Curs 3 - Managementul Portofoliului [PDF]

Zitiervorschau

CURS 3 – MANAGEMENTUL PORTOFOLIULUI

Economiile nationale parcurg o perioada dificila intr-un context in care pe plan mondial se produc schimbari si redefinirii in cadrul sistemelor economice, sociale, politice. Aceste schimbari sunt accelerate si amplificate de “revoluţia” informatica conducand la o dezvoltare intensiv informationala care presupune regandirea strategiei afacerilor si redefinirea criteriilor privind alocarea capitalurilor intre diferitele alternative investiţionale. O componenta majora a sistemului economic este legata de mediul investiţional , respectiv de procesul de alocare a capitalului, care are la baza deciziile investitorilor individuali sau institutionali privind alegerea intre mai multe variante investiţionale cu scopul de a-si maximiza valoarea investiţiilor lor. Renuntarea la posesia imediata a capitalurilor in favoarea multiplicarii acestuia in viitor este esenta conceptului de investiţie, respectiv renuntarea la consumul prezent pentru un consum viitor mai mare. Rata de schimb intre consumul viitor si consumul curent este defapt rata dobânzii care are ca si motivatie ceea ce se numeste “valoarea timp a banilor”. In majoritatea proceselor de investiţii sumele ce se vor obtine in viitor nu sunt cunoscute cu certitudine, intervenind si factorul risc, astfel încât investitorii vor dori sa obtina rate de rentabilitate ale investiţiilor care sa le compenseze asumarea acestui risc si sa reprezinte mai mult decât valoarea timp a banilor.

Abordare conceptuala a managementul portofoliului. Managementul de portofoliu se fundamenteaza pe principiul alocarii capitalului intre diverse alternative investiţionale astfel încât sa se maximizeze valoarea capitalului investit. Gestionarea raportului risc – rentabilitate asociat fiecarui portofoliu de investiţii constituie esenta procesului managementului de portofoliu, dat fiind faptul ca teoria portofoliului opereaza cu doua concepte funadamentale: risc si rentabilitate. Conceptul de “management al portofoliului” poate fi descris sintetic de procesul de construire a unui portofoliu pornind de la un set de obiective investiţionale ce alcatuiesc politica de investiţii. Construirea unui portofoliu de investiţii optim nu reprezintă doar o simplă combinare a unui set de investiţii individuale ci presupune si considerarea raporturilor care se creaza intre acestea si cuantificarea lor cu ajutorul unor unitati de masura adecvate. Temele de baza care dau continut managementului de portofoliu sunt sintetizate de raportul risc-rentabilitate asociat fiecarui portofoliu de investiţii si conceptul de diversificare prudenta a portofoliului. Aparent acestea sunt 1|P age

