Cum Sa Treci Peste Doliu [PDF]

Zitiervorschau

^Wc-rrvK^

L

»

in

dntX^ ,

de p v p

6tnmcti

, i^^nir wlIr r t ^ KwllWultH bdlllMW** c « ^ * >— T«»h,i ^1 * Hh’

pcncjlnpc. Anne Ancdin Schützenberger ^

pw«K«

« W n iu devenit as-

jin oral de referinţă pentru analiza de sine şi chiar pentni psihanaliză. Ea combina in mod nçenios pregătirea sa initial prihana litKi. îndelungata experienţă unhrrshară şi de aţcnizaic şi deceniile de practică icra pamcà neîntreruptă cu generaţii de pacienţi. Din 19“0. începe si se formeze în metodele complementare de tratare a cancerului şi de asistenţă psihologică a bolnavilor şi a famili­ ilor acestora. Timp de ori decenii s-a ocupat in mod curent de bolnavi de cancer in fază terminală, rata de supravieţuire ca urmare a metodei propuse de ea fiind relativ marc, «eu>ind astfel să schimbe în bine o mulţime J_J

ta calitate de profesor emerit. Anne Ancdin ScbuQoibcrger a coordonat nui bine de pa­ ji'''*0“

ani laboratorul de cercetare in psi-

^ -u U JU n i^ id in N W În a susţinut conferinţe ţi a activat ca h *

Incenia)

**^*W»«Knidc.

ANNE ANCELIN SCHUTZENBERGER EVELYNE BISSONE JEUFROY

CUM SĂ TRECI PESTE DOLIU Carte de căpătâi pentru a te bucura iarăşi de viaţă

Traducere din limba franceză de Cristina Livia Vasilescu

p h i l o b ¡ o

Mamei mele care, la vârsta de 83 de ani, şi-a dat seama că nu încheiase niciodată doliul pentru pro­ pria m am ă, d ecedată când ea avea 17 ani. (E.B.J.)

M am ei mele care, la vârsta de 70 de ani, şi-a împli­ nit vocaţia de p icto r... şi şi-a vândut tablourile inclu­ siv în Japonia. (A.A.S.)

OUI’KINS

IN 1ROPUCI RK Travaliul doliului

Kîndecare.............

proces de

Al ! 1Ol UL I. C um să ajutăm persoanele în d o lia te........ 13

instituirea unei reţele de susţinere....................... datele pe care nu trebuie să le facem................................ Sâ ucidem moartea care există în noi?......................

14 15 17

Crearea propriilor ritualuri de separare................................18 CAPITOLUL II. Cum să luptăm împotriva stresului em oţional...................................................................................... 21 Să vorbim propriului corp.........................................................22 Ce anume ne stresează cel mai tare?....................................... 23 Despre importanţa locului în care trăim................................. 27 CAPITOLUL III. Cum să-i ajutăm pe ceilalţi ca pe noi în şin e

29

9

! Triunghiul lui K arpm an................................................................30 Patru plăceri pe zi... cel puţin...................................................... 34 Mantra stării de bine........................................................................^9

CAPITOLUL IV. Cum să ne revigorăm ......................... Cum să ne schim băm starea interioară.......................... Un exerciţiu de vizualizare îm potriva durerii de cap

5

41 46 .48

A n „ o

A .u v i m

ÎH ’h i H / . p n b o r g e r • E v . - l y n c

B is s0 r ,e ,e u f

vriUM UI V Orice pierdere, orice doliu rep reiin u o ............................................................................................................. M' MOI l ' l VI. Când ruşinea socială îm pied ică

H

............................................................................. ................................................................................................ .....

Suicidul: co n sp iraţia t ă c e r i i ................................................................ m S in A: să no d e p ă şim p re ju d e c ă ţile .................................................. A d evăru l treb u ie s p u s ................................................................................... În în c h iso a re ...................................................................................................

