Curs Metodologia Cercetarii [PDF]

Zitiervorschau

CURS I PROBLEME GENERALE ALE METODOLOGIEI CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE Caracteristici şi tendinţe actuale Ştiinţa este un fenomen evident şi dominant al lumii în care trăim, ea ocupând un loc tot mai important în dezvoltarea socială, pătrunzând în toate domeniile existenţei umane. Ea devine esenţială nu numai în relaţiile dintre om şi natură (relaţii în care natura, se umanizează iar omul încearcă să depăşească poziţia antropogeocentrică), ci şi în toate structurile sociale. Pătrunzând în toate sferele activităţii umane, ea se impune prin nota esenţială de cunoaştere şi predicţie. Ca activitate sistematică de cunoaştere, ştiinţa se caracterizează prin cerinţa fundamentală de a reda realitatea, investigaţie cât mai aproape de ceea ce este ea în esenţa sa privind temeiurile şi cauzele sale. Ştiinţa constituie factorul primordial al progresului şi urmăreşte să prevadă desfăşurarea acestora. Spre deosebire de cunoştinţele empirice, care sunt acumulate nemijlocit în cursul activităţii practice şi care permit cel mult constatarea repetabilităţii unor fenomene, cunoştinţele ştiinţifice sunt rezultatul unei activităţi specializate, bazată pe observaţii sistematice, pe experimente, pe ipoteze noi şi pe verificarea acestora; ele constituie reflectarea esenţei proceselor, a legilor lor obiective de dezvoltare. În patrimoniul ştiinţei intră numai cunoştinţe esenţiale, sistematizate, coerente din punct de vedere logic, certe şi necontradictorii, verificate de practică. Asupra dezvoltării ştiinţei îşi exercită influenţa, într-un fel sau altul, cerinţele producţiei materiale, practica social-istorică, natura orânduirii sociale, celelalte forme ale conştiinţei sociale. Rolul principal îl îndeplineşte practica socială. Producţia creează un obiect care se consumă. Ştiinţa, ca "producţie spirituală", creează şi ea un "obiect" (descoperiri, teorii) pentru a fi "consumat" prin aplicarea în

1

practică. Acest proces se repetă în spirală, la un nivel mereu superior şi în proporţii din ce în ce mai mari, având ca şi rezultat dezvoltarea tehnicii şi a ştiinţei. Caracteristicile ştiinţei şi ale cunoştinţelor ştiinţifice Caracteristica definitorie a ştiinţei este finalitatea ei practică în domeniul producţiei materiale şi a schimbării relaţiilor sociale. Ştiinţa se caracterizează prin: - unitate; - generalitate; - certitudine; - obiectivitate; - întemeiere metodică; - dezvoltare progresivă. Ştiinţa are trei caracteristici fundamentale: 1. Raţionalitatea; 2.

Obiectivitatea, prin care se înţelege corespondenţa dintre lume şi imaginea ei în mintea noastră;

3.

Completitudinea, caracteristică a etapei actuale a ştiinţei, în care pătrunde logica şi matematica, pentru sistematizare şi explicare. La caracteristicile mai sus amintite se mai adaugă şi cea de predicţie, adică de

construire a viitorului pe baza datelor existente. Pentru a fi ştiinţifice, cunoştinţele trebuie să aibă următoarele caracteristici: - să respecte aceleaşi legi, principii şi această duce la unitatea cunoştinţelor; - să reflecte esenţialul, generalul şi cauzalul obiectelor, proceselor, fenomenelor investigate, fapt ce determină esenţialitatea şi generalitatea cunoştinţelor astfel dobândite; - să fie verificate, veridice, adevărate, certe; - să ducă la eliminarea oricărui element subiectiv în determinarea cunoştinţelor; - concordanţa imaginii reale a fenomenelor cu imaginea lor în mintea noastră, ceea ce conduce la obiectivitatea cunoştinţelor; - cunoştinţele să fie relevate pe baza unei întemeieri metodice; 2

- cunoştinţele se acumulează în timp, din aproape în aproape; - acumularea cunoştinţelor sa poată determina predicţii, prognoze asupra felului în care vor evolua fenomenele studiate pe baza datelor existente; - ştiinţa urmăreşte cunoaşterea cât mai exactă, pe bază de cercetare, observaţie, experiment etc., măsurarea unui număr cât mai mare de fenomene sau de cazuri. Definirea ştiinţei Prin ştiinţă înţelegem ansamblul sistematic de cunoştinţe veridice despre natură, societate şi gândire, reproducerea, reflectarea generalizată şi abstractizată a realităţii. O trăsătură distinctă a ştiinţei este indiciul ca acesta accepta o cunoaştere bazată pe fapte şi organizată astfel încât să explice fapte şi să rezolve probleme. Un criteriu obligatoriu al ştiinţei este ca respectiva cunoaştere sa constituie o totalitate care face să crească capacitatea de explicare, previziune şi control. Cu cât acest ansamblu de cunoştinţe explică mai multe lucruri ce nu se puteau explica anterior, cu atât mai mult poate fi calificat drept ştiinţă. Din toate aceste domenii amintite, ştiinţa sau relaţia raţională a omului cu universul este cea de care ne ocupăm în această

lucrare. În esenţă ştiinţa este

considerată ca fiind zona cea mai evoluată de cunoaştere a realităţii. Ea cuprinde totalitatea cunoştinţelor despre această realitate, constituite într-un sistem , care pot fi demonstrate şi verificate. Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe organizate într-o structură logică ce reflectă în mod adecvat realitatea obiectivă. Ştiinţa poate fi definită ca un sistem de cunoştinţe verificate despre realitatea obiectivă şi subiectivă (natură, societate, gândire) sau în sens mai particular ca ansamblul de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii. Cunoştinţele sunt reunite pe baza aceloraşi legi şi principii, formând o teorie coerentă şi unitară. Ştiinţa, în general, poate fi considerată ca o activitate omenească, o instituţie cu zeci şi sute de mii de oameni, o acumulare de cunoştinţe transmise prin tradiţie, un 3

factor important în menţinerea şi dezvoltarea vieţii sociale: o metodă compusă dintr-o serie de operaţii cum sunt: clasificarea, măsurarea, analiza, sinteza, observaţia, experimentul, formularea ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice etc. Ştiinţa este un ansamblu de enunţuri adevărate, organizate în teorii ştiinţifice. Ştiinţa contemporană se caracterizează printr-o dezvoltare în ritm accelerat, prin transformarea ei progresivă într-o forţă, care contribuie nemijlocit la rezolvarea nevoilor de viaţă ale oamenilor, printr-o diferenţiere a ştiinţelor particulare şi totodată prin tendinţa integrării rezultatelor acestora prin apariţia ştiinţelor de sinteză. Putem considera ştiinţa ca fenomen în permanenţă înnoire şi devenire, fiind un sistem de cunoştinţe controlate şi verificate. Metoda Metoda (de la grecescul methodos = drum, cale, mod de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective) este aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei, care jalonează calea dobândirii de cunoştinţe noi. Metoda mai poate fi definită şi ca procedeu sau ansamble de procedee folosite în vederea cunoaşterii unui obiect. Caracterul ştiinţific ai unei metode, eficienţa ei practică depind de reflectarea veridică a fenomenelor studiate, a legilor lor obiective. Sursa metodei se afla în realitatea obiectivă. Apărând ca un rezultat al cunoaşterii realităţii obiective, metoda devine o premisă a cercetării ei ulterioare. Metoda se afla, de aceea, în unitate indisolubilă cu teoria. Metoda în ştiinţa ia naştere prin conversiunea domeniului teoretic enunţiativ al unei ştiinţe în domeniul teoretic normative, în indicaţii asupra modului cum trebuie abordat obiectul pentru a se obţine despre el cunoştinţe autentice. Metodele cele mai generale de cunoaştere a realităţii, opuse una alteia, sunt metodele dialectice şi metafizice. Dintre cele mai cunoscute metode de cercetare folosite în majoritatea ştiinţelor menţionăm: observaţia, experimentul, modelarea, statistica, ancheta etc. Complexitatea obiectului determină complexitatea metodelor. 4

În domeniul educaţiei fizice se folosesc metode din ştiinţele biologice şi sociale, într-o unitate caracteristică numită metoda complexa. Metodologie (gr. Methodos = cale, mijloc si logos = ştiinţa). Prin metodologie înţelegem ansamblul metodelor folosite într-o ştiinţa anumită al cărui fundament îl constituie sistemul celor mai generale legi si principii ale ştiinţei respective. Metodologia este o parte a filozofiei care se ocupă cu analiza teoretică a metodelor folosite in ştiinţa moderna; este ştiinţa despre metodă. Metodologia se profilează ca domeniu in filozofia modernă prin Bacon si Descartes, dar devine o preocupare sistematică abia in secolul al XIX – lea, odată cu dezvoltarea intensă a ştiinţelor experimentale. Tehnici si procedee de cercetare Procedeele si tehnicile constituie modul particular în care este aplicată o metodă la domeniul specific al cercetării. Ele sunt modalităţi practice de acţionare in cadrul metodei. Spre exemplu, aplicarea metodei observaţiei presupune atât perceperea sistematică a fenomenului cât si înregistrarea obiectivă a datelor. În acest scop se folosesc tehnicile foto – cinematografice, înregistrările magnetice, actografice ş.a.m.d. Transcrierea, sistematizarea şi prelucrarea datelor se face după diferite procedee grafice, statistice,informatice, etc. Cercetare. Tipuri de cercetare Termenul cercetare este comun, fiind folosit în fiecare moment în legătură cu o anumită activitate individuală sau colectivă. Cercetarea ştiinţifica este definită ca investigaţie, studiu, în vederea descoperirii si punerii in evidenţă a noi cunoştinţe (legi, fenomene, procese etc.) şi verificarea acestora. Noţiunea de cercetare, de regulă, este corelată cu noţiunea de ştiinţă, deoarece ştiinţa nu se realizează în afara cercetării. Cercetarea reprezintă una din funcţiile ştiinţei, a doua funcţie fiind interpretarea. Pentru cercetare aspectele definitorii sunt investigarea realităţii concrete, in mod sistematic şi pe baza observaţiei si 5

experimentului, urmărind descrierea şi clasificarea calitativă de ordin logic, cât şi înregistrarea cantitativă de ordin matematic. Ştiinţa nu este numai o acumulare de cunoştinţe transmise prin tradiţie, cât şi metodă de dobândire a acestor cunoştinţe. Criteriul ce stă la baza clasificării tipurilor de cercetare constă în intenţionalitatea cercetării, scopul pe care îl urmăreşte. Pornind de la aceasta , majoritatea autorilor consideră trei tipuri de cercetare: A.- cercetarea fundamentală; B.- cercetarea aplicativă; C.- cercetarea pentru dezvoltare. A. Cercetarea fundamentală urmăreşte să descopere ceea ce este esenţial întro anumită direcţie a domeniului,dacă are caracter de lege sau normă şi reprezintă baza teoretică a unui anumit aspect al acestuia. În cercetarea fundamentală se incadrează investigaţiile sub formă de studii teoretice sau cercetări experimentale care duc in final la constituirea cadrului si conţinutului ştiinţei domeniului. B. Cercetarea aplicativă are ca principală sarcină furnizarea de date pentru direcţionarea activităţii practice, pentru creşterea muncii metodice. Cercetarea aplicativă poate fi rezultatul folosirii unor concluzii ale cercetării fundamentale. Cercetarea aplicativă indică direcţia în care o problemă practică poate fi rezolvată. De pildă, in domeniul activităţilor corporale, studiul fundamental al calităţii motrice oferă elementele aplicative referitoare la posibilităţile de perfecţionare ale acestora. C. Cercetarea pentru dezvoltare constituie acea investigare care urmăreşte crearea acelor produse (tehnici, procedee, dispozitive) ce pot influenţa direct activitatea practică. Dacă cercetarea aplicativă indică posibilităţile de rezolvare a unei probleme, cercetarea pentru dezvoltare dovedeşte în practică aceste posibilităţi şi oferă totodată tehnologia cea mai adecvată. Este ceea ce se realizează pe teren sau în laborator în legătură cu dezvoltarea si perfecţionarea calităţilor motrice ale unor anumiţi sportivi aflaţi in “asistenţă ştiinţifică” a unui laborator sau/şi a specialiştilor. 6

Influenţa activităţii ştiinţifice se exercită astăzi în toate domeniile vieţii sociale prin trăsături care o diferenţiază pregnant de perioadele anterioare, îndeosebi prin amploarea şi impetuozitatea cercetărilor ştiinţifice moderne, prin orientarea or spre transformarea naturii şi a societăţii, prin universalitatea de conţinut, dar şi geografică a ştiinţei contemporane, prin pătrunderea ei în straturile cele mai întinse ale societăţii, operând transformări în mentalitatea oamenilor. Educaţia fizică şi sportul ca ştiinţă Dezvoltarea impetuoasă a mişcării sportive din întreaga lume, ca şi atenţia tot mai mare acordată educaţiei fizice, şi, în general, activităţilor corporale pe plan social, ca mijloc de contracarare a efectelor negative ale urbanizării, automatizării si lipsei de mişcare, a determinat statuarea ideii de fenomen social pentru cultura fizică, de pe o parte şi scoaterea în evidenţă a sistemului de cunoştinţe specializate, pe de altă parte. Astfel, au apărut şi s-au impus o serie de păreri care puneau în actualitate necesitatea considerării ştiinţei educaţiei fizice şi a sportului sau a activităţilor corporale, cum o defineşte Mihai Epuran. Despre o fundamentare cu caracter ştiinţific a educaţiei fizice se poate vorbi încă din antichitate, când unele percepte ale medicini şi pedagogiei serveau ca ghid în organizarea şi efectuarea exerciţiilor corporale. Evident că progresele realizate în studiile biologice şi sociale – inclusiv psihologice şi pedagogice – au influenţat permanent educaţia fizică şi apoi practicarea sporturilor. Postulatele pedagogice ale educaţiei fizice, formulate cu mici diferenţe timp de câteva secole, au constituit punctul de plecare în fundamentarea mecanică şi biologică a exerciţiului fizic, fundamentare începută în primul deceniu al secolului nostru. Istoria mai recentă ne indică o mai activă influenţare a activităţii de educaţie fizică şi sportivă de către medicină şi apoi de către pedagogie. Abia în ultimii ani s-a realizat o sprijinire mai puternică a acestor activităţi de către psihologie şi sociologie. Aceste ştiinţe au studiat şi fundamentat activitatea omului care practică exerciţiile

7

corporale şi sportive, din afară, mai ales din necesităţile lor de cunoaştere a manifestărilor omului şi în această activitate. Astăzi se pune problema de a realiza acea cercetare care să pornească dinauntrul şi de la nevoile proprii acestei activităţi. Este ceea ce-şi propune să realizeze ştiinţa educaţiei fizice şi sportului. Denumirea de ştiinţa activităţilor corporale a fost propusă de M. Epuran (1969). Această denumire este utilizată, fiind preluată de majoritatea specialiştilor. Argumentul care stă la baza acestei denumiri constă în aceea că, în acest domeniu de activitate, scopul este însăşi optimizarea activităţilor corporale, cu efecte formative caracteristice. În sfera activităţilor corporale, M. Epuran diferenţiază următoarele forme: - Activităţi corporale ludice (de joc); - Activităţi corporale agonistice (de luptă, întrecere); - Activităţi corporale gimnice (de orientare spre autoperfecţionare); - Activităţi corporale de loisir (caracter recreativ). Majoritatea specialiştilor sunt de acord că obiectul ştiinţei activităţilor corporale îl constituie motricitatea omului, privită procesual. Practica şi cercetarea consideră dezvoltarea fiinţei umane sub aspectul dimensiunii motrice, a creşterii capacităţii de a dialoga cu mediul înconjurător şi cu propriul corp. Ştiinţa activităţilor corporale este o ştiinţă de graniţă, între ştiinţele biologice şi sociale. Această ştiinţă îşi găseşte, în mod justificat, locul în sistemul ştiinţelor acţiunii, alături de ştiinţele educaţiei, instrucţiei, de organizare a producţiei şi a muncii, etc. Având obiect şi domeniu propriu de cercetare, care nu fac obiectul studiului pentru nici o altă ştiinţă, ştiinţa activităţilor corporale este o activitate autonomă, pluridisciplinară şi totodată integrativă. Domeniul de cunoştinţe al educaţiei fizice şi sportului se lărgeşte şi se diversifică, constituind adevărată teorie a acestei ştiinţe, structurată în mod particular, 8

după legi şi necesităţi proprii. În acest sistem de cunoştinţe sunt unificate, integrate şi acele rezultate ale cercetătorilor din alte discipline (biochimia, biomecanica, fiziologia, medicina, pedagogia, sociologia, psihologia), care sunt folosite în cadrul şi pentru nevoile activităţii specifice educaţiei fizice şi sportive.

9

CURS II METODOLOGIA GENERALĂ A CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE Raportul dintre metodologia generală şi metodologiile particulare ale ştiinţelor Metodele gândirii concrete Ştiinţa realizează o unitate dialectică prin însumarea

a două componente

esenţiale: teoria şi metoda ştiinţifică . Teoria constă din fondul de cunoştinţe acumulate, transpuse într-o formă raţionalizată, de concepte şi legi. Metoda este modul de a folosi cunoştinţele de a opera cu acestea pentru a putea dezvolta în continuare cunoaşterea. Aceste aspecte sunt inseparabile. Metoda este modalitatea unică de stabilire a adevărului ştiinţific, este elementul care conferă ştiinţei mobilitatea şi perfectabilitatea. Metodele particulare ale diferitelor ştiinţe, deci şi metodele de cercetare în domeniul educaţiei fizice şi sportului nu-şi pot manifesta aplicabilitatea la obiect decât în strânsa lor legătură cu principiile universal valabile ale dialecticii. Despre gândire ca proces logic se vorbeşte de obicei în două sensuri. În primul rând, se are în vedere treapta cunoaşterii mijlocite, procesul dobândirii şi dezvoltării cunoştinţelor pe calea generalizărilor şi deducţiilor, se au în vedere formele gândirii verbale, abstracte, noţiunile, judecăţile şi raţionamentele exprimate prin cuvinte şi îmbinări de cuvinte; în al doilea rând, se are în vedere organizarea gândirii în forme corecte, în vederea unei cunoaşteri adevărate şi a unei activităţi practice eficace şi utile. După sensul de mişcare al gândirii, se diferenţiază raţionamentul inductiv (de la particular la general) şi raţionamentul deductiv (de la general la particular). O varietate de raţionament deductiv prin care derivăm dintr-o judecată generală o nouă judecată, particulară faţă de prima, prin intermediul unei a treia, este silogismul. Toate raţionamentele pornesc de la premise care reprezintă adevăruri nedemonstrate în acelaşi sistem logistic. Aceste adevăruri rezultă din experienţa anterioară şi sunt acceptate ca demonstrate.

