Cum Sa Ne Schimbam Efectiv Viata [PDF]

Zitiervorschau

Cum sa ne schimbam efectiv viata, simplu si practic. Cum sa ne vindecam de boli si dependente. Inteviu cu Dr.Joe Dispenza. Doctorul Joe Dispenza este unul dintre cei mai populari protagonişti ai filmului „What the bleep do we know?”, unde expune inspiratul punct de vedere despre „Cum să-ţi construieşti ziua într-un mod pozitiv”. Dar cunoaşterea sa despre creier trece mult dincolo de acele scurte secvenţe din film. Doctorul Joe Dispenza ne explică în acest interviu cum lucrează substanţele chimice în creierul nostru, menţinându-ne în vechile obiceiuri şi modele comportamentale, şi ce poate fi făcut pentru a depăşi aceste tipare.

Joe Dispenza – Evolueaza-ti creierul! Legatura dintre minte si corp Î: Ştiţi despre ce vorbiţi, deoarece aţi avut o experienţă în viaţa dumneavoastră care v-a forţat să faceţi eforturi pentru a vă recupera propria sănătate. Puteţi să ne vorbiţi despre asta? R: Aveam 26 de ani şi locuiam în sudul Californiei. Participam la un concurs de triatlon şi când mă îndreptam cu bicicleta către o intersecţie, un organizator mi-a făcut semn să virez. Eu am făcut-o fără să mă asigur şi în acel moment a trecut o maşină care „mi-a mâncat” bicicleta şi a încercat să „mă mănânce” şi pe mine. În urma accidentului am avut 6 vertebre fracturate în coloană, multiple fracturi, fragmente osoase în măduva spinării şi câteva alte vertebre într-o

stare foarte proastă. Medicii mi-au pus un diagnostic destul de grav, nu credeau că voi mai merge vreodată şi mi-au recomandat o intervenţie chirurgicală complexă, în care să-mi introducă o tijă pe toata lungimea coloanei, pentru a o susţine. Mi-au spus că trebuie să port ghips cel puţin jumătate de an. După ce am ascultat opinia a 4 chirurgi eminenţi, am luat decizia să nu mă operez, ceea ce i-a făcut să creadă că mi-am pierdut minţile. Nu puteam să-mi imaginez cum voi trăi restul vieţii cu un handicapat. Am trecut de la modul meu de viaţă modern: dinamic, cu viaţă socială, cu o carieră, conducând maşini sport, etc., la cu totul altceva, fiind imobilizat la pat, stând cu faţa în jos. Principiul în care credeam atunci şi în care cred şi acum este că puterea care a creat corpul îl şi vindecă. Momentul în care am luat decizia a fost critic, deoarece a trebuit să cred cu adevărat că pot aplica acest principiu, astfel încât să trec de la filozofie la aplicarea practica, încât să văd dacă pot crea unele efecte în corpul meu. Nu mai aveam nimic altceva de făcut. Am luat două decizii. Prima: nu voi lăsa să treacă niciun gând fără să-l verific. A doua: dacă cred în această putere, poate că pot să creez o relaţie cu ea, să interacţionez cu ea, să-i dau un model, nişte instrucţiuni. Zilnic, timp de 2 ore dimineaţa şi 2 ore seara re-cream în mintea mea fiecare vertebră în parte. Acesta era planul pe care doream să-l vadă subconştientul. Când mintea mea se ducea câtre un gând, o frică, o temere, un simţământ, sau la întâmplare, începeam totul de la început. O vigilenţă absolută. După câteva săptămâni procesul a devenit mai uşor. Când am reuşit să creez acea imagine în întregime, fără niciun alt gând care să mă distragă, era ca şi cum am atins ţinta, ceva era la locul lui. Şi am fost atent la asta! După o perioadă, am început să observ nişte schimbări şi procesul a devenit din ce în ce mai uşor, durând din ce în ce mai puţin timp. Ce nu ştiam în acel moment era că îmi cream noi legături în creier. Când am început să observ schimbările măsurabile în corpul meu – referitoare la durere, senzaţii fizice – ştiam că realizasem ceva.