Justiţie „reparatorie"........................................................................... CAPITOLUL VIL R efuzul d o liu lu i............................................... la c

CAPITOLUL VIII. Etapele d o liu lu i................................................

ur

Şoc şi s id e ra ţie ............................................................................................ ..

di

D enegare şi n e g a re .................................................................................... 92

rc

F u rie şi re v o ltă ............................................................................................. 92

P1

D epresie sau f ric ă ........................................................................................ 93

d

T ris te ţe ............................................................................................................... 93

u

A c c e p t a r e ......................................................................................................... 95

a

C A P IT O L U L IX. C u m în v ă ţă m să i e r t ă m ..................................... 99

^

C A PI Ţ O L U L X. „ C a d o u l a s c u n s " .....................................................105 ___

C O N C L U Z I E .................................................................................................... U 3

B IB L IO G R A F IE ......................................

6

119

in t r o d u c er e

Travaliul doliului ca proces de vindecare

' ; ; , P™ape t0ţl' avem doliuri neîncheiate care s-au acumulat de-a lungul timpului. Ele pot fi legate de moartea unei fiinţe dragi, dar şi de ruperea unei relaţii de dragoste, de desparţirea de un prieten, de părăsirea ţării natale, de pierde­ rea casei, a locului de muncă sau a unei afaceri, de ieşirea la pensie ori de spulberarea unui ideal profesional (de exemplu, dorinţa de a deveni pictor sau medic) sau chiar de pierderea unei părţi a corpului în condiţii de boală sau în urma unui A

accident, ori de dispariţia animalului nostru de companie. In toate aceste cazuri, care reprezintă de fapt nişte traume, ne pierdem siguranţa de bază, iar relaţiile noastre cu lumea se schimbă şi se fragilizează. Atunci când suferim astfel de pierderi şi nu încheiem do­ liul pentru ele, le „ruminăm . Ele ne împiedică să trăim.

,

cu Cât lucrăm mai profund asupra acestei teme vaste, cu atat reuşim mai bine să ieşim din perioada de doliu. Fara aces travaliu, vom continua să considerăm ce ni s-a întâmplat. Totuşi, la un moment dat, 7

ţ

A m u - A n o d in Schiitzenberger • Evelyne Bissone Jeufroy

Ann**

no în fru n t"1 durerea şi să facem fată pierderilor care,« uităm niciodată, sunt inevitabile în viaţa oricărui om schimbărilor In care, că vrem sau nu, suntem obligaţi adaptăm. Ar fi păcat să ne îmbolnăvim din cauza lor sau renunţăm l«i viaţă.

in coca ce ne priveşte, prima înmormântare la care am asiv

I

tat a fost, in cazul uneia dintre noi, la şaptesprezece ani, parti­ cipând la funeraliile surorii mai mici, în vârstă de treisprezece v fr ani, şi în cazul celeilalte autoare, la douăzeci şi cinci de ani, ■ n fiind vorba de moartea celui de-al doilea copil, un bebeluş de I

c

şase luni. Amândouă eram total lipsite de apărare, nepregăti- ■ a te pentru moarte şi doliu, cu atât mai mult cu cât moartea I

^

precoce a unui copil nu este în ordinea firii, e de negândit, injustă, de neînţeles... Niciodată nu vom mai repeta greşeala ' de a nu fi căutat ajutor, de a ne fi abătut atenţia „pentru binele nostru", de a nu ne fi luat îndeajuns rămas-bun şi adio... şi de a fi continuat să „trăim", dacă se poate spune aşa, cu o sufe­ rinţă neexprimată. Că suntem sau nu însoţiţi, durerea şi sufe­ rinţa pierderii a ceea ce ne este drag sunt probabil aceleaşi, dar le suportăm mai bine dacă ne lăsăm ajutaţi. Adeseori, ne scufundăm într-un ocean de lacrimi. Lacrimi­ le acestea, mai ales, nu trebuie să ni le înghiţim, să le păstrăm în noi. Totuşi, plânsul în singurătate nu împiedică somatizarea. E nevoie de un întreg travaliu de doliu pentru a curăţa rana şi a începe cicatrizarea ei. Ne-am obişnuit să auzim că nu există cuvinte pentru a ex­ prima suferinţa provocată de pierdere şi starea de rău care 1 per ^ista. Irebuie să recunoaştem că societatea occidentală nu ne ajută în această privinţă; ea ne cere să răm ânem demni în

sa t e c i peste doliu

nu rri/

s3 u

’ sâ ne u c hiar

■ i u r e r e , să nu ne plângem, să redevenim nniH H n a i n t e şi să ne reintrăm în form ă Fxistă în - t Ş a ° Umeram . . . , . A,stă Insă cuvinte Dentm