10

În procesul de cunoaştere se disting două etape inseparabile şi contradictorii, în strânsă intercondiţionare: analiza şi sinteza. Analiza constă din descompunerea raţională a întregului şi desprinderea însuşirilor sale caracteristice. Sinteza reprezintă operaţia inversă de reflectare a întregului din părţile sale componente. Ambele operaţii pot fi aplicate atât în plan senzorial cât şi în cel al cunoaşterii. Inducţia şi deducţia sunt metode logice ale gândirii care au aplicabilitate extrem de largă în construirea teoriei ştiinţifice. Între ele există o unitate dialectică. Inducţia exprimă procesul de ridicare a sensibilului la inteligibilul raţional. Inducţia este o mişcare de la planul senzorial la cel logic, ea reprezentând calea prin care cunoaşterea trece de la reflectarea individualului la cea a generalului. După gradul de întemeiere, ea face distincţia între inducţia completă şi cea incompletă. Prima reprezintă acea formă de raţionament inductiv cu ajutorul căreia se obţine o concluzie generală din premise care epuizează toate cazurile sub care se prezintă fenomenul dat. Deducţia este un proces cu mişcare inversă, care constă din derivarea riguroasă a unei propoziţii (concluzia) din alte propoziţii date (premisele). Mersul său se face de la idee la idee, oferind astfel superioritatea obţinerii de noi adevăruri fără investigarea realităţii în mod direct. Prin această funcţie pe care o exercită se înţelege că numai acele deducţii pot fi corecte, la originea cărora se găseşte inducţia ştiinţifică. Pentru a evita riscul de eroare e bine să se evite lanţurile lungi de deducţii şi să se verifice rezultatul după fiecare deducţie. Valoarea deducţiei creşte cu cât este verificată printr-un număr mai mare de metode. Analogia este al treilea tip de raţionament. Raţionamentul prin analogie se referă la interferenţa probabilă care, din asemănarea a două obiecte în unele privinţe conchide asemănarea lor şi în alte privinţe. În raţionamentul prin analogie, concluzia are un caracter probabilistic. Condiţiile care conferă concluziei un grad înalt de probabilitate sunt următoarele: 11

numărul cât mai mare de cazuri de coincidenţă a însuşirilor (ale celor fenomenelor sau lucrurilor considerate); lipsa cazurilor contradictorii, care dezmint această coexistenţă; însuşirile transferate de la un obiect sau fenomen la altul să fie cât mai esenţiale. Metode particulare cu grad mare de generalitate În activitatea de cercetare ştiinţifică

există mijloace care, prin natura lor,

mediază cunoaşterea realităţii din punct de vedere al anumitor domenii. Aplicarea unor modalităţi de gândire proprii anumitor discipline particulare, posedând însă un grad mare de generalitate, care le face utilizabile în cele mai variate domenii, a dus la alcătuirea unui grup de metode care contribuie la perfecţionarea metodologiei cercetării. Majoritatea ştiinţelor folosesc astfel de metode: experimentală, matematică, istorică, a tipizării şi modelării. a)Metoda istorică constituie o reflectare a istoriei obiective a fenomenelor, a dinamicii şi a dezvoltării lor. Acest fapt explică pregnantul caracter de generalitate pe care îl are metoda. Importanţa sa este predominantă în ştiinţele care se dezvoltă destul de repede, cum ar fi istoria, sociologia, etc…., dar explicaţiile se extind la numeroase alte discipline. Aduce în plus, faţă de metodologia particulară a fiecărei ştiinţe, posibilitatea de a cunoaşte, în dinamica desfăşurării lor, a diverselor aspecte a realităţii, în opoziţie cu viziunea statică. Pentru biologie, ea a permis cunoaşterea unor teze de bază, printre care şi “ontogenia repetă filogenia”, care a făcut posibilă înţelegerea unor fenomene. Prin scop, nu poate fi restrânsă la înregistrarea empirică a variaţiilor cronologice, ci urmăreşte dezvăluirea legităţilor care controlează istoria. b)Metoda experimentală. Experimentul a fost utilizat accidental în antichitate. Arhimede este cel care la transformat în metodă de studiu, folosindu-l însă doar ca anexă a observaţiei. El îşi dobândeşte adevărata valoare odată cu constituirea ştiinţelor moderne, în Renaştere. Cei care au introdus pentru prima oară experimentul în ştiinţă au fost Leonardo da Vinci şi Galileo Galilei. Prin experiment se delimitează 12

un nou stadiu al ştiinţelor, experimental. Ceea ce da o notă particulară experimentului este caracterul sau activ. Experimentul

presupune

o

bază

teoretică,

reprezentată

prin

ipoteza

conducătore. c)Metoda matematico – statistică, ne furnizează o imagine mai completă, mai riguroasă despre fenomenele studiate. Baza deductivă a metodelor matematică folosite în ştiinţă permit formularea mai precisă a unor previziuni ştiinţifice. Procedeele de prelucrare matematica constituie frecvent un vehicul cu conţinut exact, al inducţiei,, sau conduce la descoperirea unor legi generale. d)Metoda axiomatică, se sprijină pe deducţia logică şi pe adevărurile evidente care s-au formulat cu timpul în fiecare fiinţă, adevăruri ce pot fi luate ca şi postulate. Din acestea se deduc, fără eforturi de cercetare concretă suplimentare, alte adevăruri cu valoare ştiinţifică . e)Metoda euristică (de la grecescul Keuristen = a afla despre procedee metodologice care duc la descoperirea unor cunoştinţe noi, de exemplu ipotezele au valoare euristică). Euristica – adevărata ştiinţa a descoperirii şi a invenţiei, cuprinde numeroase metode care favorizează creaţia originală, nici una însă neputând fi considerată o cheie universală, cu aplicabilitate în toate condiţiile, specificul fiecărei cercetări – ca domeniu sau ca etapă a activităţii – şi particularităţile psihologice ale cercetătorului determinând alegerea soluţiei optimale. Principiile euristice (metoda pentru a căuta adevărul în ştiinţe), formulate pentru prima dată de către Descartes, reprezintă un îndreptar orientativ în munca ştiinţifică şi nu formule gata preparate pentru a fi aplicate. O resursa principală a descoperirii în ştiinţă, derivată dintr-o anumită atitudine intelectuală, este problematizarea neîncetată. Întrebările bine puse îndeplinesc un rol euristic care trebuie utilizat deoarece “o întrebare clară este pe jumătate rezolvată”.

13

f)Modelarea. Studierea realităţii obiective întâmpină deseori dificultăţi care pot deveni de nedepăşit. În asemenea situaţii s-a recurs la o cale indirectă de cercetare şi anume la studierea unor obiecte sau fenomene asemănătoare cu cele aflate în tematică. Rezultatele obţinute asupra acestora vor fi transpuse la domeniul care constituie obiectul cercetării. În acest fel a luat naştere modelarea, ca metodă de cercetare. Modelul trebuie să exprime într-o formă simplificată obiectul studiat, cuprinzând doar o parte din trăsăturile care îl caracterizează, esenţiale şi semnificative din punctul de vedere al problemei cercetate. Modelul este definit ca un obiect care serveşte ca analog altui obiect, sau ca reprezentare simplificată a originalelor. Astfel, modelarea trebuie înţeleasă ca evitare materială sau mintală a unui sistem existent, prin constituirea specială de analogi (modele), în care sunt reproduse principiile organizării şi funcţionării acestui sistem. Gradul de asemănare cu obiectul modelat este extrem de inegal, ceea ce permite diferenţierea mai multor tipuri de modele: Modelul similar (omolog) – există diferenţe de mărime; Modelul analog – are aceleaşi caracteristici ca şi fenomenul pe care îl modelează; Modelul stimulator – mimează unele procese. Utilizarea modelării este justificată prin valoarea sa euristică. Modelul furnizează rezultatele, care urmează a fi trecute asupra originalului. g)Metoda sistemică. Larga dezvoltare a diferitelor forme de investigare a obiectelor– sistem, care reprezintă complexe integrale de elemente interdependente, a generat o multitudine de probleme cu caracter metodologic. Dezvoltarea cercetărilor sistemice în ştiinţa contemporană arată că introducerea în ştiinţa

procedeelor

sistemice este, prin esenţa sa, o sarcină interdisciplinară. Noţiunea de sistem este aplicabilă, în măsura egală, în orice domenii ale cercetării ştiinţifice, indiferent dacă este vorba despre fenomene materiale sau ideale.

14

Una dintre primele ştiinţe, în care obiectele cercetării au început să fie privite ca sisteme, a fost biologia. Savantul biolog Ludwig von Bertalanffy, sprijinindu-se pe date materiale din diferite domenii ale realităţii, a elaborat o teorie a sistemelor[26]. “Conceptul de sistem, luat în sensul sau operaţional, presupune nu un simplu fapt al admiterii caracterului organizat al realităţii, ci cu deosebire, dezvăluirea, prin mijloace şi procedee adecvate, a temeiului legic, intern al acestei organizări, elaborarea modelului teoretic explicativ al ei, deschizând astfel perspectiva unor abordări ştiinţifice riguroase”. Abordarea sistemică a cercetărilor îşi croieşte drum în tot mai multe domenii ale ştiinţei. Trebuie amintită în primul rând cibernetica, în care “sistemul” este una din noţiunile fundamentale. Demersul sistemic este o modalitate de cercetare specială, unitar în sine. Principalele lui particularităţi sunt: - descrierea, bazată pe observaţii empirice, a însuşirilor, particularităţilor, legăturilor obiectului cercetat, această fază numindu-se descriere parametrică; - descriere funcţională, al cărei specific metodologic constă în aceea că funcţia elementului sau “părţii” (subsistemului) obiectului se alternează pe baza principiului “înglobării”, adică se deduce din caracteristicile şi cerinţele întregului mai cuprinzător. Sistemele se clasifică în: reale (fizice, chimice, biologice, psihice, sociale, etc.), realizabile (tehnice), posibile (matematice, logice), etc. În funcţie de raportul lor cu ambianţa şi cu structura lor internă, se poate vorbi despre: sisteme închise (care nu interacţionează cu ambianţa), sisteme deschise (care interacţionează cu mediul), sisteme stabile şi instabile, sisteme statice şi dinamice (sau active), sisteme lineare şi ne lineare. Însuşirea distinctivă a sistemelor este interacţiunea dinamică. Un loc aparte în metodologia actuală a ştiinţei îl ocupă sistemele cu autoreglare (auto–organizatoare).În această idee, un interes deosebit îl prezintă 15

teoria sistemelor instruibile, perfecţionabile pe baza prelucrării informaţiei obţinute prin propria lor experienţă. Rolul ipotezei in cercetarea ştiinţifică De regulă, orientarea cercetării este realizată prin formularea unor întrebări, cărora urmează a li se găsi răspuns. În demersul cunoaşterii, ipoteza funcţionează de la formularea întrebării până la descoperirea adevărului – moment în care ipoteza devine teorie, adică cunoştinţă certă. “Alături de experiment, ipoteza şi teoria sunt momente esenţiale ale oricărei cercetări, apariţia unei ipoteze sau teorii noi finalizându-se adesea cu un salt al cunoaşterii”. Ipoteza este o presupunere, anticiparea unor realităţi sau rezultate, care urmează a fi verificate în cercetare. Această presupunere este sugerată de observarea faptelor, de datele experienţei şi de cunoştinţele anterioare. Ipoteza, corect formulată, decurge dintr-un anumit nivel de cunoaştere, naşterea ei producându-se la nivelul confruntării dintre o anumită practică, concret determinată, şi teoria existentă – sistemul de adevăruri elaborat de ştiinţă. Punctul de plecare în cercetarea ştiinţifică îl constituie, prin esenţă, o teză provizorie, care urmează a fi verificată. Înainte de a începe cercetarea propriu – zisă, ipoteza trebuie evaluată sub aspectul gradului de probabilitate. Operaţia este pur raţională şi are la bază experienţa personală şi acumulările din domeniul investigaţiei. Acceptarea ipotezei nu înseamnă însă pierderea libertăţii de gândire şi nici a poziţiei critice faţă de materialul faptic acumulat. Spiritul ştiinţific impune ca orice informaţie să fie însuşită într-un mod critic, prin cântărirea argumentelor care o susţin. Formularea temei de cercetare conţine două elemente principale: domeniul investigat şi modul de abordare. În toate cazurile se impune o delimitare precisă a domeniului abordat.

16

Circumscrierea problemei investigate reprezintă unul din principiile euristice de bază (“a nu privi niciodată un lucru drept adevărat, dacă nu ştim în mod evident că el este adevărat”). Sursa ipotezei de lucru se găseşte atât în practica individuală, cât şi în cea generalizată a realităţii. Întrebarea este provocată, de cele mai multe ori, în mod direct, de observaţii empirice sau cercetări sistematice, care vor conduce în acest fel la alte întrebări. în procesul de elaborare a ipotezelor trebuie să pornim întotdeauna de la practică, să urmărim, de pildă, desfăşurarea unui proces educativ, o acţiune competiţională, etc., să desprindem acele aspecte sau domenii care nu au primit încă o explicaţie şi să încercăm să dăm noi o explicaţie provizorie, pe care urmează să o verificăm. Nu are rost să recurgem la ipoteze fără legătură cu necesităţile de optimizare a practicii educaţionale, competiţionale, etc. Când, în formularea ipotezelor, pornim de la practică, de la datele concrete, de la fapte observate sau apărute în cadrul experienţelor, vorbim despre ipoteze inductive, iar când formularea lor îşi are izvorul în legile şi teoriile deja cunoscute şi prin care se caută sa se fundamenteze alte fenomene din realitate, ipotezele sunt deductive. Verificarea ipotezei trebuie să se facă pe cât mai multe cazuri. Verificarea poate fi directă, în cazul ipotezelor de nivel elementar şi indirectă, prin intermediul altor mijloace de investigaţie (pentru ipotezele de nivel maxim).În cercetările experimentale, verificarea ipotezei se face prin aplicarea “ipotezei nule”, care presupune că rezultatele cercetării nu provin din acţiunea variabilei independente, ci din cauze întâmplătoare. Infirmarea ipotezei nule va duce la confirmarea ipotezei de cercetare. Acest demers se face prin intermediul testelor de semnificaţie. Poziţia creatoare pe care o adoptă cercetătorul este de a căuta să înţeleagă tot ceea ce pătrunde în zona percepţiei sale, fără a neglija nimic. Din punct de vedere euristic, nu există detalii lipsite de semnificaţie.

17

Ipoteza este tehnica mintală cea mai importantă pe care o poate folosi cercetătorul. Principalul rol al ipotezei constă în sugerarea de experimente şi observaţii noi. Chiar atunci când ideea urmărită se dovedeşte a fi falsă, cercetările cauzate de aceasta, răsplătesc autorul pentru faptul de a-şi fi propus şi urmărit o idee. În folosirea unei ipoteze se impune respectarea unor reguli: 1. nu insista în a susţine idei care s-au dovedit ineficace; 2. se impune respectarea unei discipline intelectuale,necesară pentru a subordona ideile faptelor; 3. examinarea critică a ideilor, adică, să nu fie acceptate primele supoziţii, chiar dacă par evidente, fără observaţii, fără verificare şi chiar, dacă este nevoie, reformulare; 4. evitarea concepţiilor greşite.

18

CURS III METODOLOGIA PROPRIE EDUCAŢIEI FIZICE Obiectul cercetării în ştiinţa activităţilor corporale Statuarea educaţiei fizice şi sportului ca ştiinţă este rezultatul dezvoltării impetuoase a fenomenului de educaţie fizică şi sport – fenomen devenit social, de mare amploare şi cu implicaţii deosebite atât pe plan social, cât şi pe plan politic. Pe de altă parte, diferenţierea şi specializarea cunoştinţelor, dezvoltarea ştiinţelor de graniţă şi apariţia celor integrative a făcut posibilă evidenţierea şi punerea în actualitate a sistemului de cunoştinţe din domeniul activităţilor corporale. Dezvoltarea sportului modern, creşterea deosebită a performanţelor, a determinat o schimbare de mentalitate care a permis recunoaşterea caracterului ştiinţific al activităţilor de educaţie fizică şi sport. Obiectul cercetării în ştiinţa educaţiei fizice şi sportului îl constituie legile de manifestare a comportamentului motric al omului, în scopul perfecţionării acestuia, a creşterii capacităţii de efort şi a îmbunătăţirii performanţei. Metodologia cercetării în educaţia fizică – sinteză a unei etape ştiinţelor particulare Domeniul de cercetare al educaţiei fizice şi sportului, ca ştiinţă, este complex. La fel ca şi alte ştiinţe, foloseşte în cercetare metode generale, cât şi metode particulare, specifice domeniului său. Există un punct de întâlnire al mai multor ştiinţe, care tratează, fiecare în specificul său, - omul – în complexul sistem de relaţii şi interrelaţii. Este de la sine înţeles că ştiinţa activităţilor corporale se va folosi de metodele utilizate de biologie, antropologie, medicină, psihologie, ştiinţe sociale. Fiecare dintre aceste ştiinţe cercetează omul şi, bineînţeles, unele manifestări specifice domeniului ştiinţelor corporale. Astfel, psihologia, medicina, sociologia, studiază manifestările omului în condiţii de efort, specificul antrenamentului şi performanţei. 19

Rezultatele cercetărilor făcute de aceste ştiinţe asupra omului în mişcare s-au acumulat şi sintetizat, formând, în ultimul timp, ramuri distincte ale biochimiei, fiziologiei, medicinii, psihologiei, sociologiei. Sintezele acestora, realizate pe plan superior de către ştiinţa activităţilor corporale, desăvârşesc ce nu mai pot ele să continue, constituind un prim volum de cunoştinţe şi legi care conferă activităţilor corporale fundamentarea ştiinţifică. Prezentarea metodelor ştiinţelor particulare care au legătură cu educaţia fizică şi sportul Este firesc ca ştiinţa educaţiei fizice şi sportului – ca ştiinţă nou constituită – să folosească metodele unor ramuri, care stau la baza fundamentării ei ca disciplină ştiinţifică. Normal că, ponderea cea mai mare o vor avea metodele care sunt mai apropiate de specificul obiectului: metode de psihologie şi pedagogie pentru aspectele privitoare la învăţarea şi perfecţionarea gestului motric, metode fiziologice pentru aspectele privitoare la adaptarea la efort fizic. Ştiinţa activităţilor corporale şi-a sintetizat o parte din aceste metode şi le consideră ca aparţinându-i, astfel: - metodele biometriei, biomecanicii, tipologiei, demografiei, din domeniul antropologiei; - metodele biofizicii, biochimiei, experimentului electro-fiziologic, din domeniul biologiei; - metodele nosologiei diagnosticului, tratamentului, din domeniul medicinei; - metodele testelor şi observaţiei, din domeniul psihologiei; - metodele de anchetă, sociometria, analiza rezultatelor, din domeniul ştiinţelor sociale. La toate aceste metode se mai adaugă şi metodele cu caracter mai mare de generalitate, care se folosesc, de asemenea, în cercetarea domeniului activităţilor corporale (metodele: istorică experimentală, axiomatică, etc.). 20

Metodele şi procedeele de cercetare în educaţie fizică şi sport 1. Metoda observaţiei şi tehnica ei Cercetarea ştiinţifică se desfăşoară începând cu contactarea directă a realităţii, căci cunoaşterea umană apare ca necesitate, ea izvorăşte din cerinţele practicii şi îşi atestă valabilitatea prin aplicaţiile practice. Necesitatea actului cunoaşterii este urmare a unei probleme (întrebări la care trebuie dat răspuns) puse în legătură (Moisil) cu un anumit sistem şi cu fenomenele suferite de acesta. Pentru rezolvarea problemei, mai întâi, se impune să obţinem informaţii asupra sistemului care ne interesează. Obţinerea de informaţii direct de la sisteme se realizează prin operaţia de observaţie. De la atitudinea de observare pasivă, se trece la activizare, conştientizare, raţionalizare şi organizarea observaţiei. Astfel, observaţia devine o metodă ştiinţifică de investigare. Rolul şi importanţa ei se intensifică odată cu utilizarea experimentului. Ambele metode se completează prin particularităţile lor, alcătuind o unitate ce formează baza metodologică a ştiinţei. Observaţia permite cercetătorului să desprindă anumite fapte remarcabile, cunoaşterea acestor fapte conducându-l la o anumită ipoteză în cadrul informaţiei de care dispune. În baza ipotezei enunţate se instituie experimentul propriu-zis, care are rolul de a verifica presupunerea făcută şi de a sugera, eventual, alte întrebări. Observaţia este definită ca un proces al cunoaşterii ştiinţifice, constând în contemplarea metodică şi intenţionată, vizând un anumit scop, a unui obiect sau proces. P. Fraisse defineşte observaţia ca percepţia unei conduite a unui document; o consideră primul moment al cercetării experimentale. Observaţia este, prin natura ei, o metodă de constatare, dar, în acelaşi timp, şi de explorare atentă a celor observate prin mobilizarea cunoştinţelor anterioare, deci

21

este o percepţie fundamentală, dirijată, planificată şi selectivă, întreprinsă cu un anumit scop. În urma observaţiei apar ipotezele, apar problemele noi, la care pe baza experienţei şi cunoştinţelor, avem anumite puncte de sprijin; ca urmare a observaţiei se pot face clasificări, descrieri. Tipuri de observaţii Observaţia spontană (întâmplătoare) este, aşa cum reiese din denumirea ocazională, de tipul observaţiei pasive, dar, având în vedere că este făcută de specialist, poate conduce la evidenţierea unor aspecte noi şi interesante. Observaţia organizată, cu caracter intenţionat, activ, provocat şi sistematic. Acest tip de observaţie porneşte de la o anumită idee, anticipativă a rezultatelor şi a efectelor lor. Observaţia naturală, numită şi directă, este făcută în condiţii obişnuite, naturale, fără intervenţia cercetătorului, în timp ce în observaţia experimentală sau provocată, cercetătorul intervine direct prin administrarea unor stimuli, verificând reacţiile şi conduita celor observate. Observaţia transversală şi longitudinală. Observaţia se numeşte transversală când se face simultan pe mai multe situaţii (de exemplu când luăm în studiu mai multe clase de elevi de diferite vârste), în timp ce în observaţia de tip longitudinal se urmăresc evolutiv ( în timp) aceiaşi subiecţi. Observaţia mai poate fi: pedagogică, psihologică, sociologică şi statistică. În cadrul activităţii de educaţie fizică şi sport şi, poate cu o notă mai accentuată în munca de performanţă, atunci când sportivul are un bagaj de cunoştinţe şi deprinderi bogat, când ştie să interpreteze anumite stări de fapt, când a “învăţat” să se cunoască, poate fi folosită ca metodă auto-observaţia, care poate veni cu succes în sprijinul cercetătorului şi, în primul rând, acelui ce se auto-observă.

