Cum Sa Fii Fericit in Romania PDF [PDF]

Zitiervorschau

volum coordonat de

Oana Bârna

Coperta: Angela Rotaru Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Corectori: Cristian Negoiţă, Andreea Niţă DTP: Iuliana Constantinescu, Dan Dulgheru © HUMANITAS, 2017 ISBN xxxx (pdf) EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 021.311.23.30

Argument

Ideea unui volum cu mai mulţi autori pe tema Cum să fii fericit în România a apărut într-o şedinţă de redacţie a Editurii Humanitas, pe la sfârşitul primăverii. În ce mă priveşte, eram convinsă că în atmosfera României de atunci – care de fapt nu s-a schimbat între timp, cel mult ne-am deprins cu ea şi ne-am resemnat – o asemenea carte era foarte necesară. Dragi prieteni – le spuneam într-un e-mail colectiv scriitorilor pe care-i invitasem, din partea editurii, să participe la volum –, România arată tot mai rău în ultima vreme şi asta ne deprimă şi ne demotivează pe toţi. Dacă nu vrem să ne expatriem, cum am putea fi mulţumiţi în această ţară? Avem şi motive de fericire (orice ar însemna asta) în România? Putem să ne găsim un echilibru, putem descoperi insule de seninătate cu toate că trăim aici? Avem soluţii individuale? Probabil că da. Sigur că da – dacă ne gândim la cei care au ales de bunăvoie România, părăsindu-şi ţara de origine. Le dădeam şi „indicaţii preţioase“ viitorilor autori: În ciuda titlului de carte how to americană, nu am vrea de la dumneavoastră texte-reţetă. Nici texte-eseu, adică texte teoretice, nu am vrea, sau doar prin excepţie. Am vrea poveşti: texte care să ilustreze tema printr-un moment sau printr-o întâmplare (fie şi fictivă, se admite şi literatura!), Argument

5

nu s-o „rezolve“ direct. Poveştile momentelor de bucurie intensă, poveşti din prezentul simplu, cotidian (micile bucurii) sau poveşti nostalgice, din alte vremuri. Cineva mi-a replicat că e o temă imposibilă, dat fiind că poţi să eşuezi cu uşurinţă în clişee. Din fericire, n-a fost aşa. S-au strâns în cele din urmă, în toamnă, 17 texte: poveşti de viaţă adevărată, literatură (inclusiv o fabulă), eseuri. Toate sincere şi lipsite de orice clişeu ori reţetă. Mi s-a părut că formează împreună un poliedru neregulat: fiecare faţetă reflecta un fel de a trăi fericirea în mijlocul nefericirii. Ca şi pe vremea când era doar un proiect, cred că această carte poate aduce inspiraţie şi speranţă celor care o citesc. Le mulţumesc Lidiei Bodea şi Ioanei Pârvulescu pentru ideile lor excelente privind alcătuirea volumului. Antologia Cioran cu care se deschide i se datorează Lidiei, iar colecţia de răspunsuri la punctul 7 din chestionarul lui Proust, cu care se încheie, a fost ideea Ioanei (doar una dintre ele!); tot Ioana m-a sfătuit cu pricepere şi m-a încurajat de multe ori. Îi sunt, de asemenea, recunoscătoare Angelei Rotaru, realizatoarea copertei, care a avut o misiune într-adevăr imposibilă – să ilustreze un titlu trimiţând la simboluri „grele“ – şi a reuşit să găsească o soluţie grafică minunată. Oana Bârna Octombrie 2017

În loc de introducere

Cioran despre (ne)fericire

Nu aş putea să fiu fericit decât într-o lume unde simţul timpului n-ar exista. Ţara mea oferea acest avantaj. În biserici nu erau pendule şi probabil că nu sunt nici acum. În fine, nu se ştia cât e ora – la ţară cel puţin. Să măsori timpul reprezintă un atentat nu numai împotriva timpului, dar şi a omului, e sigur. De îndată ce analizezi un lucru, îl profanezi. Spiritul e profanator prin excelenţă; nu lasă nimic aşa cum e, nici timpul şi nici sufletul. Să priveşti fără să gândeşti, iată singura fericire. * Să fac mişcare, să merg – pentru mine fericirea constă în oboseala fizică, în imposibilitatea de a gândi, în abolirea conştiinţei. De îndată ce încetez să mă mişc, urâtul mă copleşeşte din nou şi totul redevine insuportabil. * Ori de câte ori îmi stăpânesc o criză de furie sunt fericit, triumf literalmente, dar furia înăbuşită se răzbună şi mă chinuie în ascuns. * Nu sunt fericit decât când mă apropii de gradul zero de luciditate. * Cioran despre (ne)fericire

7

Când evoc anii tinereţii mele din Carpaţi, trebuie să fac un efort ca să nu plâng. Explicaţia e foarte simplă: nu cred că există un om a cărui copilărie s-ar putea compara cu a mea. Cerul şi pământul erau, cu adevărat, ale mele. Până şi spaimele mele erau fericite. Mă trezeam şi mă culcam – ca Stăpân al Creaţiunii. Eram conştient de fericirea mea şi presimţeam că o voi pierde. O teamă secretă îmi măcina zilele. Nu eram chiar atât de fericit pe cât pretind acum. * Dacă nu mă înţeleg cu francezii e pentru că mă înfurii la fel de iute şi de des ca ei. Nu pot să fiu fericit decât printre danezi, printre nemţi, printre cei care par „tăntălăi“. * Toate aceste popoare fericite, ghiftuite: francezi, englezi… O, eu nu sunt de aici, am în spate veacuri de nefericire. M-am născut într-un popor fără noroc. Fericirea se sfârşeşte la Viena; mai departe, Blestemul! * Francezii ar fi poporul cel mai fericit de pe pământ dacă fericirea nu le-ar fi tulburată de vanitate. Vanitatea e modul în care ispăşim fericirea (vanitatea e pedeapsa fericirii). * Dacă vrei să fii fericit, nu trebuie să scormoni în memorie. * Fiinţa care te-a făcut fericit – tot ea îţi va aduce nefericirea. Binecuvântat de zei e omul care nu se ataşează de nimeni. 8

În loc de introducere

* Există un „pesimism românesc“, sau mai degrabă o „teamă de a trăi“ naţională pe care am moştenit-o, neîndoielnic. * 8 aprilie 1965 Ziua mea de naştere. Am aşadar cincizeci şi patru de ani. Mi-a trebuit o întreagă viaţă ca să mă obişnuiesc cu gândul că sunt român. * Nu ne amintim decât de clipele în care am suferit, moral sau fizic. Tot restul, „fericirea“ deci, pare să nu fi existat niciodată. * Să nu gândeşti este o fericire; să ştii că nu gândeşti e-o fericire şi mai mare. De fericirea asta am avut parte în zilele acelea minunate în care, de dimineaţa până seara, am dat cu sapa. Mântuirea prin activitatea braţelor. Există ceva izbăvitor în munca manuală. * Singurul lucru care îmi face bine în chip absolut este munca manuală. Nimic altceva nu mă poate face fericit, căci nimic altceva nu suspendă în chip agreabil vârtejul întrebărilor fără răspuns. * Fericirea, aşa cum o înţeleg eu: să umblu la ţară şi să privesc, atât, să mă istovesc în percepţia pură. * Cioran despre (ne)fericire

9

Cu cât îmbătrânesc, cu atât înţeleg că nu isterici ca Nietzsche îmi pot fi de oarece ajutor, ci minţi aşezate, care au cucerit seninătatea cu trudă, ca Marc Aureliu. „Chiar din această clipă, pământul va acoperi toate ale noastre; după aceea el însuşi se va transforma, apoi şi acestea se vor transforma până-n veşnicie, apoi altele, iarăşi şi iarăşi până la infinit. Cine cugetă la această frământată învolburare de transformări succesive şi alternări şi la iuţeala cu care se petrec va simţi un dispreţ adânc pentru tot ce este muritor.“ (Marc Aureliu) Cât de sensibil sunt la dulceaţa acestor banalităţi! Ce bine îmi fac! Când le citesc sau meditez la ele sunt cu adevărat fericit. Orice comentariu despre nimicnicia noastră, tot ce are legătură cu ea mă umple de satisfacţie şi încurajează tot ce am mai bun şi mai rău în mine. * Eşti de-o mie de ori mai fericit în „societatea“ unui fanfaron decât în cea a unui văicăreţ. Mi-e groază de cei care se vaită mereu, cu sau fără motiv. În schimb, ce plăcere să petreci o oră cu un gascon! Iată, în fine, un ins ce trebuie să facă un efort pentru a fi dezamăgit. Cunosc pe unul care, dat afară din slujbă din cauza tuberculozei, mi-a anunţat vestea ca pe un triumf. * Sunt capabil de groază sau de extaz, dar nu de fericire. Am sărit peste treapta intermediară dintre cele două extreme. * Nu ne amintim decât orele, zilele sau lunile în care-am suferit. „Fericirea“ nu are memorie: dacă a trăi înseamnă a-ţi aminti, atunci a fi fost fericit e ca şi cum n-ai fi trăit. * 10

În loc de introducere

Îmi spune că e mulţumit, că are o nevastă drăguţă, că America îi place, că e bine plătit – contrariul a ceea ce povestesc intelectualii americani de origine europeană, mai toţi nişte înăcriţi. Căci o fire optimistă poate face minuni: el, care avea motive să fie disperat, nu e defel. Te naşti fericit sau nefericit. * Șase ore de mers în regiunea Dourdan sub un soare suportabil şi pentru mine. Tot timpul, senzaţia că sunt fericit, că nu doresc nimic altceva, că nu mai aştept nimic de la lucruri sau de la oameni, de vreme ce totul îmi e dat. Ce contrast între această delicioasă oboseală fizică şi ursuza trudă intelectuală! Numai atunci când sunt la acelaşi nivel cu natura sunt fericit. * Pentru mine, fericirea e să fiu afară, să umblu. Dacă mă aşez, mă apucă o nervozitate irepresibilă. * Pentru mine, fericirea e să umblu pe un drum pustiu. * Pentru mine, fericirea înseamnă un lucru foarte simplu: să nu mă gândesc la viitor. * Miezul nopţii. Pentru mine, fericirea e inseparabilă de anxietate. Ce fericiţi trebuie să fi fost oamenii de dinaintea erei industriale! Ba nu. Îşi ignorau total fericirea, cum şi noi o ignorăm pe a noastră. Ar fi destul să ne imaginăm în detaliu anul 2000 ca să avem, prin contrast, senzaţia că încă suntem în Paradis. * Cioran despre (ne)fericire

11

Fie că te răzbuni, fie că nu, eşti tot nefericit. Poate că e mai bine să alegi nefericirea de a nu te răzbuna. „Omul, orice ar face, va regreta întotdeauna“, mi-a scris mama cu câtva timp înainte să moară. Era testamentul ei. Recunosc aici filozofia neamului nostru. * Fericirea şi nefericirea fiind un rău aproape la fel de mare, singurul mod de a le evita este să fii detaşat de toate. * Paradoxul poporului român este că e deopotrivă nefericit şi uşuratic. * Nimic nu este mai plin de primejdii decât o lungă fericire. Nici un individ, nici o societate nu-i rezistă. * Nimeni nu strigă în gura mare că-i sănătos şi că e liber: şi totuşi asta ar trebui să facă toţi cei care posedă această dublă şansă. Nimic nu este mai caracteristic soartei ce ne-a fost hărăzită decât imposibilitatea de a fi conştienţi de fericirea noastră. * Ce fericit sunt în clipele când reuşesc să mă ridic deasupra îndoielilor mele! Niciodată, îmi pare, nu sunt mai mult eu însumi decât în clipele acelea! Poate fiindcă îmi sunt atât de neobişnuite. * 12

În loc de introducere

De ce sunt un ratat? Fiindcă am aspirat la fericire, la o fericire supraomenească, şi fiindcă, neputând s-ajung la ea, m-am înfundat în contrariul ei, într-o tristeţe sub-umană, animală, mai rău chiar, într-o tristeţe de insectă. Am dorit fericirea gustată în apropierea zeilor şi n-am obţinut decât această apatie de termită. Nu ştiu ce a putut să mă oprească pe această cale a fericirii. Fără îndoială, nu eram făcut pentru ea. Ca întotdeauna în cazul meu, predestinarea explică totul. * Să mergi de-a lungul râurilor şi să spargi nuci ca vagabonzii şi copiii – asta e fericirea. * Adevărata fericire este starea de conştiinţă fără referire la nimic, fără obiect, în care conştiinţa se bucură de imensa absenţă care-o umple. * O după-amiază întreagă am scris felicitări în franceză şi mai ales în româneşte. Nu revin la limba mea maternă, ci recad, mă-nec în ea. Naufragiul natal. – I-am răspuns unei prietene din Sibiu care într-o scrisoare îmi evoca farmecul grădinii ei de la Gura-Râului – că, venind în Occident, am făcut poate o greşeală, că fiecare ar trebui să trăiască şi să moară în peisajul în care s-a născut. În fond, ţăranii au dreptate, iar felul lor de viaţă este – sau mai curând era – singurul înţelept, singurul „uman“ (dacă acest cuvânt mai are vreun sens). * Nu sunt fericit decât atunci când ambiţiile mele dispar, aţipesc. Când se trezesc, neliniştea revine. * Cioran despre (ne)fericire

13

Orice om a avut în viaţa lui o experienţă extraordinară (fericită sau nefericită) care va fi pentru el, din cauza amintirii pe care i-o păstrează, obstacolul major în calea metamorfozei lăuntrice. * La ce serveşte averea, gloria, dacă eşti mai nefericit decât cel mai neştiut şi mai mizer dintre oameni? Voltaire, la sfârşitul vieţii, întrebându-se ce e fericirea, răspunde: „Să trăieşti şi să mori necunoscut.“ Am observat că, de când sufăr mai puţin că sunt neglijat, uitat, „necunoscut“, sunt mult mai fericit decât înainte. În tinereţe voiam scandal, voiam să se vorbească despre mine, să fiu influent, puternic, invidiat, îmi plăcea să fiu agresiv, să umilesc oamenii etc. etc., ei bine, atunci eram mai nefericit decât acum. De când admit că pot foarte bine să nu exist pentru nimeni, mă simt uşurat, dar nu împlinit – ceea ce dovedeşte că omul vechi e departe de a fi adormit. La începutul căsătoriei sale, Tolstoi scria: „Am în permanenţă impresia că am furat o fericire nemeritată, nelegitimă şi care nu-mi era destinată.“ * Adineaori, o româncă, Dna K., m-a întrebat ce cred despre „fericire“ şi dacă sunt fericit. Acest gen de întrebări nu comportă răspuns; totuşi i-am dat unul întortocheat, confuz, deşi mai simplu mi-ar fi fost să-i spun că nici dacă aş fi fericit n-aş fi fericit, primordială la mine fiind superstiţia nefericirii. Nu sunt în drept să mă plâng de compatrioţii mei şi de întrebările lor indiscrete, căci au şi ele avantajele lor: te provoacă, te irită, te pun în mişcare, te… Au acelaşi efect ca anumite procedee brutale folosite în Zen pentru a provoca aşa-numitul „satori“. Chiar şi o tâmpenie, de ce n-ar putea declanşa iluminarea? Face cât un pumn în plină figură. * 14

În loc de introducere

Ceea ce mă cufundă într-o stare de fericire specială este lumina ce precedă răsăritul soarelui – acea lumină neprihănită, acea primă lumină. * Ora 2 noaptea. Timp de patru ore m-am plimbat în Paris cu J.F. Am vorbit despre situaţia din România şi despre nenorocirile ei dintotdeauna. Mi-a spus: „În viitoarea mea reincarnare, n-aş vrea să fiu român.“ * Mircea Zapraţan, un prieten adorabil, un geniu care şi-a irosit viaţa şi care a spus mii de vorbe de care nimeni nu-şi va aminti niciodată. Pe vremea când mă întâlneam cu el la Sibiu, bea zdravăn. Îl certam aproape zilnic, dar uneori mă îmbătam împreună cu el. Într-o noapte, era vara, pe la ora 3 noaptea, cum era beat criţă, iar eu îi spuneam că trebuie să-şi schimbe viaţa, a deschis fereastra şi, cu vocea lui răguşită, profundă şi sonoră, a strigat către cer: „Iartă-mă, Doamne, căci sunt român!“ * Ideea bizară de a nu mă putea imagina fericit decât dacă aş fi trăit înainte de apariţia omului sau după dispariţia lui. * Zăpadă şi ceaţă, aşadar fericire, fericire aproape deplină. * Mă gândesc la cazul prietenului meu Dinu Noica, care, ieşind din puşcărie, aproape că le mulţumeşte călăilor săi pentru favorurile cu care l-au gratificat. La moarte să fi fost condamnat şi tot ar fi scris un eseu despre fericire. E poate aici un gust pentru paradox, admirabil deghizat. Cioran despre (ne)fericire

15

* Azi după-amiază, mi-am amintit de experienţa, de senzaţia cea mai fantastică a vieţii mele. Era la Berlin (în 1934?), într-o dimineaţă, era 11 fără câteva minute, voiam să iau metroul în staţia Belvedere, când deodată am simţit un fior „supranatural“, certitudinea că tot timpul dintotdeauna se concentrase în mine, culmina în mine, şi că eu eram cel care-l face să înainteze, că eram în acelaşi timp creatorul şi purtătorul timpului. Această senzaţie n-a durat mult: o străfulgerare, dar de o strălucire şi de o intensitate abia suportabile, deşi era asociată cu o impresie de fericire nemaipomenită. (Cu anii, acest gen de experienţă a devenit foarte rar…) * Ar trebui să aflu motivul pentru care munca manuală e singurul lucru care încă îmi face plăcere. Mi se pare că am revenit la punctul de plecare al omului, că sunt pe cale să regăsesc timpul preafericit de dinaintea creierului. * Fericirea stă în percepţia pură. Nici o judecată nu trebuie să intre în ea, nici o reflecţie, de nici un fel. Fericirea este pasivă prin excelenţă. * Să fii ignorat, neînţeles, solitar – nu văd ce-ţi trebuie mai mult ca să fii fericit. * Sunt chinuit de compatrioţii mei, de indiscreţia lor, de proasta lor creştere, de lipsa de delicateţe. O femeie pe care abia o cunosc mă întreabă tam-nisam, când îi spun că nu merg mâine, duminică, la biserica românească: „Eşti ateu?“ Schimbasem cu ea doar câteva cuvinte într-o seară petrecută la familia I. 16

În loc de introducere

Sunt apatrid în toate sensurile, şi din proprie voinţă. Am consacrat neamului meu prea multe gânduri – şi prea multe mâhniri! dacă se poate spune aşa – ca să-i mai pot purta vreun interes. Stirpea asta nefericită m-a desfiinţat. Iar descendenţii ei sunt vampirii timpului meu. Mi-l consumă minut cu minut. * Disperarea colectivă e cel mai puternic agent al ruinei. Poporul care e cuprins de ea nu-şi mai revine niciodată în întregime. Disperarea distruge „moravurile“. Este ceea ce se întâmplă în România, unde puţinele tradiţii care existau au fost măturate într-o clipă. Disperarea duce la eroism sau laşitate. La laşitate mai cu seamă. * Cred că experienţa fundamentală pe care am trăit-o în viaţa mea nu e cea a nefericirii, ci a timpului, vreau să spun sentimentul de a nu aparţine timpului, de a-i fi exterior, senzaţia că nu-i al meu. Asta mi-a fost „nefericirea“, aici trebuie căutată explicaţia „descompunerii“ sau a „amărăciunii“. Orice act presupune participarea la timp; acţionezi fiindcă eşti în timp, fiindcă eşti timp; dar ce să faci, ce să întreprinzi când eşti rupt de timp? Poţi, desigur, să meditezi şi să te plictiseşti, dar nu poţi omorî timpul, el te omoară pe tine, trecând pe lângă tine, pe lângă, adică la mii de leghe. * Fericirea generală nu e cu putinţă decât în sânul unei lumi total dezabuzate, dar în acelaşi timp nu prea amară, o lume încântată de faptul că şi-a pierdut orice iluzie… * Nu avem experienţa a ceea ce se cheamă „neant“ decât în clipele de insuportabilă fericire. Pe culmile ei, nimic nu mai rezistă, nimic nu mai Cioran despre (ne)fericire

