a apelat şi la o ideologie – ideologia mitică; în acest univers, dominat de sentimentul naturii, a plasat în locul central omul, ca exponent firesc al spiritualităţii naţionale care l-a creat şi pe care o reprezintă.” (Victoria Moldovan, Lexicul poetic sadovenian, Presa Universitară Clujeană, 1999, p. 18). În deceniul de aur al literaturii române (1930 - 1940), când apar la noi atâtea opere valoroase, câte nu s-au scris în toată literatura anterioară, şi opera lui M. Sadoveanu cunoaşte momentul deplinei maturităţi. Acum văd lumina tiparului: Baltagul, Creanga de aur, Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Nopţile de Sânzâiene, Fraţii Jderi. Între acestea, Creanga de aur străluceşte printr-o frumuseţe aparte, asemănătoare şi totuşi deosebită faţă de alte opere sadoveniene şi având un farmec rar. Critica s-a oprit mai puţin la ea, încât se poate spune că este una dintre acele cărţi de penumbră, nealterate încă de zgomotul comentariilor alături de nu mai puţin tulburătoarele Nopţi de Sânzâiene şi Ostrovul lupilor. Sub aparenţa de roman istoric, Creanga de aur este mai mult decât atât: ea este „după unghiul în care e privită, basm, roman istoric, parabolă, scrisoare persană sau o poveste de iubire” (Paul Georgescu, după Adriana-Ana Mureşan, Sensul iniţierii în Creanga de Aur, Cluj-Napoca, 2005). O altă interpretare, originală, vede în Creanga de aur o scrisoare ermetică, emblematică, realizată printr-un limbaj de semne cu caracter cult. (Savin Bratu). Însă Creanga de aur poate fi situată şi într-un alt context de idei, şi anume sub zodia mitului. Este vorba de un mit al luminii, asemănător în multe puncte cu mitul blagian din Poemele luminii. Fără să fie un născocitor de mituri ca Blaga, Sadoveanu păstrează în ţesătura intimă a intelectului său anumite tipare ale mentalităţii şi modului de gândire arhaice. În Creanga de aur, lumina este un adevărat laitmotiv care traversează întreaga scriere, prezent în fiecare capitol şi în fiecare moment important. Sensul cel mai înalt, filozofic, al mitului este legat de cunoaştere, lumina fiind un instrument de cunoaştere a esenţei lucrurilor. Ca şi lui Blaga, universul îi apare lui Sadoveanu – aici – ca o ţesătură de taine, nenumărate taine, ce nu se dezvăluie omului înzestrat cu o

58

capacitate comună de cunoaştere. Pe muntele „ascuns”, în inima Daciei, într-un spaţiu neumblat, se află bătrânul profet al locurilor, magul, moştenitorul tainelor vechi. El se închină la un „Dumnezeu al luminii”, o divinitate „cu ochi de stele”. Preoţii şi învăţăceii nu comunică nimănui taina existenţei magului, ci, dimpotrivă, o întreţin, o păzesc, păstrând consemnul tăcerii. Misterele se apără, la fel ca la Blaga. Mitul luminii se reliefează în Creanga de aur în primul rând prin eroul central, Kesarion Breb, un filozof în sens sadovenian, adică un iniţiat în cunoaşterea lumii arhaice în care trăieşte. Dacă majoritatea personajelor lui Sadoveanu sunt ipostaze repetate ale aceloraşi tipuri umane, puţine la număr şi conforme cu mentalitatea populară – ca în basm – Kesarion Breb e o esenţă umană pură încarnată într-un personaj arhetipal. A trăi înseamnă pentru el a se supune unui destin dinainte stabilit, fără nici o abatere de la schema mitului. Lui Kesarion Breb i se încredinţează o misiune de către autoritatea morală cea mai înaltă a lumii lui, magul. I se cere să facă o lungă călătorie de cunoaştere, în Orient, în două etape: întâi o şedere de şapte ani în Egipt, în templele sacre ale civilizaţiei străvechi de pe malul Nilului, apoi mutarea în Bizanţ pentru a cerceta viaţa tumultoasă a unei cetăţi întemeiate pe o civilizaţie nouă. Primul ciclu reprezintă cunoaşterea de sine, momentul esenţial de făurire a instrumentelor cunoaşterii, de pregătire a forţelor sufleteşti, iar ciclul al doilea, al misiunii sale, vizează cunoaşterea omului din exterior, adică din unghiul relaţiilor sociale, politice şi morale existente în cetatea umană, Bizanţ. Textul literar este un ansamblu semnificant, ce dobândeşte corporalitate ca text, numai prin lectură. El devine – în opinia Marinei Mureşanu Ionescu – „echivalentul unei partituri muzicale care nu prinde viaţă decât prin execuţie […]. Prin lectură, opera se îmbogăţeşte, acumulează informaţii, „viaţă semiotică”, deoarece fiecărui text i se suprapune o rezervă incalculabilă de decodări posibile”4. Originalitatea unui text poetic se întemeiază pe o sumă de trăsături lingvistice expresive care, luate împreună, asigură structură artistică unitară operei în cauză, conferindu-i semnificaţie susceptibilă de receptare estetică. Originalitatea limbajului lui Sadoveanu este evidentă, şi în acest roman, Creanga de aur; este vorba de un limbaj extrem de sugestiv, care poartă amprenta sensibilităţii scriitorului. Orice lectură atentă ne relevă în Creanga de aur ceva de dincolo de naraţiunea „istorică” sau „erotică”. Printr-un limbaj aparent, se ascunde şi se manifestă un altul, esenţial şi încifrat. 4

Marina Mureşanu Ionescu, Literatura un discurs mediat, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1996, p.12.

59

Dedesubturile cărţii trebuie dezvăluite rămânând în interiorul ei, fără a o „traduce”, fără a ieşi din propriul ei limbaj. Sensibilitatea, particularităţile individuale şi intenţiile autorului sunt identificabile deci şi din analiza limbajului utilizat, din observarea modului în care el „împleteşte”, la nivelul frazei, cuvintele. În acest sens, un rol important îl are şi identificarea manierei de a realiza, la nivel morfologic şi nu numai, categoria gramaticală a comparaţiei. Referitor la adjectiv, acesta cunoaşte pe parcursul întregului roman, realizări la toate gradele de comparaţie cunoscute şi discutate mai sus. Cea mai mare realizare o cunoaşte însă gradul pozitiv. Spre deosebire de superlativ, pozitivul constituie punctul de plecare, însuşirea ca atare, funcţiile sale stilistice găsind pentru aceea suficiente puncte de sprijin în specificul adjectivului, după cum demonstrează, chiar şi fără a-şi propune un asemenea ţel, numeroasele studii despre epitet. Totodată, faţă de celelalte două grade de comparaţie, pozitivul e singurul grad nemarcat sau cu marca zero, un „reper” faţă de acestea. De aici, marea lejeritate şi subtilitate a nuanţării sensurilor sale afective şi expresive, decise în ultimă instanţă de context. Astfel o serie de epitet adjectivale ca: adânc, vechi: „semne vechi” (p. 23), „Părintele Platon […] închise o clipă ochii şi înfăţişarea de ibis vechi i se întristă…” (p. 55); „Cum avea o durere veche…” (p. 57); „Pe ferestrele deschise se vedeau sclipind ape adânci…” (p. 101); „Era în această curte veche a egiptenilor o linişte…” (p. 178); „Purta la gât, pe straiul alb, juvaerul vechi…” (p. 203) ne introduc într-o lume de o mare vastitate în spaţiu şi timp, în care privirea cugetătorului pătrunde până la punctele cele mai tăinuite ale sufletului omenesc şi până la concepţiile cele mai înalte ale raţiunii. Chiar prin natura sa, adjectivul conţine, definitoriu, actul alegerii, ceea ce explică, mai mult decât suficient, orientarea acestei părţi de vorbire spre funcţia stilistică de epitet. „Un adjectiv e predestinat să servească drept epitet al substantivului şi substantivul nu poate fi caracterizat decât de un adjectiv.”5 La fel se explică de ce o frecvenţă mai mare a adjectivului decât cea normală duce la crearea unui stil mai colorat, mai liric, mai cald, atingând uneori excesul, pe când o frecvenţă redusă a sa, sub normal, contribuie la crearea unui stil obiectiv, sobru, rece, cenuşiu. Diferenţa de frecvenţă poate fi transferată şi în limbajul popular artistic: puţinătatea adjectivului în proză, într-o anumită proză am zice, şi prezenţa sa mai bine marcată în poezie. Aşadar,

5

Charles Bally, Linvistique generale et lingvistique francaise, Ed. A 3-a, Berna, 1950, p. 114, după Eugen Câmpeanu, Stilistica limbii române, Editura Quo Vadis, Cluj-Napoca, 1997, p. 42.

60

adjectivul poate fi un indicator pentru a măsura temperatura stilului unor scriitori sau vorbitori. Confruntarea celor două părţi de vorbire îşi mai poate găsi încă un temei. Adjectivul, în procesul constituirii sale ca parte de vorbire separată, reprezintă faţă de substantiv o dematerializare, un grad sporit de abstractizare, fapt vizibil şi în procesul însuşirii limbii materne de către copii. „Ca parte de vorbire, adjectivele sunt în general abstracte.”6 Calitatea este separată de obiectul căruia îi aparţine în mod natural şi exprimată distinct prin termenul adjectival, ceea ce deschide perspectiva şi a altor asocieri, tot mai îndrăzneţe, tot mai neaşteptate. Vorbeam mai sus despre epitet. Trebuie precizat faptul că unul dintre cele mai răspândite printre epitetele substantivului este atributul adjectival. Exemple de acest fel sunt numeroase în romanul Creanga de aur, deşi concepţia lui Mihail Sadoveanu în legătură cu valoarea cuvintelor, în general, şi cu folosirea exagerată a epitetelor era următoarea: „În mânuirea limbii scrise, multe neajunsuri poate aduce – şi faptul e vizibil, mai ales în încercările literare ale tinerilor scriitori – folosirea exagerată a epitetului. Multora li se pare că un cuvânt simplu, bine ales şi bine legat în ţesătura frazei, nu spune suficient. Atunci îi adaugă un calificativ. Nu neg valoarea epitetelor; acestea, folosite însă prea des, fac ca gândul scriitorului în loc să meargă direct la cititor, să ocolească, să se împiedice de cuvinte de umplutură, care dau un aer retoric stilului literar. Preciziunea prin concentrare, frumuseţea prin simplitate, claritatea prin proprietatea termenilor fac mai mult decât orice podoabe. Dozarea epitetelor e o problemă a cărei rezolvare se poate orienta după arta clasicilor noştri: Negruzzi, Creangă, Caragiale.”7 Cert este însă faptul că printre feluritele mijloace stilistice ale unei opere literare, epitetul este unul din cele mai potrivite pentru a pune în lumină puterea de observaţie şi de reprezentare a scriitorului, direcţia gândirii şi a imaginaţiei lui, sentimentele şi impulsiile care îl stăpânesc mai cu dinadinsul şi care precizează atitudinea lui faţă de lume şi societate. Autorul unei opere literare obţine, prin epitetele sale, relieful obiectelor pe care doreşte să le evoce în fantezia cititorului şi, prin alegerea unora anumite din câte ar fi fost posibile, exprimă care anume din trăsăturile realităţii a vorbit mai puternic închipuirii şi sensibilităţii lui.

6

Elena Slave, Metaforele limbii române, Bucureşti, 1986, p. 292. „Adjectivul nu trimite direct la referent, ci desemnează trăsături desprinse de obiecte.” (Ibidem, p. 11). 7 După Aurel Nicolescu, Analize gramaticale şi stilistice, Editura Albatros, 1981, p. 258.

61

Adjectivul foloseşte şi el posibilităţile de articulare pentru a realiza o exprimare mai nuanţată a însuşirii. Diferenţele existente între forma nearticulată, cu articol nehotărât, cu articol hotărât enclitic şi cu articol adjectival nu sunt de natură pur formală, ci marchează deosebiri şi pe planul conţinutului, sporind într-o anumită măsură importanţa însuşirii. E adevărat însă că aceste schimburi graduale sunt abia perceptibile; mai evidente par prin raportare la forma articulată, care substantivează adjectivul, acordând astfel însuşirii valoarea unui element definitoriu. În romanul în discuţie, Creanga de aur, se întâlnesc următoarele adjective atributive precedate de articol adjectival: „Căpitanul cel cărunt […] avea nume Arnulf.” (p.147); „Îi deprindea […] să tacă şi să asculte de căpitanii cei bătrâni.” (p. 147), „…obloanele din faţă ale casei celei mari erau date într-o parte.” (p. 83), „…se bucura de dulceaţa luminii care punea pe ape şi în grădini semnele cele fără de moarte.” (p. 108), adică „semnele cele veşnice”, „cucoşul cel negru” (p. 6); „Cucoşii cei mari sălbatici” (p. 16); „Kesarion, monahul cel sprinten şi înalt” (p. 18); „două izvoare ale apelor celor mari” (p. 19); „ucenicii cei tineri” (p. 20); „fraţii noştri cei neluminaţi” (p. 23); „Eşti gata să desfaci din tine şi puterile cele tainice” (p. 25); „…îngenunchind în faţa preotului celui mare” (p. 26); „Înspre Tracia era zidul cel mare…” (p. 30); „Atunci zăvorul de la poarta cea naltă începu să scrâşnească…” (p. 34); „…ca să putem deplin dărâma eresurile şi statornici rânduiala cea adevărată” (p. 44); „Când ajunseră în lăcaşul cel paşnic…” (p. 50); „iar cu chibzuinţele cele ascuţite şi înveninate…” (p. 52); „La insula cea mare Prinkipos…” (p. 56); „…s-au oprit şi ei aici, plăcându-le vinul cel dulce.” (p. 78); „Clădirea cea mare de piatră…” (p. 81); „…făcu un salt până la casa cea mare.” (p. 83); „în pridvorul cel mare…” (p. 95); „…să afle vestea cea mare.” (p. 102); „…ieşind în oceanul cel mare…” (p. 147), „…se veseli cetăţeanul cel vorbăreţ.” (p. 165); „sufletul ei râvneşte odihna cea neofilită.” (p. 68); „Constantin Isaurianul cel tânăr.” (p. 105); Asemenea întrebuinţare adjectivală cu formă de pozitiv,din ultimul exemplu, trebuie să fie interpretată ca având valoare de superlativ, contextul fiind suficient pentru determinarea acesteia, iar exprimarea scapă de o încărcare morfematică redundantă. Iată contextul: „Din voinţa prea înţeleptei Despine, două fapte bune s-au îngemănat în acea vreme în Împărăţie. Noroadele au dat răcnet de slavă şi au zvonit din toate clopotele bisericilor şi mănăstirilor de la o margine la alta a provinciilor care se supuneau Bizanţului. Fiind lămurită la cetatea Nikeea hotărârea cea dreaptă a ortodoxiei, după multe şi lungi zile de sfaturi înţelepte, preasfinţii episcopi s-au sculat şi au venit să-şi ţie cel din urmă sobor la

62

scaunul împărătesc, poftind şi pe iubitoarea de Hristos Vasilisă, slavă a purpurei şi bucurie a luminii, să fie de faţă […] Iată, de la această cuvioasă adunare lipseşte Constantin Isaurianul cel tânăr. ” (p. 103-105). Din context deducem că, Constantin era cel mai tânăr dintre Isaurieni, că la acea adunare erau prezenţi toţi membrii şi slujitorii acestui neam, cu excepţia celui mai tânăr membru. Un alt exemplu elocvent în acest sens este: „- Nu crezi, prietine, că ar fi trebuit să te duci şi domnia ta, ca să vezi pe Vasilisa cea tânără?” (p. 157) deci „Vasilisa cea mai tânără, foarte tânără.” Alte adjective atributive precedate de articol adjectival sunt: „Omul cel mare vârî mâna în…” (p. 165), „Astfel şi buna pildă, şi vârsta, şi o soţie cu trup şi minte ageră vor ţinea pe Constantin întru credinţa cea mult lăudată a icoanelor…” (p. 44); „Iar glasul cel pătrunzător tăcea.” (p. 107). „Toţi se închină la icoane şi le cinstesc potrivit cu poruncile cele nouă împărăteşti.” (p. 76); „Mai ales mă rog pentru Împăratul nostru cel tânăr…” (p. 120); „…a îndrăznit a mustra pe domnul său că a lăsat pe copiii cei mici ai casei fără lapte.” (p. 79) (= cei mai mici, foarte mici); „Cu toate acestea, spaima ei cea adevărată îmi pare să fie alta şi nu mi-o mărturiseşte.” (p. 119); „Am socotit pe cei buni, ostenindu-mă a-i cerceta şi la răsărit şi la asfinţit.” (p. 125); „…dar Kesarion ştia că veştile cele tainice nu le-a putut afla nimeni;” (p. 137); „…îmi voi putea croi straiul dregătoriei mele celei adevărate.” (p. 139); „Împărăteasa e la slujba cea mare de sară…” (p. 151); „Sfinţii se scoală şi vin la scaunul Împărăţiei celei de sus…” (p. 173); „Pasărea cea pestriţă din grădina palatului a strigat de două ori: Constantine -Constantine!” (p. 164); „Însă pasărea cea necunoscută, care e întotdeauna unde trebuie, a strigat în Cetate…” (p. 172); „Ai dreptate să te veseleşti, Teodota; căci nu vorbesc de maica mea, ci de împărăteasa cea adevărată, după care tânjeşte fiinţa mea.” (p. 169); „…veni şi prea sfinţitul Platon din singurătatea lui de la Sakkoudion ca s-audă veştile cele de necrezut.” (p. 174); „Monahul cel bătrân îşi întrerupse cetirea.” (p. 182); „În muntele cel ascuns, care va rămânea necunoscut până la sfârşitul timpurilor, bătrânul legii vechi privea…” (p. 15); „Învăţăceii cei tineri îşi coborâră frunţile închizând ochii.” (p. 21); „Deci, în curând, în preajmă slujitorii aveau să-i aducă la rând şi pe episcopul cel bătrân de la Sakkoudion…” (p. 41); „Adevărate sunt cele bune, prea sfinţite; adevărate sunt cele rele.” (p. 177); „Carăle cele grele au coborât la ţărmul Cornului de Aur…” (p. 187);

63

Acest procedeu este menit să pună epitetul într-o lumină mai vie, de a accentua însuşirea exprimată prin adjectivul respectiv. Diversele posibilităţi de articulare a adjectivului nu ţin întotdeauna numai de domeniul gramaticii. Deseori, ele marchează deosebiri şi pe planul conţinutului, sporind, într-o măsură mai mare sau mai mică, intensitatea însuşirii. Articolul adjectival, prin natura sa specifică, îndeplineşte cu regularitate un asemenea rol de intensificare. Rezistenţa acestor adjective astfel articulate la antepunere este un indiciu grăitor al plusului pe care-l acordă articolul adjectivului. Şi dacă vom compara, numai pe baza acestui criteriu, adjectivul antepus însoţit de articol hotărât enclitic („binecredincioasa şi binefăcătoarea Despină”) cu adjectivul postpus însoţit de articol adjectival, ca în exemplele de mai sus, acestuia din urmă trebuie să-i acordăm un grad de intensitate ceva mai ridicat. Însă reliefarea însuşirii desemnată de adjectiv se face deci, şi prin antepunerea lui, în formă nearticulată, dar şi articulată, faţă de substantiv, procedeu regăsit şi în romanul în discuţie. Iată exemplele: „În timpul acestui lung monolog, interesantă mi s-a părut atitudinea muntenilor care ne însoţeau.” (p. 14); „…s-a găsit între hârtiile lui un manuscris ce-mi era adresat, din încâlcitele meandre ale căruia extrag istorisirea ce urmează.” (p. 15); „Căci vorbele şi gândurile despre lucrurile hotărâte de Dumnezeu să rămâie taină, sunt, pentru cei nedeprinşi cu ele, o primejdioasă otravă.” (p. 22); „Deci, fiule al meu, va trebui să faci lungă călătorie la Egipet.” (p. 25); „…peste hipodrom unde fierbeau marile petreceri ale domnilor şi poporului…” (p. 30); „Împărăteasa […] înturna iar ochii osteniţi înspre vitralii şi mozaicuri, văzând în ele cu totul altceva decât sfinte imagini.” (p. 39); „… se va face acolo bună lucrare pentru credinţă…” (p. 48); „…acest frumos fecior…” (p. 51); „Iar mai ales pe monahi i-a mângâiat binecredincioasa şi binefăcătoarea Despină…” (p. 53); „Pe aceşti sărmani călugări…” (p. 53); „După socotelile acestui mare sfetnic…” (p. 53); „Domnul şi împăratul îşi face legea lui pentru buna rânduială a norodului şi a lumii.” (p. 53); „…prea mărita Vasilisă fiind aprigă luptătoare a ortodoxiei.” (p. 64); „- Am aflat, prietine, de la acest seu bine mirositor. […] Le pândeai poate (cărnurile) în preajma acelor mari măcelari care sunt leii…” (p. 75); „…răspunse Kirie Agatocle umflându-se şi înăbuşindu-se totuşi de mare uimire.” (p. 76); „Călăuziţi de Constantin, catârii intrară cu bună rânduială în curtea cuviosului Filaret…” (p. 81); „…după care se despărţiseră, împărţindu-se pe la locuinţele lor, unii cu grabă, alţii cu întârziere bine cumpănită.” (p. 88); „Mai târziu, după cuvios şi blând sfat…” (p. 89); „Aştepta de mulţi ani de la Prea Curata un sprijin în această năcăjită şi întristată viaţă.” (p. 90); „Iar în această iubire, am găsit multă suferinţă.” (p. 90); „…avea ştiinţă că n-are s-o mai poată privi

64

decât puţină vreme.” (p. 95); „Împărăţia hotărâse acestei tinereţi care sosea din pământurile Asiei şi Europei o primire cu mare fală.” (p. 95); „A rostit apoi dulce şi meşteşugit cuvânt…” (p. 104); „Iată, de la această cuvioasă adunare lipseşte…” (p. 105); „Într-adevăr, această trecătoare viaţă e plină de dureri şi de mâhnire.” (p. 124); „În această puternică împărăteasă stă la pândă frica.” (p. 128). În acest ultim exemplu antepunerea adjectivului faţă de substantiv are rolul, ca şi în celelalte exemple prezentate de altfel, de a evidenţia calitatea acestei împărătese. Însă aici avem o situaţie deosebită. Antepunerea adjectivului are rolul de a reliefa mai bine faptul că deşi este o împărăteasă puternică frica „stă la pândă”, o poate cuprinde oricând. „… după multe şi lungi zile de sfaturi înţelepte…” (p. 103); „- Întristată inimă de mamă! A oftat Vasilisa.” (p. 130); „Era o pătrunzătoare şi dulce otravă a întregii ei fiinţi.” (p. 145); „…sabia pe care o poartă un bărbat cu înfricoşată înfăţişare…” (p. 150); „Asta pentru o femeie poate fi bună doftorie.” (p. 160); „Însuşi Stavrikie stăruise cu glas încet şi cu mare supunere.” (p. 173); „Trebuie să aibă mare mâhnire.” (p. 176); „Din îndelungă suferinţă şi puţină bucurie, bătrâna trecuse în limanul cel fără de vifor şi-n lumina cea fără de amurg.” (p. 184). Prin intermediul acestei fraze de o măiestrie stilistică aparte, scriitorul redă moartea bătrânei Teosva. „Kir Filaret […] se bucura că doamna sa va fi bine primită la scaunul Împărăţiei de sus.” (p. 184); „Noaptea, între zidurile mănăstioarei, s-a făcut mare priveghi.” (p. 186); „A doua zi, în Cetate, a fost mare zvon pentru ieşirea Împăratului la război.” (p. 186); „Şi stăpânii şi slujitorii umblau până acolo pe drumuri cunoscute, prin marginea apelor, având bună înţelegere cu varvarii de la câmpie şi plătindu-le dajdie.” (p. 197); „Îndemnat de ticăloşi episcopi arieni…” (p. 38); „Deci bine-cugetătorul Stavrikie, mare logofăt iscodise…” (p. 38); „Fără îndoială, precum e obiceiul în această minunată cetate…” (p. 175); „Uliţele tuturor breslelor care lucrează pentru război, de la armurieri până la săidăcari, s-au sculat mergând cătră hipodrom şi cătră forul Augusteon, cu mare larmă şi laudă.” (p. 156); „Astfel şi buna pildă, şi vârsta […] vor ţinea pe Constantin…” (p. 44); „…ne-am oprit ici şi acolo, ca să agonisim puţină hrană şi puţini bani.” (p. 72); „Cu adâncă închinăciune, Stavrikie…” (p. 100); „Soţul meu m-a cercetat şi m-a iubit puţină vreme, atât cât nici n-am avut timp a-l cunoaşte.” (p. 144); „…ca să aflu bun sfat şi…” (p. 145); „Tânăra împărăteasă tresări şi închise ochii.” (p. 145); „Doamne Dumnezeule! Pufnea cuviosul călugăr…” (p. 117); „… domniţa Rotruda, fiica bunului nostru prietin şi frate Carol…” (p. 43); „…se simţea străină şi depărtată de sine însăşi, ca o jertfă din vechi şi întristate poveşti.” (p. 107); „…ce altceva pot face nişte slujitori proşti cu multă virtute şi cu puţină înţelegere?” (p. 18).