În zece săptămâni şi jumătate m-am întors la birou, la munca mea, aveam pacienţi, mergeam, nu aveam niciun ghips şi nu făcusem nicio operaţie. În acea perioadă, în nopţile în care nu puteam să dorm, am făcut o înţelegere cu mine: dacă voi fi în stare să merg din nou, atunci voi studia toată viaţa mea conexiunea dintre minte şi corp şi conceptul de minte mai presus de materie. Î: De atunci a trecut ceva vreme. Acum ajutaţi oamenii să înţeleagă cum funcţionează creierul, cum interacţionează cu mintea superioară, cum interacţionează cu trupul. Îmi place ce aţi scris: „dacă îţi schimbi cu adevărat mintea, poţi vedea dovezi fizice că creierul se schimbă”. Putem să intrăm în detalii? Ce înseamnă asta? Cum se aplică asta? R: Conceptul de neuro-plasticitate ne spune că ori de câte ori învăţăm ceva nou, facem noi conexiuni prin sinapse. Învăţarea creează aceste conexiuni, reamintirea menţine şi susţine aceste circuite. E nevoie de câteva repetiţii pentru a face ca grupuri de neuroni să înceapă să creeze relaţii pe termen lung. Conceptul de evoluţie a creierului se referă la a învăţa lucruri noi şi a avea experienţe noi (astfel îmbunătăţim partea sa de hard – la fel ca la un calculator). Creierul este un organ anatomic, nu cu mult diferit de ficat sau rinichi. Dar mintea este atunci când creierul este în acţiune, când lucrează. Mintea este ceea ce face creierul. Avem milioane de neuroni adunaţi împreuna şi un neuron mediu are aproximativ 40.000 de conexiuni. Deci producem nivele infinite de minte, schimbând secvenţele, modelele şi combinaţiile în care aceşti neuroni emit, se leagă. Când schimbăm mintea, determinăm creierul să lucreze diferit. Un concept din neurologie spune: celulele nervoase ce emit împreună se leagă împreună. Dacă zilnic emitem aceleaşi gânduri, facem aceleaşi acţiuni şi adoptăm aceleaşi sentimente, atunci creierul nu se schimbă niciodată. Rămânem blocaţi în obiceiuri, în modele fixe, în credinţe, percepţii, atitudini şi gânduri fixe. Prin insistenţă şi repetiţie creierul începe să se lege într-un număr finit de circuite şi de modele. Acea structură finită neuro – chimică care se dezvoltată

astfel, noi o numim „cutia creierului”. Începem să gândim în interiorul cutiei, prin propria noastră gândire, prin comportamentele noastre, prin propriile stări mentale şi sentimente. Cum să gândim „în afara cutiei”? Trebuie să începem să învăţăm informaţii, să facem alte circuite. Acele noi conexiuni devin materialul de bază care va începe să-i permită creierului să exploreze posibilităţi, să prognozeze evenimente, să examineze „dar dacă…”, „cum ar fi să…”. Dacă facem asta şi aşteptăm timp suficient pentru a începe să găsim un răspuns, atunci se activează lobul frontal (care este conducătorul, dirijorul). Ce face lobul frontal? Ne permite să începem să luăm cunoştinţele pe care le-am învăţat din cărţi, filozofie, împreună cu experienţele avute şi să le îmbinăm în noi paradigme, noi idei şi să facem în mod concret o nouă minte. Dacă suntem capabili să schimbăm mintea noastră şi dacă reproducem acelaşi model în aceeaşi secvenţă, în aceeaşi combinaţie, atunci grupuri de neuroni se vor aduna în modele noi şi astfel schimbăm creierul. Deci, când schimbăm mintea se schimbă creierul. Acum, de îndată ce creierul se schimbă – anatomia şi circuitele sunt diferite – este mai uşor să schimbăm mintea. Aşa îmbunătăţim hardul (la fel ca la un calculator), când schimbăm mintea schimbăm creierul şi asta devine un ciclu în sine. Î: Să vorbim despre activităţile care ajută la extinderea plasticităţii creierului şi în procesul despre care aţi vorbit. De exemplu, învăţarea unei limbi străine – să zicem italiana. Ce se întâmplă atunci? Explicaţi-ne un pic, ca să înţelegem. R: Avem trei creiere într-unul, trei creiere care ne permit să trecem de la a gândi la a face, la a f. Creierul care gândeşte este neuro – cortexul (partea mare, cutată). Este aşa pentru ca în această forma sinuoasă poate intra mai multă materie cenuşie. Această parte este creierul nou, creierul care gândeşte când învăţăm informaţii noi, fapte, semantică. Nu e suficient să învăţăm informaţie. Putem învăţa toate cuvintele italieneşti din dicţionar, putem citi un manual, putem asculta nişte înregistrări audio, totuşi toate aceste informaţii sunt încă stocate în creierul care gândeşte.

Acum, pentru a activa al doilea creier trebuie să aplicăm ceea ce am învăţat. Trebuie să personalizăm, să demonstrăm, să ne modificăm cu adevărat comportamentul. Când facem asta vom avea o nouă experienţă. Când trăim acea experienţă nouă, când suntem în mijlocul ei şi folosim toate cele 5 simţuri, iar informaţiile de la simţuri se duc către creier prin cele 5 căi diferite, atunci neuroniI se grupează şi forţează creierul să elibereze substanţe chimice. Acele substanţe chimice se numesc sentimente. În momentul în care avem un sentiment nou, înseamnă că avem o experienţă nouă. Sentimentele şi emoţiile sunt produsul fnal al experienţelor. Î: Deci, putem învăţa cuvintele, dar până când nu ne ducem la o cafenea italienească să gustăm un cappuccino incredibil şi să încercăm să vorbim italieneşte, să interacţionăm cu chelnerul, procesul nu e complet. R: Ţineţi minte: cunoaşterea este pentru minte, experienţa este pentru corp. Trebuie să învăţăm corpul ceea ce mintea a înţeles intelectual. Când suntem în stare să facem asta, al doilea creier (numit creierul limbic, creierul ce eliberează substanţe chimice) se activează. Acum lucrează două creiere împreună. Comandând mâncare italienească, având o conversaţie cu chelnerul în italiană, interacţionând, experienţa face ca mai mult hard (la fel ca la un calculator) să reflecte ceea ce am făcut în afara noastră. Astfel, corpul primeşte un nou semnal chimic. Nu este suficient să ne ducem o singură dată la restaurant şi să spunem că ştim italiana fluent. Trebuie să fim capabili să repetăm experienţa. Când începem să o repetam foarte conştienţi şi plini de dorinţă, atunci, peste un timp, activăm al treilea creier. Acesta este creierul „a fi”, trecem de la „a face” la „a fi”. Acest al treilea creier este cerebelul, subconştientul. El ne permite să ţinem minte abilităţi, reacţii emoţionale, comportamente, condiţionări, amintiri asociate. Dacă practicăm asta de suficiente ori procesul devine subconştient, condiţionând neuro – chimic corpul să le memoreze, împreună cu creierul conştient. Un exemplu: atunci când eram mici şi cineva ne întreba cum se scrie un cuvânt şi nu puteam să ne amintim, mâna îl scria în aer; atunci când nu ne amintim un număr de telefon, corpul îl ştie şi îl formează.