17

este. În esenţa ei, fericirea e mult mai distrugătoare, mai „metafizică“ decât nefericirea. În nefericire, luptăm, reacţionăm; ne oţelim; dar fericirea care ne inundă ne striveşte, ne taie puterile şi ne lasă fără apărare, buimăciţi, frustraţi. * Cât de bine se aplică ţării mele de baştină ceea ce a spus Custine despre ruşi, anume că aveau deprinderea, nu experienţa nefericirii! * Nu toată lumea are privilegiul unei copilării nefericite. A mea a fost mai mult decât fericită: desăvârşită. Nu găsesc un adjectiv mai bun care să exprime ce a fost sublim în ea, ce a fost triumfal până şi în spaimele ei. Aşa ceva trebuia plătit, nu putea rămâne nepedepsit. * Orice fiinţă vie este ambiţioasă: acesta e blestemul ei. Dacă simţim umilinţa şi ruşinea e pentru că suntem ambiţioşi. Nu sunt fericit decât atunci când ambiţiile mele dispar, aţipesc. Când se trezesc, neliniştea revine. Ceea ce numim viaţă este o stare de ambiţie. Instinctul de conservare e tot ambiţie, la nivelul cel mai de jos, cel mai comun. Cârtiţa care-şi sapă galeriile este ambiţioasă. Ambiţia e pretutindeni, mai puţin pe chipul cadavrelor. * Nefericirea de a fi român. Drama insignifianţei.1

1. Fragmente din Cioran, Caiete 1957–1972, trad. de Emanoil Marcu şi Vlad Russo, Humanitas, Bucureşti, 2016. 18

În loc de introducere

© Radu Sandovici

Gabriel Liiceanu

Gabriel Liiceanu a studiat filozofia şi limbile clasice, a lucrat ca cercetător,

a tradus din Platon şi Heidegger, a predat studenţilor la Filozofie. Este socotit principalul discipol al lui Constantin Noica. A înfiinţat (1990) şi conduce Editura Humanitas. Este unul dintre cei mai importanţi autori actuali de literatură personală (Jurnalul de la Păltiniş, Uşa interzisă, Declaraţie de iubire, Întâlnire cu un necunoscut, Scrisori către fiul meu etc.), precum şi de eseuri filozofice (Cearta cu filozofia, Despre limită, Nebunia de a gândi cu mintea ta etc.) şi „civice“ (Apel către lichele, Fie-vă milă de noi, România: O iubire din care se poate muri). A colaborat la volume colective tematice, a ţinut conferinţe şi este adesea chemat la emisiuni TV pentru a comenta subiecte de interes larg. Are o „voce hermeneutică“ inconfundabilă. Ultima lui carte e intitulată Continentele insomniei (2017).

Ecuaţia paradoxală a fericirii românești

Prin 1991, a avut loc la Paris un colocviu la care s-au întâlnit scriitori francezi

şi români ca să discute despre condiţia intelectualului din Est după căderea Zidului de la Berlin. Îmi amintesc intervenţia din sală a lui Jean dʼOrmesson. Stăteam aproape de el. Înaintarea în vârstă părea să-l avantajeze. Eram convins că arăta mai bine bătrân decât arătase tânăr. Avea părul alb, cu o cărare trasă pe tâmpla stângă, ochii albaştri, faţa bronzată şi brăzdată de riduri. Era elegant, purta un blazer bleumarin cu nasturi aurii, o cravată asortată cu batista care ieşea din buzunarul de la piept al hainei, mirosind a Eau Noire de la Christian Dior. Mâinile frumoase, cu degete fine şi manichiura impecabilă, erau puse în evidenţă de eleganţa gesturilor care însoţeau cuvintele. Și a spus: „Dumneavoastră, intelectualii din Est, acum, că sunteţi liberi, o să aveţi probleme de adaptare. Adevărul este că vă pria închisoarea.“ Apoi s-a aşezat. Vorbele lui au căzut ca o palmă pe obrazurile noastre. Unul dintre români i-a dat replica cuvenită, dar nu mai ţin minte care a fost aceea. Tot ce ştiu e că am plecat de la colocviu jigniţi şi indignaţi. Când am rămas singur, rumegând vorbele lui dʼOrmesson, spuse cu un zâmbet subţire şi cu inteligenţa arogantă a mulţumirii de sine (însăşi eleganţa rostirii le făcea să sune cinic), am început să mă gândesc că poate, în ciuda brutalităţii lor catifelate, ele erau îndreptăţite. Pesemne 20

Cum să fii fericit în România

că aşa fuseserăm distribuiţi pe harta Europei: unii trăindu-ne viaţa cu panaş, fericiţi că am dat măsura civilizaţiei, ceilalţi fericiţi că am dat măsura vieţii, atingându-i limitele.

Ecuaţia paradoxală a fericirii Când am citit selecţia din Caietele lui Cioran care deschide acest volum, mi-am zis că i-ar fi stat bine ca introducere la o carte intitulată De ce nu poţi fi decât nefericit în România. Căci, altminteri, cum să vorbească despre fericire cineva care mărturiseşte că avea „darul nefericirii“? Sau unul convins că face parte dintr-un popor crescut cu „deprinderea nefericirii“ şi că orice român, trăind „drama insignifianţei“, nu poate fi decât nefericit? Pe 8 aprilie 1965, Cioran împlineşte 54 de ani. Și notează: „Mi-a trebuit o viaţă întreagă ca să mă obişnuiesc cu gândul că sunt român.“ Înseamnă atunci că paradoxala introducere pe care a ales-o editorul pentru un volum intitulat Cum să fii fericit în România este o provocare şi un pinten: dacă accepţi să scrii despre fericire în România, atunci trebuie să dovedeşti că fericirea este cu putinţă într-un loc consacrat istoric al nefericirii. „Această mulţime de strămoşi care se tânguie în sângele meu…“, clamează Cioran în Silogismele amărăciunii. „Acest prezent care ne hărţuieşte clipă de clipă!“ putem adăuga noi. Acest loc în care viitorul ne este periodic sustras şi în care nici un vis nu pare îngăduit! Dar să privim mai îndeaproape lamentoul cioranian legat de condamnarea românilor la nefericire. Prima contestaţie care îţi vine în minte este că fericirea şi nefericirea nu sunt ale popoarelor, ci ale indivizilor. Căci dacă fericirea este ţelul vieţii umane şi binele ei suprem – o afirmă Aristotel însuşi – înseamnă că fiecare individ va tinde în mod Gabriel Liiceanu

21

spontan către ea. Toţi suntem, din instinct, aşezaţi pe drumul către fericire. Și, de altminteri, ce înseamnă un „popor fericit“? Unul bine guvernat, în care totul e amenajat, ca într-o seră a istoriei, spre propăşirea fericirii personale? Unul care nu cunoaşte teroarea istoriei şi capriciile puterii? Să fie oare fericirea personală un produs derivat al fericirii colective, un autómaton al ei? Se rabate ea în mod egal asupra fiecărui ins în parte? Se află oare în Elveţia, la fiecare colţ de stradă, câte un elveţian fericit? Aşadar: poate fericirea să fie colectivă? Cine e fericit când un popor e fericit? Toată lumea? Poate e mai corect să spunem că „fericirea unui popor“ reprezintă, mai degrabă, doar o înlesnire pe drumul căutării fericirii personale, şi nicidecum o garanţie pentru apariţia ei. Ca dovadă că există destui nefericiţi înăuntrul „popoarelor fericite“, după cum există oameni fericiţi în plin marasm istoric. Dacă aşa stau lucrurile, atunci titlul acestui volum ar fi trebuit să fie Cum poţi fi fericit în plin marasm istoric? Ce fel de oameni sunt, şi cum au înţeles să-şi trăiască viaţa, cei care au căutat (şi au găsit) fericirea acolo unde nimic n-o prevestea? Ce-ar fi să descoperim că adevărata fericire e cea care ne pune viaţa la încercare şi îi dă o împlinire tocmai pentru că a fost smulsă unei lumi ostile? S-ar putea ca trecerea noastră pe pământ să capete altă forţă când, în strădania naturală spre fericire, suntem puşi în situaţia de a compune un destin nu cu bunăstarea, răsfăţul şi trufia marilor popoare, ci cu suferinţa celor insignifiante. Nu e oare atunci fără rost să glosăm în marginea fericirii flaşte iscate din comodităţile traiului şi confundându-se cu viaţa trăită ca divertisment continuu şi colecţie de plăceri? În schimb, ce miză extraordinară intră în joc când întrebarea privitoare la fericire se naşte dinăuntrul unei istorii nefaste! Cum de-au existat oameni care şi-au găsit fericirea într-o lume în care totul predispunea la nefericire? Cum poate fi fericirea compatibilă cu o viaţă catastrofată? Să existe oare o alchimie graţie 22

Cum să fii fericit în România

căreia, dintr-o viaţă atacată pe versantul ei negativ, sfârşeşti prin a extrage poftă de viaţă şi gândul final că nu ai trăit degeaba? Pe scurt: cum e cu putinţă ecuaţia paradoxală a fericirii?

Fericirea și închisoarea 1. Cazul Noica

Să ne întoarcem acum la închisoarea lui dʼOrmesson, cea care, după părerea lui, îi priise intelectualului din Est. Spuneam că, după un moment de stupefacţie, am început să mă gândesc dacă nu cumva vorbele lui erau îndreptăţite. Și mi-a venit în minte mai întâi – ce altceva dacă nu viaţa lui Noica, la care asistasem în bună parte? Povestea aventurii paideice de la Păltiniş se încheie cu un capitol care începe cu această propoziţie: „Constantin Noica se poate considera – şi se consideră, cred – un om fericit.“ Iar în continuare vine demonstraţia acestei supoziţii. Ea ilustrează ceea ce am numit „o ecuaţie paradoxală a fericirii“: „Un om fericit este acela care descoperă în toate etapele şi actele vieţii sale un acord subtil între întâmplările acestei vieţi şi sensul pe care el i l-a conferit. […] Există naturi fericite, capabile să descopere peste tot, chiar şi acolo unde ea nu e de găsit, armonia aceea între conţinuturile vieţii şi sensurile ei. Fericirea devine în acest caz o secreţie a subiectivităţii, care este aptă să interpreteze fiecare eveniment drept o confirmare a propriului său Proiect şi să facă până şi din prezenţa negativului o strategie mai complicată în economia reuşitei finale. Noica este o asemenea natură fericită. El a cunoscut fericirea aproape ca pe elementul unei înzestrări biologice şi a ştiut să o plimbe peste viaţă şi lume cu graţia iresponsabilă şi inconştientă pe care nu o au decât sfinţii Gabriel Liiceanu

23

şi înţelepţii. A dus de fapt, o lungă vreme, începând cu anul 1948, o viaţă de mizerie: zece ani de domiciliu obligatoriu la Câmpulung, apoi şase ani de închisoare dintr-o iniţială condamnare de douăzeci şi cinci. În timpul domiciliului obligatoriu a trăit dând meditaţii de matematică sau limbi străine cu cinci lei ora. A declarat însă că această perioadă a fost benefică în viaţa sa, că închisoarea a fost «o încântare», o perioadă de primenire spirituală şi un prilej de meditaţie. Orice lucru rău a sfârşit pentru el prin a fi bun, aşa cum răul de a nu fi făcut profesorat universitar, de a nu fi fost onorat şi solicitat l-a înţeles drept binele de a-şi putea vedea în linişte de treabă.“ Ecuaţia paradoxală a fericirii a fost ilustrată de Noica prin ceea ce, în Jurnalul de la Păltiniş, am numit culturalismul său. Acest cuvânt, în contextul de acolo, trimitea la o soluţie de viaţă care întâlnea fericirea printr-o tehnică de evadare spirituală dintr-un spaţiu politic ermetic închis. Și, spuneam, această tehnică se subordona „simbolismului Symplegades“, descris de Mircea Eliade, pe urmele lui Ananda Coomaraswamy, în volumul Naşteri mistice. „Symplegade“ era numele celor două stânci din strâmtoarea Bosfor menţionate în legenda lui Iason, care se apropiau ciocnindu-se în clipa în care o corabie voia să treacă printre ele. În drumul său spre Colchida, de unde urma să fure „lâna de aur“, Iason va reuşi să treacă prin acest spaţiu aporetic rămânând nevătămat. Un echivalent al Symplegadelor sunt deopotrivă, în Odiseea, Scylla şi Caribda sau, în basmele româneşti, munţii care „se bat cap în cap“. În Harap-Alb, de pildă, calul fiului de crai trebuie să treacă printre aceşti munţi, ajungând pe alt tărâm, pentru a-i aduce fetei de împărat „trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă“. Putem aşeza în rândul simbolurilor symplegadice şi traversarea biblică a Mării Roşii de către iudei pe parcursul Exodului, care marchează trecerea de pe tărâmul sclaviei pe cel al libertăţii. 24

Cum să fii fericit în România

Trecerea prin spaţii apriori închise sau care au proprietatea de a se închide înainte de a se fi încheiat traversarea lor este dublată de evadarea din spaţii ermetic închise (de pildă, din camere fără uşi şi fără ferestre) sau de orice formă de transgresie spaţială imposibilă prin mijloace naturale (trecerea prin gaura cheii, accesul la „alte tărâmuri“ etc.). Simbolismul Symplegadelor implică mereu un paradox care poate fi rezolvat „numai printr-un act al spiritului“: un obstacol fizic este abrogat printr-un detur spiritual. „Symplegadele, spune Eliade, efectuează o selecţie, o separare iniţiatică între cei ce sunt incapabili de a se desprinde de realitatea imediată şi cei ce descoperă libertatea spiritului, posibilitatea de a se elibera, prin intermediul gândirii, de legile materiei.“ Nu mă îndoiesc nici o clipă că ceea ce, câţiva dintre noi, am trăit în preajma lui Noica vreme de două decenii a aparţinut unei eliberări paradoxale de tipul simbolurilor Symplegade. El ne-a propus de fapt schimbarea unui mod de existenţă, în care accentul să cadă pe om ca entitate spirituală. Această schimbare echivala cu o renaştere. Noica ne-a predat tehnica sustragerii dintr-un univers ostil printr-o manevră de o simplitate cu atât mai stupefiantă cu cât era mai la îndemâna oricui. Manevra aceasta nu presupunea deprinderea unor învăţături orientale, nu implica doctrine ezoterice, excursii pe platouri tibetane, retrageri în pustiu, iniţieri făcute la ceasuri de taină, ci cea mai pură tehnică spirituală occidentală: tehnica bibliotecii, a cărţii ca depozit al splendorii, ca fantă a lumii, ca reţetă de transfer într-un univers mirific, care urma să te facă imun la toate inconvenientele lumii de aici. Era vorba de un ritual de naştere „mistică“, dar de unul realizat prin stropirea cu „apa vie“ a culturii. Cum de puteau oamenii să ignore această fericire? Toată paideia lui Noica se rezuma la aceste cuvinte: „Orice infern devine suportabil dacă paradisul culturii devine cu putinţă.“ Poarta Raiului, aşadar, exista Gabriel Liiceanu

25

şi trebuia să înveţi să o descui. Nu aveai nevoie decât de ochi ca să citeşti şi de o minte ca să înţelegi şi să te bucuri de tot ce se strânsese de-a lungul secolelor „în cămările spiritului“. Când ne plângeam că nu avem acces la cărţi din străinătate, Noica ne întreba dacă citiserăm tot ce exista în Biblioteca Academiei. Culturalismul era de fapt o mistică a culturii. Ea ne transporta atât de sus, încât mizerabila lume reală se pierdea în nesemnificativ. Adevărul e că nu mai locuiam în România. Părăsiserăm tărâmul morţii. Locuiam în cuvinte. Noica ne învăţase cum să ne repliem atunci când teroarea istoriei cobora peste lume, cum să ne mutăm în regim de urgenţă pe un „tărâm miraculos şi vrăjit“. Zidurile închisorii noastre de toate zilele se surpau dintr-odată. Sau noi puteam zbura deodată peste ele. Atunci am devenit fericit şi trufaş. Căpătasem senzaţia mântuitoare că nu ratasem extraordinarul vieţii. Secretul era să nu treci orb pe lângă frumuseţile „aliniate de o parte şi de alta a drumului“, dar care nu puteau fi văzute decât de cei cu văz educat anume pentru ele. Frumuseţea asta nu salva lumea în întregul ei, ci pe fiecare ins în parte. Nimic din ce se petrecea în jur nu mă mai atingea. Nu-mi păsa că nu-mi ajungeau banii de la o lună la alta, că nu găseam de mâncare, că eram înfierat în „şedinţe de partid deschise“, că de două ori pe an, pe gazonul stadioanelor, numele lui Ceauşescu era scris cu trupuri de oameni şi că, la televizor, actori călare interpretând când pe Burebista, când pe Mihai Viteazul, când pe Ștefan cel Mare veneau să-l salute pe Marele Șef de ziua lui. Eu eram fericit să-mi trăiesc promoţia: devenisem Alesul, mă mutasem în împărăţia „regelui secret al gândirii“. Primeam misiuni formidabile: să citesc marile cărţi ale gândirii occidentale, să traduc din Platon, să-mi scriu „peratologia“ şi, mai ales, să învăţ să gândesc cu mintea mea… Puteam chiar să năzuiesc, în final, la statutul de semizeu. Cel puţin aşa îmi spunea Noica. Cineva care îşi dăduse altă măsură decât cea a oamenilor obişnuiţi şi care îşi pusese 26

Cum să fii fericit în România

în mine o speranţă mă învestise cu o menire: îmi băgase în cap că lumea nu se poate salva decât prin spirit şi cultură şi că eu trebuia să pun umărul la măreaţa ispravă. „Ajută-mă, îmi spunea, ajută-mă să pun pe lume ceva. Crede-mă că nu ştim niciodată cu adevărat ce putem deveni. Pentru mine, tu eşti deja ceea ce poţi deveni.“ De aceea, când am terminat de scris Despre limită, mi s-a părut că am pus în pagină scandalul ontologic al vieţilor noastre şi că, de-acum, ştiu totul despre om. Mai târziu, când am tradus Fiinţă şi timp, m-am simţit asemeni marilor exploratori care puseseră primii piciorul pe un teritoriu necunoscut. Pătrunsesem în peisaje ale lumii ameţitor de frumoase şi aş fi vrut să-i chem pe toţi să vadă ce minuni am descoperit. Când a început aventura Humanitas, am vrut, în prima clipă, să-mi revărs biblioteca peste întreaga ţară. Eram fericit? Nu, eram euforic. 2. Cazul Steinhardt

Apoi, mai târziu, după 1990, am citit Jurnalul fericirii. Aici, vorbele lui Jean dʼOrmesson erau total adeverite. Steinhardt instalase fericirea în mijlocul închisorii, al suferinţei şi al morţii. Ucenicise la şcoala marilor disidenţi ruşi. În prefaţa acestei cărţi, Steinhardt scria: „Bukovski povesteşte că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui. Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul în obraz şi de a intra în ei ca un tanc.“

Gabriel Liiceanu

27

Și apoi vine un pasaj năucitor. Năucitor pentru că pune pe cântar toţi atomii lumii de la începuturile ei şi până la sfârşit – cu doar şapte cuvinte: a intra în ei ca un tanc. Năucitor pentru că rezultă de aici că o fărâmă de spirit trage mai greu pe talger decât toată Creaţia lumii: „Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat sau scris vreodată în lume. Și mă întreb – nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, câtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii, cuprinzând fiecare mii ori milioane de galaxii, fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.“ După care Steinhardt formula, în prefaţa cărţii sale, cea de a treia soluţie de evadare din orice formă de încarcerare: „Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirii, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci, dimpotrivă, scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta. […] Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunerecul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie.“ 28

Cum să fii fericit în România

Ei bine, pe Noica, pe Steinhardt şi pe mulţi alţii ca ei, care au supravieţuit închisorii şi au devenit mărturisitori, viaţa trăită la o temperatură incandescentă a istoriei i-a făcut eroi sau martiri. Oricum, fiinţe ieşite din comun. Și da, erau cu toţii fericiţi. Asta nu înseamnă că trebuie să trecem cu toţii prin închisoare pentru a adeveri ecuaţia paradoxală a fericirii. Ce sper să rezulte de aici este că fericirea nu dă peste noi, ci se face înăuntrul unei vieţi care îşi dobândeşte valoarea exact în măsura în care este pusă la încercare. Venind din direcţia Evangheliilor, Steinhardt descoperă că viaţa se adevereşte prin altceva decât prin răsfăţurile ei. Și că fericirea trebuie plătită prin câte un prilej greu de suferit, pe care eul fiecăruia dintre noi şi-l asumă pentru a se afirma. Doar aşa, aruncaţi în viaţă, oamenii ca el au împins viaţa până în punctul în care ea capătă gravitate, adică atârnă, trage greu. Varianta lui Noica, ce-i drept, avea un avantaj: ea propunea o fericire care nu era doar pentru eroi. Era, aparent, o fericire „la îndemâna oricui“, una simplă, care nu presupunea mai mult decât accesul la un obiect ambiguu: Cartea.