■

„o e o n o n ,, SU enn,n. Dar , nevoie ca ^

■ ascult, t i . >, no. sŞ le putem rosti, fără a fi distraşi, deturnaţi ■ sau întrerupţi1. Ne putem exprima şi fârâ cuvinte, printr. , prezenţa sau un gest afectuos. ■

S ocietatea n o a stră, care n-are ochi decât pentru tinereţe

■ frumuseţe, bogăţie, reuşită, consideră că boala, bătrâneţea şi I m oartea sunt subiecte tabu. Noi credem că e important, aşa I cum spune Nadine Beautheac, ca „lucrurile să evolueze în I ac

tabu şi ca fiecare persoană aflată în perioada

I de doliu să poată trăi altfel decât în singurătate şi într-o neîn-

I ţelegere a m arii sale suferinţe şi a lentei sale transformări per­ sonale'^. Fiecare trebuie să ştie din ce este compusă suferinţa lui, să au d ă că şi alţii au trăit ceea ce trăieşte el, să înţeleagă m ai bine m ecanism ele doliului, să ştie că acesta este îndelun­ gat şi în gro zito r de dureros, că poate suferi toată viaţa din I cauza unei m orţi sau a unei pierderi şi că o asemenea experi­ enţă îl fragilizează, d ar că, odată doliul încheiat, poate ieşi m ai p u tern ic din ea. Pe v rem u ri, aveam ritualuri reparatorii de separare şi de doliu: părinţii, prietenii, vecinii veneau să-l vegheze pe cel de-

1 Atunci când suntem întrerupţi din vorbit, exprimarea sentimentelor este oprită brusc şi reprimată. Aşa se face că ea ne va chinui vreme înc lungată - ca orice lucru întrerupt sau neterminat - şi va rămâne m me­ morie, atât în corp cât şi în minte, cum se întâmplă in cazul l o iun or neîncheiate. I2 Nadine Beautheac, Le deuil. Com ment y faire face? Comment le surrnon in

\ter?r Paris, Seuil, 2002.

Anno Amvlin Scln'l/.onberger • E velyne Bissone Jeufroy

|

, ] lt si s.Vţii in rămas-bun de la el. Se purtau haine cemite

«..n «•>'* h

* .

Ac,

evenir*ente n * \

\,^& 1

în anturajul lor, să facă loc şi a l t a r ^ P° Zitiveî^ e T jX echilibru al vieţii lor viitoare. " ^ ° d' Pentru un ^

40fi>1

C u m sa n e schim băm starea interioară

id

Ne remontăm modificându-ne starea interioară Un , tre exerciţiile simple prin care ne putem transforma

*

ca *

lăuntrică negativă într-o stare lăuntrică pozitivă Co ^ ‘

pw lüT1 n*

X -

conştientizarea faptului că persoana care ne face să ne sirT

l

inconfortabil, venită, în general, din trecutul nostru, ne am* teşte de o alta. Este ceea ce numim un „transfer" lateral sau

pet

vertical (dacă este vorba, de exemplu, despre un frate mai

331

mare sau despre un coleg de serviciu, despre un tată, despre

bei

eî

o bunică). Agnès, în vârstă de treizeci şi şase de ani, celibatară, vine la consultaţie pentru o problemă de integrare profesională. Ea se simte terorizată de una dintre colegele ei, Lisa. Pe parcursul unei şedinţe de terapie, Agnès descoperă că Lisa îi aminteşte de bunica ei din partea tatălui, o femeie care cerea perfecţiune în toate domeniile, care o judeca prin comparaţie cu verişoa rele sale, pe care le considera mereu mai bune decât ea. Ag1 spune: „Lisa se uită la mine, mă observă şi mă judecă cu ac eaşi privire dură".

v.

Pe parcursul terapiei i se cere să-şi vizualizeze bunica, s ^ imagineze culoarea ei (întunecată), gustul (amar), mir 46

P< c
simte vinovată de sinuciderea acesteia, pentru că a v

\ >distreze şi să trăiască, măcar o dată, pentru ea însăşi.