65

Sporirea însuşirii pozitivului, mergând până la limita sa maximă, exprimată de gradul superlativ, ne întâmpină mult mai des şi în forme mult mai variate decât diminuarea ei. Există o serie de procedee care, deşi aduc un plus adjectivului la gradul pozitiv, nu ies din sfera de atracţie a acestuia. Am spune că valorile stilistice create de aceste procedee sunt între pozitiv şi comparativ sau chiar între pozitiv şi superlativ, având în vedere dificultatea sau, mai mult, imposibilitatea ce survine uneori în delimitarea precisă a intensităţii însuşirii pe care o exprimă un adjectiv cu formă de pozitiv în anumite relaţii contextuale, precum şi ţinând seama de caracterul mai gramatical al comparativului în comparaţie cu pozitivul şi superlativul absolut; aceasta impune de multe ori eliminarea comparativului ca intermediar al însuşirii ce-şi dezvoltă intensitatea între cei doi poli extremi ai sistemului comparaţiei într-o mişcare mai mult sau mai puţin perceptibilă. Beneficiind de posibilitatea modificării topicii, adjectivul utilizează acest mijloc sintactic pentru a crea grade de intensitate diferite. Importanţa pe care o câştigă adjectivul antepus, chiar dacă ea are o motivare exclusiv subiectivă, reprezintă pentru scriitor sau subiectul vorbitor un plus incontestabil ce se acordă însuşirii astfel subliniate, căci şi cititorul sau ascultătorul îl interpretează ca atare: Mare mâhnire este mai mult decât mâhnire mare. Exemplele date sunt elocvente în acest sens. Este elocvent faptul că „adjectivele prepuse nu se repetă decât în cazuri excepţionale.”8 Exemple de tipul acestuia: Adânci, spăimântătoare, haotice funduri de lume sunt foarte rare şi „dovedesc un stil pretenţios.”9 Asemenea exemple nu sunt reperabile în Creanga de aur. Repetiţia adjectivului, ca şi înserierea sa, acordă de multe ori procedeului valoarea unui superlativ absolut, sunt mijloace de intensificare a însuşirii. Ca atare, în asemenea situaţii, de obicei inversiunea este evitată pentru că ea reprezintă un procedeu mai slab decât celelalte două. Modificarea topicii pare şi mai izbitoare pentru adjectivul detaşat de substantivul determinat, dislocarea fiind un alt mijloc de potenţare a însuşirii, prin impresia deosebită produsă de aceasta. Dislocarea adjectivului este însă un procedeu stilistic rar întâlnit, fapt explicabil dacă avem în vedere apropierea firească a adjectivului de substantivul determinat, a calităţii de obiectul căruia îi aparţine. Exemple: „Întâia oară am luat contact cu acest mag respectabil şi astrolog iscusit într-o zi de sfârşit de martie, la echinocţiul uneia din primăverile 8

Magdalena Popescu-Marin, Observaţii asupra topicii atributului adjectival în limba română, în Studii de gramatică, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei, 1961, p. 165. 9 Ibidem, p. 175.

66

trecute. Atunci m-am suit în muntele ascuns pe care contimporanii mei nu-l cunosc. […] am intrat şi l-am găsit palid şi semeţ în jilţul dăltuit în stâncă.” (p. 8); „Firea şi sufletul lor au blândeţea acelor ţărmuri îmbielşugate unde i-a aşezat dintru începutul lumii Dumnezeu, fiind în acelaşi timp schimbătoare şi furtunoase, nestatornice şi viclene ca apele, ca vânturile şi ca văzduhul lor fără cumpănă, întru care se îmbulzesc arşiţele şi gerurile.” (p. 17); „La aceste cuvinte, obrazurile celorlalţi monahi s-au întors luminate de zâmbet cătră tovarăşul lor.” (p. 24); „În timpul acestui lung monolog, interesantă mi s-a părut atitudinea muntenilor care ne însoţeau.” (p. 14). În acest ultim exemplu valoarea stilistică a adjectivului dislocat de substantivul său este dublată de antepunerea sa. Am adus anterior în discuţie ideea de context. Observaţia autorilor lucrării Limba română contemporană – potrivit căreia contextul, privit „ca o secvenţă minimală de termeni, sau, mai larg, ca o variantă stilistico-funcţională, este fundamental pentru determinarea sinonimiei, întrucât egalitatea semantică se pune în evidenţă mai ales în context.” 10 – este operabilă şi în cazul de faţă. Cercetările semantice româneşti, mai noi, demonstrează utilitatea cercetării contextual-semantice în analiza stilistică. Cercetarea contextului este un procedeu relevant pentru determinarea funcţiei artistice şi pentru stabilirea contribuţiei unui anumit scriitor la dezvoltarea limbajului poetic. La nivel gramatical contextul intervine uneori pentru a crea posibilitatea constituirii unor serii de determinări atributive din mai mulţi termeni adjectivali, cu efectul stilistic rezultat dintr-un asemenea cumul. Se poate realiza o succesiune graduală din termeni de aceeaşi factură, concreţi sau abstracţi: „Presimţiri, instinct şi ceea numiţi dumneavoastră astăzi subconştient – le-am avut şi noi cândva, ca şi rudele noastre animalele, într-o formă potenţiată; magia şi fenomenele de telepatie erau în veacurile acelea practici curente. Cunoaşterile acelea subtile şi directe trebuie redobândite pe calea ştiinţei experimentale.” (p. 10); „Duhul magului e o realitate vie nu numai în civilizaţia preistorică a pământenilor noştri. Îl găsiţi şi-n lumea dumneavoastră modernă, ceea ce nu trebuie să vă mire prea mult; ultimul sediment e subţire şi fragil. Calendarul lumii nouă a rămas al astrologului şi al magului de altădată.” (p. 11); „Cu toate acestea slujitorul lui, omul acela mare şi pletos, cu înfăţişare de dulău ciobănesc…” (p. 29); „După obiceiul său, Breb căută să cetească în înfăţişarea femeii ceea ce nimene nu poate ascunde unui om care ştie să străpungă învelişul lucrurilor. După acelaşi obicei, pe care el însuşi nu-l socotea bun, căci era un fel de râs tăcut şi lăuntric al său, 10

I. Coteanu, N. Forăscu, A. Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană, vol I., 1985, 97, după Victoria Moldovan, Lexicul poetic sadovenian. Sfere ale culturii materiale, Presa Clujeană, 1999, p. 17.

67

călătorul văzu în împărăteasă o putere aspră şi flămândă.” (p. 33). Adjectivele aspră şi flămândă din ultimul exemplu sunt folosite cu sens moral, având rolul stilistic de a scoate în evidenţă dorinţa de putere foarte mare a împărătesei. Aceste două adjective ar putea avea valoarea unui superlativ, subînţelegându-se: „o putere foarte cumplită.” Exemplele continuă: „La o poruncă a acelui om străin, slujitorul pletos şi mare trecu la porţi, puse umărul şi le prăbuşi înăuntru.” (p. 34); „Când slăvita Despină se arătă în catisma, sub chivorionul de aur, glasurile sporiră în tumult; […] Strălucita Doamnă îşi clăti o clipă pietrele nestimate şi cununa şi se aşeză dreaptă pe tronu-i de aur. Atunci ieşi înainte o clipă, alături de ea, în picioare, în straiu-i de brocart, Constantin. Era tânăr şi frumos…” (p. 41). În aceste ultime exemple succesiunea graduală de termeni adjectivali la gradul pozitiv este utilizată pentru a descrie anumite personaje, pentru a realiza portretul lor fizic. Alte exemple: „Crezu că foarte potrivit este să-i spuie o vorbă înflorită şi dulce.” (p. 47); „Limba omenească părinte al meu, e prea săracă şi poate tălmăci numai puţine lucruri. De asemenea şi ochiul vede neîndestulător. Nu se poate spune nici despre alte simţuri ale noastre să sunt ascuţite. Lumina pe care Dumnezeu o pune în firul de sămânţă e mai presus decât simţurile trupului. Cu acea lumină am tălmăcit şi sfatul dintru început al măritei Vasilise. Acum trei ani s-a trimes la curtea prea puternicului Împărat Carol retori către una din domniţele lui, spre a-i ascuţi limba pentru graiul nobil şi subţire al romeilor. Dar acum Stavrikie le repede poruncă de întoarcere. E adevărat ce-au zvonit muierile şi fecioarele din palatul Sfânt, din jurul măritei Vasilise? Atunci trebuie să se găsească grabnic, între hotarele Împărăţiei, mireasă înţeleaptă, frumoasă şi de bun neam pentru Constantin, augustul fiu al lui Leu Isaurianul.” (p. 49). Contextul are un rol foarte important şi în acest exemplu. Numai cu ajutorul contextului putem traduce sintagma: „graiul nobil şi subţire al romeilor” fiind vorba de un anumit limbaj, un limbaj „şlefuit”, aparte. De obicei, o serie adjectivală mai dezvoltată – prin el însuşi, numărul sporit de determinări atributive fiind un indiciu al insistenţei – conduce la instituirea unei valori superlative a întregii serii: „mireasă înţeleaptă, frumoasă şi de bun neam”, adică „o mireasă cu foarte multe calităţi”; „Firea şi sufletul lor… schimbătoare şi furtunoase, nestatornice şi viclene…” (p. 17) adică „foarte primejdioase” sau „Între acei levantini, jidovi şi asiatici, el era deosebit prin albeaţa obrazului şi prin ochii lui de coloarea cerului răsfrânt în apa muntelui, o privire ascuţită, tare şi statornică, pătrunzând dincolo de faţa lucrurilor.” (p. 29) deci „privire foarte pătrunzătoare”. Alte exemple elocvente în acest

68

sens sunt: „Deci Domnul Dumnezeu binevoise a coborâ harul puterii şi înţelepciunii sale întro muiere slabă, care, cât durase stăpânirea lui Constantin Copronim tatăl şi a lui Leu fiul, jelise în ghinekcul ei sfărmarea sfintelor icoane. Înfricoşată şi umbrită îşi dusese viaţa!” (p. 52). Cu ajutorul contextului deducem că este vorba de o „femeie foarte neputincioasă.” Efectul stilistic al acestui superlativ este accentuat de dislocarea ultimelor două adjective de substantivul determinat. „Întru această lucrare. Înţeleapta Despină ştiuse a-şi alege dregători iscusiţi şi harnici. Stavrikie mai ales era mâna cea dreaptă a măriei sale, om desfăcut de patimile lumii, neadormit cu duhul şi nebiruit întru statornicia hotărârii.” (p. 53) Înţelegem deci, că Stavrikie era „un om foarte de încredere.” „Era un bătrân cu înfăţişare cuviincioasă, cu barbă albă şi fruntea naltă. Avea ochi negri, vii şi veseli.” (p. 83) adică „un bătrân foarte blând şi cu ochi foarte frumoşi.” „Bătrâna, naltă, dreaptă şi frumoasă, cu sprâncenele încă negre, intră aplecându-se spre musafir. Avea haină mohorâtă şi broboadă care-i ţinea strâns părul alb.” (p. 85) Şi această serie adjectivală are valoarea unui superlativ, fiind vorba de o bătrână „foarte frumoasă” iar din context aflăm că este şi „foarte săracă”. „Întorcând ochii cu un oftat, se văzu pe sine însăşi aevea; o copilă de şaisprezece ani sta în cadrul uşii, zâmbind. Zâmbea propriei sale fiinţi, mai mult decât bătrânei Teosva. Cătră străin, înclinându-şi o clipă fruntea lucie. Avea păr negru şi greu, ochi mari, adumbriţi de gene lungi. Rotunzimea obrazului era delicată şi a şoldului plină.” (p. 90-91) Acest paragraf descrie pe Maria, viitoarea soţie a lui Constantin Împărat. Efectul stilistic al acestor succesiuni graduale de termeni adjectivali la gradul pozitiv este, şi de această dată, crearea unor superlative subînţelese: Maria este o fată „foarte frumoasă” a cărui păr şi ochi sunt „foarte frumoşi”. „Deci lângă fiul lui Leu-Împărat, îşi făcea socoteală marele postelnic, se află o putere a lui Dumnezeu, o soţie curată, bună sfătuitoare şi nevicleană.” (p. 135) adică „o soţie foarte cinstită”. Valoare de superlativ au şi următoarele serii adjectivale: „În domnia Isaurienilor, cei mai de credinţă şi mai ocrotiţi străjeri stăteau varangii. Erau bărbaţi blonzi, cu ochii albaştri, veniţi din ţinuturile îngheţate de la miezul nopţii. Largi în spete, nalţi şi încruntaţi, îşi îndeplineau în tăcere şi cu o rânduială neînduplecată slujba. Coifurile lor conice cu bold în vârf şi armurile aurite treceau de la părinţi la feciori, nefiind îngăduit să li se strice măsura.

69

Bărbatul care nu putea să umple zalele şi coiful, anume croite pe calupul dintâi, nu era vrednic să fie străjer al împăratului lumii. Deasemeni nu era îngăduit varangului să aibă piele întunecată. Muierile lor trebuiau să se străduiască a naşte prunci balani cu ochii limpezi.” (p. 146) deci varangii erau „foarte loiali” şi aveau reguli „foarte stricte”. Aceeaşi situaţie întâlnim şi în exemplul: „Acolo la Dania şi Scandinavia solul Împărăţiei găsea trupurile de care avea nevoie. Între războinicii închinători încă lui Odin, se aflau destui care visau raiul de la miazăzi al împăraţiei greceşti. Aici viaţa era îmbielşugată, ferice şi uşoară. Puteau afla vin dulce şi muieri cu ochi negri. Era aur mult pe care robii îl vânturau cu lopeţile în haznale.” (p. 147) adică viaţa era „foarte frumoasă”. Alte succesiuni graduale din termeni de aceeaşi factură, concreţi sau abstracţi, sunt: „Cum nu se cuvine unei muieri slabe să poarte unealta războiului, mărita Despină a mai înţeles că sabia sa trebuie să-i fie mintea, pe care o are deosebit de ageră. Deci prin semnul păcii a alinat noroadele, dându-le înapoi icoanele cele hulite şi prigonite de cătră demonii iconoclaşti; iar cu chibzuinţele cele ascunse şi înveninate a intrat în vrăjmaşi, tăindu-i, împărţindu-i şi supunându-i.” (p. 52) Ultimele patru adjective cunosc o anume intensificare dată de articolul adjectival cele; „Deci de trei ori fericita Fecioară se arăta duhului treaz şi arzător al părintelui Platon şi Împărăteasa putea găsi astfel deslegare unora dintre nedumeririle sale.” (p. 54); „Căpitanul, om scund şi lat în spate, împodobit cu o zbârlită barbă căruntă, închinase acelui zeu, precum şi prea curatei Fecioare, o cupă de vin dulce, lăsând să cadă o picătură în marea limpede.” (p. 57) Aici este făcut portretul fizic al acelui căpitan cu accentul pus pe barba sa. Evidenţierea aceasta este realizată la nivelul sintaxei prin antepunerea adjectivului zbârlită, adjectivul antepus având rolul stilistic de a sublinia însuşirea respectivă; „Conducătorule de cămile, îi zise acel om, spune lui Teofan Chiorul că pruncul său s-a născut în ceas prielnic şi norocos…” (p. 67); „Am cercetat şi-am dat peste odăi goale şi sărace.” (p. 72); „Stăpânul meu doreşte poate un ulcioraş de vin dulce? Se ploconi cu glas moale şi unsuros kirie Agatocle.” (p. 76) În acest ultim exemplu, succesiunea adjectivelor moale şi unsuros, folosite cu sens moral, abstract pe lângă substantivul glas pe care îl determină, are rolul de a pune în lumină prefăcătoria, falsa amabilitate a lui kirie Agatocle. „O roabă bătrână care scurma cu degetele şi cu săpăliga la rădăcina prăjilor îşi înălţă în soarele pieziş obrazul negru şi asudat.” (p. 82); „Stârcii şi pajurile care veneau de cătră

70

ţărmul Calkedoniei dădeau ocol, în zbor, grădinii, deasupra coloanelor negre şi neclintite ale chiparoşilor.” (p. 114) „Îmbrăcat în strai cuviincios lung, ţinând în mâna dreaptă toiag, stăpânul locului ieşi întru întâmpinare, între stâlpii de marmură.” (p. 83); „Îi doresc o inimă dreaptă şi plină de milă, domnule.” (p. 99); „C-un zâmbet frumos şi viclean trecu între slujitorii eunuci, spre încăperile ghinekeului.” (p. 101); „Umbla în locurile acelea fericite şi încântate…”(p. 108); „Stavrikie i-a povestit cu vorbe puţine şi repezi tot ce s-a întâmplat.”(p. 128); „Apele Propontidei, în larg, aveau licăriri line, care brăzdau întunericul. Dincolo, pe ţărmul asiatic, ardeau focuri înalte şi drepte,” (p. 154); „Când tânărul împărat ieşi întru întâmpinarea maicei sale, avea sprânceana încruntată şi ameninţătoare aşteptându-i răspunsul.” (p. 170); „Cuviosul Amos era ca totdeauna foarte grăbit şi-şi scutura pletele creţe, suflând în pielea-i neagră şi lustruită întinsă prea tare pe trupu-i scund.” (p. 176); „În poieni joase se auzeau mugete de cerbi, unele subţiri, altele adânci şi groase ca nişte tunete.” (p. 200); „…acele strigăte învolburate şi ciocănite…” (p. 153) Nuanţarea adjectivului prin context nu se limitează la problema pozitivului sau a celorlalte grade de comparaţie. Contextul oferă adjectivului şi prilejul dezvoltării polisemantismului său, care nu de puţine ori implică şi evaluări pe linia intensităţii graduale a însuşirii exprimate. Astfel, unele adjective ca: dulce, mare, lung, vechi, sever, uscat, încâlcit, subţire, ager, repezi ş.a. se întâlnesc cu sens moral sau concret. Dintre toate acestea adjectivele dulce şi mare cunosc o utilizare mai mare. Adjectivul dulce este folosit cu sens moral: „A rostit apoi dulce şi meşteşugit cuvânt părintele episcop Platon…” (p. 104); „Un alt sutaş, cu oameni noi, se înfăţişă la Sfânta Sofia, tocmai în clipa când, sub policandelon, diaconul înălţa braţul drept împodobit cu orar aurit, cântând acele cuvinte dulci: - Şi încă ne rugăm….pentru…”(p. 153), fiind vorba în aceste exemple de nişte cuvinte „alese”, „bine rostite”. Apoi: „Vorbele dulci şi zâmbetele au în ele otravă” (p. 125), subînţelegându-se aici „vorbele prefăcute, nesincere”. „Dar fiica lui Gherontie este, şi are un glas dulce.” (p. 165), „Călugăriţele au cântat adormitei cântece dulci…” (p. 186), sensul adjectivului, fiind, în aceste ultime două exemple de „melodios, plăcut”. În următorul exemplu: „Pe plai era încă iarnă dulce cu ostroave de omăt sub brazi.” (p. 15) sensul adjectivului în discuţie este folosit şi în sintagme de tipul: „Tânăra împărăteasă tresări şi închise ochii […] O umbră se desprinsese de la un ţărm singuratic şi venea pe luciul Propontidei cătră dânsa. Era o părere. Era o pătrunzătoare şi dulce otravă a întregii ei fiinţi.” (p. 145); „Era în toate o mâhnire dulce, pe care ascetul o primea până în fundul sufletului.” (p. 199) Este vorba în aceste exemple de

71

figura de stil numită oximoron, care creează o imagine poetică deosebit de expresivă. Otrava n-are cum să fie „dulce”, la fel şi mâhnirea însă aceste cuvinte care exprimă noţiuni contradictorii, incompatibile din punct de vedere logic sunt folosite împreună pentru a obţine efectul stilistic scontat. De asemenea, întâlnim acest adjectiv, dulce, cu sens concret: „- Stăpânul meu doreşte poate un ulcioraş de vin dulce?” (p. 76); „Omul cel mare vârî mâna în sacul de la şold şi scoase lucruri dulci, pe care le dărui pe rând omuşorilor.” (p. 165); „Faptele smintite ale neprietinilor noştri sunt pentru noi pasat dulce, căci ştim că va sta asupra lor un judeţ înfricoşat.” (p. 177). Celălalt adjectiv des întâlnit este folosit cu sens concret: „Ciocănitori mari dădeau semnale cătră locurile de sus…”(p. 17); „Acea fericire era în toiagul lui Stavrikie pe care şi-l suna rar pe mozaic, în inelul cu piatră mare de olmaz în care scânteia tremurat soarele, în…” (p. 98), „După ce suiră din vâlcea, văzură o aşezare mare, cu clădiri de piatră cenuşie şi acoperişuri de ardezie.” (p. 74); „Avea păr negru şi greu, ochi mari, adumbriţi de gene lungi.” (p. 91); „La Prelunci, nu departe de două izvoare ale apelor celor mari, şi acolo, pe un tăpşan, deasupra unei cline domoale unde se aduna omenirea de pretutindeni […] Asemenea mare adunare avea loc numai într-o anume zi a anului…” (p. 19); „…în pridvorul cel mare…” (p. 95), „…omul acela mare şi pletos…” (p. 29) şi cu sens moral:

„-Asta nu mă miră, răspunse

kirie Agatocle, umflându-se şi înăbuşindu-se totuşi de mare uimire.” (p. 76), „Înţelegând toate acestea şi cunoscându-le, Breb ştia deci că părintele Platon episcopul, dacă are grabă mare, nu va putea vedea pe Vasilisă decât în tribuna ei împărătească, la hipodrom.” (p. 40), „Episcopul […] Are îndatoriri mari şi grabă multă.” (p. 47), „De unde ai putut afla că la mine se găseşte cea mai bună friptură de berbece din ţinutul Paflagoniei? – Am aflat, prietine, de la acest seu bine mirositor. Cred că şi-n altă viaţă te-ai îndeletnicit cu cărnurile. Le pândeai poate în preajma acelor mari măcelari care sunt leii – şi erai un şacal gras.” (p. 75), „Abia mîni dimineaţă au să afle vestea cea mare.” (p. 102), „Împărăţia hotărâse acestei tinereţi care sosea din pământurile Asiei şi Europei o primire cu mare fală.” (p. 95); „Kesarion Breb […] În coama-i mare începeau să înflorească cele dintâi fire albe.” (p. 29); „…mergând cu mare larmă şi laudă.” (p. 156); „[…] au cerut cu glas mare să li se arate şi lor adevăratul şi singurul împărat.” (p. 156); „Însuşi Stavrikie stăruise cu glas încet şi cu mare supunere.” (p. 173). De asemenea, întâlnim în Creanga de aur adjectivul lung cu sens concret: „Înălţimea trupului, numărul anilor şi condurul se potriviseră numai unor fecioare crescute întru

72

îndestulare, ai căror părinţi îşi scriau pe catastifuri lungi bogăţiile.” (p. 93), „Deci, în dunimica sorocită, s-au adunat toţi dregătorii, patricii şi polemarhii cu soţiile lor în sala cea mare triclinon şi străjile stăteau pe ganguri, în rânduri lungi.” (p. 106) şi cu sens abstract: „Află fiule al meu iubit, reluă marele preot, că trebuie să te pregăteşti de cale lungă.” (p. 24), „Deci, fiule al meu, va trebui să faci lungă călătorie la Egipet.” (p. 25), „Închinându-se, străinul se retrase cu slujitorul său cel uriaş, iar episcopul Platon de la Sakkoudion întoarse pliscu-i lung în urma lui, cu mirare.” (p. 36), „Văzând pe sfântul episcop în lung sfat cu acel străin în strai alb, se apropia din când în când şi da târcoale, dorind şi el să audă şi să înţeleagă.” (p. 57), „Bănuia, din ceea ce-i spusese Breb şi din puţinul pe care-l afla acum, că se află în faţa unor taine, a căror deslegare nu-i poate veni decât după rugăciuni lungi în vedeniile-i sfinte.” (p. 145), „De obicei tac şi se uită unul la altul; apoi sorb vin din cupe în înghiţituri lungi;” (p. 148), „Ieri sau arătat semne de toamnă lungă…” (p. 201), „Aicea facem popas lung.” (p.202). Adjectivul subţire cunoaşte următoarele utilizări cu sens concret: „…sediment subţire şi fragil.” (p. 11), „Cunoscu, deasupra unei uşi scunde, între două columne subţiri, ochiul lui Dumnezeu, între raze şi în litera sfântă numită Deltha.” (p. 178), „Pe aceste mâni mici, cu degete subţiri, lucea o cruce de aur…” (p. 182) iar cu sens abstract: „Auzul subţire a lui Breb deosebi în apropiere suspine înăbuşite.” (p. 85), adică „fin”; „Cred şi mărturisesc asta, se grăbi să încredinţeze ospătarul, păstrând pentru sine un zâmbet subţire.” (p. 80) adică „ascuns, abia schiţat”; „Vânt subţire înfiora frunzele pomilor.” (p. 116), adică „tăios”; „graiul nobil şi subţire al romeilor” (p. 49), „Pomii înfloriţi stăteau între chiparoşi cu luminile lor albe, împrăştiind mireasmă subţire.” (p. 173); „…se auzeau mugete de cerbi, unele subţiri…” (p. 200). Adjectivul uscat cunoaşte următoarele realizări cu sens abstract: „Kesarion cuprinse şi sărută mâna uscată a aschetului.” (p. 24), „Dar în preajma ei era Stavrikie hadâmbul, sfetnicul ei cel dintâi, şi în înfăţişarea-i uscată şi spână Kesarion Breb cunoscu numaidecât semnul vulpei…” (p. 32); „Doamna Teosva îşi plecă fruntea cu umilinţă; el îşi puse buzele uscate pe mâhnirea ei; apoi se întoarse cu zâmbetu-i de bunătate spre oaspete.” (p. 88), „Coborî neliniştit sub pilaştrii de marmură, strânse pe trupu-i uscat haina neagră, ferindu-se de atingerea robilor şi intră călăuzit de Constantin.” (p. 177) În aceste exemple sensul adjectivului este „slab”, apoi: „…trebuie să vă spun că străbunii mei de la Burebista şi mai demult stăteau, ca să zic aşa, c-o inimă nouă în faţa minunilor. De aceea înţelepţii de atunci au comunicat cu divinitatea altfel decât în civilizaţia dumneavoastră. Acolo unde dumneavoastră