Undeva departe Dar poate că am exagerat spunând că, graţie Cărţii, fericirea devenea lucrul „cel mai la îndemână“. Cartea este un obiect înşelător: ea există ca obiect în faţa ta, dar te vei pripi crezând că e un obiect în rând cu celelalte. Este cu totul altceva: este un corp spiritual. Iar misterul spiritului ascuns în abisul cărţii nedeschise e greu accesibil. Adevărata graţie, „harul prin excelenţă selectiv“ (N. Steinhardt), este să primeşti darul deschiderii cărţii. Scoasă la lumină prin gestul solitar al lecturii, frumuseţea cărţii deschise capătă o forţă uriaşă, care însă, intimă fiind, nu poate să-l disloce decât pe cel care o trăieşte. Nu rezultă de nicăieri Gabriel Liiceanu

29

că acesta ar fi neapărat capabil să distribuie în lume taina miraculoasei lecturi. Către douăzeci şi ceva de ani întorsesem spatele istoriei, îmbătat de ceea ce descoperisem: graţie întâlnirii cu literele, puteam să-mi declin viaţa cum voiam. Puteam, scufundându-mă în oceanul limbii, să trec dincolo de mărunta mea viaţă, pe care o epuizam grabnic prin gesturile rituale ale fiecărei zile. Dar apoi, trecând anii, am început să mă întreb dacă spiritul poate intra în lume aşa cum, în noaptea Învierii, lumina trece, cu un firesc desăvârşit, de la un om la altul. Poate că Noica exagerase, mi-am zis, poate că propoziţia cristică „Este scris: omul nu trăieşte numai cu pâine“ era pentru cei puţini. Până într-o zi, când, descoperind la Robert Musil acest pasaj, m-am liniştit: „În cele din urmă, un poem, cu întreaga lui taină, ia în sine tot înţelesul lumii, aşa cum este acesta legat de mii de cuvinte obişnuite şi atârnat de ele. El taie orice legătură cu ele şi-l preschimbă într-un balon care-şi ia zborul undeva departe. Dacă, aşa cum se obişnuieşte, numeşti această stare frumuseţe, atunci frumuseţea ar trebui să fie o răsturnare nespus de violentă şi mai feroce decât a fost vreodată vreo revoluţie politică.“ Am sfârşit prin a crede că acest „undeva departe“ este taina oricărei vieţi. Cel care a ajuns „undeva departe“ nu a trăit degeaba. Și totuşi câţi dintre noi sunt în stare să-şi întâlnească departele? Câţi ajung la el? Ajung, desigur, „înainte-mergătorii“, cum îi numeşte Hölderlin pe poeţi, pe cei care au scos din ei splendoarea Poemului, oferind-o celorlalţi. Apoi ajungem şi noi, ceilalţi, dacă ştim să-i descoperim pe înainte-mergători şi să mergem pe urmele lor. Adevăratele mistere ale lumii sunt splendorile create. Când şi când, reuşind să iasă din bâlciul vieţii, vreun călător singuratic se apropie de ele pe cărarea îngustă a frumuseţii. Mi s-a părut, atunci, că 30

Cum să fii fericit în România

am dat peste definiţia fericirii: convergenţa către splendoare. „Undeva departe“ e locul în care se petrece convergenţa către splendoare. Când mă întreb ce s-a adunat mai de soi în viaţa mea, aş fi tentat să răspund: tot ce a rezultat din convergenţa către splendoare. Iar convergenţa aceasta a survenit numai şi numai în două cazuri: în întâlnirile excepţionale ale vieţii, care m-au ajutat să-mi construiesc ceea ce am numit cândva „edificiul afectiv al vieţii“; şi în bucuria de a descoperi, cu ajutorul creaţiilor care ne justifică specia şi ne împing până la hotarele existenţei, partea cea mai adâncă a fiinţei mele. Deocamdată nu ştiu alte căi de evadare din singurătate şi nefericire.

© Mihai Benea

Ioana Pârvulescu

Ioana Pârvulescu se ocupă cu literatura atât ca profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti, cât şi ca scriitoare. A scris cronică săptămânală, timp de 18 ani, la revista România literară şi a iniţiat şi coordonat timp de 10 ani colecţia „Cartea de pe noptieră“ la Editura Humanitas. A tradus din germană şi franceză, a coordonat volume colective (între care se remarcă Și eu am trăit în comunism) şi a scris, în principal, eseuri şi romane. Are idei originale şi stil în tot ce întreprinde. Personajele primelor ei cărţi de succes sunt timpul şi Bucureştiul. Romanul Viaţa începe vineri (2009) a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru Literatură şi este tradus în peste zece limbi. Cel mai recent roman, Inocenţii (2016), bestseller Humanitas, a obţinut Premiul liceenilor la FILIT 2017 şi este în curs de traducere în germană.

România redusă la scară. La scara trenului Trebuie să vă obişnuiţi cu viaţa şi să învăţaţi să râdeţi. Mozart

Dimineaţa devreme, în Gara de Nord oamenii sunt cenușii. Lumina fri -

guroasă de martie, chiar în zilele senine, îşi face loc cu greu peste peroanele cu asfalt peticit şi peste scaunele de plastic roşu, murdare şi crăpate. Cu geanta de voiaj pe umăr, îmi iau o cafea de la dozator şi dau să urc în trenul care a tras în ultima clipă la linia 8. Uşa automată găseşte cu cale să se închidă tocmai atunci, mă prinde la mijloc ca-ntr-o cămaşă de forţă, o parte din cafeaua fierbinte mi se varsă pe blugi şi nu mă pot elibera. Uşile de la tren nu se deschid la presiune, cum se întâmplă la lift. Îmi amintesc de Pierre Richard în filmul Ghinionistul, scena cu intrarea în hotel, şi un zâmbet îmi trece mai mult prin cap decât pe buzele strânse de durere. Cineva apasă, afară, pe buton şi scap din menghină, cu paharul de plastic încă pe jumătate plin. Pe jumătate plin. Mai fac câţiva paşi şi-mi cad ochii pe un bileţel scris de mână, lipit pe culoar: „Nu te preocupa! O să fie bine!“ Acum zâmbetul reuşeşte să-mi ajungă din cap pe chip. Admir potrivelile de felul ăsta. Vagonul nu e aglomerat şi mă aşez la o fereastră, pe partea în care, la un moment dat, vor apărea Bucegii. E şi un avantaj când pleci atât de devreme: eşti scutit să vezi defilarea cerşetorilor cu metode extrem de inventive, care se ostenesc zilnic pentru banii lor, de preferinţă în trenurile internaţionale. Sunt prea adormită ca să citesc, aşa că închid ochii. Îi deschid când vine controlorul, politicos ca-n literatura de secol 19, apoi, a doua oară, când, la Câmpina, se aşază lângă mine o femeie cu sonorul vocii 34

Cum să fii fericit în România

dat la maximum, am auzit-o de departe. Continuă să vorbească o vreme, chiar dacă-i răspund doar pe muteşte. Noroc că îi sună mobilul (vals) şi, pe discuţia ei medicalo-financiară, plină de văicăreli colorate, închid iar ochii. Când îi deschid a treia oară, Bucegii apar în toată măreţia lor, încolăciţi în ceţuri zdrenţuite. Mă uit după crucea Caraiman şi-o întrevăd câteva clipe, apoi norii o ascund, cu platou cu tot. Avem munţii, mă gândesc mulţumită. Știu ce spun. Am fost acum câţiva ani în Norvegia. Pluteam pe un mic vas mai ieftin – deşi cuvântul ieftin e fără acoperire în Norvegia –, un vaporaş care tăia în două oglinzile perfecte, întunecoase ale fiordurilor, în care te uitai în jos, în adânc, la vârfurile înalte ale munţilor acoperiţi de brazi, de stânci şi cascade. Se auzea, discret, o muzică pentru turişti, ce altceva decât cântecul lui Solveig? Prin acel hazard al mişcărilor umane continue de pe punte, mi s-au tot încrucişat paşii, privirile şi vorbele de circumstanţă cu ale unui cuplu de norvegieni. — Din ce ţară sunteţi? a întrebat până la urmă unul din ei. — Din România, am zis zâmbind. Tocmai apăruseră în presă articole ample despre cerşetorii români din marile oraşe norvegiene, pe care îi zărisem şi eu, de altminteri, ghemuiţi sub câte o pătură groasă, pe burtă, cu faţa în jos, doar cu o mână terminată cu un pahar de plastic scoasă de sub pătură. Totul se petrecea în tăcere. Cerşetorii noştri nu învăţaseră norvegiana. După răspunsul dat cuplului de pe punte, a urmat un moment de pauză care risca să devină penibil. Până la urmă, într-o străfulgerare a inspiraţiei, unul din cei doi bărbaţi a spus, uşurat: — Beautiful landscapes! Eram întru totul de acord. Le-am întors complimentul. Acum admir ceţurile sub care munţii noştri nu se mai văd aproape deloc. De la Buşteni încolo, trenul merge în paralel cu un şir de maşini bară la bară. Ioana Pârvulescu

35

Bine că nu sunt pe şosea, mă gândesc. Din asemenea comparaţii se naşte mulţumirea. Puţin înainte de Braşov, o surpriză, pe fereastră. Un şipot lasă apa să curgă într-o canistră mare, de cel puţin 50 de litri. Cineva a aşezat sub jetul de apă, în canistră, o minge de un roşu aprins cu romburi negre, care se învârte fără încetare, un perpetuum mobile lucios şi plin de veselie. Laud în gând inventatorii necunoscuţi din toate timpurile şi aştept să ajung la Braşov, ţinta călătoriei mele matinale. * Cu puţin înainte de ora două şi cu puţin înainte de venirea toamnei,

Gara de Nord e scăldată în zăduf. În lumina amiezii, feţele oamenilor par strălucitoare. Cei mai mulţi sunt bronzaţi. Scaunelor roşii nu li se mai vede jegul, sunt complet ocupate de lume şi de bagaje. Călătorii, cu trolere voluminoase, se agită, vorbesc, râd. Mulţi se uită în lungul liniei cu gâtul întins, ca păsările. Trenul n-a tras încă şi mai sunt numai cinci minute până când ar trebui să pornească. Mai ales cei care pleacă la Viena sunt îngrijoraţi. Îmi iau de la chioşc o apă rece, Dorna, şi o Dilemă. Nu mă grăbesc. Îi privesc cu îngăduinţă pe cei care sunt plini de indignare. Observ nişte străini, mai mult resemnaţi decât necăjiţi, dintre care unul tânăr, candid, cu o bicicletă învelită în folie de plastic. Fiind navetistă veche, ştiu că trenul de Viena o să tragă exact la ora două (care e a plecării), că oamenii vor alerga năuci încoace şi-ncolo, pentru că la capătul peronului nu e un panou indicator cu ordinea vagoanelor şi nici la microfon, Doamne fereşte, nu se anunţă ceva atât de complicat. Am vagonul 411. Intuiţia de călătoare profesionistă îmi spune că va fi pe la sfârşitul trenului, aşa că mă aşez, strategic, spre capătul peronului. La două fix apare şi trenul. Pe ultimul vagon nu există plăcuţă cu număr, dar de geamul uşii e lipită o foaie de hârtie A4. Nu văd ce scrie pe ea, trebuie să mă apropii, ceea ce nu-i simplu, pentru că o grămadă de oameni înconjuraţi de bagaje fac acelaşi lucru. Acum 36

Cum să fii fericit în România

da, văd: scrie mărunt Vagonul 2 şi dedesubt, pe aceeaşi foaie, Vagonul 1! Oamenii se năpustesc asupra conductorului. Bărbatul îi priveşte cu o expresie greu de descifrat şi îi lămureşte sec: „Vagonul 2 e la dus, 1 e pentru întoarcere.“ Foarte practic, mă gândesc eu, şi foarte economic. Nu risipim hârtia şi nici alte materiale. O, „patria mea A4“, cum bine spune o poetă. După vagonul 2 urmează 412, apoi 411. Intuiţia nu m-a trădat nici de data asta. E, din păcate, un vagon cu compartimente, şi mă simt prinsă într-o capcană cu profil literar. Scaunele, cu catifea maro, sunt aceleaşi care prin anii ’90 păreau venite din rai, iar acum par venite din anii ’90. În compartiment se află deja un domn cu cămaşă albă, care mănâncă dintr-o pungă McDonald’s cartofi prăjiţi, scoţându-i cu vioiciune, unul câte unul, şi, chiar lângă mine, o doamnă adâncită într-o carte, ocupaţie pe care ştiu s-o apreciez. Când să-mi pun geanta de umăr, uşoară, sus – am scaunul de lângă uşă –, simt că mi-o smulge cineva din mână cu hotărâre şi, pasămite, mă ajută s-o aşez. Știu ce urmează: o cerere. În secolul meu, 19, aşa ceva era de neconceput. În secolul 21, bărbatul atât de atent, cu o burtă foarte, dar foarte frumos rotunjită, scoate o listă care să-i dea credibilitate şi-mi zice: „Pentru un băiat bolnav, e chiar fiul meu, uitaţi, semnaţi aici!“ Nu sunt atât de naivă cum par, iar escrocul n-are timp să stăruie şi la ceilalţi doi, care nu-i acordă nici o atenţie. Trenul poate pleca în orice moment. Întârzierea are şi avantaje, trebuie să vedem partea bună a lucrurilor. Însă chiar atunci apare un cap în dreptul genunchiului meu, un alt bărbat, negricios şi slab, care se târâie pe podea şi, cu ochii la punga de cartofi prăjiţi a omului în cămaşă, cere de pomană. Colegul de compartiment îl trimite calm la plimbare, „Hai, du-te, că pleacă trenul!“, iar doamna de lângă mine s-a adâncit cu încă doi centimetri înăuntrul cărţii. În ce mă priveşte, după ce am văzut filmul Filantropica, am o metodă personală de a stabili dacă să dau sau nu bani cerşetorilor. Ioana Pârvulescu

37

Mă uit bine la faţa solicitantului şi, dacă e una de tip „vai de capul lui“, îi dau, indiferent de alte raţionamente. Tipul care se târa în mâini corespundea profilului „dau“. Îi întind doi lei, simţind dezaprobarea colocatarilor, ca să zic aşa (spuneam eu că nu-mi plac compartimentele), dar tocmai atunci trenul porneşte. Omul înşfacă banii, se ridică cât e de lung şi o ia la fugă ca un iepuroi. Cel cu cartofii prăjiţi mă priveşte râzând vesel (de mine), doamna scoate capul din carte şi zâmbeşte fără să vrea. Râd şi eu (de mine). Mă uit de-a lungul culoarului şi răsuflu uşurată: iepuroiul a apucat să coboare. Ceasul arată doar două şi şapte minute, totul a mers incredibil de repede. Iată cât de iuţi şi eficienţi putem fi, la o adică. La noi în compartiment suntem tot trei, ştiu însă că oamenii vor continua să migreze. Cei mai mulţi se suie la întâmplare şi apoi îşi târşâie bagajele din vagon în vagon, întrebând unde e vagonul 5, să spunem, şi aflând de la cunoscătorii care nu lipsesc niciodată că e după 416. Ar fi plicticos să fie după 4, oricum. Pe la şi un sfert îl văd pe tânărul străin cu bicicleta învelită, pe care o plasează pe culoar, sub fereastră. Intră timid, obosit, are locul vizavi de mine şi, cum remarcasem deja, zâmbetul candid. Cu ochii rotunzi, albaştri-verzui, scanează lumea din jur. Mai sunt două locuri libere în compartiment. Poate veni oricine, ruleta se învârteşte încă. Beau o gură de apă şi mă apuc să citesc Dilema. Aproape de Ploieşti, un bărbat în uniformă, cărând două sacoşe prost gândite, conduce o femeie în vârstă şi foarte împopoţonată, cu multe şiraguri de mărgele sidefate şi o fundiţă în păr. E ciudat de bine fardată, ca-ntr-o revistă glossy. Nu ştiu încă în ce categorie s-o plasez. Însoţitorul îi pune bagajele sus şi nu-i cere nimic. N-am avut dreptate, mai există oameni politicoşi pe lume şi în secolul 21. Femeia intră demn, lent şi se aşază la fereastră. Apoi, fără a se uita la nimeni, spune ex abrupto: — Și oamenii sunt răi! N-ai cum să n-o aprobi. 38

Cum să fii fericit în România

— Ce m-au mai boscorodit nişte fete tinere că nu mă mişc mai repede, că le încurc cu bagajele. Nu ştiu ele cine sunt eu, spune, şi de data asta îşi roteşte privirea prin compartiment. Bărbatul care a terminat de mâncat se uită în telefon, străinul nu înţelege că e luat drept martor al nedreptăţii lumii, femeia de lângă mine citeşte. — Lăsaţi, nu vă mai necăjiţi, zic, dacă eraţi în Germania, de pildă, aţi fi urcat liniştită şi n-aţi fi avut spectacol. Cel puţin nu ne plictisim. Femeia e fericită că a găsit aprobare, şi nu mai scap. Simt reproşul celor doi colegi de compartiment români, precum şi atenţia încordată a străinului, care a înţeles, poate, doar cuvântul „Germania“. — Diseară sunt la Etno, la 11 seara. Trebuia să le fi spus fetelor alea să se uite. Vin direct de la televiziune. Acum înţeleg de ce e aşa de profesionist fardată. — Am dat şi la Românii au talent. Nu ştiu ei, ăia care m-au ocărât, spune, şi îi dau lacrimile… Mă grăbesc s-o consolez iar, asigurând-o că o să mă uit eu, neapărat, la Etno. Lacrimile i se usucă la fel de repede ca ale unui copil, şi aduc în gând o laudă minciunilor care fac bine în lume. La Ploieşti, în compartiment mai intră o femeie. Mă bucur că bătrâna noastră cântăreaţă de muzică populară recunoaşte imediat în ea interlocutorul ideal. Și reciproc, nou-venita, care merge până la Viena, are o bucată de drum plăcută. Apar Bucegii. Beautiful landscapes. Străinul cu ochi candizi se repede la fereastră. Zâmbesc amintindu-mi povestea lui Adrian T. Era cu fiul lui în maşină, se mergea bară la bară. Băiatul, poreclit cu drag Babu, era adâncit într-un joc pe tabletă. „Babule, uite Bucegii!“ spune tatăl. „I-am mai văzut, tati!“ precizează fiul, fără să-şi desprindă ochii de pe ecran. Ioana Pârvulescu

