Despre Mituri Romanesti [PDF]

Zitiervorschau

ARGUMENT Deşi încă din Antichitatea greacă şi cea romană mitul a constituit o temă de discuţie filozofică şi istorică, totuşi elementele mitului au fost studiate în esenţa lor abia în perioada modernă. Parcurgând pe perioada studiilor mele mai multe lucrări în domeniu (ale lui Mircea Eliade, Romulus Vulcănescu, Silviu Angelescu, Claude Levy-Strauss ş.a.m.d.), mi-am dat seama de importanţa pe care o are conceptul de mit în cultura universală. Mitul este un element esenţial al civilizaţiei omeneşti, în care sunt codificate toate credinţele, principiile morale şi activităţile practice ale diferitor colectivităţi; în conştiinţa popoarelor primitive, numai miturile care aveau ca subiect creaţia, originea, eroii şi evenimentele primordiale au valoarea unor „istorii adevărate”. Mitul explică geneza lumii sau fenomenele naturii, motivează aspiraţiile şi idealurile umane; el e un produs al spiritului care se reînnoieşte în permanenţă. Mitul conferă expresie la ceea ce raţiunea nu poate exprima; el ne pune în contact cu misterul naturii. Prezenta lucrare este un studiu asupra relaţiei dintre mit şi literatură în planul „existenţei” spirituale, datorită căruia omenirea a ajuns la conştiinţa identităţii de sine, delimitându-se de natură, un studiu asupra mitului fundamental românesc – Zburătorul –, care a servit ca sursă de inspiraţie pentru numeroase opere din literatura română, cum ar fi: Sburătorul de Ion Heliade Rădulescu, Călin – file din poveste sau Luceafărul de Mihai Eminescu, creaţii de-ale lui Vasile Alecsandri, Liviu Damian ş.a. Mircea Eliade susţinea că „este greu să se dea mitului o definiţie acceptată de toţi savanţii şi care trebuie să fie în acelaşi timp accesibilă nespecialiştilor”1. În aceeaşi lucrare, autorul mai spunea că în civilizaţiile primitive „mitul exprimă, scoate în relief şi codifică credinţele”2. În compoziţia unui mit intră un mister genetic, un adevăr aprioric şi o tehnică a povestirii orale, fapt ce îl dovedesc toate operele literare care au la bază un mit, indiferent care ar fi acela. Pentru Claude Levy-Strauss, mitul este „produsul imaginaţiei creatoare a omului primitive, a cărui gândire sălbatică îşi construieşte modele logice de cunoaştere şi de integrare prin cunoaştere în viaţa naturii…” 3. Dintre miturile cunoscute, am ales să analizez mitul Zburătorului, ştiut fiind că acesta a avut un impact deosebit în mediul rural. Romulus Vulcănescu spunea că „zburătorirea marchează trecerea de la simpatie la dragostea tinerească, printr-o fugă rituală care se termină cu îmbrăţişarea şi sărutarea – simboluri ale unei protologodne”4 – şi, chiar dacă nu ţine de mitul propriu-zis, se înrudeşte cu el. Zburătorul la care ne vom referi mai departe este o semidivinitate erotică de tipul incubilor, un daimon de natură malefică, simbolizând toate formele de 1

Eliade, Mircea – Aspecte ale mitului, Editura Humanitas, 1999, Bucureşti, p.13 Idem 3 Strauss-Levy, Claude – Antropologie culturală, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 27 4 Vulcănescu, Romulus – Mitologie română, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987, p. 338 2