doua concepte simple, primul bazat principiul ca exista un raport direct proportional intre risc si rentabilitate respectiv al doilea bazat pe principiul “sa nu pui toate ouale intr-un singur cos” astfel încât sa se realizeze o alocare optimă a capitalului investit. In fapt, s-a demonstrat empiric ca, cu cat riscul asumat este mai mare cu atat potenţialul de câştig este mai mare respectiv cu cat riscul este mai mic cu atat potenţialul de câştig este mai mic, fara insa a se omite posibilitatea de obtinere de pierdere care este, deasemenea, direct proporţională cu riscul asumat. Diversificarea prudenta a portofoliului a aparut ca o necesitate impusa de practica investiţionala drept o masura de aparare a investitorilor impotriva evolutiilor nedorite cauzate de diverse conjuncturii de piaţă. O ipoteza de baza a cu care opereaza managementul de portofoliu este aceia ca un investitor va dori sa-si maximizeze câştigul obţinut din investiţiile sale pentru un anumit nivel de risc asumat. Deci nivelul de câştig este in legatura directa si in relatie de interconditionare cu nivelul de risc asumat. Conceptul de portofoliu optim induce ideea ca acest portofoliu ar trebui sa includa toate alternativele investiţionale diponibile pe piaţă investiţiilor la un moment dat de tipul valorile mobiliare si alte active financiare si/sau nefinanciare. Deci pe langa investiţii in acţiuni, obligaţiuni, instrumente financiare derivate, portofoliul optim ar trebuie sa cuprinda si investiţii de tipul activelor corporale, obiecte de arta, metale pretioase, monezi sau timbre vechi, etc. O alta ipoteza de baza a teoriei de portofoliu presupune ca investitorii in mod natural au aversiune faţă de risc, ceea ce inseamna ca avand posibilitatea de a alege intre doua alternative investiţionale care ofera rate egale de rentabilitate, ei vor selecta alternativa care asociaza cel mai mic nivel de risc. Deşigur ca cea mai mare parte a investitorilor au aversiune naturala faţă de risc devreme ce ei achiziţionează diverse polite de asigurare, respectiv asigurari de viaţa, asigurari auto, asigurari de sanatate. De asemenea exista investitori care deşi au aversiune faţă de risc in acelasi timp isi asuma si un anumit nivel de risc . Aceasta combinatie intre preferina pentru risc cu aversiunea faţă de risc poate fi explicata prin atitudinea faţă de risc care nu se situeaza la extreme de cele mai multe ori si reprezintă o combinatie intre aceste limite extreme si depinde in mare masura de marimea sumei de bani disponibila pentru investiţii. Pornind de la nuantele atitudinii persoanelor faţă de risc, putem afirma ca cei mai multi investitori care angajeaza sume mari de bani pentru constituirea unui portofoliu au aversiune faţă de risc, si prefera investiţiile cu o rentabilitate mare asociate cu un nivel scazut de risc. Deşi exista diferente specifice intre teremeni de “risc” si “incertitudine”, in teoria portofoliului ei sunt sinonimi, in sensul ca o modalitate de definire a conceptului de risc este incertitudinea obtinerii unor efecte viitoare, respectiv probabilitatea obtinerii unor efecte adverse. Tinand cont de aceste ipoteze, un portofoliu de investiţii este considerat “optim” dacă nici un alt portofoliu nu ofera o rentabilitate asteptata mai mare 2|P age

cu acelasi nivel de risc (sau mai scazut), sau un risc mai scazut cu aceiasi rentabilitate asteptata (sau mai ridicata). Abordare procesuala privind managementul de portofoliu Pentru un investitor individual sau institutional punctul de plecare in construirea unui portofoliu de investiţii il reprezintă definirea politicii investiţionale, care presupune stabilirea obiectivelor investiţionale propuse si a riscurilor pe care acestia sunt dispusi sa si le asume si sa le gestioneze. Schematic procesul managementului de portofoliu se prezintă astfel: DEFINIREA STRATEGIILOR SI POLITICII DE INVESTITII

ANALIZA INDIVIDUALA SI COMPARATIVA A ALTERNATIVELOR INVESTITIONALE

MODELE DE SELECTIE A INVESTITIILOR IN PORTOFOLIU

MONITORIZAREA SI EVALUAREA PERFORMANTELOR PORTOFOLIULUI

Acest ciclu procesual specific managementului de portofoliu porneste de la DEFINIREA OBIECTIVELOR STRATEGICE si se incheie cu evaluarea performanţelor, etapa finala prin care se asigura feedbak-ul sistemului respectiv se verifica dacă au fost atinse obiectivele propuse iniţial de catre investitor. Elementul de sensibilitate al procesului este dat de modelul de selectie a investiţiilor in portofoliu care este un proces complex ce presupune alegerea celor mai potrivite tehnici de gestionare a riscului investiţional prin procedee specifice de diversificare a portofoliului. Desigur ca, din punct de vedere practic riscul specific investiţiilor nu poate fi eliminat in totalitate prin diversificare si in plus exista intotdeauna si componenta riscului nedifersificabil care tine de cadrul investiţional in general si care nu poate fi eliminat prin metode de difersificare prudenta a portofoliului. 3|P age