39

Îmi amintesc că la Londra am invitat un cunoscut, un englez, să vină cu familia (soţie şi trei copii) în România, în concediu. — Dă-mi măcar trei motive să fac asta. (Avea mania listelor.) — Well, am spus, amintindu-mi de norvegieni, beautiful landscapes! N-a părut prea impresionat. N-avea de unde să ştie ce pierde. — Apoi, am continuat, pentru că nu sunt terorişti. M-am bucurat să văd că argumentul ăsta a nimerit la fix. — Apoi pentru că nu te plictiseşti niciodată, viaţa e un spectacol ca la Globe Theatre. Și se râde mult, am spus, terminând glorios lista cu un al patrulea argument, necerut. Să remarc în încheiere că, din câte ştiu, omul nu mi-a ascultat sfatul de a-şi petrece vacanţa în România. Deşi, după părerea mea, ar fi fost mai distractiv aici decât în altă parte. Adaug că discuţia s-a petrecut într-o Londră nesfârşit de ploioasă chiar în ziua Brexitului, o zi în care toţi oamenii erau destul de mohorâţi pe-acolo. La o curbă pot să văd pentru prima dată trenul, care pe drum drept e imposibil de zărit. Mă surprinde să-mi apară deodată aşa, în toată lungimea lui, cu vagoane diferit colorate, şi mă gândesc că la fel ne vedem viaţa, doar la câte o mare cotitură… Pe la Timiş, mai am o surpriză: regăsesc mingea care se învârte sub apa din şipot, în canistră, şi pe care n-o mai zărisem de câteva luni. Ciudat este cum i s-a dus cu totul culoarea roşie. Acum e crem, cu romburile negre încă vizibile. Ca o fiinţă neastâmpărată, care a îmbătrânit şi s-a decolorat, fără să se fi oprit o clipă din mişcare. P.S. Progresul tehnic are avantajele lui. Înainte de a mă apuca de scris, am fost curioasă în ce context am folosit cuvântul fericire, măcar în burta acestui computer, Mitică. Spre mirarea mea, după un search rapid, Mitică a găsit o singură ocurenţă, dar şi aceea legată de titlul altcuiva, de cartea lui Foenkinos În caz de fericire din „Cartea de pe noptieră“. Cuvântul 40

Cum să fii fericit în România

rar era în textul de coperta a patra. Scris în 4 noiembrie 2008, după cum mă anunţa Mitică, un an în care cu siguranţă fusesem cel mai departe de fericire din toţi anii vieţii mele. Mi-am amintit că am scris o cronică şi la Jurnalul fericirii, dar era pierdută în altă memorie sau poate că data chiar dinainte de primul meu computer (Chiril şi Metodiu pe numele lui). Niciodată nu mi se mai întâmplase aşa ceva: orice search după un cuvânt aducea o mulţime de rezultate. Mitică păstrează, aşadar, următoarea frază despre fericire, scrisă pe coperta a patra a cărţii: „Suntem pregătiţi pentru orice, se pare, mai puţin pentru fericire. În lumea noastră, oamenii plătesc sume mari ca să fie asiguraţi «în caz de incendiu, de inundaţii sau de accidente», dar în caz de fericire rămân descoperiţi.“ Pentru că, aş spune, probabilitatea asta e destul de mică în vieţile noastre.

Radu Paraschivescu

Radu Paraschivescu a fost rând pe rând profesor de engleză, bibliotecar,

documentarist, redactor de carte. Din 2003 este editor la Humanitas, unde a iniţiat colecţia „Râsul lumii“. E unul dintre cei mai buni traducători din engleză pe care-i avem. Scrie articole pentru ziare şi reviste, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică, are două emisiuni TV (una de limbă română corectă, cealaltă de împrietenire cu cartea) şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio. A făcut antologii de vorbe cu haz (de exemplu, Cum gândesc politicienii) cu enorm succes de public şi a contribuit la alte antologii. Am fost cândva femeie de onoare (2017), de factură autobiografică, e cea mai nouă carte a lui.

Insula cu ochi negri

Cearșafuri de apă fâlfâie la geam. Plouă ca în ziua de pe urmă, într-un miez

de august până azi încins şi răsucit. Vijelia a trecut. A rupt câţiva copaci, iar pe unul l-a aruncat pe o capotă de maşină. Nu mai tună, nu mai fulgeră, nu mai trăsneşte. Dar plouă de parcă s-ar fi rupt stăvilarele cerului. Fataliştii rurali anunţă din nou sfârşitul lumii, cu şiruri peste şiruri de cruci şi rugăciuni molfăite de babele ştirbe care simt că apocalipsa dă târcoale. La oraş, în schimb, o roabă a ratingului decide că e un caz flagrant de breaking news şi invită la dezbateri, într-o ediţie specială, un pluviolog, un vijeliolog, un fulgerolog, un tunetolog şi un trăsnetolog. Emisiunea fiind trăsnet, iar glasul moderatoarei tunet, acul audienţei urcă iute ca fulgerul. Citesc în pat, lucru pe care nu l-am mai făcut de câteva decenii. Sorb rândurile cu un fel de lentoare impusă, pentru ca vraja să dureze. Reuşesc în prezenţa cărţilor ceea ce nu-mi iese niciodată cu prăjiturile – să-mi înfrâng lăcomia de bolnav care îşi numără cu febrilitatea disperării zilele şi orele până la căderea cortinei. Sunt lucruri în viaţă pe care e bine să le trăieşti cu încetinitorul, iar cartea asta e unul dintre ele. Citesc într-o văgăună a nopţii, vegheat dintr-o parte de lumina unei veioze şi din partea cealaltă de aburul unei respiraţii abia desluşite. Somnul e, poate, singura capcană pe care n-o poţi ocoli. Şi-a deschis fălcile în timp ce-i mângâiam părul şi-i vorbeam ca unui copil nedumerit de întorsăturile vieţii. Îi spuneam că o să fie bine, la fel cum îmi spusese 44

Cum să fii fericit în România

ea mai demult. Îi spuneam că only the good die young e o aberaţie şi că nu poţi să înghiţi filozofeme de doi bani doar fiindcă au fost răcnite în vacarm de rock’n roll. Îi spuneam că nici unul din noi n-o să plece de pe insula pe care şi-a croit-o în carnea, în mintea şi în sufletul celuilalt. Şi mă rugam să-i vină odată somnul. Iar somnul a venit, a înghiţit-o pe nesimţite, a scos-o blând din lumea noastră nouă, nu de mult născută, şi a trimis-o să se plimbe puţin în lumea ei. De vreo două ore doarme pe o parte, cu spatele la mine. Iar eu citesc. Şi surâd când îmi dau seama că în oglinda paginii mi se reflectă viaţa. Fiindcă acolo, în ultima treime a romanului cu Meduza pe copertă, scrie aşa: „Să vă spun ceva despre ea. Suntem în toiul nopţii, când prin perdele nu pătrunde nici o geană de lumină, singurul zgomot care se aude pe stradă e zgrepţănatul unui Romeo pe punctul de-a se întoarce în alcov, iar păsările nu şi-au început recitalul obişnuit şi menit totuşi să înveselească. Stă întinsă pe o parte, cu spatele la mine. Nu văd pe întuneric, însă e suficient să-i simt răsuflarea uşoară ca să fiu în stare să-i trasez harta corpului. Când e fericită, doarme ore-n şir în aceeaşi poziţie. Am vegheat-o în decursul diverselor perioade ale nopţii şi sunt gata să depun mărturie că nu se mişcă. Bineînţeles, se prea poate ca motivul să fie digestia bună şi visele tihnite; însă prefer s-o iau ca pe un semn al fericirii.“ Poemul lui Donne răsare, numai el ştie cum, de îndată ce întorc pagina. Ţâşneşte dintr-un ungher al memoriei ca să-mi umple noaptea. Şi luminează mai bine ca veioza. Fiindcă vorbele poetului nu bezna caută s-o destrame, ci spaimele care îşi fac culcuş sub păturile ei. Şi fiindcă tot de insule e vorba şi acolo. Dar, e adevărat, şi de monştrii oploşiţi în apele din jur.

Radu Paraschivescu

45

No man is an island, Entire of itself, Every man is a piece of the continent, A part of the main. If a clod be washed away by the sea, Europe is the less. As well as if a promontory were. As well as if a manor of thy friend’s Or of thine own were: Any man’s death diminishes me, Because I am involved in mankind. And therefore never send to know for whom the bell tolls; It tolls for thee. Încă nu-mi dau seama: e fiecare om o insulă, sau nu? Donne pare categoric, dar nici pe Longfellow nu prea poţi să-l clatini. Pentru el, oamenii sunt corăbii care se întâlnesc din întâmplare pe mările şi pe oceanele vieţii, îşi spun două vorbe şi trec mai departe, fiecare cu dâra lui de spumă, fiecare lăsând în urmă întuneric şi tăcere: Ships that pass in the night, and speak each other in passing, Only a signal shown, and a distant voice in the darkness; So on the ocean of life we speak to one another, Only a look and a voice, then darkness again and a silence. Prea multă poezie la ora asta a nopţii. Şi parcă prea se bat cap în cap versurile unui poet cu ale celuilalt. De fapt însă e mult mai simplu. Când simţi că lumea nu e croită cum vrei, sau că tu nu eşti croit pe potriva lumii, pleci. Încotro? Înspre ceva căruia îi spune emigraţie interioară. Trebuie să-i zici aşa, fiindcă nu poţi numi altfel un loc din care pleci fără să mişti un deget. Şi la ale cărui hotare stau mereu duşmani gata să dea năvală. Să facă totul zob. 46

Cum să fii fericit în România

* Un geamăt îndurerat taie noaptea şi ropotul ploii. În vis eşti mai vulnerabil decât în realitate. Poate şi din cauză că nu te poţi opune şi ai sentimentul implacabilului. Poate şi din cauză că agresorul din vis a luat chipul cuiva care altminteri ţi-e prieten, părinte sau soţ. Poate şi din cauză că teroarea arată altfel drapată în hainele nopţii. Se întoarce cu faţa în sus şi îşi împrăştie părul pe pernă şi pe umărul meu. Deschide ochii o secundă, apoi îi închide la loc. — Am visat urât, şopteşte, ca un om între lumi. E un murmur cu gura încleiată, în care se simte totuşi uşurarea. Îi sărut buzele grele de somn, aştept să se întoarcă iarăşi cu spatele, dau pagina şi citesc mai departe. „Sunt mai rare cazurile când somnul ei e întrerupt de un ţipăt şi când îmi revine sarcina să mă apropii de ea, lac de sudoare, şi să încerc s-o apăr. Sunt cum nu se poate mai treaz şi aflu de la buzele ei toropite şi leneşe de ce a ţipat. «Un ditamai gândacul», îmi spune, de parcă nici prin cap nu i-ar fi trecut să mă deranjeze pentru unul mai mic, eventual «Alunecam pe trepte» sau pur şi simplu (un mesaj atât de criptic, încât mi se pare literalmente o tautologie) «Ceva urât». Pe urmă, odată eliminat cheagul acesta de suferinţă şi mizerie din organism, scoate un suspin şi se cufundă la loc într-un somn purificat. Eu rămân treaz, strângând la piept un batracian cleios-alunecos, trecând nişte resturi muiate de apă dintr-o mână în alta, alarmat şi admirativ. (Apropo, nu revendic vise mai măreţe. Somnul democratizează teama. Aici teroarea unui pantof rătăcit sau a unui tren pierdut e la fel de mare ca aceea a unui atac al gherilelor sau a unui război nuclear.) O admir fiindcă a reuşit să articuleze această îndeletnicire care se cheamă dormit – şi pe care o avem cu toţii, noapte de noapte, fără încetare, până când murim – mult mai bine decât am izbutit eu. Se comportă în faţa lui Radu Paraschivescu

47

ca un călător stilat, pe care nu-l inhibă un aeroport nou. Pe câtă vreme eu stau în puterea nopţii cu un paşaport expirat şi împing un cărucior cu bagaje, căruia îi scârţâie roţile, spre un alt carusel decât cel indicat.“ Fiecare din noi e, spuneam, insula celuilalt. Şi refugiul celuilalt. Şi sanctuarul celuilalt. Aşa ni s-a aranjat viaţa. Pur şi simplu. Pentru milionari şi miliardari e mai uşor, dar, dacă te uiţi mai bine, vezi că de fapt e mai greu. Gândul insulei le trece şi lor prin cap. Atâta doar că bogaţii nu au îndeajuns de multă imaginaţie ca să-şi găsească sau să-şi amenajeze insule cu puterea minţii. Preferă să le cumpere şi să-şi procure astfel dovezi geografice ale propriei fericiri sau ale fericirii altora. Iată în acest sens o ştire veche de doi ani: „Se pare că generozitatea lui Cristiano Ronaldo nu cunoaşte limite când vine vorba despre cel mai bun prieten al său, impresarul Jorge Mendes. Acesta s-a însurat cu o săptămână în urmă, iar naş i-a fost, bineînţeles, Balonul de Aur. Nimic deosebit până aici, însă trebuie precizat că Ronaldo s-a făcut remarcat şi prin cadoul inedit pe care l-a oferit mirilor. El a cumpărat special pentru ei o insulă grecească. Numele insulei nu a fost dat publicităţii, dar presa engleză scrie că este vorba despre Nissos Sofia, care ar fi costat patru milioane de euro. Trebuie precizat că şaisprezece astfel de insule sunt scoase la vânzare pe internet, preţurile lor variind de la trei la cincizeci de milioane de euro bucata.“ Greu e până începi să cumperi insule. Restul vine de la sine, aşa cum ilustrează o altă ştire, veche şi ea tot de doi ani. Nu încape îndoială, 2015 a fost un an în care insulele s-au făcut cum trebuie. Aşadar: „Actorul american Johnny Depp a cumpărat insula grecească nelocuită Stroggilo. Artistul a plătit 4,3 milioane de euro pentru o suprafaţă de circa 0,2 kilometri pătraţi, scrie greekreporter.com. Achiziţia a fost intermediată de compania londoneză Proto Organization Ltd., care le-a oferit consultanţă şi soţilor Angelina Jolie şi Brad Pitt în momentul 48

Cum să fii fericit în România

în care aceştia au decis să cumpere insula grecească Gaia Sogia. Steven Taylor, purtătorul de cuvânt al Proto Organization, a precizat că în această perioadă multe vedete s-au arătat interesate să cumpere terenuri în Grecia. Recent, magnatul american Warren Buffett, împreună cu un investitor italian, a cumpărat insula grecească Agios Thomas, situată în Golful Saronic, în apropiere de Atena.“ Nedreptatea trebuie reparată, onoarea actorului, la fel. Piratul din Caraibe are şi o insulă în Bahamas, pe nume Little Halls Pond Cay, încă din 2004. Tot pe acolo, prin Bahamas, s-au încheiat şi alte contracte de vânzare–cumpărare în care e limpede cine cumpără, dar cam neclar cine vinde. Larry Ellison, miliardarul de la Oracle, a cumpărat insula Lanai, Richard Branson a cumpărat insula Necker, Paul Allen a cumpărat insula Allan (atenţie, nu invers), Craig McCaw a cumpărat insula James, Mel Gibson a cumpărat insula Mago, Athina Onassis Roussel a cumpărat insula Skorpios, Leonardo DiCaprio a cumpărat insula Blackadore Cay, iar Eddie Murphy a cumpărat insula Rooster Cay. Şi-au luat cu toţii bucăţi de fericire risipite în mijlocul apei. Aici sunt banii dumnealor. Personajele din literatură au altă soartă, în care-i adânciră barbarii de autori. Ele fie sunt azvârlite disciplinar pe insule (vezi Alexander Selkirk, alias Robinson Crusoe), fie le iau în stăpânire cu tot ce găsesc la faţa locului. Şi le adjudecă, aşa cum face Gilles Laborde, spre care mă poartă acum, fără explicaţii, gândurile nopţii de august înfăşurate în perdelele ploii. Gilles Laborde, profesor universitar la Rennes, unde predă literatura franceză din perioada Renaşterii, este protagonistul unui roman cufundat în uitare: Insula altuia de Jacques Perry. Profesorul are o ambarcaţiune mică pe nume Délie şi ajunge cu ea pe insula Albatros, situată în largul coastei normande, nu foarte departe de Finistère. Albatros este o insulă cvasipustie, în formă de migdală, care adăposteşte o singură casă, una singură, cu ziduri cenuşii, ocrotită de un pâlc de cireşi. Profesorul Laborde pătrunde prin efracţie în casa Radu Paraschivescu

49

părăsită şi se abandonează curiozităţii. Umblă prin hârtiile, prin hainele şi prin obiectele personale ale ocupantului, despre care află că se numeşte Laurent Mattius. Ce nu ştie Laborde e că explorarea astfel declanşată virează la un moment dat spre altceva. Mai precis, spre un soi de brigandaj identitar, în care Laborde ajunge să nu mai locuiască doar în casa lui Mattius, ci şi în pielea, în carnea şi în mintea lui. Pe măsură ce-i cotrobăie prin camere, prin sertarele biroului şi prin şifonier, pe măsură ce-i citeşte însemnările şi jurnalele, pe măsură ce-i studiază fotografiile, Gilles Laborde se preschimbă în Laurent Mattius. Îi înfulecă mâncarea, îi bea vinul, îi poartă hainele. Preluarea identităţii presupune, iată, o uzurpare de personalitate mai degrabă brutală, pe care Gilles Laborde o realizează fascinat de felul în care izbuteşte să reconstituie viaţa, cumpenele, iubirile şi dramele celui pe care-l vampirizează. Ca pentru a-şi cere iertare de la cel în locul căruia s-a instalat, Laborde scrie ulterior un roman-confesiune, însufleţit de ambiţia mai veche de-a aşterne cândva pe hârtie „o carte în care ar exploda întreaga viaţă a unui om, toate experienţele lui, precum şi dorinţa nebunească de-a ajunge la inimile celorlalţi“. În fond, şi el umblă tot după ceva care seamănă cu fericirea. Prin urmare, unii cumpără insule cu banii jos, alţii le iau în posesie fără să-i preocupe proprietarul iniţial. Şi primii, şi ceilalţi pierd timp ca să câştige spaţiu. Şi primii, şi ceilalţi caută (şi li se pare că găsesc) fericirea. Unii, fericirea tranzacţionabilă. Alţii, pe cea a identităţii şterpelite. La mine – la noi – e mai simplu. În şahul vieţii, suntem piesele unei rocade consimţite. Insula ei nu suportă laptele. Insula mea are ochi negri. Fiecare îi e celuilalt paznic, explorator şi călător aruncat de un naufragiu. Şi nici una din insule nu tâlhăreşte sufletul celeilalte. În bluesul somnului, se trage lângă mine şi îşi dezgoleşte ceafa, fără să-şi dea seama de farmecul şi greutatea invitaţiei. Zâmbesc nevăzut, în timp ce ochii mi se desprind de pe pagina pe care scrie: 50

Cum să fii fericit în România

„M-am hotărât să mă apropii de corpul ei moale şi curbat. În timp ce mă mişc şi încep să-mi lipesc fluierul piciorului de o gambă ai cărei muşchi sunt relaxaţi în inconştienţa somnului, simte ce am de gând şi, fără să se trezească, îşi întinde mâna stângă şi-şi ridică părul de pe umeri, oferindu-şi ceafa goală ca să mă cuibăresc lângă ea. De câte ori face acest gest, simt un fior de dragoste şi mă minunez în faţa preciziei unei asemenea amabilităţi somnolente. În ochi îmi joacă lacrimi şi fac eforturi să n-o trezesc ca să-i aduc aminte cât de mult o iubesc. În aceeaşi clipă, fără să-şi dea seama, a ajuns la miezul secret al sentimentelor pe care mi le inspiră. Nu ştie, fireşte; nu i-am dezvăluit niciodată această plăcere discretă şi fugară a nopţii. Deşi bănuiesc că acum tocmai asta fac…“ Somnul nu e paranteza, recreaţia mare sau banca de rezervă a vieţii. Şi nici a dragostei. Şi nici a fericirii. Somnul – somnul acela care democratizează teama – e călăuza nocturnă care îmi poartă insula pe cărări doar de ea ştiute, pentru ca dimineaţa s-o readucă de unde o luase. Cu o lumină proaspătă pe chip şi în ochi. * După moarte, scrie Julian Barnes, inima ia forma unei piramide. Îndrăgostirea, scrie tot Julian Barnes, e cea mai violentă expresie a gustului. Only the good die young e o tâmpenie. Only the good live long e o altă tâmpenie. La fel de mare. Fericirea e felul cum îţi exerciţi zilnic cea mai violentă expresie a gustului, alungându-ţi din minte piramida care te va împunge la un moment dat dinăuntru.