22

Este necesar ca observatorul ca şi auto-observatorul să nu se grăbească în a trage concluzii; în formularea acestora să ţină cont de toţi factorii stimulatori şi inhibitori. Reiese că, percepţia şi implicit observaţia, prezintă un caracter selectiv. Înregistrarea observaţiilor Pentru justa orientare a observaţiei, în legătură cu o anumită temă este necesară o schemă sau un protocol (program) de observaţie, se stabileşte o anumită tehnică de notare şi, dacă este nevoie, o terminologie minimă. Datele observaţiei se notează în timpul sau, în orice caz, imediat după observare, deoarece timpul şi alţi factori ar putea denatura datele. Datele se pot nota sporadic – cu caracter provizoriu – într-un carnet de buzunar, sau pe fişe, urmând să li se dea o formă clară şi concisă atunci când se notează în foaia sau caietul de observaţie, ceea ce reprezintă de fapt, interpretarea, prelucrarea imediată a materialului faptic. Pentru succesul observaţiei este necesar ca subiectul sau grupul studiat să fie urmărit în situaţii diferite, iar datele obţinute să fie verificate prin mai multe procedee. Astăzi, observaţia beneficiază de tehnici moderne de înregistrare: filmul, fotografia, înregistrarea magnetică, etc. Observaţia singură nu este suficientă. Este necesar ca, în cercetare, ea să fi folosită simultan cu alte procedee.

23

CURS IV. Metoda experimentală Caracteristici generale. Definiţii. Experimentul a fost folosit încă din antichitate, în mod incidental. Arhimede l-a transformat în metodă de studiu, dar l-a folosit ca o anexă a observaţiei. Experimentul îşi dobândeşte adevărata valoare o dată cu constituirea ştiinţelor moderne, fapt ce are loc în Renaştere. Leonardo da Vinci şi Galileo Galilei sunt pionierii introducerii acestei metode în ştiinţă. Extins mai întâi în medicină (fondatorul acestei metode fiind Claude Bernard), experimentul va cuprinde tot mai multe discipline, fiind considerat drept principala metodă în ştiinţele naturii. În comparaţie cu observaţia, experimentul este o metodă superioară de cercetare. El cuprinde în sine observaţia, nu o neagă, ci o ridică pe o treaptă superioară, încât creează posibilitatea analizei unor fenomene dinamice, complexe, în relaţii de pluricondiţionare. Ceea ce dă o notă particulară experimentului este caracterul său activ. Se spune că “experimentul este observaţia provocată”. Cunoaşterea experimentală foloseşte observaţia ca o condiţie esenţială, ca izvor al ipotezelor şi ca sursă a informaţiilor provenite din provocarea deliberată a faptelor. Metoda experimentală este un sistem complex de cunoaştere a realităţii, caracterizat prin utilizarea raţionamentului experimental, care prelucrează atât fapte provenite din observaţie, cât şi din experiment. Experimentul mai este definit şi ca procedeu de cercetare în ştiinţă, care constă în reproducerea artificială sau modificarea intenţionată a unor fenomene în condiţiile cele mai propice pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează, potrivit, de regulă, unor ipoteze sau modele prealabile. Prin experienţă se înţelege totalitatea aptitudinilor, capacităţilor practice, a cunoştinţelor despre realitatea înconjurătoare, dobândite de oameni în contactul nemijlocit cu această , în procesul practicii social-istorice, al activităţii de transformare a naturii şi a propriilor relaţii şi 24

instituţii sociale, al interacţiunii dintre subiect şi obiect. Experienţa este condiţia sinequa-non a cunoaşterii. Experimentul

presupune

o

bază

teoretică,

reprezentată

prin

ipoteza

conducătoare. O ipoteză neverificată în practică nu reprezintă un adevăr, iar o experienţă fără finalitate precisă nu are sens. În cadrul experimentului, condiţiile de producere şi desfăşurare ale fenomenului sau procesului sunt supuse unei variaţii sistemice. Experimentul se caracterizează şi prin posibilitatea de repetare a fenomenului sau procesului în aceleaşi condiţii, pentru verificare. Tipuri de experimente În cadrul experimentului se produce sau se provoacă fenomenul sau procesul în condiţiile determinate, uneori se creează chiar fenomene sau procese noi. În acest caz vorbim despre experimentul provocat. Există cazuri când o experienţă poate avea loc fără ca cercetătorul să intervină. Se vorbeşte, în acest caz, despre experiment invocat. Experimentul de laborator este o metodă de cercetare precisă şi sigură. El oferă posibilitatea de a desprinde, cu mare precizie şi siguranţă, relaţiile dintre factorii variabili, ceea ce constituie o condiţie de bază pentru descoperirea legilor. În experimentul natural, subiecţii sunt supuşi studiului în condiţiile vieţii reale. Marele avantaj al acestei metode constă în aceea că experimentul aduce, în cursul cercetării, variaţiile ale căror efecte le studiază. Experimentul se poate organiza în aşa fel încât subiecţii să nu îşi dea seama că sunt studiaţi. De exemplu, în cadrul lecţiei la clasă, sau în cadrul antrenamentului, specialistul în educaţie fizică poate experimenta anumiţi factori, metode, s.a. (aduce variabile noi), fără ca elevii, respectiv sportivii să-şi dea seama că sunt cuprinşi în cercetare. Un alt avantaj al acestei metode este acela că adunarea datelor este însoţită de adnotări rezultate din folosirea concomitentă a metodei observaţiei.

25

Uneori este necesar ca datele obţinute prin experimentul natural să fie completate cu datele obţinute în condiţii de laborator. O variantă a experimentului natural o constituie experimentul psihopedagogic, care se limitează la condiţiile instructiv-educative, îmbinând studiul psihologic al copilului cu acţiunea instructiv-educativă a procesului de învăţământ sau antrenament, care se execută asupra sa. Tipul fundamental de experiment este cel de verificare sau confirmare, ce urmăreşte verificarea unei ipoteze formulate dinainte. Prin experiment pilot (considerat ca o repetiţie generală), experimentatorul îşi verifică tehnicile de lucru, de administrare a stimulilor, de înregistrare a răspunsurilor şi condiţiile optime de aplicare a variabilei. Prin experiment funcţional se urmăreşte stabilirea relaţiei funcţionale dintre o variabilă independentă şi o alta dependentă. Orice tip de cercetare poate aborda fenomenele şi desfăşurarea lor temporală sau sincronic, concomitent. Experimentul longitudinal urmăreşte modificările corelate ale diferitelor variabil în diferite momente ale evoluţiei subiecţilor, în timp ce experimentul transversal constă în investigarea, la un moment dat (într-o perioadă scurtă de timp) a unor grupe de vârste diferite, cu test adecvate. Experimentul crucial este experimentul destinat să aibă un rol decisiv în alegerea uneia dintre două ipoteze contradictorii. Variabile experimentale Caracteristic pentru orice experiment este faptul că în cadrul lui modificăm (schimbăm) în mod sistematic unul din factori, unul dat, care formează obiectul cercetării, în timp ce toţi ceilalţi rămân nemodificaţi. Cu alte cuvinte, în experiment se pune în evidenţă acţiunea unui factor, căutând să se izoleze această influenţă şi se urmăresc apoi consecinţele pe care variaţia factorului studiat la are asupra proceselor sau fenomenelor. În experimentul respectiv, factorul presupus a fi responsabil de modificarea fenomenelor cercetate şi care este controlat, manevrat şi modificat se 26

numeşte variabilă independentă, iar reacţiile subiectului, răspunsurile lui, performanţele realizate reprezintă variabila dependentă. În afara variabilei stimul (independentă – V.I.) şi variabilei răspuns (dependentă – V.R.) există şi variabila subiect – V.S. De multe ori, variabila subiect este cea care se verifică în experiment, urmărindu-se reactivitatea la anumiţi stimuli. Această variabilă poate fi provocată atunci când subiecţii sunt puşi în anumite condiţii (alimentaţie, odihnă, etc.) sau invocată, atunci când vârsta, sexul, constituţia, pregătirea, ş.a. sunt considerate în relaţie cauzală cu anumite reacţii şi performanţe. În domeniul educaţiei fizice şi sportului, cercetările vizează în principal studiul particularităţilor manifestărilor de ordin motric, psihologic şi somatic – funcţional pe care le determină practicarea exerciţiilor fizice de un anumit fel. Controlul variabilelor Controlul variabilelor semnifică asigurarea condiţiilor de repetare a rezultatelor, de câte ori se reia cercetarea. Pentru controlul variabilelor experimentale se folosesc două tehnici: -

prima constă în neutralizarea variabilelor care nu pot fi menţinute constante ;

- cea de-a două reprezentată de alcătuirea unor planuri experimentale cu mai multe variabile, ca prin analiză să desprindem ponderea lor relativă asupra rezultatelor. Variabila situaţie sau stimul prezintă trei aspecte: 1. Ambianţa fizică şi socială. Ambianţa fizică (temperatura, sala, terenul, echipamentul, aparatura) trebuie menţinută constantă pe parcursul cercetării. Ambianţa socială, tradusă prin prezenţa spectatorilor sau a unor persoane în timp ce subiecţii execută sarcinile, are o influenţă deosebită asupra disponibilităţilor subiecţilor. 2. Condiţia experimentală. Reuşita experimentului presupune desfăşurarea lui după un protocol riguros, întocmit în baza căruia să se facă controlul sau administrarea variabilei independente.

27

3. Sarcina sau instrucţia dată subiectului. Această

trebuie să fie clar şi corect

formulată, pentru ca subiectul să înţeleagă cu precizie ce are de făcut. Variabila subiect se prezintă în două ipostaze: a). invocată (non-experimentală), când acţiunea variabilei independente provoacă

modificări ale variabilei dependente, în funcţie de particularităţile

subiectului (vârstă, sex, pregătire, etc.); b). provocată, prin modificări asupra organismului sau psihicului subiectului, cum ar fi de exemplu, prin administrarea unor substanţe farmaceutice sau prin condiţii diferite de odihnă sau motivaţie provocată de sarcină (instrucţie). Variabila răspuns are caracteristici specifice, fiind vorba de răspunsul unor persoane. Organizarea experimentului Această se referă la toate acţiunile întreprinse pentru ca experimentul să se deruleze în maniera care conduce la obţinerea rezultatelor scontate. Prima acţiune se referă la selectarea subiecţilor. De obicei în experiment sunt cuprinse două grupuri: unul experimental, căruia i se administrează variabila independentă, şi celălalt numit de control (martor, pentru care votarea variabilei independente este zero). Aceste grupuri sunt selectate dintr-o populaţie, în funcţie de un criteriu (vârsta, sex, sport practicat, ş.a.). Aceste grupe sau eşantioane trebuie să fie reprezentative, adică să nu difere din punctul de vedere al caracteristicilor esenţiale. Cu cât eşantionul este mai mare, cu atât rezultatele sunt mai semnificative şi, ca atare, rezultatele cercetărilor sunt caracteristice pentru întreaga populaţie (din care s-a selectat eşantionul). Selecţia eşantioanelor poate fi făcută în mai multe feluri: - selecţia întâmplătoare, când fiecare membru al populaţiei are şanse egale. În acest caz se face lista subiecţilor, apoi se fac bilete cu numărul subiectului din listă şi se trage la sorţi ori de câte ori este necesar pentru a obţine eşantionul de mărimea dorită (atât pentru grupa experimentală, cât şi pentru cea de control). În cadrul 28

experimentului psiho-pedagogic – metodic, clasele de elevi sunt considerate, în totalitatea lor, grupe de experiment şi control (clase paralele). Astfel de grupuri, alcătuite prin selecţie întâmplătoare, se numesc grupuri independente. În acest caz, echivalenţa este considerată în scopul mediei şi al deviaţiei standard (pentru variabila măsurată). - grupuri perechi, numite şi asociate sau corelate. În acest caz echivalenţa grupurilor este dată de faptul că fiecare subiect din grupa experimentală are un echivalent în grupe de control. Pentru a se realiza această , subiecţii sunt supuşi unei probe (sau mai multe) preliminare în legătură cu variabila (variabilele) pe care o controlăm. În funcţie de rezultate, subiecţii sunt repartizaţi doi câte doi, unul în grupa experimentală şi celălalt în grupa de control. În cazul grupelor perechi, rezultatele obţinute sunt prelucrate statistic (oarecum) diferit faţă de grupele independente. Dacă în cercetare este cuprinsă o singură grupă, rezultatele iniţiale şi cele finale sunt prelucrate şi integrate statistic, ca şi în cazul grupelor corelate. De regulă, în experiment, variabilei independente i se dau mai multe valori (cantitative sau calitative), pentru a vedea efectele asupra variabilei dependente. Pornind de la acest fapt, se impune utilizarea mai multor grupe echivalente. Prin această sunt neutralizate, în mare măsură, influenţele nedorite, necunoscute, ale unor variabile ne-experimentale, provenite din diferenţele dintre subiecţi sau din ordinea prezentării stimulilor. Astfel, pentru fiecare valoare a variabilei independente se vor folosi grupuri echivalente. Un alt caz este când, pentru toate valorile variabilei independente, se foloseşte un singur grup de subiecţi. Multă vreme, în cercetarea experimentală, s-a considerat ca suficientă măsurarea unei singure variabile şi menţinerea constantă a celorlalte. Utilizarea mai multor variabile a fost demonstrată în deceniul al treilea al secolului nostru. Planurile experimentale cu mai multe variabile se numesc factoriale.

29

Interpretarea rezultatelor cercetării urmează mai multe etape. Important pentru experiment este confirmarea ipotezei de cercetare. Pentru această

se

procedează conform regulilor de prelucrare statistică, adică: - ordonarea datelor; - calculul valorilor centrale şi al variabilităţii; - se calculează erorile mediilor grupurilor cuprinse în cercetare, faţă de media presupusă a populaţiei; - se calculează testul de semnificaţie al mediilor şi testul de comparare al frecvenţelor. În prelucrarea şi interpretarea statistică se porneşte de la ipoteza nulă, conform căreia datele obţinute sunt întâmplătoare, în timp ce ipoteza de cercetare afirmă existenţa unei diferenţe datorate administrării variabilei independente. Testul de semnificaţie nu permite să demonstrăm că diferenţa rezultată nu se datoreşte întâmplării.

30

CURS V. Metoda anchetei Metoda anchetei, prin dezvoltarea şi extinderea investigării din diferite domenii şi, mai ales din domeniul ştiinţelor sociale, a dobândit un prestigiu deosebit. Pe parcursul utilizării ei, tehnica de folosire a anchetelor, mai precis fundamentarea ei metodologică, s-a perfecţionat, stabilindu-se cu precizie condiţiile folosirii eşantioanelor, chestionarelor şi interviului, a prelucrării şi prezentării rezultatelor din anchete. Faptul că metoda anchetei este folosită în diverse domenii: sociologie, pedagogie, psihologie şi faptul că nu întotdeauna cei ce folosesc această metodă au o pregătire corespunzătoare, a dus la comiterea unor greşeli de utilizare. Este ştiut faptul că, prin aplicarea unei singure metode, rezultatele în cercetare nu sunt concludente, cu atât mai mult, folosirea metodelor de anchetă, prin care obţinem informaţii ce poartă o mare doză de subiectivism, trebuie să se facă concomitent cu alte metode. Ancheta este cea care ne oferă informaţii, dovezi din diverse surse, dar experimentul ne oferă “probe”. Folosirea metodelor de anchetă este necesară, mai ales în cazul în care ne interesează opiniile, atitudinile şi motivele acestora, a unor indivizi sau grupuri. De exemplu: folosind chestionarul, ne putem da seama de preferinţele unei clase de elevi, în ceea ce priveşte sportul preferat, sau folosind interviul putem afla opinia unor spectatori în legătură cu o competiţie sportivă. Având în vedere că prin anchetă obţinem “relatări personale”, se iveşte problema: cât de “obiectivă” este această şi dacă poate fi folosită în formarea unor concluzii cu caracter ştiinţific. Folosind ancheta în domeniul educaţiei fizice şi sportului, obţinem relatări privind: stările psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări organice etc.), atitudini, opinii, motive, stări subiective din domeniul cognitiv, afectiv. 31

Trebuie avut în vedere că relatările sunt afectate de mai mulţi factori, printre care: tendinţa unora de a-şi “corecta” trăsăturile personale, din dorinţa de a apărea într-o lumină cât mai favorabilă; nivelul de cultură, atitudinea refractară la răspunsuri, sau, pur şi simplu, refuzul de a răspunde ş.a. Scopul anchetelor. Clasificarea anchetelor Scopul majorităţii anchetelor este de a furniza, pur şi simplu, informaţii. Folosirea metodei de anchetă în domeniul educaţiei fizice este determinată, în primul rând, de caracteristicile domeniului şi temei de cercetare. Metodele de anchetă fiind caracteristice, mai ales, ştiinţelor sociale, scopul lor este, în principal, sondarea opiniei oamenilor, a indivizilor, a grupurilor alese la întâmplare sau după anumite criterii (vârsta, profesia, zona geografică, etc.). Ancheta poate avea un scop descriptiv, fiindu-ne utilă în cunoaşterea de ansamblu, alteori având un scop explicativ, funcţia ei fiind teoretică – să testeze o anumită ipoteză, sugerată de teorie – sau strict practic – să explice raportul dintre un număr de variabile. Anchetele se deosebesc după populaţia pe care o cuprind. Înţelegând termenul “populaţie” în sens statistic, el desemnează un grup de indivizi sau colective, în sensul larg al cuvântului. Practic însă, nu se poate cuprinde în aria investigării întreaga colectivitate. Astfel, se recurge la eşantionul care poate fi selecţionat – reprezentativ – şi eşantioane extrase la întâmplare, adică aleatoare. Ancheta trebuie să-şi precizeze scopul şi, în funcţie de acesta, să-şi delimiteze cuprinderea. Gradul de reprezentativitate depinde, pe de o parte, de compoziţia eşantioanelor, adică de calitatea elementelor care le compun, iar pe de altă parte, de volumul lor, adică de numărul elementelor care îl compun, iar, pe de altă parte, de volumul lor, adică de numărul elementelor cuprinse în fiecare eşantion.