Definirea politicii investiţionale a fiecarui investitor sofisticat reprezintă punctul de plecare in abordarea procesuala a managementului de portofoliu. Creionarea unei strategii investiţionale clare si coerente ajuta pe investitor si managerul de portofoliu sa-si inteleaga propriile asteptari si nevoi privind alocarea capitalului si sa reduca posibilitatea luarii unor decizii inadecvate. Cu alte cuvinte necesitatea definirii unei strategii investiţionale este susţinuta atat de faptul ca ajuta investitorul sa-si stabileasca obiective investiţionale realiste legate de acceptarea unui anumit nivel de risc cat si pentru ca odată stabilite aceste obiective devin veritabile standarde in raport cu care va fi apreciata performanta portofoliului. In etapa de stabilire a obiectivelor investitorul devine mult mai constient si informat asupra riscurilor asumate si costurile asociate investiţiilor întrucât exista o relatie direct proporţională intre risc si rentabilitate. Din aceasta cauza si obiectivele investiţionale sunt exprimate in termeni de risc si rentabilitate. Din aceasta perspectiva obiectivele strategice ale unei investiţii de portofoliu pot fi definite ca fiind obiective privind rentabilitatea si obiective privind gradul de risc, existand o puternica relatie de interconditionare intre aceste doua categorii de obiective. Obiectivele privind rentabilitatea sunt acelea care cuantifica performanta portofoliului si pot consta in:  Obţinerea de venit, cand investitorul asteapta producerea unui flux constant de plata a dividendelor urmarindu-se in special marimea acestuia prin raportarea la un indicator etalon : - P.E.R. – care exprima raportul intre valoarea acţiuni si dividendul per actiune;  Creşteri de capital, cand investitorul mizeaza pe creşterea valorii sumei investite iniţial ca urmare a aprecierii acţiunilor deţinute in portofoliu si are in vedere fructificarea fluctuaţiilor de pret care se manifesta in anumite momente pe piaţă;  Venit si creşteri de capital – respectiv o combinatie a primelor doua obiective care se regăseşte cel mai frecvent in practica investiţiilor de portofoliu si care vizeaza atat obţinerea de dividende cat si aprecierea valorii acţiunilor deţinute in portofoliu. Din perspectiva societăţii emitente intre cele doua categorii de obiective exista o relatie inversa de conditionare, in sensul ca, in cazul societăţilor stabile care distribuie dividende anuale pontentialul de creştere este mai redus decât in cazul societăţilor care intr-o anumita perioada nu distribuie dividende si la care creşterea de capital este mai mare datorita capitalizarii profitului. Politica de dividende respectiv de investiţii influenţează major investitorii in alegerea alternativelor investiţionale. Din perspectiva investitorului acesta va urmari sa-si maximizeze atat câştigul sub forma de dividende cat si creşterea valorii investiţiei ca urmare a deţinerii unei anumite acţiuni in portofoliu. In economiile emergente ca cea a Romaniei accentul investitorilor, cel putin pentru aceasta etapa de tranzitie, este pus pe creşterea de capital întrucât piaţă nu ofera suficiente alternative viabile de investiţii care sa ofere un 4|P age

potenţial bun de dividend, in schimb existand un mare potenţial de piaţă pentru alegerea unor alternative investiţionale care sunt subevaluate in raport cu piaţă. Desigur ca este practic imposibil sa alcatuiesti un portofoliu care sa ofere atat un venit foarte mare cat si un câştig de capital mare. Obiectivele privind gradul de risc sunt inflentate major de gradul de aversiune faţă de risc a fiecarei categori de investitori. Din perspectiva expunerii la risc exista mai multe categorii de obiective:  Risc minim sau stabilitate maxima, este un obiectiv agreat de investitorii conservatori cu aversitate mare faţă de risc care prefera sa-si asume un nivel redus de risc in schimbul deţinerii unei investiţii stabile cu un nivel mai redus de rentabilitate. In acest caz se prefera investiţii in titluri de credit emise de stat de tipul certificatelor de trezorerie, investiţii in acţiuni ale emitentilor care au o anumita stabilitate financiara, acest tip de abordare fiind specific unor fonduri de pensii, si altor investitori cu aversiune mare la risc. Se pune mai mare accent pe stabilitatea portofoliului decât pe rentabilitatea acestuia avand la baza principiul conservarii capitalului investit iniţial.  Risc mediu sau ponderat, cand accentul se pune atat pe expunerea investitorului la risc cat si pe reantabilitatea portofoliului. Acest obiectiv este adoptat de o masa mare de investitori care cauta un echilibru intre risc-rentabilitate si se asteapta sa obtina o rentabilitate mai mare decât investiţia la nivelul ratei fara risc;  Grad ridicat de risc, cand accentul investitorului cade preponderent pe obţinerea unui nivel inalt de rentabilitate chiar dacă acest lucru presupune o expunere mare la risc. Investitorii care abordeaza astfel de obiective sunt investitori dinamici, agresivi, care au o aversiune scazuta faţă de risc, si care isi selecteaza alternativele investiţionale din pietele emergente, in dezvoltare, care sunt caracterizate de fluctuaţii mari ale preţurilor pe piaţă si de posibilitati mari de creştere a investiţiilor iniţiale. Practic este vorba de investitori de tipul fondurilor cu capital de risc.  Grad foarte ridicat de risc, specific investiţiilor de tip speculativ cand accentul cade cu prioritate pe un nivel ridicat de rentabilitate si o expunere ridicata a investitorului la risc. Aceasta abordare este specifica investitorilor sofisticati cu o aversitate redusa la risc care investesc in vehicule investiţionale cu un nivel foarte ridicat de risc de tipul instrumentelor financiare derivate sau alte instrumente financiare complexe. Problema gestiunii riscului unui potofoliu este o problema cheie a managementului de portofoliu, riscul fiind un concept dificil de abordat, prezentandu-se intr-o varietate de forme. Riscul global al unui portofoliu de acţiuni este alcatuit din trei componente principale de risc: 5|P age