Radu Paraschivescu

51

Tatiana Niculescu

Filolog şi jurnalist, Tatiana Niculescu a fost redactor şi prezentator al secţiei române a BBC World Service din Londra, apoi redactor-şef al biroului BBC din Bucureşti. Romanul ei de debut, Spovedanie la Tanacu (2006), a devenit piesă de teatru în dramatizarea autoarei şi în regia lui Andrei Şerban şi a stat la baza filmului După dealuri (premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes, 2012). În ultimii ani a publicat la Humanitas biografiile reginei Maria şi regelui Mihai, urmate de o biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu; demers unic în peisajul nostru editorial, aceste cărţi îmbină documentarea atentă cu intuiţia şi un extraordinar talent de povestitoare.

Un om fericit într-o lume nefericită

M-am întors în România după nouă ani de ședere la Londra. Deși iubisem

mult Londra, redescopeream Bucureştiul cu o plăcere pe care cu greu aş fi prevăzut-o. Mi se părea că am poposit dintr-un oraş cât o ţară într-un oraş cât un sat. Distanţele de care toată lumea se plângea mie mi se păreau aruncături de băţ, plimbări vesele de pe o uliţă pe alta. În perioada aceea, mergeam mult pe jos tocmai fiindcă orice destinaţie din capitală mi se părea aproape. Mi-am amintit că, în copilărie, mutarea de la casă la bloc marcase prima destabilizare a universului meu, echivalentă cu recăderea în haos. Precum Dumnezeu, care separă şi delimitează lucrurile şi realităţile în primele zile ale Creaţiei, aşa şi eu, mutată cu familia la bloc, voiam să recuperez teritoriul spaţiului cu gard în care mă născusem, al curţii securizante şi apărătoare de stihiile necunoscutului din afară. Luni de zile, fără să spun nimănui, am căutat înfrigurată, în jurul blocului, aventurându-mă din ce în ce mai departe, un gard. Negăsindu-l, m-am trezit, dintr-odată, în altă vârstă. Or, întorcându-mă de la Londra, mi se părea că regăseam ograda, ţarcul şi ordinea primordială în Bucureştiul începutului de secol XXI. Curând, mi-am dat seama că nu era un sentiment pe care să-l împărtăşesc cuiva. Cunoscuţii şi rudele priveau hotărârea mea de a mă fi întors ca pe un eşec ascuns. În sinea lor, mă căinau, privindu-mă cu oarecare condescendenţă. Dar eu aveam senzaţia că plonjasem, printr-un tunel al timpului, într-un univers paralel, în care mă desfătam. Mi-au 54

Cum să fii fericit în România

trebuit câteva luni ca să mă reobişnuiesc cu aerul din jur, îmbibat de cuvintele limbii române. Ciuleam urechile înregistrând fiecare cuvânt din preajmă, pe care, apoi, îl descompuneam în litere şi îl recompuneam de parcă mai trăiam încă în primele zile ale Creaţiei şi-mi venise rândul să dau nume lucrurilor. În sfârşit, înţelegeam pe viu cum e cu arbitrarul semnului lingvistic… Până şi înjurăturile româneşti, pe care nu le mai auzisem de mult, îşi aveau, acum, savoarea lor: te trimiteau una-două la origini, din răvăşeala agresivă a existenţei de fiecare zi în pacea ocrotitoare a gestaţiei materne. Poposisem, din Babelul londonez, într-o marginală cultură patriarhală, prea puţin preocupată de restul lumii. Încă priveam în jur cu ochii străinului sau, mai curând, cu cei ai înstrăinatului. Apoi, mă încântau lucruri pe care niciodată nu le luasem în seamă sau le socotisem ca de la sine înţelese: bunăoară, camerele mari şi solide, din cărămidă sau beton, în care locuiau românii, faţă de cutiile de chibrituri, adesea cu linii incerte, în care locuiau cei mai mulţi dintre britanici, îndatoraţi pe viaţă la bancă pentru spaţiile bicisnice, la distanţe enorme de serviciu, cu scări interioare înguste şi abrupte, cu pereţi ascunşi sub coli succesive de tapet, cu treceri printre dulapuri, din bucătărie în baia cu robinet de apă rece şi robinet de apă fiartă, cu podele îmbrăcate în mochetă cât mai rezistentă la murdărie. Am trăit o adevărată fericire regăsind forfota pieţelor, chipurile arse de soare ale ţăranilor, tocmeala şi ţâfna, mirosurile nemaipomenite ale fructelor şi gustul, în sfârşit gustul!, legumelor. Totul mi se părea atât de ieftin şi de bun, încât eram dispusă să uit fie şi de rafinatele magazine Waitrose numai ca să zăbovesc în hărmălaia pieţelor din Bucureşti, să casc gura la risipa de culori şi forme, să mă îmbăt de damfuri, să mă plimb prin zumzăiala dintre tarabe şi să mă minunez de veşnica nemulţumire de pe feţele cumpărătorilor, care, spre deosebire de britanici, încă îşi mai permiteau, financiarmente vorbind, să cumpere legume şi fructe la kilogram! Înţelegeai cu greu de ce, în ciuda unei realităţi Tatiana Niculescu

55

totuşi favorabile, pe care tu, lipsind ani de zile, o remarcai de îndată, românii se plângeau încontinuu, dispreţuiau tot ce aveau, rareori zâmbeau şi treceau pe străzi ca împovăraţi de o mare persecuţie istorică. Nesimţirea, mitocănia şi agresivitatea vânzătorilor din magazine, ale funcţionarilor publici şi ale politicienilor de ocazie îţi dădeau senzaţia unei specii extraterestre de reptilieni, care, prin cine ştie ce accident cosmic, ajunseseră să pună stăpânire peste o naţie înainte ca ea, naţia, să fi devenit conştientă de ea însăşi. Dar toate astea mi se păreau detalii nesemnificative. Totuşi, încântarea lăsa loc, treptat, uimirii. Din farmacii puteai cumpăra oricând antibiotice ori medicamente „tari“ ca să te tratezi de gripă sau de dureri de măsele. În Anglia, numai să fi fost cu un picior în groapă ai fi căpătat, eventual, vreo reţetă pe care să fie trecut un antibiotic. Sistemul de sănătate românesc, încercat de diverse avataruri cu intenţii reformatoare, nu reuşea să satisfacă aşteptările nimănui. Cu toate astea, mulţi cetăţeni îşi făceau periodic analize complete, nu-ţi venea rândul la radiografie sau la vreo operaţie după doi ani de la înscrierea pe o listă de aşteptare, farmaciile prosperau pe piaţa afacerilor, încă se mai păstra tradiţia pungii cu medicamente la purtător, care conţinea un medicament recomandat de medicul de familie, un medicament recomandat de o prietenă, unul despre care aflai de la o rudă, unul promovat de o revistă naturistă, unul încercat de o vecină şi care dăduse rezultate excelente… Începeam să bag de seamă şi un fel de tribalizare a vieţii sociale şi politice. Totul, de la discurs la interes naţional şi de la politici publice la funcţii de stat, totul devenea, mai devreme sau mai târziu, o chestiune personală. În România, carevasăzică, nu exista transcendenţă, deşi, altminteri, discursul public şi de presă era suprasaturat de religie, iar lumea se saluta cu „Doamne-ajută!“. Dar era vorba de un zeu al fiecăruia, după chipul şi asemănarea fiecăruia. 56

Cum să fii fericit în România

Pe măsură ce mă reaşezam acasă, pierdeam privirea proaspătă şi încântată a înstrăinatului. Definiţia fericirii se schimba cu fiecare zi care trecea şi, până la urmă, aveam s-o formulez cam aşa: Să nu te naşti într-un spital bântuit de streptococi aurii, argintii ori de alte nefaste culori. Dacă totuşi ai apucat să te naşti, să scapi neinfectat, ca să nu fii îndopat de mic cu antibiotice care-ţi distrug sistemul de apărare al corpului. Să fi fost născut din dragoste, dacă se poate, şi nu din întâmplare, sau, în orice caz, pentru tine, şi nu pentru planurile de bătrâneţe ale părinţilor. Prunc, să nu ţi se îndese vara pe cap o căciulă şi în picioare ciorapi de lână, iar iarna să nu ţi se spună că trebuie să te fereşti de curent (de aer). Când mergi cu părinţii la mare, să nu fii obligat să stai la soare în pielea goală, sub privirile tuturor. În primii ani de viaţă, când te împiedici şi cazi, să nu fii admonestat şi pedepsit. La trei ani, să nu ţi se dea pe mână un smartphone, ca adulţii să-şi poată vedea în linişte de treburile lor. Cineva, oricine, să-ţi spună poveşti şi să te ocrotească de spaimele nopţii. Să fii îmbrăţişat şi mângâiat des. Cât mai des. Să ai măcar o bunică. Să nu ţi se spună că trebuie să-ţi fie ruşine de sexul tău. În sânul și la adăpostul familiei, să ai voie să fii nărăvaș. Să nu înveţi din primii ani de şcoală că principala îndeletnicire a lui Dumnezeu e să te pedepsească. Cineva să-ţi spună la ureche, zilnic, că Dumnezeu te iubeşte. Să nu mergi la şcoală dacă ai putea să înveţi lucruri mult mai interesante acasă. Dacă totuşi mergi la şcoală, să ai o învăţătoare care să-ţi deschidă mintea în loc să ţi-o închidă. Pe urmă, în ciuda dascălilor nemulţumiţi și lipsiţi de imaginaţie, în ciuda programei anacronice, în ciuda plictisului general, în ciuda hărţuielilor de toate felurile la care, vrei, nu vrei, ești supus, să nu fugi de la școală mâncând pământul. Să nu te convingă niciodată cei care-ţi spun că nu mai e la modă să citeşti vreo carte şi să nu te laşi intimidat de suficienţa adulţilor care cred că le ştiu pe toate. Să mergi mai degrabă contra curentului decât să te pierzi în turmă fiindcă te temi să fii singur. Să-ţi Tatiana Niculescu

57

găseşti curând o pasiune şi, adolescent, să pui la încercare orice teorie de împrumut. Să iubeşti şi să te laşi iubit. Cineva, oricine, să te ajute să capeţi încredere în tine, ca să nu te zideşti prea curând între pereţii îndoielilor devenite certitudini. Tânăr, să nu locuieşti cu părinţii sub acelaşi acoperiş. Tot tânăr, să-ţi găseşti o slujbă care să-ţi asigure independenţa financiară şi în care să te simţi în pielea ta. Să nu trăiești sub dictatura reușitei și a succesului cu orice preţ. Dacă tot faci o treabă, s-o faci bine. În ciuda spaţiilor virtuale pe care le străbaţi zilnic pe internet, să-ţi mai rămână destule emoţii şi uimiri, nealterate de cinism, cât să te îndrăgosteşti de-a binelea. Să nu te superi dacă pierzi. Să nu te laşi, orice-ar fi. Să nu te crezi buricul pământului. Într-o lume care se plânge încontinuu de orice, să nu te plângi de nimic. Să cauţi cu lumânarea versiunea bună a lucrurilor şi a oamenilor. Dacă ea nu există, s-o inventezi. Adult, să ai măcar un prieten de nădejde. Să nu ai a face prea des cu funcţionari publici ori de stat, să n-ai şefi rudimentari şi vecini scandalagii, să fii cetăţean corect, să nu te scârbească politica, dar nici s-o preţuieşti prea tare. Să nu te uiţi la televizor, să-ţi faci timp, în schimb, să te uiţi la pomi, la flori şi la cer, să mănânci vinete şi dovlecei gătite cu meşteşug, să iubeşti pe cineva de-adevăratelea şi să te iubească cineva de-adevăratelea. Din când în când, să nu faci absolut nimic, ca un prost, dar să-ţi cultivi pasiunile, să nu te temi și să ai curaj să te schimbi la orice vârstă. Să nu te îmbolnăveşti grav. Să ai copii sănătoși și să-i înveţi curând să nu depindă de alţii. Să nu bea peste măsură, să nu se drogheze, să nu devină dependenţi de sex, să supravieţuiască cu umor dezorientării şi dezamăgirilor din facultate, nedreptăţilor strigătoare la cer din societate şi trădării amicilor, să-şi găsească drumul lor în viaţă. Între timp, să nu ai părinţi ori bunici bolnavi de Alzheimer ori de alt tip de demenţă senilă, pe care să-i îngrijeşti pe termen lung fiindcă nu te înduri sau nu-ţi permiţi să-i laşi în grija unor instituţii de stat ori private, unde s-ar prăpădi curând. În sfârşit, ajuns 58

Cum să fii fericit în România

tu însuţi la bătrâneţea cea de pe urmă, să fii sănătos tun şi cu mintea întreagă, ca nu cumva să ajungi, la rându-ţi, la spital sau la azil (cămin de bătrâni se numeşte, scump sau ieftin, tot aia), pe mâna asistentelor medicale, a îngrijitorilor de tot felul, care vă vor toca banii ţie şi copiilor tăi, privindu-te ca nişte păsări de pradă şi lăsându-te, până la urmă, să mori cu zile, cu capul pe perne murdare, cu trupul sfârşit între cearşafuri jilăvite de sudoare şi de urină, căutând cu ochi înlăcrimaţi o fărâmă de omenie. După moartea ta, să nu înceapă pentru urmaşi alte tribulaţiuni. Dacă, prin cine ştie ce dar al sorţii şi dispoziţie a inimii, treci cu bine de toate astea, dacă supravieţuieşti tuturor nefericirilor colective şi individuale şi nu eşti nici resemnat, nici revoltat, nici mânios, nici apatic, înseamnă că te poţi numi un om fericit în România. Doar că, spunea cineva, un om fericit într-o lume nefericită e mai nefericit decât acea lume nefericită.

© Radu Sandovici

Anamaria Smigelschi

Nepoată de pictor (Octavian Smigelschi), cu sânge polonez din partea tatei şi italienesc din partea mamei, Anamaria Smigelschi e o artistă plastică-graficiană bine-cunoscută şi multi-premiată. A scris şi a ilustrat nenumărate cărţi pentru copii. Expune frecvent şi azi în expoziţii personale sau de grup. A publicat nu demult două volume memorialistice: Gustul, mirosul şi amintirea (2013) şi Mai de ieri, mai de departe… (2015). „O ştiam ca pe un plastician foarte talentat şi ca pe o femeie iradiind vitalitate şi farmec. O descopăr acum ca pe un scriitor înzestrat“, a scris despre ea Andrei Pleşu la apariţia primei cărţi.

Taxiportofel

Eu așa zic: dacă mai vedem prin preajmă asemenea anunţuri, chiar merită,

încă, să trăieşti pe pământul ăsta: Vă rog frumos închideţi poarta! Aer condiţionat! Vin fiert… plec vesel :) Ar mai fi şi gustul roşiilor. Aţi observat vreodată expresia de pe figura unui nativ scandinav (să zicem) după ce a gustat prima felie de roşie de-a noastră? Uimire, stupoare, încântare sunt cuvinte deşarte, deşi roşiile de azi au pierdut cam o treime din mireasma de pe vremuri, de răşină, de tămâie… Şi totuşi! Până şi supermarketurile scriu pe roşiile lor de plastic că-s româneşti! Împarte ţăranul, pe taraba lui din Piaţa Domenii, roşiile în două, de Galaţi şi de Giurgiu. Întrebi care-s mai bune. — De Giurgiu! zice el cu seriozitate şi convingere, ca-n gluma cu ciobanul cu oile albe şi negre. (Pentru cine n-o ştie: Reporterul: Bade, care-s mai bune de prăsilă? Ciobanul: Ale’ albe! R.: Dar cele negre? 62

Cum să fii fericit în România

C.: Ş-ale’ negre! R.: Daʼ care-s mai lăptoase? C.: Ale’ albe! R.: Daʼ cele negre? C.: Ş-ale’ negre! R.: Daʼ de lână, care-s mai blănoase? C.: Ale’ albe! R.: Ş-ale’ negre? C.: Ş-ale’ negre! R.: Pare-mi-se că numai cele albe sunt ale matale… C.: Ba ş-ale’ negre!) Mi s-a întâmplat acum zece minute în piaţă: tocmai cumpărasem trei roşii lunguieţe în formă de săculeţ, când îl văd pe ţăranul de-alături cum taie o roşie unei cucoane ca să-i demonstreze calitatea, lăudându-se că vânduse unuia zece kile. — Păi ce face cu zece kile? întreb eu cu gândul că-i păcat de ele să le bagi în bulion. — Pentru familie, doamnă, pentru familie! face el speriat c-oi fi de la poliţia pieţei. Luaţi şi dumneavoastră! Îmi întinde jumătatea cealaltă. — Bogdaproste, zic, daʼ sare ai? — Am eu! sare din spate vânzătoarea de la prăvălia de termopane cu produse greceşti. — Pune-mi şi mie, că mi-a făcut poftă, zice cucoana dintâi. Imagine pofticioasă: două doamne respectabile, cu tărăboanţele pline de verdeţuri alături, înfulecând cu deliciu eşantioane de perfecţiune. Roşia autohtonă (chiar şi roşia galbenă, care nu e aşa fiindcă e încă verde, e galbenă de neamul ei) combinată cu telemeaua devine hrana zeilor, cele două se potenţează reciproc într-un duet inegalabil. Anamaria Smigelschi