32

Decizia asupra mărimii eşantionului va fi determinată, în mare măsură, de modul în care rezultatele urmează să fie analizate. Astfel, de la început, cercetătorul trebuie să aibă în vedere diviziunile ce urmează să se facă în tabulările finale. Aplicarea metodei de anchetă se face în două moduri: 1. Chestionare. 2. Interviuri. 1. Chestionarele pot fi: - poştale sau prin corespondenţă; - directe. Chestionarele prin corespondenţă sunt uşor de administrat, dar prezintă dezavantajul că nu întotdeauna sunt eficiente. Această ineficienţă rezidă din: - răspunsurile care se pretind de la o persoană pot fi afectate de intervenţiile altora; - dacă răspunsurile nu sunt suficient de clare şi simple, răspunsurile vor fi ambigue; - scade gradul de independenţă al răspunsurilor; - lipseşte posibilitatea de a completa răspunsurile prin date de observaţie. Un alt dezavantaj care ridică serioase dificultăţi, uneori, este cel al nonrăspunsurilor. Se ridică problema cum pot fi interpretate acestea: prin refuz, anchetaţii au alte păreri sau ce alte motive duc la non-răspunsuri. Experienţa acumulată prin utilizarea anchetei a dus la soluţionarea acestor probleme. Chestionarele directe sunt aplicate, după cum arată şi denumirea, fie individual, fie în grup. Avantajul acestor chestionare constă în aceea că răspunsurile primite pot fi completate cu date rezultate din observaţii. Aplicarea chestionarului se face sub control, în timp limitat sau nelimitat. Se folosesc chestionare tipărite. Uneori, subiectul nu e prezent, răspunsurile se dau prin telefon, apoi chestionarul este completat de operator. În toate cazurile, anchetatorul posedă un ghid de conversaţie. Astfel se ajunge uşor la interviu. Interviul (convorbirea) poate fi:

- formal; - neformal. 33

Interviul formal se foloseşte de regulă în investigările la scară mare. El cuprinde serii de întrebări, iar răspunsurile sunt înregistrate într-o formă standardizată. Astfel, interviul formal mai poate fi numit: - extensiv; - controlat; - inflexibil; - global standardizat. În cadrul interviului neformal, operatorul de interviuri are posibilitatea şi libertatea de a schimba ordinea întrebărilor, de a adăuga întrebări suplimentare, de a da explicaţii, atunci când este cazul. Operatorului nu i se impun nişte întrebări, ci are un număr de probleme la care primeşte răspunsuri şi pentru această are libertatea de a-şi construi interviul. Astfel, interviul neformal poate avea mai multe variante: - interviu ghidat; - interviu conversaţie; - interviu nedirecţionat. Datele pe care cercetătorul le obţine din anchetă (după cum s-a mai amintit) sunt: •

date obiective: (care pot fi verificate şi de alte persoane), de pildă: vârsta, ocupaţia, starea civilă, rezultatele în sport, etc.;

•

date subiective (privitoare la subiect), cum sunt: dispoziţii, preferinţe, sentimente, motive, etc. Metodele de anchetă se folosesc în cercetarea psihologică, în studiul

personalităţii. În acest caz, mai mult decât în cercetările sociologice, trebuie acordată o deosebită atenţie fidelităţii şi validităţii chestionarelor. În psihologie se foloseşte chestionarul standardizat şi etalonat, deci un test care permite psihodiagnoza. În psihosociologie se foloseşte chestionarul sociometric pentru studiul relaţiilor şi interrelaţiilor din cadrul grupurilor mici.

34

Etapele anchetelor. Pregătirea lor Metodologia anchetei precizează o serie de etape de care trebuie ţinut cont pentru o bună organizare a cercetării. Aceste etape sunt: 1. Precizarea problemei şi a scopurilor pe care le urmăreşte. 2.

Delimitarea populaţiei (alegerea eşantioanelor).

3. Pregătirea instrumentelor de anchetă. 4. Efectuarea anchetei de probă (pilot), după care se aplică corectivele necesare planului anchetei propriu-zise. 5. Efectuarea anchetei propriu-zise. 6. Interpretarea rezultatelor. 7. Redactarea raportului final. În fazele pregătitoare ale anchetei, trebuie început cu delimitarea informaţiilor ce se caută. Deci, se precizează problemele de investigat şi care sunt obiectivele ce se urmăresc. În funcţie de acestea se vor preciza eşantioanele şi criteriile după care vor fi constituite. În domeniul educaţiei fizice pot fi cuprinse în cercetare toate populaţiile, cu excepţia cazului când se face o investigare pe o scară mai largă (regională, zonală, naţională). Metodele de eşantionare vor asigura cercetătorului precizia cerută în raport cu exigenţa şi cu gradul de eroare posibilă. Apoi, urmează studiul literaturii existente. O informaţie bogată despre majoritatea aspectelor cuprinse în anchetă şi despre subiecţi. Abia acum începe elaborarea instrumentelor de anchetă, adică chestionarul sau ghidul de conversaţie, fiind într-o formă admisă, când se ajunge la ancheta pilot după care se fac corecturile necesare. Alcătuirea chestionarelor presupune o riguroasă precizare a problemelor şi a obiectivelor cercetării. Întrebările trebuie să fie astfel formulate încât să primească răspunsurile scontate, lucru ce uşurează munca de grupare şi ordonare a datelor precum şi prelucrarea lor. 35

Chestionarele închise prevăd răspunsuri fixe – care se pretează la prelucrare dihotomică (da – nu). Chestionarele alternative aleg un răspuns din mai multe răspunsuri posibile. Chestionarele deschise permit subiectului să răspundă liber la întrebări. O altă formă, utilizată destul de frecvent, de răspuns, este cea care foloseşte scala numerică (prin ranguri). În alcătuirea întrebărilor ce compun chestionarul, trebuie să se ţină seama de: - să aibă o singură interpretare; - să fie scurte şi clare; - să nu facă nici o aluzie la subiect, pentru a nu-i leza amorul propriu. Ordinea întrebărilor presupune răspunsuri gradate de la uşor la greu, de la problemele generale la cele particulare şi delicate. Chestionarul trebuie tipărit pe hârtie de calitate, cu rubrici suficient de largi pentru răspuns. Se va tipări pe o singură faţetă a foii. Numărul întrebărilor este în funcţie de problemele urmărite. (Când numărul întrebărilor este mai mare decât 30, se recomandă să se dividă chestionarul). După ce toate problemele mai sus menţionate au fost rezolvate, se trece la efectuarea anchetei propriu-zise. În această etapă, o mare importanţă o prezintă instructajul care se face subiecţilor (scris sau verbal). Operatorul trebuie să manifeste multă pricepere pentru a crea acea legătură cu subiecţii, de care depinde maniera în care vor răspunde. Prelucrarea datelor obţinute din anchetă necesită o muncă grea şi, uneori, îndelungată. Prelucrarea cuprinde patru faze: • codificarea; • clasificarea; • tabularea; • analiza.

36

În prima operaţie este verificat fiecare chestionar în parte, pentru a vedea cât de complet, exact şi uniform este. În acelaşi timp (sau după), se trece la codificarea şi clasificarea răspunsurilor pe categorii de semnificaţii. Codificarea se face notând cu un simbol (numeric, alfabetic, grafic), fiecare răspuns relativ la aceeaşi întrebare, după clase distincte. Clasificarea răspunsurilor este o operaţie mai dificilă, în cazul răspunsurilor libere. Urmează apoi tabularea, adică transcrierea sintetică, succesivă şi precisă a datelor necesare în analiză. Analiza se realizează, pe de o parte, global, în formă necantitativă şi apoi cantitativ, adică statistic alcătuindu-se distribuţii cu grafice corespunzătoare, calculându-se valorile centrale, procente, erori, coeficient de corelaţie, etc. În ultima etapă, analiza va urmări să scoată în evidenţă măsura în care ipoteza se confirmă şi, să stabilească datele noi care au apărut din investigaţie. În alcătuirea raportului final al unei anchete trebuie să existe mai multe puncte: 1. descrierea generală, în care să fie prezentate: scopul, material cuprins, natura informaţiei şi metoda de colectare, metoda de eşantionare, repetarea anchetei, data, durata, exactitatea, evaluarea îndeplinirii celor propuse, cine a răspuns de anchetă, bibliografie studiată; 2. descrierea proiectului de anchetă; 3. prezentarea metodelor sau criteriilor de eşantionare; 4. personalul şi echipamentul folosit; 5. analiza datelor şi procedeelor de calcul; 6. analiza costului; 7. precizia anchetei. Ancheta sociometrică Demonstrându-se rolul grupului ca mijloc de influenţare a comportamentului uman, în ultimele decenii s-au extins şi aprofundat cercetările sociometrice. Prin intermediul lor ni se dezvăluie aspecte psiho-sociale importante ca: 37

• gradul de coeziune al grupului; • structura grupului; • ierarhizarea membrilor în cadrul său; • relaţiile de atragere sau respingere. Relaţiile dintre membrii grupului sunt directe “face to face” (faţă în faţă). Astfel, grupul apare ca un sistem de interacţiune socială, o reuniune integrată de personalităţi, care comunică între ele. Relaţiile interpersonale sunt variate, de la cele pozitive (simpatie, prietenie, întrajutorare, etc.) la cele negative (respingere, conflict, repulsie), sau de indiferenţă. Metoda sociometrică permite aprecierea de ansamblu a grupului, precum şi definirea statutului social al fiecărui membru, în relaţie cu ceilalţi. Chestionarul sociometric reprezintă o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau imagini grafice cu funcţie de stimuli, în raport cu ipotezele cercetării, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris. Testul sociometric ne relevă: - atragerea (alegerea) sportivă ; - respingerea (preferinţa negativă). Condiţiile de administrare a testului sociometric constau în: a). pentru a fi eficient, testul sociometric se aplică numai atunci când membrii grupului au ajuns să se cunoască suficient de bine, pentru a putea să exprime preferinţe reale; b). cei chestionaţi, fiind rugaţi să răspundă sincer la întrebări, să fie asiguraţi de discreţia anchetatorului; c). întrebările să se refere la situaţii bine determinate sau reale; d). preferinţele să poată fi exprimate ierarhizat (mai multe alegeri posibile, în ordine descrescândă). 38

În grupurile sportive se investighează atât relaţiile dintre coechipieri, cât şi relaţiile sportivului cu arbitrul şi alţi factori responsabili. Întrebările se formulează astfel: “Enumeraţi, în ordinea preferinţei, primii trei (sau cinci) dintre colegii cu care aţi dori să….” (urmează denumirea activităţii). În alegerile preferenţiale ierarhizate, cercetătorul stabileşte punctajul pentru prima, a două, …a cincea dintre alegeri (5, 4, 3, 2, 1 puncte sau 3, 2, 1 puncte). Punctajul se trece în documentele de prelucrare şi serveşte la stabilirea cantitativă a relaţiilor. Prelucrarea răspunsurilor la chestionarul sociometric se face prin intermediul matricei sociometrice, iar, pe baza datelor din matrice, se fac reprezentări grafice – sociograme. Sociograma se alcătuieşte în funcţie de valoarea indicelui statutului social. Astfel, subiectul care întruneşte cel mai ridicat indice este plasat în centrul unor cercuri concentrice, ceilalţi membri fiind plasaţi, în ordinea punctajului, pe circumferinţele cercurilor.

39

CURS VI. Studiul activităţilor şi actelor motrice Studierea caracteristicilor activităţilor motrice specifice educaţiei fizice şi sportului au caracter interdisciplinar, la cercetare aducându-şi aportul biomecanica, ergonomia, fiziologia, psihologia, pedagogia. Biomecanica are cea mai mare pondere, pentru că studiază sistemul biomecanic al corpului uman, eficienţa acţiunilor motrice, transformarea mişcărilor în acţiuni motrice. Ergonomia, ştiinţă interdisciplinară, care studiază relaţiile om-maşină şi mediul de muncă oferă domeniului activităţilor culturale tehnicile de studiu ale adaptării eficiente a muncii la om şi a omului la muncă. Obţinerea performanţei este determinată de economicitatea mişcării şi confortului actului motric. Fiziologia şi psihologia oferă datele ştiinţifice despre rolul conducător al S.N.C., adaptări la efort, coordonării şi dirijării conştiente a mişcărilor. Pedagogia aplicată la gestul motric, adică tehnica şi metodica unui sport, studiază adecvarea deplină a actului motric la scop, condiţiile externe (ambianţă, situaţii) şi condiţii interne (particularităţi ale subiectului). Între personalităţile ştiinţifice care s-a ocupat de studiul mişcărilor, un loc aparte îl are Leonardo da Vinci (Renaştere) şi Jules Maray (1830-1904), ultimul putând fi considerat părintele biomecanicii. El inventează puşca cronofotografică, folosită la cercetarea locomoţiei omului şi a animalelor. J.Maray este precursorul cinematografiei. Tehnica cronofotografiei a adus însemnate contribuţii la cunoaşterea caracteristicilor mişcărilor umane; este folosită şi astăzi, mai ales în sport, pentru studiul biomecanic. Corpul uman şi mişcările sale au fost studiate din cele mai vechi timpuri. Dovezi în acest sens sunt operele de artă, cât şi diferite studii cu caracter anatomic sau biomecanic pe care le-a înregistrat cultura umană. 40

Studiul modalităţilor de organizare a acţiunilor, strategiile de conducere a lor, ca şi detaliile tehnice care asigură eficienţa maximă a gestului motric reprezintă nucleul de bază al ştiinţei educaţiei fizice şi sportului. Filmarea cu viteze mari, folosirea traductorilor piezoelectrici şi a dispozitivelor electronice de control a stimulilor, de înregistrare a reacţiilor şi prelucrare a informaţiilor, fac din analogia mişcărilor o adevărată ştiinţă. Pe baza tehnicilor moderne s-a dezvoltat chineziologia, fiziologia neuromusculară, ergonomia. Analiza de tip biomecanic este firesc continuată şi completată cu studiile mai cuprinzătoare, sintetice asupra acţiunilor şi activităţilor. Prin definiţie activităţile au caracter complex, orientare spre scop, strategii de pregătire şi desfăşurare, ele sunt sinteze de tip sintetic, cuprinzând acţiuni şi mişcări subsumate orientării structurii proprii. Psihologia, pedagogia, sociologia mai ales ramurile aplicate, interdisciplinare ale acestora şi metodica educaţiei fizice şi sportului – studiază astfel de fenomene sintetice, care constituie conduitele generale ale indivizilor angajaţi în activităţile corporale, ludice, agonistice, recreative, gimnice sau compensatorii. O dezvoltare mare au luat-o studiile cu privire la strategiile conduitelor tactice, la algoritmii de învăţare-predare, la mecanismele interacţiunii umane în grupurile constituite pentru activităţi specifice. Tehnicile actografice, movografice, poligrafice (componente ale metodei obervaţiei) dublate de filmare, înregistrarea sonoră şi semnalul sonor servesc cercetătorul care îşi propune cunoaşterea cât mai obiectivă a manifestărilor globale ale omului. În ultimul timp au apărut o serie de termeni care îşi propun să denumească cât mai sugestiv o disciplină, activitate sau fenomen. Astfel, Kiphard propune termenul de “motologie” pentru o nouă ştiinţă, care studiază personalitatea şi care are ca obiect “motricitatea umană ca unitate funcţională a percepţiei, trăirii, a gândirii şi acţiunii”. Motologia cuprinde, ca domenii potenţiale, studiul dezvoltării motrice (geneza mişcării), diagnosticul motor şi terapia prin mişcare. 41

După acelaşi autor (Kiphard) “fenografia” are ca obiect studiul mişcării aşa cum este ea realizată (forma mişcării) şi care se prezintă direct observaţiei, fiind obiectivată prin metodele cinematografice. Scopul constă în analiza structurii şi vizualizarea caracteristicilor figurale şi dinamice ale formelor motrice şi calităţilor lor. “Motografia” este metoda de înregistrare a mişcărilor sub formă de trasee (urme): a). luminoase, ca: stereo-motografia (motografia spaţială); b). motogram metrie, prin asocierea motografiei cu fotogrammetria pentru studiul acceleraţiei de-a lungul unei curbe în trei dimensiuni; c). tehnica infraroşu, razele infrarosii neinfluenţând vederea persoanelor; d). imagini instantanee pentru prelucrarea imediată. Tehnici şi instrumente pentru analiza mişcărilor În ultimul timp s-a impus termenul chineziologie, care-l substituie pe cel de biomecanică. Chineziologia este disciplina care studiază mişcarea umană în toată complexitatea ei, din trei puncte de vedere fundamentale: 1. psihologie; 2. fiziologie; 3. mecanic (biomecanic). Cinematica este parte a mecanicii şi se ocupă cu studiul caracteristicilor temporale şi parţiale a mişcărilor, făcând abstracţie de forţele care le produc. Mărimile utilizate pentru descrierea mişcărilor sunt în principal: traiectoria (lungimea); unghiul; timpul; viteza; acceleraţia; viteza unghiulară; acceleraţia unghiulară. Cinetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care studiază forţele care produc sau modifică mişcarea. Mărimile caracteristice sunt: masa; greutatea; forţa; impusul; momentul forţei.

42

Analiza mişcărilor umane •

Analiza calitativă.

Prezintă două aspecte: 1. Analiza nominală, de identificare şi numire a componentelor mişcării. Diferenţierea mişcărilor constă în stabilirea unui sistem de termeni pe baza căruia se face recunoaşterea şi identificarea unei mişcări, aşa cum există ea. În biomecanică, în descrierea mişcărilor se folosesc termeni ca: linear, unghiular, parabolic, circular, etc. 2. Analiza evaluativă, continuă analiza nominală pentru a diferenţia mişcările între ele după anumite caracteristici. Termeni comparativi ca: mai mare, mai înalt, mai rapid, mai precis sunt frecvent utilizaţi în clasificarea evaluativă. •

Analiza cantitativă se referă la stabilirea mărimii variabilelor mişcării.

Variabilele mişcării sunt cuantificate fie prin operaţii de numărare, fie de măsurare. Când cantităţile pot fi descrise prin numărare, se numesc discrete, iar când nu pot fi descrise prin numărare, ele se numesc continue. Variabilele cantitative ale mişcărilor umane sunt: durata, spaţiul şi forţa. Din variabilele de bază cantitative se derivă cantităţi măsurabile ca: viteza, acceleraţia, energia, etc. •

Analiza observaţională se referă la analiza realizată de cercetător a

“performanţelor” reale, a comportamentului în condiţiile fireşti ale concursului, antrenamentului, ale terenului sau sălii. Cea mai simplă tehnică de analiză este observarea fenomenologică pe baza simţului, văzului, prin care este apreciată execuţia unuia sau mai multor subiecţi. Nevoia de obiectivitate obligă cercetătorul să utilizeze o tehnică de înregistrare şi cuantificare.

43

•

Analiza pe baza înregistrărilor.

Obiectivitatea observaţiei este asigurată de înregistrările cât mai specifice realizate cu aparatură şi dispozitive adecvate (mecanice, electronice, optice). Instrumente software, după Jerry N. Barham, sunt testele creion-hârtie, tabelele şi graficele de înregistrare şi scalele de evaluare. Instrumentele hardware sunt toate dispozitivele, aparatele şi instalaţiile care obiectivează, măsoară sau înregistrează mişcările şi caracteristicele lor. •

Analiza pe baza “reducţiei” şi prelucrării datelor. Reducţia este transferarea datelor inducţiei în aserţiuni cu caracter simplificat,

generalizator. Datele înregistrate trebuie transformate, grupate, sintetizate, condensate pentru a fi mai bine folosite. Fenografia este acea tehnică prin care se studiază forma unei mişcări, aşa cum este ea percepută şi obiectivată prin cinematografie. Este vorba de analiza structurii mişcării şi vizualizarea caracteristicilor figurale şi dinamice ale formei acesteia din punct de vedere a calităţii ei. Pentru o analiză cât mai structurală, cercetătorul întocmeşte “liste de control”, după care sunt grupaţi itemii observaţiei: - scopurile generale ale activităţii; - structurile secvenţionale ale mişcărilor şi modalităţilor de coordonare dinamică; - cele mai frecvente greşeli care se produc; - factorii interni şi externi care influenţează sau determină comportamentul motric.

44

CURS VII. Tehnici cinematice, fotografice şi cinematografice Fotografia, cronofotografia, chinograma Instantaneul fotografic poate fi util în surprinderea unei trăsături, a stării sau conduitei subiectului, ca de exemplu “statusul fizic”, fizionomia de efort sau relaxarea. Instantaneul tehnic va surprinde elementul sau momentul cheie al execuţiei. Utilizarea fotografiei se recomandă, mai ales în documentarea cu caracter general şi în munca pedagogica cu începătorii. Cronofotografia este realizată prin expunerea multiplă al aceluiaşi suport fotosensibil (film sau placă) utilizându-se un obturator cu o anumită frecvenţă şi deschidere – Timpul de expunere trebuie să fie foarte scurt, fondul pe care se proiectează subiectul cât mai inclus, pentru a nu reflect alumina şi a supra expune filmul. În prezent subiecţii sunt marcaţi cu pastile reflectorizante sau pastile care iluminează intermitent de la o sursă de curent portativă şi prevăzută cu vibrator reglabil sau diode emiţătoare de lumină – pulsatorii. În analiza biomecanică modernă se realizează cronofotografii în tehnici moderne, în funcţie şi de felul cronometrării utilizate: - cu tot obturatorul deschis, sursa de lumină fiind intreruptă periodic prin intermediul unui dispozitiv rotativ (tehnica harey); - cu obturatorul deschis, subiectul fiind luminat cu intermitentă (fotografie prin lumină intermitentă). Ciclograma. Principiul este acelaşi cu al cronofotografiei. Diferenţa constă din faptul că în faţa obiectivului nu se mai afla obturatorul cu fontă. Pe film sau pe placă se imprimă urmele luminoase ale beculeţelor, a căror mişcare în plan vertical şi lateral va permite analiza diferitelor segmente şi ale corpului în spaţiu.