 risc de firma;  risc de ramura;  risc de piaţă; Riscul de firma este un risc specific care poate fi redus prin diversificare. Cercetarile universitare arata ca deţinand cel putin 10 până la 20 de acţiuni diferite intr-un portofoliu se poate reduce semnificativ riscul de firma. Aceasta nu inseamna ca, cu cat numărul de acţiuni deţinut in portofoliu este mai mare (teoretic tinde spre infinit) cu atat se reduce mai mult riscul de firma până la eliminare, ci practic se incearca sa demonstreze empiric ca exista un prag privind numărul de deţineri in portofoliu care minimizeaza cel mai mult nivelul de risc. Riscul de ramura este tot o categorie de risc diversificabil care este legat de ciclul de viaţa al produselor / serviciilor si ameninta firmele ce actioneaza intr-un anumit sector. Investitorii care investesc in portofolii de acţiuni specializate (ex; - din turism, industrie, transporturi, etc) au un potenţial de volatilitate a portofoliului mai mare decât in cazul unui portofoliu diversificat cu deţineri de acţiuni din mai multe sectoare. Riscul de piaţă este denumit risc “nedifersificabil” deoarece nu poate fi redus prin creşterea numărului de acţiuni deţinute in portofoliu. Acesta categorie de risc este externa atat in raport cu emitentul la care se investeşte cat si in raport cu investitorul. Probleme legate de inflatie, de fluctuaţii mari ale ratelor dobânzilor pe piaţă, o legislatie incoerenta si in continua modificare, si cele legate de stabilitatea politica si sociala reprezintă tot atatia factori care definesc riscul de piaţă. In afara de aceste obiective investiţionale la construirea politicii investiţionale trebuie sa se tina seama si de o serie de limitari impuse de investitorii in ceea ce privesc cerintele de lichiditate a portofoliului, orizontul de timp pentru care se intentioneaza a se efectua investiţiile si limitarile impuse de cerintele legale si fiscale in domeniul investiţiilor. Cerintele de lichiditate sunt diverse printre categoriile de investitori si se refera la posibilitatea de a transforma rapid o investiţie in cash la o valoare corecta de piaţă. Nu este atat de greu sa faci o investiţie ci este mult mai greu sa iesi dintr-o investiţie la un moment dat prin transformarea acesteia in lichiditati. Multi investitori isi negociaza exitul dintr-o investiţie inca din momentul efectuarii acesteia prin diverse modalitati contractuale sau necontractuale tocmai din nevoia de a-si lichidiza investiţiile lor pentru a putea sa-si infaptuiasca politica proprie de investiţii. Pentru investitorii de tipul fondurilor de pensii lichiditatea investiţiilor lor este un criteriu primordial motiv pentru care selectarea investiţiilor in portofoliu va urmarii sa creeeze un portofoliu cu lichiditate mare de tipul instrumentelor monetare. 6|P age

