Dizertatie Gata [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA DIN ORADEA FACULTATEA DE LITERE DOMENIUL: FILOLOGIE SPECIALIZAREA: LITERATURA ROMÂNĂ- RELEVANŢE EUROPENE FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: ZI

LUCRARE DE DISERTAŢIE INTERFERENŢE POSTMODERNISTE ÎN PROZA SCRIITORILOR OPTZECIŞTI: PETRU CIMPOEŞU ŞI IOAN GROŞAN

Coordonator stiinţific : Lect. Dr. Marius Miheţ

Masterandă: Plisco Paula Mihaela ORADEA 2015

1

CUPRINS CAPITOLUL1: PERSPECTIVE ISTORICO- LITERARE...PAG. 2-17 1.1 POSTMODERNISMUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ.........PAG. 2-8 1.2 OPZECISMUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ......................PAG. 9-12 1.3 DATE BIOGRAFICE ŞI BIBLIOGRAFICE.........................PAG.12-17 1.3.1PETRU CIMPOEŞU............................................................PAG. 12-15 1.3.2 IOAN GROŞAN.................................................................PAG. 15-17 CAPITOLUL 2: INTERFERENŢE POSTMODERNISTE ÎN PROZA SCRIITORILOR:

PETRU

CIMPOEŞU

ŞI

IOAN

GROŞAN.

EVOLUŢIA ŞI STRUCTURA OPERELOR..........................PAG. 18-39 2.1 PETRU CIMPOEŞU..............................................................PAG. 18-27 2.1.1 „AMINTIRI DIN PROVINCIE”..............................................PAG. 19 2.1.2 „FIRESC” ..........................................................................PAG.20-22 2.1.3 „EROU FĂRĂ VOIE”..............................................................PAG. 22 2.1.4 „POVESTEA MARELUI BRIGAND”.................................PAG. 23-24 2.1.5 „SIMION LIFTNICUL”......................................................PAG. 25-26 2.1.6„CHRISTINA

DOMESTICA

ŞI

VÂNĂTORII

DE

SUFLETE”……………………………………………………...PAG. 26-27 2.2 IOAN GROŞAN.....................................................................PAG.28 2.2.1 „CARAVANA CINEMATOGRAFICĂ”...............................PAG.28-29

2

2.2.2 „UN OM DIN EST”................................................................PAG. 30 2.2.3 .PROZA SCURTA..............................................................PAG. 31-34 2.3 TRĂSATURI ALE POSTMODERNISMULUI APLICATE PE PROZA

SCRIITORILOR:

PETRU

CIMPOEŞU

ŞI

IOAN

GROŞAN.................................................................................PAG. 35-39 2.3.1 INDETERMINAREA.........................................................PAG. 35-36 2.3.2 CONSTRUCTIVISMUL. ADEVARUL ŞI FICŢIUNEA.PAG. 36-37 2.3.3 ABSURDUL.....................................................................PAG. 37-39 CAPITOLUL 3: STATULUL COMUNISMULUI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ POSTCOMUNISTĂ..............................................PAG. 40-52 3.1 CADRUL POSTCOMUNISMULUI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ....................................................................PAG. 40-41 3.2 SITUAREA ÎN ISTORIILE LITERARE..............................PAG. 42-48 3.2.1 PETRU CIMPOEŞU...........................................................PAG. 42-47 3.2.2 IOAN GROŞAN.................................................................PAG. 47-48 3.3. GEOGRAFIILE COMUNISMULUI....................................PAG. 49-52 3.3.1 BLOCUL ............................................................................PAG. 49-50 3.3.2 IZOLAREA: INSULA ROLAND; ABRAXA; AŢABRATEŞ………………………………………………………..PAG. 51-52

3

ARGUMENT

Etapa bine-cunoscută a literaturii noastre recente, postmodernismul, a oferit o portiţă de scăpare în faţa greutăţilor suferite din pricina regimului politic din Romania. Am ales să evidenţiez în lucrarea de faţă pe de o parte cauzele şi în special efectele unui regim totalitar atât asupra existenţei oamenilor, cât şi a modalitaţilor mesteşugite ale acestora să facă faţă; pe de altă parte, am urmărit îndeaproape influenţele curentului postmodernist, curent ce daca în anii ’80 era abia “tânăr’, după anii 2000 începe să se închege şi să se canonizeze. Dintre numeroasele talente ce s-au remarcat în cadrul postmodernismului mi-am propus să utilizez proza scriitorilor Petru Cimpoeşu şi Ioan Groşan, întrucat am observat că într-o anumită măsură se încadrează în noul canon al postmodernismului şi implicit în optzecism, dar şi depăşesc această mişcare, aducand o mult-aşteptată inovaţie literaturii române. În primul capitol al lucrării mele, intitulat “PERSPECTIVE ISTORICOLITERARE”, mi-am propus să prezint cadrul postmodernismului în literatura română, o prezentare cronologică a mişcărilor sale şi mai important care au fost elementele declanşatoare, îndeosebi caracterul revoluţionar al optzeciştilor. Tot în primul capitol mi-am propus să fac o scurtă prezentare a datelor biografice şi bibliografice a scriitorilor aleşi: Petru Cimpoeşu şi Ioan Groşan. În cel de-al doilea capitol, intitulat „INTERFERENŢE POSTMODERNISTE ÎN PROZA SCRIITORILOR: PETRU CIMPOEŞU ŞI IOAN GROŞAN. EVOLUŢIA ŞI STRUCTURA OPERELOR” mi-am propus să analizez operele scriitorilor amintiţi prin prisma trăsăturilor definitorii ale curentului postmodernist. În cele din urmă pagini ale capitolului al doilea s-a dorit şi prezentarea caracterului evolutiv din punct de vedere al conţinutului şi inovaţiei prozei celor doi scriitori.

4

În cele din urmă, în al treilea capitol al acestei lucrări, mi-am propus o nouă deschidere, observată în literatura română recentă, şi anume un dimensiune postcomunistă în proză. Intitulat „STATULUL COMUNISMULUI IN LITERATURA ROMÂNĂ POSTCOMUNISTĂ”, cel de-al treilea capitol încearcă să seteze graniţele noii literaturi, şi anume cea a „depăşirii condiţiei de paria” din cauza pecetei comunismului, geografiile fostului bloc comunist identificate in volumele analizate. Iar ultimele pagini ale lucrării de disertaţie le-am păstrat pentru expunerea concluziilor în urma parcurgerii analizei literare dorite.

5

CAPITOLUL 1 PERSPECTIVE ISTORICO-LITERARE 1.1 POSTMODERNISMUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ În literatura română postmodernismul apare în a doua jumătate a anilor '60 şi continuă până în zilele noastre. A fost pusă însă problema delimitării acestui curent literar, datorită regimului politic din România, fapt ce a forţat orice nouă deschidere literară postmodernă să rămână ascunsă, materializându-se ascuns, literatura de sertar până în anii '80 când activitatea grupurilor şi cenaclurilor literare iese într-un mod făţiş "în stradă". Noile direcţii în literatura română au fost vehement respinse şi atacate de cenzură, în favoarea

lucrărilor

aservite

ideologiei

comuniste

ce

idealizau

proletariatul,

muncitorimea, revoluţia agrară, etc. Printre primele reacţii împotriva modernismului au fost întalnite în anii '60 şi au fost instituite de grupul oniric din care făceau parte printre alţii, Dumitru Ţepeneag, Emil Brumaru, Vintilă Ivănceanu, Leonid Dimov, cu alte idei noi de răsturnare ale literaturii inter- şi postbelice care deveniseră agasante. Acestora li se vor adăuga Şcoala de Târgovişte ,un grup de prozatori între care Radu Petrescu, Costache Olăreanu și Mircea Horia Simionescu – numit astfel pentru că ei sau intalnit la şcoala din Târgovişte; numai Mircea Horia Simionescu era originar din Târgovişte – ale căror trăsături, recunoscute chiar de ei, sunt “subiectivitatea, hazardul și jocul.”1 “Cenaclul de luni” condus de profesorul Nicolae Manolescu a fost înființat în anul 1977 și desființat în 1984 de secretariatul P.C.R. al Universității, care îl considera subversiv. Volumele colective emblematice ale grupului au fost antologiiile de poezie ‘Aer cu diamante” de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan, publicată în 1982 și “Cinci” cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur și Alexandru Mușina, apărută în 1983. 1

Radu G. Ţeposu, “Istoria tragică şi grotescă a obsedantului deceniu nouă”, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006

6

Cenaclul “Junimea” şi alte reviste literare,dintre care “Grupul de la Braşov” (Cenaclul 19), “Cenaclul Universitas” iar mai târziu, sub îndrumarea lui Mircea Cărtărescu, “Cenaclul Litere” care vor aduce schimbarea totală, o (r)evoluţie a literaturii române. După etapa modernistă, după perioada interbelică, ce fără îndoială a fost o etapa de aur a literaturii române, urmează o etapă întunecată instaurată de regimul politic totalitar al comunismului, când au fost dorite şi sprijinite prea-măririle ideologice, ale proletcultismului, decimând prin uzul cenzurii opere valoroare. Astfel că, lipsiti de sprijin şi libertate, au fost scrise foarte puţine opere literare valoroase. Astfel ca din punct de vedere al compromisului scriitorul Petru Cimpoesu afirma: “[…]o anumită specie deterministă a libertăţii este condiţionată social - mă refer aici la libertatea de exprimare - iar vămile libertăţii de exprimare cer un anumit tribut, pe care însă scriitorul ca persoană este liber să-l plătească sau nu. Cei care au consimţit să-l plătească - unii chiar la suprapreţ! - încearcă să se justifice acum prin binecunoscutul "nu se putea altfel". Ba se putea!”

2

Astfel ca daca un scriitor nu se deda compromisului, devenea dizident si nu il astepta o soarta tocmai usoara. “Dar asta ar fi însemnat marginalizare, anonimat şi, mai ales, lipsa privilegiilor de care profitau cei care consimţeau să facă tîrgul. În termeni indulgenţi, asta vrea să însemneze că, pentru a putea publica, trebuia să dai cezarului ce este al cezarului. În termeni ceva mai severi, era de fapt vorba despre vînzarea sufletului.” 3 O schimbare majoră s-a produs în anii '80 când cei care acum sunt consideraţii drept instauratorii adevăratului postmodernism din literatura română, “Generaţia optzeci”, au hotârat să se faca auziţi. Majoritatea filologi, poeţii rămân sub îndrumarea profesorului Nicolae Manolescu şi formeaza “Cenaclul de luni” la Bucureşti, iar prozatorii îşi dovedesc fidelitatea Cenaclului Junimea, în jurul profesorului Ovid S.Crohmălniceanu. Volumul cult al grupului este “Desant ’83” (1983) care conține proză scurtă scrisă de șaisprezece tineri debutanți după cum urmează : Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, 2

Petru Cimpoesu, "Postmodernismul românesc" ca instituţie a exprimării şi un studiu de caz: romanul "Generaţiei '80" 3 Idem.

7

Cristian Teodorescu, Călin Vlasie, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun, George Cușnarencu, Mircea Cărtărescu. Inovaţiile aduse de scriitorii români în cadrul acestei izbucniri de creaţie postmodernă sunt printre altele: pastişa, amestecul narativităţii, fragmentarea, amestecul genurilor. Într-o primă fază se publică volume colective cum ar fi antologia de poezie “Aer cu diamante” de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan, publicată în 1982 și “Cinci” cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur și Alexandru Mușina, apărută în 1983; cautand poate o oarecare siguranţa şi apărare unii într-altii, trec la publicaţii individuale în scurt timp. Radu G.Ţeposu precizează că în jurul anilor 1980 şi 1981 se conturează această nouă generaţie care cu toate ca îşi găseşte şi sprijin solid şi îndrumare, nu poate să nu fie caracterizată de alţii, initiaţi sau nu, degringoladei.”

4

ca fiind teribilişti, posedaţi de “spiritul

Noua generaţie nu îşi propune să şteargă şi să ignore ceea ce a fost

scris şi spus, ci să le preia, să le trateze cu sarcasm şi ironie. Ei ignoră întru-totul conceptul de capodoperă, atât de uzat şi nepotrivit vremii în care trăiau. În multele încercări de a oferi o definiţie cât mai cuprinzătoare a ceea ce a fost şi este postmodernismul românesc, este uşor să ne pierdem în amalgamul detaliilor şi aceasta din cauza iniţialelor experimentări textuale. Se încearcă fără rost, adesea, să se fixeze ceea ce urmăreste să fie cât mai liber, non-conformist şi neregulat. Un moment de cotitură în literatura română a fost trecerea de la atracţia pentru formă şi nu într-atât pentru subiect, prin descătuşarea de o tematica fixă, dar şi prin perspectiva asupra vieţii şi realitaţii. O consecinţă majoră a acestei "izbucniri" stă şi contextul istoric şi politic, al lumii ce spre finalul deceniului "trece din stare solidă in gaz", metaforic vorbind, de sub un regim al tăcerii şi al caracterului colectiv, la libertate, la informaţie, individualitate. În măsura în care nimic nu mai este fix, încătuşat, unde nu se mai ţine cont de stricte delimitări, poeţii şi respectiv prozatorii postmoderni aleg să îşi fragmenteze textul, să nu 4

Radu G. Ţeposu, “Istoria tragică şi grotescă a obsedantului deceniu nouă”, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006

8

mai pună accent pe originalitate şi mesaj, cât pe interpretare şi suprainterpretare. Aceştia nu mai respectă normele şi consideră că libertatea este a tuturor, fără idei de proprietate şi folosesc orice şi oricât de la oricare autor ceea ce le este convenabil. Preiau fără scrupule, dar cu scop, munca altor scriitori dinainte, interpretând-o, citând-o, dovedind astfel în scrierile lor o criză a personalităţii, a identităţii în special. Această criză este fără îndoială o consecinţă a regimului comunist unde nu exista conceptul de individualitate, fapt ce se dovedeşte folositor în sensul în care era nevoie de o profunzime în literatură, oricât se fereau de aceasta "avangardiştii optzecişti". Operele care au fost publicate în această perioadă păstrează caracteristicile unei abordari în spirit radical a problematicii omului şi degradarea acestuia, precum şi de obositoarea idee că sunt fără scăpare. Eşecul care nu mai e privit în perspectivă aproape apocaliptică, ci luat drept un lucru voit, obişnuit. Eşec în cazul acesta trebuie înteles fie ca o abordare, un mod de viaţă, cât şi ca o pecete pusă pe tinerii scriitori ce îşi fac debutul în această perioadă. Înca de când este considerat că are şi literatura română un postmodernism şi culminând cu Generaţia '80 , reprezentanţii noului curent au manifestat un caracter subversiv. Ei nu au mai fost dispuşi să accepte şi să-şi însuşească minciuni politice, să se lase pradă compromisului în cel mai bun caz, prevăzând revoluţia ce urma. Luată ca referent, Generaţia '80 prin prisma caracterului său subversiv, trebuie discutată şi tendinţa acesteia de a aboli regulile, tradiţia în favoarea perspectivei multiple. Postmoderniştii nu îşi mai iau drept reper nici cititorii, nu îşi doresc să se simta nici în cea mai mica măsură încorsetaţi de vreo regulă sau cerere, fie ea venita din partea cititorilor. Noua generaţie propune o schimbare totală: de la o perspectiva simplă, omniscientă unde controlul trebuia deţinut, la "scriitura dialogica", unde autorul este creatorul lumii sale şi implicit a valorificării condiţiei sale de scriitor, construindu-se ca şi participant în acţiune. Aceştia preferă o lume ficţională ce se construieşte pe modelul realitaţii, în detrimentul unei copii a realităţii. Generaţia '80 reprezintă un efect al ostilităţilor regimului