45

Ciclograma continuă se realizează pe film în miscare. Subiectul aflat în miscare şi prevăzut cu “mărci” sau becuri, va lăsa pe filmul în miscare traseul mişcărilor sale, aparatul rămânând pe trepied. Chinograma este o succesiune de momente ale unui act motric, numărul lor fiind dat de durata acestui act şi de frecventa cadrelor pe secundă. În cercetările de mare precizie se utilizează aparate speciale de luat vederi, cu câteva mii de imagini pe secundă. În sport, 300 imagini pe secundă permit o analiză foarte fină a dinamicii mişcărilor observate. Tehnica inregistrărilor video şi analiza lor Înregistrarea şi redarea video prezintă aceleaşi avantaje ca filmul: posibilitatea analizei cadru cu cadru, a analizei încetinite sau accelerate şi, evident, posibilitatea proiectării mărite pentru efectuarea de conturograme şi calcule ale traiectoriilor şi unghiurilor. Redarea înregistrărilor video în scopul analizării biomecanice necesită o instalaţie profesională. Analiza după film a caracteristicilor spaţiale Forma generală a unei mişcări se poate traduce grafic prin desenarea conturului şi astfel obţinându-se conturograma. Acesta se realizează astfel: se proiectează pe hârtie sau pe ecranul unui aparat de citit microfilme pe care s-a aşezat o hârtie transparentă, filmul cuprinzând mişcarea care ne interesează. Se proiectează fiecare fotogramă aleasă, trasăm cu creionul conturul subiectului din fiecare fotogramă. Dacă mişcarea este rapidă, conturograma se face prin proiectarea fotogramelor la intervale mai mari (expunere din 5 în 5). Chinograma – contur permite analiza de timp, unghiuri viteze unghiulare. Analiza duratelor prin intermediul imaginilor din film Duratele actelor filmate se stabilesc direct cel mai exact dacă în câmpul imaginii se plasează un cronoscop, sau dacă în cameră este incorporat un dispozitiv – timer – de marcare directă pe film. 46

În lipsa lor, durata unei acţiuni motrice se deduce după numărul cadrelor de film înmulţite cu frecvenţa de filmare de 24/sec, durata rezultă din (30 – 1) cadre x 1/24 = 1,208 sec. (l-a imagine se ia ca punct de referinţă şi se scade din totalul de imagini care cuprind acţiunea care ne interesează). Succesiunea fazelor unei mişcări compuse se poate măsura aplicând aceeaşi regulă. Datele obţinute se înscriu pe diagrama de timp sau cronograme lineare şi circulare. Cronogramele fracţionate se alcătuiesc în cazul mişcărilor ciclice, pentru fiecare segment în parte, care participă la mişcare. Cronogramele circulare se construiesc pentru ciclurile întregi ale mişcărilor, cum ar fi, de exemplu, alergarea, mersul (pasul dublu), vâslitul. Un ciclu întreg este egal cu 360E. Fiecărei fotograme i se calculează numărul de grade corespunzător şi care se deduce din formula: 1f = 360E / (n-1), unde n-1 este totalul de cadre în care este cuprins ciclul. Fiecărei faze i se trece apoi valoarea arcului de cerc propriu, în raport cu numarul de cadre în care este prezentă. Analiza pe film a vitezei şi acceleraţiei mişcărilor Traiectoria unei mişcări (spaţiul mişcării) este măsurată prin calcul (condiţia este ca filmarea să fi fost efectuată cu terenul jalonat sau prevăzut cu cadru grilă). Viteza rezultată din raportul dintre lungimea traiectoriei şi durata mişcării dedusă din numărul de cadre care cuprind mişcarea respectivă.

V =

Lt = m / sec . ( n −1)1 / 24

Mişcarea unghiulară (care se produce în jurul unui centru de rotaţie sau axă) poate fi măsurată cu raportul pe imaginea prelucrată grafic. Viteza unghiulară (W) este definită ca rată a deplasării în timpul scurs. Relaţia dintre viteza lineară (V) şi viteza unghiulară (W) este dată de formula V=r*W

(r = raza). 47

Tehnici pentru studiul caracteristicilor temporale, spaţiale, de viteză şi acceleraţie a mişcărilor Mişcările corporale şi mişcările obiectelor utilizate în activităţile corporale se caracterizează prin indicatori de durată, traiectorie şi distantă, viteză şi acceleraţie, energie. Studiul acestor mişcări presupune înregistrarea obiectivă a indicatorilor şi măsurarea lor, traducerea lor în unităţile de măsură standard. În afara acestor indicatori măsurabili – parametri – mişcările corporale au particularităţi care sunt rezultatul aprecierii calitative, apreciere de tip pedagogico – metodic. Astfel de caracteristici sunt uşurinţa, eleganţa, încadrarea, expresivitatea şi sunt rezultate ale nivelului de adaptare a mişcărilor la condiţii şi cerinţe. Durata şi succesiunea constituie dimensiunile temporale ale mişcărilor. Măsurarea lor se face prin tehnicile cronometriei. În activitatea de educaţie fizică şi sport vom măsura durate ale lecţiilor sau parţilor acesteia, ale unei alergări de viteză sau de rezistenţă, a execuţiei în gimnastică, ale latenţei la start, etc. Succesiunea în timp a unor mişcări sau elemente ale mişcărilor se exprimă în timp şi în ritm. Tempoul este măsura frecvenţei elementelor de mişcare pe unitatea de timp (ex. frecvenţa de vâslire, frecvenţa paşilor, etc.). Ritmul reprezintă structura temporală a unor mişcări care se repetă şi prezintă accente şi anumite raporturi între părţile care alcătuiesc această structură. Instrumentele de măsură şi înregistrare a duratei sunt: - cronometrele; - cronografele – dispozitive de înregistrare grafică a duratelor; -

dispozitive şi instalaţii de traducere a unor mărimi de altă natură în mărimi

temporale, ca de exemplu: bastonul căzător (pentru timpul de reacţie); - sistemele de declanşare – oprire a cronografelor sau cronometrelor.

48

Măsurarea caracteristicilor spaţiale ale mişcării Caracteristicile spaţiale ale mişcărilor şi acţiunilor pot fi studiate pentru ele însele, ca parametri caracteristici sau ca măsură de referinţă pentru definirea altor caracteristici, cum este viteza sau detenta (înălţimea săriturii indicând forţa subiectului). Principalele caracteristici spaţiale sunt exprimate în poziţia, distanţa, mărimea, forma, întinderea obiectelor lumii reale. Spaţiul este tridimensional (infinit, omogen şi izotop), prin dimensiunile sale se poate preciza poziţia unui obiect în raport cu un punct de referinţă. Mişcările corporale şi mişcările obiectelor în spaţiu au ca elemente definitorii poziţia şi traiectoria. Poziţia se va defini prin sistemul de coordonate (x, y, z)iar traiectoria prin caracteristicile metrice (lungimea drumului parcurs pe această traiectorie) şi fizice (rectilinie, curbilinie). Alte caracteristici ale mişcărilor cum sunt amplitudinea şi forma, se reduce în cele din urmă, la poziţii şi succesiuni de poziţii pe o anumită traiectorie. Studiul caracteristicilor spaţiale se face în strânsă legătură cu caracteristicile de timp şi energie. Pentru măsurarea lungimilor se utilizează: ruleta, banda metrică, vizoare optice şi electronice, compasul, hodograful. Compasul este un instrument vechi utilizat în măsurarea terenurilor. Are o deschidere de 2 – 2,5 m. Pentru distanţele lungi se folosesc hârtiile topografice. Podometrul este un captor în formă de ceas, prevăzut cu un balansoar mecanic, care la şocul produs de pasul drumeţului marchează o cifră în plus. Având pasul etalonat, turistul poate cunoaşte distanţa aproximativă parcursă. Hodometrul este o instalaţie având o roată (de bicicletă) care rulează pe sol, fiind prevăzută cu un contact care marchează fiecare rotire pe un contor. Circumferinţa roţii, înmulţită cu numărul rotirilor va da lungimea drumului parcurs.

49

Măsurarea lungimilor paşilor într-o alergare de viteză se efectuează direct, după urmele lăsate pe pistă. În afară de datele metrice, studiul lungimilor paşilor la acelaşi alergător într-o perioadă de timp indică nivelul stabilităţii stereotipului dinamic cortico– neuro – motric. Distanţele parcurse de un sportiv într-un joc pot fi apreciate destul de precis folosind transpunerea traseului din teren pe macheta tipărită a acestuia. Traseul de pe machetă se “citeşte” cu “curbimetrul” – instrument de măsurare a distanţelor pe hartă – urmărind drumul înscris pe machetă. Indicatorii cifrici înscrişi de pe cadranul curbimetrului, înmulţiţi cu raportul de reducere a machetei faţă de teren (scara machetei) vor da lungimea terenului parcurs de sportiv. Măsurarea unghiurilor care exprimă schimbarea poziţiilor corpului într-o articulaţie oarecare sau limitele în care se face mişcarea (mobilitate articulara) se efectuează cu goniometrul. Măsurarea vitezei şi acceleraţiei mişcărilor Viteza (raport spaţio–temporal) are semnificaţii şi aspecte diferite în activităţile corporale: viteza de reacţie, de repetiţie, de executare, de deplasare, de accelerare. Viteza de reacţie, mai corect timpul de reacţie (T.R.), este durata perioadei latente a unei reacţii la un semnal cunoscut sau la unul din mai multe semnale (la alegere). Pentru formele concrete de manifestare a T.R. (la start în atletism, lovitura de la scrimă sau box) se utilizează instalaţii adecvate: contacte care se închid la declanşarea focului şi se deschid la ridicarea braţelor de pe pistă, sau la desprinderea piciorului de pe bloc – start. Instrumentele de măsură pot fi cronografe, cronoscoape sau poligrafe (cu V=10cm/s).

50

Viteza de repetiţie reprezintă tempoul maxim al unei mişcări fără nici o încărcătură, pe un traseu foarte scurt, de ordinul a câţiva milimetri – la proba “tapping” – sau de câţiva centimetri la probele de “teren”. Proba “tapping” constă în efectuarea cu cea mai mare viteză, timp de şase secunde, a unei bătăi la o cheie de contact (tip Morse) legată de un contor, sau cu creionul pe o bandă de hârtie ce se deplasează uşor, pentru a nu se suprapune punctele. Numărul de puncte sau bătăi indică viteza de repetiţie. Proba se face atât pentru mână cât şi pentru picior, cu chei adecvate. Viteza de execuţie. Termenul se foloseşte pentru mişcările şi acţiunile cu traiectorie foarte scurtă, fiind foarte apropiat de T.R. Astfel de mişcări care necesită execuţie rapidă sunt în box, scrimă, aruncările la coş sau la poartă. Măsurarea vitezei de execuţie a unor astfel de mişcări se face cu tehnici asemănătoare măsurării T. R. Adică: un cronograf sau un cronometru electric pus în acţiune de un releu sau contact care este acţionat de semnalul la care sportivul trebuie să reacţioneze şi un întrerupător acţionat de finalul actului motric. Măsurarea vitezelor parţiale. În cursele de semifond şi fond, vitezele parţiale pot fi măsurate destul de uşor cu cronometru cu dublu stop sau cu un aparat de tip poligraf sau actograf pe care se înscriu semnale de timp la trecerea sportivului prin faţa reperelor. Studiul caracteristicilor de forţă şi energie a mişcărilor Forţa este definită ca fiind capacitatea organismului de a învinge, prin contracţii musculare, o rezistenţă sau măsura acţiunii mecanice a unui corp asupra altui corp F=ma. Varietatea sub care se întâlneşte forţa şi faptul că prezintă oscilaţii în momente diferite de timp, determină măsurarea şi înregistrarea cu valori maxime la una sau mai multe grupe musculare, prin utilizarea unei aparaturi variate, concepută şi adaptată

51

pentru cele mai variate forme de manifestare (tracţiune, împingere, menţinere, lovire etc.). Dinamometria se bazează pe folosirea dinamometrelor din cele mai variate construcţii, toate având la bază proprietăţile elastice ale diferitelor materiale. Dinamometrul palmar este constituit dintr-un arc oval, prevăzut în centrul său cu un dispozitiv simplu bazat pe pârghii şi cu un ac ce arată, pe un cadran, valoarea forţei flexorilor palmari. Dinamometrul cu arc, cu variante diverse, este utilizat pentru măsurarea forţei maxime, a preciziei reproducerii unei mişcări şi rezistenţei diferitelor grupe musculare. Platformele sau mecanismele dinamografice permit studiul dinamicii forţei în timp, la sărituri sau în startul probelor de viteza. Tensiometrul

este un dispozitiv de înregistrare a forţei diferitelor grupe

musculare bazat pe presiunea exercitată de un cablu inextensibil asupra unui sistem de măsurare. Metode şi tehnici pentru măsurarea detentei Săritura în înălţime de pe loc sau cu elan de 2-3 paşi este cel mai simplu procedeu de măsurare a detentei. Pentru aceasta este necesar să se însemneze pe un panou vertical sau pe perete înălţimea executantului cu mâna întinsă în sus, în dreptul degetului mijlociu, după care acesta execută săritura şi lasă o urmă (pe panou sau pe perete). O. Ungureanu (Iaşi) a imaginat un aparat care constă dintr-o bandă metrică rulantă pe un tambur care nu se mişcă liber. Banda este prinsă de o centura care se leagă în jurul taliei subiectului, capătul liber al benzii metrice este fixat pe sol; subiectul efectuează o săritură pe verticală, timp în care se derulează şi banda pe tambur. Înaintea săriturii şi după aterizare se citesc datele din dreptul tamburului, după care se face diferenţa care exprimă valoarea detentei. 52

Măsurarea detentei se face şi prin metode mecanografice, care au la bază un aparat compus din resoarte şi dispozitive de înregistrare care oferă date despre desprinderea pe verticală. Cu ajutorul mecanografului se recoltează următoarele date: • profunzimea genuflexiunii; • înălţimea săriturii; • timpul în care se efectuează genuflexiunea, întinderea piciorului şi zborul; • durata pauzei din timpul inferior al genuflexiunii; • numărul de sărituri în unitatea de timp; • puterea dezvoltată în timpul săriturii. Măsurarea forţei şi anduranţei musculare Muşchii corpului deţin energia necesară forţei de contracţie pentru menţinerea unei anumite poziţii, deplasării corpului sau împingerii şi tragerii obiectelor de la sau spre el. Orice activitate necesită o cantitate de forţă. Dezvoltarea forţei este obiectiv de bază în obţinerea performanţei în sport. Forţa statică reprezintă maximum de forţă efectivă care se aplică dintr-o dată asupra unui obiect imobil, de către individul aflat într-o poziţie imobilă, standardizată. Forţa statică se referă la contracţia statică sau izometrică. Forţa dinamică relativă. Performanţa de forţă a individului trebuie raportată la greutatea corpului său după formula: Forţa dinamică relativă a subiectului = Performanţe de forţă / Greutate corporală. Criteriul greutăţii corporale este utilizat în stabilirea categoriilor în haltere, lupte, box, întrucât forţa dinamică este efectiv relativă. Anduranţa musculară dinamică= efectuarea unei mişcări contra unei rezistenţe mari (cel puţin de două ori) sau a unei rezistenţe mai mici într-un număr mai mare de repetiţii. Ea poate fi evaluată sub diferite aspecte: 53

-de scurtă durată – activitate foarte intensă până la 30 sec. (flotări); -de durată mijlocie – activitate de intensitate moderată, până la cel mult 4 -de lungă durată – activitate de intensitate redusă (alergări de distanţă, ciclism, înot);

54

CURS VIII. ACTIVITATEA ŞI MUNCA DE CERCETARE CONCRETĂ Practica cercetării Condiţii preliminare pentru ca studentul să înceapă munca de cercetare Având în vedere că cercetarea implică în general două aspecte majore, teoria cercetării şi practica cercetării, studentul este nevoit ca înainte de a începe munca de cercetare propriu-zisă (experimentul, experienţialul) să îndeplinească anumite condiţii care asigură adaptarea şi integrarea în practica cercetării. Aceste condiţii preliminare ar fi: • competenţă teoretică, ce implică: 1. Nivel corespunzător de însuşire a teoriei domeniului în care efectuează cercetările. 2.

Însuşirea fundamentării teoretice a domeniului referitoare la conţinutul gnoseologic şi epistemologic al acestuia.

3.

Însuşirea

fundamentelor

metodologice

ale

cercetării, cuprinzând regulile,

principiile» „canoanele" logice ale cercetării ştiinţifice. 4.

Documentare şi informare permanentă în domeniul profesional.

• competenţa practică, ce presupune: 1.

Cunoaşterea directă, nemijlocită a activităţii de educaţie fizică şi sportivă, cu măsurarea şi înregistrarea aspectelor acestora.

2.

Lucrul în echipa, dacă se poate, multidisciplinară, care presupune colaborarea cu diferiţi specialişti.

3.

Participare la cât mai multe congrese, simpozioane, conferinţe, sesiuni de comunicări ştiinţifice.

4.

Dobândirea unei specializări, în interiorul căreia să efectueze cercetări, având teme specifice acesteia.

5.

Însuşirea metodelor de lucru cum ar fi: observaţia, experimentul, ancheta etc.; 55

6.

Însuşirea procedeelor şi tehnicilor de tip biomecanic antropometric sau de înregistrare a actelor, acţiunilor motrice (magnetoscop - „video" ş.a.m.d.).

7.

Învăţarea şi, utilizarea tehnicilor de clasificare şi ordonare a datelor recoltate şi a metodelor statistice.

8.

Obişnuinţa de a redacta lucrările ştiinţifice într-un limbaj clar, sobru obiectiv etc.

9.

Obişnuinţa de a vorbi în public şi de a comunica în timp limitat rezultatele şi concluziile cercetării.

Se observă că formarea unui cercetător competent presupune un proces îndelungat (cca. 8-1O ani) şi destul de dificil, întrucât însuşirea teoretică a cunoştinţelor, a principiilor şi regulilor din cărţi şi manuale, nu este decât o parte din procesul dobândirii competenţei. La aceasta contribuie faimosul circuit „teorie - practică - teorie", care are caracter de permanenţă în întreaga carieră de cercetător. Alegerea temei de cercetare Cercetătorul prin excelenţă este avid de informaţie, simte nevoia să cunoască, îi place noul şi implementarea lui în viaţa obişnuita. De aici apare necesitatea alegerii unei teme din multitudinea problemelor ridicare de un domeniu de activitate sau altul, stabilind o anumită problemă asupra căreia va efectua investigaţii, măsurători şi experimente. Criterii în alegerea temei (adaptat după J.R. Thomas şi J.K. Nelson, 1985): 1. Se poate lucra? Cercetătorul are capacitatea, timpul, resursele, subiecţii şi condiţiile de lucru pentru a duce la capăt studiul temei propuse? 2. Merită efortul? În ce măsură problema este destul de importanta, pentru a satisface motivaţia alegerii. 3. Interesul. Este interesat cercetătorul în domeniul şi tematica specifică? _Se poate învăţa ceva din realizările acestei teme? 4. Valoarea teoretică. Aduce contribuţii evidente la progresul domeniului?