Asta înseamnă că trupul a devenit minte. Aşa se formează un obicei, atunci când trupul devine minte. Dacă repetăm experienţa de multe ori, ea este stocată în sistemul subconştient, numit sistemul „a fi”. Pe la 35 ani, când suntem în acest sistem, aproape 90% din cine suntem este legat de comportamente, programe automate. Un exemplu în care corpul şi mintea lucrează în opoziţie: o persoană vrea să fie fericită, dar a suferit şi a memorat acea stare emoţională (poate timp de 20 de ani). Referitor la exemplul cu limba străină: dacă continuăm să practicăm, va sosi un moment în care nu ne mai gândim ce spunem, creierul emite într-un model sincron şi suntem într-un flux conştient. Când ajungem la acea stare de a fi, atunci limba străină este fixată, integrată în sistemul nostru nervos şi nu mai presupune niciun efort. Î: Să presupunem că am devenit dependenţi de ceva şi am ajuns la disperare. Cum începem să abordăm problema, care este modul cel mai eficient de a ieşi din acest mecanism? R: Cât timp avem? Asta este o întrebare de milioane! De fiecare dată când sunt la un interviu sau la televizor şi mai sunt doar câteva minute, realizatorul mă întreabă „Cum să ne schimbăm?” Eu îi răspund să vină la cursurile mele. De fiecare dată când avem un gând se emite o substanţă chimică. Gândurile bune emit anumite substanţe chimice care ne fac să ne simţim bine. Gânduri negative emit substanţe care ne fac să ne simţim negativi. Deci, acest lucru eteric numit gând produce un set de reacţii chimice în creier care activează circuite care încep să ne facă să ne simţim exact în modul în care gândim. Avem un gând despre nesiguranţă, în câteva secunde ne simţim nesiguri. În momentul în care începem să ne simţim aşa cum gândim, deoarece creierul este într-o continuă comunicare cu trupul, începem să gândim în modul în care ne simţim. Şi atunci creierul emite mai multe substanţe chimice ca să simţim aşa cum gândim, şi aşa se intră într-un ciclu.

Acest ciclu, această repetiţie, cu timpul, produce o stare de a fi. Noi condiţionăm chimic corpul să memoreze acea stare. Acest ciclu în care gândul devine sentiment şi sentimentul gând, produce o stare de a fi în care sentimentele devin mijloace de a gândi, sau, altfel spus, nu putem gândi mai bine decât ne simţim. Dacă nu putem gândi mai bine decât ne simţim, nu ne vom schimba niciodată. O persoană care suferă şi a memorat această stare emoţională timp de 20 de ani, se află în acel sistem subconştient despre care am vorbit. Se poate spune conştient „vreau să fiu fericit” – mintea, intelectul, spune asta – dar corpul a memorat nevoie şi suferinţă. Deci mintea şi corpul lucrează în opoziţie. Când o persoană se decide să facă un efort conştient să se schimbe, îşi dă seama peste puţin timp că face aceleaşi lucruri, gândeşte aceleaşi gânduri şi a devenit inconştientă. Singurul mod în care putem face aceste schimbări este să intrăm în sistemul de operare. Trebuie să începem să gândim independent de mediul înconjurător, să începem să schimbăm undele cerebrale, să ne permitem nouă să intrăm în acea lume subconştientă. Î: Cum arată, cum funcţionează ea? R: Vă voi răspunde dezvoltând o altă idee. Acelaşi sistem al creierului, care ne permite să trecem de la a gândi la a face/la a fi, este acelaşi sistem care ne permite să învăţăm să experimentăm şi să dobândim înţelepciune; minte, corp, suflet. Ajungem la o anumită vârstă când acele programe automate se derulează fără să fim conştienţi de ele. Astfel, avem un anumit comportament faţă de fiecare persoană pe care o întâlnim, avem o anumită strategie cum să acţionăm în condiţii diferite. Ce se întâmplă pe termen lung este că în momentul în care aceste programe se desfăşoară (la fel ca şi programele din calculator, atunci când încep să acţioneze haotic), încercarea de a folosi mintea conştientă pentru a le schimba este ca şi cum am ţipa la calculator să se oprească, să nu mai ruleze