Pentru investitorii cu un orizont de investiţii mare , de peste 10 ani problema lichiditatii portofoliului este una secundară, politica de investiţii focalizandu-se pe instrumente investiţionale pe termen mediu si lung care au un nivel redus de lichiditate, dar care ofera un potenţial mare de câştig pe termen mediu si lung. Orizontul de timp avut in vedere de investitor este masurat de perioada asteptata de investitor pentru remunerarea investiţiei iniţiale. Un orizont de timp lung impune o politica investiţionala caracterizata printr-o lichiditatea scazuta si o toleranta mai mare faţă de risc. Toleranta faţă de risc este explicata prin faptul ca o eventuala pierdere potenţiala la un moment dat poate fi compensata de un câştig corespunzator in anii urmatori. Pentru un orizont de investiţii scurt nevoia de lichiditate creşte si toleranta faţă de risc scade întrucât o eventuala pierdere cu greu mai poate fi compensata de câştiguriile viitoare dat fiind timpul realativ redus. ANALIZA INDIVIDUALA SI COMPARATIVA A ALTERNATIVELOR INVESTIŢIONALE constituie o a doua etapa specifica managementului de portofoliu care descrie alternativele investiţionale disponibile pe piaţă la un moment dat. Intr-o piaţă matura alternativele de investiţii sunt foarte diverse si tind sa capete o complexitate tot mai mare. Funcţie de obiectivele stabilite prin politica de investiţii, investitorii au de ales intre alternative de investiţii grupate in mai multe clase. Este vorba de alternative investiţionale cu venit fix de tipul obligaţiunilor si acţiunilor preferentiale, investiţii in acţiuni cu venit variabil, si investiţii in instrumente financiare derivate de tipul contractelor futures, contractelor cu optiuni, warante, si alte instrumente financiare derivate. Fiecare clasa de investiţii cuprinde o varietate de instrumente investiţionale individuale cu caracteristici particulare de risc si rentabilitate. Investitorul sau mangerul de portofoliu trebuie sa aiba capacitatea de a analiza fiecare instrument investiţional in parte, sa compare intre ele diversele alternative investiţionale si sa selecteze in portofoliu pe cele mai performante dintre ele prin prisma raportului risc-rentabilitate. In contextul globalizarii ca expresie a liberei circulatii a capitalurilor spectrul alternativelor investiţionale se largeste si capata o complexitate sporita. Investitorii se confrunta in acest caz si cu un risc suplimentar legat de expunerea la riscul de depreciere a monedei de investiţie in raport cu celelalte monede de circulatie internationala, in schimb constrangerile de natura legislativa si/sau de ordin fiscal pot fi reduse prin diversificare internationala. Procesul de analiza a alternativelor investiţionale se poate realiza in doua moduri. Este vorba de o analiza fundamentala si o analiza tehnica. Analiza fundamentala studiaza alternativele investiţionale prin prisma raportului cauza-efect, in timp ce analiza tehnica utilizeaza analiza grafica 7|P age

asupra alternativelor investiţionale bazandu-se pe premisa ca evoluţia preţurilor pe piaţă urmeaza scheme constante care au o anumita repetabilitate intr-un orizont de timp. Adeptii analizei fundamentale cauta sa identifice si sa stabileasca marimea factorilor dominanti in timp ce adeptii analizei tehnice argumenteaza ca factorii de influenţă se pot schimba in orice moment si dată fiind multitudinea acestora la un moment dat pot apare omisiuni sau cuantificari eronate. In practica cei mai multi manageri de portofoliu combina cele doua tipuri de analiza punand accentul fie pe latura fundamentala fie pe latura tehnica. Practic investitorii care fac o analiza fundamentala identifica factorii dominanti, iar “tehnicianul” studiaza efectele acestor factori care se reflecta in preturile pe piaţă. PROCESUL DE SELECTIE A INVESTIŢIILOR INTR-UN PORTOFOLIU constituie constituie etapa de baza care da substanta managementului de portofoliu. In literatura de specialitate acest proces a constituit obiectul de studiu a mai multor teoreticieni ai procesului investiţional si se concretizeaza in emiterea unor modele de referinta privind selectia investiţiilor in portofoliu, incepand cu teoria portofoliului a lui Markowtiz, continuand cu teoria pieţei de capital (Capital market theory), modelul de evaluare a activelor financiare (CAPM -Capital Asset Pricing Model) si mai recent modelul arbitrajului de pret (APT -Arbitrage Pricing Model). Primul care a pus bazele unui model de construire a unui portofoliu a fost Harry Markowitz, considerat pionierul teoriei moderne a portofoliului care a incercat sa cuantifice conceptul abstract de “risc” cu ajutorul unor unitati de masura adecvata definind pentru prima dată “rata de rentabilitate asteptata” ca masura a riscului. Markowitz a aratat ca variatia ratelor de rentabilitate este o masura adecvata a riscului de portofoliu, sub conditia indeplinirii unui anumit set de ipoteze privind comportamentul investitorilor:  Investitorii considera fiecare alternativa de investiţii ca fiind reprezentata de o distributie probabilistica a unor rate de rentabilitate asteptate intr-o anumita perioada de deţinere;  Investitorii urmaresc maximizarea utilitatii pe o perioada de deţinere;  Investitorii estimeaza riscul portofoliului pe baza variabilitatii rentabilităţilor asteptate;  Investitorii isi fundamenteaza deciziile funcţie de raportul rentabilitate asteptata si risc, astfel încât curbele lor de utilitate reprezintă o funcţie a rentabilităţii estimate si dispersiei estimate a rentabilităţii (abatere medie patratica);  Pentru un nivel de risc dat, investitorii prefera rentabilitatile mai ridicate celor mai scazute. La fel, pentru un nivel dat al rentabilităţii asteptate, investitorii prefera un risc mai scazut unuia mai ridicat.