9

comunist devenit atunci despotic cu privire la literatura ce nu le îndeplinea standardele, spre deosebire de Generaţia '60. Cu toate că au fost într-o anumită măsură mascate de ironie, parabolă şi ludic, mărturiile despre nedreptăţile comise şi mijloacele cenzurii de reducere la tăcere, rămân. În instanţa în care tinerii scriitori refuzau să se dedice utopiilor prefăcute ale ideologiei, unde cenzura era organul care impunea ridicarea în slăvi a actelor ceauşiste, cum ar fi "câştigata" clasă muncitoare, a dus la formarea unei literaturi de subteran, ascunsă. Cu toate ca aceşti scriitori îşi asumau riscuri, nu au ales totuşi să se alieze ideologiei, cu toate că poate ar fi fost mai liniştiti, ci să îşi aducă o contribuţie literaturii române contemporane, lucru ce se dovedeşte acum extrem de folositor cand ies la iveală opere de o incontestabilă valoare. Cu toate că postmodernistii şi-au dorit să se îndepărteze de orice canon literar, au sfârşit prin a-şi construi ei înşişi un canon, dar care a păstrat totuşi ideea îndepărtării de limitele fixe şi de sintetizări. Criticul orădean Ion Simut observa: " În postmodernismul pluralist şi relativist nu există un canon unic, nici ierarhii severe, unanim acceptate, pentru că nu există doar un public de elita. Mai multe tipuri de public cer mai multe tipuri de literatură după principiul consumului şi al plăcerii. Postmodernsmul trimite, de fapt, canonul estetic spre lada de gunoi a teoriei şi istoriei literare." 5 Cu toate acestea , lucrul cel mai important al moştenirii postmoderniştilor este printre altele implicarea directă în text, scrierea despre modalităţile şi tehnicile folosite de ei înşişi în imaginarea, conceperea şi apoi scrierea textului. În cazul în care polemicile legate de postmodernism nu sunt nici pe departe puţine, pentru unii critici existenţa acestui curent nou este cât se poate de clară, în vreme ce pentru alţi critici şi scriitori rămân sceptici referitor la modul în care literatura română şi-a însuşit curentul literar postmodernist. Este acceptabilă şi varianta potrivit careia, scriitorii noştri au construit postmodernismul pe pilonii noştri istorici, sociali şi culturali

5

Ion Simut, “Canon dupa canon”, revista Romania Literara, nr. 6, 2006

10

fără a ţine constient seama de tendinţele literaturii universale recente. Variante sunt câţi scriitori sau critici. De exemplu, Petru Cimpoeşu afirma într-un interviu: " Aşa cum vad eu lucrurile, postmodernismul nu e de un singur fel , nu există un postmodernism, ci mai multe. Regulile pe care unii sau alţii încearcă să le propuna vin tocmai împotriva esenţei mişcării postmoderne, care promovează, dimpotriva, diversitatea, eliberarea de orice dogme şi de orice teorii ". 6 Ca o punte de legatură între mulţimea de delimitări şi definiţii, specifică curentului literar postmodernist în literatura română o constituie viata omului comun, neajunsurile şi "durerile" zilnice, deci o viziune antropocentrică. Adjuvanţii acesteia sunt îndeosebi limbajul colocvial, stilul direct şi nu în cele din urmă lipsa unei identităţi, deşi ar fi vorba de o identitate ştearsă sau pierdută ; nu mai avem personaje puternice, eroi, modele. Se ia această dezamagire drept o continuare a puterii exercitate de comunism, o suprapunere a acesteia cu contemporaneitatea sau ceva cu adevarat nou? Într-o oarecare măsură se poate ca această criză a personalitaţii să fie o continuare a unei vieţi începute într-o epoca în sine mult prea puternică şi dominatoare, pentru a putea renaşte la un semnal. Afirmaţii de tipul acesta ajută totuşi la oferirea unor raspunsuri pentru anumite necunoscute ale noului curent , cum ar fi atracţia pentru proza scurtă. Aceasta satisface , aşa cum afirmă şi Gheorghe Crăciun, “nevoile postmoderniştilor privind mobilitatea, lipsa timpului , o evoluţie mult prea rapidă. Dar dacă se rămâne la preferinţa pentru proza scurtă este şi mai usor să se evite accesarea prea multor informaţii din trecut ascunse în sertarele subconştientului.” 7 Lumea este mult prea rapidă şi complexă, fapt ce ii face pe scriitori să recurgă la un dinamism brut, limbaj specializat, şi unde delimitările spaţiale şi temporale, atât de cunoscute şi întalnite în operele dinainte, să lipsească sau chiar mai mult să se ajungă la exagerări haotice. 6 7

Petru Cimpoesu, Interviuri Gheorghe Craciun, “Generația 80 în proza scurtă”, Ed. Art, Bucuresti, 1999

11

1.2 OPTZECIZMUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

După anul 1980 a apărut o noua grupare literara, numită Generaţia ‘80, datorită faptului că a fost legată prin omogenitatea grupului privind vârsta, viziune creatoare şi formarea lor ca filologi. Generaţia ‘80 s-a format în mare parte în jurul cenaclurilor literare universitare, cum ar fi "Junimea", "Cercul de critica", "Cenaclul de luni" de pe lângă Universitatea din Bucureşti, şi cele sprijinite de reviste literare din ţară dintre care se amintesc: "Dialog","Amfiteatru", "Opinia studenteasca", "Echinox". Spiritul optzecismului s-a format mai cu seamă în cenaclurile literare studenţeşti care au beneficiat de tutoriatul unor critici literari prestigioşi proveniţi din generaţii anterioare. La Bucureşti, Ovid S. Crohmălniceanu condece cenaclul „Junimea”, unde se formează prozatorii. Poeţii frecventează mai cu seamă „Cenaclul de luni”, condus de Nicolae Manolescu. Eugen Simion înfiinţează „Cercul de critică” la întrunirile căruia participă toţi cei interesaţi de noile metode de investigare a textului literar. Noutatea acestor metode de fabricare şi modelare a textului literar s-a caracterizat în principal printr-o "abordare in spirit radical a problematicii omului şi a degradării lui, a modificărilor tragice ale psihologiei sale în comunism". 8 Ceea ce a şocat înca de la început şi care într-o anumită măsură a constat şi în răspunsul scepticilor a fost tocmai refuzul opzeciştilor de a mai accepta compromisurile, refuz care a fost atât vehement , cât şi de durată. Aceştia s-au ridicat şi împotriva minciunilor de ordin politic, împotriva fabricaţiilor ideologice, promovând un "realism al atitudinii faţă de real".

9

8

Eugen Negrici, “iluziile literaturii romane”, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2008 Mircea Nedelciu, secțiunea antologică a volumului “Experimentul literar românesc postbelic” ,Ed. Paralela 45, Bucuresti, 1998 9

12

Cu toate că s-au încercat să se reprime aceste manifestări cu caracter subversiv ale Generaţiei ‘80 de către regim, prin declanşarea în presă a unei campanii antioptzecistă, scriitorii au rezistat eroic. Cu toate ca liberalismul lor a avut urmări, ei au ales independenţa şi prezentarea lucrurilor aşa cum au fost de fapt, şi-au menţinut nonconformismul şi consecvenţa în sancţionarea ideologiei comuniste după cum observă şi Carmen Musat: "refuzând înregimentarea ideologică şi temele impuse." 10 Cadrul literar în perioada comunistă a fost unul prefacut, cu rolul principal de a manipula populaţia. Folosirea mass-mediei în atingerea scopurilor regimului ce a atras şi literatura vremii în acelaşi joc propagandistic, iar libertatea de exprimare devenea falsificata. “Există instituţii de gestionare politică a exprimării; importanţa lor a fost deosebit de mare înainte de 1989. Pentru a ilustra în ce mod funcţiona "gradientul de exprimare" raportat la aceste instituţii, va trebui să adaug că cenzura comunistă opera cu unităţi de măsură a "curajului" foarte distincte, în funcţie de prestanţa socială a autorului, prestanţă dobîndită nu neapărat prin mijloace literare. Astfel se explică de fapt (dar nu numai astfel!) apariţia unor cărţi "curajoase" şi notorietatea de pînă la 1989 a autorilor lor.” 11 Prin refuzul de a deveni aservită regimului comunist şi prin aceasta în minciună, Generaţia ‘80 refuza temele inpuse de cenzura şi alege să sancţioneze mişcarea contemporană, a manipulării şi a prefabricaţiilor utopice, alegând "divorţul dintre realitate şi utopie" ceea ce devine acum "o mărturie impresionantă a dezumanizării fiinţei umane." Corin Braga face o filtrare a trăsăturilor ce constituie portretul livresc al scriitorilor ce fac parte din Generaţia ‘80 insumând într-un prim cadru antropocentrismul, trăsătură prin care postmodernii se opun dezumanizării, alegând existenţa umană de "aici şi acum". 10

Carmen Muşat , "Strategiile subversiunii. Incursiuni în proza postmodernă", Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2008 11 Petru Cimpoesu, "Postmodernismul românesc" ca instituţie a exprimării şi un studiu de caz: romanul "Generaţiei '80",revista Vatra

13

Daca pornim de la afirmaţia scandalizatoare că "Dumnezeu a murit", de unde divinitatea se transformă într-un scrib, un bibliotecar căruia creaţia îi este scriitura şi lumea devine text, se ajunge la textualism. Radu G. Ţeposu vede postmodernismul un "romantism întors"12 unde transcendentul nu este văzut din punct de vedere spiritual, ci cultural prin retorică. O altă schimbare majoră ce este definitorie postmodernismului şi implicit Generaţiei ‘80 o constituie conştiinţa ironică, parodică şi ludică. Jocul este mai important decât o formare didactică şi moralizatoare. Textele sunt scrise pentru o varietate de cititori, pe mai multe niveluri. Cu toate că s-a vorbit despre epuizarea subiectelor/temelor dezbătute în literatură, optzeciştii sunt de prere că în loc să găseasca noul, este de preferat să se întoarcă înspre trecut şi să reia teme clasice pe care să le trateze în manieră ironică şi parodică, aceasta fiind de fapt noutatea . Datorită faptului că se pierde definitiv caracterul veneraţiei, a credinţelor puternice şi de nestăvilit, optzeciştii parodiaza tot ce le iese in cale. Se folosesc de ironie, de ludic pentru a putea întoarce şi răstoarce liber tot ceea ce era considerat până acum cu adevarat important, valorile. Textualitatea, intertextualitatea, pastişa au devenit mijloacele cu care optzeciştii uzeaza într-un mod discret sau faţiş textul în ansamblu. Petru Cimpoeşu însa nu se vede un adevărat optzecist, motivând prin izolarea sa, nu neaparat voluntară, în provincie. Nu fusese susţinut de profesorii de la Universitatea din Bucureşti, Nicolae Manolescu şi Ovid Crohmalniceanu, rămânând autodidact, asa cum el însusi spune într-un interviu: " Deşi sunt solidar cu mulţi dintre optzecişti, nu mă consider un scriitor optzecist deoarece am fost mai tot timpul singur, am trăit în provincie, nu am frecventat cenaclurile optzeciştilor, nu m-am luat după reţetele lor, am scris cum m-a dus capul. Relaţiile mele cu scriitorii optzecişti au început să se înfiripeze abia după ce debutasem editorial. Nu exclud să fi funcţionat între noi ceva asemănător afinităţilor elective, un 12

Radu G. Ţeposu, “Istoria tragică şi grotescă a obsedantului deceniu nouă”, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006

14

anumit tip de sensibilitate comună, dar ideologia optzecistă, textualismul sau «postmodernismul românesc» mi-au rămas străine." 13 Odată cu venirea mult-aşteptatei revoluţii, interesul şi spiritul de luptă se pierde, ajungându-se la o moarte datorată tocmai ideilor şi direcţiilor propuse de optzecişti: libertatea, non-conformismul, "lipsa perdelei". Un tablou al universului literar de dupa revolutia din 1989 il face scriitorul Petru Cimpoesu referindu-se indeosebi la libertatea de exprimare, astfel ca : “După 1989, numărul instituţiilor de exprimare a crescut într-o asemenea măsură, încît "gradientul de exprimare" a diminuat şi în cele din urmă şi-a pierdut consistenţa, tocmai ca o consecinţă a acestei inflaţii. Practic, vreme de cîţiva ani buni (adică răi), au dispărut ierarhiile!”14

13

Petru Cimpoesu, "Postmodernismul românesc" ca instituţie a exprimării şi un studiu de caz: romanul "Generaţiei '80",revista Vatra 14 Petru Cimpoesu, Interviuri

15

1.3 DATE BIOGRAFICE ŞI BIBLIOGRAFICE

1.3.1 PETRU CIMPOEŞU Născut în 1952, la Vaslui, Petru Cimpoeşu face parte din categoria optzeciştilor debutând în 1983 cu volumul “Amintiri din provincie”. Este fiul Aureliei (n. Lazăr) și al lui Sterea Cimpoeșu. În 1971 a absolvit cursurile Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui și s-a înscris la Institutul de Petrol, Gaze și Geologie din București (transferat ulterior la Ploiești, sub denumirea Institutul de Petrol și Gaze) pe care l-a terminat în 1976. A lucrat ca inginer petrolist pe mai multe șantiere din zona Moinești, până în 1980, când a devenit profesor la Liceul „George Bacovia” din Bacău, unde a predat obiectele tehnice. După căderea regimului comunist, a fost pentru scurt timp director al Centrului Cultural Herestrău (Palatul Elisabeta) din București, revenind ulterior în Bacău, ca director al Centrului de Librării. A mai lucrat ca jurnalist, secretar de redacție sau redactor-șef la gazete locale (Moldova, Pur și simplu, Monitorul de Vaslui). Între 1992 și 1996 a fost directorul Teatrului de animație din Bacău, iar între anii 1998-2006 a fost angajat al companiei PETROM. În prezent este director al Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Bacău. “Are o pregatire tehnică, inginer petrolist, fapt ce i-a dăunat într-o oarecare măsură, lipsindu-l de faima ce-i înconjura pe mult-mai-cunoscuţii săi colegi optzecişti, mai toţi absolvenţi ai Facultaţii de Litere.”15 “Celălalt handicap: profesia mea nu e cultura, ci forajul sondelor şi exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze. Împrejurarea că sînt şi scriitor o datorez probabil faptului că uneori nu pot să nu scriu. Cu riscul de a vă ofensa, voi face următoarea mărturisire: cred că există pe lumea asta (poate şi pe cealaltă)

15

Radu G. Ţeposu, “Istoria tragică şi grotescă a obsedantului deceniu nouă”, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006

16

lucruri mult mai importante decît literatura. Am afirmat altădată - şi îmi place să o repet - că eu nu sînt literat, ci iubitor de literatură.”