programele. Calculatorul va merge mai departe. Noi trebuie să învăţăm să intrăm în sistemul de operare şi să îl schimbăm. Scopul meditaţiei, al călătoriei interioare este de a trece de mintea egoistă, care se bazează pe analiza amănunţită şi critică, ce gândeşte fiind focusată pe supravieţuire. În tibetană, cuvântul meditaţie înseamnă „a deveni familiar cu, a face cunoscut”. Unul dintre privilegiile de a fi fiinţe umane este că putem să ne observăm propriile gânduri, să reflectăm asupra propriilor noastre acţiuni şi putem privi conştient cum ne comportăm şi cum simţim. Astfel, dacă începem să devenim familiari cu propriile gânduri inconştiente şi le facem conştiente, dacă începem să cunoaştem propriile acţiuni şi comportamente inconştiente şi le facem conştiente, dacă începem să observăm cum simţim, cum acţionăm şi gândim (acest concept numindu-se metacunoaştere), atunci putem să ne modificăm comportamentul în mod conştient şi să facem un plan cum vom gândi şi vom acţiona în aceleaşi circumstanţe. Î: E similar cu ceea ce aţi făcut când eraţi imobilizat la pat, când observaţi fiecare gând sau simţământ care apărea. R: Dacă servea scopului meu sau nu. Intrăm în sistemul de operare atunci când ne aşezăm în meditaţie, când nu mai permitem ca mediul înconjurător să activeze aceleaşi circuite în creierul nostru (cunoaştem aceiaşi oameni, facem aceleaşi lucruri, mergem în aceleaşi locuri, avem aceleaşi experienţe), când eliminăm mediul înconjurător şi începem să gândim independent de el, când începem să devenim conştienţi de aceste programe inconştiente. Atunci undele cerebrale se schimbă, frecvenţa lor se micşorează, creierul nu mai este focusat pe supravieţuire, egoul nu mai este atât de activ. De fapt, permitem minţii şi trupului nostru să înceapă să ne dea informaţii. Dacă putem face asta şi devenim conştienţi de atitudinea de neîncredere, de îndoială faţă de noi înşine, atunci putem “preda” această atitudine puterii din noi.

Dacă poţi crea 10 milioane de celule într-o secundă [creierul], înseamnă că ştii mult mai multe decât mine sau tine. Dacă reuşeşti să coordonezi 100.000 de reacţii chimice pe secundă, într-o singură celulă, înseamnă că ai o voinţă impresionant de mare sau dacă poţi să menţii o persoană în viaţă şi să iubeşti viaţa mai mult decât o face acea persoană. Dacă egoul şi personalitatea vor să moară, atunci ceva mult mai mare decât suntem noi ne iubeşte necondiţionat şi răspunde doar dacă i-o cerem. Această minte superioară, această putere ne dăruieşte viaţa şi ne susţine indiferent de cum suntem. Câmpul cuantic este câmpul care menţine inteligenţa ce menţine Pământul în mişcarea de rotaţie în jurul Soarelui şi este aceeaşi inteligenţă care face ca inima noastră să bată. Când începem să trecem către starea de a fi, deoarece am început să învăţăm, să experimentăm, să memorăm noi emoţii şi să le dez-învăţăm pe cele vechi, atunci unul dintre lucrurile care se întâmplă (deoarece am făcut gândul mai real decât orice altceva), după ce “predăm” acea stare emoţională care ne limita, este că putem să ne reinventăm pe noi înşine. Există sufciente experimente ştiinţifce care să dovedească că putem schimba creierul doar gândind în mod diferit. Câţi oameni îşi acordă timpul necesar să facă asta? Puţini, şi ştiţi de ce? Pentru că în trecut, ori de câte ori am avut un sentiment neplăcut, modul în care am scăpat de el a fost să ne ocupăm de altceva: să ne uităm la televizor, să vorbim la telefon, etc. Acel lucru exterior nouă, produce în corpul nostru o schimbare chimică de moment şi ne face să ne simţim mai bine. Astfel, noi suntem în mod inconştient (prin asocieri subconştiente) atenţi la acel lucru exterior. Identificarea acelui televizor, acelei persoane, acelui program ce ne schimbă în interior şi ne face să ne simţim bine, este un eveniment de sine stătător şi asta este ceea ce creează identificări şi asocieri puternice. O persoană, căreia nu-i place cum se simte, să privească acest simţământ şi să-şi spună: îl pot preda unei minţi mai mari, mă pot reinventa pe mine însumi, pot ajunge la cel mai evoluat eu. Lasă-mă să încep să gândesc în