73

raţionaţi şi încercaţi a trece spre adevăr prin silogisme şi ipoteze, înţeleptul de demult avea o cale deschisă, o împărtăşire directă, o însuşire de a pătrunde nesilit în miezul lucrurilor. Aspectele lumii şi fenomenele naturii magul le prezenta în embleme; le punea deci o cheie veşnică. După aceeaşi metodă, sub simbol, adevărul cel mai abstract putea deveni sensibil; o propoziţie uscată se mişca în imagini; astfel necunoscuturile se îmblânzeau, zidurile neanimate şi entităţile morale se poetizau; metafizica se înfăţişa într-o horă de zeiţe.” (p. 9) Iată un exemplu de limbaj codat, emblematic. Studiul lui Savin Bratu, Introducere în limbajul emblematic al Crengii de aur (în Ipoteze şi ipostaze, Minerva, 1973), demonstrează faptul că „limbajul-instrument” al romanului este unul de tip emblematic, structurat pe două nivele: a) – al hieroglifelor, comunicând doar într-un cerc restrâns, deşi universal şi atemporal, şi b) – al metaforelor figurative, reprezentate prin mituri, eresuri, datine şi descântece. Analiza impune totuşi câteva precizări, întrucât ipostaza emblematică a limbajului este precedată de un prim nivel, cel al limbajului natural. Caracterizat prin spontaneitate, acesta se confundă cu aptitudinile colective „care legau pe om mai strâns de stihii”, fiind de aceea un limbaj organic, o „împărtăşire directă”, o comuniune de tip armonic cu cosmosul şi, în acelaşi timp, cunoaşteri „subtile şi directe”, traducând sensibil esenţe: „înţeleptul de demult avea o cale deschisă, o împărtăşire directă, o însuşire de a pătrunde nemijlocit în miezul lucrurilor”. De asemenea, limbajul natural se va caracteriza prin sacralitate, fiind expresia valenţelor poetice şi emoţionale ale omului: „…străbunii mei de la Burebista şi mai de demult stăteau, ca să zic aşa, c-o inimă nouă în faţa minunilor. De aceea înţelepţii de-atunci au comunicat cu divinitatea”. Este prin urmare, în mod esenţial, un limbaj afectiv, substanţial, direct expresiv şi natural artistic. Exprimat prin „cartea naturii”, marca acestuia este însă mai cu seamă caracterul de totalitate ordonată potrivit criteriilor poetice. Cititorul va trăi în comuniune cu această carte, a cărei lectură despre „alcătuirile statornice ale lui Dumnezeu” are sensul de înţelegere a rânduielii „de mai nainte scrise”, a ordinii deci şi a legii existenţei oamenilor şi lucrurilor: „Ai început a ceti cu destulă uşurinţă în oameni şi lucruri”. Lectura va dezvălui în plus modelul ordinii ciclice a ritmului temporal, a universalei deveniri, înscrisă în zodii, în semnele cosmice: „Semnele zodiacale ale lunilor, anotimpurile, săptămânile şi numele zilelor au fost cetite de înţeleptul meu din peşteră în cartea naturii”. Simbolică este în acest sens imaginea magului care poartă deasupra „semnul zilelor şi nopţilor” şi la picioarele căruia stă încolăcit şarpele uroboros, comunicând „semnul eternităţii şi al ciclurilor”. În aceasta din urmă, Gilbert Durand

74

vedea un prototip al roţii zodiacale primitive, animalul mamă al zodiacului (Structurile antropologice ale imaginarului). Al doilea nivel al limbajului este cel al iniţierii în „grafia sacră” a hieroglifelor. Spre deosebire de limbajul natural, total, al „cărţii naturii”, limbajul metafizic este fragmentar, sugestie exprimată de organizarea acestuia în file („cele douăzeci şi două de foi de fildeş pe care sunt zugrăvite hieroglifele şi imaginile vieţii”) sau scrisoare („vei vedea pe unii din acei împăraţi înfăşuraţi în scrisoarea vieţii lor”). Comuniunea substanţială şi armonică, relaţia de consonanţă cu cosmosul a limbajului natural este înlocuită acum printr-o comunicare parţială şi mediată, prin „semn”: „Vei vedea piramidele cele mari în care se află însemnate timpurile şi semnele dumnezeirii”. Relaţia stabilită între un asemenea „semn” şi construcţia geometrică, pe verticală, a piramidei, simbol ascensional, demonstrează faptul că, la acest nivel, limbajul este o „călătorie în sine”, deci căutare, deoarece, după o observaţie a lui G. Bachelard, din l’Air et les songes, ascensiunea constituie o călătorie în sine, „călătoria imaginară cea mai reală dintre toate”. De aceea şi spaţiul sacru al bătrânului mag căutător de adevăruri al lui Sadoveanu este imaginat, în Creanga de aur, sub forma unui munte ascuns, „care va rămâne necunoscut până la sfârşitul timpurilor”. Valoarea acestei călătorii de iniţiere, în sine, este evident gnoseologică, dar şi, implicit, ontologică, întrucât prin înţelepciune fiinţa se va naşte a doua oară: „La Egipet m-am născut a doua oară”, va afirma Kesarion Breb, iar înţeleptul Filaret va înţelege prin aceasta „că e vorba de o naştere cu spiritul”. Acest limbaj al înţelepciunii este deci unul încifrat şi interiorizat, o „limbă mută”, vehiculată de un cerc restrâns (al învăţăceilor) şi având un caracter secret: „Hieroglifele… cuprindeau un principiu de înţelegere universală a noţiunilor, înfrăţind pe iniţiaţi într-o limbă mută”, „Acei învăţăcei, când coborau între oamenii din lume, aveau limba legată pentru orice nume şi orice lămuriri… Ucenicii urmau să fie ca şi cum n-ar fi văzut niciodată nimic, n-ar fi auzit nimic şi n-ar fi rostit niciodată cuvânt. Imaginea, semnele şi sunetele acelui loc ascuns aveau a le duce cu ei, pe tărâmul celălalt, de unde nu se mai puteau întoarce în lumea muritorilor” (p. 20). Rezumând observaţiile precedente, se poate observa că, la acest nivel, vorbirea este în esenţă un monolog, fiinţa simţindu-se de aceea „într-un pustiu al propriului său suflet” şi permanent străină. Înţeleptul Kesarion Breb va fi astfel, atât în Bizanţ, cât şi în Dacia natală, „străinul” primit cu reţinere de prieteni şi rude. Aşa se explică şi înţelesul de jertfă al celei dea doua naşteri, trăirea în înţelepciune neputându-se împărtăşi, deoarece ea se va consuma într-

75

o deplină şi tainică singurătate. „Cuvintele şi mărturisirile acestor jertfe întru spirit nu le-a putut auzi decât tăcerea peşterii” (p. 190). Această condiţie a fiinţei are însă la bază încercarea de restabilire a armoniei şi comuniunii naturale cu spaţiul şi timpul cosmic, prin copierea modelului divin, a ceea ce „stă curat şi în sine… etern, cuprinzând fiinţa şi nefiinţa”, „cel ales” trebuind şi el „să rămâie întracelaşi loc al său”. Înţelepciunea se dezvoltă prin urmare în jurul unui nucleu de magie imitativă, simpatetică şi are înţelesul de credinţă. S-ar reţine în ordinea acestei interpretări demonstraţia lui Mircea Eliade, care vede în sacrificiul uman o comunicare a unui mesaj în scopul asigurării continuităţii vieţii şi a societăţii şi, de asemenea, o repetiţie simbolică a întemeierii cultului (De la Zalmoxis la Genghis-han). Sunt aceleaşi sugestii ale emblematicei imagini a şarpelui uroboros, din secvenţa de deschidere a romanului lui M. Sadoveanu, sugestii prezente în mod fundamental şi modelator în cadrul primului nivel al limbajului. Limbajul înţelepciunii este aşadar un sistem de coduri, hieroglifa fiind în esenţă un „semn” pentru altceva (G. R. Hocke, Lumea ca labirint). Traducerea acestuia (a hieroglifelor şi zugrăvelilor de pe ziduri sau a numerelor de aur care scriu misterios timpurile) se va realiza doar cu condiţia sensibilizării limbajului prin credinţă, prezenţa coordonatei afective indicând o transcriere în alţi termeni a limbajului natural. Întemeiat pe ordine („rânduiala este temeiul înţelepciunii seminţiilor”), acest al treilea nivel al limbajului exprimă la rândul său ordinea internă a fiinţei („cea dintâi rânduială trebuie să fie a credinţei”, „rânduielile trebuie să fie pe dinlăuntru”). „Jertfele întru spirit” au astfel ca sens final o eliberare spre substanţa divină, spre modelul statornic şi „chipul” preferenţial al universului: „să străpungi stânca materiei şi să te eliberezi spre divinitate”. Credinţa semnifică de asemenea o afectivitate disciplinată prin gândire, devenită idee: „fă totul cu bucurie a spiritului, nu a fiinţei”. Limbajul credinţei este în acest sens unul sensibil, însă de tip mimetic, deoarece, s-a organizat pe temeiul şi în cadrul modelator al limbajului natural. El nu va avea înţelesul de comuniune al limbajului natural, nici de comunicare parţială al limbajului înţelepciunii, ci de traducere a semnelor, prin stabilirea echivalenţelor şi decodificarea lor. De asemenea, el succede naterior, deoarece, comunicarea cu divinitatea prin înţelepciune fiind fragmentară, se cere tradusă prin limbajul credinţei. Un asemenea înţeles îl are şi cea de-a doua naştere, „cu spiritul”, din Egipt, al lui Kesarion Breb, care, ca experienţă, semnifică o cunoaştere a luminii („acolo am cunoscut lumina”). Or lumina fiind o manifestare sensibilă a substanţei divine

76

(„Dumnezeul luminii”), cunoaşterea acesteia nu se poate realiza decât prin credinţă, adică printr-un limbaj sensibil ce face ca lumea să devină perfect traductibilă: „Lumina…e mai presus decât simţurile trupului. Cu acea lumină am tălmăcit şi sfatul dintru început al măritei Vasilise” (p. 156). Limbajul credinţei este astfel, în esenţă, un instrument de decodificare a unor semne statornice, modele constante ale lumii, lumea încifrată a Memfisului fiind un prototip al lumii moderne: „în rândurile de la Memfis se găsesc şi sărbătorile dumneavoastră de-acum”, „Calendarul lumii noi a rămas al astrologului şi al magului de altădată” (p. 11). De aceea, cunoaşterea prin limbajul instrumental al credinţei va avea o valoare universală şi eternă („Părinţii noştri…au învăţat de la Egipet…toate câte trebuie pentru a ceti în eternitate şi în clipa trecătoare” (p. 11)) şi, implicit, un caracter ciclic, nu întâmplător adevărurile ei fiind „adevăruri permanente”. Aceasta este de altfel şi semnificaţia crucii, simbol prin excelenţă al credinţei: „Preotul făcu asupra capetelor înclinate, pe rând, semnul celor patru puncte, care înseamnă nemărginirea în spaţiu, regenerarea necontenită a vieţii, jertfa şi mângâierea” (p. 30). De asemenea, întrucât divinitatea este, în romanul lui Sadoveanu, un zeu al soarelui, „chipul” model al lumii va exprima simbolic aceleaşi sugestii de ciclitate. Dată fiind această caracteristică, de repetiţie ritmică, în perioade ciclic determinate, cunoaşterile despre lume se impun de la sine drept embleme sensibile şi statornice: „Aspectele lumii şi fenomenele naturii magul le prezenta în embleme; le punea deci o cheie veşnică. După aceeaşi metodă, sub simbol, adevărul cel mai abstract putea deveni sensibil: o propoziţie uscată se mişca în imagini” (p. 9). Substituirea limbajului înţelepciunii printr-un limbaj al credinţei echivalează astfel cu o sensibilizare, prin imagine poetică, a „semnului” hieroglifei: „necunoscuturile se îmblânzeau, zidurile neanimate şi entităţile morale se poetizau”. Totodată, întrucât limbajul credinţei este unul al armoniei sacre („metafizica se înfăţisa acum într-o horă de zeiţe”), el va reproduce substanţial atributele limbajului natural, afectiv al „cărţii naturii”; un indiciu în acest sens ar fi şi faptul că din acest moment fiinţa „ceteşte cu uşurinţă inimile şi gândurile”. Aceeaşi structură sintetică este exprimată şi de metaforele emblematice ale romanului lui Sadoveanu, „creanga de aur” (simbolizând iubirea) şi „floarea de gheaţă” (înţelepciunea), care unifică, la nivel simbolic, anorganicul cu vegetalul, manifestare sensibilă a naturii organice. „Creanga de aur” este însă nu numai o emblemă a iubirii, ci, în primul rând, o metaforă a structurii poetice a fiinţei.

77

Trecerea succesivă a limbajului prin cele trei nivele amintite demonstrează faptul că procesul acestuia reproduce, prin conturul circular pe care îl propune, modelul ritmurilor universale şi cosmice. Ceea ce înseamnă de fapt că, în umbra timpului mitic al omenirii, timpul modern îşi păstrează permanent nostalgia începutului. Cu sens concret, adjectivul uscat îl întâlnim în exemplul: „Cămara de sus mai cuprindea, în hârzoburi de scoarţă, bureţi uscaţi, pădureţe şi alune, afine acrişoare şi căline amare.” (p. 22) În acest exemplu ne atrage atenţia şi diminutivul acrişoare. Există numeroase fenomene stilistice legate de derivarea adjectivelor iar majoritatea lor priveşte diminutivele. Observaţia ce se impune în primul rând este aceea că „nu numai obiectele, ci şi însuşirile se pot prezenta sub aspecte „cantitative” diferite de cele obişnuite, adică mai mari sau mai mici. La obiecte, deosebirile sunt cantitative în mod strict, la însuşiri ele au un caracter special, în sensul că un adjectiv diminutiv, de pildă, arată nu un grad mai mic, ci o asemănare sau o apropiere de însuşirea considerată ca punct de plecare, ca normală: culoarea, dimensiunea etc. seamănă mai mult ori mai puţin cu cele autentice, se apropie de ele, fără a fi chiar identice.”11 Această deosebire „cantitativă” pe care o prezintă diminutivul faţă de adjectivul la gradul pozitiv de la care s-a plecat corespunde, aşadar, unei diferenţe de intensitate a însuşirii, cantitatea transformându-se pe planul expresivităţii într-o valoare stilistică nouă. Constatarea este valabilă nu numai în cazul derivării. Ea are o sferă de aplicabilitate mai largă12. În problema ce ne interesează însă pe noi acum, important e că adjectivul derivat, dezvoltând o valoare stilistică nouă – cel mai adesea diminutivele trezesc sentimente de simpatie, sunt dezmierdătoare –, înregistrează faţă de pozitiv, un minus al intensităţii însuşirii. Aşa se întâmplă cu acrişoare din exemplul nostru: afine acrişoare = „mai puţin acre”. Alte 11

Iorgu Iordan, Limba română contemporană, [Bucureşti], Editura Ministerului Învăţământului, 1956, p. 341. Petar Guberina, în articolul La stylistique, science quantitative ou qualitative?…, publicat în „Revue de lingvistique” (Zagreb), t IV, 1959, nr. 1, p. 5-6, constată că „diferenţa cantitativă care se observă în mod obiectiv în analiza stilistică devine diferenţă calitativă în judecata finală”. O asemenea situaţie o prezintă şi cuvintele: imprudent, superficial, neserios, nebun (cu sens apropiat de celelalte trei) sau: plăpând, fragil, debil, pirpiriu, care „se aşază toate sub noţiunea de slăbiciune (ş.a.); […] alegerea […] transformă, datorită contextului, cantitatea în calitate”. Pentru a ilustra ideea, P. Guberina se referă la traducerile din domeniul literaturii beletristice şi în special al versurilor: „este suficient să se schimbe ordinea versurilor pentru ca poezia să fie modificată; şi aceasta nu în ceea ce priveşte cantitatea, ci din punct de vedere al calităţii; şi poezia pierde întreaga valoare dacă noi traducem o imagine printr-o parafrază. Cu toate că, în amândouă cazurile, noi am păstrat aceeaşi identificare […] prin parafrază […] noi am schimbat calitatea poeziei. Fiecare nuanţă constituie esenţialul unităţii de exprimare: dacă se schimbă partea, unitatea se schimbă de asemenea.” Dar „nu numai adjectivul şi adverbul, ci şi substantivul şi verbul pot fi caracterizate intensiv – afirmă, pe bună dreptate, M. Cressot, în Le style et ses techniques, ed. A 2-a, Paris, 1951, p. 111 – foarte adesea, această caracterizare este în acelaşi timp calitativă şi intensivă […] Toate cuvintele noţionale sunt susceptibile de a ocupa toate gradele care merg de la fiinţă la nefiinţă ; de la superlativul calităţii la negarea acestei calităţi.” Astfel, „a înghiţi, a înfuleca sunt superlative de la a bea şi de la a mânca; [defect, cusur, punct slab, viciu reprezintă tot atâtea grade diferite.]”, după Eugen Câmpeanu, Stilistica limbii române, Editura Quo Vadis, Cluj-Napoca, 1997, p. 47-48. 12

78

exemple elocvente în acest sens: „Deci, sfârşi domnu Stamatin cu voce joasă şi puţintel ostenită…” (p. 14.), „Era o zi călduţă de sfârşit de iarnă.” (p. 166), adică „mai puţin caldă”, acest diminutiv fiind echivalentul unui comparativ de inferioritate. „C-un scâncet subţirel, ceru parcă intrare înăuntru…” (p. 169). „Faţa-i frumoasă încununată cu păr alb era numai puţintel nedumerită.” (p. 182), adică „foarte puţin nedumerită”. Valoarea stilistică a acestui diminutiv este accentuată de antepunerea sa şi, de asemenea, de funcţia pe care o îndeplineşte, aceea de nume predicativ. Contextul oferă posibilitatea dezvoltării polisemantismului şi adjectivelor următoare: încâlcit, sever, vechi, repezi, ager. Astfel avem exemplele: „Privighetorile din lianele încâlcite de sub dumbravă tăcură deodată.” (p. 70); „…cei câţiva monahi ai lui Zalmoxis, cărora li se îngăduise bucuria de a veni să se plece subt ochii severi ai bătrânului din peşteră.” (p. 16), „Faţa ei severă zâmbi străinului, ceea ce miră pe cuviosul Filaret.” (p. 86); „Era în această curte veche a egiptenilor o linişte…” (p. 178), „Purta la gât, pe straiul alb, juvaerul vechi care împodobise cincizeci şi trei de ani pe bătrân.” (p. 203), „… leii s-au strâns şi mugesc în preajma Bizanţului. Ne trebuie câţiva vânători repezi, pe care nădăjduiesc să-i aduc la porunca înălţimii tale.” (p. 129); „…trup ager…” (p. 44) în care adjectivele în discuţie sunt folosite cu sensul lor concret iar cu sens moral le întâlnim în: „Deci, prea cinstite filosoafe, iată ce întrebare încâlcită ne-au pus ticăloşii noştri vecini.” (p. 59), „Poporul încă practică legea veche. De aceea, să nu vi se pară de mirare dacă voi invoca umbra severă a bătrânului preot păgân care a sălăşluit cândva sub bolta unei asemenea peşteri.” (p. 8); „Închise o clipă ochii, şi înfăţişarea de ibis vechi i se întristă…” (p. 55); „Cum avea o durere veche, pe care de ani de zile nici un om sfânt şi nici un filosof […] nu i-o putuse alina…” (p. 57); „Stavrikie poftea pe polemarh, cu vorbe încâlcite şi priviri agere să mărturisească…” (p. 36); „Stavrikie i-a povestit cu vorbe puţine şi repezi tot ce s-a întâmplat.” (p. 128); „…din surgunul său bătrânul Lahonodracon trimitea din vreme în vreme limbi agere cătră oştenii vechi…” (p. 150) adică oameni de încredere care să vorbească atât, cum şi cât trebuie. „Urechea ei ageră dintr-odată deosebi afară strigăte de oşteni.” (p. 153) adică „auzul ei fin”; „…episcopul îşi întoarse ochii spre […], apoi, fără să înţeleagă de ce, îşi aţinti privirea într-un loc, nu departe de tribuna împărătească, unde, între tumulturi, sta înălţat un bărbat în strai alb. Părea singur în mulţime şi ridicat deasupra ei. Părea într-un pustiu al propriului său suflet. Ochii lui ageri dintr-odată apărură, sclipind, şi bătrânul Platon le simţi greutatea drept în mijlocul frunţii.” (p. 45) Aici, adjectivul la gradul pozitiv, ageri, are, datorită contextului,

79

valoarea stilistică a unui superlativ: privirea lui Kesarion Breb era deci, „foarte pătrunzătoare.” Toate aceste comentarii stilistice duc la constatarea că în dobândirea diverselor valori ale pozitivului contextul constituie factorul cel mai important. Dar nu şi singurul. Am văzut că dintre celelalte mijloace şi modalităţi de care beneficiază în acest scop pozitivul importante sunt şi derivarea, topica, articularea. Un rol aparte îl are şi substantivarea. Când adjectivul se substantivează denumeşte un obiect de sine stătător considerat din punctul de vedere al însuşirii lui dominante: posesorul însuşirii respective apare atunci ca un reprezentant al tuturor celor care posedă aceeaşi însuşire sau ca personificare, ca întruchipare a însuşirii. O asemenea „detaşare a însuşirii respective de obiectele care o posedă” şi „transformarea ei într-un obiect propriu-zis, cu existenţă aparte, independentă” este realizată în „scopuri stilistice (pentru a varia exprimarea şi a-i mări în acelaşi timp forţa)”.13 Prezent în unele proverbe populare dintre cele mai vechi: sătulul nu crede celui flămând; leneşul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubeşte etc., fenomenul cunoaşte şi astăzi o largă răspândire: colectivă, regională etc. Alături de graba în vorbire, se simte şi nevoia de a sublinia adjectivul, care, treptat-treptat, absoarbe sensul substantivului determinat cândva, după cum ne-o dovedesc şi unele evoluţii ca: bun / bună  tată bun / mamă bună, „devenite apoi, prin diminutivizare bunic / bunică”14, dar chiar în afara unor asemenea evoluţii semantice, procedeul, la îndemâna oricui, permite exprimarea „mai vie, mai expresivă” a însuşirii, după cum ne-o ilustrează cele două construcţii corelative: Eşti un leneş! faţă de Eşti un om leneş!; Neseriosule! faţă de Elevule neserios!, iar în opera analizată: „Sărmana de mine!” (p. 119). Mai evidentă e însă diferenţa prin raportare la adjectivul utilizat singur, în funcţie de nume predicativ: e un aiurit faţă de e aiurit. Prin substantivare atributul a devenit identitate, mărindu-şi considerabil forţa expresivă: „Bănuia, din ceea ce-i spusese Breb şi din puţinul pe care-l afla acum, că…” (p. 145). Observând diversele fenomene de acest fel, constatăm că „substantivarea adjectivului este un proces care poate să apară în stadii diferite, ceea ce face să avem tipuri mai puternice sau mai slabe de substantivare” 15. În ceea ce ne priveşte pe noi, aceasta înseamnă că

13

Iorgu Iordan, după Eugen Câmpeanu, Contribuţii la stilistica gradelor de comparaţie în „Cercetări de lingvistică”, XI, 1966, nr. 1, p. 82. 14 Ibidem. 15 Ioana Diaconescu, Substantivarea adjectivului în limba română, în Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, Vol. III, p. 209.

80

intensitatea însuşirii exprimate cu ajutorul substantivării este şi ea diferită, sporită în măsură mai mare sau mai mică faţă de pozitivul adjectivului. Un tip relativ slab de substantivare, după unii „cel mai slab”16 îl reprezintă construcţiile: Sărmana de mine!, deşteptul de Andrei etc. Substantivarea are aici mai mult un caracter formal, fiind sprijinită de inversiune. Ca atare, motivarea construcţiei este mai ales de ordin stilistic, dar se poate constata şi o deosebire semantică între această exprimare şi cea fără prepoziţie: deşteptul Andrei, „binecredincioasa şi binefăptuitoarea Despină” (p. 53). Devenind substantiv, adjectivul „exprimă noţiunea întrupată într-o fiinţă vie, care, prin ea însăşi, e mai concretă decât reprezentarea pur ideală a acestei noţiuni”17 Pe o altă treaptă de intensitate am putea aşeza apoi adjectivele substantivate ce permit subînţelegerea termenului determinat. Intervin şi aici fireşte multe nuanţe deosebitoare provocate de sensul adjectivului. La exemplele de acest fel date anterior am mai putea adăuga altele, extrase din Creanga de aur a lui M. Sadoveanu: „Bătrânul n-avea nevoie să-l întrebe de unde-i şi cine-i.” (p. 117), „Bătrânul de la Sakkoudion urma să asculte…” (p. 133), „Aflaţi, copii şi copile, răspunse zâmbind bătrânul…” (p. 138), „Prostimea, zarafii, heitarele şi hoţii, oştenii încărunţiţi şi viclenii care stăteau la pândă…” (p. 43), „Bătrâna îşi plecă ochii cerniţi.” (p. 119), „Mulţămesc că primiţi şi miluiţi pe un sărman cu numele Ghervasie…” (p. 117), „Isuse Hristoase! milostiveşte-te de noi păcătoşii.” (p. 117), „…dorind totuşi de la Domnul Dumnezeu linişte pentru ocrotiţii săi.” (p. 116), „Episcopul era înfricoşat de necunoscuturile vieţii” (p. 145), „Dacă sărmanii lumii aşteaptă aici o clipă, cei îmbuibaţi vor aştepta în cealaltă lume un veac.” (p. 115), „Cel sărac n-are decât mângâierea lacrimilor.” (p. 124), „Orbul careşi pipăie drumul morţii a lovit cu ghiara pe fiinţa curată care-l însoţea.” (p. 179), „De ce sufere nevinovatul noi nu putem cunoaşte în timpul nostru mărginit.” (p. 179); „Deci chemarea care căzuse la casa egiptenilor nu era de la bătrân.” (p. 113), „Chemarea nu era nici de la bătrână.” (p. 113), „…eşti un bărbat de neam mare care ai plăcere să stai de vorbă cu cerşetorii.” (p. 111), „Prea sfinţitul episcop salută pe moartă şi rămase la căpătâiul ei…” (p. 182), „Suferinţa unui sărman n-o pot vedea; trec cu fală şi nu-mi leapădă nimic.” (p. 110). Pe treapta superioară a substantivării se situează acele adjective care au detaşat total însuşirea de substantiv, transformând-o într-un obiect de sine stătător, absolut independent. Pe lângă exemplele: frumosul, răul, utilul etc., caracteristice limbii literare, sau cele „câteva formule fixate de veacuri: albul ochiului, înaltul cerului, orbul găinilor, justificate şi ele de 16 17

Ibidem. Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, 1944, p. 120.