63

Conaţionalii din diaspora, odată reveniţi prin locurile natale, mănâncă brânză cu roşii dimineaţa, la prânz, la cină şi noaptea la trei, cu ochii-n lacrimi şi papilele fericite. Multă vreme am crezut că ne-au furat bulgarii telemeaua şi au declarat-o ei produs DOP. Inexact! Din 2005, telemeaua este un produs cu Denumire de Origine Protejată românesc. Următoarele tipuri au fost recunoscute oficial: telemeaua de Argeş, de Braşov, de Carei, de Harghita, de Huedin, de Ibăneşti, de Oaş, de Sibiu, de Vâlcea. Au uitat însă toţi de brânza de Brăila, care, în copilăria mea, era singura şi autentica telemea, brânza cu purici, cum îi spuneam, pentru că avea nişte bobiţe negre cu un gust anume. Sunt mereu confundate cu chimenul, dar de fapt sunt cernuşcă sau negrilică (Nigella sativa), seminţele unei flori ce creşte prin Dobrogea şi vine din Orient. S-au găsit şi în mormântul lui Tutankamon. Eu fac rost de purici şi-i presar pe telemeaua contemporană. Cu roşiile de la nea Tigaie din satul Lipia (Ilfov), al cărui fiu şi-a pus răsaduri alese de la o bancă de seminţe din Buzău, ating nivelul maxim al desăvârşirii. Despre arome, miresme, şmaguri, esenţe, parfumuri ce să mai spun? Mirosul tandru de sarmale din preajma Crăciunului, sau de ardei copţi vara, combinat cu toc-tocul tocătorului de vinete pe străduţele umbrite de tei înfloriţi pe lângă gardurile cu caprifoi şi luleaua-turcului… Sau aerul saturat de odoruri dintr-un plafar, care-ţi ameţeşte minţile… Intri şi cumperi ceaiuri de pufuliţă, de trei-fraţi-pătaţi, de cruşin şi coajă de mesteacăn, urzică moartă şi vie, de păducel, ghimbir, păpădie şi coada-şoricelului, mai iei creme de arnică şi gălbenele, de muguri de plop şi venin de viperă, extracte şi tincturi din cimbrişor, traista-ciobanului sau sunătoare, faci pachete grele, le pui pe un Delivery internaţional pentru prietenii care trăiesc aiurea, că pe acolo nu se găsesc sau, dacă se găsesc, sunt de zece ori mai scumpe. 64

Cum să fii fericit în România

Ţara mea e şi patria farmaciilor, aproape mai dese ca băncile sau cârciumile. Intersecţia între strada Turda şi Bd. Ion Mihalache (fost Filantropia, fost 1 Mai) poate fi denumită Crucea Farmaciilor, pe fiecare colţ sunt una sau două. În piaţa mea, Domenii, sunt două cu aceeaşi firmă la 25 de metri distanţă una de alta, despărţite prin altă farmacie concurentă. Pe la televiziunile străine am mai văzut reclame de doctorii − contra flatulenţei, constipaţiei sau prostatei (mă întreb mereu cu cât sunt plătiţi actorii… să-ţi expui faţa ta de bărbat arătos între două vârste ca să te afle o lume întreagă că ai probleme!), dar reclame pentru farmacii nu. Noi ne întrecem, cu vedete cunoscute, cu şlagăre, cu figuranţi, cu scenete vesele şi festivaluri, să ademenim omul la farmacie, cuibul fericirii şi-al dragostei. Noroc că din când în când mai apare câte un mesaj binevoitor din partea autorităţilor, care te îndeamnă cu înţelepciune să bei doi litri de apă pe zi, să te speli pe dinţi şi să nu mănânci sărat. În patria mea, visele ţin cont de semnificaţia lor tradiţională, nu vin şi dispar fără nici un rost. Trebuie doar să le ţii minte, ca doamna Vasilica de la Centrul Caraiman, care are grijă de Jeana, imobilizată la pat. Aşteptând îngrijorată telefon de la soţu’ din spital, îi povestea Jeanei un vis în care se făcea că, ducându-se la o vecină, i-au tăiat calea doi porci. Când a primit vestea că analizele i-au ieşit bine soţului şi că trebuie doar să urmeze tratamentul dat de doctorul de familie, a zis: — Aţi văzut, doamna Jeana, porcii mei? Şi pomenile, şi parastasele îşi ating scopul, iar dacă eşti îndeajuns de simţitor capeţi urgent un răspuns. Pe 11 iulie m-a sunat Mariana, cumnata mea, că face pomană de 25 de ani pentru Tătăiţu şi să dau şi eu ceva din mână, cum se spune. — Foarte nimerit, am diseară prieteni la cină! Eu, la mare, când toată lumea merge la restaurant, ador să pun câte o masă cu bunătăţi făcute de mine, cu mijloace reduse, în bucătăria Anamaria Smigelschi

65

gazdelor din sat. Cum Andrei, nepotul adorat al lui Carmen, mi-a lipsit, i-am trimis două cutii pline cu papricaş de pui, pentru care am primit un bogdaproste (că altfel nu se bifează!). A doua zi aflu ce vis încântător a avut Mariana cu toţi cei duşi, frumoşi şi tineri, într-un spaţiu luminos, adunaţi în jurul unei mese peste poate de încărcată, şi cum Tataie, îmbujorat, se învârtea frecându-şi mânuţele pătrate şi îndemânatice. — Ce-i cu belşugul ăsta? a întrebat mirată. — Păi dacă a adus Anamaria atâtea cutii cu de-ale gurii! a răspuns el voios. Mă întreb ce fac, oare, toţi catolicii, luteranii, budiştii, evreii, musulmanii, adventiştii de ziua a şaptea etc. acolo în rai, în timp ce ortodocşii noştri se ghiftuiesc cu bunătăţi trimise de acasă? Sau poate că se împarte la toată lumea… Că veni vorba de mâncare, e de remarcat entuziasmul cu care românii sărbătoresc la iarbă verde orice zi de vacanţă, cu tone de mici şi friptane care sfârâie în toate poienile, luminişurile idilice şi luncile patriei. Reporterii TV îi chestionează la faţa locului, iar ei, prin fumul gros şi albăstrui al grătarelor, răspund standard cum au venit la aer curat să-şi încarce bateriile. Unul singur, mai sofisticat, a dat odată o declaraţie pe care mi-am notat-o, căci aşa ceva nu se poate inventa şi nici ţine minte: „…frigider natural cu apă de Buşteni, pentru un şpriţ, o tărie, o ambianţă, care se poartă din tată-n fiu, o generaţie ortodoxă care ne mişcă!“ Să nu mai vorbim despre ce lasă în urmă… Dar florile! Florării, gherete de flori, coşuri cu flori la intersecţii, flori în piaţă, ţigănci cu flori, zarzavagii cu găleţi de flori de grădină între tarabe, şiruri, şiruri de buchete de gata, cu volane colorate sau celofan, flori de import sau de curte. Un adult brunet şi burtos strigă după mine: — Am lalele galbene, doamna! — Daʼ dumneata de unde mă mai ştii? 66

Cum să fii fericit în România

— De la mama! La aniversări, sărbătorita, emoţionată, umple cada de baie cu buchetele primite, în prima zi de şcoală învăţătoarele şi dirigintele sunt îngropate de-a binelea în flori, la vernisaje trebuie să prevezi chiupuri sau găleţi în care să îndeşi ofrandele florale aduse de invitaţi. Ca simplu vizitator, eu mă bucur să capăt, pe alese, din maldărul pe care expozanta, sau soţia protagonistului, nici nu le poate căra. Un cuplu de amici franţuji în vizită la noi nu contenea să se mire cum toată lumea vine cu câte un buchet. Acum, pe bune, aţi intrat vreodată fără flori într-o casă de prieteni? Nu prea cred! Străinii, mă gândesc, sunt la fel de uluiţi dacă intră într-un târg de carte. O asemenea abundenţă, sute de edituri, mii de titluri, sute de mii de cărţi frumoase, cartonate, lăcuite, mulţimi de cititori ce tropăie înfierbântaţi şi îşi îndeasă în sacoşe volume cu 20% reducere, aleargă de la o lansare la alta. Discursurile şi flash-urile se întretaie, oamenii se felicită şi se pupă transpiraţi. Ca totul să fie şi mai prietenos, evenimentul cultural este înnobilat de fumul mititeilor şi umidificat de spuma bericii de pe la tarabele ce înconjoară pavilioanele. — Doamne sfinte, Jesús María! îşi spun ei pe limbile lor. Ce popor cultural! La o ţărişoară de 22 de milioane de locuitori, din care vreo patru s-au oploşit prin lume*… Mai mult, la Vama Veche e o mare porţiune delimitată cu bannere: Plaja de Carte, unde găseşti, pe lângă umbrele şi şezlonguri, o * 73% declară că au citit cel puţin o carte întreagă în ultimele şase luni (numărul mediu de cărţi citite în ultimul an este de 4) şi cam tot atâţia susţin că li se întâmplă uneori sau relativ frecvent să înceapă o carte şi să nu o termine de citit, obicei care apare mai adesea la persoanele tinere şi cu studii medii sau primare: 17% dintre persoanele sub 25 de ani nu termină de citit cărţile începute (v. Dilema Veche). De fapt nici nu le încep! Nostalgicii mai pretind că una dintre marile cuceriri ale Revoluţiei este că am redevenit analfabeţi. (N.a.) Anamaria Smigelschi

67

librărie care împrumută cărţi cu ziua şi un băruleţ cu cafele şi limonade la umbră. Poţi citi de dimineaţa până seara pe malul mării, chiar şi în pielea goală, iar dacă n-ai isprăvit cartea ţi-o lasă şi a doua zi. La fel de surprinzător ar putea părea numărul mare de pictori pe cap de locuitor. Pe vremea când UAP, adică Uniunea Artiştilor Plastici, îşi păstorea membrii, numai în Bucureşti erau peste 3 000, veşnic în război cu Uniunea Pictorilor Amatori, condusă de generalul Parizescu, cuprinzând alte mii care râvneau la beneficiile sistemului de expoziţii de stat cu achiziţii asigurate. Acum, când uniunile de creaţie nu mai au nici o putere, artiştii, în loc să se împuţineze, s-au înmulţit! M-am împrietenit pe Facebook cu câţiva şi de atunci nu mai scap, sute de profesionişti sau veleitari îşi postează producţiile. Le număr like-urile şi, dacă sunt prea puţine, le acord şi eu cu dărnicie unul, chiar din cel cu inimioară. Eu nu postez decât producţiile mele florale sau culinare… * Lăsând deoparte aserţiunea răuvoitoare cum că cea mai mare greşeală din dieta românilor este că se mănâncă unii pe alţii, neluând în seamă nici dihonia molipsitoare stârnită de talk-show-urile TV, în care disputele politice cuprind 90% din spaţiul de emisie, românii continuă să aibă mulţi prieteni folositori. Încă de la Caragiale, lanţul slăbiciunilor funcţionează perfect, fiecare dintre noi are câte un prieten care e prieten cu un cardiolog, un depanator de aer condiţionat sau un specialist IT. Ştii pe cineva la fisc, ai pe cineva la Arhivele Statului, dar la Spitalul Militar? Ai un parchetar? Circuitul electric al recomandărilor prietenoase merge non-stop, fără scurtcircuit. În drum spre Vama Veche m-a lăsat ambreiajul la 30 de metri de casă, puteam ajunge chiar în faţă dacă nu mă opream la intersecţie, de unde n-am mai pornit, cu toate îndemnurile şoferilor din spate: — Hai, mamaie, dă-i drumul!!! 68

Cum să fii fericit în România

Mia a coborât, s-a întors în fugă cu Sile şi s-au făcut amândoi lac de năduşeală împingând la maşină. Primii oameni pe care i-am întâlnit au fost doi prieteni, Raluca şi Dan: — Sun-o pe Carmen, au zis, îl are pe Genan şef de service în Mangalia. Nici n-am încercat să mă programez la unul dintre zecile de ateliere din oraş! La nouă fără un sfert a doua zi, Genan s-a prezentat, a luat maşina şi după puţin m-a informat telefonic că piesa mă costă atât, pentru băieţi atât şi că joi între două şi două şi un sfert mi-o aduce personal, ceea ce s-a şi întâmplat. — Acum ce facem, te duc eu înapoi? — Doar până la Doi Mai, la Doina. Doina nu era o gagică, era cârciumioara unde-l aştepta prietenul tocmit să-l întoarcă acasă. L-am răsplătit pe Genan cu o sticlă de vin roşu bun (de la Basarabia) şi, ca să mă dau grande, i l-am pus într-o pungă decorată cu şireturi. Cu telecomanda trebuie să fii foarte precaut. Tot zapând, m-am oprit o secundă asupra unui post pe care, de obicei, îl ocolesc. Am rămas să ascult, cu îngrijorare, un orator cărnos, un fel de tribun gen Vadim, care, cu glas de bariton patriot, ne prevenea că forţe oculte mondiale ne-au pus gând rău, că mânuiesc toate uneltele politice, comercial-bancare şi psihologice ca să ne cotropească, să ne facă una cu pământul, dar că n-o să le reuşească, fiindcă românul, cu darul lui pentru hoţie, o să fure totul înainte de dezastrul final. Am respirat uşurată că avem totuşi o scăpare, ştiind că suntem bine educaţi încă din copilărie, când prima poezie din repertoriul copilului, alintat de părinţi hoţule, este antologica „Căţeluş cu părul creţ Fură raţa din coteţ. El se jură că nu fură Anamaria Smigelschi

69

Dar l-am prins Cu raţa-n gură!“ Că nu e totuşi chiar aşa, am să dovedesc cu o recentă întâmplare de viaţă. Întârziasem la dentist şi nu se arăta nici un tramvai sau autobuz. După ce am fost refuzată cu grosolănie de trei taximetrişti care ardeau gazul în staţie, a acceptat un al patrulea, mai vârstnic şi mai blajin, să mă ducă doi kilometri până la destinaţie. Am comentat întâmplarea, ne-am plâns de cum s-au schimbat moravurile şi am fost sfătuită ca altă dată să-i ofer şoferului, din capul locului, 20 de lei pentru o cursă de 7, căci nu e de la sine înţeles că va fi răsplătit în final. Mai târziu, pe scaunul de tortură, am fost informată la celular că mi-am uitat în taxi portofelul, în care şoferul găsise o notiţă cu telefoane de prim ajutor. I-am mulţumit frumos că m-a căutat, i-am sugerat să ia o sutică din el şi să vină în zece minute să mă recupereze de unde mă lăsase. Ne-am reîntâlnit cu bucurie, mi-a returnat portofelul, dar, plin de jenă, a mărturisit că cei doi tineri din cursa următoare, care-l găsiseră, i l-au dat fără nici un leu înăuntru. I-am cerut atunci să ne oprim la un bancomat ca să mai storc nişte numerar, dar el, cuprins de un entuziasm umanitar ieşit din comun, a refuzat cu tărie şi m-a dus acasă pe gratis! Mi-a dat numărul de telefon, însă, cum nu a vrut cu nici un preţ să-şi spună numele, l-am notat în agendă Taxiportofel.

© Revista Cariere, foto Sebastian Moise

Andrei Pleșu

Andrei Pleșu a ţinut cursuri de istorie şi critică a artei şi de filozofie a

religiilor. A fost ministru al culturii (1989−1991) şi ministru al afacerilor externe (1997−1999). A înfiinţat revista culturală Dilema şi Fundaţia Noua Europă. Este un foarte cunoscut scriitor, conferenţiar şi publicist (Pitoresc şi melancolie, Minima moralia, Jurnalul de la Tescani, Despre îngeri, Parabolele lui Iisus, Despre frumuseţea uitată a vieţii, Despre inimă şi alte eseuri etc., pe lângă articolele săptămânale de pe blogul Adevărul sau editorialele din Dilema veche). Umorul şi ironia, cultura vastă şi stilul inimitabil sunt calităţile cu care a câştigat admiraţia publicului.

Cum era să fii fericit în România

Amintirile mele despre Revoluţia de la București sunt modeste: ţin de faptul

divers, de spaime concrete, de detalii mai mult sau mai puţin semnificative. De pildă, primul strigăt de victorie pe care l-am auzit, prima bucurie articulată, atestând schimbarea radicală a vremurilor, a venit din partea unei vecine cumsecade, fără nici un fel de apetenţe revoluţionare. Ea a intrat impetuos în curte, trecând, eroic, printre gloanţe, şi a proclamat, în beneficiul întregului cartier: „La magazinul din colţ se găsesc măsline! Şi nu e coadă!“ Am simţit imediat aroma viitorului. Am simţit că suntem în pragul unei schimbări decisive: de-acum înainte vom avea măsline. Şi le vom putea cumpăra în orice cantitate, fără măcar să stăm la coadă. Din punctul meu de vedere, era o realizare suficientă pentru a justifica o revoluţie… Bucuria norocoasei mele vecine era, în acelaşi timp, un ecou al trecutului şi o profeţie. Era un tip de bucurie pe care numai austeritatea economică a unei dictaturi o putea explica şi care, în scurt timp, urma să dispară. Esticul resimţea achiziţia măslinelor ca pe o bucurie, în vreme ce vesticul care cumpără măsline nu simte nimic. Cu alte cuvinte, ceea ce pentru unul e o circumstanţă banală, subînţeleasă, pentru celălalt era un eveniment, o şansă electrizantă, o sărbătoare. Pentru estic, „subînţelesul“ vesticului era o utopie. 72

Cum să fii fericit în România

De aceea, când, din întâmplare sau prin excepţie, sau prin arbitrara magnanimitate a puterii, aveai căldură, sau lumină, sau paşaport, sau măsline, când îţi apărea o carte sau nu aşteptai autobuzul decât o jumătate de oră, aveai toate motivele să te bucuri. Improbabilul devenea posibil. Minimalul căpăta proporţii solemne.

Bucurii minimale A savura din plin bucuriile minimale – iată una din experienţele ireductibile ale bucuriei în Răsăritul european înainte de 1989. Bucuriile minimale nu trebuie confundate cu „bucuriile simple“. Una e să te bucuri de o bucată de pâine caldă şi de un pahar cu vin întorcând spatele restaurantului sofisticat de peste drum, şi alta e să te bucuri pur şi simplu că ai pâine şi vin. Aş spune că Vestului îi erau accesibile, în mai mare măsură decât nouă, bucuriile simple. Noi eram în situaţia de a ne mulţumi cu bucuriile minimale. Regimul totalitar nu ne-a putut lua marile bucurii, bucuriile de care orice om are parte, indiferent de condiţiile în care trăieşte: bucuria dragostei, a prieteniei, a creativităţii. Dar, obligându-ne să ne concentrăm asupra bucuriilor minimale, ne-a văduvit de bucuriile simple. Nu luxul ne era interzis în primul rând, ci firescul, traiul tihnit, nobleţea calmă a omenescului. Trebuie să adaug că unul din efectele paradoxale ale penuriei era monumentalizarea bucuriilor minimale. Bucuria achiziţiei clandestine, a mobilizării supraomeneşti pentru obţinerea unei mese bune ajunsese un adevărat sport naţional. Una din formele rezistenţei la dictatură era „rezistenţa prin mâncare“. Am sabotat furor-ul comunist al austerităţii printr-un efort uriaş, organizat şi solidar, al cărui rezultat a fost constituirea unei ample şi eficiente burse negre a hranei. A procura, Andrei Pleșu

73

laborios, cele necesare, a pândi momentul (şi locul) distribuţiei fulgurante a mărfii (a măslinelor, de pildă), a conserva ritualul domestic al mesei şi al sărbătorilor, a oferi oaspetelui străin un prânz suficient de bun ca el să nu mai înţeleagă nimic din discursul despre sărăcie al gazdei – toate acestea (plus cozile interminabile şi mustind de subversiune) au fost forme de rezistenţă mult mai răspândite decât se crede. În România, unde a avea o maşină de scris devenise o potenţială infracţiune, n-a existat decât un singur samizdat: samizdatul alimentaţiei clandestine.