moduri diferite! Ce carte să citesc, ce informaţie să primesc pentru a mă inspira să încep să creez o renaştere în mine însumi? Dar cei mai mulţi oameni devin dependenţi de exterior sau de droguri, în această ordine. Î: Nu neapărat droguri ilegale, ci chiar medicamente. Dacă persoana doreşte, poate creierul să facă aceste schimbări, în prezenţa altor substanţe chimice, medicamente? R: Anumiţi oameni au nevoie de medicamente, deoarece există un dezechilibru chimic în creierul lor. Dar amintiţi-vă: o schimbare în conştiinţă produce o schimbare în reacţiile chimice, şi reacţiile chimice sunt emoţii şi emoţiile sunt energie şi corpul începe să se regleze pe un nou set de reacţii chimice. Î: Ce se întâmplă când cineva ia antidepresive de mult timp şi vrea să nu o mai facă? R: Nu aş sfătui pe cineva să înceapă brusc fără să studieze puţin. În cultura noastră, definiţia conceptului de liber arbitru este atât de bizară! Noi nu avem cu adevărat liber arbitru. Avem opţiuni care se bazează pe ce cunoaştem şi asta nu este liber arbitru. Liberul arbitru înseamnă să faci o alegere bazându-te pe lucruri necunoscute. Problema cu necunoscutul este că dacă trăim focusaţi pe a supravieţui, conduşi de adrenalină şi cortizon, aceste substanţe chimice sunt exact cele care ne permit să ne fie frică de necunoscut. Dacă am fi un animal sălbatic încercând să supravieţuiască şi vedem, auzim, simţim ceva neobişnuit pentru noi – de exemplu o maşină – vom fugi. Deci, când noi trăim conduşi de aceste substanţe chimice de vigilenţă (adrenalină şi cortizon) niciodată nu vom considera necunoscutul ca o aventură. Atunci, liberul arbitru devine alegerea între două mărci de medicamente pentru dureri de cap. Asta este singura soluţie din acest univers? Dacă medităm, aducând continuu atenţia înapoi la momentul prezent, concentrându-ne pe respiraţie şi find atenţi, schimbând neuro – sistemul “dai şi fugi” cu cel de relaxare, vom re-regla neuro-sistemul nostru, vom

produce unde alfa în creierul nostru, care apoi vor regla schimbări chimice în corpul nostru. Să luăm persoana care ia medicamente, de exemplu Prozac. Există studii care dovedesc că dacă face gimnastică aerobică timp de 6 săptămâni este mai bine decât dacă ia acest medicament. Persoana care vrea să renunţe la Prozac trebuie să se decidă. Trebuie să-şi spună: poate că sunt depresiv, dar încă trebuie să fiu capabil să gândesc mai înalt decât mă simt. În momentele mele cele mai întunecate trebuie să cred că acestea vor trece. Pe un tomograf excitabilitatea şi depresia arată la fel: prima este a privi spre viitor, spre ce va veni, depresia este a privi spre trecut şi a nu vedea viitorul. Din punct de vedere funcţional sunt la fel. Cei mai mulţi oameni care sunt neliniştiţi sunt depresivi şi invers. Înseamnă, de fapt, a trăi în trecut sau în viitor, dar nu în momentul prezent. Acea persoană care vrea să renunţe la Prozac trebuie să înveţe foarte multe despre sine, despre stările limitate ale minţii, despre depresie, să cunoască nuanţele ei pentru a face alegeri diferite. Ajungând la a aplica ceea ce a învăţat îşi spune : Cum ar fi să fiu o persoană fericită? Pe cine cunosc în viaţa mea care este fericit? Ce calităţi are? Pe cine admir în viaţa mea şi cu care vreau să semăn? Ce ar trebui să schimb în mine? Ce gânduri continui să gândesc încât produc aceleaşi substanţe chimice care mă fac să mă simt în acelaşi mod şi să ajung atât de jos? Această descoperire de sine va începe să schimbe creierul. La început va fi dificil, deoarece mintea neantrenată este ca un cal nărăvaş, dar dacă insistăm către acel ideal despre noi înşine, nu numai că vom schimba creierul doar gândind, ci şi atunci când ne spunem: azi nu mă ridic din pat până când nu mă simt o altă persoană. În momentul în care începem să simţim bucurie, ridicare, inspiraţie, condiţionăm corpul faţă de o minte nouă. Pur şi simplu trimitem un nou semnal chimic corpului. Să memorăm acel simţământ pentru că el este ceea ce suntem cu adevărat. Putem memora acel simţământ la fel de bine cum am memorat suferinţa.