¡ e s i t S ii

so resem nează cu culpabilitatea ei, până la prima depresie, rvenită în jurul vârstei de treizeci de ani. Béatrice începe atunci o psihoterapie, întreruptă din cauza unui transfer pro­ fesional, apoi o a doua psihoterapie, când survine al doilea episod depresiv - şi, în sfârşit, se eliberează de culpabilitatea

resimţită. „Ruşinată de tată şi de m am ă", cum spune ea, Béatrice are un trecut foarte împovărat de culpabilitate şi de ruşine în ra­ port cu opţiunile politice legate de război ale tatălui ei (pe care totuşi îl admiră) şi cu sinuciderea mamei sale... După ce „a dus grija mamei ei depresive şi sinucigaşe", Béatrice „duce acum grija soţului", aflat în depresie şi în şo­ maj. Au împreună trei fete, care îşi trăiesc viaţa în altă parte. Totuşi, la cincizeci şi cinci de ani, Béatrice decide să-şi schimbe meseria şi începe să întrevadă posibilitatea de a trăi pentru ea însăşi: îşi oferă câteva şedinţe de coaching care o ajută să-şi facă un bilanţ în privinţa propriei persoane şi să stabilească ce are de făcut în viitor. Am observat adeseori că multe femei încep o nouă viaţă după menopauză şi după plecarea copiilor de-acasă (deşi unele dintre ele trăiesc atunci depresia „cuibului gol ).

Anm- Ancelin Schulzenberger • Eve.yne mssone J , * , ^

SIDA: «? M d ep rim prejudecăţile SIDA este o boal.1 teribilă, învăluită de prejudecăţi. vii so sinii adeseori foarte izolaţi, singuri şi au s e n t i m ^ ,* „ jie w cu o sabie a lui D am ocles d easu p ra capului sau ^ „ „ d a m n a re la m oarte. De m ulte ori, ei su n t etichetaţi ^ victime (nevinovate sau vinovate). Femeile, copiii, persoanele h etero sexu ale, cei numiţi

Q

Statele Unite straight people nu se simt vizaţi, considerând^ nu tac parte din populaţia cu risc... Şi totuşi... în prezent, şi mai ales în viitor, oricine se poate contamina

la un moment dat, cu sau fără ştirea lui. Sau se poate expune într-o zi unor riscuri... fără să se gândească prea mult. Obser­ văm astfel de expuneri la riscuri în cazul repetării unor acci­ dente şi al sindromului de aniversare, când o persoană uită si îşi ia măsurile de precauţie elem entare într-o anumită zi de aniversare. Această boală teribilă ne poate perm ite însă să ne accep­ tăm natura imperfectă, oferindu-ne posibilitatea de a ne de­ păşi prejudecăţile, de a admite că ceilalţi şi noi înşine sunteff - 1 Jgili

şi capabili de erori... şi dezvoltându-ne astfel capacitfr

tea de a iubi şi de a fi toleranţi. »

fundamental să înţelegem clar diferenţa î n t r e ^ U' d

* lnc^ Persoana în cauză şi familia ei să nu se sin1*' C( ea ce s_a întâm plat (de ceva care reprezintă 111

.

^

’**'111 Pr‘v*nţa căruia nu putem face nimic). m cazul unei adolescente care, descoperind că a aminata m timpul unei operaţii, şi-a oferit un nou ^ 64

Cum sñ treci peste doliu

k %.

, clină de satisfacţii. In iunie 2004, New York vit trăind o viaţa ^ . ' Pu ^^crii1 astfei viaţa Christinei: Ia şaisprezece ani, tanara

: j moneră în jurnalul intim al mamei ei, că suferă de ii n românca ut. i%^ Ea aiege atunci, pe loc, să militeze m privinţa bolii sale

H

(pe care părinţii i-o ascunsesem, „pentru binele ei", preferând eŞte despre acel eveniment. ^

" ^ u am vrut să vorbesc despre asta, dar am gie?!