1

sexualitate, de la aceea puberală până la cea isterică a femeilor care trăiesc doar pentru plăcerile trupeşti5. Mitul Zburătorului a fost sesizat în aspectul lui cultural de George Călinescu ca reflectând „problema fundamentală a sexualităţii la români”6. În opinia sa, Zburătorul era un tânăr frumos, dar frumuseţea era a unui demon care le dădea tinerelor fete tulburările specifice primelor sentimente de dragoste. Îl putem privi pe Zburător şi ca pe un iniţiatic pentru tinerele aflate la prima lor dragoste. În mitologia noastră, Zburătorul nu este un vampir şi nici un demon al morţii. Activitatea lui era numai oniric-erotică. Urmele fiziologice lăsate de presupusa lui vizită ţinteau autoflagelarea simţurilor. Împletite cu mitul Zburătorului sunt farmecele, vrăjile, descântecele la care apelează tinerele sau mamele lor pentru a reuşi să scape de urmele pe care le lasă Zburătorul, mai ales în sufletele fetelor. Deseori, părinţii sau rudele fetelor aflate sub vraja Zburătorului apelau la rituri de medicină magică, se trăgea cu puşca, noaptea, prin hornul casei, se dădea foc la vreascurile din vatră, acest lucru întâmplându-se tot în timpul nopţii. Atrasă dintotdeauna de acest mit românesc, am considerat că pot dezvolta subiectul propus, şi anume mitul Zburătorului la I.H. Rădulescu şi Mihai Eminescu.

5 6

Idem, 4 Idem 4, p.339

2

Mitul reprezintă un element esenţial al civilizaţiei umane, în care sunt codificate toate principiile morale, credinţele, activităţile practice ale diferitelor colectivităţi. În conştiinţa popoarelor primitive, numai motivele care aveau ca subiect creaţia, originea, eroii şi sentimentele primordiale aveau valoarea unor istorii adevărate. Mitul explică geneza lumii sau fenomenele naturii, motivează aspiraţiile umane, idealurile omenirii. El este un produs al spiritului ce se reînnoieşte în permanenţă. Călinescu împarte miturile româneşti în patru tipuri fundamentale7: - mitul Zburătorului (mitul erotic); - mitul Traian şi Dochia (mitul etnogenezei românilor); - mitul Meşterului Manole (mitul estetic); - mitul Mioriţei (mitul existenţei pastorale). Iubirea este o temă literară veche, tratată sub forme arhaice şi arhetipale în toate mitologiile şi religiile lumii. Mentalitatea arhaică resimte iubirea ca o forţă atât de puternică, încât primul impact al sentimentelor îi este atribuit unei fiinţe supranaturale şi presupune un proces de iniţiere configurat într-un mit erotic. Credinţa populară în „zburător”, în intervenţia unei fiinţe supranaturale, cu chip strălucitor, dar cu sentimente de gheaţă, fără sânge în vine, care chinuie visele fetelor tinere, apare în tot folclorul european. Ea a constituit subiect de inspiraţie nu numai pentru poeţi precum Victor Hugo – Le Lylphe, Byron – Manfred, Goethe – Mireasa din Corint, dar şi pentru prozatori. Mitul fundamental românesc, Zburătorul, a servit ca sursă de inspiraţie pentru numeroase opere din literatura română, cum ar fi: Sburătorul de I.H. Rădulescu, Crai nou de Vasile Alecsandri, Călin – file din poveste şi Luceafărul de M. Eminescu. El este prezentat ca un tânăr frumos, un „Eros adolescent”8, care le aduce fetelor primii fiori ai iubirii. Călinescu observa că mitul a fost reluat sub diferite modalităţi de majoritatea scriitorilor români, dar cum la noi nu exista o literatură a analizei dragostei, toţi s-au îndreptat către „momentul primitiv”9, către acel moment când fetele se îndrăgostesc pentru prima oară. Românii au avut din toate timpurile o multitudine de obiceiuri, basme, poeme referitoare la dragoste, credinţă, regi, prinţese, vrăjitoare. Etnologii, poeţii, scriitorii, istoricii au încercat să colecţioneze şi să păstreze cât mai bine obiceiurile şi tradiţiile legate de un astfel de eveniment din viaţa omenească. În poemul Călin/file din poveste) iubirea este reprezentată ca o îmbinare a contrariilor: uranic şi teluric. Fata de împărat este simbolul frumuseţii superlative, portretul ei fizic relevând sacralitatea acesteia. Conform tradiţiilor populare, pentru a fi ferită de primul impuls erotic, aceasta este închisă într-un castel izolat. „Pe deasupra de prăpăstii, sunt zidiri de cetăţuie.”10 7

Călinescu, G. – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 56 8 Idem, p. 60 9 Idem, p. 60 10 Eminescu, Mihai – Poezii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961, p. 60