8|P age

Tinand cont de aceste ipoteze, o investiţie sau un portofoliu de investiţii este considerat eficient dacă nici o alta investiţie sau un alt portofoliu nu ofera o rentabilitate asteptata mai mare cu acelasi nivel de risc, sau un nivel de risc mai scazut pentru aceiasi rentabilitate asteptata. Aceasta concluzie defineste conceptul central al teoriei lui Markowitz respectiv “frontiera eficienta” care reprezintă acel set de portofolii care are cea mai ridicata rata de rentabilitate pentru fiecare nivel de risc dat sau riscul cel mai scazut pentru fiecare nivel de rentabilitate. Teoria pieţei de capital extinde teoria de portofoliu a lui Markowitz si dezvolta un model pentru evaluarea tuturor activelor cu risc. Întrucât teoria pieţei de capital este construita pe rezultatele modelului teoriei de portofoliu a lui Markowitz, ea preia o parte a acestor ipoteze impreuna cu altele suplimentare astfel: 1. Toti investitorii sunt investitori eficienti de tip Markowitz care se situeaza intr-un punct de pe frontiera eficienta. Locatia exacta pe frontiera eficienta, si deci alcatuirea unui portofoliu specific, depinde de functia de utilitate a fiecarui investitor determinata in termeni de risc-rentabilitate. 2. Investitorii pot lua sau pot da cu imprumut orice suma de bani la nivelul ratei de rentabilitate fara risc. Astfel, in orice moment este posibil sa dai cu imprumut bani la nivelul ratei nominale fara risc prin cumpărarea de active fara risc cum sunt certificatele de trezorerie sau alte titluri de credit emise de catre stat. Nu este intotdeauna posibil sa iei cu imprumut bani la nivelul ratei fara risc. 3. Toti investitorii au aceleasi asteptari, adica estimeaza aceleasi distributii de probabilitate a ratelor de rentabilitate viitoare. Totusi dacă estimarile variaza in limite rezonabile, efectele acestor variatii sunt minore. 4. Toti investitorii au in vedere acelasi orizont de timp de deţinere, respectiv o luna, 6 luni sau un an, modelul fiind construit pentru o singura perioada de deţinere. 5. Toate investiţiile sunt divizibile, ceea ce inseamna ca este posibil sa cumperi sau sa vinzi orice fractiune de acţiuni din orice activ sau portofoliu. Aceasta ipoteza permite analiza alternativelor investiţionale ca si curbe continue. 6. Nu sunt luate in calcul taxe sau orice alte costuri legate de cumpararea sau vânzarea acţiunilor. 7. Nu exista inflatie sau fluctuatii ale ratelor dobânzii, sau rata inflatiei este anticipata cu mare precizie. 8. Piaţă de capital este in echilibru, adica toate investiţiile sunt evaluate corespunzator nivelului lor de risc. Dupa cum se observa unele din aceste ipoteze sunt pur teoretice si se poate naste intrebarea cat de folositioare este o astfel de teorie care se bazează pe aceste ipoteze. Atata timp cat model este util prin explicarea ratei de rentabilitate pentru o mare varietate de active cu risc atunci el este cu adevarat folositor, chiar dacă o parte din ipotezele lui sunt pur teoretice. 9|P age