81

„aceleaşi motive de ordin stilistic” 18, întâlnim nenumărate alte exemple în vorbirea afectivă sau în operele scriitorilor. În Creanga de aur întâlnim următorul exemplu: „Amândoi priviră cerul şi pământul şi urechea lor ascultă, din adâncuri depărtate, glasuri tainice.” (p. 62) Mihail Sadoveanu însoţeşte deseori substantivul cu un epitet adjectival care reia o notă caracteristică a cuvântului determinat cu scopul de a o intensifica. Se creează astfel un fel de repetiţie stilistică pe bază de sinonimie contextuală. Adâncuri care reprezintă substantivarea unui adjectiv este însoţit de adjectivul depărtate, adjectiv care vine ca o consecinţă a realităţii desemnate de substantiv. Repetiţia are valoarea unui superlativ. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în exemplele: „Împăraţii şi împărătesele umblă în purpură şi aur, iar la genunchii lor îşi pleacă frunţile toţi dregătorii şi slujitorii, socotindu-se ca o pulbere nevrednică în faţa unor asemenea măriri.” (p. 63), „Auzul subţire al lui Breb deosebi în apropiere suspine înăbuşite.” (p. 85), „…oameni […] grăiau de comorile fără de număr şi de palatele încântate care stau între mări.” (p. 92), „Astfel alaiul creşte umblând şi căutând, până ce se va afla acea colibă sărmană unde stau de vorbă trei surori cosânzene.” (p. 93), „…Stavrikie atrase luarea-aminte slăvitei Vasilise că se apropie acea al cărui chip l-a vădit Maica Domnului în visul prea sfinţitului Platon. Era prin urmare un dar al cerului. Era o armonie mlădioasă. Era un cântec al mersului…” (p. 100), „De la o vreme, urechea lor se deprinse şi cu susurul moale al tufişurilor înflorite şi al apelor care curgeau în havuzuri.” (p. 101), „Între acele marmuri lucii, între acele aururi reci, se simţea străină şi depărtată de sine însăşi, ca o jertfă din vechi şi întristate poveşti.” (p. 107), „Umbla pe calea de sus, având în dreapta uliţi înguste şi trepte care coborau la limanul Hrisokeras.” (p. 112), „Soarele umplea cetatea de lumină orbitoare.” (p. 116), „Însă l-a cules, prea puternice, o ghiară necurată.” (p. 127), „Faţă de el, Despina a arătat o mânie înfricoşată.” (p. 131), „Într-adevăr, dacă cei care s-au adăpat din izvorul înţelepciunii nu-şi pot stăpâni nălucile amăgitoare a trupului lor de pulbere, ce altceva pot face nişte slujitori proşti…” (p. 18), „După ce binecuvânta poporul […] pe alţii vindecându-i de boli grele, bătrânul se retrăgea…” (p. 19), „Ele bănuiau la acest bărbat puternic o voce gravă şi o mângâiere moale.” (p. 29), „Era o lumină strălucită peste Bizanţ şi peste Marea Propontidei.” (p. 40), „…iar oştenii de la Bizanţ să-i trimeată, într-o nălucire grabnică de război, cătră hotarul ismailitenilor.” (p. 38), „Cei câţiva marinari greci cântau pe punte, cu braţurile şi piepturile goale, bucuroşi nu atât de strălucirea primăverii, cât de bunăvoinţa zeului vânturilor

18

Ibidem, p. 355.

82

care umfla pânzele catargului cu o adiere potrivită aşa fel, încât le îngăduia o lenevie moale.” (p. 57). Posibilităţile expresive legate de substantivarea adjectivului sunt mult mai numeroase. Dacă am încercat să dovedim existenţa unor grade diferite de intensitate ale însuşirii exprimate şi de adjectivul substantivat, am făcut-o pentru a ilustra principiul ce stă la baza cercetării noastre şi care pledează pentru o înţelegere mai largă a funcţiei expresive a adjectivului. Poate cele mai numeroase valori stilistice adjectivul şi le realizează în strânsă dependenţă de cuvântul determinat, de relaţiile contextuale, mai înguste sau mai largi, în care este fixat. Ceea ce caracterizează aceste valori este marea lor varietate şi dificultatea de a le identifica şi stabili conţinutul. În privinţa intensităţii însuşirii ele pendulează între pozitiv şi superlativ, de multe ori apropiindu-se de acesta din urmă şi identificându-se cu el. Cu aceste fapte suntem aşadar, mai aproape, de obicei, de gradul superlativ decât de pozitiv. În privinţa relaţiilor antonimice dintre adjective, semnalăm doar câteva posibilităţi, cu scopul exclusiv de a ilustra valoarea stilistică a procedeului. Există astfel o determinare a substantivului cu formă de plural de tipul: oameni mici şi mari, tineri şi bătrâni, care are o mare putere de individualizare. Rămâne în afara interesului nostru posibilitatea de interpretare ca o subînţelegere făcută în scopul de a se evita repetarea substantivului. Adjectivele, fiind antonime, nu pot fi admise ca existând simultan pe lângă acelaşi obiect, decât eventual în împrejurări diferite, ceea ce duce, în cazul dat, la o concretizare a sensului de plural al substantivului. Obiectul oameni se diferenţiază numai prin adjectivele antonimice – fără a fi însă necesar ca relaţia dintre multiplele determinări adjectivale să fie numaidecât antonimică; printr-o însuşire unică, mult potenţată astfel, se realizează o varietate a obiectelor, spre deosebire de cazul în care adjectivele determinând un singur obiect (tipul: un om mic, slab şi urât) trădează o atitudine analitică pronunţată, bazată pe varietatea însuşirilor observate. Antiteza prezintă însă numeroase nuanţe, nu are întotdeauna aceeaşi intensitate, ci pendulează necontenit între disjuncţie şi raportul adversativ. Diminuarea opoziţiei, ca şi sporirea ei, prin modalităţi de realizare, devine ea însăşi un factor expresiv. Fie că se utilizează compunerea (acru-dulce) sau o legătură conjuncţională (fie bună, fie rea; nici sătul, nici flămând), fie că se recurge la un alt procedeu (ex: şi nu poţi alege care-i tânăr, care-i bătrân), sensul mediu obţinut alătură termenii antitetici componenţi care exprimă cele două posibilităţi numai în parte îndeplinite, căci pentru a dobândi oarecum o existenţă comună fiecare a trebuit

83

să renunţe întrucâtva la calitatea respectivă. „Dacă pe un matematician, de pildă, nu-l interesează uneori decât rezultatul adunării, valoarea stilistică a fenomenului lingvistic rezultă întotdeauna şi din natura elementelor ce intră în compunere”19. Referindu-se la stilul arghezian, T. Vianu constata că în cazul epitetului antitetic „tensiunea stilistică, impresia de neaşteptat şi uimitor, violenţa caracterizării sporesc…(un cântec foarte vechi tineresc)… Epitetul contradictoriu este alteori un mijloc al polemistului, o armă în mâna impulsivităţii lui”20. Şi cu epitetele antitetice se petrece ceva asemănător cu „incoordonarea termenilor”, când „spaţiul interior al frazei se lărgeşte fabulos, impresia se potenţiază în raport cu distanţa care separă cuvintele…”21 Iată câteva exemple în care expresivitatea caracteristică procedeului este la fel de evidentă: Alături de soţul său în zile bune şi în zile negre, Dar biata baba mea, bună, rea cum este… (I. Creangă, după Eugen Câmpeanu, Contribuţii la stilistica gradelor de comparaţie, p. 86). Dar cele mai multe posibilităţi de dezvoltare a antonimiei le prezintă fără îndoială relaţiile contextuale mai largi, care acordă scriitorului o mai mare libertate de mişcare, permit nuanţarea largă a expresiei. De exemplu: „A atins foile. I-a tremurat mâna şi s-a făcut palidă. În această puternică împărăteasă stă la pândă frica.” (Creanga de aur, p. 128), „O, părinte, […] eu am fost solul care am adus o floarea curată şi am aruncat-o într-o volbură prihănită.” (p. 180), „N-au trecut decât puţine zile până ce am aflat şi singur, şi prin doamna Teosva, că acel odor de preţ pe care l-ai închinat domnia ta Bizanţului a căzut lângă un leş putred.” (p. 126), „Nu-şi putea închipui nici o clipă că din acel înveliş de balaur fantastic ar putea să iasă în patul nupţial un tânăr cu glas blând şi cu ochi de dragoste.” (p. 107), „Era acolo o biserică împărătească, între chilii albe, într-o cetăţuie de piatră sură.” (p. 62) etc. Evident nu este utilizat numai adjectivul, deşi rolul calificativ al acestuia se simte mereu, şi nici contrastele nu se polarizează în jurul unui singur element determinant. Valoarea contextului ne interesează însă nu numai în privinţa antonimiei, ci sub toate aspectele legate de ceea ce numeam intensificarea însuşirii exprimate de adjectiv. Deci de măsura în care contextul este atras şi el în stilistica gradelor de comparaţie. În mare parte observaţiile noastre de până acum se bazau şi pe relaţiile contextuale în care este plasat adjectivul. Pentru a da acum o formulare directă principiului şi a-i aduce unele completări vom mai face câteva referiri concrete. 19

Eugen Câmpeanu, Contribuţii la stilistica gradelor de comparaţie în „Cercetări de lingvistică”, XI, 1966, nr. 1, p. 85. 20 Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Bucureşti, 1941, p. 272. 21 Ibidem, p. 273.

84

Există o serie de adjective cu o largă circulaţie în limbă, al căror sens este deseori potenţat de relaţiile contextuale, mergând până la valoarea de superlative. Se pare că sunt atrase în mod deosebit în această grupă adjective antonime. Prin natura sa, antonimia distanţează la maximum cei doi termeni ai săi, semnalând astfel un teren propice pentru sporirea însuşirii. Aşa sunt, de exemplu, şi adjectivele mare şi tare. În romanul nostru întâlnim: „Însuşi Stavrikie stăruise cu glas încet şi cu mare supunere.” (p. 173), „Avea păr negru şi ochi mari, adumbriţi de gene lungi.” (p. 91) Dacă în primul exemplu adjectivul mare dobândeşte valoarea unui superlativ, în al doilea el se mişcă pe linia intensivă a comparativului (= ochi mai mari decât cei obişnuiţi, dar nu foarte mari). Simţul estetic al colectivităţii acţionează mereu pentru a conferi unor asemenea adjective plusul expresiv izvorât din anumite relaţii contextuale. În ultimul exemplu valoarea stilistică este sporită de asocierea: „ochi mari… gene lungi”. Obişnuit în vorbirea populară procedeul e des utilizat în basme: A fost odată un împărat mare şi puternic; se supuse şi el împăratului celui mare şi tare; diferenţele formale ale adjectivelor nu anulează sensul de superlativ al pozitivelor. Împăraţii au de obicei trei feciori sau trei fete: fata cea mare şi fata cea mică sunt superlative ca sens, forma de pozitiv întrebuinţată fiind însă suficientă pentru a distinge substantivele determinate. În următorul exemplu, adjectivul tare cunoaşte o întrebuinţare asemănătoare: „Prin urmare, oamenii înţelepţi, zâmbi Breb, trebuie să cugete, la un împărat cu braţ tare.” (p. 64) Studiul contextelor este extrem de vast şi de interesant pentru dinamica valorilor stilistice ale adjectivului. Sintaxa şi semantica îndeosebi se împletesc strâns pentru realizarea nuanţată, complexă şi intensificată a imaginii artistice, în lumina căreia trebuie interpretată semnificaţia adjectivului. Într-o asemenea manieră este realizat şi pasajul în care, ochii magului, obişnuiţi să vadă în orice fiinţă natura ei adevărată, dincolo de aparenţele înşelătoare, surprind ferocitatea animalică şi pe chipul principelui Constantin: „Breb îl privi ţintă citind patima neistovită în ochii lui sub fruntea îngustă în gura întredeschisă, în care sticleau dinţii prin puful negru şi tânăr al bărbii. Era fiul lupoaicei. Era aprig ca şi Vasilisa, mama lui, însă numai pentru desfătarea cărnii.” (p. 120) Sadoveanu zugrăveşte în primele capitole o vârstă de aur mai veche decât aceea din romanele istorice. Muntele magului e o lume în care oameni, animale şi plante trăiesc într-o unitate sacră, de început de fire. Lipsa de sfială a făpturilor domnului şi frumuseţea calmă a peisajului formează atributele unui suav paradis natural.

85

„Monahii cei tineri suiau deci cătră peşteră… În acele ponoare şi poieni în care de veacuri domnea liniştea, sălbătăciunile codrului n-aveau nici o sfială. Veveriţele îi urmăreau şi-i priveau cu mirare sărind din clomb în clomb. Căprioarele îşi ridicau cătră ei boturile negre de deasupra smocurilor de păiuş, din unghiuri depărtate. Până acolo, pe sub cetini, era întuneric. Acolo, la ele, era lumină. Ierunci se cumpăneau pe crengi mlădioase. Ciocănitori mari dădeau semnele cătră locurile de sus, duruind cu clonţul în trunchiuri scorburoase, ca şi cum ar fi primit anume porunci pentru asta, apoi numărau pe cei nouă monahi şi ciocăneau iar, în duruiri scurte, de nouă ori. Hulubii sălbatici râdeau fantastic, bucuraţi de lumină nouă sau miraţi de arătări străine în domnia acelei linişti.” (p. 17) Observarea atentă a relaţiilor contextuale în care intră adjectivul pledează aşadar pentru aceeaşi tratare diferenţiată şi mult nuanţată a valorilor stilistice pe care le dobândeşte adjectivul, pozitivul acestuia dovedindu-se a fi nu numai apt pentru a fi inclus în ierarhia acestor valori, ci manifestă şi un potenţial expresiv remarcabil. Într-adevăr, dacă admitem teza potrivit căreia capacităţile stilistice ale unui element lingvistic sunt invers proporţionale cu gramaticalizarea lui, pozitivul reprezintă forma cea mai puţin gramaticalizată a adjectivului şi, în consecinţă, aceea care se pretează în cea mai mare măsură la întrebuinţări stilistice. Atâta doar că mişcându-se pe linia unei intensităţi mai reduse şi lipsită fiind de marca unei intenţii stilistice, prezenţa sa, cu această motivare, e mai greu sesizabilă, nu-l izbeşte pe cititor – căci cu deosebire scriitorii îl utilizează astfel, ceea ce se întâmplă de regulă cu superlativul absolut, gradul maxim al însuşirii, sau, într-o mai mare măsură, cu comparativul, forma adjectivală cea mai gramaticalizată. Discutând adjectivul sub raport stilistic, nu pot lipsi nici referirile la funcţiile sintactice ale adjectivului, în structura cărora încap foarte bine, alături de nevoile logice ale comunicării, şi cele legate de funcţia expresivă a limbajului. Este semnificativ, de exemplu, faptul că acordarea unei însuşiri prin relaţia atributivă nu are aceeaşi pondere şi acelaşi efect stilistic ca aceea ce recurge la structura predicatului nominal: izvoarele rare nu trezeşte aceleaşi reacţii emotive ca „izvoarele sunt rare” (p. 28) De asemenea: „Puterile sufletului erau proaspete şi curate în lumea veche a Daciei şi sub semnul lor sta Kesarion Breb” (p. 15), „Capetele le erau goale şi pletoase.” (p. 17), „Stăpânul […] În picioare avea cnemide; mânicile hainei îi erau largi  ;…” (p. 30), „…numai împărăteasa era depărtată şi străină, într-o lume a hotărârilor celor pline de răspundere.” (p. 44), „Mâna doamnei Teosva era mică.” (p. 86), „Rotunzimea obrazului era delicată şi a şoldurilor lui plină.” (p. 91), „…condurul era uşor şi mic.” (p. 91),

86

„Bătrânul privi în juru-i cu mirare. Soarele umplea încă cetatea de lumină orbitoare. Cerul de deasupra era limpede.” (p. 116), „Trandafirii de la Amnia păliseră; obrajii tinerei împărătese purtau sulimanul meşteşugit al servelor. Ochii erau sporiţi; genele grele.” (p. 143), „Obrazu-i trist era orb pentru lumea înconjurătoare.” (p. 161), „Sara aceea de mai era liniştită şi înaltă.” (p. 189), „toate câte le orânduieşte El sunt bune, şi iată o minune care nu se vede adesea.” (p. 156), „Prietinul lui era slăbit, cu pleoapele obosite.” (p. 178), „Doamne […] Ştim că eşti sus şi eşti tare; nu risipi zidirea ta, căci suntem slabi şi păcătoşi şi ne temem.” (p. 117), „Episcopul era înfricoşat de necunoscuturile vieţii.” (p. 145) etc. O altă categorie gramaticală a epitetului este aceea a epitetului substantiv în cazul prepoziţional. „Ochii lui de culoarea cerului răsfrânt în apa muntelui.” (p. 29) echivalează cu „ochi albaştri”, cu deosebirea că în cea dintâi dintre aceste expresii, epitetul se apropie de tipul stilistic al metaforei. Alte asemenea exemple sunt: „…după înfăţişare înţeleg că eşti bărbat străin de bun neam…” (p. 35), „Era deasupra şi în jurul lor o lumină fericită de primăvară şi pe marea lină rătăceau miresme, căutându-se.” (p. 56), „Într-un snop de raze se opri neclintită o şopârlă cu ochişori de rubine.” (p. 73), adică „cu ochişori roşii”; „Kesarion trase dintre lucrurile lui […], o încălţare mică de piele roşie…” (p. 91), „La stânile lor din munţi, ori la staulele din bălţi […], oameni cu plete zbârlite, mirosind a duhori şi pulbere, grăiau de comorile fără de număr şi de palatele încântate care stau între mări.” (p. 92), „Maria îşi simţi ochii plini de lacrimi de umilinţă.” (p. 97), „Afară era noapte caldă de august, cu cerul spuzit de stele.” (p. 154), „La cel dintâi popas, veniră cătră ei ca să-i vadă de-aproape, de pe vârfuri de brăduţi, paseri cu ochi schimbători şi veveriţi.” (p. 200), „…găsiră de cuviinţă să ia o hotărâre plină de cuminţenie…” (p. 88). Observăm că valoarea stilistică a ultimului epitet este aceea a unui superlativ (= hotărâre foarte înţeleaptă) la fel ca „ochii plini de lacrimi”, adică „ochii foarte înlăcrimaţi” şi ca „cerul spuzit de stele” deci, „cerul foarte înstelat”, „… Dumnezeu cu ochii lui de stele.” (p. 19), „Pe altarul luciu de piatră stăteau semnele tainice ale vieţii şi ale morţii.” (p. 20), „Mai târziu s-au adunat într-altă încăpere a peşterii săpată în stâncă, de unde, prin ochiul rotund de lumină, se vedea în cerul limpede luna în al treilea pătrar.” (p. 21), „Acei ochi de olmazuri negre sticliră cu viclenie unii spre alţii, înţelegându-se asupra unui adevăr al tuturor timpurilor, că moartea e întrucâtva o poveste şi tinereţea nu poate fi decât nemuritoare.” (p. 140), „Stăpânul purta strai alb încins cu colan subţire de argint, însă fără nici o altă podoabă.” (p. 30), „Toate cele de cuviinţă s-au făcut pentru sora noastră Teosva. […] aşa că va ajunge cu bine în locul cel de dulceaţă.” (p. 188), „Deci Breb

87

se ridică de la morminte şi veni cătră sat. Femeile îl priveau de departe cum se apropie prin soarele de toamnă, cu capul gol, părând a avea la tâmple coarne de lumină.” (p. 198), „floarea de ghiaţă” (p. 198), „Întorcându-te în ţara domniei tale, Domnul Dumnezeu a binevoit, poate, să te ocrotească într-un liman de linişte; la noi însă a urmat a bântui viforul.” (p. 192). Un alt epitet substantiv în cazul prepoziţional este şi „creanga de aur”, sintagma care dă şi titlul cărţii lui Mihail Sadoveanu. Această sintagmă în cadrul cărţii apare o singură dată, aproape de sfârşit, când, despărţindu-se de împărătiţa Maria, Kesarion îi spune; „Iată, ne vom despărţi. Se va desface şi amăgirea care se numeşte trup. Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur care va luci în sine, în afară de timp.” (p. 191) Prin urmare e vorba de o legătură imaterială, transcendentă şi eternă, prin care iubirea lor rămâne ca un arc celest incoruptibil, cast, peste pământ şi mare, între muntele ascuns al Daciei şi insula Principilor, „vedenie a frumuseţii eterne”, cum exclamase Kesarion când, în calitate de „trimis” pentru a o supune la proba încălţării condurului, a văzut-o pentru întâia oară pe „Cenuşăreasa Bizanţului”. Dar simbolul cunoscut şi consacrat al crengii de aur nu este acesta. Despre el culegem date din lucrarea monografică în 12 volume a lui Sir James George Frazer, creanga de aur servind de emblemă celei mai importante părţi a operei sale, The Golden Bough, în mărginita interpretare pe care o dă miturilor, redusă exclusiv la fenomenul de primenire a naturii. Cu două milenii înainte vorbise despre creanga de aur Virgiliu, în Eneida, în cântul al şaselea. În ambele cazuri e vorba de o creangă materială, ruptă din arbustul respectiv, care, o spun şi Virgiliu şi Frazer, e vâscul. Druizii celtici atribuiau vâscului virtuţi curative şi regeneratoare. Frazer, pentru a răspunde la problema iniţială pusă în lucrarea sa şi pentru a da o teorie asupra magiei în raporturile ei cu religiile, trece în revistă toate practicile magice şi toate cultele păgâne, de la cele mai primitive şi populare până la cele „clasice”. Problema sa iniţială este a succesiunii aşa-numitului „rege al pădurii”, preot şi păzitor al sanctuarului Dianei din dumbrava de pe malul lacului Nemi, în Campagna romană. Personajul acesta îşi obţinea sacerdoţiul ucigându-şi predecesorul şi era, la rându-i înlocuit de altul care izbutea să-l ucidă. Această practică, legată probabil de uciderea lui Osiris şi, prin conformare cu ea, de uciderea, după un anumit termen sau în anumită conjunctură, a regilor, la început efectivă, apoi prin substituire (de unde rolul regilor de carnaval) era motivată de ideea că preotul în chestiune fiind un slujitor al fertilităţii şi permanent în plină vigoare, pe care şi-o dovedea reuşind să se

88

apere. Moartea naturală a preotului, era socotită o calamitate, o deperdiţie de vitalitate sau o boală care contamina întreaga natură. Pentru a-şi putea ucide predecesorul, el trebuia să rupă din pădure o creangă de aur (adică de vâsc) care avea puteri propiţiatoare. Consecinţa acestei practici era că respectivul preot, în loc să fie un iniţiat, un om pregătit intelectualmente şi moralmente pentru sacerdoţiu, era de fapt un sclav fugar sau un ins certat cu legea, împins din disperare să-şi rişte viaţa pentru această precară regalitate, care ar fi de carnaval dacă nu ar fi „selvatecă” şi solitară. Deşi în Creanga de aur a lui Sadoveanu e vorba de succesiunea şi investirea unui Mare Preot, e clar că nimic comun nu poate fi între acest iniţiat în „Egipt” a cărui longevitate, asigurată de contemplaţie şi abstinenţă precum şi de ştiinţa ritmurilor vitale şi cosmice, atinge o vârstă matusalemică, şi acel nenorocit „rege al pădurii”, ucigaş ignorant, menit spaimei şi morţii violente. Pare improbabil ca Sadoveanu să fi cunoscut versiunea franceză din 1922, Le Rameau d’or, prezentare sintetică după The Golden Bough făcută de Lady Frazer. Dacă la data când îşi scria romanul (1933) Sadoveanu nu cunoştea lucrarea lui Frazer, în schimb este sigur că Eneida de Virgiliu o cunoştea foarte bine. Deşi, creanga de aur, în Creanga de aur, nu este un talisman material, ci o imagine ideală, ea are exact aceeaşi funcţie ca şi creanga de aur din Cântul al VI-lea al Eneidei. Aeneas ajunge la Cumae şi consultă Sibila de acolo asupra putinţei de a coborî în regatul Proserpinei, adică în Infern, pentru a-şi revedea părintele, pe Anchise, mort în Sicilia, în timpul exodului din Troia. Sibila îi răspunde că de coborât în infern nu e greu, dar ieşirea de acolo nu-i posibilă decât aceluia care a ştiut în prealabil să-şi procure greu accesibila creangă de aur. După discursul Sibilei, care în afară de secretul crengii de aur i-a mai revelat toate peripeţiile ce-l aşteaptă atât pe el cât şi pe urmaşii săi până la fundarea Romei, precum şi moartea tovarăşului său Misenus survenită chiar între timp, Aeneas pleacă în căutarea atât de preţioasei ramuri. Virgiliu spune deci că e vorba de vâsc (viscum) şi că nu trebuie tăiat cu fierul; de fapt spune că, dacă nu ţi-e dat să-l poţi rupe cu mâna, e în zadar, nici cu fierul nu-l vei putea lua; la popoarele celtice care onorau vâscul ca arbust sacru, tăierea lui se făcea în anumite zile de sărbătoare, druizii folosind seceri de aur, iar poporul orice unealtă, dar nu de fier, credinţa fiind că fierul omoară virtuţile active ale plantei. Virgiliu nu pomeneşte de stejar (lat. robur), ci doar de arbore şi trunchi, dar Coşbuc traduce corect prin „stejar”, fiind de la sine înţeles că numai vâscul de pe stejar, care e mult mai rar decât cel de pe alţi arbori, dă adevărata creangă de aur. Însoţirea vâscului cu stejarul reprezintă ideea de înţelepciune unită