3

Cadrul natural este descris într-o atmosferă nocturnă, aici ivindu-se Zburătorul, motivul nopţii, motiv romantic, intermediind întâlnirea celor doi. Somnul devine locul sacru unde se întâlnesc fata de împărat şi Călin, cei doi aparţinând unor lumi diferite, fiind şi punctul de legătură dintre teluric şi uranic. Portretul Zburătorului este romantic şi sugerează inadaptarea şi imposibilitatea reconcilierii celor două lumi, încât se face apartenenţa la lumea demonică. Ca şi în Luceafărul, omul de geniu, Hyperion (hyper – cel care merge, eon – deasupra) nu se poate coborî la nivel mediu, cum nici omul simplu nu poate accede la un nivel superior. Aici întâlnirea se face noaptea, prin intermediul oglinzii, simbol al cunoaşterii, însă nu cunoaşterea directă, ci una reflectată, idee întâlnită şi la Ion Barbu, care vede prin oglindă o realitate transfigurată. Imposibilitatea contopirii celor două lumi face ca ordinea naturii, firesc, să se schimbe, Universul participând la încercarea de a-i fi aproape. Dacă la prima vizită făcută fetei Zburătorul apare ca „un tânăr voievod”, reprezentând frumuseţea perfectă, având chip angelic, a doua oară este o forţă malefică. „Ochii mari şi minunaţi/Lucesc adânc, himeric!”11 Durerea ei provocată de această distanţă este mare, împlinirea iubirii rămânând ceva ce nu-i stă nici lui în putere, el, care este „Luceafărul”, simbol al superiorităţii şi al unicităţii. Dorinţa acestuia este un lucru imposibil, el voind să o facă şi pe ea asemenea lui, de a o ridica de la omul simplu în slăvile pe care altfel nu le va putea niciodată atinge. Semnele fetelor vizitate noaptea de zburător nu pot trece neobservate, metamorfoza lor fiind una evidentă: „Şi-n oglindă a ei buze vede vinete şi supte.”12 Oglinda este un loc al transfigurării fizice care creează o imagine virtuală a frumuseţii fetei, capabilă să-şi reveleze întreaga fiinţă. Suferinţa fetei provocată de dorul lui ia proporţii cosmice, sufletul ei este asemenea cerului: în momentul în care se scurg multe lacrimi, acesta rămâne pustiu, ca un cer fără stele, căci fiecare lacrimă este ca o stea care se desprinde de pe boltă. Fericirea şi frumuseţea ei sunt asemenea unui smarald rar, simbol al unicităţii, al frumuseţii interioare care se consumă, se pierde înăbuşită de suferinţă, precum arde nestemata în cărbuni. Aici iubirea apare ca un şir de încercări la care este supusă, într-un final izolându-se într-o colibă, spaţiu diferit de cel anterior. Sărăcia şi modestia sunt sugerate prin metafora „arde o candelă cât un sâmbure de mac”. În concepţia poporului nostru, Zburătorul este un personaj fantastic, care poate lua diferite înfăţişări. El se arată pe înserat tinerelor fete, le determină să se îndrăgostească de el şi apoi dispare. El este un personaj fantastic, dar şi romantic. În fragmentul al doilea, fata de împărat constată efectele venirii Zburătorului şi în taină îl cheamă: „Zburător cu negre plete/vin’ la noapte de mă fură”. Ascensiunea sentimentului de iubire în sufletul fetei de împărat se remarcă în fragmentul al treilea, când eroina se contemplă în oglindă, asemenea lui Narcis, şi constată că e frumoasă: „Cum că ea – frumoasa fată – a ghicit că e frumoasă”.