“ n-am facut-o. Niciodată nu-ţi revii dintr-o educaţie ba»

Uzat a “ Cad_ perS_ ...

nostru per^tiv ti^amente negative‘ P° trivit * * * ?

natee 'ndelungată Un

. e catre ° /-formă b u n ă" şi rămâne, d

4 «

asupra treburilor ^ a ^ ‘garnik din 1927). 82

'

No c u fu n d a m

în d u r e r e , „ c o b o r â m p a n ta "

p rin m ic i e t a p e , p e n t r u a a ju n g e , î n s fâ ' * * * ' " U rcăm p.H1* ; n e d e s c h i d e d in n o u c ă t r e v i a ţ ă A n . Serenitate? p o h .n /im e a fiin ţe i şi p u t e m d e s r o r , . , ° C ° tra n s fo rm are în Pn li,o . p e n a ,u n c i ' « r u r i neJvWUi*«-'

C A P lT u E u l i v iu

Etapele doliului

vliul este procesul de adaptare al unui individ la stresul ,.nivat de o pierdere semnificativă. După pierderea unui \yCct al dragostei, subiectul trece prin diferite stadii, sau eta-

v aşa cum a arătat, mai cu seamă, Elisabeth Kubler-Ross. itilizăm două verbe pentru a vorbi despre doliu: a f i şi a face.

Ia Hîn doliu, a face doliul. A face doliul necesită angajarea activă a persoanei îndoliate într-un travaliu personal. Pierderea celuilalt provoacă, de asemenea, pierderea unei părţi din noi înşine, din ceea ce eram înainte de pierdere, de dispariţie sau de amputare: o mamă fericită, un copil încreză­ tor in viaţă, o logodnică împlinită, un corp întreg care se sim­ ţea bine în pielea lui, un lucrător liniştit şi fericit că şi-a făcut treaba etc. „Travaliul doliului înseamnă a recunoaşte şi a ac­ cepta pierderea şi consecinţele ei ‘, spune Mărie Ireland, pre­ şedinta asociaţiei „Pană la moarte, să acompaniem viaţa . Nu toate doliurile se trăiesc în acelaşi mod, ci fiecare persoană îşi trăieşte doliul în felul ei. „Totul depinde de modul în care individul s-a construit, de cât de greu a suportat primele pierderi din existenţa lui şi de legătura pe care o avea cu cel dispărut", mai spune Mărie Ireland.

Frică, depresie Tristete * C u r b a e t a p e l o r d o liu lu i ( i n s p i r a t ă d i n s t u d i i l e e f e c t u a t e d e E . Kiibler-Ross)

E t a p e l e d o l i u l u i n u s u n t n e a p ă r a t s u c c e s iv e : ele pot să se s u p r a p u n ă s a u s ă s e d e s f ă ş o a r e î n a m b e l e s e n s u r i. Uneori, p u t e m a j u n g e la î n c h e i e r e a d o l i u l u i şi la re că p ă ta re a linis u f l e t e ş t i f ă r ă u n t r a v a l i u s p e c i f i c d e c o n f r u n t a r e cu realitate p ie rd e rii. S ă a s c u lt ă m m ă r tu r ia M ă r ie i. „ F e t i ţ a m e a d e ş a s e l u n i a d o r m i s e l i n i ş t i t ă şi perfect >ăito a s ă . Ln t i m p u l n o p ţ i i, a i n t r a t b r u s c î n c o m ă , d in cauza u p o s ib ile m e n i n g i t e f u l g e r ă t o a r e . S - a s t i n s în b r a ţe le mele, 1 ta x iu l cu c a r e a m p le c a t s p r e s p it a l î m p r e u n ă cu soţul m«?* T o a te e f o r t u r ile d e r e a n im a r e au f o s t z a d a r n i c e . S e întâmp1'1 în t r - o d im in e a ţ ă d e d u m in ic ă . CZând m -a m în t o r s a c a s a , a m a r u n c a t to a te Jiciinele pt? le p u r ta m şi to a te lu c ru r ile b e b e lu ş u lu i m e u , c u e x c e p ţ i a unui

•nlionţi mici, albi. Mai mult chiar, am pus jiupluţi 1

' la vânzare câteva zile mai târziu. Trebu-

^„nc'n11'1,1(’ iiii ar fj putut aminti de fata mea. Nu i-am • s * I,;