89

cu forţa (lat. robur înseamnă şi forţă, de unde „robust”); numele druizilor (care oficiau sub un stejar) e compus din rădăcinile dru şi vid, care au înţelesul de forţă şi înţelepciune sau cunoaştere şi care sunt reprezentate de stejar şi de vâsc. Indicaţiile de folosire a crengii de aur le găsim tot în cartea a şasea a Eneidei. Prin coborârea sa în Infern, Aeneas repetă gestul lui Tamuz, Ghilgameş, Orfeu, Ulise, Făt-Frumos şi anticipă gestul identic al îndepărtatului, dar autenticului, urmaş şi discipol al lui Virgiliu, Dante Alighieri. Această călătorie în Infern nu e eficace decât dacă îi este călăuză lumina „intelectuală”, luciditatea neşovăită, fără sclipire, sub sancţiune de catastrofă. Acest element de continuitate, de permanenţă intelectuală, e simbolizat de Creanga de aur, gaj de Înviere şi de Nemurire, pentru că menţine în cursul lui descensus Inferni, amintirea şi chiar prezenţa reală a cerurilor luminoase şi a Arborelui Lumii. A oferi, cum spune Virgiliu, Proserpinei Creanga de aur, înseamnă a te legitima, a-i dovedi că te-ai cufundat în Infern pentru catharsis, de bună voie, nu damnat, nici condamnat, că firul de aur al Continuităţii e între degetele tale, vestigiu al Cerurilor; atunci şi numai atunci, „îngrozitoarea Persefonă”, cum îi spune Homer, devine Eleusinia, Prea Milostiva, iar purtătorul ramurii de aur devine fiul ei adoptiv. Creanga de aur „este Unicitatea în multiplicitate, dâra pe care o adulmecă copoiul pe urma vânatului sacru; mai existenţial şi mai pregnant, este nostalgia începuturilor, Dorul totdeauna prezent, luat în sensul lui cel mai înalt şi mai adânc…” 22. Acesta este simbolul direct al Crengii de aur. E elementul unificator al dispresiunii, e talismanul, legitimaţia pe care o arăţi lui Charon, dar şi celor mai înalţi îngeri. Creanga de aur e o legitimaţie pentru cine o posedă, o pecete, o stea în frunte, firul de continuitate între stări de fire ierarhizate. Creanga de aur, adică vâscul, adică înţelepciunea şi cunoaşterea l-a ajutat pe Kesarion Breb să poată ieşi din Infern împreună cu împărătiţa Maria, pe care tot el o dusese acolo. Despărţirea lor în spaţiul terestru şi unirea lor prin „creanga de aur ce va luci în sine, în afară de timp”, este ieşirea lor din infernul în care au trebuit să coboare, (aleşii trebuie întotdeauna să coboare în Infern) şi intrarea lor, prin durere, în ordinea definitivei înţelegeri, care e cea mai mare iubire. Creanga de aur, romanul lui Sadoveanu este, „un descensus ad inferos” 23. Bizanţul e Infernul. Splendoarea Bosforului şi a Cornului de Aur, a Augusteonului şi fastelor imperiale, miresmele lămâilor şi ale mării, umbra chiparoşilor, toate încântările acestea nu pot ascunde 22

Vasile Lovinescu, Creanga şi Creanga de aur, Cartea Românească, Bucureşti, 1989, p. 21. Al. Paleologu, după Adriana-Ana Mureşan, Sensul iniţierii în Creanga de aur, Editura Didactic Pres, ClujNapoca, 2005, p. 17. 23

90

adevărul: e Infernul. Frumosul împărat Constantin, cu prestanţa sa augustă, nu e decât o fiară stupidă care-şi dă numaidecât pe faţă pestilenţiala abjecţie sufletească şi trupească. În maicăsa, dreptcredincioasa Vasilisa Irina, plină de cuminţenie şi voitoare de bine, stau la pândă, aşa cum îndată a văzut Kesarion, demonii fricii şi nesăţioasei pofte de putere. Să nu uităm că Magul Deceneu al XXXIII-lea îi prescrisese lui Kesarion şederea în Bizanţ nu numai ca încheiere a iniţierii sale în Egipt (bineînţeles iniţierea sa în Egipt implicase deja o „moarte iniţiatică”, deci o „coborâre în Infern” de natură simbolică, dar acum e vorba de a cunoaşte infernul în lume), dar şi ca să-i raporteze despre efectele legii creştine în strălucitul imperiu care o proclama şi pretindea să o reprezinte. Dacă împărătiţa Maria şi Kesarion ar fi cedat ispitei de a-şi consuma iubirea terestră, firească împlinire, dar iluzorie pentru ei, ar fi rămas, sporindu-l prin dezastrul lor, în infernul patimilor nebune ale acelui Bizanţ magnific şi pestilenţial, pierzând adevărata şi definitiva lor împlinire, a crengii de aur „care va luci în sine în afară de timp”. Kesarion se întoarce în Dacia unde-şi preia succesiunea de mag al muntelui ascuns, după ce lăsase celor de la Sakkoudion sămânţa doctrinei sale: „Dumnezeu nu este zoomorfie.” Creanga de aur e emblema, „cheia veşnică” a sentimentelor autentice, văzute ca o realitate care nu dispare odată cu desfacerea trupului (= amăgire); trecut prin încercarea purificatoare a focului (= jertfă), un asemenea sentiment e etern, atemporal şi intrinsec. Am spus că epitetul determină în lucrurile sau acţiunile exprimate printr-un substantiv sau verb însuşirile lor estetice, adică acele care pun în lumină felul în care le vede sau le simte scriitorul. Epitetul exprimă deci felul viziunii sau al sensibilităţii scriitorului, trăsăturile senzoriale care îl izbesc mai puternic în obiectele realităţii sau reacţiunea sentimentului sau voinţei sale faţă de ele, adică felul în care scriitorul apreciază realitatea. Există deci epitete evocative şi apreciative. Când scriitorul doreşte să evoce un aspect oarecare al realităţii externe sau interne, el o poate face legând un epitet moral de un cuvânt care exprimă o realitate morală, un epitet fizic de o noţiune morală de cuvântul corespunzător unei realităţi fizice, un epitet fizic de o noţiune morală şi de cuvântul care o reprezintă, un epitet fizic de un cuvânt care oglindeşte o noţiune fizică. Epitetul apreciativ este produsul unei judecăţi de valoare, adică al acelui fel de judecată prin care se leagă de subiect o noţiune predicativă oglindind valoarea subiectului, adică faptul de a-l dori sau respinge, de a-l socoti folositor sau dăunător, într-un acord oarecare cu sentimentele şi aspiraţiile noastre sau contrariul lor. Asociaţii epitetice de cuvinte,

91

ca de exemplu, un om bun, rău, josnic; o cugetare înaltă, plată, banală; o acţiune folositoare, primejdioasă etc., exprimă în chip limpede aprecierea noastră faţă de valoarea subiectului cu care epitetul respectiv se leagă. Am afirmat însă că orice epitet înfăţişează sentimentele şi impulsiile, atitudinea faţă de lume şi societate a aceluia care îl întrebuinţează. Când vorbim de o zi senină exprimăm nu numai calitatea obiectivă a zilei, dar, în împrejurări morale, şi valoarea pozitivă, plăcerea cu care o considerăm. Toate epitetele sunt într-un anumit fel apreciative. Noţiunile apreciative sunt noţiuni morale şi de aceea epitetele apreciative pot fi uşor confundate cu epitetele morale, limita dintre ele fiind foarte curgătoare. Asemenea epitete apreciative şi evocative, cu adjectivul la gradul pozitiv întâlnim şi în romanul în discuţie, Creanga de aur: „om interesant” ( p. 6), „locuri sălbatice” (p. 6), „poieni înalte” (p. 6), „ţara necunoscută” (p. 6). Sadoveanu creează o imagine poetică deosebit de expresivă prin contrastul termenilor următori: „Îmi închipui, băieţi, că niciodată naţi văzut, în alte părţi, locuri aşa de frumoase prin măreţia posomorâtă pe care şi-au păstrat-o din vremea când, după convulsiile geologice, s-au fixat în această formă nouă.” (p. 6). Exemplele continuă: „Aşezaţi-vă în preajma focului, grăbiţi-vă a scoate conservele şi a pregăti ceaiul, ca să aveţi pe urmă timp să priviţi în jur şi s-ascultaţi glasurile misterioase care mă chiamă necontenit.” (p. 7), „mag respectabil şi astrolog iscusit” (p. 8), „magul palid şi semeţ” (p. 8), „…bătrânul […], punând în mişcare, fără să înţeleg cum, alcătuirile statornice ale lui Dumnezeu.” (p. 9), „drum cotit” (p. 9), „lumea modernă” (p. 10), „…la aceleaşi epoci schimbătoare şi consacrate, se serba atunci, ca şi acum, ziua învierii lui Mitra, ori a lui Osiris…” (p. 13), „însă erau pătrunşi de glasul patetic al profesorului…” (p. 14), „Pe când ei se lăsau pătrunşi de trecut inconştient pe această cale obscură, eu ceteam adevărurile domnului Stamatin în burhaiele care lunecau din ponoare spre piscuri luminate pieziş de soare, în minunile încremenite ale singurătăţii, şi-n jocul apelor lucii şi cascadelor care cântă din veci acolo laudă Domnului Dumnezeu.” (p. 14), „…bătrânul legii vechi privea din gura peşterii lui lucirea nouă de primăvară. În unghiul crestat…” (p. 15), „Apa vie a celor trei izvoare era călăuzită printr-o alvie îngustă în hrubă…” (p. 16), „…aduseră jar de la vatra dinlăuntru, unde se păstra foc fără moarte de la începutul ciclurilor.” (p. 16), „aerul neclintit” (p. 16), „Sub măntăile de lână sură purtau şi ei straie albe, semn al iniţierii.” (p. 16), „bărbi castanii” (p. 17), „Monahii cei tineri suiau deci cătră peşteră cu obrazurile întristate…” (p. 17), „făpturi cu zbor şi minte uşoară” (p. 18), „slujitori proşti” (p. 18), „asupra muntelui tainic, putea privi numai Dumnezeu cu ochii lui de stele…” (p. 19), „deasupra unei cline

92

domoale…” (p. 19),”…bătrânul din muntele ascuns…” (p. 19), „vise înfricoşate” (p. 20), „boli grele” (p. 19), „Neamurile acestui pământ sunt cuviincioase…” (p. 20), „semnele tainice ale vieţii şi ale morţii.” (p. 20), „văile depărtate” (p. 21), „cerul limpede” (p. 21), „nouri străvezii” (p. 21), „coastele însorite” (p. 22), „Azima coaptă pe lespezi fierbinţi…” (p. 22), „căline amare” (p. 22), „legea nouă” (p. 23), „…dar sub cuvintele ei proaspete eu văd aceleaşi semne vechi…” (p. 23), „…asemenea învăţământ primejdios nu se poate câştiga decât acolo unde este fântâna fără fund, prin care poţi străbate pe tărâmul celălalt.” (p. 25), „Monahii se bucurau ascultând acele cuvinte minunate.” (p. 26), „faptă bună” (p. 29), „Încercau să-i zâmbească, dar îngheţau sub lovitura grea a ochiului lui verde care trecea numai asupra lor fără a le descoperi.” (p. 29), „privire neprietenoasă” (p. 29), „cu fruntea plecată” (p. 30), „Astfel umbla şi privea acele locuri încântate…” (p. 30), „oameni vicleni” (p. 31), „alaiuri înfricoşate” (p. 31), „făclii, candele şi icoane bogate” (p. 31), „privirea lui pătrunzătoare cunoscuse coloanele scumpe” (p. 31), „priveliştea strălucită” (p. 31), „platoşe şi arme scumpe” (p. 31), „grădini înflorite” (p. 31), „dregători măreţi” (p. 32), „platanii înfloriţi” (p. 32), „priviri strâmbe” (p. 32), „alai fără strălucire” (p. 33), „trandafiri înfloriţi” (p. 33), „straie groase” (p. 33), „om străin” (p. 34), „faţa lui întristată” (p. 34), „cuvântul lui nepriceput” (p. 35), „deprinderi spurcate” (p. 37), „prieten bun” (p. 38), „…pentru asemenea vedenie minunată se îngrămădeau la zile mari femeile în…” (p. 39), „ochii osteniţi” (p. 39), „… l-a chemat pentru o însărcinare ascunsă…” (p. 40), „Se vedeau grădini înflorite după grădini înflorite, până dincolo peste Bosfor, pe ţărmul Asiei.” (p. 40). În acest ultim exemplu repetiţia epitetului „grădini înflorite” capătă valoarea stilistică a unui superlativ, adică, se vedeau „foarte multe grădini înflorite”. „Breb îl privea ţintă cetind patima neistovită în ochii lui sub

fruntea îngustă. (p. 41), „mutre viclene” (p. 41), „episcopul cel bătrân de la

Sakkoudion, cu pliscul lui întristat” (p. 41), „Când caii cu hamuri bogate smunciră trăsurile uşoare…” (p. 41), „patricii graşi şi neguţătorii neliniştiţi” (p. 43), „chivără înaltă” (p. 43), „semn tainic” (p. 46), „această otravă tare pe care ţi-am înfăţişat-o ştiu că nu pot s-o dau unui om de rând” (p. 48), „oamenii neluminaţi” (p. 48), „trupuri şi patimi trecătoare” (p. 49), „vorbele şi faptele noastre bune” (p. 51), „muiere slabă” (p. 52), „veste grabnică” (p. 54), „fiinţi sărmane” (p. 54), „hotărâre neclintită” (p. 54), „prietenii nepricepuţi” (p. 55), „săriturile iuţi” (p. 55), „soţie cuvioasă” (p. 56), „părintele se deprindea a nu se mai sfii de vorbele sprintene ale străinului.” (p. 56), „…dar nu ţi-am putut da sfat, socotind-o o glumă nevrednică de îndeletnicirile de la Sakkoudion.” (p. 58), „ostrovul înflorit”, (p. 61), „…

93

căpitanul Dighenis încă îşi scărpina barba căruntă” (p. 62), „văi goale” (p. 62), „…spunândui câteva vorbe într-o limbă necunoscută” (p. 62), „glasuri tainice” (p. 62), „împăraţi vrednici” (p. 64), „mări line” (p. 65), „veşti bune” (p. 66), „nădragi largi” (p. 66), „lucruri bune” (p. 66), „muierea lui bătrână şi bolnavă” (p. 66), „oameni vrednici” (p. 69), „Se întrebau […] cum ar putea îndrăzni să încheie cu el un legământ folositor” (p. 69), „drum prăvălatic” (p. 69), „Breb umbla călare pe un asin cuminte” (p. 70), „dumbravă de smochini sălbatici” (p. 70), „sălcii răsfirate” (p. 70), „ochii lui limpezi” (p. 70), „frumuseţea înşelătoare a lumii nu era decât viaţa care curgea din veci spre veacuri nenumărate, cătră un scop misterios.” (p. 70), „sălcii cârligate” (p. 70), „neguţători paşnici” (p. 70), „…luând-o la fugă, cu braţele înălţate, spre Amnia ori spre câmpuri.” (p. 71), „Dar asupra săbioarei lui era o armă înfricoşată care-l putea ajunge dintr-un salt.” (p. 71), „…amândoi se mistuiră în desimea dumbrăvii arătând unul o talpă ruptă a încălţării, altul un ochi fioros.” (p. 73), „chilii umbroase” (p. 74), „şacal gras” (p. 75), „…trebuie să-mi spui vorbe adevărate despre oamenii de aici.” (p. 76), „Dar ce vorbe aş putea să spun unui bărbat nobil care trece prin satul nostru, despre oamenii neînsemnaţi care vieţuiesc aici? Trăim aici, stăpâne, o viaţă umilită, pe când, fără îndoială, domnia ta vii de la Bizanţ. Aicea nu vieţuiesc decât păstori şi plugari sărmani.” (p. 76), „privire piezişă” (p. 77), „cai frumoşi” (p. 78), „vite bune” (p. 79), „Şi-n acest sat şi-n alte sate mugesc vacile cu viţei şi vin sara la staule cu ugerele pline” (p. 80), „Asinul Santabarenos […] înălţă botul şi-şi sughiţă răcnetul înfricoşat.” (p. 81), „mişcare aprigă” (p. 82), „legume bine ţinute şi bine plivite” (p. 82), „mişcare aprigă” (p. 82), „Îşi puse mâna cu degete cârligate la ochi…” (p. 82), „limbă lungă” (p. 82), „Cu paşi mărunţi…” (p. 83), „o bucurie adevărată” (p. 83), „privire nedumerită” (p. 84), „deschise o uşă scundă” (p. 85), „cerşetor viclean” (p. 87), „Îşi ridică privirile, aţintindu-le asupra străinului şi-şi păstră zâmbetul până ce înfloriră şi ochii aceia îngheţaţi de care se sfiise în prima clipă.” (p. 92), „fecioare frumoase” (p. 93), „curţi bogate” (p. 93), „Se bucurau douăzeci de fiinţe tinere, visând cununa şi purpura…” (p. 94), „…ele nu voiau să cunoască decât globul fermecat în care-şi vedeau imaginea în purpură.” (p. 94), „…suspină ea, cu privirile deodată mâhnite.” (p. 95), „Ca aceste vorbe întristate să n-o lovească, străinul le însoţi de zâmbet.” (p. 95), „copilele […] erau toate frumoase, cu pieliţa albă şi ochii negri, unele prea îndrăzneţe şi cu limba ascuţită” (p. 96), „era o copilă neştiutoare” (p. 96), „mişcarea agitată” (p. 96), „…fiica lui Gherontie Strategul, având şi frumuseţă lăudată şi înţelepciune cunoscută…” (p. 97), „fecioarele sărace” (p. 97), „floarea misterioasă” (p. 97), „nasul ascuţit şi privirile agere” (p. 97), „fetele […] zâmbind

94

fericirii înşelătoare” (p. 98), „genele umede” (p. 98), „…intrară în chilii bogate” (p. 101), „priviri holbate” (p. 101), „chiparoşi înalţi” (p. 101), „zidurile zimţuite” (p. 101), „O urmau fecioare şi doamne de patrici, purtând în cap comanace nalte şi…” (p. 106), „mirele era nalt şi frumos, îmbrăcat în strai strălucit…” (p. 107), „un tânăr cu glas blând” (p. 107), „…se dusese pentru treburi grabnice la Sakkoudion” (p. 108), „oameni sărmani” (p. 108), „cerşetor măreţ” (p. 109), „loc potrivit” (p. 109), „copii gălăgioşi” (p. 112), „clădiri sărace” (p. 112), „grădini îngrijite” (p. 112), „ochi obosiţi” (p. 114), „vestea rea” (p. 114), „oameni neliniştiţi” (p. 115), „asinul va trebui să-şi caute adăpost singur […] ca un animal înţelept ce este” (p. 115), „…o după-amiază prielnică mişeilor” (p. 116), „ochii înfricoşaţi” (p. 118), „…întrebă el c-un glas stăpânit şi c-o linişte înşelătoare” (p. 118), „Bătrâna îşi plecă ochii cerniţi” (p. 119), „copilă neştiutoare” (p. 119), „lume trecătoare”, „pumn tare” (p. 120), „între slăbiciunea mea şi între puterea lui s-a deschis o apă neagră.” (p. 121), „vorbe bune” (p. 121), „apă rece” (p. 121), „mâncări îmbielşugate” (p. 124), „Pentru acea fiinţă curată fiul lui Leu-Împărat e un venin putred.” (p. 130), „…a înghiţit numele soţilor săi odată cu balele-i amare, încleştându-şi fălcile” (p. 131), „oameni destoinici” (p. 132), „oi grase” (p. 132), „nasu-i întristat” (p. 133), „Între străjile Palatului Sfânt se află de asemenea oameni care privesc şi ascultă cu multă luare-aminte” (p. 133), „fată sărmană” (p. 134), „Trebuie învăţată viclenii nevinovate” (p. 135), „Când sunt adunări la curte, domnia sa trebuie să se ducă în asemenea strai cuviincios” (p. 138), „Astăzi e amintirea unei zile bune” (p. 140), „fânaţuri înflorite” (p. 142), „paturi moi, împodobite cu purpură.” (p. 142), „în acele palate tăcute nimene niciodată nu era singur.” (p. 143), „…şopti ea cu glas tremurat” (p. 143), „Fumul înserării se cernu uşor din cerul violet” (p. 145), „O umbră se desprinsese de la un ţărm singuratic…” (p. 145), „cele trei palate din grădinile încântate […] erau apărate de oşteni străini” (p. 146), „…trecerea din această lume mincinoasă” (p. 148), „lucruri bune” (p. 149), „Căci o săptămână stăteau într-o strânsoare înfricoşată, neadormiţi la datoria lor…” (p. 149), „moarte năprasnică” (p. 150), „Vorbele îngreţoşate mergeau astfel cătră miazănoapte” (p. 150), „Acele limbi străbătuseră în ostroavele slobode ale oştimii” (p. 150), „De un timp în Împărăţie nu mai lucrează fierul, ci vorbele meşteşugite şi şiretlicurile” (p. 150), „Privi de sus, din barbă şi din sprâncene, făptura sprintenă a libianului.” (p. 152), „Marele postelnic întoarse într-acolo o privire aprigă.” (p. 153), „căutătură aspră” (p. 153), „Apele Propontidei, în larg, aveau licăriri line” (p. 154), „Eu m-am deprins, de la asinul meu, să mestec în măsele amărăciunea ca pe o hrană obişnuită, aşa cum mestecă el spinii.” (p. 158), „prietenul nostru te aşteaptă ca să-i dai un leac,

95

pentru o suferinţă a lui ascunsă.” (p. 159), „S-a dus cu obrazul împietrit şi cu buzele strânse.” (p. 160), „persienii cu obrazurile unsuroase arătau pe furiş rondele de fildeş cu zugrăveli necuviincioase.” (p. 161), „mulţimea se frământa într-o bucurie şi într-o aţâţare neliniştită.” (p. 161), „Inima mea te-a găsit, îi zise Kesarion fără cuvinte. Clipa aceasta zadarnică putem so lăsăm să se înalţe în soare ori să cadă în Propontida; avem înaintea noastră veşnicia întristării.” (p. 162), „veste bună” (p. 163), „…bătând […] uliţa cu copitele, în salturi neaşteptate.” (p. 163), „strigăte bucuroase” (p. 165), „Împărăteasa ieşi până la treptele de marmură, între coloane, în straiu-i mohorât, cu fruntea şi tâmplele sub broboada cernită.” (p. 166), „Împăratul râse, arătându-şi colţii albi de lup în barba-i creaţă. Era frumos şi înalt.” (p. 167), „Despina se retrase cu zâmbetu-i nehotărât.” (p. 173), „În cele trei zile tânărul împărat n-a avut gând bun nici în alte afaceri.” (p. 173), „Pomii înfloriţi stăteau între chiparoşi cu luminile lor albe…” (p. 173), „În tăcerea albă care se întinse, veniră pe vârful chiparosului celui mai apropiat doi domnişori cu pene colorate, picurând din ciocurile lor mici câteva sonuri fine.” (p. 174), „slujitorul are obrazul mohorât de întristare” (p. 175), „aceste zile desmierdate” (p. 175), „Toate cele bune, prea sfinţite, sunt adevărate” (p. 176), „…se tângui cuviosul Amos, înălţând braţele-i scurte” (p. 176), „Faptele smintite” (p. 177), „judeţ înfricoşat” (p. 177), „ziua limpede de primăvară” (p. 177), „fiinţa scundă a părintelui Amos” (p. 177), „O clipă pe obrazul lui mâhnit avu o uşoară lumină de zâmbet…” (p. 177), „prea sfinţitul Platon găsi un loc rotund unde curgea o lumină slabă de deasupra, prin acoperişul de sticlă verde.” (p. 178), „deasupra unei uşi scunde” (p. 178), „Părintele Platon se găsi într-o chilie cu păreţii lucii, c-un pat sărac şi c-un scaun, cu două ferestre înguste aşezate sus, primind lumină din cerul albastru.” (p. 178), „Episcopul se înfricoşă, crescându-şi ochii rotunzi” (p. 178), „Prietenul lui era slăbit, cu pleoapele obosite.” (p. 178), „fiinţa curată” (p. 179), „zidurile lucii” (p. 179), „glas mare” (p. 181), „Bătrâna sta întinsă pe un divan scund aşternut cu covoare de purpură.” (p. 182), „acea gură cu buzele strânse amar” (p. 184), „Ar veni însăşi prea mărita şi prea buna Împărăteasă Irina, dar are treburi multe şi sfaturi grele.” (p. 185), „femeile tinere” (p. 185), „Calist […] răsufletul scurt” (p. 187), „Părea trudit; avea răsufletul scurt.” (p. 187), „însoţitoarele sale tinere” (p. 188), „Împărătiţa Maria dăduse un strigăt prelung.” (p. 189), „Mărită stăpână, vorbi el cu voce moale, nefericirea nu ţi-a adus-o purtarea Împăratului, ci iubirea mea.” (p. 190), „Viaţa măriei tale nu poate avea rânduiala obişnuită a oamenilor celorlalţi.” (p. 191), „taberile credincioase ale lui Alexie Moseles.” (p. 192), „purtarea necuviincioasă a Isaurianului” (p. 192), „vorbe drepte” (p. 192), vorbe