11 12

Idem 5 Idem 6

4

Avem aici o evaziune în basm (motivul Zburătorului îl găsim şi în basmul Fata din grădina de aur de Richard Kunisch), dar în acelaşi timp şi în vis: „Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i”, iar unitatea o dă trăirea sentimentului de iubire. Clipele de bucurie sunt urmate de cele de durere din al cincilea fragment, când Zburătorul, potrivit mitului, trebuie să dispară. Fata de împărat, părăsită, trăieşte clipe dramatice: „S-a făcut ca ceara albă faţa roşă ca de măr”. „E ceva iraţional care nu se poate explica cu ajutorul raţionalului”, după cum afirmă Rudolf Otto13. Rămânem uimiţi în faţa unui astfel de „mysterium tremendum”14. Acest moment aminteşte de cuvintele lui Adam: !nu ar fi fost creat, ci a nu fi decât o creatură”.Fata este alungată, dar mai apoi bătrânul crai „cu barba-n noduri” trimite zadarnic crainici ca s-o găsească şi s-o aducă înapoi. Şapte sunt anii în care ea înfruntă singură greutăţile şi îşi creşte copilul fără nici un sprijin. Această cifră reprezintă perioada cea mai importantă din viaţa unui om, dar mai reprezintă şi ceva magic, încheierea unui ciclu, astfel încât, în acest timp, Zburătorul a renunţat la superioritatea şi unicitatea lui pentru a fi alături de fata de împărat. În fragmentul al şaptelea, el se întoarce sub forma unui voinic numit Călin, găsind fata, ascunsă într-o colibă, unde trăia împreună cu fiul ei. Zburătorul este „cineva” de nicăieri şi de niciunde, care fură somnul fetelor de măritat. El poate lua diverse înfăţişări, putându-se metamorfoza. În poezia lui Ion Heliade Rădulescu, Zburătorul este asemănat unei fiinţe superioare, este o proiecţie cosmică, „balaur de lumină”, dar şi o proiecţie telurică, „tânăr june”, fiind receptat în mentalitatea populară ca un fulger, ca o lumină. Întâlnirea are loc noaptea, fiind prezente şi forţe malefice. Fiinţa fabuloasă închipuită ca un duh e o întruchipare idealizată a iubitului. Ca şi în Călin – file de poveste, cei doi comunică în vis, acesta fiind singurul moment în care se întâlnesc, însă într-o lume ireală. Acest vis se transformă în „lipitură”, reprezentând obsesia, iar aceasta, la rându-i, se transformă în „zmeu”. Iubirea pentru Zburător în mentalitatea populară este văzută ca un blestem de care nu se poate scăpa nici măcar prin intervenţia Divinităţii şi a rugăciunilor. Florica e o fată simplă de la ţară, care îi explică mamei sale sentimentele prin care trece: „Vezi, mamă, ce mă doare Şi pieptul mi se bate Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate Îmi ard buzele, mamă, obraji-mi se pălesc!”15 Zburătorul, în cazul de faţă, e o combinaţie bine proporţionată între „foc şi răcori”, între „arde şi paloare”, e acel „nu ştiu ce” care apare brusc în viaţa fetelor. E un zbucium sufletesc care nu le dă pacea interioară, e un moment al nehotărârii, al trecerii bruşte de la o stare de spirit la alta. Stările de nelinişte trebuie „calmate” prin intermediul vracilor, al „babelor care ştiu vreun leac”, al popilor sau al vrăjitorilor. Ele sunt persoanele abilitate să deţină panaceul ideal pentru această „boală”. Seara – şi nu fără semnificaţie – vine Zburătorul la fete să le neliniştească, căci cadrul este prielnic apariţiei acestuia, practic este un cadru care invită la dragoste: 13

Rudolf, Otto – Sacrul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 17 Idem 15 Rădulescu, I.H. – Scrieri, Editura pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1962, p.76 14