101 Nicolas,

fiul nostru mai m are, care avea atunci

s # |lin1U fătate. Nu l-am luat cu noi la înm orm ântare şi nu tiu it nimic1. Luni, soţul m eu a plecat la serviciu. AcoH,n1ex^ stit ce i s-a întâmplat şi le-a cerut colegilor să nu mai ^ n ic io d a tă vorba despre acel subiect. Seara, când s-a înfcacasă, mi-a relatat ce a discutat cu colegii şi m-a rugat să ^ocedăm la fel şi acasă. M -am conformat. Câţiva ani mai târ¿u la moartea fratelui său, de care era foarte ataşat, l-am în­ trebat pe soţul meu cum va proceda. El mi-a răspuns: «Ca în1totdeauna, cobor cortina de fier şi nu mă mai gândesc la asta». După moartea fetiţei m ele, noapte de noapte, timp de Imn i de zile, chiar şi însărcinată fiind cu cel de-al treilea copil ai nostru, Christophe, m ă duceam să plâng în baie, înăbuşindu-mi hohotele într-un prosop mare. Apoi, când Christophe a împlinit şase luni, am suferit o depresie, care a fost bine trata ta, dar angoasa mea de moarte în ceea ce-i priveşte pe copii nu I m-a părăsit. . . Am în cep u t apoi să le vorbesc celor doi băieţi« n o jm .ta pre surioara lor, dar fără a detalia circu m stan ţe m o * , De-atunci, sora lor absentă a apărut uneor. alătur. «desenul fam iliei» cerut

Christophe a început sa P de şase ani. A suferit şi e

^

foarte mu)t ¡n jurul vârstei g atund când învăţătoarea

din motive de boală. L-am

lui, pe care o iubea mu ,

"B ,He"'

.

dus la un consult şi psihiatrul car, , .... " ^ ' l mi-a cerut să-i povestesc despre celaL* * V să-i vorbesc despre fiul m a j

V ../ ///

brusc: «Nu, vorbeşte-mi despre fiica ta>> Ce şoc!

v

Nu puteam scoate un cuvânt. Plângeam atât m i-era imposibil să articulez ceva. Psihiatrul m a ' mult Î

/

s

y

(

¥

, W

condus

la uşă. Mi-a spus că se va ocupa de Christophe, dai - Până ţia să se întâlnească mai întâi cu tatăl băiatului. Văzând ^ stare jalnică m -am întors acasă, soţul meu a refuzat.

✓

N - a m p u tu t v o rb i cu p e rso a n e adulte despre moartea fiicem e le d e c â t la z e c e an i d u p ă even im en t. D o u ă z e c i d e an i m ai tâ rz iu , în iunie 1995, cu ocazia unei g e n o s o c io g ra m e c o o rd o n a te d e A n ne Ancelin Schiitzenberger, m i-a m d e se n a t arb o rele gen ealogic indicând toate eveni­ m en tele fam iliale im p o rta n te . C ân d am fost întrebată dau. toţi copiii m ei su n t în v iaţă, am răsp u n s cu o violenţă reţinută. «N u ! M o a rtă !» . E a m i-a ce ru t atunci, cu autoritate, să desenez o cru ce sub n u m ele fiicei m ele şi să povestesc ce s-a întâmpl A m izbucnit în h oh ote de plâns. D oam n a Schiitzenberger apropiat repede de m ine şi şi-a aşezat m ân a peste a mea .

2 lată ce spunea Catherine Dolto, într-o intervenţie ce a avut loc într '*sone,e

traumă, trebuie să reînveţi totul, inclusiv sâ lrlieşt. travaliu asupra suferinţei. Trebuie să accepţi acea,« r larc, pentru ca generaţiile următoare să nu mai treacă