16

El însuşi se caracterizează : “Pentru început, permiteţi-mi să spun cîteva cuvinte despre mine. Vin dintr-o ţară unde drepturile de autor sînt negative, în sensul algebric al termenului, adică mai mici decît zero - trebuie să plăteşti pentru a publica - şi sînt semne că nu e departe ziua cînd va trebui să plăteşti şi pentru a fi citit.” A debutat editoral în anul 1983 cu volumul “Amintiri din provincie” , care a fost distins cu premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Dupa “Amintiri din provincie”, carte publicată în anul 1983, Cimpoeşu publica romanul “Firesc” la doar doi ani de la debut, în 1985. Roman cu puternice referiri la viaţa de sub regim, acest lucru implicând şi un motiv, daca poate fi numit astfel, al cenzurii şi adevaratei evadări: moartea. Critica literară îl vede ca fiind un roman bun, promiţător, astfel stă cronica criticului Radu G.Ţeposu:” Jurnalul Iuniei dă cel mai bine măsura disponibilitaţilor artistice ale prozatorului. Aflam aici o ştiinţă impecabilă de a surprinde banalitatea de care se înconjoara lumea şi care devine noua sa mitologie[…].” 17 “Erou fără voie”, publicat in 1994 este iarăşi distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. În anul 1995 publică "Un regat pentru o muscă". La început de mileniu,în anul 2000 Cimpoeşu iarşi surprinde cu romanul “Povestea marelui Brigand”, carte ce “despica dintr-o lovitură realitatea[...] ochi ce percepe mai degrabă semnele crizei” 18 Dezamagit de răceala cu care a fost primit de critică romanul “Povestea Marelui Brigand”, cât şi de promovarea aproape inexistentă, autorul mărturiseşte: “Personal, pot dovedi cu martori că, pentru a-i determina pe amicii mei să-mi citească romanul

16

Petru Cimpoesu, "Postmodernismul românesc" ca instituţie a exprimării şi un studiu de caz: romanul "Generaţiei '80",revista Vatra 17 Radu G. Ţeposu, “Istoria tragică şi grotescă a obsedantului deceniu nouă”, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006 18 Idem.

17

"Povestea Marelui Brigand", le-am dat, odată cu cartea, şi cîte o bere. Cei mai mulţi dintre ei au fost complet neserioşi: au băut berea, dar cartea n-au citit-o.” 19 De aici şi până la celebrul său “roman cu îngeri şi moldoveni nu este decât un pas; în 2001 Petru Cimpoeşu publică “Simion Liftnicul”, carte ce uimeste atât prin structura sa aparent haotică, carnavalescă, cât şi prin experienţa mistică la care îi supune un banal personaj care se blochează în lift. Romanul “Simion liftnicul” este distins cu premiul revistei Cuvântul, premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România; premiul Magnesia Litera - cartea anului în Cehia și cea mai bună traducere în limba cehă a romanului "Simion Liftnicul". Tradus în mai multe limbi şi premiat, romanul “Simion Lifnicul” este într-o oarecare măsură imboldul autorului şi pregătirea noastră ca cititori pentru “Christina Domestica si Vanatorii de suflete”. Publicat în anul 2006 romanul "Christina Domestica si vanatorii de suflete" este un roman cu oameni şi extratereştri, cu împletirea unor domenii aparent fără nicio legatură între ele, dar sub aspectul obişnuitului tipic prozei lui Cimpoeşu. Primeşte pentru acest roman premiul pentru proză al revistei „Observator cultural” pe anul 2006, premiul pentru proză USR - 2006; Premiul național de proză „Ziarul de Iași” în 2006. În anul 2008 Cimpoeşu publică volumul de proză scurtă "Nouă proze vechi.Ficţiuni ilicite." În prezent , prozatorul lucrează la romanul despre dragoste “Cântecul de dragoste a celui care nu mai iubeşte” .

19

Petru Cimpoesu, "Postmodernismul românesc" ca instituţie a exprimării şi un studiu de caz: romanul "Generaţiei '80",revista Vatra

18

1.3.2 IOAN GROŞAN Ioan Groşan s-a nascut în 3 octombrie 1954 în comuna Satulung, judeţul Maramureş. A absolvit în 1978 Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din ClujNapoca. Face parte din gruparea revistei „Echinox”, unde debutează în 1974. Debutează editorial în 1985 cu volumul de povestiri Caravana cinematografică. A fost membru al Cenaclului de proză Junimea, de asemenea, membru fondator al grupării „Ars Amatoria”. A fost profesor de limba şi literatura română la o şcoală generală din Bucureşti. Groşan face parte după 1989 din conducerea studioului de creație cinematografică al Ministerului Culturii și redactor la “Contrapunct“ și Academia Cațavencu. În prezent este publicist- comentator politic la cotidianul „Ziua”. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Debutează în anul 1974 în revista clujeană “Echinox” şi editorial abia în 1985 cu volumul de proză scurtă “Caravana cinematografică”. Alături de alţi echinoxisti compune piesa de teatru “Şcoala ludică”, unde joacă pe lângă autorul însuşi şi criticul Radu G. Ţeposu şi scriitorul Emil Hurezeanu. Cu toate ca Groşan s-a ferit de roman în cariera sa literară şi asta până la publicarea în anul 2010 a romanului “Un om din Est”, îşi demonstrează talentul prin memorabilele proze scurte dupa cum urmeaza: “Trenul de noapte”, “Caravana cinematografică”, “Adolescent”. După debutul din 1985 cu volumul de proză scurtă “Caravana cinematografică”, o nuvelă cu acelaşi nume ca şi volumul despre “obsedantul deceniu”; o nuvelă cu propagandişti, marxist-leninişti . Ioan Groşan vine în 1989 cu un alt volum de proza scurta “Trenul de noapte” , lucru ce “ii consolidează într-o oarecare măsură statutul pe scena literaturii romane postmoderne.”20 În cadrul grupării menţionate Ars Amatoria publică în 1990 “Școala ludică “, teatru. 20

Virgil Podoabă, “Metamorfozele punctului”, Ed. Paralela 45, Bucuresti, 2004

19

La doar un an distanţă autorul publică microromanul SF “Planeta mediocrilor” despre care Alex. Ştefanescu spune : „Pe Ioan Groşan il preocupă, mai mult decât orice altceva, sufletul omenesc. El dovedeşte, prin scrisul său, că sufletul omenesc este nemuritor, dacă nu ca entitate metafizică, atunci ca subiect pentru literatură.”

21

În 1992 publică “O sută de ani de zile la Porțile Orientului” pentru care primeste Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România. Dupa o scurtă pauză , publică în 1995 “Jurnal de bordel”. În 1998 publică “Jurnal de Cotroceni”. În anul 2002 scriitorul publică “Județul Vaslui în NATO”. În prezent autorul vine cu o povestire în antologia Generația '80 în proză scurtă, alcătuită de Viorel Marineasa și Gheorghe Crăciun la Editura Paralela 45, 1998. În 2010 apare mult-aşteptatul roman al lui Ioan Groşan “Un om din Est”, roman promis cu treizeci de ani înainte. O plimbare presarata cu multa ironie prin comunism, unde Groşan alternează abrupt între ceea ce se vrea a fi fapte istorice şi erotism. Critica îl clasează pe Groşan printre optzeciştii de frunte, dovezi clare fiind reprezentate îndeosebi în volumele de proză scurtă publicate, importante documente ale textualismului, respectiv “Caravana cinematografică” şi “Trenul de noapte”.

21

Alex Ştefănescu, “Ioan Grosan si problema nemuririi sufletului”, revista Romînia Literară, nr. 35, an 2000

20

CAPITOLUL 2: INTERFERENŢE POSTMODERNISTE ÎN PROZA SCRIITORILOR: PETRU CIMPOEŞU ŞI IOAN GROŞAN EVOLUŢIA ŞI STRUCTURA OPERELOR 2.1 PETRU CIMPOEŞU Pornind de la tema recurentă folosită de scriitorul Petru Cimpoeşu , comunismul, se ajunge la o discuţie despre evoluţia sa ca scriitor postmodern doar în legatură cu această temă. Astfel ca autorul insusi isi critica fatis colegii de breasla care intr-un fel sau in altul s-au vandut : “Este cît se poate de clar că şi în regimul comunist libertatea de creaţie era la fel de nelimitată ca şi în oricare alt regim, dar aici trebuie introdus un mic amendament: de această libertate nu au avut parte cei care au ţinut cu orice preţ să se exprime împotriva ei, altfel spus: să publice. […] Poeziile, romanele sau articolele de gazetă care preamăreau regimul comunist şi pe conducătorul mult-iubit n-au fost scrise cu pistolul în ceafă; şi chiar dacă ar fi fost aşa, scriitorul cu adevărat demn încă ar mai fi avut de ales.” 22 Influenţa comunismului în mentalitatea omului a stat ca piatră de temelie în opera lui Cimpoesu. Schimbările cu caracter compulsatoriu instaurate de regim au stat la baza formării oamenilor, îndeosebi a celor ce au fost activ părtaşi atat în perioada "gloriei" comunsmului , cât şi la căderea sa. Iţele traiului în perioada comunistă se întind , poate mult mai vizibil, după căderea acestuia, dupa revoluţia din 1989 ţinâd cont de privilegiile obţinute: libertatea cuvântului, libertatea opiniei, individualitatea. Viziunea lui Cimpoesu despre menirea scriitorului este, dupa cum urmeaza :” , în creaţia literară propriu-zisă, nefiind condiţionat de o necesitate exterioară, autorul TREBUIE SĂ FĂUREASCĂ DIN NIMIC; el se află într-un contact permanent şi adesea penibil, insuportabil cu propria libertate, trebuie să aleagă cu fiecare frază şi

22

Petru Cimpoesu, "Postmodernismul românesc" ca instituţie a exprimării şi un studiu de caz: romanul "Generaţiei '80",revista Vatra

21

fiecare cuvînt pe care le scrie, este pus în faţa a numeroase opţiuni care urmează să-l conducă spre sensul operei sale, un sens ce urmează de-abia a fi descoperit, creat în mod liber, adică (iarăşi) din "nimic".”

23

Cu toate că a fost aproape ignorat la debutul sau editorial cu volumul "Amintiri din provincie", Cimpoeşu gustă succesul abia după anul 2000, când publică romanul "Simion liftnicul" în 2001 şi mai apoi în 2006 "Christina Domestica si vanatorii de suflete" îl vor propulsa atât printre privilegiaţii literaturii române postmoderne, cât şi pe plan internaţional: "Simion liftnicul" în Cehia la editura Dybbuk, în Italia, în Ungaria la editura Norov , în Germania la editura Die Horen, şi nu în ultimul rând în Spaniaeditura Icaria şi Croaţia la editura Znarje. Şi romanul “Christina Domestica şi vânătorii de suflete” se bucură de succes pe plan internaţional, fiind tradus în Cehia la editura Havran.

2.1.1 “AMINTIRI DIN PROVINCIE” Opera de debut, "Amintiri din provincie", publicată în anul 1983 este împărţită în şapte nuvele, ce în esenţă surprind viata omului de zi cu zi " singura şi aceeasi melodie" pe care Cimpoeşu o foloseşte pe parcursul întregii sale opere de până acum. Tema comunismului este prezentă încă de la debutul autorului prin exemple parabolice, prin construirea unui univers absurd, unde omul este rupt de cei din jur, o dramă a omului singur. Dintre instanţele "Amintirilor din provincie" se numara îmbogăţirea peste noapte prin mijloace suspecte ( Poveste intenţionat veselă), existenţa mecanizată, oameni – roboţi ( Într-o joi dimineaţă) , cursa de şoareci.

23

Petru Cimpoesu, "Postmodernismul românesc" ca instituţie a exprimării şi un studiu de caz: romanul "Generaţiei '80",revista Vatra

22

2.1.2 ”FIRESC” În anul 1985 când Cimpoeşu publică romanul "Firesc" se anunţa o evoluţie înspre nou, originalitatea stând în structura romanului. Divizat în două părţi, un Prolog şi un Epilog ce in sine sunt două jumătăţi, două jurnale. Prima jumătate, Prologul, este de fapt un jurnal al tinerei domnişoare inginer Iunia Poenaru, pe când Epilogul, reprezentat de cealaltă jumatate este aparent tot un jurnal, dar care nu respectă o ordine cronologică, părând a fi mai mult doar nişte povestiri prin prisma personajelor Adam şi Budu. Prima jumatate a romanului este o reprezentare cât mai nuanţată a unui şantier de foraj, făcută prin ochii Iuniei. Ea observă atât comicul situaţiei şi a celor din jur, personaje tipice, muncitori şi ingineri deopotrivă, seriozitatea cu care îşi indeplineau atribuţiile. Impresiile tinerei domnişoare inginer sunt puţin naïve şi stângace, astfel :” De fapt, la inceput e chiar placut; iti inchipui ca esti in vacanta. Unii dau bani grei sa respire un astfel de aer, nu? La inceput, desigur, adica in primele zile, in prima saptamana sa zicem. “ 24 Iunia încearcă la început să se consoleze, să privească partea plină a paharului, până la intrarea în traiul mediocru, insipid de la o sondă izolată: “Apoi începi să observi că ai mai facut şi ieri sau alaltăieri ceea ce faci azi- sculat, spălat, îmbrăcat, mâncat, un drum la o sondă sau la un sat la Bicaz- că în fond nu se mai întampla nimic, toate întamplarile s-au consumat, fiecare zi seamănă cu celelalte şi repetiţia asta îţi face impresia de stagnare ; aştepţi să se întample ceva, apoi încetezi să mai aştepţi…” 25 Autorul însuşi spune că romanul "Firesc " este scris la necaz, un roman negru"26 , unde tânăra ingineră încearcă să îşi amintească şi să retrăiască într-o noapte ( mai exact

24

Petru Cimpoesu, “Firesc”, editia a 2a revizuita, Ed. Polirom, Iasi, 2010 Idem. 26 Petru Cimpoesu, Interviuri 25

23

noaptea dinspre 5 -6 aprilie în roman) viaţa de până atunci, să îşi facă o descriere amplă în 130 de pagini, ce dă impresia că nu doreşte să se definească pe sine ca om, ci ca să se scuze pentru ca este om. Amintindu-şi de viaţa ei de până atunci, Iunia se absolvă de libertinism în direcţia ideologiei comuniste:” La şcoala am fost cuminte, am învatat toate lecţiile, nu mi-am murdărit uniforma, n-am mâzgalit cărţile şi caietele, am respectat profesorii indiferent de părerea pe care o aveam despre ei, am strâns fier vechi, sticle, borcane, maculatură, am plantat numeroşi pomi fructiferi, […].”