E nevoie de insistenţă pentru a ajunge aici, nu putem să o facem o singură dată (se poate întâmpla şi asta, dar persoana trebuie să fie foarte decisă că asta se va întâmpla). De cele mai multe ori când luăm o decizie o facem de genul: mă voi schimba începând de luni, etc. Când suntem într-o criză şi ne decidem, spunem: asta este, m-am hotărât! Pentru prima oară, corpul primeşte semnalul: de data asta e serios! Mintea şi corpul încep să lucreze împreună. Nu trebuie să aşteptăm o criză, putem începe să facem asta pentru că ne simţim grozav, suntem într-o stare de gratitudine, iubim viaţa noastră şi vrem mai multe experienţe bune. Când acea persoană deprimată începe să aplice cunoaşterea dobândită, să facă meditaţii, să facă exerciţii de aerobic, începe să descopere unele părţi din sine însăşi (aflate în memoria sa) şi să-şi spună: acea experienţă mi s-a întâmplat acum 20 de ani şi nu am ştiut că de fiecare dată când mă gândesc la ea produc aceleaşi substanţele chimice ca şi cum experienţa se produce în acest moment, 20 de ani am condiţionat corpul să fie într-o stare de depresie. Nu ştiu cum să mă schimb! Această persoană trebuie să se întoarcă la evenimentul care a cauzat acea emoţie? NU! Tot ce trebuie să facă este să dez-memoreze acea emoţie. Când face asta, se uită la acel eveniment şi îşi spune: acel eveniment a fost exact ce am avut nevoie în acel moment, pentru a mă face cine sunt acum, ca personalitate. Scuzându-ne pe noi înşine că nu ne schimbăm din cauza unui eveniment trecut, re-întărim identitatea actuală. În concluzie, trebuie să trecem de la a gândi, la a face/la a f. Am văzut că se poate! Oamenii se simt eliberaţi. Atunci creierul îşi îmbunătăţeşte circuitele şi chimia internă, pentru a ne menţine pe noul drum. Î: Îmi place cum folosiţi modelul calculatorului, pentru că oamenii pot înţelege prin prisma aceasta. Să trecem la nivelul tehnologiei, pentru că mă îngrijorează foarte mult, pe multe planuri. Să vorbim despre interfaţa dintre dezvoltarea creierului şi jocurile pe calculator, acestea fiind aproape toate foarte violente. Ce impact au asupra creierului uman şi a fiinţei umane? R: Aceasta este o zonă periculoasă!

Atunci când copiii se joacă pe calculator şi împuşcă pe cineva, aruncă ceva în aer, dărâmă ziduri, etc., în momentul în care ei depăşesc acel obstacol ridicat de joc, creierul lor produce dopamină. Dopamina este substanţa chimică a plăcerii, stimulează centrul recompensei din creier. Astfel, copilul petrece ceva timp cu acest incredibil stimulator al senzaţiilor. Dacă continuă să facă asta, centrul plăcerii se recalibrează la un prag mai înalt, având nevoie de un pic mai multă dopamină ca să-l facă să funcţioneze. Receptorii din centrul plăcerii sunt foarte receptivi la aceste substanţe chimice şi dacă îi stimulăm prea puternic, ei se desensibilizează şi avem nevoie de mai multe substanţe chimice pentru a-i activa. (La fel se întâmpla şi în cazul în care unul dintre soţi ţipă la celălalt. De fiecare dată el trebuie să ţipe un pic mai tare pentru a capta atenţia celuilalt.) Dacă copilul petrece două ore jucând jocuri pe calculator, creierul este supus prea mult timp unei astfel de stimulări. Asta împinge la un nivel foarte ridicat pragul de sensibilitate al centrului plăcerii. Apoi, copilul se duce la şcoală. Deoarece creierul a produs atât de multă dopamină şi uneori adrenalină, atunci când copilul se află într-un mediu obişnuit cu stimuli obişnuiţi (de exemplu să se joace cu câinele, să se plimbe prin parc cu bunicii), aceşti stimuli nu vor activa centrul plăcerii. Î: La mulţi copii se poate observa o privire pierdută! R: Unii nu mai au o plăcere din nimic, creierul lor are o chimie internă care nu mai este normală. Când a învăţa ar trebui să fie o recompensă în sine, aceşti copii nu sunt stimulaţi, aşa că ei adorm sau descoperă că o bună modalitate de activare este să intre în necazuri. Când fac prostii, nivelul adrenalinei creşte şi au un moment în care sunt foarte alerţi. Copiii nu sunt conştienţi că fac asta, ei fac ceva ca să simtă aceeaşi stare excitată, de alertă. Gândiţi-vă ce se întâmplă peste 10 ani cu aceşti copii când se confruntă cu situaţii difcile – şi-a pierdut cel mai bun prieten, a divorţat, etc – corpul fiind într-o stare chimică diferită! Ce fac ei ca să se simtă mai bine? În loc să

privească înăuntrul lor şi să integreze durerea şi suferinţa, ei se vor întoarce câtre exterior, către ceva dinafară care să-i aducă în starea excitată: poate droguri. Î: Spuneţi-ne ceva despre ciclurile de violenţă ca rezultat al stării de excitaţie şi desensibilizare. R: Asta se numeşte a programa şi programarea creierului se face prin repetiţie. Este un proces inconştient. Iei un grup de oameni şi le spui: iată 5 cuvinte, vă rugăm să formaţi o propoziţie cu ele. Dacă aceste cuvinte sunt de genul slab, debil, obosit, după ce au scris propoziţia pleacă de acolo în starea descrisă de cuvinte. Ei nu îşi dau seama că sunt aşa, se petrece sub nivelul minţii conştiente. Deci, creierul începe să fe programat într-un anumit mod datorită stimulării excesive şi acea stare devine normală. Când se petrece asta, se pierde contactul cu realitatea. Î: Genul acesta de oameni nu sunt utili în armată, datorită nivelului lor mare de condiţionare? R: Da. Dacă tu sau eu vedem pe cineva că este împuşcat, vom avea o reacţie foarte severa, inclusiv la nivel chimic. Pe termen lung, dacă te condiţionezi pe tine suficient de mult, vine un moment în care, dacă apeşi pe trăgaci, nu mai ai aceste reacţii puternice. Cei mai buni trăgători de elită sunt aşa. Î: Se poate dezvolta un grup de tineri care, teoretic, să poată fi programaţi în această direcţie? R: Nu există lucruri clare care să dovedească asta, dar putem specula zicând că dacă se împinge mai sus pragul centrului plăcerii, atunci există posibilitatea ca aceştia să devină dependenţi de lucrurile exterioare lor. Astfel se schimbă valorile lor, morala lor şi în final devin foarte controlabili. Î: Să vorbim de mintea care se dezvoltă, creierul dezvoltându-se pe deplin abia la 25 de ani. Ce se întâmplă cu o persoană care şi-a petrecut foarte mult timp cu jocurile pe calculator, inclusiv în perioada dezvoltării sale