Principalul factor care a permis teoriei portofoliului sa se dezvolte cu teoria pieţei de capital este conceptul de activ fara risc, respectiv un activ care are dispersia egala cu zero. Un astfel de activ nu va fi corelat ( corelatie zero) cu nici un activ cu risc si va genera o rata de rentabilitate fara risc. Dacă un activ cu risc este acel activ pentru care câştigurile viitoare sunt incerte si măsurarea acestei incertitudini se face cu ajutorul dispersiei si deviatiei standard a rentabilităţilor, in cazul activului fara risc rentabilitatea estimata este certa respectiv deviatia standard a acestei rentabilitati este zero. Rata de rentabilitate obţinuta in acest caz va fi rata de rentabilitate fara risc (RFR), care va fi egala cu rata de creştere a economiei pe termen lung ajustata funcţie de lichiditatea pe termen scurt. Modelul de evaluare a activelor financiare (CAPM) este un model de echilibru pentru evaluarea activelor financiare bazate pe risc si are la baza ipoteza ca piaţă valorilor mobiliare este determinata de un singur factor, si anume rentabilitatea portofoliului piaţă. Portofoliul piaţă include toate alternativele investiţionale aflate pe piaţă la un moment dat si se situeaza pe frontiera eficienta. In cazul tuturor modelelor, ipotezele sunt restrictive si sunt impuse pentru a face modelul mai general si mai usor de testat, in schimb ele sunt dificil de susţinut empiric. MONITORIZAREA SI EVALUAREA PERFORMANŢELOR PORTOFOLIULUI – este etapa finala a procesului managementului de portofoliu care presupune utilizarea unui set de instrumente de măsurare si aprecierea atat a performanţelor individuale a diferitelor alternative investiţionale din portofoliu cat mai ales a rentabilităţii portofoliului in ansamblu. Procesul de evaluare este complex, dinamic si continuu, avand ca finalitate aprecierea modului in care obiectivele investiţionale definite prin politica de investiţii au fost atinse. Aprecierea sintetică a performanţelor portofoliului se face in termeni de risc si rentabiltate respectiv se determină rentabilitatea globală a portofoliului si nivelul de risc al acestuia. Aprecierea performanţelor portofoliului se face prin raportare la obiectivele investiţionale ale investitorilor enuntate in politica de investiţii ci nu prin raportare la anumite standarde de performanta sau performantele altor portofolii comparative, cu toate ca astfel de comparatii se fac in practica de catre managerii de portofolii sau de catre publicatiile de specialitate care prezintă performantele comparative ale diverselor tipuri de portofolii. Prin procesul de evaluare a performanţelor portofoliului se valideaza / invalideaza modelul de selectie in portofoliu respectiv se testeaza corectitidinea previziunilor managerilor de portofoliu asupra evolutiei pieţei investiţionale. Nefiind o “stiinta exacta” managementul portofoliului poate genera o finalitate de succes dacă obiectivele investiţionale au fost atinse si asteptarile investitorilor au fost rasplatite sau din contra se pot pierde sumele investite 10 | P a g e

atunci cand managementul portofoliului nu a fost adaptat la cerintele pieţei investiţionale. Deşi managementul portofoliului de active financiare este fara indoiala o stiinta din categoria celor economice, prin caracterul sau inovativ si prin cerintele de anticipare a viitorului este in acelasi timp si o “arta” care pune in lumina abilitatea managerului de portofoliu de a face predictii corecte asupra viitorului si de a selecta alternative investiţionale cu potenţial mare de câştig dintr-o mare varietate de vehicule investiţionale existente pe piaţă. Pentru a realiza acest deziderat managerul de portofoliu trebuie sa aiba nu numai intuitie dar si o buna cunoastere a sistemului investiţional si o buna informare si baza de date privind alternativele investiţionale disponibile pe piaţă, cheia succesului fiind “informatia” corecta si prompta.

Lector, Dr. Ec. Ioan MANEA

11 | P a g e