5

„Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit Tăcere pretutindeni acum stăpâneşte Şi lătrătorii numai s-aud necontenit”.16 E un moment de suspans, de tensiune, prielnic ivirii iubirii, asociată cu acest personaj înrobitor, magic şi malefic în acelaşi timp. Balada Sburătorul este structurată în trei secvenţe: confesiunea Floricăi, lăsarea serii şi coborârea Zburătorului în lume. Tema este generată de mitul românesc conform căruia iubirea poate lua forme înstăpânitoare, conferindu-i individului un sentiment de înstrăinare de sine, de pierdere a identităţii, situaţie comparabilă cu cea a intrării sub incidenţa unui spirit rău. Într-un sat românesc, o fată, identificată printr-un nume cu sorginte de floare, Florica, se plânge mamei sale de o stare de disconfort general: este cuprinsă de visare, se simte privită cu ochi nevăzuţi, este bântuită de teamă şi de emoţie nemotivată. Florica cere leacuri, ajutor vrăjitoresc, sfaturi materne, iar mama ei oftează şi cade pe gânduri. Se lasă seara, oamenii se întorc de la muncă, satul se animă, apoi treptat se aşterne liniştea. La miezul nopţii, coboară peste sat un „balaur de lumină” care se strecoară sub hornul casei în care locuieşte Florica. Nişte femei îl văd şi ştiu că este un zburător, o entitate care se metamorfozează într-un tânăr fermecător şi înrobeşte sufletele fetelor, fiind de neînvins. Motivul iubirii demonice a unor zmei sau zburătoare pentru fiinţe pământeşti apare deseori în legendele apocrife şi în basmele româneşti. Ameninţare dramatică, apariţia unui duh seducător constituie o probă şi o ispitire, motiv pentru care este asociată cu o boală, iar în multe legende despre zburător, experienţa sa este devastatoare pentru fiinţa omenească. Sburătorul lui I.H. Rădulescu înfăţişează povestea unei stări omeneşti: starea de îndrăgostit. Florica, personajul central al baladei, este cuprinsă de un „dor nespus”, ca într-o stare de visare, şi pierde simţul realităţii. Confesiunea ei, cuprinsă într-un discurs persuasiv, exprimă presentimentul că sufletul şi mintea îi sunt invadate de un spirit straniu şi amăgitor: „În arşiţa căldurii, când vântuleţ adie, Când plopul a sa frunză o tremură uşor Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie, Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor …………………………………………… Mă sperii şi-mi zice: «Deşteaptă-te, Florică, Sunt eu, vin’ să te mângâi…» Dar e un vânt uşor!”17 Există în această mărturisire un amestec de teamă şi euforie ca expresii generice ale condiţiei de îndrăgostit. Pregătită să-şi aştepte perechea destinată, „scrisul”, Florica speră într-o întâlnire fericită şi se cutremură la gândul oricărei tulburări a intimităţii ei, căci orice apariţie reconfigurează viaţa celui care acceptă un nou-venit. De aceea, discursul personajului este fixat între speranţa unei întâlniri fericite şi teroarea ieşirii spre lume şi este clădit pe afirmaţii contradictorii, dar tranşante: mă sperii, dar îmi place. Iluzia comunicării, receptarea fantasmatică a unui

16 17

Idem 10 Idem

6

spirit străin sunt întemeiate pe mişcarea generală a lumii. Vântul, frunzele, materia toată iau parte la această emoţie inopinată. În a doua secvenţă a baladei, Florica este plasată în spaţiul morganatic al unei zile de vară, când arşiţa este tulburată parcă de orice adiere uşoară. Imaginea crângului înfiorat de vânt apare subtil asociată cu o deşteptare temporară la viaţă: „Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică să-l învie”. Detaliile peisagistice subliniază starea Floricăi şi impresia unei întâlniri fantastice. Întreaga experienţă îşi are originea într-o dorinţă de nestăvilit, pe cât de dureroasă, pe atât de binefăcătoare: „Un dor nespus m-apucă şi plâng, măicuţă, plâng”. Plânsul are rol terapeutic, alină şi diminuează dorinţele. Invocarea preotului, a vrăjitorului, a descântătoarelor dovedeşte că, dincolo de emoţia binefăcătoare, se instalează groaza şi presentimentul unui pericol iminent. Florica cere sprijin de la toate instanţele şi nu exclude posibilitatea unei intruziuni demonice: „Oar ce să fie asta?”. Temerile ei sunt alimentate de starea fiziologică şi e bulversată, trupul ei pare supus la munci grele şi asediat de boli. Spaţiul nocturn anticipează apariţia Zburătorului, imaginile conţinând sugestii hierofanice. Instalarea nopţii este asociată cu un gest hipnotic şi vrăjit. Monologul fetei debutează abrupt, cu exclamaţia Floricăi ce atrage atenţia mamei sale asupra suferinţelor care o macină: „Vezi, mamă, ce mă doare!” Urmează enumerarea unor trăiri fizice, a unor suferinţe organice pe care fata încearcă disperată să şi le explice. Frecvenţa punctelor de suspensie sugerează răsuflarea întretăiată, pauzele consacrate căutării cuvintelor care să aproximeze chinurile de nespus. Uimesc senzaţiile contrastante, durerea fizică amplificată de incapacitatea exprimării unor asemenea fenomene antitetice care povestesc acel „farmec dureros” al poeziei eminesciene, dorul ca stare sufletească ambivalentă: „Obrajii… unul arde, altul mi-a răcit!”. Exclamaţiile, repetiţia, adresările: „vezi”, „mamă, uite!”, „mă vezi!”, „măicuţă” accentuează caracterul oral al monologului şi exprimă încercarea patetică a fetei de a-i transmite mamei intensitatea suferinţei sale agravată de incertitudine: „Fior, fulger, nesaţiu, tremur, foc” sunt imagini ale intensităţii. O intensitate provocată de o energie materială şi desfăşurată într-un regim de nelinişte voluptuoasă de nelămurită seducţie, aşa cum afirmă Eugen Simion 18. Trăirile psihice, atât de accentuate încât se manifestă prin plâns, sunt contrazise în versul: „Ia pune mâna, mamă, pe frunte, ce sudoare!”. Chinurile sunt atât de mari, încât nu are importanţă dacă alinarea vine de la puterea divină sau de la cea diabolică: „Oar’ ce să fie asta?…întreabă pe bunica O şti un leac ea doară… o fi vreun zburător!” Limbajul popular ne introduce credibil în mentalitatea sătească în care credinţa creştină coexistă cu mai vechi practici magice. George Călinescu spunea că boala necunoscută a fetei este „explicabilă mitologie şi curabilă magie” 19. Tradiţia folclorică prevede împotriva Zburătorului o seamă întreagă de leacuri, de la descântece, menţionând o fiertură de nouă buruieni magice, la ungerea uşilor, ferestrelor şi hornului cu usturoi până la înfigerea unui cuţit în bătătura uşilor. Întreaga relatare a fetei e construită pe succesiunea cauză-efect, iluzierealitate, succesiunea susţinută de utilizarea timpului prezent (doare, ard) şi a 18 19