27

Provenită dintr-o familie dezbinată, cu o mamă artistă Gigi Poenaru care “ Ajunsă la vârsta la care cântareţii de muzică uşoară se dedică romanţelor, trăia copleşită de licoarea acestora; îşi trăia arta.” 28 , Iunia creşte într-o oarecare singurătate, devenind pe parcursul trecerii o inadaptată, o persoană solitară, dar cu un puternic simţ al observaţiei. După ce îşi termină studiile, primeşte repartizarea la sonda Aţa-Moineşti, unde nu pare a-şi găsi locul şi să se adapteze. Contribuţia ce o aduce romanul "Firesc" în literatura română postmodernă stă în portretizarea unor oameni profund şterşi şi plictisiti, care nu neaparat într-un mod conştient caută scăparea din mediul rece şi crud în care îşi duc zilele. O altă idee interesant expusă în roman este cea a evadării: Iunia Poenaru ajunge la concluzia că nu poate cu adevărat scăpa de viaţa care îi era impusă, de izolare şi în final, alienare : „Sunt, aș putea zice, foarte singură. Asta nu e grozav de rău, dar nici chiar bine nu e. Și la limita dintre bine și rău, în eventualitatea că ar exista așa ceva, stă plictiseala. " 29 Singura formă de evadare pe care o găseşte potrivită este moartea. Autorul preferă să comunice cititorului moartea protagonistei printr-o declaraţie posibilă a “subsemnatului Adam Nica”, în care se dezvăluie detaliile morţii Iuniei, cât şi a serii precedente, petrecute împreună, la o petrecere. “ În dimineaţa zilei de treizeci iunie, în jurul orei zece, a venit la mine în cameră Budu Alexandru,[…], care m-a trezit şi mi-a comunicat

27

Petru Cimpoesu, “Firesc”, editia a 2a revizuita, Ed. Polirom, Iasi, 2010 Idem. 29 Idem. 28

24

că inginera Iunia Poenaru murise,[…] Am observat pe noptieră paharul şi două cutii de medicamente.[…] Eticheta arăta că era o cutie de anticoncepţionale din import.”

30

Data la care autorul se hotărăşte să îşi omoare protagonista nu este întâmplătoare, astfel că 30 iunie semnificând sfârşitul lunii iunie, sfârşitul iuniei-Iuniei. Având şi o situaţie delicată cu barbaţii, în sensul că îi era extrem de frică de o relaţie fizică cu vreunul, se sinucide printr-o supradoză de anticoncepţionale, lucru ce nu putea fi mai paradoxal. Pentru a întări şi mai mult dorinţa de evadare, Adam oferă în loc de concluzie finală, soluţia: " „Trebuia să moară [...] Numără loviturile pământului peste coșciug până când ele se înfundă [...] Și abia acum găsește că e firesc, e necesar, e urmarea logică a ceea ce s-a întâmplat mai devreme, iar ceea ce s-a întâmplat mai devreme e urmarea logică a altei întâmplări tot așa justificate și la fel de firească [...] Căci absurdul se naște din acumularea firescului, este o calitate sau o formă neînțeleasă a lui.”

31

2.1.3 “EROU FARA VOIE” Publicat in 1994, "Erou fără voie" reprezintă marca artistică de program. Plasat din punct de vedere temporal înaintea revoluţiei din '89, romanul "Erou fără voie" este construit pe mai multe nivele. O primă înţelegere a acestui text poate constitui curentul postmodernist în literatura română, fie o aderare la curent, fie o parodie a conceptelor impuse de scriitorii postmoderni. Din punct de vedere al comunismului, "Erou fără voie" cu toate că este situat temporal înaintea izbucnirii revoluţiei, perspectiva este mai degrabă una postcomunistă prin nuanţele liberării.

30 31

Petru Cimpoesu, “Firesc”, editia a 2a revizuita, Ed. Polirom, Iasi, 2010 Idem.

25

2.1.4 “POVESTEA MARELUI BRIGAND” "Povestea Marelui Brigand" a fost cel mai solicitant roman scris de Cimpoeşu, după cum spune însuşi autorul, roman început în 1987 şi finalizat abia în 2000. Structurat în douăsprezece capitole, unde fiecare capitol în parte îşi propune să rezolve necunoscutele capitolului anterior, în vreme ce primul reprezinta cadrul, tahigramele redau lungile şi greoaiele discuţii dintre comisar şi judele de instrucţie. Rugat să ofere o vedere de ansamblu asupra romanului său, "Povestea Marelui Brigand", Cimpoeşu se rezumă la :" Eu consider Povestea Marelui Brigand cea mai sinceră şi cea mai bună carte a mea.”32

Mărturisind că romanul "Povestea..." este o

revelaţie atât din punct de vedere religios, cât şi filosofic, Cimpoeşu îl consideră cea mai mare realizare a sa, dar care nu a fost primit şi înteles cum s-ar fi cuvenit. Subiectul acestui roman în sine este simplu: constituirea unei echipe noi în scopul rezolvării unui caz, după ce echipa anterioară se dizolvă în mod misterios (comisarul fuge cu unul dintre cei anchetaţi, Pisica Verde, fostul judecător moare într-un mod suspect.) Pe lângă filonul real, al echipei de investigare a Cazului, se întrepătrund direcţii de sorginte religioasă, datorită prezenţei unui personaj central mesianic, un Mare Absent,numit în diverse moduri, precum: Fiul Văduvei, Copilul, Puișorul, sau Studentul,Învățătorul, Clientul, Vizitatorul,Victima. Acesta reuţeste să-i trimită pe anchetatori după fiecare "evadare" a sa , în locul de unde au pornit. Cu toate că aspectul temporal în roman nu este benevol definit, se întelege ca era nevoie de mijloace tehnice specifice cel puţin secolului 20, daca nu chiar în contemporaneitate, astfel că în momentul în care se cere o fotografie a victimei, aveau totuşi una, în care “ chipul încadrat într-o pată de lumină şi parţial acoperit […]”

32 33

33

Petru Cimpoesu, Interviuri Petru Cimpoesu, “Povestea Marelui Brigand”, editia a II-a, Ed. Polirom, Iasi , 2007

26

Şarl, Sadim cocoşatul pitic, francezul şi domnişoara Orzan-cea-tânară sunt reprezentanţii unei lumi circumspecte, paranormală, a forţei odice, a alchimiei, lucru ce este opusul direcţiei spirituale unde domnişoara Orzan-cea-tânară este liantul dintre real şi fantastic, cu lecturile sale în zaţul de la cafea, prevestindu-le aproape tuturor că vor muri de glonte. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării; ceea ce pare un joc de-a literele în numele personajelor sau a locaţiilor, sunt de altfel bine gândite, astfel: Abraxa, regiunea ăn care este plasată acţiunea semnifică de fapt un sistem al gnosticismului, folosit şi de Thomas Morus, Carl Jung şi printre alţii Salman Rushdie. Numele personajului central, Marele Brigand este un alt joc bine gândit de Cimpoeşu: conform DEX cuvântul "brigand" defineşte un tâlhar la drumul mare.34 "Povestea..." trece un prag mult aşteptat în postmodernismul romanesc, ce cu greu ar putea fi egalat; o plimbare prin creştinism, misticism, paranormal şi în fine, realul mascat de parabolele ideologiei comuniste, este o scriere complexă şi completă. În ultimul capitol intitulat “Cine citeşte să înţeleagă”, autorul construieşte un spaţiu al violenţei, unde taberele sunt constituite de “furioşi” şi “limonarzi”, iar actanţii romanului se schimbă şi schimbă taberele, o lume apocaliptică, atemporală:” Primul pe care l-au spânzurat a fost avocatul, fiindcă, după ce fusese în tabăra lor mai multe zile, îi trădase şi trecuse de partea furioşilor. Acolo unde găsesc casele zăvorâte, smulg uşile din ţâţâni şi dau buzna înăuntru; oriunde descoperă ceva provizii, îi bat pe cei prinşi cu rezerve şi înhaţă totul… De frica lor, unii îşi vând pe preţuri de nimic proprietăţile, alţii obiectele preţioase sau îşi înghit obiectele de aur.” 35

34

Dictionarul Explicativ al Limbii Romane , ediția a II-a revăzută și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012 35 Petru Cimpoesu, “Povestea Marelui Brigand”, editia a II-a, Ed. Polirom, Iasi , 2007

27

2.1.5 “SIMION LIFTNICUL” Cel mai bine primit roman al lui Petru Cimpoeşu, "Simion liftnicul" aduce o schimbare totală de perspectivă şi de construcţie. Este în totalitate o mărturie a tranziţiei, a vieţii românilor în postcomunism, după revoluţie. Împărtit în "zile" cu descrieri mai putin reprezentative, şi anume: Ziua întâi (adică a treia de la blocarea liftului de catre Simion)- De-a scufiţa roşie, Ziua a doua( adica a patra)- Partidul nehotărâţilor, Ziua a treia(adica a cincea)- Cutremurul, Zilele urmatoare- Pildele lui Simion. Romanul este construit pe doua planuri: unul real, concret şi unul simbolic de origine religioasă.”De prisos se mai menţiona că majoritatea se întreba,[…], ce l-a apucat pe bătrânelul acela de treabă de la parter,[…] să se blocheze singur în lift, taman la etajul opt, nu şi-au manifestat în nici un fel nemulţumirea sau indignarea şi nici nu au intrat în panică.” 36 În planul real autorul prezintă schimbarea în viaţa românilor după ce au scăpat de un regim politic despotic, schimbare care de altfel ar fi trebuit să fie în bine, dar cum ne prezintă Cimpoeşu, românii au rămas fixaţi pe spionarea celorlalţi, sunt egoişti şi antisociali. Dacă Simion este considerat în roman o figura ascetică, era de la sine înteles ca să aibe şi un apostol , în persoana tânărului Temistocle, pe care şi-l alege ca să se asigure că pildele şi parabolele sale vor fi amintite şi respectate. În finalul romanului, povestea lui Simion liftnicul devine un soi de legendă urbană:” Nu vom sti niciodata ce s-a întamplat, de fapt, cu Simion. Pare a fi una dintre regulile vieţii ca despre întamplarile fără importanţă să putem afla oricând o sumedenie de amănunte, în vreme ce despre evenimentele cu adevărat importante să aflăm doar că au avut loc.[…], Apoi se vor stinge treptat, un fel de legendă simplificată despre un cizmar din Bacău care a

36

Petru Cimpoiesu,”Simion liftnicul:roman cu ingeri si moldoveni”,editia a II-a revizuita, Ed. Polirom,Iasi,2007

28

stat două săptămâni în lift, poate a facut şi niscai minuni acolo, iar după aceea a plecat.” 37

Pe plan simbolic, locatarul de la parter, Simion, ajunge prin pseudo-greva sa să instaureze o Apocalipsă într-un bloc. Acesta este iritat de monotonia în care locuiesc cei din bloc, de faptul că de când cu lifturile, nu mai socializează nimeni, nu se mai interesează de binele sau de greutăţile semenilor lor. Autorul singur îşi poate descrie romanul în cel mai bun fel, după cum urmează: " Până la urmă e o carte populară, are ceea ce se cheamă zvic de lectură, e o carte uşor de parcurs, scrisă cu umor, situaţiile sunt exagerate cu bună ştiinţă pâna la limita grotescului. Bacăul este descris în toată falsitatea lui grandilocvenţă." 38

2.1.6 “CHRISTINA DOMESTICA ŞI VÂNĂTORII DE SUFLETE” Pe acelasi filon se continuă şi cu romanul "Christina Domestica şi Vânătorii de suflete" unde rămâne totuşi "moştenirea" comunismului pe un plan secund. În prim plan sunt aduse acum preocupări şi mai ales temeri ale omului de azi, cum ar fi: globalizarea, extratereştrii, o nouă ordine mondială, puterea americanilor. Precedat de un preludiu numit Experimentul Armaggedon, romanul este divizat în două părţi. Prima parte, "Christina Domestica" este iarăşi împărţită în cinci capitole, urmată de un interludiu constituit din "Memoriile tovaraşului Nicolae Ceauşescu". În această primă parte este urmărit îndeaproape destinul Christinei care atunci “Când avea lucruri importante de discutat cu soţul ei, Christina îşi punea mai întâi şorţul de bucătărie. Acest accesoriu vestimentar aparent banal îi oferea un sentiment de siguranţă: I se părea că o apără ca un scut- deşi altminteri Christina gătea mediocru;”

37

39

Petru Cimpoiesu,”Simion liftnicul:roman cu ingeri si moldoveni”,editia a II-a revizuita, Ed. Polirom,Iasi,2007 38 Petru Cimpoesu, Interviuri 39 Petru Cimpoesu,” Christina Domestica si vanatorii de suflete”,Ed. Humanitas,Bucuresti,2006.

29

Este moderatoare a unei emisiuni despre fericire, cu teme precum “culoarea amintirilor”, “ inversarea polilor magnetici” la radio, dar care cu toate că nu iese cu nimic în evidenţă, nu este nicidecum o "Ana Karenina" sau o "Madam Bovary", un personaj puternic, autorul ne face lumină adăugând într-un interviu :"Christina Domestica e îndrăgostită ca proasta de propriul soţ."40 Din punct de vedere fizic Christina, o femeie înca tânără, ar mai puteea fi considerata frumoasă, simpatică. “Uşor absentă, poate prea absorbită de propriile gânduri, păşea ferm,dar la întamplare, ca şi cum nu ar fi stiut în ce directie să apuce.[…] O provincială conformistă până în măduva unghiilor din aşa-zisa specie Domestica.” 41 Cu toate că viaţa Christinei este monotonă, ea prin anumite circumstanţe, bine alese de altfel, ajunge în "centrul Marii Spirale", devenind "o sfântă care levitează".42 Cea de-a doua parte, "Vânătorii de suflete", este într-o anumită măsură o continuare a primei părţi, în sensul că îşi păstrează câteva personaje. "Vânătorii de suflete" reprezintă, într-un mod exagerat bineînţeles, partea reală, concretă a acestui roman. Se vrea non-ficţională, linia dintre ficţiune şi adevăr este voit construită de autor foarte fina. Şi partea a doua a romanului este împărţită la rândul ei tot în cinci capitole, urmată de un postludiu cu o aură aproape pozitivă:" În drum spre happy-end". În partea a doua a romanului, intitulată sugestiv “Vânătorii de suflete”, Cimpoeşu oferă o continuare din sfera realului pre-fabricat, o cauzalitate a evenimentelor din “ Christina Domestica”. Nebunul Pablo este acum liantul realităţilor regimului comunist, el este acum o entitate pe cât se poate de convingătoare în pledoariile sale privind căderea regimului comunist. Temele abordate constituie însăşi complexitatea romanului: de la viaţa de familie, la marile conspiraţii, la influenţa dintre state şi până la ordine secrete ce au scopul manipulării masei şi spălării pe creier.