sociale? Problema multor tineri este lipsa capacităţii de a putea relaţiona din punct de vedere social. R: Se întâmplă asta deja. S-au făcut nişte experienţe pe copii care se joacă mult pe calculator. Li s-a spus: îţi dăm un dolar dacă te opreşti din joc ori de câte ori sună clopoţelul. Copiii au fost încântaţi să participe la experiment pentru a câştiga uşor nişte bani. Rezultatul a fost că niciunul nu s-a oprit. Spuneau: „Stai aşa, încă puţin, încă o secundă!” Nu puteau să se oprească. Dependenţa este ceva din care nu te poţi opri. Noi avem capacitatea de a citi semnele sociale într-un mod non-verbal. Dacă începem să devenim bidimensionali cred că ne pierdem bucuria vieţii. Dacă toată această plăcere este dată de nişte puncte care se mişcă pe un ecran şi pe care creierul le interpretează ca ceva plăcut, ca o recompensă, atunci când va veni momentul să trăim în lumea reală vom deveni aproape inapţi. Î: Asta seamănă cu un tip de autism social! R: Da, aşa este. Î: Referitor, acum, la adulţi. În domeniul pornografei există o stimulare extrem de înaltă. Ce se întâmplă în relaţiile în care s-a introdus pornografia de unul dintre parteneri, sau de amândoi? R: Pe măsură ce îmbătrânim şi trăim având puternice dependenţe emoţionale (budiştii le numesc ataşamente emoţionale), cu cât suntem mai dependenţi de emoţii, cu atât mai mare este discrepanţa între cum ne prezentăm celorlalţi şi cine suntem cu adevărat, cum simţim cu adevărat. Între aceste două nivele sunt simţămintele cu care trăim fiecare zi. Cu cât suntem mai dependenţi, cu atât mai mare este această discrepanţă. Avem nevoie de mediul, oamenii, locurile, lucrurile, experienţele care să ne reamintească cine suntem. Fugind de acest gol avem acest simţământ şi nu ştim cum să-l facem să dispară. În criza vârstei de mijloc ne cumpărăm o maşină nouă, ne facem o nouă relaţie, ne ducem la un club nou, în vacanţă, avem nevoie de lucruri şi oameni noi, toate acestea folosind mediul exterior, pentru ca să încercăm să ne amintim

cine suntem şi să facem să dispară acel simţământ că suntem neimportanţi, nefericiţi. În această criză ne dăm seama că nimeni şi nimic nu ne va face fericit şi putem să prezicem destul de bine cum ne vom simţi. Următorul nivel sunt dependenţele: pornografe, cumpărături, jocuri video, jocuri de noroc, droguri, alcool. Ceva va face ca acel simţământ de gol şi durere să dispară şi să dispară repede. Dar, se aplică aceeaşi lege. Data viitoare e nevoie de un pic mai mult pentru a-l face să dispară. Acest tip de dependenţă în care se pierd oamenii, este cel mai bun lucru pe care ştiu să-l facă pentru ca să dispară acel simţământ. Adevărata schimbare începe când ne uităm la acea emoţie, când începem să o defnim şi să o dezvăţăm. Persoana care devine dependentă de pornografie şi e puternic stimulată, cu timpul, poate deveni dependentă de alcool. Efectul este că va încerca să găsească noi moduri diferite pentru a crea un nou simţământ, într-un mod diferit dintr-o experienţă similară, consumată. Aşa că ajunge la o limită, dar continuă să o împingă la extrem pentru a avea acel stimul, pentru că nu ştie cum să facă să dispară golul. Rezultatul fnal este că trăim într-o societate foarte nerealistă, unde devenim căutători ai plăcerii. Avem tendinţa să cercetăm mediul înconjurător şi să ne îndreptăm către lucrurile care ne fac să ne simţim bine şi ne aduc confort şi să ne depărtăm de lucrurile care ne fac să ne simţim rău şi ne aduc disconfort. Este o stimulare de bază, durere –plăcere. Această condiţionare se petrece şi în lumea animală, pentru supravieţuire. Dar dacă am înţeles că schimbarea este un proces inconfortabil, ce vom face atunci? În momentul în care nu se simt bine, cei mai mulţi oameni se reîntorc la ce le este familiar şi încearcă să creeze un simţământ nou care să-i facă să se simtă mai bine, astfel încât să se simtă mai mult ca find ei înşişi. Aceste persoane nu se vor schimba niciodată. În momentul în care se rup de acea continuitate chimică între gând şi simţământ, nevoie şi suferinţă, corpul intră în haos. Deci, în loc să se schimbe, aceste