Simion, Eugen – Dimineaţa poeţilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, p. 67 Călinescu, George – Ibidem

7

modurilor indicative (modul certitudinii) şi prezumtivul (modul ipotezei). Cadrul descris de Florica aminteşte de decorul natural al idilelor dintre păstori şi păstoriţe din poezia clasică. Dimineaţa devreme, fata pleacă pe potecuţă la „iarbă acolo-n crâng”, ducând-o la păscut pe Brânduşa. Obsesia o urmăreşte dominând-o şi determinând-o să piardă noţiunea timpului. Partea centrală a poemului reprezintă una dintre primele realizări mari ale pastelului în poezia românească. Jalea fetei este întreruptă de forfota satului, urmată de instalarea gradată a liniştii şi calmului ce culminează cu crearea momentului prielnic apariţiei Zburătorului. Dimitrie Cantemir afirmă despre Zburător că este o „nălucă, un om tânăr, frumos, care vine noaptea la fete mari, mai ales la femeile de curând măritate”20. Tinerele fete, aflate în pragul nubilităţii, sunt supuse unui impact puternic din partea unor asemenea fiinţe alcătuite din foc şi pară, spune tradiţia. Prezenţa Zburătorului, la I.H. Rădulescu, întâlnirea unei astfel de fiinţe are efecte răvăşitoare pentru echilibrul tinerei fete, simţurile îi sunt amplificate la maximum, senzaţiile sunt de o intensitate vecină cu durerea. Zburătorul se simte de la distanţă. El este pretutindeni şi nicăieri. În contact cu asemenea energie, corpul tremură, năpădit de o exaltare extraordinară: „Ah, inima-mi zvâcneşte!… şi zboară de la mine!”. Sentimentul erotic este trăit cu o frenezie rară. Mânată de forţe ce depăşesc cu mult închipuirea, incapabilă de a se stăpâni, fata trece succesiv de la o stare la alta, fără oprire, de la bucurie la tristeţe, apoi la plâns. Precum altădată cel lovit de săgeata lui Eros nu mai avea linişte până nu-şi împlinea iubirea faţă de aleasa inimii, tânăra fată nu poate scăpa de acest chin decât atunci când efortul devine mult prea mare, epuizând-o: „Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare, În trup o piroteală de tot m-a stăpânit”. Încercările clor din jur de a o scăpa de o vrajă atât de puternică sunt sortite eşecului. Nuntirea ieşită din firesc, cu o făptură a cerului atât de diferită de cea comună, banală, nu este experimentată de orice individ. Asistăm aici la o atracţie între două lumi opuse. Una face parte din cea materială, iar cealaltă din lumea celestă, cu puteri aflate dincolo de înţelegerea oamenilor, stabilind destine pentru oameni şi ţări, sau o dragoste ca aceasta, nepământeană, plină de chinuitoare aşteptări, de sfâşietoare frământări interioare. Întreg spaţiul rural, decor al unei lumi cufundate într-o linişte patriarhală, devine propice pentru întâlnirea fetei cu Zburătorul, înger şi demon în acelaşi timp, încântător şi seducător prin frumuseţea lui ciudată. Nemişcarea monumentală a naturii se aşterne treptat asupra întregului sat: „Încep a luci stele rând una câte una La focuri în tot satul încep a se vedea Târzie astă-seară răsare-acum şi luna”. Este momentul aprinderii stelelor pe cer, al conturării unui cadru nocturn de un arhaic primordial, propice apariţiei zburătorului: „E noapte naltă, naltă, din mijlocul tăriei Veşmântul său cel negru, de stele semănat Destins cuprinde lumea, ce-n braţele somniei 20