40

Petru Cimpoesu, Interviuri Petru Cimpoesu,” Christina Domestica si vanatorii de suflete”,Ed. Humanitas,Bucuresti,2006. 42 Idem. 41

30

În finalul romanului autorul se întâlneşte cu personajele sale în planul realului şi face lumină într-o problemă mult disputată: cea a vânătorilor de suflete.” Desigur… Într-un anumit sens, orice scriitor e un vânător de suflete, în sensul că sufletul personajelor sale e luat, împrumutat de la anumite persoane reale,[…]” 43

2.2 IOAN GROŞAN Prozatorul Ioan Groşan face parte dintre scriitorii postmoderni consacraţi ai literaturii române. Cu toate că iniţial critica îl caracterizează drept textualist, Ioan Groşan insumează o serie de însuşiri literare la fel de importante, dupa cum urmează: realism, existentialism, experimentalism.

2.2.1 “CARAVANA CINEMATOGRAFICĂ” Debutează în anul 1985 cu volumul de proză scurtă “Caravana cinematografică”, o colecţie de proze scurte scrise ireproşabil, care merg pe filonul realist atât de potrivnic literaturii române, cu reprezentanţi ca Sadoveanu, Slavici, Rebreanu. Groşan însa nu se rezumă doar în a scrie obiectiv, veridic, fără înfrumuseţări, ci se foloseşte de realism ca de un paravan în spatele căruia îşi ascunde criticile acide, ironia, livrescul. Pe scurt “Caravana cinematografică” este o povestire cu implicaţii comuniste, o caravană cinematografică ajunge într-un sat uitat de lume, căruia Groşan nu uită să introduca tertipuri de sorginte comunistă: “Controlorul veni, însă trecu înalt şi somnoros, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. în buil măceala aceea, se gândi că poate trenul e dintr-alea cum mal auzise ea, muncitoreşti, pe gratis, unde nu tentreabă nimeri dacă ai bilet, e de-ajuns să fii în clasa muncitoare şi mergi cât vrei. Şi totuşi ea văzuse oameni Ia coadă la bilete. Sau poate nu erau bilete, erau cartele?” 44 43 44

Petru Cimpoesu,” Christina Domestica si vanatorii de suflete”,Ed. Humanitas,Bucuresti,2006. Ioan Grosan, “Caravana cinematografica si alte povestiri”, Ed. Corint, Bucuresti, 2005

31

Preferinţa autorului pentru textualizare este uşor observabilă în Caravana cinematografică, astfel că domnişoara Corina, bibliotecara, primeşte “un transport de cărţi” ce trezesc interesul celor din sat, dintre care remarcându-se Darcleu, un ţigan cu talent la povestit. “O să-mi daţi din când în când câte-o carte". îl privi amuzată. „Ştii să citeşti?" „Ştiu. Am umblat la şcoală." „Dacă vrei, poţi să-ţi alegi acum". Mai am o treabă şi-i păcat să port cartea cu mine. Lăsaţi că vin eu mâine. Dar o fişă puteţi să-mi faceţi." “ 45 Criticul Radu G. Ţeposu observă că scriiitorul este “printre puţinii creatori de şcoală nouă care n-au devenit prizonierii unei singure formule epice, asimilând, cu o complicitate matură, atât experienţa intertextualităţii, cât şi stilul perifrastic faulknerian ori minuţia cehoviană în descrierea platitudinii existenţiale.” 46 Scriitorul se situează printre postmoderniştii de top prin folosirea prozei scurte, cu toate ca unele povestiri aduc mai degrabă a romane de scurtă dimensiune, de exemplu: “Spovedania”,” Marea amărăciune”. Caracterul evolutiv în opera scriitorului Ioan Groşan este observabil în trecerea de la proza scurtă la roman. După publicarea unor povestiri excepţionale, înţesate de textualism, livresc şi multă ironie, dintre care se numară: “Trenul de noapte”, “Insula”, autorul publică în 2010 romanul “Un om din Est”. Cu toate că anunţarea unui roman de Groşan părea promiţătoare, aşteptările au fost spulberate. Dacă “Insula” şi “Trenul de noapte” dovedesc atât prin tehnică, cât şi prin valoarea estetică, un talent de neînlocuit, romanul “Un om din Est” dezamăgeşte.

45

Idem. Radu G. Ţeposu, “Istoria tragică şi grotescă a obsedantului deceniu nouă”, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006 46

32

2.2.2 “UN OM DIN EST” Cu toate că Groşan merge şi el pe direcţia utilizării temei comunismului, la fel ca Cimpoeşu, lucru care îi iese de altfel în povestirea “Caravana cinematografică”, în recent publicatul roman “Un om din Est” ajunge să fie agasantă. Dorinţa autorului de a ironiza ceea ce a însemnat traiul în comunism ajunge să fie exagerată, ca şi cum autorul încearcă din răsputeri să demonstreze ceva, o părere de-a lui poate, care nu pare literatură. Aventurile erotice ale personajului Nelu Sanepidu, aventuri ce au scopul de a construi culoarea locală, alături de talentul paranormal al prietenului şi fostului său coleg de facultate, Iuliu Borna, care are nişte întalniri nu tocmai cordiale cu securitatea din cauza faptului că era capabil să anticipeze, în scris bineînţeles, întâmplări din viaţa reală. Şi în romanul lui Groşan avem trimiteri la rolul literaturii, astfel că maiorul Dobre în discuţia revelatoare cu Iuliu Borna spune: “Şi-am întâlnit acolo oameni, nu exagerez, excepţional pregătiţi , din toate domenile, oameni care au mai pus mâna pe-o carte, inclusiv de ficţiune. Lumea ne crede tot tolomacii ăia din, cum am vazut că spuneţi dumneavoastră scriitorii, din ‘obsedantul deceniu’ , din anii cinzeci.”

47

În momentul recunoaşterii vinei/talentului său extramundan, Borna iese oarecum din timp şi spaţiu, din realitate:” Eu am…mi-am descoperit o capacitate de a prescrie nişte lucruri, care după aia se-ntâmplă…nu ştiu dacă înţelegeţi… -Nu înţeleg nimic- zise maiorul. -Cum să vă explic?...Tot ce scriu …sau aproape tot…se transformă în realitate…pot să vă şi demonstrez…[…] Maiorul îşi aruncă ochii pe prima foaie şi deodată se facu alb ca varul.[…]” 48 Această anticipare, o construire a vieţii asemeni unui rol de actor nu este nemaîntâlnită în opera lui Groşan. Ioana Eraclid şi Sebastian Pop, personajele principale din proza scurtă “Marea amărăciune” la fel îşi ţes relaţia şi implicit existenţa. 47 48

Ioan Groşan, Un om din Est, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010 Idem.

33

2.2.3 PROZA SCURTĂ Având pecetea de textualist, Groşan îşi aduce totuşi contribuţia în literatura română postmodernă prin “Trenul de noapte” şi “Insula”. Cele mai însemnate realizări ale autorului străbat cu uşurinţă fantasticul şi realul deopotrivă, devenind o combinaţie reusită de ludic şi livresc. “Trenul de noapte” aduce aminte cititorului despre un Godot, de această dată românesc, un tren misterios care trebuie să treacă printr-o falsă gară dintr-un spaţiu dezolant de unde nu se poate evada „–Unde să mai zburăm? Mai pustiu ca aici nu e nicăieri. […]Dracu vine aici.” 49. Cele doua personaje, Domnul Fotiade şi acarul Simion au o relaţie aproape conjugală50, aici stând de fapt noutatea ; modul în care cei doi relaţionează este similar cu cel al unui cuplu defint în manieră clasică. “- Simioane, făcu domnul Fotiade. - Ziceţi, dom' şef. - Eşti bun să vii să mă masezi puţin? - Să nu vă usture, dom' şef. Aţi prins ceva culoare. Drept răspuns, domnul Fotiade puse ligheanul jos şi se lăsă în faţă, ghemuindu-se. Acarul veni lângă şezlong şi-şi puse pal¬mele pe umerii rotunzi ai celuilalt.” 51 Mergând pe filonul fantasticului, la fel ca Eliade în “Domnişoara Christina”, Groşan introduce notele necunoscutului în scurta povestire prin folosirea referinţelor magice, şi anume ora la care trecea trenul misterios prin halta izolată: ora trei şi şapte minute, cât şi faptul că trenul trece în fix trei zile, mirosul mortuar de trandafiri. Cu toate că nu pare să îşi dorească să evadeze, acarul Simion schimbă taberele, de la cel ce îşi acceptă condiţia izolării, el întrevede posibilitatea de a evada din monotonia şi banalitatea vieţii, făcând saltul în necunoscut: „Stâlpul semnalului cu lumină pâlpâitoare trecu pe lângă el şi el continua să izbească în uşa întunecată cu umărul şi cu genunchiul

49

Ioan Groşan, „Trenul de noapte”, în vol. Caravana cinematografică, Editura Corint, Bucureşti, 2005 Alex. Stefanescu ,”Ioan Grosan si problema nemuririi sufletului”, rev. Romania Literara, nr. 35, 2000 51 Ioan Groşan, „Trenul de noapte”, în vol. Caravana cinematografică, Editura Corint, Bucureşti, 2005 50

34

drept, şi-abia mai zări cu coada ochiului câinele zbătându-se în lanţ şi felinarul rămas în pragul uşii, şi-apoi cantonul dispărând şi grinzile verticale ale magaziei de lemne înşirându-se tot mai iute în urmă, şi se-ntoarse puţin şi văzu dalele peronului fugind una după alta şi, ca-ntr-o fulgerare, în lumina verzuie a propriei lanterne, faţa îngrozită a domnului Fotiade, fântâna, şi se gândi c-ar mai putea sări în şanţul cu iarbă ce trebuia să urmeze, dar atunci uşa se deschise, trăgându-l înăuntru, şi-n clipa aceea simţi, izbindu-l greu, mirosul de trandafiri.” 52 Subtilele trimiteri ale autorului la proza fantastică a lui Eliade şi la absurdul lui Becket îi conferă povestirii un caracter textualist. “Insula”, pe de altă parte este o scriere aproape dogmatică a postmodernismului românesc. Insula ca simbol este folosită în literatura universală şi românească atât ca spatiu al catharsisului, izolare în iubire ori renaştere. Groşan însa, merge pe căile postodernismului imaginând insula drept o carte imensă, o carte ce adăposteşte la randul ei toată literatura scrisă. Naratorul-scriitor din Insula îi scrie iubitei sale , reproducandui un vis în care ei se află pe o insulă-bibliotecă în care „ultimele jucării rămasecuvintele” e singura activitate posibilă, comunicarea prin propriile cuvinte fiindu-le imposibilă, ci doar prin replici celebre din carti. “„Era mai greu să vorbim, dar după o vreme reuşisem să avem, un repertoriu de fraze- tip din clasici cu care ne înţelegeam destul de bine …Arăţi obosită astăzi (Dreiser) – ziceam eu. Mă doare capul (Cezar Petrescu) – răspundeai tu.

Hai să plecăm de aici (Cehov). Nu! (Ionescu). Atunci

pofteşte de îmbucă ceva (Sadoveanu). Nu vreau! (Moartea lui Ivan Ilici). Făceam o pauză ca să-mi adun gândurile. Am văzut azi-dimineaţă în dreptul peninsulei un animal ciudat (Mihai Tican Rumano). Ce vorbeşti?! (Caragiale). Aşa că ar fi bine s-o-ntindem mai încolo (Faulkner). N-ar fi mai bine să ne apărăm aici? (Jules Verne). Cum? (Camus). Să punem mâna pe-o lopată… (A Toma). Nu este o soluţie (Eusebiu Camilar). Au! (Joyce). Ce s-a întâmplat? (Ibsen). Migrena asta îngrozitoare (Huxley). Te doare tare? (Ionel Teodoreanu). Paştele mă-sii, dac-ai ştii!... (Gib Mihăiescu). Da, îngerul meu, înţeleg… (Bolintineanu). Nu înţelegi nimic. Şi de ce mă priveşti aşa? (Agatha 52

Ioan Groşan, „Trenul de noapte”, în vol. Caravana cinematografică, Editura Corint, Bucureşti, 2005

35

Christie). Te iubesc (Ion Grecea). Cruţa-mă, te rog… (Dostoievski). Nu mai vrei să fim împreună? (Cella Serghi). N-am zis că nu vreau, am zis că nu pot (Pascal). Atunci du-te la dracu! (Brecht). Porcule! (Celine). Salutare! (Breban). Bună seara. (Buzzati).” 53 Personajele sale realizează cât de banale sunt discuţiile obişnuite şi ei nu mai pot spune ceva nou fiind nevoiţi să se limiteze la folosirea replicilor din carti, lucru ce defineşte postmodernismul în detaliu. O captură inedită în “Insula” ar fi discuţia cu tema “Cine sunt?”, chestiunea identităţii, o încercare de a reface biografia înainte de visul livresc: “Bine, dar atunci cum dracu să… cine Dumnezeu sunt?” Finalul povestirii reprezintă vama dintre vis şi realitate, dintre livresc şi autoreferenţialitate: “Am tuşit, mi-am dres glasul şi puţin emoţionat, cu mâna în care ţineam carneţelul tremurând un pic, am început să citesc rar, foarte rar cuvintele scoase de sub pământ: „Sigur, tu înţelegi, ar trebui acum să-ncerc să scriu altceva, o nuvelă morocănoasă, o povestire şoptită, dramatică sau..." 54 De la textualism, Groşan evoluează înspre existentialism, dovadă clară fiind “Adolescent”, unde este tratată tema morţii prin ochii unui copil. Moartea bunicului este cea care îl determină pe Claudiu, personajul principal al povestirii, să îşi pună întrebări serioase referitor la viaţă şi moarte, amintindu-şi de discuţiile purtate cu bunicul său. „Aurul e un lucru viu, a zis atunci bunicul, trebuie numai să-l trezeşti, să-l scoţi din piatră, din apă, de unde se ascunde. El a întrebat cum să-l scoţi şi bunicul le-a spus că turcii şi tătarii când voiau să scoată aurul cu care erau poleiţi pereţii mănăstirilor, le dădeau foc şi aurul se mişca, se scurgea pe ziduri şi păgânii îl adunau, săreau pe cai şi ţuşti cu el în stepă, la nevestele şi copilaşii lor.” 55 Salvarea din faţa tristeţii cauzate de sentimentul de pierdere a cuiva drag, o reprezintă pentru Claudiu înţelegerea pe care cei doi o făcuseră, fapt ce îi face baiatului trecerea de la etapa inocenţei, la maturitate: “Claudiu, după ce-o să mor o să vii tu la mine la mormânt? O să vin bunicule, răspunse el… Când vii la fotbal, zisese bunicul ca 53

Ioan Groşan, „Insula”, în vol. Caravana cinematografică, Editura Corint, Bucureşti, 2005 Idem. 55 Ioan Groşan, Adolescentul, în vol. Caravana cinematografică, Editura Corint, 2005 54

36

şi cum i-ar fi ghicit gândurile, să treci pe lângă mormânt şi să baţi aşa, de trei ori, cu palma pe pământ. Eu o să aud şi-o să ştiu că eşti tu.”56

56

Idem.