96

înfricoşate„” (p. 193), „Astfel s-a stârnit zaveră în Cetate pentru un bătrân slab” (p. 194), „vorbele meşteşugite nu pot înlocui substanţa, adică fapta bună” (p. 194), „Constantin Isaurianul […] se ducea în plimbări desfătate pe coasta muntelui celui mare Olimp. Apoi trecând printre dumbrăvi şi ape încântate…” (p. 195), „acele locuri curate” (p. 195), „domnia lui adevărată” (p. 195), „singurătăţile muntelui ascuns” (p. 197), „ca nişte ouă tainice, năşteau…” (p. 197), „privire aprigă” (p. 199), „Drumul ducea pe costişă şi cătră miezul nopţii, îndelung, între prăpăstii şi tăceri, sub cerul curat.” (p. 200), „Îl înţepa în ochi suflare rece.” (p. 201), „Între nouri învălmăşiţi, se arăta din când în când luna.” (p. 201), „…sub bolta de stâncă, unde băteau lucirile depărtate ale focului.” (p. 202), „straiul alb” (p. 203), „sfaturi înţelepte” (p. 103), „El ridică asupra lor braţele, privindu-i cu ochi îngheţaţi şi ştiind că va fi cel din urmă slujitor al muntelui ascuns.” (p. 203), „Toţi, ca nişte câni bolnavi, şi-au vărsat acel jurământ la picioarele varangilor.” (p. 156), „…apărându-şi de vântoasă când comanacul, când giubeaua zimţuită […] Kirie Filaret se închină spre el, făcându-i semne grăbite cu braţele…” (p. 117), „…îşi scoase în lumină fruntea naltă…” (p. 116), „barba-i tufoasă” (p. 117), „Lăsaţi pe părintele vostru să poruncească, zise doamna Teosva cu mâhnirea ei obişnuită.” (p. 138). Până acum am întâlnit epitete exprimate printr-un singur cuvânt. Iată însă că epitetul poate fi format şi dintr-o propoziţie întreagă: „Raporturile acestea numerice cuprind şi alte ascunzişuri pe care nu le-am putut descifra…” (p. 12), adică „ascunzişurile indescifrabile”; valoarea stilistică a acestei propoziţii relative este, deci, aceea a unui adjectiv la gradul pozitiv. „…combinaţiile de fapte diverse ale cărţilor dumneavoastră obişnuite. Acelea sunt într-adevăr ficţiuni […] pe când sentimentul meu e o realitate care nu va pieri odată cu mine.” (p. 14), adică „o realitate veşnică”; „Mi-ai dovedit cunoaşteri care m-au mirat.” (p. 55), adică „cunoaşteri neaşteptate”; „Era în această curte veche a egiptenilor o linişte care nici nu putea fi bănuită de trecătorii prin uliţele apropiate.” (p. 178), adică „o linişte desăvârşită şi, totodată surprinzătoare”; „…amurgul veni asupra grădinilor într-o tăcere pe care n-o tulbura nimic” (p. 145), adică „tăcere desăvârşită”. Gradul pozitiv al adjectivului poate fi exprimat şi cu ajutorul negaţiei antonimului său: „veştile nu prea bune”, adică „rele” sau printr-o locuţiune adjectivală: „răutăţile spurcăciunii sunt fără de număr” (p. 177), adică „infinite”. Însă epitetele pot avea şi o altă funcţiune stilistică. Astfel, substantivul în genitiv şi substantivul în cazul prepoziţional („ochi de stele” (p. 19), „ochiul rotund de lumină” (p. 21),

97

„coarne de lumină” (p. 198) etc.), deşi sunt nişte epitete, deoarece aduc o determinare stilistică a numelui cu care se însoţesc, pot fi socotite şi ca alte figuri de stil, ca nişte metafore. De asemenea, epitetele morale ale unor termeni fizici, ca de exemplu: „De câte ori pătrund în această regiune neviolată, mă simt emoţionat ca un primitiv.” (p. 7), „Între vârtejuri de zloată am ajuns până la lăcaşul său, într-un loc unde trei izvoare vii saltă de sub piatră…” (p. 8), „vorbele sprintene” (p. 56), „Vânt subţire înfiora frunzele pomilor. Deasupra plaiurilor de unde venea acest alergător tânăr, balauri suflau în sus neguri zdrenţuite.” (p. 116), sunt produsul unor personificări. Observăm deci că limita dintre epitete şi alte figuri de stil este curgătoare şi că, în multe cazuri, trebuie să recunoaştem determinărilor estetice ale numelor o funcţie estetică multiplă. O altă metaforă, în componenţa căreia se regăsesc adjective la gradul pozitiv, este: „şiragurile sumbre de chiparoşi şuşuiau un cântec moale pământului, trezindu-i visurile amorţite.” (p. 166). Figurile de stil au o importanţă majoră într-o operă literară. Numărul, varietatea şi importanţa lor nu se pot formula nici în sute de pagini. Multe dintre ele, în primul rând cele prin care se urmăreşte reliefarea unei idei, nu se înţeleg însă cum se cuvine fără cunoaşterea gramaticii. Şi mai important este faptul că, acolo unde apar, ele se condiţionează unele pe altele, în aşa fel încât formează o reţea. Ca să pătrundem adevărata semnificaţie a unei opere literare trebuie să descoperim această reţea. În Creanga de aur întâlnim, de asemenea, substantive derivate cu sufixe diminutivale, sufixe care sunt echivalente din punct de vedere logic cu adjectivul mică. De exemplu: „Acolo pâraiele tac şi sălbăticiunile care poartă numele neamului tău îşi clădesc în luciul lacurilor, sub mesteceni, căsuţe rotunde pe care le bat şi le întăresc cu cozile.” (p. 28), adică „case mici, rotunde”. Observăm în acest exemplu măiestria, delicateţea cu care Sadoveanu realizează descrierile sale: „Într-un snop de raze se opri neclintită o şopârlă cu ochişori de rubine.” (p. 73), adică „ochi mici”; „Printre ei îşi făcu loc un bătrânel mărunt, cu toiag încrustat…” (p. 88), adică „un bătrân mic de statură”. Faptul că acest substantiv derivat cu sufix diminutival este determinat de adjectivul mărunt are rolul de a accentua calitatea realităţii desemnată de substantiv într-un mod redundant. Aceeaşi situaţie întâlnim şi în exemplul: „Robii deschiseră portiţa cea mică.” (p. 151), „Vântul […] aducea corăbioare cu pânzele umflate.” (p. 166), „Părintele Platon se găsi într-o chilie cu păreţii lucii, c-un pat sărac şi c-un scaun, cu două

98

ferestre înguste aşezate sus, primind lumină din cerul albastru. Era o cămăruţă de osândit.” (p. 178), adică „o camerică mică”; „Noaptea, între zidurile mănăstioarei s-a făcut mare priveghi.” (p. 186), adică „mănăstire mică”; „…iar altele aveau năsuşoare ascuţite şi drepte ca divinităţile eline.” (p. 139), adică „mici”; „La cel dintâi popas, veniră cătră ei ca să-i vadă deaproape, de pe vârfuri de brăduţi, paseri cu ochi schimbători şi veveriţi.” (p. 200), „Soarele, zeul luminii, face un salt ca un bărbăcuţ din turma bunicului…” (p. 12), adică „berbec mic” etc. Prin derivare substantivul găseşte un mijloc de afirmare a valenţelor sale calitative care nu-i ştirbeşte cu nimic autonomia sa morfologică. Efectele stilistice sunt raportate acum exclusiv la substantiv, faţă de care sufixul se comportă ca un morfem semantic, nealterând deci natura substantivală a cuvântului temă. Derivatul substantival continuă, aşadar, să denumească un obiect propriu-zis, căruia îi explicitează însă cu ajutorul sufixului una din notele sale particulare, una din calităţile sale reale, obiective, ori îi acordă doar o calitate afectivă, expresivă, izvorâtă din atitudinea subiectivă a vorbitorului faţă de realitatea numită. Este unanimă constatarea cu privire la caracterul dezmierdător al substantivelor diminutive, care, prin acest procedeu, se încarcă cu o valoare stilistică evidentă şi, de multe ori, puternic afirmată. Valoarea stilistică dezmierdătoare, alintătoare a diminutivelor este general utilizată în vorbirea obişnuită, precum şi în limba operelor literare după cum ne arată şi exemplele date. În concluzie, putem considera că adjectivul îşi valorifică conţinutul său specific, categoriile şi resursele sale logice şi gramaticale – funcţia de epitet şi sistemul gradelor de comparaţie ocupând poziţii stilistice cheie – contribuind la îmbogăţirea şi diversificarea expresivităţii limbii române. Dintre toate gradele de comparaţie, cel mai încorsetat în structuri morfematice este gradul comparativ. În aceeaşi măsură sunt limitate şi funcţiile sale stilistice. În esenţă, ele au coloratura unei calităţi în devenire, în desfăşurare, a unei viziuni perspectivice, deschise, stimulatoare, în perfectă consonanţă cu caracterul sugestiv al imaginii poetice, cu poziţia mediană a comparativului, ce se mişcă pe axa ascendentă a sistemului gradelor de comparaţie de la pozitiv spre superlativ. Exemple: „Viclenia unei copile e de multe ori mai primejdioasă şi mai înveninată decât a unei curtezane.” (p. 92); „Dintre toţi fraţii tăi care se află de faţă, copii ai sufletului meu, pe tine te-am socotit mai vrednic ca să te jertfesc. Tu ai mai multă putere şi agerime în trup.” (p. 24); „Slujitorul părea dintr-un veac mai vechi şi mai sălbatic,

99

gata să rupă în mâni fălcile fiarelor.” (p. 30); „Dragostea noastră cătră fraţii noştri cei neluminaţi trebuie să se împace cu tot ce poate fi de folos sufletului lor. Dacă pot fi astfel mai buni, să rostească numele lui Isus.” (p. 24); „Plinindu-ţi învăţătura, după aceşti şapte ani, vei ajunge la ţărmul mării mai tare decât cum erai la sosire.” (p. 26), „În preajma lui erau fraţi mai tineri…” (p. 33); „Am călătorit la Egipet, unde am stat vreme mai îndelungată.” (p. 47), „Astfel vorbind, ocoleau prin uliţi mai înguste şi mai tăcute, ca să poată fi mai singuri.” (p. 50); „căci năcăjitul pământean se simte prea adesea înclinat să se întovărăşească cu Domnul Necunoscutului […], socotindu-l o dumnezeire mai îngăduitoare pe care o respinge în public, dar o chiamă în ascuns.” (p. 69); „La Amnia avem să găsim un tălhar mai mare decât aceştia” (p. 74), „Santabarenos […] de multe ori e mai înţelept decât un om” (p. 76), „Îţi voi cere, Kirie Agatocle, să-mi dai ceva mai bun, zâmbi oaspetele.” (p. 76), „…în chilie îndărăt şi în casele mai mici din preajmă se simţea mişcare aprigă.” (p. 82); „Egiptenii […] sunt mai întunecoşi decât oamenii din Paflagonia şi Bithynia.” (p. 84); „…kirie Filaret e un neguţător mai iscusit decât alţii…” (p. 87); „Să-şi aducă aminte de ele şi să le ajute, ca să le fie mâhnirea mai uşoară.” (p. 96); „Bătrânul afla în sfârşit mai multă tihnă, căci copiii şi nepoţii, cu bucuriile şi necazurile lor, se împuţinau din juru-i.” (p. 112); „Însă domnul meu doreşte să cunoască dacă aceşti mari împăraţi au scornit cumva alte meşteşuguri politiceşti ca să puie o mai bună cumpănă vieţii sărmanului muritor, alinând neliniştile popoarelor.” (p. 123); „Fii liniştită, mamă, vorbi el cu glas mai scăzut.” (p. 167); „O altă uşă mai îngustă, cu canat de cedru, se deschise fără zgomot alături.” (p. 178); „Maica voastră se duce într-un loc mai încântat decât acesta.” (p. 185); „Apoi în toată mănăstioara se făcu o tăcere mai mare.” (p. 189); „Aş dori să aflu dacă popoarele lor sunt mai fericite şi dacă preoţii legii nouă au sporit cun dram înţelepciunea.” (p. 24). Comparativele semnalate dobândesc expresivitate mai ales prin caracterul lor imperfectiv, prin perspectiva largă, deschisă, pe care o lasă sensibilităţii şi imaginaţiei noastre, calitate atât de necesară imaginii poetice, bazată pe sugerare. Comparativul se deosebeşte din acest punct de vedere atât de pozitiv, care nu consideră însuşirea în desfăşurare, ci dată ca atare, cât şi de superlativ, care acordă însuşirii un caracter perfectiv, încheiat. Limitarea comparativului poate fi înţeleasă mai bine şi mai exact dacă avem în vedere faptul că acest grad de comparaţie implică întotdeauna un anumit reper faţă de care se face comparaţia, termenul de comparat negând de fiecare dată, în sens filozofic, pe cel cu care se compară. Într-asta constă, de fapt, şi funcţia stimulativă a comparativului.

100

În sensul în care am discutat comportarea stilistică a pozitivului, vom putea urmări şi de data aceasta realizarea stilistică a comparativului , a celui de egalitate în special, sprijiniţi fiind mai ales de raporturile contextuale şi de rolul factorului semantic. Pe această bază largă se pot stabili şi în cadrul comparativului grade diferite de intensitate, ele pendulând între comparativul de inferioritate şi superlativ, gravitând mai mult în jurul acestuia din urmă. Exemplu: „Să fii limpede şi mlădios ca izvorul şi tot aşa de stăruitor.” (p. 26), adică „la fel de limpede, mlădios şi stăruitor ca izvorul”, subînţelegându-se „foarte limpede, mlădios şi stăruitor”. Deci acest comparativ de egalitate are valoarea stilistică a unui superlativ. Aceeaşi situaţie avem şi în exemplele următoare: „O, năcăjiţilor oameni, le zise străinul, lăsaţi acest meşteşug (hoţia), tot aşa de primejdios ca şi cel al războiului”. (p. 73), adică „foarte primejdios”; „Se simţi mişcat ca de amintirea unei primăveri strălucite.” (p. 86); „Ucenicii cei tineri […] erau bucuroşi ca şi veveriţele; încercau să-şi ascundă plăcerea de a vedea pământeni în domnia fiarelor şi singurătăţii, dar nu izbuteau.” (p. 20) deci, erau „foarte bucuroşi”; „Mulţi călugări negri, ca nişte corbi, îi împresurau alaiul, fâlfâind din pulpane” (p. 32) adică, „foarte negri”; „între cerul ca o boltă de peruzea şi între lucirea de oglinzi a Propontidei toate erau întocmite să pară un paradis.” (p. 31); „Împărăteasa părea întinsă cu toate unghiurile înainte, ca o lupoaică şi ca o patimă vie a măririi.” (p. 33); „…un cuvios bătrân monah, îmbrăcat în straie groase deşi ziua era foarte caldă, cufundat cu capu-ntre umeri şi cugetând cu întristare, slab, mohorât şi cu nas lung, ca o pasăre ibis a smârcurilor Nilului.” (p. 33); „Deşi era o copilă neştiutoare şi abia acum începea a cunoaşte lumea, ca un fluture în acel dintâi zbor de primăvară, în ochii ei erau gânduri şi vedenii care nu se potriveau cu mişcarea agitată din juru-i.” (p. 96); „Căci istorisirile despre aceste palate ale încântării, unde î-i hotărât şi Mariei să se aşeze, sunt întocmai ca liniştile sfinte, ori ca săriturile de leopard ale furtunii.” (p. 102) adică, aceste istorisiri sunt „la fel de diverse şi neprevăzătoare ca…” deci „fapte diverse şi neprevăzătoare”, deşi elementul calificativ lipseşte aici, el poate fi dedus din context. Autorul îl sugerează doar din motive stilistice, pentru ca impactul asupra cititorului să fie mai mare, pentru a asigura efectul scontat: „Între acele marmuri lucii, între acele aururi reci, se simţea străină şi depărtată de sine însăşi, ca o jertfă din vechi şi întristate poveşti.” (p. 107) adică, „foarte străină şi depărtată de sine”; „Era o zi călduţă de sfârşit de iarnă. Cătră miazănoapte, cerul se boltea verziu ca piatra de chiclaz; spre miazăzi coloarea i se îmblânzea într-un albastru de floare.” (p. 166); „În poieni joase se auzeau mugete de cerbi,

101

unele subţiri, altele adânci şi groase ca nişte tunete.” (p. 200) adică, „foarte adânci şi foarte groase”. Alte comparative de egalitate, care nu au însă valoare stilistică de superlativ, reperabile în Creanga de aur sunt: „Ştim cât de trecătoare sunt toate, precum ne arată moartea de care ne întristăm şi învierea de care ne vom bucura în curând; totuşi, suntem ca sălbăticiunile şi ca pădurea.” (p. 18) Întâlnim în acest exemplu un comparativ de egalitate construit cu particula ca prin care se subînţelege însă la fel ca. „După cum morarul îndreaptă valurile în lăptocul morii, pentru folos obştesc, asemenea patimile împăraţilor se pot preface în putere.” (p. 65) Aici avem un comparativ de egalitate realizat la nivelul frazei cu ajutorul construcţiei: după cum…asemenea…; „Stăpâne, îl mângâia soţia, aceste vorbe din trezie sunt tot aşa de primejdioase ca şi cele din somn.” (p. 134); „Unele aveau sprâncene îmbinate şi ochi mari, ca bunica bătrânului Filaret, minune vestită între frumuseţile de la Tevriz; iar altele aveau năsuşoare ascuţite şi drepte ca divinităţile eline.” (p. 139) Din nou lipseşte la fel…; „De câte ori pătrund în această regiune neviolată, mă simt emoţionat ca un primitiv.” (p. 7); „Soarele, zeul luminii, face un salt ca un bărbăcuţ din turma bunicului, bate şi biruieşte întunericul.” (p. 12); „ Era un cal alb, care părea a-şi înţelege mărirea; părea şi el mânios şi trufaş ca şi stăpânul său…” (p. 163). Întâlnim în Creanga de aur şi comparative de superioritate cu valoare stilistică de superlativ: „Oraşul vecin cu noi, mult mai mic şi ticălos, are numele Kefalu.” (p. 58) adică, „foarte mic şi ticălos”; „…grăbiţi-vă a umbla cinstit cătră Bizanţ, cerând măritei Vasilise o milă mai mare decât toate, căci muierile şi copiii voştri se află ostatici în închisoare la Noumera.” (p. 73) adică, „o milă foarte mare, cea mai mare”; „Atât e de puţină mintea muritorilor […] şi cu această minte cutează să descurce alt adevăr cu mult mai tăinuit.” (p. 61) adică, „foarte tăinuit”; „Asta e o faptă mai mare decât îşi pot închipui oamenii de rând, zise Breb.” (p. 79) deci „o faptă foarte mare”; „…şi mi-am închipuit că ficţiunea aceasta poetică, pe care v-o prezint, poate forma obiectul unei istorisiri cu mult mai reale decât combinaţiile de fapte diverse ale cărţilor dumneavoastră obişnuite.” (p. 14) adică, „istorisiri foarte reale”. Valorile stilistice ale comparativului, ca şi ale celorlalte grade de comparaţie de altfel, sunt motivate de conţinutul său specific – care-l deosebeşte de pozitiv şi de superlativ - nu pot fi explicate în nici o împrejurare fără această raportare. Fără îndoială însă că sporirea însuşirii, mergând până la limita maximă a sa, exprimată de gradul superlativ, ne întâmpină mult mai des şi în forme mult mai variate.

102

Superlativul, gradul la care ajunge potenţarea maximă, ultimă şi finită a calităţii, este gradul de comparaţie ce intră foarte des în sfera de interes a stilisticii. Posibilităţile lui de exprimare sunt foarte numeroase şi dintre cele mai ingenioase, existând multiple mărci, echivalente ale lui foarte, mărci pe care şi le-a creat: extraordinar, grozav, nespus, îngrozitor etc. de…. Referitor la gradul superlativ relativ al adjectivelor reperabile în romanul Creanga de aur al lui Mihail Sadoveanu, trebuie precizat faptul că acesta cunoaşte, în general, realizarea obişnuită, sub forma cel, cea, cei, cele mai + adjectiv. Exemple: „La întrebările mele, bătrânul a dat răspunsurile cele mai bune…” (p. 9), „După aceeaşi metodă, sub simbol, adevărul cel mai abstract putea deveni sensibil.” (p. 9), „Asemenea mare adunare avea loc numai într-o anume zi a anului, când soarele stă pe cer la cea mai mare înălţime a lui, după jumătatea lunii iunie, în zodia Racului.” (p. 19), „Într-adevăr, partea cea mai plăcută a cinei lor era o lamură care nu se mestecă şi nu se soarbe, necunoscută oamenilor de rând.” (p. 22), „Poate ochii oamenilor de rând au nevoie de altceva şi sufletul lor doreşte alt joc de colori, dar cel ales trebuie să rămâie într-acelaşi loc al său, îndreptat cu toată puterea spiritului spre înţelepciunea cea mai presus de toate. […] Pentru oamenii de rând e trebuinţă să se găsească cea mai potrivită alcătuire ca să se teamă şi să nu se mânânce unii pe alţii ca fiarele.” (p. 23), „Vom sta singuri, după ce vor înflori poienile, la coliba cea mai de sus, sub vulturi, adică sub Dumnezeu şi sub spiritul nostru propriu; […] treci muntele şi alege calea cea mai potrivită cătră Istru şi apoi dincolo până la Calatis.” (p. 27), „Poporul striga, se închina în pulbere, binecuvânta pe cea mai mare şi slăvită Doamnă a tuturor lumilor şi a tuturor timpurilor.” (p. 32), „…mărita Împărăteasă cu mâna ei însăşi dădea lui Alexie polemarhul semnul celei mai viclene bunăvoinţi: căci Stavrikie ştia că în acel aur se cuprindea însăşi pieirea lui Alexie, când va fi bătut ceasul. Se ştia că Alexie e prieten bun cu fiul Împărătesei; bunăvoinţa cea mai mare deci trebuia arătată duşmanului celui mai primejdios.” (p. 38), „Dacă l-a chemat pentru o însărcinare ascunsă, acolo, după perdele, e locul cel mai potrivit să-i vorbească şi să-l asculte; căci îndată după întrecerile cu caii, Împărăteasa se duce de se aşează la masă mare la palatul Augusteon, între cele mai alese şi mai cinstite obrazuri ale dregătorilor împărăţiei.” (p. 40), „Iar noroadele se grămădeau la petrecerea lor cea mai râvnită pe trepte de piatră.” (p. 40), „… este nevoie pentru Împărăţie ca acest tânăr pe care-l iubim să aibă lângă el o soţie nu numai cea mai frumoasă şi mai dorită, dar şi cea mai binecredincioasă întru ortodoxie.” (p. 44), „Prietenia e floarea cea mai rară în lumea aceasta şi creşte numai în grădinile lui Dumnezeu,

103

unde nimic nu se ofileşte.” (p. 50), „Cea mai harnică îndeletnicire a acestui prietin Filaret a fost milostenia…” (p. 56), „Unora dintre cei mai neliniştiţi, ca să le fie tihna deplină şi în viaţa aceasta şi-n cea viitoare, li se taie limba şi li se ard ochii.” (p. 57), „Astfel au plutit cu tihnă şi cu inimă bună pe luciul Propontidei, având în vântrelele corăbioarei vântul cel mai prielnic.” (p. 62), „Căci împărăţia noastră, zicea sfinţenia sa, e cea mai mare şi mai lăudată dintre toate împărăţiile, însă are slăbiciuni şi păcate, ca orişicare alcătuire omenească.” (p. 65), „Cea mai frumoasă şi mai îmbielşugată împărăţie aceasta este…” (p. 65), „Astfel, cel mai frumos palat din Amnia, împodobit cu fildeşuri, abanosuri şi marmură, e cel mai lipsit de bilşugul pântecelui şi adăposteşte pe un sărac.” (p. 68), „Străinul înţelegea însă mai bine care-i răspunsul cel mai grabnic pe care-l aşteaptă ei.” (p. 73), „De unde ai putut afla că la mine se găseşte cea mai bună friptură de berbec din ţinutul Paflagoniei?” (p. 75), „Trage cuţitul de la brâu şi alege bucata cea mai rumănă pentru acest slujitor.” (p. 75), „În care parte-i adevărul aş vrea să cunosc şi eu, care mă socotesc cel mai neştiutor dintre supuşii împărăteşti.” (p. 77), „Kirie Agatocle […] găsi de cuviinţă să-şi aducă aminte cu plăcere de cele mai pline de har fapte ale cuviosului amnian.” (p. 78), „De patruzeci de ani vieţuieşte cuviosul Filaret în acest ţinut şi, când şi-a început viaţa cu soţia sa, era cel mai lăudat om pentru bogăţia pe care o avea…” (p. 78), „Cuviosul Filaret nu avu nici cea mai mică mirare şi nu-şi puse în sine nici o întrebare când se aşeză în faţa oaspetelui său la masă şi văzu o cină aşa de îmbielşugată.” (p. 89), „Boieri îmbrăcaţi cu blăni scumpe, cu căciuli de breb în cap şi ciubote roşii în picioare, umblă din cetate în cetate, întrebând dacă nu s-a pomenit şi nu s-a auzit de cea mai frumoasă fecioară, despre care au prorocit vracii, şi-au visat schivnicii cum că ar fi sortită să ajungă a fi doamna lumii.” (p. 93), „Era uşor de înţeles că sorţii cei mai mulţi nu sunt pentru izbândă.” (p. 94), „Ele se bucurară, închinându-se; apoi se îmbulziră ca să-şi arate fiecare mândria celei mai mari frumuseţi din câte s-au văzut. Căci fiecare era cea mai frumoasă dintre toate.” (p. 99), „Asemenea sărbătoare era socotită între cele mai slăvite la palatul Augusteon.” (p. 106), „Era un oaspete trimes de Dumnezeu. Era cel mai binevenit.” (p. 117), „Domnule şi stăpâne […] Îndură-te spre mine. Sunt cel mai sărac şi mai ticălos dintre monahi.” (p. 119), „…mă jur pe toţi sfinţii şi pe toţi mucenicii […] că sunt cel mai plin de osârdie slujitor al lui ConstantinÎmpărat.” (p. 121), „…domnul meu, care m-a călăuzit întâi întru credinţă şi care se află păzitor al legii în Dacia, mi-a poruncit să cunosc scaunul împărăţiei celei mai mari din lume.” (p. 123), „Atunci te-am chemat cătră mine întru toată curăţia spiritului, alcătuind cu domnia ta în taină şi durere sfatul cel mai bun.” (p. 126), „Am intrat cu el la Împărăteasă, în chilia ei cea