Cantemir, Dimitrie – Descrierea Moldovei, Editura pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1967, p.45

8

Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat”. Oniricul ce domneşte asupra întregului peisaj cheamă Zburătorul şi apariţia acestuia se face cu participarea întregii naturi: „Tăcere este totul şi nemişcare plină În cântec sau descântec pe lume s-a lăsat Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină Şi apele dorm duse şi morile au stat”. Timpul a încremenit ca-n faţa unui miracol, este un moment climax propice apariţiei unei stări sufleteşti, numită „numinoasă” de Rudolf Otto21. Obiectul „numinos” e teama, sentiment al realităţii. Împletirea straniului cu realul, participarea lui la un eveniment se face cu discontinuitate, punând în evidenţă marile forţe care unesc planurile cosmic şi teluric. Lumea aşteaptă înmărmurită sosirea făpturii omeneşti aflate la graniţa dintre real şi ireal. Dacă analizăm cele două poezii din perspectiva abordării mitului Zburătorului, acceptăm ideea că substratul antropologic al celor doi poeţi care prelucrează acest mit nu este diferit. Eminescu, bun cunoscător şi culegător de basme populare, a citit basmele culese de scriitorul german Richard Kunisch, după care s-a inspirat pentru a scrie pomul Luceafărul. I.H. Rădulescu, preocupat şi el de prelucrarea folclorului autohton, a realizat o poezie frumoasă după mitul Zburătorului. Titlurile clor două poeme diferă: I.H. Rădulescu îşi intitulează poezia ca formă populară a cuvântului, Sburătorul, în timp ce Eminescu a dat o nouă versiune, numită Călin – file din poveste, promiţând chiar de la început că va fi o poveste de dragoste. Din punct de vedere compoziţional, I.H. Rădulescu încearcă şi reuşeşte să redea mitul Zburătorului în variantă de basm. Poezia începe cu o destăinuire. Eminescu, în schimb, găseşte o formulă inedită. Poezia sa debutează cu prezentarea cadrului de basm, pregătit anume pentru întâlnirea celor doi: fata de împărat şi Zburătorul. Dacă Zburătorul lui I.H. Rădulescu vine noaptea în somnul fetei, cel al lui Eminescu apare tot noaptea, doar că există o diferenţă – fata de împărat comunică cu acesta. Zburătorul apare în poezia eminesciană când umbră fără de noroc, când voinic cu plete negre. Varianta mitului la Rădulescu este mai aproape de versiunea reală, în timp ce Eminescu apelează la literatura cultă, recreând mitul pe o schemă de basm popular. (pagina cu 2 coloane)