37

2.3 TRĂSĂTURI ALE POSTMODERNISMULUI APLICATE PE OPERELE SCRIITORILOR : PETRU CIMPOEŞU ŞI IOAN GROŞAN 2.3.1 INDETERMINAREA Pornind de la premisa că postmodernismul este un fenomen post-traumatic, o consecinţă a rupturilor din filosofia secolelor XIX şi inclusiv XX, se poate demonstra prin exemple clare caracterul schizoid uman, pierderea încrederii în valorile absolute, în utopii. Literatura română nu a fost absovită de acest prag al schimbărilor şi al urmărilor atât a unei lungi perioade sub un regim totalitar, cât şi aparenta linişte de după ridicarea cortinei de fier. Conform dicţionarului explicativ al limbii române, indeterminarea este explicată ca fiind o lipsă de determinare, de hotărâre. Indeterminate sunt şi personajele create de Cimpoeşu de-a lungul timpului, bombardate de informaţii, nehotărâte, fără poftă de viaţă. Indeterminarea este aici o consecinţă a indiferenţei atât faţă de semeni, cât şi de societate; ele(personajele), entităţi în care ne regăsim, noi oamenii postmoderni , îşi pierd unitatea, trăiesc într-o lume pe dos. Christina ( Christina Domestica şi Vânătorii de suflete) o provincială în “haine urbane” , un personaj aproape dramatic îşi doreşte cu ardoare să fie de folos celorlalţi prin bunele sale intenţii, dar care nu îi reusesc întotdeauna. Hazardul se poate observa în această situaţie în momentul în care Christina se implică foarte credulă în colectiva spălare pe creier a Marii Spirale. Iunia Poenaru(Firesc) pierde controlul sau mai bine zis nu îl găseşte la Ata-Brateş fiind mult prea lucida faţă de cât i se cerea atât pe plan profesional, cât şi sentimental şi drept urmare alege calea uşoară, moartea. Lipsa unei direcţii poate fi observată şi în Povestea marelui Brigand unde toţi caută să rezolve un caz cu aceeaşi ardoare cu care şi-ar căuta propria moarte. Comisarul, judele,

38

grefierul dau impresia că îşi doresc să rezolve Cazul dar se pierd în detalii ce nu sunt tocmai din sfera juridicului: mitologie, legende, implicaţii religioase. O pseudo-utopie îşi doreşte şi Simion (Simion liftnicul), o lume în care să nu existe invidii între semeni, unde personajele, inspirate bineînţeles din realitatea înconjurătoare, caută să îşi spele păcatele prin politică, afaceri, deci implicit bani, şi nu în ultimul rând prin credinţă.

2.3.2 CONSTRUCTIVISMUL .ADEVĂRUL ŞI FICŢIUNEA “Daca lumile narative sunt atâ0t de confortabile, de ce să nu încercăm a citi însăşi lumea reală ca şi cum ar fi un roman?”57 se întreba Umberto Eco în ale sale plimbări prin lumea narativă, fapt ce duce la o trasătură definitorie a postmodernismului: constructivismul. Această trăsătură nu trebuie să fie înţeleas drept o ignoranţă, ci mai degrabă un amalgam dintre “realitatea reală” şi “realitatea pre-făcută”.58 Aşadar dacă întâmplările sunt reale, verificabile şi persoane care au existat cândva şi avem referinţe la acestea, este vorba de o narativă naturală. În opoziţie, avem ficţiunea, unde totul sau aproape totul este inventat de cel ce scrie, de la personaje, locuri, timp (viitorul de exemplu). “Piatra de temelie” a postmodernismului este pierderea. Pe si despre pierdere contruieşte şi Cimpoeşu romanele: pierderea sentimentului realităţii, timpului. Aceasta pierdere trebuie pusă pe seama condiţiilor istorice în ţara noastră, pentru că fie este recunoscut, fie că nu, dacă autorii noştri şi anume Petru Cimpoeşu şi Ioan Groşan nu ar fi facut parte din generaţia revolută, nu ar fi dăruit publicului Povestea marelui Brigand, Simion liftnicul sau Un om din Est. Ficţionalitatea, observa Eco, pare să fie semnalată de insistenţa asupra unor detalii neverificabile din punct de vedere istoric, de exploatarea unor straturi mentale şi afective ale personajului. 57 58

Umberto Eco, “Sase plimbari prin padurea narativa”, Ed. Pontica, Constanta, 1997 Idem.

39

Şi atunci dacă distincţia este făcută, romanele lui Cimpoeşu unde se pot include? Bineînţeles că adesea ficţiunea poate lăsa impresia de veridicitate dar nu pentru mult timp şi îndeosebi în postmodernism aceasta este un lucru de evitat. Din moment ce Dumnezeu a murit totul îşi pierde sensul iar credinţa, pentru că este poate mai tipic uman decât raţiunea, este înlocuită de falsele credinţe, de tipul celor amintite mai sus: politic, câştiguri substanţiale în scurta durata, omnipotenţa. “Povestea Marelui Brigand” este construita pe bazele “veridicităţii”, grupul juridic ce se ocupă de Caz trebuie prin definiţie să se îndepărteze de minciuni şi să caute adevaruri verificabile; şi tocmai asta nu o fac. Cu toate acestea “Povestea Marelui Brigand” lasă până la final impresia că lucrurile întamplate sunt pe cât se poate de reale, cititorul este introdus într-o lume apocaliptică în care nimic nu mai este ceea ce pare, iar credinta se confundă/îmbină cu ştiinţa. O caracteristică a operei lui Cimpoeşu este lumea care devine fictiune (curs pag. 2 Constructivism) . Toţi actanţii săi sunt oameni aparent obişnuiţi, dintre cei de care autorul însusi se loveşte poate zilnic şi doar îi plasează în spaţii sau momente neobişnuite. Astfel că în Christina Domestica autorul ne plasează pe insula Roland, într-o izolare ironică unde inţelegem că si ţara noastra este precum o mică şi îndepărtată planet, în Simion liftnicul în spaţiul ascetic al unui lift blocat, în Firesc într-o staţie de forare a petrolului, izolată, o lume a muncii, a proletariatului.

2.3.3 ABSURDUL Absurdul nu este în sine o şcoală literară, ci mai degrabă un personaj ce călătoreşte prin toate scenele literaturii, zăbovind mai mult în modernism şi postmodernism. Conceptul de absurd poate fi definit pornind de la două întelesuri ale sale: în primul rând absurdul în legatura cu logica, raţiunea, astfel că absurdul se opune regulilor logicii, deci un absurd superficial şi în al doilea rând, un absurd al cunoaşterii, ce depăşeste logica şi ratiunea. Acest absurd superior se caracterizează prin opoziţia sa faţă de inteligenţă, raţiune, gândire.

40

Personajul absurd absolut este considerat “străinul”, cel care se înstrăinează, care se vede diferit şi totuşi nu îşi doreşte să fie inclus într-o multime, comunitate. Dacă modernismul îşi însuşeşte absurdul drept un comportament generat de faptele istorice, în postmodernism absurdul devine o stare astfel că personajele postmoderne din sfera absurdului îşi cunosc condiţia, este prezentă încă dinainte ca ei să o cunoască şi aleg să o ia în batjocură şi să îl provoace. Un bun exemplu al personajului absurd din postmodernism stă Simion, un personaj mesianic ce alege să se închidă într-un lift la ultimul etaj, el locuind tocmai la parter. Metafizicul acestei opţiuni a personajului conţine şi o iţă a absurdului având în vedere comportamentul său profetic. Absurd este şi Pablo, personaj secundar din romanul lui Cimpoeşu, “Christina Domestica şi vânătorii de suflete”, care cu toate că este internat într-un sanatoriu, face parte din sfera iraţionalului patologic, oferă romanului cauzele verificabile tuturor evenimentelor de natura ideologică: Pablo se crede Nicolae Ceauşescu şi merge până a(şi) scrie memoriile. “Obsesia lui Pablo- şi ocupaţia principală de fiecare zi- era să scrie memoriile tovarăşului Nicolae Ceauşescu, pe care acesta i le dicta prin telepatie din Cuba, unde se refugiase după nefericitele evenimente din decembrie 1989.”59 Urmând un cadru general al absurdului în literatura postmodernă, spaţiul şi timpul ţin locul marilor întrebări existenţiale. Astfel că dacă până acum limbajul era principalul mijloc de a construi un personaj absurd, în postmodernism cadrul temporal este absurd: imaginile vii încă în scrierile de după anul 2000, amintirile şi nu în ultimul rând procesele dezbătute ale comunismului devin într-atât de agasante şi înflorite, încât devin absurde : “ –Sindromul captivităţii, completa Pablo. Foştii captivi ai lui Ceauşescu s-au ataşat afectiv de el şi acum îl regretă.”60

59

Petru Cimpoiesu,”Simion liftnicul:roman cu ingeri si moldoveni”,editia a II-a revizuita, Ed. Polirom,Iasi,2007 60 Petru Cimpoiesu,”Simion liftnicul:roman cu ingeri si moldoveni”,editia a II-a revizuita, Ed. Polirom,Iasi,2007

41

CAPITOLUL 3 STATUTUL COMUNISMULUI ÎN POST COMUNISM 3.1 CADRUL POSTCOMUNIST ÎN LITERATURA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ Postcomunismul sau postdecembrismul este recunoscut ca fiind perioada ce a urmat căderii regimului comunist în România. Este evident faptul că după ani grei de cenzură şi limitarea libertăţilor omului , să urmeze o etapă a exceselor, a negaţiei, a exacerbării în literatura. Criticul Ion Simuţ pus în faţa definirii postcomunismului se opreşte iniţial la cauzele ce au generat un postcomunism în literatura noastră, şi anume: atitudinea extrem de severă, cenzura, pânda, frica, iar din rândul efectelor, cel mai des întâlnit este negaţia. “Scriitorul român a dobândit libertatea de creaţie pe care nu o avea în comunism. A dobândit, simultan cu toţi cetăţenii români, libertatea de opinie şi libertatea de exprimare, în public sau în scris. Primul rezultat vizibil a fost cristalizarea unei atitudini anticomuniste, care a atras contestarea în bloc a întregii perioade comuniste - ceea ce, mergând mai departe pe firul logicii contestatare, a avut drept consecinţă răsturnarea ierarhiei valori promovate anterior. Nimeni şi nimic nu a scăpat necontestat, nici măcar Eminescu. Tot ce provenea de dincolo de limita lui decembrie 1989, tot ce a fost promovat atunci, tot ce a fost considerat valoros era otrăvit sau suspect.” 61 Este aproape predictibil ca atitudinea rezervată, fricoasă, timidă să se preschimbe în rebeliune, exces şi batjocura, a românilor, iar literatura a ajuns din nou un instrument potrivit pentru demonstraţii şi contestaţii. Din rândul contestaţiilor promulgate de noii scriitori se numară cele împotriva lui Călinescu, Arghezi, Sadoveanu şi alţii, fapt ce nu poate decât să demonstreze că atunci,

61

Ion Simut “ Ce s-a întâmplat cu literatura română în postcomunism - Simptomatologie generală “, revista Romania Literara, nr. 6, 2008

42

în primul deceniu de după căderea comunismului singura soluţie era decanonizarea celor ce erau bine vazuţi de regim, cei acceptaţi, căutând să se ştirbească valoarea. Această primă etapă a tranziţiei ( în acceptul că în zilele noastre se reface în mod subtil un canon) era dominată de haos şi de confuzie, iar caracterul revoluţionar cu demonstraţiile sale stradale primau. Ion Simuţ observă că “Anticomunismul s-a dovedit el însuşi la fel de dependent de comunism, ca şi oportunismul.[…] Trebuia răbdare ca rănile trecutului să se vindece, pentru ca omul estetic să se poată reabilita în faţa omului religios şi a omului etic. Trebuia altă răbdare pentru ca românul să-şi recâştige stima faţă de sine, privindu-se în oglindă. Scriitorul român era victima acestei autodetestări a românului faţă de tot ce-i românesc, identificabilă în toate momentele critice ale istoriei noastre.”

62

Ar fi fost

ideal să se facă în aceasta manieră trecerea, dar cu toate acestea, cadrul postcomunist nu ar fi putut să aibe o cale uşoară, fără incidente. Oricât de mult se dorea îndepărtarea de acestă etapă a istoriei românilor şi să se uite cei 45 de ani de sub regim, totuşi eram mult prea frustraţi şi agasaţi ca să se faca o trecere lină, la democraţie. Neobişnuiţi cu libertatea obţinută de altfel în mod violent, românii abuzează, lucru ce poate fi observat şi în literatură (geografia, limbajul, trivialitatea, urmărirea distrugerii canoanelor, etc.). Scriitorii au dezideratul să calce peste tot ce era acceptat de regim, să rup canonul, limitele, ajungându-se la o viziune haotică, agitată. Prin prisma canonului literar, domnul Simuţ lasa o portiţă: “Situaţia literaturii române postdecembriste se complică prin coexistenţa sau intersecţia mai multor stiluri sau curente: neomodernismul, postmodernismul, cultura de divertisment. Canonul trebuie discutat în acest nou context.”63 ; literatura romana contemporana este inca intro continua schimbare, aceasta isi accepta radacinile, cat si ranile, si cauta sa isi (re)gaseasca identitatea.

62

Ion Simut “ Ce s-a întâmplat cu literatura română în postcomunism - Simptomatologie generală “, revista Romania Literara, nr. 6, 2008 63 Idem.