104

mai dinlăuntru, unde nu străbate nimeni altul decât Stavrikie.” (p. 127). „Judecându-l pentru cea mai ticăloasă uneltire din câte puteau fi, i-a cerut să-şi numească tovarăşii cu care s-a înţeles să lovească pe maica sa şi să surpe Împărăţia.” (p. 131), „întâmplarea cu vergile, care zburase, în clipă, în cele mai depărtate cuprinsuri, era binecuvântată de cuvioşii monahi în toate bisericile şi mănăstirile.” (p. 137), „Toate […] purtau pe ele ţesăturile cele mai scumpe, aşa cum nici nu visaseră în viaţa lor sărmană de la Amnia. […] Bunicule, răspunse nasul cel mai ascuţit care era al Antuzei…” (p. 139), „Aceste tovărăşii ale slujitorilor înarmaţi aveau odăile lor în preajmă, şi tainurile, şi simbriile, fiind cu grijă şi priveghere asupra lor dregătorii cei mai de credinţă ai stăpânului.” (p. 146), „De un timp în Împărăţie nu mai lucrează fierul, ci vorbele meşteşugite şi şiretlicurile; nu mai stau în cinstea cea mai de sus oştenii, ci călugării şi eunucii.” (p. 150), „mai întâi şi mai întâi vom primi pe cei mai sărmani, care n-au ochi şi limbă şi care se târâie fără picioare. Aceştia vor striga cel mai tare la Împăratul Isus pentru robul său Filaret.” (p. 157 - 158), „Rândurile de oameni s-au măcinat şi împărecherile s-au făcut astfel, prin voinţa Celui prea înalt, încât să iasă la soarele vieţii cea mai dulce alcătuire.” (p. 158), „Într-adevăr, doamnă, zise el, silnicia poate fi vraja cea mai înveninată.” (p. 160), „Mâni va fi cea mai frumoasă zi a vieţii mele, răspunse Constantin…” (p. 170), „Iar la poarta cea mai dinlăuntru, însuşi Constantin – Împărat a stat întru întâmpinarea mamei sale.” (p. 170), „Stavrikie, după ce a mai îngenuncheat o dată, s-a sculat cu înfăţişarea lui ştiută privind, ascultând, amirosind cele mai ascunse dorinţe şi hotărâri ale doamnei sale.” (p. 171), „În tăcerea albă care se întinse, veniră pe vârful chiparosului celui mai apropiat doi domnişori cu pene colorate…” (p. 174), „În neamul Brebilor era datină ca feciorul cel mai mare să fie jertfit lui Dumnezeu.” (p. 198), „În ziua aceea n-a mai fost nici o îndoială în privinţa zvonurilor pe care le strecurau cu cea mai mare taină hadâmbii.” (p. 172). Un exemplu de adverb la acest grad de comparaţie ar fi: „…domnii din Palatul Sfânt, din tronurile lor şi de sub cununile lor de nestimate, stau subt ameninţarea strategilor din Asia şi din Tracia şi cel mai adesea cad sub jocurile de săbii ale străjilor de lefegii.” (p. 63) sau „La palatul Elefterion, Vasilisa nu se dusese pentru plăcerea ei, căci o însoţeau dregători, între care cel mai sus sta Stavrikie.” (p. 37) şi, de asemenea, exemplul dat mai sus: „Aceştia vor striga cel mai tare la Împăratul Isus…” (p. 158). Există însă şi situaţii în care superlativul relativ nu se construieşte după tiparul comun, el fiind deductibil din context: „Domnu Stamatin (aşa îi ziceam, deoarece era cu mult mai în vârstă decât noi)…” (p. 5), subînţelegându-se că acest domn, Stamatin, era „cel mai în vârstă”

105

dintre ei; „Astfel umbla şi privea acele locuri încântate, mai frumoase decât oricare altele pe pământ.” (p. 30) adică, „locurile cele mai frumoase”; „… grăbiţi-vă a umbla cinstit cătră Bizanţ, cerând măritei Vasilise o milă mai mare decât toate, căci muierile şi copiii voştri se află ostatici în închisoare la Noumera.” (p. 73) adică, „cea mai mare milă”; „Cred că nu se află pe lume glas mai cumplit decât al lui Santabarenos” (p. 76). Din context reiese faptul că Santabarenos avea „cel mai cumplit glas”. „A doua zi Constantin s-a înfăţişat cu umilinţă la Împărăteasa mama sa, închinându-se până la pământ şi sărutându-i mâna. S-a rugat să fie iertat. S-a lepădat de toţi sfătuitorii vicleni, cerând să fie pedepsiţi. […] A fost vinovat; I s-a cuvenit osândă. Nu se va afla din acel ceas în Împărăţie alt fiu mai supus mamei lui.” (p. 135), subînţelegându-se că el va fi „cel mai supus fiu”. „Precât s-a văzut, nu se află în toată cetatea altă muieruşcă mai minunată la umblet şi la privire.” (p. 165) Din context reiese că era „cea mai minunată muieruşcă”. „Dacă măria ta porunceşti să stau, oi căuta o munteancă de aici, care a fi mai grasă şi mai frumoasă.” (p. 199) adică, „cea mai grasă şi cea mai frumoasă”. Superlativul absolut cunoaşte, în Creanga de aur, câteva realizări pornind de la tiparul comun, cu ajutorul lui foarte: „Neamurile acestui pământ sunt cuviincioase însă şi foarte iubeţe pentru tot felul de desfătări.” (p. 20), „…după ce adevărul le apăruse o clipă foarte limpede, ca orice adevăr ascuns îndată se tulburase şi se pierduse ca şi cum n-ar fi fost niciodată.” (p. 61), „Fără îndoială, domnule; tinereţea e făcută pentru desfătare, şi eu sunt foarte îngăduitor pentru asta, aducându-mi aminte de vremea mea.” (p. 111), „Un varang trebuie să i se plece, până ce Dumnezeu va rândui altul în loc. Foarte de samă lucru este să se ştie asta; căci astfel adevăraţii stăpâni de la Palatul Sfânt sunt străjerii varangi.” (p. 147), „Acolo, la palatul de la ţărmul mării, se află şi altă fiinţă care nu se putea învrednici să vadă bucuria de pe obrazul lui Constantin. Era Alexie Moseles, foarte mirat că marele său stăpân arată aşa de puţină grabă să-l cheme la mila sa.” (p. 171), „Cuviosul Amos era ca totdeauna foarte grăbit…” (p. 176), „Ascultau cu luare-aminte foarte încordată, fără să înţeleagă nimic bineînţeles.” (p. 14), „…ziua era foarte caldă.” (p. 33), „Întovărăşit de slujitorul său Constantin, umbla pe un drum prăvălatic înspre foarte depărtatele sclipiri ale Mării Pontice.” (p. 69), „Deşi avea treburi foarte grabnice pentru slujba Împărăţiei…” (p. 46), „Sunt foarte doritor să aflu unde s-ascunde şarpele.” (p. 60). Numeroase sunt exemplele în care acest grad al intensităţii maxime este construit cu ajutorul adverbului aşa urmat de prepoziţia de, echivalent semantic al lui foarte: „Bătrânul mia deschis înţelegerea eresurilor, a datinelor, a descântecelor, a vieţii intime a poporului nostru,

106

aşa de deosebită de civilizaţia orăşenească.” (p. 10), „Dacă n-ar fi aşa neguros, magul meu ar putea zâmbi;” (p. 12), „După ce profesorul nostru şi-a împlinit timpul şi prorocia, adăogânduse în chip aşa de dramatic la strămoşi…” (p. 15), „După ce se ridică de la ospăţ, potrivit rânduielilor Bizanţului, cum şi din pricina unor îndeletniciri aşa de trudnice, se cuvine Vasilisei şi puţintică odihnă binefăcătoare, după care nu mai pot intra la mărita sa fiinţă decât femeile şi fecioarele ei.” (p. 40). Se observă în acest ultim exemplu tonul uşor ironic al celui care povesteşte. „Această lumină şi această dragoste erau aşa de vădite în omul cel străin, încât bătrânul egumen Platon trebui să lepede de la sine orişice fel de îndoială.” (p. 49), „Slujitorul veni spre ei cu mai multă repeziciune decât se aşteptau să vadă de la un om aşa de mare;” (p. 71), „Se întreba deci, cu inima deodată strânsă, dacă acea masă altădată aşa de îmbielşugată se poate întinde acum cu o cină orişicât de săracă.” (p. 85), „Era în acea cetate, Doamnă a lumii, o desmierdare aşa de moale a climei, încât oamenii erau deprinşi a călca în picioare şi a spurca darul clipei.” (p. 108), „Acel glas era însă aşa de pătrunzător, încât bătrânul tresări.” (p. 136), „Când cei doi prietini ajunseră la casa bătrânului Filaret, găsiră împrejurimea înţesată de cerşetori care se jeluiau cu glas mare. Se atârnau de zăplazuri, se îmbulzeau la poartă, călcându-se şi încălecându-se. Slujitorii îi puteau cu greu stăpâni. Toţi voiau să străbată la bunul lor părinte şi ocrotitor, ca să-i vadă că sufăr pentru nenorocirea ce i se întâmplase. La o jelanie aşa de trudnică şi la atâtea lacrimi s-ar fi cuvenit numaidecât jitnicerului şi pivnicerului să înţeleagă ce au de făcut, aducând năpăstuiţilor lumii cele de mâncare şi cele de băutură, căci cu aceasta se îndeletnicesc oamenii şi la bucurie, şi mai ales la întristare.” (p. 181). De remarcat iarăşi tonul utilizat pentru a desconspira anumite practici înrădăcinate. „Văzduhul era aşa de limpede, încât aurul înălţimii făcea noaptea translucidă.” (p. 190), „E într-adevăr o veste aşa de grabnică? întrebă varangul.” (p. 151), „Iată, întradevăr, o învăţătură nouă. Unui asemenea filosof m-aş supune şi eu dacă n-aş fi aşa de hărţuit de călătoriile mele: când la Alexandria, când la Vavilon, când la Bizanţ.” (p. 162). Superlativul absolut cunoaşte, de asemenea, în acest roman multe construcţii cu ajutorul adverbului de mod prea: „Până pe unde răzbeam noi, n-ajungeau ciobanii cu turmele, căci aşezările oamenilor erau prea depărtate.” (p. 6), „O, părinte prea înţelepte, spune-mi dacă trebuie să mă bucur şi eu.” (p. 24), „Aici se arată frumuseţea şi puterile Bizanţului pe când era împărăteasă prea slăvita Doamnă Irina şi se leagă prietinie între prea sfinţitul Platon şi Kesarion Breb egipteanul.” (p. 36), „Acum Vasilisa Irina luase subt ocrotirea sa toate icoanele prea curatei Fecioare şi ale tuturor sfinţilor şi poftise pe cuvioşii monahi la locurile

107

lor; îi ajutase să puie iar aur şi argint la prea luminatele chipuri…” (p. 37), „Sfinte părinte […] Ştiu că ai darul de a vedea, în vis treaz, pe Aceea căreia toţi ne închinăm în toate clipele vieţii noastre. Roag-o pentru noi […] să arate soliilor noastre calea întru căutarea unei mirese pentru prea iubitul nostru fiu.” (p. 43), „Eu socot, prea înţelepte şi prea iubite părinte Platon, că nu trebuie să te grăbeşti prea tare către Nikeea…” (p. 48), „Limba omenească, părinte al meu, e prea săracă şi poate tălmăci numai puţine lucruri.” (p. 48), „Îndrăzneala părintelui Platon fiva oare prea mare, nădăjduind de la prietenul său străin sfat şi sprijin întru cele bune?” (p. 51), „E un bărbat prea-învăţat, dădu el lămurire despre străin…” (p. 88), „…pielea-i neagră şi lustruită întinsă prea tare pe trupu-i scund.” (p. 176), „Sunt prea bucuroasă de cartea prea sfinţitului Platon, răspunse Teosva…” (p. 86), „[…] domnul nostru Filaret şi-a închinat milosteniei viaţa. Râvnind să-şi adune comoară în cer, a dispreţuit bunurile de aici, dându-le sărmanilor lumii. […]Astfel, în puţini ani, a ajuns într-o stare plăcută sufletului, văzând cu mulţămire că nu mai are în jurul său decât prea puţin. Mai are un ogor […] o vacă, un cal ş-un rob.” (p. 78), „Kesarion Breb […] se dusese pentru treburi grabnice la Sakkoudion, lăsând răspuns că nu va întârzia prea multă vreme.” (p. 108). Alte exemple de adjective aflate la gradul superlativ absolut, reperabile în romanul în discuţie, sunt construite fie cu ajutorul unor adverbe şi adjective echivalente ale lui foarte, altele decât cele date mai sus, ca: „Când ridică fruntea şi pliscu-i plin de îngrijorare şi de mâhnire, părintele Platon văzu pe străinul îmbrăcat în alb.” (p. 46), adică el arăta „foarte îngrijorat şi mâhnit;” „deşi i se părea că simţise o greutate a acelei priviri, acum vedea lângă el ochi plini de bunăvoinţă.” (p. 46), adică „ochi foarte binevoitori”; „Într-adevăr, aşa este, mărturisi părintele Platon, şi sunt plin de mirare…” (p. 47), subînţelegându-se că părintele Platon era „foarte mirat”; „…acest om e plin de credinţă, ca şi strămoşii săi.” (p. 50), adică „foarte credincios”; „Stavrikie intră în straiul lui greu de brocart…” (p. 97), adică „foarte scump, preţios”; „Bătrânul întoarse numai o clipă ochii spre ea, nedesfăcându-se din gândurile lui cu totul deosebite.” (p. 114), adică „foarte deosebite”; „Ridică fruntea greu încununată scânteindu-şi pietrele scumpe…” (p. 153), „Cum nu se cuvine unei muieri slabe să poarte unealta războiului, mărita Despină a mai înţeles că sabia sa trebuie să-i fie mintea, pe care o are deosebit de ageră.” (p. 52), „Mă supun plin de umilinţă la picioarele măriei tale, mărturisi călugărul…” (p. 121), adică cu „foarte multă umilinţă”, fie cu ajutorul unor locuţiuni adjectivale: „Chiar în noaptea întâia după întâmplare, Constantin, bolnav de scârbă şi mânie, se zvârcolea în patul lui, ne mai găsind astâmpăr.” (p. 133), adică „foarte supărat şi mânios”,

108

„Ştim cât de trecătoare sunt toate, precum ne arată moartea de care ne întristăm şi învierea de care ne vom bucura în curând.” (p. 18), fie la nivelul frazei: „La întrebările mele, am primit răspunsuri ce mă îndrumau la o pătrundere de care omenirea de astăzi s-a depărtat; căci progresul necontenit al inteligenţei şi raţionamentului a sleit acele aptitudini care legau pe om mai strâns de stihii.” (p. 10) Se subînţelege că este vorba de o pătrundere „foarte profundă, adâncă”; „…combinaţiile de fapte diverse ale cărţilor dumneavoastră obişnuite sunt întradevăr ficţiuni, cu atât mai goale cu cât mai mult pretind să se substituie studiului precis”; (p. 14), adică „foarte goale”; „…erau pătrunşi de glasul patetic al profesorului în aşa măsură încât cei mai mulţi aveau ochii în lacrimi.” (p. 14) Valoarea stilistică a acestei propoziţii consecutive este, deci, aceea a unui superlativ absolut. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în exemplele următoare: „Poporul încă practică legea veche. De aceea, să nu vi se pară de mirare dacă voi invoca umbra severă a bătrânului preot păgân care a sălăşluit cândva sub bolta unei asemenea peşteri. Pentru dumneavoastră poate fi o fantasmagorie; pentru mine e o realitate. Duhul lui trăieşte încă în mine, cum a trăit în atâtea generaţii succesive; […] Neapărat, asemenea fiinţă misterioasă nu poate apărea decât credincioşilor şi poeţilor.” (p. 8) subînţelegându-se „o fiinţă atât de misterioasă încât nu poate apărea decât…”, „În acea lume a Bizanţului, hoitul desfrânării împrăştia asemenea miasmă, încât dorinţa lui cea mai vie era să fugă cât mai curând spre Sakkoudion.” (p. 51), „Îndată kir Dighenis şi marinarii s-au aşezat pe punte jos […] încercând să descurce şi ei gâcitoarea după rânduiala loghicească a străinului, ca orice adevăr ascuns îndată se tulburase şi se pierduse ca şi cum n-ar fi fost niciodată. – Atât e de puţină mintea muritorilor… zâmbi Kesarion cătră prietenul său episcopul…” (p. 61) În acest ultim exemplu propoziţia consecutivă este deductibilă din context. Un rol foarte important în dobândirea valorii stilistice de superlativ îl are, în cazul de faţă, şi punctuaţia, adică punctele de suspensie din replica lui Kesarion care încununează părerea că mintea muritorilor e „foarte puţină”. Tot la nivelul frazei este realizat superlativul absolut şi în următoarele exemple: „E un om milostiv, cum nu se găseşte altul în toată împărăţia.” (p. 66) deci „foarte milostiv”; „A doua zi dimineaţa, prea mărita şi prea lăudata Despină era îndatorată să-şi puie straiul cel greu de purpură şi aur, şi cununa, şi cerceii care-i atârnau până la umeri…” (p. 39) adică cerceii „foarte lungi”; „Mai bine aş fi rămas în nefiinţă: ori mai bine aş fi murit înainte de a afla toate acestea. Acum sufletul meu stă ca întrun viespar al demonilor.” (p. 136) Cu alte cuvinte „sufletul lui era foarte chinuit”; „…în zâmbetul ei părea că-şi zbate limbile şarpele înţelepciunii” (p. 44). În spatele acestei metafore

109

foarte expresivă din punct de vedere stilistic se găseşte constatarea că zâmbetul împărătesei ascundea foarte multă înţelepciune fiind, în acelaşi timp şi foarte şiret. Gradul intensităţii maxime mai este realizat, în acest roman, şi prin compararea cu un obiect de referinţă: „…sub cerul limpede ca o piatră de preţ…” adică „foarte limpede”, „Ar fi întâi să se alunge de la Bizanţ demonul zavistiei, care stă la pândă cu ochii verzi ca fierea.” (p. 65) deci „foarte verzi”, „Căci sfaturile varangilor sunt toate şi totdeauna la fel. De obicei tac şi se uită unul la altul; apoi sorb vin din cupe în înghiţituri lungi; după aceea iar tac şi se uită unul la altul. Când amurgeşte, unul spune o vorbă; iar celălalt îi răspunde cu altă vorbă după cântarea a doua a cucoşilor. […] nici un romeu, niciodată n-a putut pricepe una din aceste vorbe. […] Chiar dacă s-ar fi ostenit să le priceapă cineva, era greu să-şi vâre fruntea în această tăcere a doi varangi care beau vin, căci putea să se prăvălească îndărăt lovit de moarte de un pumn mai greu decât un buzdugan.” (p. 148) deci „foarte greu”. În următoarele exemple: „Văzu în ochii străinului ceea ce oamenii de rând nu pot arăta. Era în ei o linişte şi o tărie în afară de patimile lumii;” (p. 49) „şi părintele Platon avea în el o bucurie de tinereţă, fiind încredinţat că a izbutit să găsească ceea ce nefericitul Dioghene căutase zadarnic o viaţă, umblând cu candele prin lumina zilei.” (p. 50) gradul intensităţii maxime pozitive este sugerat de pronumele nehotărât o împreună cu contextul respectiv. Înţelegem că liniştea şi tăria care puteai fi citite în ochii străinului erau „foarte profunde”, deosebite, care nu se regăsesc la oamenii de rând şi că bucuria lui Platon era „foarte mare”. Un exemplu de adjectiv aflat la gradul superlativ absolut negativ întâlnit în Creanga de aur este: „De aceea este grabă, de aceea nu te-am făcut s-aştepţi până mâne şi am fost nevoită să te primesc în acest loc aşa de puţin prielnic sufletului sfinţiei tale.” (p. 45) echivalentul său antonimic fiind: „loc foarte neprielnic”. După cum arată şi numele său, adverbul este un determinant al verbului: „ad verbum” aşa cum adjectivul este un determinant al substantivului. Deoarece aceste două părţi de vorbire seamănă în multe privinţe, constatăm şi unele fenomene stilistice asemănătoare. Unul dintre acestea este reprezentat de categoria gramaticală a comparaţiei, pe care o întâlnim şi la adverb. Nu numai substantivul şi adjectivul au funcţie de epitet, ci şi adverbul, atunci când, caracterizând o acţiune sau determinând un adjectiv sau o interjecţie, sporeşte încărcătura afectivă a mesajului. Epitete adverbiale se regăsesc şi în romanul lui Sadoveanu, Creanga de aur: Hulubii sălbatici râdeau fantastic, bucuraţi de lumină nouă sau miraţi de arătări străine în

110

domnia acelei linişti. (p. 17), „Veveriţele îi urmăreau şi-i priveau cu mirare sărind din clomb în clomb.” (p. 17), „După ce binecuvânta poporul […] bătrânul se retrăgea şi el odată cu asfinţitul soarelui, şi lumea rămânea la focurile popasului vorbind de el cu uimire, binecuvântându-l şi prăznuind.” (p. 19), „Neamurile acestui pământ […] şi învăţăturile sfinte ale bătrânului din munte le ascultau cu evlavie…” (p. 20), „Ucenicii cei tineri […] se ridicară cu grabă de pe trunchiurile lor…” (p. 20), „Cele trei făclii de ceară ardeau lin.” (p. 20), „Amândoi tinerii se opriră cu sfială văzându-l cufundat în gânduri…” (p. 20), „După cât înţeleg, această silă vine de cătră împărăţia Bizanţului. Acolo s-au ridicat împăraţi cu mare vâlvă…” (p. 24), „Vei sta cu mirare lângă leul uriaş de piatră, cu cap de muiere, care străjuieşte cătră hotarul pustiilor Libiei…” (p. 25), „…fă totul cu bucurie a spiritului, nu a fiinţii.” (p. 27), „…acel liman […] plin de furnicarul bărcilor cu vele, printre care luceau lin ori stăteau trufaş în ancore trierele împărăteşti.” (p. 30), „Umbla în urma stăpânului său observându-l cu luare-aminte, deşi se părea că nu vede nimic.” (p. 30), „închinarea norodului se făcea cu sunet” (p. 31), „Breb se opri în drum şi privi cu luare-aminte pe bătrân.” (p. 33), „…era un cuvios bătrân monah […] cufundat cu capu-ntre umeri şi cugetând cu întristare…” (p. 33), „Când părură că au ajuns la sfârşit, poarta urmă să se ţie tare în canaturile ei.” (p. 34), „Trebuie să fie la mijloc un demon, zise stăpânul asinului, privind cu neprietenie înspre omul în strai alb, care se oprise şi privea ţintă.” (p. 34), „Deci era un sfat de taină, în care Eftihie făcea cu mare iuţeală, cum îi era obiceiul, socoteli pe rotilele înşirate pe strune…” (p. 36), „În domnia Copronimului asta ajunse o desfătare a lor şi acum le venea greu să se dezbere de asemenea nărav.” (p. 37), „Vasilisa îl înlăturase cu multă înţelepciune pe fiul său…” (p. 37), „Prea mărită Doamnă, rosti el, privind-o cu luarea-aminte, m-am grăbit să răspund poruncii care mi s-a trimes.” (p. 42), „Vasilisa şoptea repede şi cu patimă, în dosul perdelelor grele, această rugăciune şi această poruncă…” (p. 43), „Vasilisa dădu puţintel popas vorbirii, lăsând să i se aline răsufletul. Apoi începu iar pripit, privind pieziş spre tumultul de jos şi spre Constantin.” (p. 44), „…părintele Platon văzu pe străinul îmbrăcat în alb. „Prea înţelepte părinte Platon, zise el, aplecându-se cuviincios…” (p. 46), „Zâmbi deci străinului şi-l pofti să umble încet lângă el, pe sub streşina platanilor, cătră mănăstirea sfântului Pantelimon.” (p. 46), „Părinte al meu, răspunse străinul, nu mă judeca greşit şi nu mă socoti duşman.” (p. 47), „Părintele Platon […] îşi aduse aminte, cu mirare nouă, că,…” (p. 47), „Atunci trebuie să se găsească grabnic, între hotarele împărăţiei, mireasă…” (p. 49), „Avu mare plăcere văzând pe slujitorul cel uriaş închinându-se smerit şi făcând semnul sfintei cruci, bătând metanii şi