21

Rudolf, Otto – Ibidem

9

Mitul Zburătorului este un mit universal. Toate literaturile lumii conţin referinţe la făpturi celeste care descind pentru scurt timp pe pământ, unde transformă radical viaţa oricărui om întâlnit în cale. În mitologia greacă, pe lângă zeul iubirii, Eros, exista şi un zeu al morţii, Thanatos. Eros este divinitatea primordială a mitologiei greceşti. El este zeul cel mai vechi care le dăruieşte îndrăgostiţilor un spirit de sacrificiu atât de mare, încât acceptă să moară pentru alţii. Eros realizează armonia Universului prin atracţia contrariilor, care nu apar numai între oameni, dar şi între aştri. Platon, în Banchetul, analizează Erosul. El arată că iubirea este scopul iubirii, iar dragostea este un avânt spre absolut. În mitologia greacă, Eros este fiul Afroditei şi al lui Ares, soţ al nimfei Psyche. Zeii l-au oferit oamenilor în dar ca pe o forţă care inspiră poeţii şi artiştii, motiv de bucurie a vieţii. Este reprezentat ca un copil sau ca un tânăr ţinând un deget la gură pentru a sugera discreţia, înarmat cu un arc şi o tolbă plină de săgeţi pe care le lansa către zei şi către oameni, insuflându-le iubirea. Iubirea-tragedie devine iubire-simbol, fiind imortalizată după moartea protagoniştilor, ca în Romeo şi Julieta a lui W. Shakespeare sau Tristan şi Izolda, vechea legendă medievală. Relaţia dintre mit şi literatură o găsim în tripticul ilustrativ în care Zburătorul este privit succesiv ca mit erotic, motiv folcloric şi motiv literar. Astfel, Zburătorul este un personaj persistent, consecvent în descrieri, începând cu Dimitrie Cantemir până în secolul al XX-lea. Este malefic, ţine de „sacrul murdar” 22 şi dezvoltă un complex ritualic adiacent. Mitul este, aşa cum spunea Claude Levy-Strauss, „o plonjare într-un univers speculativ-metafizic”23. Intenţia de a descifra tainele naturii umane rămâne adiacentă acestor încercări. Mitul devine astfel „un factor de coerenţă în interiorul unei culturi, dar simpla conectare a unei opere la o valoare, cum este mitul, nu este o garanţie a faptului că aceasta va căpăta regim de capodoperă”, afirma Silviu Angelescu24.

22

Eliade, Mircea – Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p.116 Strauss-Levy, Claude – Antropologie culturală, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, p.162 24 Angelescu, Silviu – Mitul şi literatura, Editura Univers, Bucureşti, 1999, p.123 23

10

CONCLUZII

Stabilite de George Călinescu, miturile fundamentale sunt analizate în perspectiva istoriei literare, după preferinţele scriitorilor şi ale filozofilor şi în funcţie şi de epocă. Ceea ce era fundamental în contextul cultural românesc al secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea devine secundar spre sfârşitul lui şi începutul secolului al XXI-lea. Astfel, sunt date aproape uitării mitul Dochiei şi al lui Traian, mitul Mioriţei şi al Meşterului Manole continuă să se îmbogăţească, iar mitul Zburătorului este amintit doar în lucrările de specialitate de către cei ce se întorc cu pioşenie spre un trecut bogat, cultural. Iată un bun motiv ca la un obiect de studiu, Antropologie culturală, să discutăm şi să detaliem unele aspecte care au apărut pe parcursul timpului sau să ne oprim cu atenţia cuvenită asupra acelora care au dispărut din peisajul mitologic românesc contemporan.

BIBLIOGRAFIE

11

1. Angelescu, Silviu - Mitul şi literatura, Editura Univers, Bucureşti, 1999 2. Cantemir, Dimitrie – Descrierea Moldovei, Editura pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1967 3. Călinescu, George – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982 4. Eliade, Mirecea – Aspecte ale mitului, Editura Humanitas, 1999, Bucureşti 5. Eliade, Mirecea – Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001 6. Eminescu, Mihai – Poezii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961 7. Rădulescu, I.H. – Scrieri, Editura pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1962, 8. Rudolf, Otto – Sacrul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005 9. Simion, Eugen – Dimineaţa poeţilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980 10. Strauss-Levy, Claude – Antropolgie culturală, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988 11. Strauss-Levy, Claude - Antropolgie culturală, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988 12. Vulcănescu, Romulus – Mitologie română, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987

12