43

3.2 SITUAREA ÎN ISTORIILE LITERARE 3.2.1 PETRU CIMPOEŞU “Mai putin cunoscutul si mai putin rasfatatul”64 Petru Cimpoeşu, după cum îl numeşte Valeriu Cristea, a stat sub o oarecare umbră a faimei, lucru ce i-a permis să aibă o dezvoltare individuală ca scriitor, nu sub aripile protectorilor cercurilor literare îndeosebi, demonstrând mai târziu o valoare incontestabilă şi că este capabil prin scrierile sale de răsturnări ierarhice. De la debut şi până în prezent Petru Cimpoeşu, un “băcăuan” numit astfel de parcă ar face parte într-adevar dintr-o categorie umană cu totul diferită a dăruit cititorilor cu generozitate texte ce iniţial stârnesc amuzamentul dar care au totuşi un substrat puternic zeflemitor, ironic al societăţii în care trăim; societate aflată atât în punctul unei mari schimbări, cât şi o societate haotică, post-revolutionară, lipsită de esenţă, întru totul superficială. Sigur pe el, autorul nu lasă să se întrevadă niciun semn de nesiguranţă ori lipsa de încredere în opera sa, ci “ţine de la început până la sfârşit, ştacheta ridicată”

65

demonstrându-şi cu uşurinţă, capacitatea de scrie ajutându-se de tehnici narative din cele mai rafinate, cum ar fi descrierea la pragul dintre naivitate şi ironie, caricatura, sarcasmul, ironia şi printre altele constructivismul. Prozator optzecist, Petru Cimpoeşu cu toate că operele sale sunt departe de a fi doar niste jocuri de-a şi cu literatura, nişte încercări dominate de livresc şi textualism ca operele unor contemporani de-ai săi (şi aici mă refer îndeosebi la tendinţa de a hibridiza în exces, la încercările făcute doar de dragul de a face parte din curent) , bazându-se pe abilitatea sa de a se juca cu “firescul, el face ca oricât de nebunească şi neobişnuită ar fi 64

Valeriu Cristea, “A scrie, a citi”, Ed. Dacia, Cluj, 1992 Radu G. Ţeposu, “Istoria tragică şi grotescă a obsedantului deceniu nouă”, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006 65

44

o situaţie, să ni se pară că aşa ar fi fost de când e lumea. Pentru că nu este constant sub luminile reflectoarelor, face parte dintre reprezentanţii mai putin discutaţi şi răsfăţaţi , dar care dă dovada unui mare talent neforţat, se caracterizează prin uşurinţa cu care scrie, abordează subiecte profunde, instanţe de viaţă pe care mai apoi le pune în sfera banalităţii şi a ironiei.”66 Primită foarte bine, dovadă fiind şi numeroasele premii, proza lui Petru Cimpoeşu demonstrează că poate să împace atât normalitatea, cotidianul cu experienţele mistice, OZN-urile, extratereştrii convieţuind cu oamenii, religia cu grotescul. Privite în ansamblu operele scriitorului băcăuan, critica literară ii evaluează volumele pozitiv, dovedit prin cronicile şi recenziile de-a lungul vremii. De la debutul său în anii ’80, mai precis în anul 1983 cu volumul “Amintiri din provincie”, Cimpoeşu nu se îndepărtează întru-totul de conceptele care au dat faimă contemporanilor sai, textualismul, care deşi prezent, nu este copleşitor, autorul folosindu-se de lirismul cotidianului. Autorul încearcă un nou realism al provinciei moldoveneşti ,critic , modern şi după cum am mai spus, nu dă literaturii române un spectacol livresc, ci preferă să se lase molcom în mrejele experimentului, în schimbare. Petru Cimpoeşu a fost considerat evenimentul literar de ruptură al primului deceniu post-decembrist. “ Volumul de debut “Amintiri din provincie” publicat prin concurs , de editura Junimea, a intrecut asteptarile mele. Povestirile releva un prozator format la marea scoala a satirei amare, un observator necrutator al universului moral, si un artist cu intuitia sigura a perspectivei de abordare a subiectului.[...] 67 Petru Cimpoeşu ştie să vadă insolitul fiecarei situaţii, exersandu-şi talentul nu asupra unor fapte iesite din comun, ci, mai curând, lipsite de semnificaţie.”68 Acest fapt este dovedit şi de romanul “Firesc” publicat în 1985, care încă păstrează caracteristicile prozei realiste, cu o temă aproape banală, dar care se include în cercul 66

Radu G. Ţeposu, “Istoria tragică şi grotescă a obsedantului deceniu nouă”, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006 67 Valeriu Condurache, revista Convorbiri literare, mai 1984 68 Idem.

45

celor care scriu pornind de la contextul istoric ( repartiţia unei inginere petroliste, profesie neobişnuită pentru o femeie, dar căruia Cimpoeşu îi dezvoltă autenticitatea) ,în fond o criza identităţii omului în comunism. Pe de altă parte, ceea ce este postmodern în “Firesc” este forma: romanul este împartit în doua parţi, Epilog si Prolog , într-un jurnal şi un jurnal epicizat. În romanul “Firesc”, Cimpoeşu nu se fereşte să folosească drept imbold literar tot fundalul comunist, o lume izolată unde şi-au primit “repartiţie” , personajele romanului trăiesc într-o regiune petrolieră, într-o staţie de coordonare a sondelor, un univers închis, în care sentimentul că nu mai ai scăpare e omniprezent. Sub aspectul “firescului”, “obişnuitului”, scriitorul dezvoltă o poveste care în sine nu este cu nimic mai specială decât altele pentru a putea fi considerată valoroasă sau cel puţin interesantă; o echipa de petrolişti, într-o zonă mai mult decât izolată, dezolantă şi vieţile lor mai mult decât anoste dar cu toate cusururile pe care umanitatea le poate avea, totuşi. Valeriu Cristea îşi punea mari speranţe în tânărul scriitor în 1985 în articolul publicat în România literară, spunând fără a ezita că “Cimpoeşu mi se pare unul dintre cei mai interesanţi şi mai bine dotaţi scriitori de romane, capabil de mari performanţe. “

69

Aşadar încă de la puţin timp de la debut, Cimpoeşu atrage atenţia favorabilă a criticii, demonstrându-şi talentul literar de la primele publicaţii. Tema comunismului este prezenta in multe scrieri ale lui Cimpoesu, fie ca o antifilozofie a vietii, ca o cauza majora in distrugerea individualitatii, ori fie ca material tragicomic. Umorul fin se întrevede chiar şi în cele mai serioase pasaje ale scriitorului, acea tragicomedie amintită se întâlneşte îndeosebi în “Povestea Marelui Brigand”, roman care dezvăluie cititorilor un nou Petru Cimpoeşu, unde este prezentată ridicarea regimului comunist, cu toate substraturile sale , o perioadă a schimbării şi cu atât mai mult a tăcerii şi a persecuţiei. A fost publicat în anul 2000 la editura Dacia şi mai apoi reeditat la editura Polirom. 69

Valeriu Cristea, revista Romania Literara, 1985

46

Un roman masiv, complex, “Povestea Marelui Brigand” este o plimbare labirintică ţesută în jurul Cazului unde autorul/autorii trec fără grabă prin marile probleme ale existenţei: Viaţa, Moartea, Raţiunea, Iubirea, Adevărul etc. Într-un cerc cu caracter juridic, al unor indivizi axaţi pe detalii şi analiză, Cimpoeşu trece de la mit, la real, de la credinta, la scepticism, până la naşterea unei conduceri din cadavrul alteia. Având capacitatea de a estompa cu fineţe graniţa dintre fantastic şi real, Cimpoeşu publică într-un punct de cotitură (să nu uităm ca ne aflam în anul 2000) un roman ingenios şi captivant, aparent greu de digerat din cauza detaliilor şi a firurilor discontinue, dar care reprezintă, fără a exagera, o istorie a omenirii. Critica îl acuză pe Cimpoeşu că a facut din “Povestea Marelui Brigand “ : “o avalanşă ficţională, o abstractizare rezultată tocmai din complexitatea ajunsă obositoare a ficţiunii”

70

până la asocierea romanului “cu basme cu fibra bulgakoviană.”

71

Cu toate acestea, scriitorului îi sunt totuşi recunoscute meritele. “Romanul este deopotrivă o parabolă agonală, bine condusă retoric şi susţinută de personaje de ţinut minte, un comisar, o victimă, un grefier consemnînd moartea orasului provincial din imaginarul ţinut Abraxa.” 72 “Naratorul ramîne ingenios si captivant, stapîn pe substanta epica si retorica narativa diversa si atent adecvata. Constructia epica este discontinua, subtil sustinuta, fara gratuitati ori frivolitati menite sa atraga.” 73 De la a fi privit îndeaproape şi a suspecta de complot şi trădare pe toate lumea, Petru Cimpoeşu trece la o criză a identităţii postcomuniste observată în ‘Simion liftnicul’. În acest roman, criza identităţii ia amploare până la a actiona; perioada de acalmie de după prăbuşirea regimului aduce după sine şi rutina, plictisul şi într-o anumită măsură dezumanizarea. Simion, personajul oarecum dramatic din romanul eponim alege să le ia locatarilor blocului în care locuia comoditatea îmbrăţişată de luxul unui lift. 70

George Gorcea – Observatorul cultural nr 2.63/Mai 2001.) Dan C. Mihailescu-Ziarul de duminica , 2001 72 Marian Victor Buciu, “Prozele lui Ioan Grosan si Petru Cimpoesu” Convorbiri literare nr. 12/Dec. 2005 73 Idem. 71

47

Locatarii nu îşi vorbeau, de fapt evitau orice situaţie în care se puteau întâlni, punând acest caracter antisocial pe seama grabei şi a lipsei timpului. Critica a evaluat pozitiv romanul Simion liftnicul, printre care şi observaţiile lui Vasile Dan: “Romanul „cu îngeri şi moldoveni” al lui Petru Cimpoeşu este unul foarte ciudat, dezamăgeşte orice orizont de aşteptare al gustului format pentru romane tradiţionale sau pentru cele cu care ne-au obişnuit prozatorii români canonizaţi ai ultimelor patru-cinci decenii. Simion liftnicul este un fel de reportaj metafizic, incredibil ca formulă — acuţit ironic şi cu un umor irezistibil, superior intelectual — aşadar, un arsenal alcătuit din elemente disparate, contradictorii, greu compatibile, devenit însă sub viziunea originală a autorului impecabil.” 74 Publicat în anul 2006, romanul ‘Christina Domestica şi Vânătorii de suflete’ a demonstrat pe scara evoluţiei literare a scriitorului un alt punct de cotitură fiind premiat cu Premiul pentru proză al revistei „Observator cultural” pe anul 2006; Premiul pentru proză USR – 2006 si Premiul național de proză „Ziarul de Iași” – 2006. Desi acuzat că ar fi scris un roman comercial, dar care “dincolo de latura sa parodică şi grotescă, romanul are şi o faţă ascunsă, introspectivă prin acuitatea analizei şi terifiantă prin verosimilitatea ipotezei pe care o sugerează”75 , acelaşi Andrei Terian continuă: “[...] un exercitiu de echilibristică pe sârmă subţire dintre kitsch şi miraculos, dintre pixeli şi atomi, dintre parodia dezlănţuită şi reflecţia politică şi morală. Faţa vizibilă a romanului o constituie, fără îndoială, satiriconul grotesc: o minusculă insulă din Pacific, care nu apare pe niciun mapamond, devine ringul în care se dispută soarta lumii. Tara de Kuty pestriţă şi originală, insula Roland este o reducere la scara mică a României actuale, daca nu chiar a întregii umanităţi, privită ca o colonie penitenciară intoxicată de zvonuri iresponsabile şi lovita de paranoia conspirationistă.” 76 Volumul de proză scurtă „Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite” reprezintă şi el un argument în favoarea caracterului omogen al prozei lui Cimpoeşu, Andrei Simuţ considerând că „volumul prilejuieşte un interesant dialog între două decade antagonice, 74

Vasile Dan, Revista Familia / Nov-Dec 2004. Andrei Terian, “Razboiul hologramelor” Ziarul de duminica 76 Andrei Terian, “Razboiul hologramelor” Ziarul de duminica 75

48

fiind implicit şi o relatare despre diferenţele care le separă, totuşi neaşteptat de unitar pentru o culegere de povestiri scrise la un interval de douăzeci de ani. Este rezultatul a două procese opuse: cenzura (anii 80) şi diversele solicitări ale revistelor (prozele anilor 2000). “77

3.2.2 IOAN GROSAN Virgil Podoabă observa „de la experienţa textuală la cea existenţială şi, pe deasupra, chiar

metafizică,

întorcându-se

astfel

de

pe

promotorul

postmodernismului

contingentalist şi antimetafizic-unde se cocoţase, dar numai spre a-l boicota din interior, în primele două texte şi în ultimul, Marea amărăciune – din volumul său de debut – pe malul modernismului metafizic, de-a dreptul! Unde îşi scrie povestirile discutate aici, din al doilea volum.” 78 “Un om din Est” privit în ansamblu, dezamăgeşte, dar scriitorul promite totuşi o continuare, poate mai fructoasă şi cu mai putine clişee-uri, atât prin prisma erotismului agasant, cât şi a obositoarei scene comuniste. “Demersul romanesc mult aşteptat al lui Ioan Groşan apelează la resursele absurdului şi ale comicului sinistru pentru a configura tabloul unei societăţi măcinate de morbii ceauşismului putrefact, care-şi trăia, în 1989, când se petrece acţiunea romanului, ultimele momente de agonie.” 79 Radu G. Ţeposu îl include pe Ioan Groşan în capitolul intitulat “Fantezismul alegoric şi livresc” din a sa “Istorie tragic şi grotescă a întunecatului deceniu nouă” spunând: “Ioan Groşan este printre puţinii creatori de şcoală nouă care n-au devenit prizonierii unei singure formule epice [...].” 80

77

Andrei Simut – „Istorisiri ale mediocrilor”, Revista Cuvântul, nr. 7, iulie 2008 Virgil Podoaba, “Dinspre tehnică spre substanță. Studiu asupra prozei scurte a lui Ioan Groșan”, în Familia nr. 4, 1990 79 Octavian Soviany , „Câteva impresii despre Un om din Est”, blog, 2011 80 Radu G. Ţeposu, “Istoria tragică şi grotescă a obsedantului deceniu nouă”, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006 78

49

O observaţie puţin cam împinsă la extrem având în vedere că dintre toti optzeciştii, ultimul care ar putea fi considerat “creator de scoală” ar fi Ioan Groşan şi asta doar prin prisma unei singure opere şi aici “Insula” fiind obiectul veneraţiei, celelalte proze scurte nefiind într-atât de spectaculoase; nici rele, dar nici spectaculoase.. Acelaşi Ţeposu continuă cu etalarea atuurilor lui Groşan, precizând că rezultatele literare ale acestuia sunt admirabile, fiind greu de precizat unde excelează în vocaţia sa de prozator. Alex. Ştefanescu observă că “Este semnificativ faptul că un critic exigent şi rafinat ca I. Negoiţescu s-a declarat încântat citind Caravana cinematografică: "Povestea acestei convertiri la natură şi la normal, a ceea ce e mecanic la ceea ce e viu, o consemnează autorul cu simplitate, cu discreţie mereu, cu un fel de pudoare critică, dar şi un autentic simţ al comediei." 81 Optzecist, dar unul dintre favoriţi, Ioan Groşan are o evoluţie tipică perioadei pentru că preferă proza scurtă în detrimentul romanului, faţă de care şi recunoaste că nu s-a simţit în stare să-l abordeze: “Am debutat cu proză scurtă fiindcă am avut de când mă știu credința, pe care mi-a întărit-o și Nicolae Breban, că romanul nu e o povestire mai lungă, ci o construcție complexă pentru care nu mă simțeam pregătit. Am avut șansa nesperată de a fi alături, o vreme, de două mari personalități ale culturii, ale spiritualității noastre: Nicolae Breban și Lucian Pintilie”