persoane aleargă către ceva care să facă să dispară simţământul de gol şi durere. Se poate trece de la jocuri de noroc la pornografe, de la alcool la droguri, iar motivul adevărat care-i face pe oameni să facă asta este că există un simţământ terifant şi nu ştiu cum să-l facă să dispară. Î: În condiţiile crizei economice, toate acele opţiuni exterioare de a trăi de plăcere s-ar putea să dispară, pur şi simplu pentru că nu mai avem mijloacele financiare să ni le procurăm. Ce vă aşteptaţi să vedeţi la nivelul maselor? R: În mod evident vom vedea mult haos! Vom vedea oameni acţionând într-un mod ilogic, pentru că nu mai pot avea excitarea obişnuită din stimulii exteriori (jocuri pe calculator, maşini noi, etc). Ştiţi, confort, consum, convenabil, capitalism, toate C-urile! Când aceste lucruri ne sunt luate, ne rămân valorile. Oamenii care au fost dependenţi se vor afla în situaţia de a se trezi foarte repede sau a pierde controlul. Î: Care este reţeta dumneavoastră ca să iasă din această situaţie, să se întoarcă la umanitate ? Să se întoarcă la a se cunoaşte pe sine? R: Când trăim crezând că ceva din afara noastră ne face fericiţi şi încercăm să acumulăm lucruri, nu facem decât să întărim ego-ul. Dacă trăim folosind doar substanţele chimice pentru supravieţuire (ceea ce fac cei mai mulţi oameni, toată ziua), acele substanţe chimice produc agresiune, mânie, frică, durere, nelinişte, suferinţă şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă. Aceste substanţe chimice ne determină să ne concentrăm toată atenţia noastră pe corpul nostru, să devenim foarte conştienţi de mediul înconjurător şi foarte preocupaţi de timp. Nu suntem prea mult diferiţi de un animal care este vânat de un prădător. Pentru a ieşi din acea situaţie, animalul trebuie să protejeze sinele – identificat cu trupul – trebuie să o facă foarte repede şi trebuie să privească foarte atent mediul înconjurător, ca să ştie în ce direcţie să fugă. O emisie puternică de adrenalină îl ajută să facă asta.

Noi trăim toată ziua în mod inconştient sub influenţa acestor substanţe chimice, deoarece ne putem aştepta să se petreacă ceva, putem anticipa că se va petrece ceva. Când aceste previziuni se îndeplinesc, ne felicităm singuri spunând: „Vezi ce deştept am fost?!” Dar ce se întâmplă când anticipăm un eveniment şi acesta nu se petrece? Atunci apare depresia, neliniştea, insomnia. Noi putem activa răspunsul la stres doar prin gând şi când nu putem să-l oprim, ajungem la dezechilibru, boală. Cu timpul, acele substanţe chimice dereglează genele şi corpul şi astfel se creează bolile. Cealaltă stare a minţii în care trăim se numeşte creaţie. Când te afli cu adevărat în această stare, uiţi de tine însuţi. Nu mai există sine, nu mai există trup, nu mai există timp. Eşti atât de implicat în ceea ce faci încât gândul devine experienţa unui alt sine. Acele persoane care trăiesc în modul de supravieţuire sunt centrate doar pe ele, vorbesc despre problemele lor, se gândesc la ele. Aşa se comportă oamenii care gândesc aceleaşi lucruri, fac aceleaşi lucruri şi se aşteaptă ca ceva să se schimbe în viaţa lor, pentru că aceste substanţe chimice ne întorc către acţiuni primitive şi activează circuitele necesare pentru asta. Războiul, competiţia, politica, toate sunt doar versiuni diferite ale acestor substanţe chimice. Starea adevărată de creaţie implică un nou set de substanţe chimice care se relaţionează cu a f inspirat, a f vesel, a avea o stare înaltă. Acestea nu se găsesc în afara noastră, ci înăuntrul nostru. În starea mea prezentă de ignoranţă, atât cât am evoluat ca fiinţă umană, pot spune că atunci când am experimentat acele momente, sau când am devenit bucuros fără niciun motiv, bucuria era în mine, nu aveam nevoie de nimeni şi de nimic şi mă bucuram de mintea mea, aveam tendinţa să nu fiu egoist. Când eliminăm barierele, blocajele acelor stări emoţionale ale minţii care ne menţin în starea de a întări ego-ul, când „desfacem” ego-ul, identitatea noastră, atunci pătrunde lumina prin noi şi avem tendinţa să adoptăm acele caracteristici ale puterii din fiinţa noastră, ale minţii superioare: să fim bucuroşi, generoşi, altruişti, iubitori, inspiraţi, răbdători.

Cred că adevărata noastră misiune în viaţă este să exprimăm acea putere din noi, prin noi, să eliminăm barierele, blocajele. Când facem asta, există o tendinţă mai mare în natura noastră non-egoistă să manifestăm unele dintre acele calităţi de care are nevoie lumea noastră pentru a se schimba.