Bucurii negative Alături de bucuriile minimale, cetăţeanul din Est avea parte şi de o sumedenie de bucurii „negative“. Bucuriile minimale sunt euforia strictului necesar. Bucuriile negative derivă nu din satisfacţia de a avea o experienţă agreabilă, ci din aceea de a nu avea o experienţă rea. Bucuriile negative se exprimă perfect în sintagma „se putea şi mai rău“. Ele survin pe fundalul unei aşteptări sumbre şi derivă din neîmplinirea acestei aşteptări. Evident, nici vesticului nu îi sunt străine asemenea bucurii. Ele sunt, în fond, bucurii general umane: bucuria de a nu fi bolnav, bucuria de a nu pierde locul de muncă, bucuria de a nu locui cu soacra etc. Cum însă „normalitatea“ vesticului era diferită de a esticului, bucuriile negative ale celui din urmă aveau o culoare specifică. Vesticul se bucură că nu păţeşte nimic „anormal“. Esticul se bucura că e scutit de „normalitatea“ dictaturii: se bucura că din cartea predată unei edituri nu i se tăiase prea mult, că nu i se dărâma biserica ori casa, că nu fusese turnat la Securitate, sau că, deşi turnat, nu era (încă) penalizat, anchetat sau arestat etc. Vesticul se bucură când anomalia răului nu se produce, esticul se bucura când se producea „anomalia“ binelui. 74

Cum să fii fericit în România

Cu alte cuvinte, bucuria negativă a esticului era mai intensă şi, ca să zicem aşa, mai „pozitivă“: bucuria de a scăpa necenzurat sau nepedepsit era mai ascuţită şi mai „actuală“ decât, să zicem, bucuria de a fi sănătos, care, câtă vreme nu apare boala, e îndeobşte relativ palidă.

Bucurii interzise Să amintim şi o a treia categorie de bucurii, resimţite diferit în cele două lumi europene: bucuriile interzise. Rapid spus, în Vest interdicţia, ca expresie a unei moralităţi unanim acceptate, este legitimă, ceea ce face ca transgresiunea ei să fie malefică. În Est, interdicţia era nelegitimă, astfel încât transgresiunea ei era un act de curaj moral, o formă pură de jubilaţie spirituală. A citi în ascuns un mare autor interzis, a avea o viaţă religioasă, a asculta Europa Liberă, a găzdui prieteni din străinătate, a face bancuri pe socoteala guvernului totalitar, a nu declara la poliţie că ai maşină de scris – erau tot atâtea victorii, tot atâtea puncte câştigate împotriva abuzului dictatorial. Bucuriile interzise sunt bucurii periculoase. Plăcerea e dublată de palpitaţia riscului. Chiar şi anumite bucurii care – în condiţii normale – sunt nelegitime, de pildă bucuria de a păcăli statul, mergând până la a fura de la stat, dobândeau, în contextul comunist, o stranie legitimitate: erau un act de sabotaj, un fel de a lua înapoi ceea ce regimul îţi confiscase în mod samavolnic de îndată ce venise la putere. „Statul“ era, în fond, Partidul, adică duşmanul. Mă gândesc uneori că explozia iresponsabilă a corupţiei în unele ţări din Europa răsăriteană de astăzi e supravieţuirea inerţială a acestei mentalităţi, ceea ce, fireşte, nu scuză nimic, chiar dacă poate explica multe…

Andrei Pleșu

75

În căutarea unor bucurii comune Ne bucurăm încă, în Est, de enorma schimbare survenită în 1989, deşi nimeni n-a crezut-o posibilă. Şi suferim încă de o proastă experienţă a temporalităţii. Trecutul imediat e jalnic, prezentul e dificil, viitorul e incert. Veţi recunoaşte că, în asemenea condiţii, nu e uşor să-ţi păstrezi buna dispoziţie… Nu mai avem bucuriile paradoxale, în acelaşi timp chinuite şi exaltante, pe care le provoca universul dictatorial, dar nu avem încă nici bucuriile Vestului. Ceea ce se numeşte „perioada de tranziţie“ este, între altele, o perioadă de criză a bucuriei. Suntem expuşi fie nostalgiilor sterile, fie speranţelor neîntemeiate. Nerăbdarea sincronizării cu Vestul n-a adus, deocamdată, decât apetitul pentru consumul ieftin, plăcerea minoră (sau direct trivială), bucuriile întâmplătoare şi derizorii. Nu numai că nu putem avea încă bucuriile vesticilor, dar nici nu suntem pregătiţi, întotdeauna, să le înţelegem. Îngăduiţi-mi să dau un exemplu. Ideologia comunistă, incapabilă să garanteze un nivel de viaţă decent (ca să nu vorbim de bunăstare) şi preocupată mai curând să compromită, prin teroare, bucuria de a trăi, ţinea foarte mult la tematica fericirii şi la ritmica marşului victorios. Cu alte cuvinte, bucuria era, în acelaşi timp, imposibilă şi obligatorie. Cu atât mai obligatorie cu cât era mai imposibilă. Autorii melancolici erau amendaţi drastic, proletarul trebuia să creadă într-un viitor luminos, arta trebuia să fie tonică, mobilizatoare, euforizantă. Până şi tragediile trebuiau să fie optimiste. Din când în când, de ziua naţională şi la 1 Mai, se organizau mari defilări entuziaste, care să exprime fericirea generală: elevii zburdau după trasee fixe, muncitorii raportau creşteri utopice ale producţiei, armata îşi etala înzestrarea necesară luptei pentru pace. Alături de sportivi, jandarmi şi tractorişti, toţi „oamenii muncii“ trebuiau să participe la aceste uriaşe manifestări populare purtând lozinci ale 76

Cum să fii fericit în România

biruinţei, steaguri şi portrete ale conducătorilor. Pentru toată lumea, singurele bucurii reale prilejuite de asemenea demonstraţii erau efectele lor „colaterale“: se dădea liber de la serviciu şi se găseau, brusc, crenvurşti şi bere. În rest, isteria colectivistă, retorica propagandistică, scenografia triumfalistă nu făceau decât să intensifice marasmul general. În comunism, bucuriile comunitare erau abominabile, pentru că erau impuse şi mincinoase. Prin contrast, viaţa interioară, valorile individuale, convivialitatea micului grup de prieteni căpătau o importanţă specială. Universul privat era singurul capabil să asigure supravieţuirea sufletească şi intelectuală. Bucuria se cupla, aşadar, mai curând cu concentrarea decât cu expansiunea, ceea ce nu corespunde cu metabolismul obişnuit al unei emoţii pozitive. „Bucuria – spunea Sf. Augustin – e expansiunea sufletului (diffusio animi), în vreme ce tristeţea este contracţia lui.“ Ei bine, comunismul şi dictaturile în genere reuşesc să răstoarne lucrurile. Ele produc bucurii ale contracţiei, ale reducţiei voluntare, ale restricţiei. Exagerând puţin, aş spune că, în regimurile dictatoriale, bucuria are ceva din metabolismul suferinţei: e amară, gâtuită, astringentă. Nu întâmplător jurnalul de detenţie al unui mare intelectual evreu din România, Nicolae Steinhardt, se intitulează Jurnalul fericirii. Un fel de a spune că dezastrul puşcăriei nu e incompatibil cu bucuria interioară, dar şi că bucuria prizonierului e inevitabil contaminată de atmosfera concentraţionară. Steven Spielberg declara la un moment dat că cele opt ceasuri petrecute cu Fidel Castro au fost cele mai frumoase opt ceasuri din viaţa sa. Iată o bucurie care rămâne refuzată est-europenilor. Nu suntem încă pregătiţi să ne bucurăm de Fidel Castro, să-l invocăm pios pe Mao, să ne-mprietenim, în numele dreptului internaţional, cu guvernul rus, ca şi când Cecenia – şi acum Crimeea – n-ar exista. S-ar spune că, în anumite privinţe, noi luăm în glumă ceea ce dumneavoastră, vesticii, luaţi în serios, şi luăm în serios ceea ce dumneavoastră luaţi în glumă. Andrei Pleșu

77

Pentru a ajunge la un numitor comun, ar trebui ca şi dumneavoastră, şi noi să avem mai mult umor. În ceea ce ne priveşte, avem oarecare antrenament, pentru că, sub dictatură, umorul era adesea o sursă de bucurie compensatoare, o soluţie de supravieţuire. Dar era un umor „de fermentaţie“, un umor fără mare legătură cu veselia. Un fel de a râde în ciuda fundalului lipsit de orice haz al ideologiei totalitare. Trebuie să ştiţi că, înainte de 1989, am admirat fără invidie stilul de viaţă apusean. „Fericirea altora – spune undeva Balzac – poate fi o sursă de bucurie pentru cei care nu pot fi fericiţi.“ Chiar şi acum, noi ne bucurăm mai mult de dumneavoastră decât vă bucuraţi dumneavoastră de noi… Cred totuşi că avem o temelie comună pentru a reconstrui cu o bucurie împărtăşită de ambele tabere. Asta spune, în orice caz, o scurtă poveste hasidică, reprodusă de Martin Buber: Cel care se bucură cu adevărat e asemenea unuia căruia i-a ars casa şi care, lovit de necaz în adâncul inimii, începe să construiască totuşi o casă nouă. Şi, pentru fiecare cărămidă nou aşezată, inima lui se umple de bucurie.1

1. Fragmente dintr-o conferinţă ţinută în deschiderea Festivalului Internaţional de Muzică Simfonică de la Salzburg din 2003, publicată ulterior în volumul Despre bucurie în Est şi în Vest. 78

Cum să fii fericit în România

© Radu Sandovici

Adriana Bittel

Adriana Bittel este scriitoare şi pasionată cititoare. A lucrat aproape 40 de ani în redacţia României literare şi scrie de peste 20 de ani recenzii de carte în revista Formula As. Recenzează numai ceea ce-i place, nu e deloc complezentă, aşa că acele cărţi capătă un fel de blazon. Este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii române contemporane. Nu foloseşte computerul – scrie doar pe hârtie, cu creionul –, dar se serveşte totuşi de un telefon mobil (simplu). A publicat mai ales volume de proză scurtă şi a participat la numeroase volume colective. Cea mai nouă apariţie a ei la Editura Humanitas: Cum încărunţeşte o blondă: Povestiri (2015).

Ora de iarnă

Când m-am lăsat convins să mă mut la ea, aveam deja amintirile comune

colorate în sepia. Se trecuse la ora de iarnă şi începuse frigul din apartamente până se îndurau ăia să dea drumul la centrale. Eram văduv de doi ani şi depresia îmi dădea târcoale. Fiul meu, plecat după Mineriadă în Canada, se însurase acolo cu o avocată chinezoaică şi avea două fete, care semănau cu mama lor. Mă chemaseră să stau cu ei, în vila construită pe credit într-o periferie din Toronto. M-am dus, dar nu mi-a plăcut. Nepoatele studente, crescute de bunicii materni, ciripeau între ele pe chinezeşte şi râdeau de engleza mea rudimentară. Nu ştiu cine le învăţase să mă strige ascuţit Ta-ta-ie, apelativ la care refuzam să răspund. La fel îmi spuneau şi cuscrii, şi nora – credeau probabil că aşa mă cheamă. În familia lor se discuta mult despre bani. Mă duseseră în weekend la Niagara şi – crezând că-mi fac o plăcere – la Câmpul Românesc, un loc în care se adunau conaţionalii, mâncau sarmale cu mămăligă, ascultau muzică populară şi comentau situaţia din România, cu vehemenţe patriotice. N-am rezistat mai mult de o lună. Nici acasă, în apartamentul de bloc, nu mă simţeam mai bine: soţia se ocupase de toate treburile domestice, avuseserăm preocupări, tabieturi şi gusturi comune, fără ea îmi era urât. Nu-mi mai găseam rostul şi erau zile când uitam să mă bărbieresc sau plecam la Mega Image fără proteza dentară. Începusem să vorbesc singur, să mă răstesc la politicienii de 80

Cum să fii fericit în România

la televizor şi la comentatorii năimiţi care ne luau de proşti. Mă înfuriam doar ce le vedeam mutrele şi îmi vărsam indignarea pe Facebook, unde primeam aprobări şi înjurături de la necunoscuţi. Pe de altă parte, Ligia îmi spusese că nu mai putea acoperi din pensie facturile casei, de care nu concepea să se despartă fiindcă acolo se născuse, în încăperile alea trăiseră şi muriseră bunicii şi părinţii, se adunaseră lucruri la care ţinea. În curte avea flori îngrijite cu drag, crescuse dinastii de pisici, teiul bătrân o văzuse jucându-se cu păpuşi, învăţând pentru examene, probând rochia de mireasă. Dormitorul ei cu intrare separată păstra amintiri inavuabile, iar oglinda de lângă pat – iradierea nurilor de odinioară. Îmi explicase, pe un ton puţin milog, latura practică a traiului comun, convenabil pentru amândoi: dacă îmi închiriez apartamentul şi-mi reiau vechea mea cameră, din pensiile noastre şi banii de la chiriaşi o puteam duce mulţumitor. Se obliga în schimb să mă hrănească sănătos şi să-mi respecte hachiţele când n-aş fi avut chef de companie. Încă ezitam, cântărind avantaje şi dezavantaje. Casa construită la începutul secolului trecut îmi asigura liniştea de care n-avusesem parte la bloc. Doar o singură cameră, salonul, era la stradă, restul clădirii în formă de L şi mărginită în dreapta de calcanul orb al casei vecine închidea o curte în care nu puteai fi văzut din afară. În ceea ce fusese pe vremuri spălătoria, primul soţ al Ligiei amenajase încă o baie, fiindcă îi displăcuse să împartă cu socrii closetul şi cada. Cel de al doilea soţ, fiu de nomenclaturist, restaurase după Revoluţie toată casa şi instalase o centrală termică, înainte de a-şi găsi o amantă mult mai tânără şi a pleca definitiv cu ea în Noua Zeelandă. Poate şi din vina ei, Ligiei nu-i rezistaseră căsniciile. Fusese o mare frumuseţe a Bucureştiului, toată lumea întorcea capul după ea pe bulevarde când păşea pe tocurile înalte, mlădiindu-şi trupul de şarpe felin, aşa că nu dusese lipsă de adoratori. Adriana Bittel

81

Sentimentală, se îndrăgostea uşor şi ieşea dezamăgită din relaţii, fiindcă abia după luni de convieţuire descoperea partenerilor defecte inacceptabile. „Merit ceva mai bun“, îşi spunea, şi continua căutarea. Rămăsese şi acum cochetă, îşi vopsea blond părul rărit şi nu concepea să iasă din curte nefardată şi neparfumată nici până la piaţă. Prefera să nu mănânce decât să renunţe la coafeză, cosmeticiană, pedichiuristă. Spunea că asta îi susţine moralul. Continua să fie interesată şi de modă, o distra să colinde magazinele şi să probeze, deşi hainele, pantofii şi poşetele din dulapuri i-ar fi ajuns cu prisosinţă până la sfârşit. Nesăbuinţa preocupărilor ei mă cam scotea din sărite (cu atât mai mult cu cât soţia mea – care, e drept, nu semănase cu Brigitte Bardot, ca Ligia – fusese sobră şi modestă, îşi transforma singură fustele şi îşi deşira jachetele pentru a-şi tricota alte modele). Nu aveam însă cruzimea să-i spun că hainele de adolescentă, pletele blonde, modul cum chicoteşte şi se alintă în prezenţa unui bărbat sunt groteşti pentru o septuagenară. Ştiam că îşi ignoră vârsta neverosimilă din acte, aşa cum evita oglinda măritoare din baie în care se bărbierise soţul nr. 2 şi care i-ar fi arătat păienjenişul de riduri. Aveam pentru ea, pe lângă afecţiune, şi compasiune. Mi-era milă de cărnurile ei fleşcăite, lăsate la vedere de maiou, de coapsele îngroşate puse în evidenţă de blugi, de ochelarii de firmă aruncaţi pe nas şi de expresia fericită (sărise la propriu în sus de bucurie) cu care primise parfumul Chanel cumpărat din avion la întoarcerea din Canada. De fapt, continuam să jucăm din inerţie rolurile asumate cândva – eu cel deştept, ea cea frumoasă –, deşi nu ni se mai potriveau. Inteligenţa mea promiţătoare scăpătase în slujbe anodine, farmecul ei sexy ajunsese o caricatură. În lunga perioadă în care fiecare îşi văzuse de viaţa lui, păstrasem o legătură superficială, cu telefoane şi vizite când şi când, la aniversări de familie şi sărbători. Discuţiile şi întâlnirile cu Ligia mi se păreau pe atunci previzibile. Abia când mi-am luat laptopul, televizorul, hainele 82

Cum să fii fericit în România

şi m-am mutat la ea, lăsându-mă convins că ar fi o soluţie acceptabilă pentru ultima parte a vieţii, am descoperit că Ligia bătrână era o persoană contrariantă pentru bătrânul morocănos care devenisem. Mă uimea cu buna ei dispoziţie permanentă, cum nu mai întâlnisem decât la arieraţi. Se scula devreme, trezită de pisicile care-şi cereau hrana, şi ieşea vorbind cu ele în curte, în cămaşă de noapte, să-şi inspecteze straturile de flori. Pigulea uscături, uda cu furtunul, se extazia cu glas tare de noii boboci şi vocea îi căpăta inflexiuni tandru-materne. „Iubitele, frumoasele, miresele mele!“ li se adresa petuniilor şi cârciumăreselor, „prinţesele lu’ mama!“ dezmierda orhideele de pe pervaz şi hârdaiele cu trandafiri japonezi. Se lăuda că are mână bună la plante şi o încânta să-şi facă de lucru cu ele, fiindcă „sunt atât de recunoscătoare, uite cu ce splendori mă răsplătesc“. Aceeaşi plăcere i-o produceau şi ritualurile igienice tacticoase – o auzeam fredonând în baie şlagăre din anii ’60. Fusese o neobosită dansatoare, sufletul petrecerilor; chiar şi acum, când auzea la radio muzică ritmată, o apuca frenezia, ţopăia şi tropăia cu mâinile vâslind prin aer graţios-greţos, apoi se trântea pe fotoliu gâfâind îndelung. Nu-i păsa că e caraghioasă, se simţea bine. Mă aştepta în fiecare dimineaţă cu un mic dejun dichisit, cu cele două ceşti de porţelan subţire rămase din zestrea bunicii, chisea de zahăr din cristal şi untieră de argint („brânzieră şi salamieră n-ai?“ – o tachinam), păhăruţe de ouă şi pâinea prăjită aranjată ca o floare. La cafea, se întindea să-i aprind ţigara dintre degetele manichiurate şi trăgea cu poftă din ea, „ah, ce bine!“, suflând apoi fumul, ca-ntr-un oftat de plăcere. Se îmbrăca în fiecare zi cu alte combinaţii trăsnite şi pe la 11 pleca să-şi cumpere ziarul, lăsându-mi mie restul listei de alimente şi detergenţi. N-o interesa din ziar nici politica, nici paginile de sport, ci doar rubrica de necrologuri, pe care o parcurgea la masa de prânz cu o satisfacţie compătimitoare când dădea de un nume cunoscut. „Închipuie-ţi, era mai mică decât mine cu cinci ani!“ îmi spunea mestecând cu poftă, apoi trecea la horoscop, nu numai al ei şi al meu, ci şi Adriana Bittel