81 82

82

Alex. Stefanescu ,”Ioan Grosan si problema nemuririi sufletului”, rev. Romania Literara, nr. 35, 2000 Horia Tabacu, “Interviuri cu scriitori”: Ioan Grosan

50

3.3. GEOGRAFIILE COMUNISMULUI

3.3.1. BLOCUL Vreme de câteva decenii regimul politic a facut parte din viaţa românilor sub toate aspectele: de la locuinţe, locuri de munca, viaţa personală, la incocularea unei gandiri tipice. Cum se pare că istoria, şi mai precis, comunismul nu poate sta deoparte de literatura noastră, ba chiar mai mult de la 25 de ani de la căderea sa încă suntem mult prea interesaţi de purtarea bagajului comunist în discuţii, fie în a deplânge efectele regimului asupra vieţii cotidiene, fie în a ne lamenta situaţia de fi proscrişi ai spaţiului european sau pur şi simplu de a ne amuza, lucru ce ne împiedică să ne depăşim condiţia. Atât scriitorul băcăuan Petru Cimpoeşu dar şi Ioan Groşan şi-au construit operele pe cadrul spaţial şi temporal al comunismului, fie în aspect realist, tradiţional ( romanul lui Cimpoesu, “Firesc” şi prozele scurte ale lui Groşan “Caravana cinematografică”, “Spovedania”) , fie sub aspectul parabolei după anul 2000, dovadă stând romanele “Simion liftnicul”, “Christina Domestica” ale lui Cimpoeşu şi romanul din 2010 “Un om din Est” al scriitorului Ioan Groşan. Blocul, un microcosmos cu legi proprii şi o tipologie specifică a bârfei, a urmăririi şi spionării vecinilor, a aparentei indiferenţe stă la loc de cinste în cadrul geografiilor comunismului, având în vedere că urbanul era şi este strict definit de viaţa la bloc. Un spaţiu lipsit de intimitate, ba chiar de umanitate, o existenţă searbădă dusă în cutii de beton, unde deşi ar trebui ca o comunitate să fie mai apropiată, aceasta se îndepărtează tocmai din cauza rnilor rămase din comunism: neîncrederea, pâra, spionajul. În romanul “ Simion liftnicul”, autorul Petru Cimpoeşu construieşte un microcosmos tipic comunist; prezintă viaţa unor locatari dintr-un bloc oarecare din Bacău la câţiva ani de dupa căderea comunismului, mai precis în anul 1997. Menţinând totuşi o tipologie a personajelor, Cimpoeşu prezintă pe parcursul câtorva zile o comunitate ce este definitorie pentru întreaga societate românescă din primul deceniu postdecembrist.

51

Personajele sunt construite în strânsă legatură unele cu celelalte, prin metoda mai puţin serioasă a bârfei şi spionajului dintre care Ion-şeful-de-scară, domnul Toma, cel care ascultă BBC şi nu iese din vorba postului respectiv, domnul Vasile, fost director la un combinat de carne, domnul Gheorghe, subofiţer de jandarmi, domnul Anghel, angajat în administraţie, domnul Nicostrat (zis zăvorâtul, yoghin la domiciliu), domnul Elefterie, şomer şi jucător la loto, domnul Eftimie, profesor de biologie, domnul Ilie, motociclist. Doamnele sunt pe măsură: doamna Filofteia (soţia domnului Toma), doamna Gleofina (soţia domnului Elefterie), doamna Alis (consoarta domnului Vasile), bunica Elemosina (soţia nimănui, care se ocupă de nepotul ei, Temistocle), doamna Gudelia (soţia domnului Ion). Toate personajele îşi cunosc extrem de bine vecinii dar prin faptul că îi urmăresc şi ascultă pe holuri, nu pentru că ar vorbii unii cu ceilalţi, liftul fiind se pare, o cauză majoră. Contrastul

dintre

existenţa

banală,

indiferentă

dintr-un

bloc

muncitoresc

postcomunist şi asceza lui Simion, locatarul de la parter care în mod absurd nici nu foloseste liftul, “cauza tuturor relelor din lume”. Acesta se blochează în lift la ultimul etaj şi îi forţează pe ceilalţi locatari să treca unii pe lângă ceilalţi pe scări, îi forţează să redevină oameni. Şi Ioan Groşan se foloseşte de spaţiul închis al blocurilor în romanul “Un om din Est”, plasându-şi personajele în apartamente mici, înghesuite, asemănătoare unor cuşti mobilate obligatoriu din zestre.” În cameră totul părea neschimbat, şifonierul de la socri se înalţă la fel de masiv, lucind stins şi pocnind în răstimpuri, […] iar camera fetiţei fusese la început dormitorul lor, al soţilor, dar de când se născuse Estera hotărâseră de comun acord să doarma în sufragerie , pe o canapea extensibilă.”

52

3.3.2. IZOLAREA: INSULA ROLAND; ABRAXA; AŢA-BRATEŞ; INSULA ROLAND O încercare de a descrie perfect statutul României în şi după regimul comunist o face Petru Cimpoeşu în romanul său “Christina Domestica şi vânătorii de suflete”, unde plasarea personajelor pe o insula in Pacific.”[…] tip de aproape patru decenii, România a fost o putere colonială, […]şi la sfârşitul anilor ’60 ai secolului trecut, această insula vulcanică din Pacificul de Sud a devenit proprietatea statului român, după ce aparţinuse Statelor Unite ale Americii.”83 , izolată şi părtaşă la experienţe extraterestre este o dovadă a faptului că cea mai bună descriere pe care o poate oferi cineva a vieţii noastre sub comunism este în strânsă legatură cu izolarea; o izolare atât a individului de semenii săi, cât şi o izolare a ţării pentru a se putea guverna singură , fără intervenţii dinafară. Aşa-zisul experiment Armaggedon este de fapt o încercare de creere a omului nou, al meta-omului situat în insula Roland, ce prin izolarea sa de lume se guverna singură prin minciună, interventii extraterestre, spălare pe creier: “[…] scopul operaţiunilor codificate sub denumirea de Experimentul Armaggedon a fost, printre altele, crearea, prin mutaţii genetice, a unei specii de antropoid superioară omului, care să cucerească lumea şi să instaureze un comunism perfect şi ireversibil pe întreaga planetă.”

84

ABRAXA Abraxa este un ţinut aproape mitologic în romanul “Povestea Marelui Brigand” al lui Petru Cimpoeşu, care îşi ia denumirea din mitologie, fiind numele unui zeu din Asia Mică, care stăpanea cele 365 de spirite, unul pentru fiecare zi a anului, nume ce sta la originea cuvântului ‘magie’. Abraxa este un ţinut special unde se întamplă lucruri

83 84

Petru Cimpoesu,” Christina Domestica si vanatorii de suflete”,Ed. Humanitas,Bucuresti,2006. Petru Cimpoesu,” Christina Domestica si vanatorii de suflete”,Ed. Humanitas,Bucuresti,2006.

53

fantastice: un personaj de dincolo de spaţiu şi timp, un personaj mesianic ce moare de mai multe ori, forţându-i pe anchetatori să-l tot găsească în diferite părţi din oraş. Într-o oarecare măsură, Cimpoeşu construieşte o poveste suprarealista ţesuta în jurul unui spaţiu nu neaparat izolat, cel puţin autorul nu insistă pe izolare, ci mai degrabă pe solitar, cu o ordine bine definită, fantastică ce ţine mai mult de ştergerea frontierelor spaţiu-timp decât de localizarea unui loc anume. AŢA- BRATEŞ Secţia de forare, Aţa-Brateş este spaţiul unde Cimpoeşu îşi plasează romanul “Firesc”, un roman trans-generaţionist care păstrează încă metodele literare ale generaţiei dinainte. Caracterizat de tânăra Iunia Poenaru, ca "văgăuna asta, la capătul lumii"85, locul unde primeşte repartiţie este departe de lume, o izolare aproape absolută, unde timpul este suspendat, oamenii instrumentalizaţi, şterşi. În acest spatiu gol pledoariile cvasi-filozofice se amplifică, trăirile personajelor sunt fie la cote maxime, ca şi în cazul Iuniei şi al lui Adam, fie mediocre, insipide, aproape animalice a celorlalte personaje.

85

Petru Cimpoesu, “Firesc”, editia a 2a revizuita, Ed. Polirom, Iasi, 2010

54

CONCLUZII Având în vedere că limba şi literatura română este într-o permanentă schimbare, este dificil să se fixeze o direcţie evolutivă. În ceea ce îi priveşte pe cei doi scriitori a caror opere au fost tratate în prezenta lucrare, s-a încercat într-adevar o inserare în canonul postmodernist, dar şi optzecist, cu toate că proza lor este încă în schimbare, este vie, supusă şi altor factori ce ţin îndeosebi de critica literară, de cititori. În primul capitol al disertaţiei am concluzionat că spaţiul în care s-a născut şi s-a dezvoltat postmodernismul în literatura romînă a fost legat de cadrul istoric, politic. Dacă ceea ce îi urmează modernităţii are un oarecare caracter revoluţionar, al schimbării, atunci şi în opere, tranziţia primează. Sub aspectul optzecismului, încadrarea scriitorilor, Petru Cimpoeşu şi Ioan Groşan a fost facilă, diferenţele dintre modalităţile scriiturii lor fiind totuşi şi ceea ce îi apropie. Aşadar, dacă Groşan este clasat drept textualist, intrând în optzecism prin preferinţa prozei scurte, Cimpoeşu trece prin etapele mai mult sau mai puţin clasice ale formării sale ca scriitor: astfel dacă a fost rezervat şi timid în “Firesc” şi “Amintiri din provincie”, uimeşte prin fabulatoriul din “Simion Liftnicul”. În cel de-al doilea capitol, am aplicat trăsăturile postmodernismului pe proza celor doi scriitori, astfel că am demonstrat dimensiunea absurdului din textele de după anul 2000 şi indeterminarea ca definiţie şi alăturare a prozatorilor la curentul literar tratat. Caracterul evolutiv al operelor a arătat cu ajutorul cronologiei, drumul şi formarea lor ca scriitori pe “aleea postmodernismului” românesc, pornind din anii ’80, până recent, în 2010. În ultimul capitol al disertaţiei am dorit să găsesc dimensiunea postcomunistă în proza celor doi scriitori, dimensiune tratată atât sub aspectul general, ca direcţie de vindecare în agitaţia literaturii “noi”, dar şi ca efect al dorinţelor cititorilor, de a avea o finalitate.

55

Este evident faptul că ar mai fi fost multe aspecte ce ar fi trebuit analizate în detaliu în această lucrare, dar datorită limitărilor de ordin organizatoric am ales varianta unei sistematizări.

56

BIBLIOGRAFIE A. Corpus de opere literare 

Cimpoeşu, Petru, Amintiri din provincie, Editura Junimea, Iaşi, 1983



Cimpoeşu, Petru, Erou fără voie, Editura LiterNet, 2002



Cimpoeşu, Petru, Simion Liftnicul, Editura Compania, Bucureşti, 2002



Cimpoeşu, Petru, Christina Domestica şi Vânătorii de suflete, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2006 

Cimpoeşu, Petru, Povestea Marelui Brigand, ediţia a II-a, Editura Polirom,

Bucureşti, 2007 

Groşan, Ioan, Caravana cinematografică şi alte povestiri, prefaţă de Nicoleta Cliveţ, Editura Corint, Bucureşti, 2005



Groşan, Ioan, Un om din Est, Editura Tracus Arte - Noul Scris Românesc, Bucureşti, 2010

B. Dicţionare şi istorii literare 

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române,, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică ‘Iorgu Iordan’, Editura Univers Enciclopedic, 2012



Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2009



Negoiţescu, Ion, Scriitori români contemporani, Editura Paralela 45, Piteşti, 2000

C. Critică, istorie şi teorie literară 

Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999



Cimpoeşu, Petru, Postmodernismul românesc, în volumul Romanul românesc în colocvii (Contemporanul. Ideea europeană), Editura Semne, Bucureşti, 2002

57



Cliveţ Nicoleta, Ioan Groşan – monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Aula, Braşov, 2001



Crăciun, Gheorghe, Marineasa, Viorel, Generaţia '80 în proză scurtă (antologie), Editura Paralela 45, Piteşti, 1998



Cristea, Valeriu, A scrie, a citi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992 Eco, Umberto, Şase plimbări prin pădurea narativă, Editura Pontica, Constanţa, 1997



Muşat,

Carmen,

Strategiile

subversiunii.

Incursiuni

în

proza

postmodernă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008 

Nedelciu, Mircea, secţiunea antologică a volumului Experimentul literar. Romanul postbelic, Editura Paralela 45, Bucureşti, 1998



Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008



Podoabă, Virgil, Metamorfozele punctului, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2004



Ţeposu, Radu G., Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

D. Studii, interviuri şi articole din periodice 

Buciu, Marian Victor, Prozele lui Ioan Groşan si Petru Cimpoeşu, Convorbiri Literare, nr. 12, Decembrie 2005



Cimpoeşu, Petru Nu e nicio ruşine să fii scriitor, în Vatra, nr. 12 / 2001



Cimpoeşu, Petru, Postmodernismul românesc ca instituţie a exprimării şi un studiu de caz: Romanul Generaţiei 80



Condurache, Valeriu, în Convorbiri Literare, mai 1984



Cristea, Valeriu, în România Literară, 1985



Cristea-Enache,Daniel,Revelion

cu

vânzare,

http://atelier.liternet.ro/articol/6588/Daniel-Cristea-Enache/Revelioncuvanzare-Asediul-Vieneide-Horia-Ursu.html

58



Dan, Vasile, în Familia, Noiembrie- Decembrie 2004



Gorcea, George, Observator Cultural, nr. 2.63, mai 2001



Groşan, Ioan, Articol fără final, în Vatra, nr.5 / 2000



Groşan, Ioan, Pentru mine Echinoxul a însemnat mai mult decât facultatea de filologie, interviu realizat de Dumitru Augustin Doman, în Argeş, nr. 3 / 2009



Mihăilescu, Dan C. , Ziarul de duminică, 2001



Podoabă, Virgil, Dinspre tehnică spre substanţă. Studiu asupra prozei scurte a lui Ioan Groşan, în Familia, nr. 4, 1990



Simuţ, Andrei, Istorisiri ale mediocrilor, în Cuvântul, nr. 7, iulie 2008



Simuţ, Ion, Canon după canon, în România Literară, nr. 6, 2006



Simuţ, Ion, Ce s-a întâmplat cu literatura română în postcomunismSimptomatologie generală, în România Literară, nr. 6, 2008



Soviany, Octavian, Câteva impresii despre Un om din Est, blog personal, 2011



Ştefănescu, Alex. , Ioan Groşan şi problema nemuririi sufletului, în România Literară, nr. 35, 2000



Tabacu, Horia, Interviuri cu scriitori- Ioan Groşan



Terian, Andrei, De ce Groşan n-are roman?, în Ziarul de duminică, 5 octombrie 2007

59