*

tr-o astfel de suferinţă*". *'*Dan Baron (israelian de origine germană) o rg an j^ ^ tâlniri şi discuţii între fiii călăilor nazişti şi copiii deportl,'*' în cursul cărora aceştia descoperă cu uimire că se co n fr^ a i aceleaşi coşmaruri şi cu aceleaşi probleme. Acceptarea nu înseamnă o resemnare, ci un progres, înseam ■ trecerea unui prag nou şi total necunoscut. Constatăm acest lucru în cazul oricărei pierderi şi în mţ)ţJ special în cazul amputărilor. Travaliul asupra acestei suferin­ ţe presupune să ne luăm rămas-bun de la membrul amputat să-i spunem că îi mulţumim pentru faptul că ne-a slujit atât de bine, dar că va trebui să ne despărţim de el şi să efectuăm doliul pentru el (îi plângem dispariţia, de exemplu, printr-o „înmormântare simbolică"). Urm ează apoi o reconstrucţie adecvată şi un travaliu în psihoterapie. In felul acesta, opera­ ţia decurge mult mai bine şi, adeseori, fără dureri şi fără re­ grete. De-acum, ceea ce contează este viitorul, deschiderea către viaţa care se „va trăi altfel", într-o „devenire" (şi nu doar „continuând să existăm, că n-avem încotro", într-un soi de „supravieţuire", mai mult sau mai puţin satisfăcătoare). Unii specialişti consideră că ieşirea din doliu se poate ob serva printr-o acceptare reală a situaţiei. Nu mai primei obiectul doliului, ci individul. De exem plu, pacientul spune

' 17 8Interviu de Gwen Douguet, Figaroscope, 11-17 februarie 2004, p96

m,nl lipsa a ceea ce am pierdut, dar pot să trăiesc L»' " id '.'ou nu canceru'ui această victorii vjrn"" , . care. a. obţinut "'-« -«•sra victorie"

r

îl..

la începutul autnhi««— In începutul autobiografiei sale- C ( ‘r"t*to rc'l ”i;li bun lucru care mi s_a întâmplat2". **

■

" ......... ..

' jlt

9 '1

este acela al marT,elor revoltate împotriva

U in)uste" a c°P ilului lor Şi care- ^ " ‘ru a supravieţui

I

Pe

tema'

°

o « rte aC8aStă 1Ş1 aSUmă misiune, o muncă’ W “fiioteazâ o asociaţie, acţiunile lor determinând uneori chiar f

Codificarea legilor. Prin aceste acţiuni, viaţa copilului lor (şi

■ uneori, numele acestuia) se perpetuează. Suferinţa personală I devine un dar pentru celălalt, pentru ceilalţi... Ne amintim de Corinne Tanay, a cărei fetiţă în vărstă de I nouă ani, micuţa Emilie, a murit otrăvită, la 11 iunie 1994, cu

(sic)conţinută într-un banal antibiotic: Josacin. ŞocaI tă, suspectată, supravegheată timp de patruzeci şi opt de ore,

I cianura

I supusă oprobriului şi presiunii mediatice, Corinne Tanay a I trăit un coşmar. A urm at apoi o lentă revenire din infern, care , a durat zece ani.

Pedeapsavictimelor3, cartea publicată de ea în

, 2001, a atras atenţia Ministrului de Interne de la acea vreme, care a coordonat un audit privind disfuncţionalităţile existen­ te în relaţiile dintre poliţişti şi victime, cu scopul de a ameliora

^Lance Armstrong,

IIn’yapasquelevélodanslavie,Paris, Al * 2001* Vezi/ de

Lechâtimentdesvictimes,Paris, 1Bay ^^s’affranai*nienea, de acelaşi autor, L ettreaÉmilie,Paris' ^ c'rdudésespoir,Paris, Presses de la Renaissan Corinne Tanay,

An no Anodin SchOlzenberger • ti vel yne mH

abordarea acestora din urmii In comisariat, do 0 j ml psihologic necesar, de a le îndruma cfltro