111

sărutând îndesat icoanele.” (p. 50), „Platon privi blând pe slujitor, care-i zâmbi cu bunătate.” (p. 50), „Iar sfintele icoane, cu mare zvon şi cinste, le-a înălţat la locurile lor.” (p. 52), „Întradevăr, răspunse el cu blândeţă…” (p. 55), „Astfel au plutit cu tihnă şi cu inimă bună pe luciul Propontidei…” (p. 62), „Doi califari trecură în zbor de cătră iezer. Când ajunseră în capătul dumbrăvii, feriră într-o parte şi fâlfâiră grabnic în sus.” (p. 70), „…doi oameni […] ieşeau din desime rânjind ameninţător…” (p. p. 70), „În preajma unei gratii unde era clădit jarul, se învârtea domol, aşezată în picioare, ţigla cu friptură de berbec.” (p. 74), „…acum a venit rândul călugărilor să se înalţe asupra lor cu mare prigoană.” (p. 77), „Ospătarul urma să laude cu viclenie pe concetăţeanul său.” (p. 79), „Slujitorul o privi cu nepăsare.” (p. 82), „E un bărbat care ceteşte cu uşurinţă inimile şi gândurile.” (p. 85), „Bătrânul oftă cu mulţămire…” (p. 85), „Casa mea ţi-i deschisă, domnule, zise el cu bunătate;” (p. 85), „Bătrânul zâmbi cu bunătate…” (p. 85), „Ea îl cerceta cu luare-aminte, fără să pară” (p. 86), „Doamna mea, te rog să nu te superi, o mângâie cu bunătate bătrânul.” (p. 86), „Printre ei îşi făcu loc un bătrânel mărunt, cu toiag încrustat, pe care-l punea delicat înaintea lui de câte ori sălta cu trufie, îndârjindu-şi gâtul şi umflându-şi pieptul.” (p. 88), „Acea fericire era […] în inelul cu piatră mare de olmaz în care scânteia tremurat soarele…” (p. 98), „Icoanele se uitau blând de după candele.” (p. 101), „Fumul înserării se cernu uşor din cerul violet.” (p. 145), „Uliţele tuturor breslelor care lucrează pentru război, de la armurieri până la săidăcari, s-au sculat mergând cătră hipodrom şi cătră forul Augusteon, cu mare larmă şi laudă.” (p. 156), „Cătră străin clipi cu sfială, închinându-şi o clipă fruntea lucie.” (p. 91), „…viitoarele împărătese se uitară cu mirare şi dispreţ unele la altele.” (p. 94), „În taşca de la şoldul drept mâna lui strecura cu repeziciune bănuţii.” (p. 109). Compararea celor două părţi de vorbire, a adjectivului şi a adverbului, ne oferă prilejul de a observa avantajele pe care clasa adverbului le obţine prin adverbializarea adjectivelor. În primul rând ea sporeşte foarte mult cantitativ, precum şi sub raportul diversităţii semantice, consecinţe ce decurg din această schimbare de funcţiune gramaticală. Lipsa de acord gramatical al adverbului şi deci invariabilitatea formei lui ilustrează în mod convingător înlăturarea limitelor în care era prins adjectivul şi deschiderea semantică precum şi a calităţii de determinant a noului cuvânt. Limba română actuală consemnează lărgirea posibilităţilor de adverbializare a adjectivelor. Exemple: „Vântul sufla moale din Arhipelag.” (p. 166), „Trupul ei începu a râde tremurat şi subţirel.” (p. 169), „Astfel cei doi oameni balani şi bărboşi pricepuseră limpede lucrul pe care-l aveau tulbure în fiinţa lor…” (p. 150), „Să mi se aducă

112

straiul, strigă el ascuţit.” (p. 155), „…grăbiţi-vă a umbla cinstit cătră Bizanţ…” (p. 73), „Hoţul celălalt se holba aprig când într-o margine când într-alta, chibzuind încotro să scape.” (p. 71), „Platon privi blând pe slujitor…” (p. 50), „…de ce ai aşteptat până acum? Întrebă ea deodată aprig.” (p. 190), „Femeile tinere […] ţipară ascuţit.” (p. 185) etc. Printre locuţiunile părţilor de vorbire adverbul ocupă o poziţie de mijloc. Fără a fi abundent reprezentat, după cum e verbul, nu trebuie depuse totuşi eforturi deosebite de memorie pentru a-l redescoperi, cum se petrec lucrurile în cazul adjectivului şi al substantivului. Locuţiunea reprezintă şi pentru adverb mijlocul adecvat, utilizând unitatea semantico-funcţională a grupului de cuvinte, de a nuanţa şi plasticiza sensul adverbial. Des întâlnită în Creanga de aur este locuţiunea temporală din când în când: „Ciudate de asemeni pentru un savant ca el mi se păreau efuziunile lui lirice, care aveau loc din când in când, la popasuri.” (p. 5), „Numai din când în când, la cinci ani o dată şi uneori la şapte ani, se vestea satelor, păstorilor şi tuturor neamurilor că prorocul se va arăta lumii.” (p. 19), „Din când în când îşi întorceau spre oaspeţi ochii în care se desfătau lacrimi de prietenie.” (p. 20), „…nouri străvezii lunecau pe aurul ei [al lunii] din când în când cu repeziciune…” (p. 21), „…cu toate veştile nu prea bune pe care le afli din când în când de la noi…” (p. 22), „Dintr-o chilie din fund se arătau din când în când şi capete de femei.” (p. 76), „Împărăteasa îşi ridica din când în când spre mine ochii cu mare agerime.” (p. 128) etc. Locuţiunile de mod intervin deseori în vorbire şi-n limba scrisă pentru a acorda determinării adverbiale un suport semantic mai variat, mai concret şi mai plastic: „…am cunoscut la tine şi ascuţimea spiritului, căci ai fost în stare să te apropii încet-încet de adevăruri.” (p. 25), „Când ajunseră sus, cătră asfinţitul soarelui, se opriră şi [călugării] se adunară barbă lângă barbă, ca să răsufle o clipă.” (p. 18). Alte adverbe aflate la gradul pozitiv identificate în acest roman sunt: „Vei vorbi puţin şi vei răspunde în limba elină la întrebări.” (p. 26), „După graba cu care se perindau capete ascunzându-se îndată […], după paragina grădinii se putea cunoaşte uşor că aici fusese altădată, poate bielşug, dar acum nu mai era.” (p. 82), „Avea haină mohorâtă şi broboadă carei ţinea strâns părul alb.” (p. 85), „Doamna Teosva avea un port ş-un umblet care uşor îl puteau face să înţeleagă că, în acel ostrov al vieţilor năcăjite, va putea găsi ce căuta.” (p. 86), „[străinul] veni domol spre bătrână şi ea nu se înfricoşă de apropierea lui.” (p. 90), „…copila veni grabnic spre dânsul…” (p. 94), „Aşa este, răspunse încet episcopul.” (p. 98), „Se ruga şi ea încet, murmurând.” (p. 118), „Deci, Doamnă, apărând înfăţişările divinităţii, ai făcut bine.”

113

(p. 128), „Cei răniţi au nevoie de vorbe blânde, răspunse încet străinul.” (p. 141), „Împăratul descălecă, veni repede să-i sărute mâna.” (p. 166), „Îl scuipau uşor în umbră ca pe un demon…” (p. 186), „Luminate doamne, zise el, dobitoacele acestea ne vor purta bine, precât nădăjduiesc.” (p. 198), „Am să-ţi împărtăşesc o taină, părinte, zise Breb, urmând a-l privi stăruitor.” (p. 179), „Breb se opri în partea cealaltă, la picioare, ca să poată privi drept pe zeiţa adormită.” (p. 183 „Slujitorul clăti nedumerit din cap.”(p. 175), etc. Comparativul de superioritate al adverbelor din acest roman este realizat după tiparul comun: mai + adverb: „căci progresul necontenit al inteligenţei şi raţionamentului a sleit acele aptitudini care legau pe om mai strâns de stihii.” (p. 10), „Tu […] poţi îndura mai bine asprimile vieţii de rând;” (p. 25), „Dar vei porunci căpitanului de corabie să nu te ducă mai departe decât Propontida.” (p. 26), „Intrând în vălmăşagul ei, astfel vei cunoaşte acea lume mai bine.” (p. 27), „Ca să călătoreşti mai lesne, leapădă-ţi straiele şi te schimbă după obiceiul locurilor…” (p. 28), „Era mai bine în împărăţia cea veche. Neavând icoane, creştinii îşi înălţau ochii mai sus, pe urmă şi-i coborau cătră cel sărman.” (p. 71), „Străinul înţelegea însă mai bine care-i răspunsul…” (p. 73), „Îşi puse mâna […] la ochi ca să vadă mai bine…” (p. 82), „Aş putea să aflu, domnule, cu o clipă mai curând numele acestui prietin?” (p. 83), „…îşi întoarse ochii spre străin, ca să-l vadă şi să-l înţeleagă mai bine…” (p. 84), „Asta preţuieşte mai mult.” (p. 86), „Străinul înţelegea că bătrânul comunică astfel în toate zilele cu Dumnezeu, bucurându-se de toate ca florile, ca paserile şi ca toate gângăniile pământului, care cunosc pe Dumnezeu mai de aproape şi mai adânc decât noi.” (p. 89), „Ea se apropie mai mult de dânsul.” (p. 95), „Ar fi vrut să cetească mai bine între vorbele cuviosului Platon, ca să înţeleagă dacă nu cumva mai degrabă se apropie ceea ce sfinţia sa cerea să se îndepărteze.” (p. 105), „Alexie îşi caută cale, ca să se strecoare mai repede…” (p. 106), „…unde hotărăşte Dumnezeu, judecata înţelepţilor stă mai prejos decât a lui Santabarenos.” (p. 113), „… slujitorii şi robii noştri se îndeletnicesc mai mult cu somn şi cu mâncare.” (p. 115), „Ar fi fost mai bine să nu mi se poruncească asemenea osândă.” (p. 122), „Această rânduială […] cei aleşi o cunosc mai de mult.” (p. 123), „Mai bine aş fi rămas în nefiinţă; ori mai bine aş fi murit înainte de a afla toate acestea.” (p. 136), „…tu îţi înţelegi mai bine destinul şi nu te abaţi din calea vieţii tale.” (p. 162), „Era un cal alb […] bătând din când în când mai tare uliţa cu copitele…” (p. 163), „…mă pot întoarce mai curând.” (p. 167), „Pentru asta îmi prieşte mai bine la Elefterion.” (p. 168), „Mai tare răcneau ologii…” (p. 181), „Eu zic că tot mai bine-i să caut o munteancă.” (p. 200), „Astăzi să coborâţi oile mai devreme.”(p. 201), „Deşi are numai

114

un ochi, vede mai bine decât mulţi alţii cărarea cea dreaptă a lui Dumnezeu.” (p. 67), „Mai bine este să săvârşim porunca Prea Curatei…” (p. 43). În următorul exemplu se regăseşte intensitatea progresivă crescândă: „Despina dobândise tot mai mult încredinţarea că îndeplineşte o hotărâre neclintită a lui Dumnezeu.” (p. 54). Figură a analogiei, alături de metaforă, cu care are permanent tangenţe, comparaţia se defineşte, în esenţă, prin caracteristicile sale formale şi semantice. În virtutea termenilor specifici, semantismul comparaţiei este dat de relaţiile semantice care intervin la nivelul figurii ca unitate în sine şi, pe un plan mai general, ca proiecţie a ei în reţeaua semantică a textului. Distincţia marchează, în principiu, două ipostaze-tip ale comparaţiei: comparaţia în calitate de constituent distinct, detaşabil de context, în care raporturile apar ca reflex al corelării sintaxei semice proprii componentelor, cu sau fără compatibilitate semică faţă de mediant, şi comparaţia ca entitate al cărei statut semantic nu se poate contura în afara unor selecţii semice prin prisma semnificaţiei contextului imediat sau a celei globale a textului, selecţie cu rolul de a orienta semantismul componentelor metaforice (comparantul şi, îndeosebi, comparatul). Aproape în nici un text noţiunile nu se prezintă în mod izolat; din punct de vedere semantic există totdeauna un contact intim între cuvintele care evocă pe rând o serie de noţiuni şi legăturile dintre ele. Nici ceea ce numim interiorizare a imaginilor n-ar fi posibilă fără astfel de contacte intime. Tot ideea de contact semantic explică posibilitatea de a stabili unele asocieri între noţiunile asemănătoare sau cel puţin comparabile; din această necesitate derivă comparaţia ca trop ori ca figură stilistică de ordin lexical. În formula sa obişnuită şi ca element constitutiv al unui text literar, comparaţia evidenţiază în structura ei semantică relaţii distincte, motivate la nivelul restrâns al acesteia sau / şi la nivelul contextului imediat sau chiar al întregului text. Regimul

raporturilor

semantice

este

reflectat

de

gradul

de

independenţă

corespunzătoare a principalelor sale componente, de valenţele semice saturate sau nu, în limitele figurii. În romanul lui Sadoveanu, Creanga de aur, comparativul de egalitate al adverbului şi unele superlative absolute sunt sugerate de o serie de comparaţii dintre cele mai frumoase şi mai ingenioase şi care poartă amprenta originalităţii scriitorului: „În unele după-amiezi […] găsise vreme să stea de vorbă […] cu zarafii care pândeau ca păianjenii în umbra bolţilor lor.”

115

(p. 31), „Întorcându-se, Constantin găsi înainte-i pe Teodota. Veni cătră ea cu ochii aprinşi, o cuprinse în tăcere. Ea i se alipi numaidecât, încovoindu-se ca o iederă.” (p. 169), „Apa nourilor se prăvăli ca o cascadă de sub bătălia de tunete.” (p. 116), „Această lumină şi această dragoste erau aşa de vădite în omul cel străin, încât bătrânul egumen Platon trebui să lepede de la sine orişice fel de îndoială, cufundându-se în plăcerea unei asemenea tovărăşii ca în însăşi lumina care-i împresura.” (p. 49), „Orgiile, vicleniile şi lupanarele rodeau lumea ca o lepră…” (p. 51), „…măria sa gustă dulceaţa puterii ca pe o miere…” (p. 54), „Simbria stă în fapta noastră, ca pulberea rodului în floare.” (p. 80), „Străinul înţelegea că bătrânul comunică astfel în toate zilele cu Dumnezeu, bucurându-se de toate ca florile, ca paserile şi ca toate gângăniile pământului…” (p. 89), „Kesarion o privi lung ca şi cum o vedea întâia oară…” (p. 95), „Stavrikie le cerceta pe rând c-un ochi rece, ca pe o marfă de preţ.” (p. 99). Chiar dacă adverbul propriu-zis lipseşte în majoritatea exemplelor date, el poate fi dedus din context. De exemplu, din comparaţia: „La întrebarea care scurmă în mine ca un vierme, ştiu că nu este răspuns.” (p. 179) înţelegem că întrebarea „ scurmă neîncetat, la fel ca un vierme” sau „O, Teodota, oftă Constantin ca după o silinţă trudnică…” (p. 169), adică „oftă foarte tare, adânc”. Aceeaşi situaţie o avem şi în exemplele următoare: „Soarele se arătă şi puhoaiele porniră în salturi la vale, ca nişte harmasari de spumă.” (p. 202), „…cerceii şi pietrele cununei s-au clătit sclipind ca nişte ochi ai tainelor pământului.” (p. 105), „iar zvonurile se îmblânzeau de depărtare şi ajungeau într-acel ostrov de linişte ca şi cum ar fi picurat din cer.” (p. 112), „De sute de ani stă această împărăţie ca o comoară scumpă, pe care o împresură din patru zări lotri prădalnici.” (p. 64), „…colţul de iarbă răsare fin ca şi vârful lui crai-nou.” (p. 12), „Mâni dimineaţă îi vor sta în preajmă cerşetorii ca muştele.” (p. 77), „Monahii lui Zalmoxis trecură spre zidul brădetului, intrară ca pe sub coloane şi pătrunseră în poiană…” (p. 20), „Se strecurară în peşteră, ca şi cum ar fi vrut să dea de veste.” (p. 20), „Dar asupra săbioarei lui era o armă înfricoşată care-l putea ajunge dintr-un salt. Era asupra lui ca un vultan al primejdiei de moarte.” (p. 71), „Însă un varang, când are intrată ca un cui o hotărâre în tidva lui, nu trebuie să se mai mire de nimic…” (p. 153), „Ciocănitori mari dădeau semnale cătră locurile de sus, duruind cu clonţul în trunchiuri scorburoase, ca şi cum ar fi primit anume porunci pentru asta.” (p. 17), „Se miră de florile de brânduşe ca şi cum nu le-ar mai fi văzut niciodată…” (p. 18), „şi enigma lui kir Dighenis a pierit ca rânduneaua care fulgerase o clipă prin lumina ochilor săi spre ostrovul înflorit de aproape.” (p. 61), adică a dispărut „foarte repede”, „…adevărul […] se pierduse ca şi cum n-ar fi fost niciodată.” (p. 61), „Între 116

vârtejuri de zloată am ajuns până la lăcaşul său, într-un loc unde trei izvoare vii saltă de sub piatră zbătându-se ca viperele înţelepciunii lui celei fără de moarte…” (p. 8), „Domnul Dumnezeu vrea să-l încerce ca pe Iov.” (p. 80), „Într-o clipire şi ca într-o oglindă, bătrâna îşi văzu frumuseţea strălucită a tinereţii, când sta sub cer şi în veşnicie ca o zeiţă.” (p. 90), „ Păru a trece o înfiorare prin grădini, ca şi cum fantomele împărăteşti ale acelor palate, kezarii fără limbi, ori fără capete, ori schilavi de picioare şi mâni, ori cei răsuciţi de venin, se înturnau la locul deliciilor desfrâului şi sudorilor morţii.” (p. 102), „alungat din peşteră, tunetul foii de aramă lovită de ciocan de lemn zbucni în poiană ca o ploaie de sonuri fine.” (p. 21). Întâlnim în acest roman şi numeroase exemple în care gradul superlativ absolut al adverbului este realizat cu ajutorul adverbului foarte şi a altor adverbe sinonime cu acesta: „Domnu Stamatin […] se uita foarte de aproape şi atent prin ochelarii lui…” (p. 5), „În acel răstimp al gândurilor lui, monahul auzi foarte departe, în fundul văilor unde stătuse în popas, chiotul slujitorilor, care rămăseseră cu caii în preajma focului, la colibe.” (p. 18), „Poporului de rând îi plăcea foarte să vadă astfel pe prorocul său şi să se veselească, după aceea, cu mâncăruri şi vinuri.” (p. 20). Se subînţelege că „îi plăcea foarte mult”, „Eu socot […] că nu trebuie să te grăbeşti prea tare către Nikeea…” (p. 48), „…doresc prea mult ca ceea ce îţi dăruiesc eu cu dragoste, domnia ta să nu vinzi orăşenilor de la Panaghia.” (p. 60), „Îi strânsese prea tare mâna…” (p. 107), „Mi-a dat prea puţin, căci păcătoşii cerşetori l-au istovit înaintea mea.” (p. 120), „Ştii totuşi prea bine, mamă, că nu se poate întoarce decât după altă poruncă.” (p. 168), „Copile şi primăveri […] nu plângeţi prea tare, ca să nu vă întunecaţi frumuseţile.” (p. 185), „…slăvita Împărăteasă Irina s-a mâhnit prea mult.” (p. 194), „Dar grecoaicele grăiesc prea mult.” (p. 199), „Constantin nu se miră prea mult auzind pe stăpânul său că vorbeşte cu ele [cu păsările şi cu veveriţele].” (p. 200). Destul de, folosit în special în vorbirea populară şi familiară, a ajuns să nu mai indice o cantitate nedefinită, ci să se constituie în marcă pentru superlativul absolut pozitiv: „Neamurile acestui pământ sunt cuviincioase însă şi foarte iubeţe pentru tot felul de desfătări, şi învăţăturile sfinte ale bătrânului din munte le ascultau cu evlavie, uitându-le pe urmă destul de uşor.” (p. 20), adică „foarte uşor”. „Călătorii umblară destul de bine împotriva vântului până la amiază.” (p. 201). Alte exemple de adverbe la superlativ absolut sunt: „Îţi doresc să stai cât mai aproape în umbra acestui tânăr…” (p. 121), „primeşte darurile noastre pentru Hiperaghia: să se milostivească a plini dorinţa noastră cât mai curând.” (p. 43). Acest grad de comparaţie

117

cunoaşte realizări şi la nivelul frazei: „Marele postelnic se întoarse cătră prea sfinţitul Platon, plecându-se spre el până ce nasurile lor se atinseră.” (p. 98), adică „aplecându-se foarte mult”. „Într-o clipă, amândoi se mistuiră în desimea dumbrăvii…” (p. 73). Aşadar textul literar îşi defineşte identitatea şi finalitatea cognitivă, comunicativă, estetică prin modul specific de convergenţă a dimensiunilor lui: fonetico-fonologică, lexicalsemantică, morfosintactică, stilistică. În investigarea textului literar trebuie avut în vedere că acesta (ca orice text lingvistic) poartă amprenta emiţătorului şi a coordonatelor principale (timp, spaţiu, cultură) ale situaţiei de comunicare, toate acestea reflectate şi în titlu privit ca onomatext. Modalitatea artistică din Creanga de aur şi din alte opere târzii ale lui Sadoveanu, indică o despărţire de caracterul prozei sub semnul căreia scriitorul a debutat. Şi dacă există o continuitate, aceasta ar consta în: reluarea unor motive (teme, situaţii, personaje, locuri etc.) din primele naraţiuni; rescrierea integrală a câtorva cărţi şi inspiraţia din carte. În toate trei cazurile e vorba de o detaşare de spiritul literaturii din prima epocă, şi de apariţia treptată a unui alt spirit. Formula livrescă a acestor opere este, întreagă, în acest nou spirit. O profesie de credinţă indirectă găsim chiar în Creanga de aur în cuvintele lui Stamatin: „Acest mag practică, în epoca regilor daci, după o rânduială antică de la Memfis, grafia sacră a cunoaşterilor spirituale. Hieroglifele, cum ştiţi, cuprindeau un principiu de înţelegere universală a noţiunilor, înfăţişând pe iniţiaţi într-o limbă mută. Alfabetul dumneavoastră de astăzi, ca şi limba vulgară, stă mai mult în slujba instinctelor.” (p. 10). Alfabetul corespunzând literaturii de la început, hieroglifele formează limbajul aceleia livreşti. Prozatorul preferă limba nobilă a unei tradiţii cărturăreşti; oralităţii populare, o cultură scrisă. Originea livrescului trebuie pusă în legătură cu o „Utopie a Cărţii” de care vorbeşte Nicolae Manolescu în cartea sa Mihail Sadoveanu sau Utopia cărţii. El afirmă: „Lumea şi Cartea stau mereu faţă-n faţă; iar raportul lor constituie preocuparea cea mai profundă a ultimelor opere sadoveniene. Cartea frumoasă triumfă asupra unei Lumi urâte. Universul imaginar al literaturii este peştera sacră în care scriitorul se închide, ca şi Breb, ultim Decheneu al unei arte senine şi înălţătoare moral. E vorba deci de o utopie a cărţii. […] Creanga de aur e o metaforă pentru o anume lume, nicidecum imaginea ei directă.”24 Dar nu e pur şi simplu vorba de o cultură scrisă, ci şi de o cultură a scrisului. O anume conştiinţă artistică se naşte din căutările prozatorului, un stil care nu mai este acela nemijlocit 24

Nicolae Manolescu, Mihail Sadoveanu sau Utopia cărţii, Editura Institutului cultural român, Bucureşti, 2005, p.228

118

al vieţii, dar în care viaţa reapare ca icoana lumii în semnele filosofilor. Aceasta separă pe Sadoveanu tânăr, visând o epopee naturalistă a satului, de Sadoveanu bătrân, devenit un poet şi un filosof. Ca la Natanoil sau Breb se produce la el o retragere din lume în contemplaţie.

BIBLIOGRAFIE 1. Adamek, Diana, Nivele ale limbajului în Creanga de aur în Tribuna, 2, nr. 45, 1990; 2. Bratu, Savin, Ipoteze şi ipostaze, Editura Minerva, Bucureşti, 1973; 3. Cerchez, Matei & Ionescu, Cristina, Gramatică şi stilistică, Editura All, Bucureşti, 1997; 4. Ciopraga, Constantin, Mihail Sadoveanu Fascinaţia tiparelor originare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981; 5. Câmpeanu, Eugen, Stilistica limbii române Morfologia, Editura Quo Vadis, Cluj-Napoca, 1997; 6. Câmpeanu, Eugen, Contribuţii la stilistica gradelor de comparaţie în Cercetări de lingvistică, XI, 1966, nr. 1, p. 77 – 89; 7. Coteanu, Ion, Gramatică, Stilistică, Compoziţie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990; 8. Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Editura Garamond, Bucureşti, 1993; 9. Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1973; 119

10. Creţu, Ecaterina, Stilistica textului literar, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2006; 11. Diaconescu, Ioana, Substantivarea adjectivului în limba română în Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, vol. III; 12. Dimitriu, Corneliu, Compendiu de gramatică românească modernă clasică, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2004; 13. Galdi, Ladislau, Introducere în stilistica literară a limbii române; Editura Academiei române, Bucureşti, 2005, vol. I; 14. Iacob, Niculina, Morfologia limbii române, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2006; 15. Iordan, Iorgu, Limbă română contemporană, Manual pentru Instituţiile de învăţământ superior, Ministerul Învăţământului, Bucureşti, 1954; 16. Iordan, Iorgu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967; 17. Iordan, Iorgu, Observaţii asupra limbii lui Mihail Sadoveanu în „Studii şi articole închinate lui Mihail Sadoveanu”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1952; 18. Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975; 19. Iordan, Iorgu &Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978; 20. Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 2000; 21. *** Limbă română contemporană, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1974, coordonator Coteanu, Ion; 22. Lovinescu, Vasile, Creangă şi Creanga de aur, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989; 23. Manolescu, Nicolae, Mihail Sadoveanu sau Utopia cărţii, Editura Institutului cultural român, Bucureşti, 2005; 24.Moldovan, Victoria, Lexicul poetic sadovenian, Presa Universitară Clujeană, 1999; 25. Munteanu, Ştefan, Introducere în stilistica operei literare, Editura de Vest, Timişoara, 1995; 26. Munteanu, Ştefan, Stil şi e4xpresivitate poetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972; 27. Mureşan, Adriana-Ana, Sensul iniţierii în Creanga de aur, Editura Didactic Pres, 2005; 28. Mureşanu Ionescu, Marina, Literatura un discurs mediat, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1996; 29. Negomireanu, Doina, Relaţii semantice în structura comparaţiei în Limba română, Editura Academiei Române, nr. 5-6, 1990;

120

30. Nicolescu, Aurel, Analize gramaticale şi stilistice, Editura Albatros, Bucureşti, 1981; 31. Popescu-Marin, Magdalena, Studii de gramatică, vol. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1961; 32. Sadoveanu, Mihail, Creanga de aur, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; 33. Slave, elena, Metaforele limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1986; 34. Ursache, Petru, Sadovenizând…sadovenizând, Editura Junimea, Iaşi, 1984; 35. Vianu Tudor, Arta prozatorilor români, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966; 36. Vianu, Tudor, De la Varlaam la Sadoveanu, Studii despre limba şi stilul scriitorilor, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1958; 37. Vianu, Tudor, Despre stil şi artă literară, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965.

121