56

5. Valoarea practică. Soluţiile şi concluziile cercetării ameliorează practica educaţiei fizice-şi sportului? (1, 2, 3, 4, 5 după J. R. Thomas şi J. K. Nelson, 1985). 6. Tema să răspundă intereselor cercetătorului (studentului, profesorului), să fie legată de pregătirea acestuia, de examenele date, de lecturile sale, de lumea sa culturală, politică sau religioasă. 7. Sursele bibliografice la care se recurge să fie reperabile, adică accesibile material cercetătorului. 8. Sursele la care se recurge să fie manevrabile, adică accesibile teoretic - cultural cercetătorului. 9.Metodologia

necesară

cercetării

respective

să

fie

accesibilă

experienţei studentului, cercetătorului. Exprimate astfel aceste criterii şi reguli pot fi rezumate într-o singură regulă şi anume: „cine doreşte să facă o cercetare ştiinţifică trebuie să facă o lucrare pe care este capabil să o facă". Altfel pot exista cazuri de cercetări abandonate în mod dramatic, tocmai fiindcă nu s-a ştiut să se pună problema iniţială în aceşti termeni foarte evidenţi. Dacă ne referim la temele de cercetare ale studenţilor (sesiuni de comunicări, licenţă etc.) sau ale profesorilor (grad, doctorat etc.) atunci amintim că aceste teme trebuie să exprime „concordanţa dintre cele trei niveluri de abordare a cercetării practice: ce trebuie cercetat, ce poate fi cercetat, ce se cere a fi cercetat": (A Gagea, 1999). După stabilirea temei de cercetare, aceasta trebuie să satisfacă următoarele cerinţe (conform A Gagea, 1999): - atât realizarea, cât si aplicarea ei să nu fie nocive, invazive, riscante pentru sănătate, echilibru psihic şi cel de mediu; - să nu încalce principii morale, religioase, etice, ecologice etc.; - să reprezinte o problemă încă nerezolvată (fie ca proporţie, fie ca nivel); - să fie interesantă nu numai pentru cercetător, dar pe cât posibil şi pentru un grup larg de utilizatori, disciplină, domeniu, ştiinţă;

57

- să fie fezabilă în general, iar în particular realizabilă la nivelul dotării, experienţei şi competenţei cercetătorului (susţinută de argumente şi garanţii convingătoare); - soluţia preconizată să fie nu numai nouă, dar să şi reprezinte un progres evident; - să aibă o arie extinsă ca potenţial de utilizare, implementare, valorificare etc. - aplicarea să "fie ori benefică, ori profitabilă ştiinţific (de preferinţă ambele); concret, să fie-importantă atât din punct de vedere economic, cât si didactic, eventual social etc.; - să reprezinte un câştig de prestigiu, atât pentru cercetător, cât şi pentru cei pe care-i reprezintă, sau să continue o tradiţie, o supremaţie etc. Titlul lucrării O dată tema de cercetare aleasă, ea se concretizează într-un „titlu" al lucrărilor ştiinţifice, iar acest titlu trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, si anume: - să fie formulat clar, precis, sobru (distingându-se de titlurile gazetăreşti, bombastice etc.); - să fie scurt, menit să atragă atenţia cititorului asupra celei mai importante şi noi idei; - să fie exprimat, de preferinţă printr-o singură, propoziţie sau frază; - să nu cuprindă paranteze, prescurtări sau cuvinte între ghilimele; - titlul trebuie si vizeze problema pusă în atenţie; - după aceste criterii se formulează şi subtitlurile dar şi titlurile de părţi, capitole, secţiuni, paragrafe etc.; - ar fi bine dacă cel ce citeşte titlul poate anticipa problematica lucrării sau destinaţia concluziilor ştiinţifice şi posibilitatea de aplicare a acestora în căzu! altor situaţii; - titlul trebuie să reflecte legătura sau raportul autorului cu tema şi de aceea se recomandă formele ca: „Aspecte ale ...", „Studiu privind ..,", „Cercetare privind ..." „Elemente ,de ....", „Studiu comparativ ...", „Eficacitatea ...", „Creşterea eficienţei...", „Contribuţii

privind

....",

Un

model

al

..',

„Unele

mijloace

,..",

„Dezvoltarea ..,"„Posibilităţi de „.",etc. 58

Temele de cercetare, din domeniul nostru, pot să se refere mai ales în două direcţii: educaţie fizică şi sportul de performanţă. În educaţie fizică temele pot să se adreseze la: - densitatea motrică, pedagogică, funcţională în cadrul lecţiilor de educaţie fizică; - dezvoltare fizică; capacitate motrică generală; în cazul diferitelor cicluri de învăţământ; - evaluarea profesorului şi autoevaluarea elevilor; - eficienţa

unor

variante

ale

procedeelor

metodice

pentru dezvoltarea

calităţilor motrice (viteză, forţă, rezistenţă, coordonare, supleţe etc.); - eficienţa învăţării de tip „intensiv" şt „extensiv" pentru deprinderile motrice specifice diferitelor cicluri de învăţământ; - autonomia elevilor în lecţia de educaţie fizică; - accesibilitatea probelor ROMFIT la nivelul diferitelor clase de elevi; eficienţa unor proiecte de programe; - eficienţa problematizării în învăţarea motrică; - eficienţa ..întrecerii" în lecţia de educaţie fizică; - comunicarea didactică în lecţia de educaţie fizică; - situaţii de învăţare în activităţile extraşcolare; - dezvoltarea

echilibrului

emoţional

la

elevi

prin

mijloacele specifice ale

educaţiei fizice şi sportive; - eficacitatea exerciţiilor din atletism, gimnastică, jocuri sportive pentru dezvoltarea calităţilor motrice; - potenţialul biomotric la elevi; - optimizarea mijloacelor în cadrul lecţiei; - îmbogăţirea conţinutului (mijloace) propriu educaţiei fizice; - contribuţii metodologice privind predarea în lecţia de educaţie fizică; - aptitudinile psiho-motrice ale elevilor pe diferite trepte de vârstă; ş.a.m.d. 59

În sportul de performanţa temele se pot adresa la: . factorul biologic {fiziologic, biochimic, hormonal); - factorul psihologic si psihosocial (interrelaţii): - pregătirea sportivă: selecţie, planificare, mijloace, valorificare în concursuri; - condiţiile materiale; - planificare, structuri, dozări, pauze etc.; - stare, formă sportivă; -

efortul, antrenament;

-

verificări, probe de control;

-- refacerea, recuperarea după efort; - conducerea antrenamente î or şi efectuarea lor; - metode de pregătire (intervale, repetări, de durată); - capacitatea de efort; -

adaptare la efort; ş.a.m.d. Structurarea şi formularea ipotezelor şi a sarcinilor de cercetare Aici evidenţiem câteva aspecte practice ale cercetării, întrucât la capitolul

„experimentul” am arătat aspectele metodologice ale ipotezei. În practica cercetării apare evident faptul, că după modul în care este formulată ipoteza depinde eficienţa desfăşurării cercetării efective. Ipotezele nu pot fi structurate şi elaborate oricum, ci ele trebuie sa se refere la acele aspecte care sunt cele mai probabile şi care au suportul logic şi real cel mai adecvat. Când se organizează o cercetare ştiinţifică, imediat după conturarea problemei: se elaborează şi se formulează ipotezele. Stabilirea prezumtivă, provizorie a unei relaţii între două sau mai multe variabile si necesitatea verificării acestei relaţii, determină cercetătorul să recurgă la raţionamente deductive, inductive, analogice etc. şi în acelaşi timp să utilizeze datele bibliografice (teoretice).

60

În practica cercetării, odată formulată ipoteza de lucru se trece apoi la stabilirea obiectivelor (sarcinilor) cercetării respective. Sarcinile cercetării sunt stabilite în concordanţă cu condiţiile materiale existente, dar în sensul satisfacerii exigenţelor impuse de ipoteza de cercetare. Organizarea unei cercetări ar presupune următoarele aspecte şi sarcini: -

stabilirea temei şi purcederea la studiul literaturii referitoare temei cercetării

respective; -

formularea ipotezei de lucru prin metodele cunoscute descrise, în capitolul

„experimentul"; -

pregătirea

metodelor

de

lucru,

stabilirea

variabilelor independente şi

dependente precum şi modul concret de utilizare a acestora în scopul cercetării; -

determinarea, cu ajutorul metodelor cunoscute (metoda loteriei, metoda pasului

statistic etc.) a grupelor de lucru, constituite din subiecţi selecţionaţi prin criterii ştiinţifice; -

stabilirea etapelor de lucru cu subiecţii (nr., durată etc.) şi a locului unde se va

face practic cercetarea; -

definitivarea stabilirii sarcinilor, ce anume, cât şi cum va lucra cercetătorul;

-

punerea la punct a metodelor de prelucrare şi interpretare a datelor reieşite din

experiment, sau în urma aplicării oricărei metode de cercetare; -

efectuarea unei repetiţii generale (experiment pilot) în vederea verificării

eficienţei tuturor procedurilor utilizate în timpul cercetării; -

desfăşurarea propriu-zisă a cercetării şi culegerea datelor cu efectuarea

prelucrărilor respective: grafice, calcularea unor coeficienţi statistici etc.; -

prelucrarea definitivă a datelor şi interpretarea finală a acestora;

-

validarea sau invalidarea ipotezei cu ajutorul testelor statistice de semnificaţie;

-

redactarea lucrării respective;

-

aplicarea în practică a rezultatelor cercetării.

61

Redactarea şi susţinerea publică a lucrărilor de cercetare ştiinţifică (licenţă, disertaţii, comunicări ştiinţifice) Redactarea şi susţinerea publică a lucrării de cercetare reprezintă momente importante ale activităţii de cercetare ştiinţifică, menite să arate valoarea acestei activităţi. Aceste momente semnifică faptul de a comunica altora concluziile obţinute în cercetare şi modul de lucru în etape, de Ia punerea problemei, a stabilirii ipotezei (ipotezelor), organizarea cercetării, interpretarea datelor, concluzii etc. Atât redactarea cat şi susţinerea publică a lucrării se prezintă ca modalităţi fireşti de comunicare ştiinţifică - redactarea fiind o formă de comunicare scrisă, iar susţinerea publică o formă orală. Aceste modalităţii de comunicare sunt forme de valorificare a rezultatelor obţinute în urma unei cercetări, devenind posibilităţi de întemeiere a personalităţii ştiinţifice _a cercetătorului; de dezbateri tematice; de dialog cu specialiştii şi alţi beneficiari. Redactarea şi susţinerea publică sunt forme ce includ o componentă stilistică de limbaj dar şi un ansamblu de reguli şi exigenţe de redactare sau de comunicare. Evident că nu există un model unic de redactare şi de susţinere publică, dar putem arăta unele norme, sau standarde recunoscute, ceea ce vom face în continuare. Redactarea lucrărilor de cercetare ştiinţifică Exigenţe generale privind redactarea •

Trebuie stabilit ,‚cui vorbeşte lucrarea", care sunt destinatarii, beneficiarii cărora se adresează lucrarea respectivă.

•

Trebuie stabilit „cum se vorbeşte". Odată ce s-a decis cui i se scrie, trebuie decis cum se scrie. Aceasta nu este o problemă uşoară, pentru ca dacă ar exista nişte reguli desăvârşite cu toţii am fi mari scriitori. Oricum a scrie înseamnă şi o 62

chestiune de antrenament, de aceea se recomandă câteva aspecte generale: „a nu se face fraze lungi', dacă totuşi survin le scriem, dar apoi, le scurtăm; a nu efectua prescurtări; „scriem tot ceea ce ne trece prin cap, dar numai la pruna redactare, după aceea o luăm de la capăt". •

Nu este obligatoriu, să înceapă redactarea cu primul capitol conform sumarului stabilit al lucrării. Dacă suntem mai pregătiţi şi mai documentaţi pentru redactarea unui capitol următor (al II-lea, al III-lea...) o putem face.

•

Definim totdeauna un termen atunci când îl introducem pentru prima oară.

•

Când folosim citate, ţinem cont de zece reguli (după Umberto Eco 2000):

- datele obiect de analiză interpretativă sunt citate în amploarea lor; - textele din literatura critică sunt citate numai când se coroborează, ori confirmă o afirmaţie de-a noastră; - citatul presupune să se împărtăşească ideea autorului citat, sau cel puţin ca textul să nu fie precedat şi urmat de expresii critice; - din orice citat trebuie să reiasă limpede autorul şi sursa tipărită; - trimiterile de surse primare trebuie făcute la ediţia cea mai acreditată; - atunci când se studiază un autor străin citatele trebuie să fie în limita originală; (citatul să fie urmat în paranteză de

traducerea textului);

- trimiterea la autor şi la operă trebuie să fie clară în interiorul textului; - atunci când un citat nu depăşeşte două-trei rânduri se poate înşira între ghilimele; dacă nu, atunci se trece în subsolul paginii; -

citatele

trebuie

să

fie

fidele;

trebuie

transcrise

aşa

cum

sunt;

. nu trebuie eliminate părţi ale textului fără a marca acest lucru; - referinţa trebuie să fie exactă şi punctuala: nu se citează un autor fără a spunem ce carte şi la ce pagină, referinţa trebuind să poată fi controlabilă de către rigurozitatea ştiinţifică presupune ca în redactare noţiunilor,

să se utilizeze

formulări

corecte

ale

conceptelor, metodelor etc.

63

- originalitatea constă în asigurarea, pe parcursul elaborării şi a redactării, a unui loc evident opiniilor personale ale autorului, sau utilizarea unor metode şi tehnici noi de analiză, prelucrare şi interpretare; - stilul redactării să fie concentrat şi direcţional pe ideea centrală a lucrării; sa fie coerent, facă omisiuni, repetări inutile, reveniri nejustificate; - să fie prezentă acurateţea gramaticală şi literară, dovedind o bună stăpânire a limbii literare, dar şi a limbajului de specialitate. Reguli privind componentele lucrării ştiinţifice Mai întâi se face un plan de lucru care cuprinde titlul, sumarul şi introducerea. Un titlu bun este deja un proiect. Un sumar bine structurat asiguri coerenţa lucrării şi corporalitate. Introducerea face trecerea spre partea de bază a lucrării. Informarea documentară se realizează la începutul cercetării, dar ea poate continua să se completeze şi pe parcurs. Datele obţinute prin informare documentară vor fi preluate critic, pentru a fi utilizate în lucrare, numai în măsura în care sunt semnificative pentru susţinerea teoretici a temei, formularea ipotezelor, alegerea metodelor etc. Lipsa de documentare, privind tema aleasă, devine o importantă greşeală metodologică. Componentele unei lucrări ştiinţifice şi conţinutul capitolelor acesteia (model orientativ) Orice lucrare ştiinţifică include mai multe componente infrastructurale utile, indispensabile pentru atingerea obiectivului urmărit. Aceste componente pot fi structurate, având în vedere cerinţele standard, de tradiţie ştiinţifică, economisire de timp, şi ţinând cont de principiile deontologiei, uzanţe, reguli, norme estetice. Schema generală cea mai des utilizată în redactarea unei lucrări ştiinţifice şi care vine urgent în orientarea tinerilor cercetători (studenţi) .se prezintă astfel: 1. Titlul lucrării ştiinţifice; 2. Partea introductivă; consideraţii generale; context general şi context particular de 64

punerea problemei (cu capitolele ei); 3. Partea teoretică tratarea teoretică şl bibliografică a temei (capitolele ei); 4. Partea practică sau a cercetărilor personale, de regulă (empirice) experimentale;. Contribuţii personale la elucidarea problemei puse în discuţie: Capitolul 4.1. - Ipotezele cercetării Capitolul 4.2 - Obiectivele sau sarcinile cercetării Capitolul 4.3 - Metodologia şi organizarea cercetării • Subcapitolul 4.3.1 - Principii metodologice utilizate pe baza cărora a fost abordată cercetarea temei • Subcapitolul 4.3.2 — Subiecţii cercetării şi eşantioanele de lucru •

Subcapitolul 4.3.3 - Metode şi tehnici utilizate, inclusiv cele statistice de prelucrare a datelor

• Subcapitolul 4.3.4 - Etapele de desfăşurare a cercetării şi a culegerii datelor • Subcapitolul 4.3.5 -= Condiţiile concrete, ambianţa fizică şi ambianţa psihosocială în care s-a derulat cercetarea • Subcapitolul 4.3.6 - Implicaţii metodologice în problematica specifică satisfacerii temei de cercetare, valoarea şi limitele metodelor şi tehnicilor utilizate în cercetarea respectivă Capitolul 4.4 - Analiza datelor cercetării şi rezultatelor reieşite din studiul empiric Capitolul 4.5 - Interpretarea datelor, concluzii parţiale Partea concluziv-creatoare şi de final a lucrării Bibliografia Anexe Titlul lucrării de cercetare ştiinţifică Mai înainte am discutat cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un titlu, când este formulat şi stabilit, pentru o anumită lucrare de cercetare.

65

Acum amintim câteva aspecte generale privind scrierea titlului şi ordinea înscrierii autorilor. Titlul trebuie să fie formulat scurt (o propoziţie sau frază), sobru, clar şi precis, sugerând cititorului problema pusa în discuţie de lucrarea respectivă. După aceleaşi criterii se formulează şi subtitlurile, dar şi titlurile de părţi, capitole, paragrafe etc. Se recomandă ca titlul să se scrie cu majuscule, el nu se subliniază, iar după titlu nu se pune punct, La câteva spaţii mai jos, de obicei în partea dreaptă a paginii se scrie ordinea autorilor, sau dacă este unul numele şi prenumele autorului. Ordinea înscrierii autorilor se începe cu prenumele, sau iniţiala acestuia, .urmată de numele autorului (autorilor). Când sunt mai mulţi autori, ordinea se stabileşte după criterii cum ar fi: gradul ştiinţific, contribuţia adusă în cercetare, ordinea alfabetică etc. De regulă, responsabilul sau coordonatorul se înscrie primul. Numele şi prenumele primului autor, sau coordonator serveşte drept criteriu de indexare în cataloagele şi bibliografiile alfabetice organizate in biblioteci. Din mai multe motive, pentru autoare s-a instituit regula ca prenumele să se scrie integral . Introducerea sau consideraţii generale (cuvânt înainte) Aici se scoate m evidenţa importanţa problemei, a temei abordate, atât din punct de vedere practic, dar si teoretic. Se arată cauzele alegerii temei şi de asemenea istoricul problemei cuprinsă în titlul lucrării. Se explică cuvintele cheie (descriptorii) cuprinşi în titlu, pentru a aduce precizări şi a completa informaţional titlul lucrării. Se arată, stadiul în care se afla cunoştinţele privind tema sau problema pusă în discuţie, se stipulează ce s-a realizat şi la ce nivel, precum şi ce nu s-a realizat încă. Se precizează locul temei în cadrul problematicii domeniului, reieşind o atitudine critică şi revendicativă din partea autorului, în preluarea datelor literaturii de specialitate.