. ***

tente şi de a le „reintegra". De atunci, Corinne Ta

COTnP*

inţat propria asociaţie „pentru ca victimele «»s

victime pe viaţa*'. O

%

experienţă dureroasă poate reprezenta ocazia

turizâri emoţionale şi a unei dezvoltări personale

^

vat astfel o legătură între doliu şi creativitate în c a z u ^ artişti, scriitori, creatori. La fel, unii oameni politici a carieră stagnează, pot cunoaşte, după moartea tatălui l0rar°r progres fulgerător. După ani de luptă, de tristeţe, de suferinţă, se poate întâm pla, în sfârşit, să ne regăsim liniştea, să ne simţim împăcaţi cu momentul de viaţă dureros prin care am trecut şi să-l putem evoca atunci fără a fi copleşiţi de emoţie. începem să trăim (să retrăim) în „aici şi acum": prezentul este mai im portant şi are un mai m are răsunet decât trecutul; el devine viu într-o „devenire", într-o mişcare care ne deschi­ de orizontul. Speranţa renaşte. Dacă un nou proiect prinde contur, individul este capabil să-l perceapă, să adere la el, să se proiecteze în el, să-l realizeze şi, adeseori, să facă acest lu­ cru într-un m od care le este util celorlalţi. Cum spuneau anticii: nu lucrurile în sine sunt bune sau rele, ci felul în care le trăim şi cad ru l de

r e fe r in ţă

în care le

tuăm .

- ^

Un exem p lu n egativ este acela al doliului „patolog ^ cazul căruia, cu m bine sp u n e J.-D . N asio, „încărcatur

108

Cinti sit treci peste doliu

V

,1 s-a cristalizat pentru totdeauna pe reprezentarea ' dragi pierdute, ca într-o zadarnică încerLh'l° ■'f* ^suscita". Aceasta s-ar putea traduce prin: „Nu

1I

> tk’ V rerea mea să înceteze". Potrivit lui Nasio, „aceste n i i o c ă c n f p r p n p n t m , 2001.

121

Anno Ancelin Schützenberger • Kvolvn« m

I Kl I P Sigmund, «Deuil et mélancolie» (1924\ x. gie, traducere do J. Laplnnche şi J,-M. P o n tah ^ N ^ V » mard, col. «Folio», 1986.

'

C l A PI IN’ lugono T., Focusing. Au centre de soi■ ■ comprctuirv, sc retrouver, traducere de L Dr i n"Pl, dc pierderi. Ne (tndim O fericirea, dragottea. « t a t a » . tinc,eţca.

.

.

+ Z „ J .. c „ ^

Z

SCn" ' irAtCa- * * " » * « « • *»*«» cuplu, prietenia „ « „ ¡ a ncrc perm anente: clc trebuie recuccritc zi dc zi.

T

^

„ ^

în a c c n co n te x t, ce înseamnă un doliu neincheiatî F.I poate fi lega, de moartea unei fiinţe dragi, d ar şi de ruperea unei relaţii de dragoste, de despăturea de un p rieten, de parâsirca ţăru natale, dc pierderea casei, a locului de munca sau a unei afaceri, d c ieşirea la pensie, dc spulberarea unui ideal profesional, de pierderea unei părţi a corpului in urm a unui accident sau de dispariţia animalului nos­ tru d c co m p a n ic. In toate acestc cazuri, care reprezintă de fapt nişte traume, ne sim ţim p ierd u ţi, iar relaţiile noastre cu lumea se schimbă şi devin problematice. C e le d o u ă au to are ne propun aici un adevărat ghid pentru ieşirea din doliu şi regăsirea liniştii in terioare: • C a re su n t etapele doliului •

C u m să facem faţă stresului provocat de un eveniment foarte dureros

•

C u m să n e b u cu răm din nou de viaţă

Editura Philobia vă m ai recom andă:

a de a trăi

ÎNVAŢĂ SĂ TE BUCURI

ÎNVAŢĂsi 1 ţ b u c u ri Frédéric Lenoir

„O rlcc travaliu trebuie început prin a ne accepta aşa cum suntem pentru a-i putea accepta pe ceilalţi aşa cum sunt ei. Şi, pen­ tru a ne accepta şi a accepta, de asemenea, durerile şi nedreptăţile trecute, trebuie să în­ cheiem doliul suferinţelor şi tuturor pierde­ rilor noastre, să nu mai reflectăm îndelung la nedreptăţile vieţii, la soartă, la «duşm anii ră i» sau la oricare alt persecutor. Să ne iubim mai m ult şi să ne acceptăm cu propriile noastre lipsuri, pentru a-i iubi şi a-i accepta mai bine pe ceilalţi, aşa cum sunt ei: acesta este, în concluzie, îndem nul pe care am vrut să-l transm item aici!1 („C um să treci peste doliu: carte de căpătâi pentru a te bucura iarăşi de viaţă“)