66

Se enunţă obiectivele urmărite, se evidenţiază scopul cercetării, se defineşte cadrul general de studiu sau al problemei şi, de asemenea, se menţionează limitele studiului întreprins etc. Partea teoretică; tratarea teoretică şi bibliografică a temei Ea poate fi tratată pe mai multe subcapitole sau paragrafe, care ar trebui să cuprindă abordarea teoretică bibliografică, metodologică, experimentală etc., a problemei. Literatura de specialitate, privind tema în discuţii, devine sorgintea informaţiilor acestei părţi a lucrării. Se va consulta cărţi, reviste, periodice, casete, dischete etc., şi care vor fi trecute în lista bibliografică. Studenţii, în momentul redactării lucrărilor de licenţă, vor întocmi cu siguranţă un astfel de capitol, în care sintetizează datele literaturii de specialitate, dovedind astfel stăpânirea temei alese, a temeiurilor ei, din punct de vedere teoretic şi metodologic Partea practică sau a cercetărilor personale privind tema. Aceasta poate avea următoarea structură: 1. Ipotezele cercetării O parte din ipoteze, care pot fi uneori numite premise, au rolul să precizeze condiţiile de aplicare a teoriei. Asupra acestor ipoteze-condiţii iniţiale, trebuie revenit permanent în toate etapele de construcţii a modelului, care au rol în elaborarea şi definitivarea ipotezei. Aceste ipoteze iniţiale reprezintă în fond, primul efori de abstractizare pe baza modelului construit, generator de ipoteze. Al doilea grup de ipoteze priveşte comportamentul, sau reacţiile mediului, subiecţilor când se aplică o variabilă independentă experimentală etc. Ipoteza, până la validare sau invalidare, până ta confirmare sau infirmare, trebuie tratată cu mare circumspecţie din moment ce ea este o deschidere posibilă către adevăr, este un răspuns provizoriu la întrebările puse, fiind, mai exact, doar un cap de pod către necunoscut. Este recomandabil ca ipotezele să fie formulate în formă afirmativă şi cât posibil sub forma raţionamentului: dacă „A", atunci ,B". 67

Ipotezele pot fi formulate şi altfel dar ele trebuie să reflecte aşteptările noastre, exprimate logic, în legătură cu experimentul întreprins. Elaborarea ipotezelor este partea cea mai delicată şi complicată. precedată de efortul cercetătorului de punere în relaţie funcţională (teoretică) a unor variabile: variabile instantanee (mediul, condiţii etc.); endogene; exogene etc. Relaţiile dintre variabile pot lua forme diferite: ecuaţii de comportament: ecuaţii de echilibru: ecuaţii de definiţie etc. Obiectivele şi sarcinile cercetării Acestea sunt stabilite în funcţie de cerinţele ipotezelor şi necesitatea confirmării sau infirmării acestora, în urma desfăşurării experimentului efectuat privind tema aleasa. Pot fi arătate obiective de ordin teoretic, precum şi obiective considerate practice, care trebuie îndeplinite de cercetare. Aici pot fi trecute condiţiile de derulare a cercetării, subordonate ipotezei de cercetare sau a premiselor teoretice, Metodologia şi organizarea cercetării Aici se arată aspectele teoretice şi epistemologice care stau îs baza demersului practic ai cercetării. Dacă este nevoie, se enumera principiile metodologice utilizate şi pe baza cărora a fost abordată cercetarea temei. sau paradigmele, ca şi cadrul general de cuprindere a fenomenelor din domeniul respectiv. Apoi se prezintă subiecţii cercetării şi eşantioanele de lucru. Se va arăta: populaţia din care fac parte; vârsta: sexul: sportul practicat; nivelul de pregătire; condiţiile selecţionării pentru cercetare: modul de organizare a grupelor, pe categorii etc. Se indică modul de organizare a experimentului, arătându-se dacă s-a efectuat cercetare constatativă. de verificare longitudinală, transversală, în laborator sau în condiţii naturale. Se precizează locui unde s-a făcut cercetarea şi contactul cu subiecţii, durata, periodicitatea efectuării măsurătorilor asupra subiecţilor. Metode şi tehnici utilizate 68

Acestea vor fi descrise succint, reţinând aspectele importante ale acestora, scoţând în evidenţă atât conceptul care stă la baza metodei cât şi procedeul, sau aplicarea concretă a metodei. Dacă metoda este originală, atunci se descriu operaţiile practice în succesiunea lor, scoţându-se în evidenţă diferenţele faţă de metodele clasice. Aici vor fi prezente, tot pe scurt, metodele procedeele şi tehnicile statistice care au făcut posibilă ordonarea, prelucrarea şi analiza datelor obţinute prin cercetare. Etapele de desfăşurare a cercetării şi de culegere a datelor Se consemnează etapele sau fazele prevăzute de lucru cu subiecţii. eşalonate in timp, momente când s-au strâns şi datele experimente respective. Condiţiile concrete. ambianţa fizică (ambientală) şi ambianţa psihosocială în care s-a derulat cercetarea Aici se arată cadrul in care s-a derulat întreaga cercetare; locul, condiţiile concrete, neajunsurile, aspectele pozitive, învăţăminte pentru organizarea unor cercetări viitoare, precum şi implicaţii metodologice, valoarea şi limitele metodelor utilizate. Analiza datelor, prelucrarea ,interpretarea lor şi rezultatele obţinute. Acesta este capitolul cel mat consistent de bază, care dă

corporalitate

lucrării. De felul în care sunt analizate, prelucrate şi interpretate datele culese, depind rezultatele lucrării dar mai ales natura concluziilor. Aici se vor redacta atâtea subcapitole sau paragrafe, câte feluri de date am obţinut. Rezultatele concrete se prezintă centralizat în tabele. Tabelele sunt un instrument utilizat frecvent pentru a reda date brute sau date prelucrate, calcule care arată diferite faze ale analizei Ele sunt comentate mai mult sau mai puţin, după caz, în textul lucrării. Graficele sunt utilizate pentru a reda sintetic o legătură între variabile, o teză, o idee. Dacă tabelele sau grafice sunt voluminoase şi îngreunează fluiditatea lecturii, ele

69

sunt prezentate în anexe, iar in text simt reţinute cifre, sau mici tabele cu dalele cele mai relevante. Discutarea şi interpretarea datelor: concluzii parţiale În redactarea acestui subcapitol, autorul este bine să prezinte datele care conduc la validarea ipotezelor, sau invalidarea lor şi să susţină concluziile la care au ajuns. Interpretarea datelor se face pe categorii de probleme; prin etichetarea rezultatelor cu ele însele sau comparând rezultatele unele cu altele, între ele). La baza acestor comparaţii sunt prelucrările statistice a datelor, coeficienţi, parametrii, corelaţii etc. Calculele diferiţilor coeficienţi statistici pot fi semnificative sau nesemnificative. Vom lua în seamă. pentru interpretare, numai diferenţele semnificative reieşite pe seama unor teste de semnificaţie statistică. Concluziile finale ale lucrării (cercetării) Sintetizând

concluziile

parţiale,

corespunzătoare

subcapitolelor

analizei,

prelucrării, interpretării datelor şi rezultatelor, apar concluziile finale ale cercetării. Concluziile vor prezenta două aspecte: teoretic şi practic. Fundamentarea teoretică a problemei şi aplicabilitatea practică sunt împletite, referindu-se atât la partea teoretică, cât şi la aspectele teoretice ale experimentului. Concluziile reieşite din experiment se vor referi la ipoteze de cercetare, la validarea sau invalidarea acesteia, precum şi la datele recente ale ştiinţei. Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor reprezintă cea din urmă componentă (parte) a cercetării ştiinţifice propriu-zisă. Rezultatele teoretice, adică implicaţiile şi consecinţele ipotezei în confruntarea cu (aptele observate, reprezintă punctul de plecare a procesului de verificare a ipotezei şi a concluziilor. Dacă din această confruntare rezultatele arată compatibilitatea cu teoria rezultată din ipoteză, atunci ajungem la concluzia că ipoteza este acceptată, deci confirmată.

70

Dacă apar dezacorduri semnificative între teorie (ceea ce susţine ipoteza) şi faptele observate în experiment, atunci ajungem la concluzia infirmării ipotezei, neacceptării ei. Valoarea concluziei este identică in arabele cazuri: când se confirmă sau se infirmă ipoteza întrucât concluzia invalidării ipotezei avertizează asupra drumurilor . „închise" în cercetare. Dacă nu este vorba de un drum „închis" atunci se trece la modificarea, reformularea ipotezei, ceea ce implică reluarea procesului de cercetare de la început, până când ipoteza se structurează în aşa fel încât dezvoltă o nouă teorie, în concordanţă cu realitatea. Fundamentarea concluziilor presupune: - evidenţierea consecinţelor ipotezelor, care urmează să devină principii, legi, teorii sau soluţii practice; - confruntarea confirmării sau infirmării ipotezelor cu faptele empirice; - stabilirea relaţiilor dintre ipoteze şi faptele empirice ca expresie a realităţii practice. Concluzia ştiinţifică a lucrării este rezultatul ultim, final al cercetării unui fenomen sau altul. Fundamentarea concluziei, veracitatea ei, trebuie să satisfacă exigenţe de ordin logic, practic, eficienţă. Orice concluzie trebuie să fie coerentă întregului demers al cercetării efectuate. Cercetătorul va trebui să focă observaţii şi critici vizând cercetarea întreprinsă. Important este şi aspectul valorificării concluziilor şi rezultatelor care de obicei cade în sarcina cercetătorului, care a efectuat lucrarea respectivă. Acesta trebuie să facă şi unele propuneri privind aplicarea rezultatelor cercetării, dar şi explicarea modalităţilor concrete de implementare a acestora în viaţa practică. Bibliografia Enumerarea publicaţiilor consultate, studiate şi care se regăsesc în text constituie, de regulă conţinutul bibliografiei. Dar, această listă mai poate fi completată şi cu lucrări

71

fundamentale care au devenit între timp surse generale de informare (monografii pe teme, manuale, tratate, dicţionare sau surse terţiare de documentare). Bibliografia se scrie, de obicei, în ordine alfabetică începând cu numele autorului. Numerotarea secvenţei bibliografice devine utilă, în momentul când in text se fac trimiteri la origine şi sursa de provenienţă. Redactarea unei referinţe bibliografice Lista publicaţiilor citite şi studiate pentru o anumită lucrare de cercetare ştiinţifică se face în mod frecvent în ordine alfabetică. (Sunt unele lucrări care nu respectă această regulă şi scrierea publicaţiilor în bibliografie are loc în ordinea apariţiei lor în textul lucrării). Pot exista mai multe modalităţi de redactare a unei bibliografii, dar acestea nu diferă în mod esenţial, prezentând reguli generale comune. Sursele bibliografice utilizate ca „documentare" pentru o anumită lucrare, trebuie scrisă exact în vederea regăsirii lor oricând şi de către alţi specialişti, care sunt preocupaţi de tema pusă în discuţie. Nu de puţine ori găsim la sfârşitul revistelor cu caracter ştiinţific şi anumite recomandări destinate autorilor privind modalitatea de redactare a listei bibliografice. Publicaţiile străine pot avea reguli mai mult sau mai puţin diferite comparativ cu noi şi de aceea dacă trimitem o lucrare, este bine să ne interesăm de exigenţele respective şi să le respectam. Principalele elemente ale unei referinţe bibliografice sunt: • Autorul sau autorii. În mod firesc se scrie în primul rând numele, urmat de virgulă şi apoi prenumele, care poate fi prescurtat, întreg sau numai iniţiala. Dacă se scrie iniţiala prenumelui, atunci după aceasta se pune punct după care se pune virgulă, după care urmează „titlul". Este recomandabil pentru autoare a se scrie prenumele complet şi nu numai iniţiala (prenumelui) aşa cum se poate proceda pentru autori.

72

Numele şi prenumele se scriu cu majuscule. Dacă sunt doi autori se scriu în ordine unul după altul aplicând aceleaşi reguli descrise mai sus, dar între ei se pune conjuncţia „şi". • După numele şi prenumele autorului sau autorilor urmează Titlul, reproducându-se fidel aşa cum există în publicaţia citată. Dacă este cazul se efectuează traducerea titlului, introducându-se între paranteze, imediat după titlul original. • Dacă este cazul, după „titlul", urmează ediţia sau volumul („a doua"; voi. 3; ş.a.m.d.). • Editura — şi se înscrie denumirea editurii care a editat publicaţia respectivă. • Locul publicării (oraşul, ţara, provincia etc.) •

Anul publicării Între elementele referinţei bibliografice se pune virgulă. Susţinerea publică a lucrării de cercetare ştiinţifică Susţinerea presupune pe de o parte o prezentare a ideilor lucrării în mod coerent

şi succint, având o derulare logică şi persuasivă, iar pe de altă parte răspunsuri corecte la întrebările comisiei sau auditoriului, întrebări legate de tema lucrării pusă în discuţie. Practic toate formele de comunicare ştiinţifică se efectuează în scris, dar o parte dintre ele pot fi prezentate şi oral, adică susţinute public. (lucrări de licenţă, disertaţie, doctorat, comunicări ştiinţifice etc.). Importanţa comunicărilor ştiinţifice efectuate oral s-ar rezuma în felul următor: - posibilitatea cunoaşterii unor idei, teze, teorii noi dintr-un domeniu ştiinţific sau altul; - afirmarea tinerilor cercetători şi confirmarea încă o dată a celor consacraţi; - accentuarea vieţii ştiinţifice şi a schimbului direct de informaţii între cercetători; - cunoaşterea noilor direcţii de investigare, precum şi corelaţiile posibil de făcut între cunoştinţele depăşite şi teoriile ştiinţifice acceptate. Părţile componente ale susţinerii publice 73

Orice susţinere publică trebuie să se bazeze pe pregătire specială, având în vedere conţinutul, forma prezentării, ceea ce în general, solicită cognitiv şi afectiv în mod real, pe cel ce efectuează aceste lucruri. 1. Introducerea, care de fapt este o scurtă introducere, în care vorbitorul enunţă in linii mari problema care face obiectul susţinerii publice, relatează premisele teoretice eventual ipoteza de lucru, în scopul de a informa auditoriul şi de a stârni acestuia cât mai mult interes. Tot aici pe scurt pot fi prezentaţi subiecţii, metodele utilizate, condiţiile în care s-a efectuat cercetarea precum şi sarcinile cercetării. 2 .Conţinutul expunerii sau rezultatele obţinute Aici se face o prezentare a ideilor de bază, analizei, discutării şi interpretării rezultatelor la care s-a ajuns. 3. Concluziile lucrării Acestea e bine, pe de o parte să conţină o recapitulare asupra ideilor principale, iar pe de altă parte a convinge auditoriul asupra validităţii concluziilor. 4. Bibliografia secvenţe importante. Calitatea susţinerii publice este dependentă de mai multe aspecte printre care amintim - utilizarea unei exprimări corecte, sobră, clară, sugestivă, reuşind o susţinere logică a rezultatelor cercetării respective; - durata susţinerii este limitată Ia 7-10-15 minute, în funcţie de caracterul organizatoric al întrunirii (susţinere ia „licenţă"; în sesiuni de comunicări ştiinţifice, congrese, simpozioane etc.). - cercetătorul, va pregăti din timp expunerea, atât în ceea ce priveşte conţinutul, modalitatea de prezentare, cât şi a timpului necesar, cronometrându-se anticipat în condiţii cât mai fidele. Pregătirea

expunerii

planului

auditoriului;

expunerii;

cunoaşterea

mai

presupune:

pregătirea

personală

elaborarea specială

pentru expunere. 74

Planul prezentării include ideile principale ale cercetării întreprinse. Aici se expun ideile personale contribuţiile personale, avantajele sau limitele soluţiilor propuse. Pregătirea personală specială are în vedere o stare normală de sănătate şi odihnă care permit un control adecvat al atitudinii, mimicii. gesturilor, cu evitarea întreruperilor prelungite sau un exces de aderare spre o problemă sau alta a expunerii, Pregătirea materialelor ajutătoare cum ar fi: folii, scheme, planşe, grafice, benzi înregistrate etc. Materialele audio-vizuale facilitează

expunerea permiţând

încadrarea în timpul minim pus la dispoziţie. Expunerea în public a rezultatelor cercetării trebuie să se întemeieze pe reproducerea textului scris, chiar dacă se face o expunere libera, sau parţial liberă. Cercetătorul poate citi textul (3-5 pag) în locul expunerii libere fără a periclita aprecierea prezentării. Pentru ca expunerea să nu fie monotonă, cercetătorul trebuie să efectueze anumite pauze, să facă unele schimbări de ritm al vorbirii, al tonului etc. În caz de întârziere neprevăzute sau apariţia unor factori perturbatori vorbitorul este bine să-şi rezerve 1-2 minute, sau să-şi facă o listă a ideilor la care se poate renunţa. .

Tipuri de manifestări ştiinţifice în care pot fi făcute expuneri • Simpozioane,

congrese,

consfătuiri

ştiinţifice,

sesiuni

de comunicări

ştiinţifice. Acestea diferă prin dimensiune sau amploare dar toate sunt de fapt dezbateri în legătură cu una sau mai multe teme ştiinţifice, întruniri

specialiştii

fac

în

astfel

de

scurte expuneri, participanţii (auditoriul) pun

întrebări, dezbat şi expun puncte de vedere proprii. • Discuţia „panel este un gen de conferinţă în care auditoriul pune întrebări unui grup de specialişti aflaţi în faţă, la pupitru (catedră, scenă etc.) care răspund la întrebările puse. • Grupul de lucru (workshop) în care se fac prezentări, expuneri, dezbateri în grupuri mai restrânse (în cadrul unei conferinţe, congres etc.). 75

• Piaţa cercetării (Research Market) - unde se fac prezentări de postere, videoproiecţie, demonstraţii cu aparate,. tehnici, instalaţii, dispozitive etc. Totodată se difuzează prospecte de aparate, instalaţii etc, făcându-se schimb de adrese şi se iniţiază tranzacţii. Documentarea. Tipuri de informaţii Deosebim mai multe tipuri de informaţie: • informaţii orale: -

un specialist către alt specialist, un specialist către mai mulţi specialişti, un specialist

în faţa publicului larg, mai mulţi specialişti către mai mulţi specialişti; • informaţii scrise: - persoanele — de ex. corespondenţa; - publicate: reviste, cărţi ,broşuri, cataloage, colecţii de date etc.; - nepublicate. • informaţii audiovizuale: - expoziţii,, târguri; - demonstraţii; - observaţii individuale. Toate formele de informare pot fi cuprinse în două categorii mari: - Canale formale, care au statut propriu; - Canale neformale, care nu au statut propriu de funcţionare. Canalele formale sau indirecte constituie întregul sistem al surselor documentare (literatura de specialitate), plus reţeaua ramificată de materiale informaţionale şi sisteme automatizate de regăsire a informaţiilor Canalele neformale sau directe includ comunicaţiile directe, neoficiale, fără caracter permanent în care roiul preponderent revine specialiştilor înşişi. Aici amintim: colegiile invizibile, discuţiile în cadrul congreselor şi conferinţelor, anchetele printre specialişti etc.

76

În ceea ce priveşte documentul, acesta este format din datele şi informaţiile pertinente referitoare la un anumit subiect temă, ordonate raţional şi fixate pe un anumit suport material (banda magnetică, film. hârtie etc.) în vederea transmiterii şi utilizării lor. Surse de informare 1. Surse de informare prin canale directe a. Contracte directe între specialişti: expunerile specialiştilor în faţa unui auditoriu şi discuţiile pe marginea lor, deplasările şi vizitele de lucra, comunicările întâmplătoare etc. b. Manifestări

ştiinţifice

interne

şi

internaţionale:

congrese, conferinţe,

consfătuiri, simpozioane etc. c. Expoziţii şi târguiri. d. Colegiile invizibile. Acestea sunt constituite, pe plan naţional sau internaţional (sub influenţa ideilor lui Fr. Bacon), din specialişti, care de cele mai multe ori nu se cunosc personal, cu scopul de a se informa reciproc asupra noilor realizări, cu mult înainte de apariţia acestora în literatură. Se disting trei categorii de colegii invizibile orientate în următoarele direcţii: - schimbul de informaţii; - urmărirea unui program ştiinţific comun; - colaborarea cu sisteme informaţionale de conducere. Colegiile invizibile actuale au apărut în condiţiile „ştiinţei mari", cu imensul număr de specialişti, explozia de publicaţii, multitudinea formelor organizatorice ale activităţii ştiinţifice şi tehnice. e. Anchete printre specialişti. Aici formularea întrebărilor depinde de modul în care se vor procura informaţiile. Există două procedee posibile: - completarea formularului de către cel anchetat; -- completarea formularului de persoana care face ancheta 77

Aceste surse de informare, discutate până acum. se mai numesc şi canale neformale şi au următoarele avantaje: - rapiditatea informării; - feed back-uri care au loc în scurt timp; - cuprinde foarte bine detaliile; - selectivitate mare şi adresarea precisă către beneficiar. 2. Surse de informare formale În activitatea ştiinţifică, tehnică, economică, sportivă, principalele surse de informare sunt documentele scrise, acestea fund cel mai important mijloc de transmitere a informaţiilor în spaţiu şi timp. Varietatea mare a categoriilor de documente face ca ele să nu poată fi introduse într-un sistem tipologic unic şi rigid. Din punct de vedere al extinderii sferei de difuzare se disting documente publicate şi documente nepublicate. Dacă se pleacă de la criterii bibliografice, distingem documente primare, documente secundare şi terţiare. Documente primare Acestea reprezintă lucrări originale, publicate sau nepublicate. care conţin rezultatele experienţei sau cercetării într-un anumit domeniu de activitate. Documentele primare reprezintă publicaţii sub formă de seriale editoriale, ziare, reviste, cărţi, broşuri, filme, diapozitive etc. Documentele primare sunt: a. publicaţii primare periodice; b. publicaţii primare neperiodice, a) Publicaţii primare periodice Din această categorie fac parte publicaţiile care se editează la intervale de timp egale, ritmice, sub formă de fascicule separate, cum sunt ziarele şi revistele, precum şi publicaţiile continue cum ar fi serialele editoriale, care ocupă locul intermediar între cărţi şi reviste. 78

Serialele editoriale sunt culegeri de lucrări ştiinţifice elaborate de diferite instituţii şi de obicei au acelaşi titlu, acelaşi format, aceeaşi prezentare. Ziarele,

sunt publicaţii periodice care apar de obicei zilnic cuprind

informaţii diverse. Revistele ştiinţifice şi tehnice sunt cel mai vechi tip de publicaţie periodică. Distingem reviste: - ştiinţifice; - tehnice: - de popularizare, care pot avea periodicitate săptămânală (hebdomadar), lunară (mensual), trimestrial, semestrial (bianual), anuală, sau bienală. b) Publicaţii primare neperiodice Acestea se împart în două feluri: - neperiodice tradiţionale; - neperiodice speciale. Publicaţii primare neperiodice tradiţionale Cărţi broşuri. Carte - cu mai mult de 80 de pagini la noi în ţară şi cu mai mult de 48 de pagini pe internaţional. Broşură (sub 80 de pagini pentru ţara noastră si sub 48 de pagini pe plan internaţional) Monografii . Prin monografie se înţelege o publicaţie primară care tratează o problemă sau un anumit subiect dintr-un domeniu al ştiinţei, tehnicii sau artei şi sportului din toate punctele de vedere, adică exhaustiv. Tratate, manuale, cursuri Acestea sunt publicaţii, care reprezintă lucrări, ce tratează principiile de bază ale unui domeniu. Ele expun m mod sintetic totalitatea cunoştinţelor dobândite într-un anumit domeniu. Dicţionarele - cuprind cuvintele unei limbi, sau termenii unei anumite ştiinţe, aşezaţi în ordine alfabetică. Ele pot fi: 79

- dicţionare terminologice; - dicţionare universale (toate domeniile); - dicţionare monolingve, bilingve, poliglote etc.

APLICAŢII PRACTICE, INTERPRETĂRI STATISTICE ŞI GRAFICE Întocmirea fişelor de observaţie la principalele discipline sportive practicate de elevi în procesul de învăţământ

FIŞĂ DE OBSERVAŢIE fotbal masculin juniori Jucătorul………………….nr:….. Echipa……………..meciul……….. Data………………. Repriza I

Repriza II

Total

reuşite greşite

4 3

6 2

10 5

reuşite

6

2

8

greşite

1

4

5

Element-procedeu tehnic 1.Pase - Preluări 2.Şuturi la poartă

80

3.Faulturi

Provocate

6

3

9

Suferite

8

2

10

2

3

5

4.Intercepţii Recuperări

FIŞĂ DE OBSERVAŢIE

handbal feminin juniori

Jucătoarea………………….nr:….. Echipa……………..meciul……….. Data………………. Repriza I

Repriza II

Total

Element-procedeu tehnic 1.Pase

reuşite greşite

12 4

6 7

18 11

2.Aruncări la

reuşite

6

3

9

poartă

greşite

4

4

8

Provocate

10

12

22

Suferite

6

10

16

8

5

13

3.Faulturi 4.Intercepţii Recuperări

81

FIŞĂ DE OBSERVAŢIE

volei feminin senioare

Jucătoarea………………….nr:….. Echipa……………..meciul……….. Data………………. Set I

Set II

Set III

Set IV

Set V

Total

reuşite greşite

8 4

10 5

12 3

8 2

6 4

44 18

reuşite

4

6

3

8

4

25

greşite

2

3

2

2

1

10

reuşite

4

2

6

3

1

16

greşite

2

1

0

2

1

6

reuşite greşite

4 2

6 1

3 0

1 0

4 2

18 5

Element-procedeu tehnic 1.Pase - preluări 2.Lovituri de atac 3.Blocaje 4.Servicii

82

FIŞĂ DE OBSERVAŢIE

baschet feminin junioare

Jucătoarea………………….nr:….. Echipa……………..meciul……….. Data………………. Element-procedeu tehnic 1.Pase - preluări 2.Aruncări la coş 3.Intercepţii Recuperări 4.Faulturi

Sferturi

I

II

III

IV

Total

reuşite greşite

8 4

11 2

15 4

6 3

40 13

reuşite

6

8

4

4

22

greşite

4

0

1

1

6

6

4

5

3

18

4 2

2 1

1 3

1 0

8 6

provocate suferite

83

FIŞĂ DE OBSERVAŢIE

pentru specializarea kinetoterapie

Bolnavul…………… Afecţiunea…………….. Data………………. Mijloacele folosite în tratament

I

II

III

IV

V

VI

Total

Nr.execuţi i AM PM

1. Complexe de exerciţii din 46 timpi

4 4

5 5

6 6

6 7

6 8

7 9

34 39

2.pentru întinderi,îndoiri,rotaţii,arcuiri, flexii,extensii,pronaţii,supinaţii, etc. 3. Complexe de exerciţii din 46 timpi

AM

2

2

3

4

4

4

19

PM

3

3

4

4

5

6

25

AM

6

6

7

8

8

9

44

PM

7

7

8

9

9

10

50

4. Complexe de exerciţii din 4-

AM

4

5

6

7

8

8

38

PM

6

6

7

8

8

9

44

6 timpi

Zile

84

Interpretarea fişelor de observaţii FIŞĂ DE OBSERVAŢIE fotbal masculin juniori Jucătorul………………….nr:….. Echipa……………..meciul……….. Data………………. Repriza I

Repriza II

Total

reuşite greşite

4 3

6 2

10 5

reuşite

6

2

8

greşite

1

4

5

Provocate

6

3

9

Suferite

8

2

10

2

3

5

Element-procedeu tehnic 1.Pase - Preluări 2.Şuturi la poartă 3.Faulturi 4.Intercepţii Recuperări

85

Repr I

pase reuşite pase greşite

43%

57%

pase reuşite

Repr II

pase greşite

25%

75%

Repr I

şuturi la poartă reuşite şuturi la poartă greşite

14%

86%

86

Repr II

şuturi la poartă reuşite şuturi la poartă greşite

33%

67%

Repr I

faulturi provocate faulturi suferite

43%

57%

87

Repr II

faulturi provocate faulturi suferite

40%

60%

intercepţii

Repr I Repr II

40%

60%

88

8

8

Repriza I Repriza II

7 6

6

6

6

5 4

4

4 3

3

3 2

2

3

2

2

2

1

1

1.Pase - Preluări 2.Şuturi la poartă

Suferite

Provocate

greşite

reuşite

greşite

reuşite

0

3.Faulturi

4.Intercepţii

Repriza I

9

Repriza II

8

8

7 6

6

6

6

5 4

4

4

3

3

2

2

3

3

2

1

2

2

1

0 reuşite

greşite

1.Pase - Preluări

reuşite

greşite

2.Şuturi la poartă

Provocate

Suf erite

3.Faulturi

FIŞĂ DE OBSERVAŢIE

4.Intercepţii

volei feminin senioare

Jucătoarea………………….nr:….. 89

Echipa……………..meciul……….. Data………………. Element-procedeu Set I

Set II

Set III

Set IV

Set V

Total

tehnic 1.Pase - preluări

reuşite greşite

8 4

10 5

12 3

8 2

6 4

44 18

2.Lovituri de atac

reuşite

4

6

3

8

4

25

greşite

2

3

2

2

1

10

reuşite

4

2

6

3

1

16

greşite

2

1

0

2

1

6

reuşite greşite

4 2

6 1

3 0

1 0

4 2

18 5

3.Blocaje 4.Servicii

Set I

pase reuşite

Set II Set III

14%

18%

Set IV Set V

18%

23% 27%

90

Set I

pase greşite

Set II Set III Set IV

22%

22%

Set V

11% 28%

17%

Set I

lovituri de atac reuşite

Set II Set III

16%

16%

Set IV Set V

24% 32% 12%

91

Set I

lovituri de atac greşite

Set II Set III Set IV

10%

20%

Set V

20%

30% 20%

Set I

blocaje reuşite

Set II Set III Set IV

6% 19%

Set V

25%

13% 37%

92

Set I

blocaje greşite

Set II Set III Set IV Set V

17%

33%

33% 0%

17%

Set I

servicii reuşite

Set II Set III Set IV

22%

22%

Set V

6% 17%

33%

servicii greşite

Set I Set II Set III Set IV Set V

40%

40%

0%

20%

93

12

Set I

12

Set II

10 10

Set III

8 8 8

Set V

6

greşite

reuşite

greşite

reuşite

reuşite

0

greşite

2

6

5 4 44 4 4 4 4 3 3 3 3 3 2 2 22 2 2 2 2 2 1 1 1 1 1 1 0 00 reuşite

4

6

greşite

6

6

Set IV

8

1.Pase - 2.Lovituri 3.Blocaje 4.Servicii preluări de atac

Set I

14

Set II

12

12

Set III

10

10

Set IV

8

8

6

6

4 2 0

Set V

8 5 4 3 2

6 4 3

3 2 1

6

6

4 3 2 1

4 3

2 2 1 1 1 0 0 reuşite greşite reuşite greşite reuşite greşite reuşite greşite 1.Pase - preluări 2.Lovituri de atac

3.Blocaje

4.Servicii

94

FIŞĂ DE OBSERVAŢIE

pentru specializarea kinetoterapie

Bolnavul…………… Afecţiunea…………….. Data………………. Mijloacele folosite în tratament

Zile

I

II

III

IV

V

VI

Total

Nr.execuţi i AM PM

1. Complexe de exerciţii din 46 timpi

4 4

5 5

6 6

6 7

6 8

7 9

34 39

2.pentru întinderi,îndoiri,rotaţii,arcuiri, flexii,extensii,pronaţii,supinaţii, etc. 3. Complexe de exerciţii din 46 timpi

AM

2

2

3

4

4

4

19

PM

3

3

4

4

5

6

25

AM

6

6

7

8

8

9

44

PM

7

7

8

9

9

10

50

4. Complexe de exerciţii din 4-

AM

4

5

6

7

8

8

38

PM

6

6

7

8

8

9

44

6 timpi

I

C1 AM

II III IV

12%

20%

V

15%

VI

18% 17% 18%

95

I

C1 PM

II III IV

10%

23%

V VI

13%

15%

21% 18%

I

C2 AM

II III IV V

11%

21%

VI

11%

16%

21% 20%

I

C2 PM

II III IV V

12%

24%

12%

VI

16%

20% 16%

96

I

C3 AM

II III IV V

14%

20%

VI

14%

18% 16% 18%

I

C3 PM

II III IV V

14%

20%

VI

14%

18% 16% 18%

I

C4 AM

II III IV V

11%

21%

13%

VI

16%

21% 18%

97

I

C4 PM

II III IV V

14%

20%

VI

14%

18% 16% 18%

10

10 9

9

8

8 7

7 5

4 4 3 2

88

7

666

6 5

9 7

6

99

9

8

88

77

7

6 66

5

5

4

444 3

44

6

88 7 66

5 4

33

22

I II III IV V VI

1 0

C1 AM C1 PM C2 AM C2 PM C3 AM C3 PM C4 AM C4 PM

98

12 10 8 6 4 2

7 6 5 4

9 8 7 6 5 4

4 3 2

6 5 4 3

9 8 7 6

10 9 8 7

8 7 6 5 4

9 8 7 6

I II III IV V VI

0 C1 AM C1 PM C2 AM C2 PM C3 AM C3 PM C4 AM C4 PM

99

Parametrii valorilor centrale Media aritmetică se notează cu x şi reprezintă centrul de greutate al unui şir de date. Media aritmetică este principalul indicator al valorilor centrale de la care se pleacă în calcularea celorlalţi coeficienţi statistici. X = ∑x / N , suma valorilor variabilei x supra N, numărul de cazuri. Mediana se notează cu Md şi împreună cu media aritmetică ne oferă date referitoare la centrul valoric al unui şir de date. Mdx

= (N+1) /2 , formulă care indică

locul în şirul de date unde se află mediana , nu valoarea acesteia. Pentru a afla valoarea va trebui ca şirul de date să fie ordonat în ordine crescătoare sau descrescătoare. Modul se notează cu Mo şi reprezintă valoarea cu frecvenţa cea mai mare. Un şir de date poate avea un modul, nai multe sau nici un modul. În interpretarea statistică a parametrilor valorilor centrale modul este des folosit atunci când media aritmetică şi mediana a două variabile x şi y, sunt egale. Amplitudinea este un parametru care oferă date referitoare la omogenitatea şirului de date. Se notează cu W = Xmax –Xmin, valoarea maximă minus cea minimă. Amplitudinea altfel spus reprezintă „plaja” valorică pe care se desfăşoară o variabilă. Cu cât amplitudinea este mai mare cu atât omogenitatea este mai mică (raport de inversă proporţionalitate). Parametrii valorilor centrale măsoară şi interpretează variabile măsurate cu aceeaşi unitate de măsură. Interpretarea parametrilor valorilor centrale Interpretarea se va face din două puncte de vedere : 1. Din punct de vedere valoric când se va compara mediile aritmetice şi medianele celor două şiruri de date, între ele. 2. Din punct de vedere al omogenităţii când se vor compara amplitudinile între ele. 100

x min 2,05 2,12 2,14 1,59 1,58 1,44 1,58 2,02

y min 1,34 1,55 2,23 2,15 1,55 2,12 2,05 1,55 Suma Media aritmetică Media aritmetică X=121,5

x sec 125 132 134 119 118 104 118 122 972

y sec 94 115 143 135 115 132 125 115 974

121,5

121,75

x sec 104 118 118 119 122 125 132 134

y sec 94 115 115 115 125 132 135 143

Media aritmetică Y=121,75 Mediana X=9/2=4,5= valoarea dintre poziţia a patra şi a cincia =120 Mediana Y=9/2=4,5= valoarea dintre poziţia a patra şi a cincia =120 MoX =118(2) MoY =115(3) Wx =134-104 =20 Wy =143-94 =49 Interpretarea valorică şi a omogenităţii 1.

X mai mică ca Y , Mdx egală cu Mdy , rezultă că X mai valoros ca y

(măsurătoare atipică) 2. Wx mai mică decât Wy , rezultă că X are omogenitate mai mare ca Y

101

0 0,5 1 1,34 1,55

1,5 2 2,5

2,05

2,12

1

2

1,59

2,14 2,23 3

1,55 1,58

2,15

4

5

1,44

x min 1,58

1,55

2,12

2,05 2,02

6

7

y min

8

Graficul comparativ cu evoluţia variabilelor x şi y (grafic cu scală inversată) Calcularea coeficientului de variabilitate (aflarea omogenităţii) Pentru calcularea acestui coeficient va trebui mai întâi să aflăm valoarea abaterii standard care este notată cu „S” şi având formula Sx = √∑d2x/n-1. În continuare se află valoarea coeficientului de variabilitate după formula Cvx = Sx/x(media aritmetică)*100. dx – reprezintă diferenţa fiecărei valoare faţă de media aritmetică. dx = Xi-X Coeficientului de variabilitate va fi exprimat în procente şi va fi interpretat astfel: - 0% - 10% variabilitate mică rezultă omogenitate mare; - 10% - 20% variabilitate medie , omogenitate medie; - peste 20% lipsă de omogenitate. Ca exemplu calculăm şi comparăm omogenitatea la 6 cazuri pentru o probă de săritură în lungime de pe loc (cm) şi o probă de viteză (sec).

102

x cm 125,23 122,36 121,47 124,32 128,45 122,65 744,48 M.aritm =124,08

y sec 7,12 7,86 7,32 7,14 7,55 6,88 43,87 M.aritm =7,311 Sx Sy Cvx Cvy

dx 1,15 -1,72 -2,61 0,24 4,37 -1,43

= = = =

d 2x 1,3225 2,9584 6,8121 0,0576 19,0969 2,0449 32,29

dy -0,19 0,55 0,01 -0,17 0,24 -0,43

d 2y 0,0361 0,3025 0,0001 0,0289 0,0576 0,1849 0,6101

2,541 0,349 2,048% 4,778%

Interpretare. La ambele cazuri, x şi y, rezultatele coeficientului de variabilitate se includ în prima situaţie - 0% - 10% variabilitate mică rezultă omogenitate mare, dar la proba de săritură în lungime de pe loc(x), Cv este mai mic decât la proba y, fiind raport de inversă proporţionalitate, rezultă că proba x este mai omogenă ca proba y.

130

6,2 128,45

128

6,4 6,6

126

125,23

124 7,12

122

6,88

124,32

7 122,65 7,2

7,14

122,36

6,8

1,3 212 ,47 7

7,4

120

7,55

7,6

118

7,8

7,86 116

8 1

2

3

4

5

6

x cm y sec

Graficul liniar cu evoluţia variabilelor x şi y (grafic cu o scală inversată). 103

Calcularea coeficienţilor de corelaţie r1, r2, r3. Calcularea acestor coeficienţi ne vor oferi date referitoare la legătura sau interdependenţa (corelaţia) dintre două variabile. Pentru măsurătorile tipice se vor folosi coeficienţii r1 şi r2, iar pentru măsurătorile atipice (în general de timp) se va folosi r3 denumită şi metoda rangurilor în care fiecărui rezultat (variabilă) i se va atribui un rang sau o clasare în ierarhia valorică a variabilei. ∑ (dx dy) r2 =

∑ (dx dy) r1 =

√ ∑d2x ∑d2y

(n-1) Sx Sy

Faţă de calculul coeficientului de variabilitate, aici mai apare o rubrică nouă ∑ (dx dy). Interpretarea coeficientului de corelaţie Valorile acestui coeficient se află între -1 şi +1 ,primul caz fiind corelaţie negativă perfectă iar la +1, corelaţie pozitivă perfectă. În cazul când coeficientul se apropie de valoarea 0, atunci este lipsă de corelaţie. Pragul de semnificaţie în care coeficientul devine semnificativ este +- 0,70. Între +-0,70 şi +-0,80 se indică o corelaţie semnificativă, între +-0,80 şi 0,90 corelaţie foarte semnificativă, între +-0,90 şi +-1 corelaţie înaltă aproape perfectă. Ca exemplu vom calcula corelaţia dintre două probe „x” săritura în lungime de pe loc, măsurată în centimetrii şi proba „y” forţa membrelor inferioare, măsurată în kilograme.

104

suma med aritm

x cm 120,36 122,45 121,89 119,87 115,63 121,48 721,68

y kg 45,5 48,6 46,2 42,5 39,6 43,3 265,7

120,28

44,28

dx 0,08 2,17 1,61 -0,41 -4,65 1,2

dy 1,22 4,32 1,92 -1,78 -4,68 -0,98

Dx 0,0064 4,7089 2,5921 0,1681 21,6225 1,44 30,538

Dy 1,4884 18,6624 3,6864 3,1684 21,9024 0,9604 49,8684

dx dy 0,0976 9,3744 3,0912 0,7298 21,762 -1,176 33,879

Sx = 2,471356 Sy = 3,158113 r1 = 0,868156 r2 = 0,868156 În acest caz avem o corelaţie pozitivă foarte semnificativă.

140 120

120,36 122,45 121,89 119,87 115,63 121,48

100 80 60

x cm

45,5

48,6

1

2

46,2

40

y kg

42,5

39,6

43,3

20 0

3

4

5

6

Graficul comparativ cu evoluţia valorică a celor două probe

105

Atunci când avem o situaţie de măsurătoare atipică vom calcula corelaţia cu ajutorul coeficientului r3 (metoda rangurilor). Aici avem o probă de viteză x şi o probă de săritură în lungime y. Vom calcula rangul lui x, r x (locul ierarhic al fiecărui caz în parte la prima probă), apoi rangul lui y, r y pentru a doua probă. În continuare vom calcula diferenţa dintre ranguri d r şi în final calculăm diferenţa la pătrat d2r. x sec 7,2 7,4 6,8 6,9 7,4 7,2

y cm 120,14 124,56 120,14 119,63 121,35 122,74

rx 3,5 5,5 1 2 5,5 3,5

ry 4,5 1 4,5 6 3 2

dr 1 4,5 3,5 4 2,5 1,5

d2 r 1 20,25 12,25 16 6,25 2,25 2 ∑ d r= 58

6 * ∑ d2r r3=1– 2 n (n -1)

r 3 = - 0,657 corelaţie negativă aproape semnificativă 6,5

125

124,56

6,6

124

6,7 6,8

123 122,74

6,8

6,9

122

6,9

121,35

7 7,1

120,14

7,2

7,2

120,14

7,5

1

2 7,4

3

4

5 7,4

x sec y cm

120

119,63

7,2

7,3 7,4

121

6

119 118 117

Graficul liniar cu evoluţia valorică a celor două probe x y. Grafic cu o scală inversată.

106

BIBLIOGRAFIE 1. Badiu T. - Metodologia cercetării ştiinţifice, note de curs, partea a-11-a, FEFS Galaţi, 1994. 2. Cârstea Gh. - Educaţie fizică, fundamente teoretice şi metodice, Casa de editură Petru Maior, 1999. 3. Cârstea Gh.. - Teoria şi metodica educaţiei fizice, Ed. Universul, Bucureşti. 4. Dragnea A. - Caracteristicile instrumentelor de măsurare şi ale tehnicilor de evaluare în antrenamentul sportiv, vol. Antrenament sportiv, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996. 5. Dragnea A. - Introducere în metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport, Bucureşti, IEFS, 1975. 6. Dragnea .A. Bota A. - Teoria activităţilor motrice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999 7 Epuran M. - Metodologia activităţilor corporale în educaţie fizică şi sport, vol. 1-2, Bucureşti, 1996 8 .Epuran M., Marolicaru M. - Metodologia cercetării activităţilor corporale, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1998 9. Firea E. - Metodica educaţiei fizice şcolare, vol. I-II, IEFS, Bucureşti, 1994 10. Marcu V., Maroti S. - Ghid pentru elaborarea lucrării de diplomă, Ed. Institutul Biblic "Emanuel" Oradea 2000.

107