83

al foştilor soţi şi iubiţi. Se bucura când astrele nu le erau favorabile acestora, deşi nici nu ştia dacă mai trăiesc. În mod ciudat, obiceiurile astea tâmpite mi-o apropiau mai mult. Nu atât însă cât să ne uităm împreună la televizor, cum ar fi vrut. Cumsecădenia mea în ce o privea avea şi limite. Aşa că serile ni le petreceam fiecare în camera lui, eu cu meciuri şi talk-show-uri care-mi ridicau tensiunea, ea cu seriale nesfârşite cu doctori (între care neapărat şi unii de culoare, asiatici şi hispanici), cu avocaţi (neapărat şi femei, evrei, negri şi arabi buni), cu poliţişti (+ negri, asiatici, hispanici etc.). Mutrele lor familiare o asigurau că bolile vor fi vindecate, ticăloşii vor fi încătuşaţi, dreptatea va învinge, îndrăgostiţii vor ajunge în pat şi faptele bune vor fi răsplătite. Chiar în ceea ce mă priveşte era încredinţată că făcuse o „faptă bună“. Mă agasa cu grija ei de a mă hrăni la ore fixe, după sfaturi auzite de la nutriţionişti, de a-mi cârpi lenjeria, atât de simplu azi de înlocuit, şi de a-mi scrobi cămăşile şi pijamaua. După ce ridicasem tonul pe tema scrobelii şi ea izbucnise în plâns, renunţasem să mai protestez, fiindcă vedeam câtă plăcere îi face să mă dădăcească, să mă reclame, când vorbeam pe chat cu cei din Canada, că fumez prea mult, că nu fac mişcare destulă, că refuz să „socializez“ cu prietenii ei. Pârele erau primite de nepot cu o bunăvoinţă amuzată, precis ne considera pe amândoi senili. Observasem şi la alţi tineri (sau mai tineri ca mine) acest gen de superioritate îngăduitoare, când nu tăioasă, de parcă faptul de a se fi născut mai târziu ar fi fost un merit în sine. Poate de aceea Ligia prefera compania unor foste colege de liceu, „fetele“ cu care juca rummy sau canastă în fiecare sâmbătă în salonul nostru. Încercaseră să mă coopteze în distracţia lor, dar trăncăneala despre boli, diete, nepoţi, excursii pentru seniori şi mai ales disputele lor politice, cu poncife pătimaşe, mă plictiseau de moarte. Aşa că sâmbăta, pentru care Ligia pregătea prăjituri de casă şi vin dulce, făceam pe mortul în camera mea, navigând pe site-uri şi aşteptând ca babele să-şi termine 84

Cum să fii fericit în România

partida. Nici după plecarea lor nu scăpam, Ligia, excitată, ţinea să-mi relateze bârfe care nu mă interesau, dar care ei păreau să-i alimenteze energia. Degeaba căscam ostentativ sau butonam tastatura, era de neoprit, şi atunci mi se părea că făcusem o greşeală instalându-mă la ea. Totul din jur, în cercuri concentrice, îmi crea un dezgust asfixiant, de la neruşinarea şi prostia guvernanţilor la veselia Ligiei. Începusem să iau somnifere şi mă trezeam buimac. Mi-era ciudă când dimineaţa, la cafea, o vedeam întinzându-se voluptuos − „a-ahh, ce bine am dormit!“. „Ah, ce bine!“ însoţea ca un refren mai tot ce i se întâmpla, de la o invitaţie la o petrecere la regăsirea papucilor, după ce umblase pe tocuri. Mulţumită de sine era şi când reuşea, cu chiu, cu vai şi sâcâindu-mă cu întrebări, să dezlege un rebus din ziar, exerciţiu despre care auzise de la „fete“ că previne ramolismentul. Pe de o parte, îi invidiam tonusul (erau zile când nici nu-mi venea să-mi părăsesc patul, din viitorul apropiat mi se părea că mă pândesc boli umilitoare şi tot ce puteam să sper era binecuvântarea unui „subit“), pe de altă parte, o găseam deplasată şi obositoare. Sentimentele mele pentru ea variau de la iubire la revoltă, cu o fază intermediară de înduioşare. Înduioşătoare era, de exemplu, când, înainte de a pleca la o sindrofie, venea să mă consulte, punându-şi pe rând în faţă toaletele de pe două umeraşe: „Care rochiţă crezi că e mai şic, asta, sau asta?“ Sau când se jura solemn „pe cuvânt de onoare“, sau când îmi spunea „hai, fii cavaler şi ţine-mi paltonul“. Folosea cuvinte şi expresii ieşite din uz, vestigii ale altui timp, dus odată cu generaţia precedentă nouă. Înduioşătoare era şi naivitatea ei de a crede în reclame şi de a-şi comanda crema de faţă sau suplimentele alimentare care-i promiteau s-o aducă înapoi măcar la 50 de ani, când i se spunea că arată de 40. Trecuse deja un an de când locuiam împreună, curtea era plină de frunze ude, dădusem drumul la căldură şi ceasurile, iar, înainte cu o oră. M-au trezit, când încă nu se luminase, miorlăielile imperative Adriana Bittel

85

ale mâţelor. Ligia nu era nici în bucătărie, nici în curte, iar pe masă rămăseseră resturile cinei. I-am bătut la uşă neliniştit, am ciulit urechile şi apoi am dat buzna. Stătea covrig pe fotoliu, cu faţa schimonosită de durere, şi plângea tăcut. Am chemat Salvarea şi am dus-o la spital, unde, după investigaţii, mi s-a spus că trebuie operată de urgenţă. Înainte de a fi luată la sală, mi-a făcut semn să mă aplec spre targă şi mi-a şoptit: „Ah, ce bine, acum sunt pe mâini bune. Singurul lucru care mă necăjeşte e că pe masa de operaţie, sub lumina puternică, o să stau goală cu toţi bărbaţii ăia împrejur şi corpul meu nu mai e chiar ce era. Să ai grijă de pisici şi de flori până mă întorc acasă. Îmi dai cuvântul tău de onoare?“ Mi-am dat. A fost ultima convorbire cu sora mea.

Dan Tăpălagă

Jurnalistul Dan Tăpălagă a fost redactor la Radio Europa Liberă şi BBC, a avut succesiv funcţii de conducere la Evenimentul zilei, Cotidianul, România liberă, a fost consilier şi purtător de cuvânt al ministrului justiţiei Monica Macovei. Din 2007 este editor-coordonator al site-ului HotNews.ro. A predat cursuri de jurnalism politic. A publicat volumele Bulversarea valorilor (2010) şi Dan Tăpălagă în dialog cu Daniel Morar: Preţul adevărului (2012). Când Editura Humanitas i-a cerut o poză în care să arate vesel, în ton cu tema acestui volum, Dan T. a trimis-o pe cea de faţă, însoţită de mesajul: Din păcate, e maximum de optimism pe care-l pot afişa.

Fericirea de a călători cu maxi-taxi

Periferia Bucureștiului. Întreaga acţiune se petrece aici, în spaţiile mici și cam

înghesuite din rablele cu navetişti de pe ruta Pipera–Tunari. Pe scaunele lor legate cu sârmă ca să nu se rabată spătarul, am trăit ani la rând, ca la cinematograf, învârtindu-mă în caruselul cu emoţii, scene fruste de viaţă, vibrante şi uneori dureroase. Fiecare poveste în parte m-a umplut de fericire ca atunci când eram mic şi, tupilat sub masă sau ascuns sub pat, spionam înfiorat de plăcere discuţiile celor mari. Mă fascina să le ascult sporovăielile, discuţiile serioase sau taclalele duminicale, din care nu pricepeam mai nimic. De atunci lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Am păstrat până azi plăcerea de a asculta respiraţia oamenilor, de a scotoci pe chipurile lor după semne, de a le studia ticurile şi felul de a vorbi, de a le ghici gândurile, de a contempla şi judeca lumea din jur. Mă atrag destinele derizorii, fericirile şi nefericirile lor. Împins de curiozitate şi dintr-o dorinţă stranie de a repara cumva rotiţele stricate, mi-am vârât mereu nasul în treburile altora. Adoram să desfac ceasuri, încercam să le înţeleg mecanismul, aşa că le făceam bucăţele, dar nu mai ştiam apoi cum să le ansamblez la loc. Din cauza asta m-am făcut ziarist. Mă pricep de minune la stricat ceasuri, dar habar nu am să le repar. Nimic nu mă face mai fericit decât scrisul, această miraculoasă putere de a re-crea universuri sau de a le imagina doar. 88

Cum să fii fericit în România

Nu ştiu dacă azi înţeleg prea multe din lumea oamenilor mari, dar seara, când ajung acasă, rupt de oboseală, cu maşina de navetă, deschid Facebookul şi mă umple o bucurie aproape inocentă povestindu-le altora întâmplări cu şoferi hâtri şi călători ciudaţi. Cu toţii îşi pun, fără să ştie, frânturi din viaţa lor în palma mea.

Petrică șoferul Plină ochi cu navetişti gâfâind cu limba scoasă ca maidanezii la soare, maşina aşteaptă de vreo zece minute în staţie. Deşi nu mai putea lua călători, se încăpăţânează să stea pe loc, nemişcată, în amurg. Aşteptăm cufundaţi într-o tăcere cleioasă, cu ochii holbaţi toţi în telefoane, când un urlet răguşit sparge liniştea: — Petricăăăăă, Petricăăăă!!! Hai că mi-e foameeee! Hai că nu am mâncat nimic azi! Hai că murim asfixiaţi! Lasă-l şi pe ăla care vine în spate să trăiască, să mai ia şi el un ban. Petricăăă, hai că azi n-am trecut pe la şaormărie! Par să se cunoască. Petrică tresare la volan, mormăie ceva neinteligibil şi pune în mişcare, cu smucituri şi frâne, vagonul cu vite flămânde. (18 mai 2017)

Un moment vesel Am reluat naveta cu inima strânsă. Toate erau la locul lor, neschimbate: şoferul care conduce cu o mână în timp ce vorbeşte şi se înjură la telefon cu colegii, putoarea de transpiraţie acră, izul de mucegai din tapet, privirile bovine ale navetiştilor. Azi a fost însă ceva mai vesel. Un grup de puştani râde strident, isteric, cu lacrimi, din orice. Dan Tăpălagă

89

Mă-ta are faţa căcănie, izbucneşte una cu coadă de cal către unul coşat, cu freză ca un mop. S-au spart de râs vreo cinci minute, cu feţele congestionate. Boule! i-a strigat unul şoferului din goana maşinii în timp ce-i tăia faţa microbuzului nostru. Am crezut că puştanii leşină, se zguduia toată duba de la hăhăitul lor colorat, contagios, dureros de tânăr. Mă dureau timpanele, parcă îmi bătea cineva cuie în cap la fiecare chiţăit de şobolan strâns cu uşa. Am avut la un moment dat impulsul să le zic mai tăceţi dracului din gurile alea spurcate, însă m-am uitat la ceilalţi şi apoi din nou la mine însumi. Îmi vedeam faţa căzută în geamul lateral, o acritură de om otrăvit cu ştiri din apocalipsa zilnică, o faţă sleită, incapabilă să mai schiţeze un zâmbet. Tăceam cu toţii bovin, negri de oboseală, fleşcăiţi ca de obicei, roboţei uzaţi şi trişti. Niciodată nu s-a râs cu atâta poftă în cocina asta pe roţi, mi-am zis în gând, şi am început să râd pe înfundate de râsul lor. (5 mai 2017)

Pisica din mașină Miorlăitul s-a auzit clar, o singură dată, când zdrahonul a intrat în maşină. Am ciulit o ureche şi mi-am lungit uşor gâtul peste scaune. Biata pisică, unde naiba o cară ăştia prin ger şi zăpadă? Chiar în dreptul meu s-a mai jelit o dată prelung. — Miaaaaaau! — Pisică, piiis, pisuuu! Am chemat-o insistent, dar creatura a refuzat să se arate. Unde te-ai tupilat, diavoliţă mică? Am căutat-o din priviri pe interval, pe sub scaune. Jivina nicăieri. Foindu-se şi ei, câţiva călători i-au zâmbit zdrahonului, care înainta făcându-şi loc din coate. O fi bolnavă şi o duce la spital. Stăpânul cu faţă pătrată şi umeri laţi pare chiar genul să umble cu pisici în lesă. Dar unde-o ţine oare ascunsă? La al treilea miorlăit 90

Cum să fii fericit în România

ceva mai languros, ştiţi cum fac pisicile în călduri, a scos nervos telefonul din buzunar. — Să trăiţi şefu’, ajung şi io în zece minute. E trafic, da. Ajung. Mi-am tras uşurel căciula pe ochi, fularul pe nas, m-am cufundat în scaun şi am început să citesc ştirile pe telefon, torcând în căldura din maşină. Cine a mai pomenit oameni cu mâţe în buzunar? (13 ianuarie 2017)

Dragoste de mamă Urla din fundul microbuzului cu ochii scoşi din orbite. Sunetele stridente răneau timpanele călătorilor ca un cui care zgârie tabla. — Uaaa, uaaa, uaaaaaa! Genul monoton, picătură chinezească, un mic terorist neobosit. — Ssssst, cu mama, hai, râzi cu mama! — Uaaa, uaaa, uaaaaaa! Bebeluşul claxona fără încetare, căţărându-se în părul femeii. — Sssssst, ssssst, naaaani, naaaaani. Hai, râzi cu mama! — Uaaa, uaaa, uaaaaaa! M-am refugiat în faţă, către şofer, am închis ochii. Răbdare de mamă, nu le vom înţelege niciodată puterea de sacrificiu, eroismul, dăruirea. — Uaa, uaaa, uaaaaa! Micul terorist se căţăra deja pe perdelele microbuzului, întindea mânuţele pe geamul umed. — Da’ ce dracu cauţi, fă? Şi atunci s-a făcut subit linişte. Mi s-a părut că vocea mamei, răguşită şi brutală, s-a înfipt ca un piron în capul bebeluşului, care a amuţit. Ne târam cu toţii, la sfârşitul zilei, într-o conservă pe roţi, către casele noastre de la marginea Bucureştiului. (21 februarie 2017)

Dan Tăpălagă

91

Alb și negru În maxi-taxi, seara târziu. Înghesuiţi ca sardelele în dubiţa plină ochi, ne târâm încet, în coloană. Maşinile rulează prudent pe drumul îngheţat, pe lângă nămeţii ridicaţi pe trotuar. Stau în picioare, pe interval, lângă doi care fac conversaţie light, de seară. — Mamă, ce papagal ăla din faţă! Mă urcam pe el, îi dădeam cu farurile de-l lua toţi dracii. Hai, bă, mişcă-te-n morţii mă-tii! — Mmmm. Ha? — L-am făcut pe unul în spume. Se târa tot aşa, ca ăştia, la mişto. M-am ţinut după el până la poliţie, l-am prins la intrare. I-am dat să mă ţină minte. I-am zis: vrei să mergi la poliţie, na de-aici! Şi i-am mai tras câţiva pumni în cap. — Hmmm. — Ştii cum merge Opelul ăla luat de la bulgari? Singur. Se dă nevastă-mea cu el, dar acu’ l-a şifonat. L-a luat pe unul din spate. Să vezi ce omor i-am dat şi ei. Şterge geamul repede cu mâneca şi face nişte semne cu degetele către leşinatul care virează stânga. Întorc capul, nu mai vreau să-i văd, să-i aud. N-am mai mult noroc nici cu vecina de scaun din dreapta mea. O doamnă între două vârste vorbeşte la telefon de un sfert de oră, tare, să-i audă tot microbuzul necazurile domestice cu Nesimţitul. — Nesimţitul a plecat azi-dimineaţă fără să tragă uşa după el. A lăsat-o aşa, deschisă larg, pe gerul ăsta, auzi! N-a zis nimic, un bună dimineaţa, ceva. Şi-a pus palma în cur şi a plecat. Câte şcoli o fi având el, două facultăţi, draci, dar să ieşi aşa din casă ca un nesimţit… Putea să închidă măcar uşile alea. N-am văzut nesimţit mai mare ca el în viaţa mea, pe cuvânt! Vorbeşte mult, tare şi repede, la fel ca şoferul, care a început să se intereseze peste umăr de soarta victimei anonime din trafic, 92

Cum să fii fericit în România

blestemând în gura mare toţi blegii din faţa lui. Suceşte ca un apucat de volan în stânga şi-n dreapta. Mă holbez în gol, pe geam, la zăpadă, prin geamurile aburite, în timp ce ne bălăngănim ca nişte saci cu cartofi. E încă frumos, aproape feeric, cu scânteiuţe şi sclipici. Fleaşca şi mocirla n-au inundat încă peisajul. Văd alb în faţa ochilor, doar prin cap îmi zboară nişte gânduri negre. (10 ianuarie 2017)

Povești de dragoste Stătea cu două plase de rafie la picioare lângă un puşti cu ochelari şi cu servieta în poală. Trecut bine de a doua tinereţe, avea o căciulă cu urechi legate sus şi vorbea atât de tare, încât se auzea până în faţă, la şofer. Vorbea doar el, bătrânul, aplecat către puştiul care nu apuca să zică un cuvânt. — Dacă nu vrea, ce-ai, bă, cu ea? Ce, eşti poliţie? Tragi de ea? Şi nevastă-ta, dacă nu mai vrea, găseşte altul. Bagă divorţ de tine, ce să mai vorbim. Da’ una care… gagicu’ cu gacica? O laşi în pace, dă-o-n pizda mă-sii. O laşi în pace şi gata. Eu sunt bărbat adevărat. Am avut pârghiile mele necesare. Când am văzut că nu mai merge socoteala, nu am insistat deloc. De ce? Să mă desconsidere? Să zică ea pe undeva, să se laude în lume că mă rog de ea? Io sunt orgolios, bă. Păi, dacă a vrut ea, n-am mai vrut io. Lasă-mă, domne’, în pace! Tu cu viaţa ta, io cu viaţa mea. Da’ nici vorbă să scuip, să zic vorbe necuviincioase. Adică am fost un bărbat adevărat. Adevărat bărbat! Impecabil! De nota zece am fost. Io aşa sunt. Nu caut să fac dragoste cu sila cu cineva. Aia nu mai e treabă, aia e găinărie. Măgărie! Înseamnă că ăla e un bărbat laş, un bărbat de nimic, care face treburile astea. Se roagă de ea! Dă-o dreacu’! Şi dacă se roagă ea de mine nu mai vreau io! Sunt al dracu’, rău, sunt clonţos! Orgolios! Eram înconjurat de multă dragoste şi tandreţe în maşina plină ochi de navetişti sfârşiţi. Puţin mai în faţă, un el şi o ea, foarte tineri Dan Tăpălagă

93

amândoi, se conversează cu voce joasă. Love is in the air. El, puţin cam prea supărat pe viaţă: — I-am zis că vreau s-o ţin în pat, să-i dau de mâncare cu linguriţa. Să nu facă nimic, să-i duc tava în fiecare zi, ca la o prinţesă. Stai, fă, acolo! Stai că-ţi dau io de mâncare. Da’ ştii cum o bag în pat? Nu ţi-am zis. Îi rup picioarele după ce-o prind cu ăla din Obor!

Ordine în spaţii mici Fac naveta cu maxi-taxi de vreo zece ani. Iau 445 către Tunari de la gura de metrou Pipera. Mă înghesui într-un microbuz jegos, cu geamuri care nu se închid bine şi uşi legate cu sârmă. Stau de multe ori în picioare. Mă număr printre ăia foarte puţini care cer bilet. Se întâmplă câteodată să uit din cauza oboselii sau din cauză că mintea îmi zboară la subiectele mele. În seara asta am cerut bilet şi i-am spus şoferului că microbuzul e plin de călători înghesuiţi ca vitele în picioare, că nu mai e loc şi că dacă mai îndeasă un singur om în maşină sun la 112. Deja punea în pericol siguranţa călătorilor, stăteam călare peste şofer. Cineva se căţărase cu fundul pe bord deoarece nu mai avea loc în altă parte. Şoferul m-a recunoscut că sunt ăla cu gură mare şi a pornit în silă, vorbind ca de obicei la telefon. Trebuie să-i vedeţi cum vorbesc la telefon în timp ce ies în intersecţii, trec calea ferată sau taie calea vreunui şofer. Cu autobuzul plin, se înjură ca la uşa cortului cu ceilalţi şoferi de maxi-taxi cu care nu reuşesc niciodată să se coordoneze. O doamnă între două vârste m-a asigurat că degeaba fac gât, pentru că nu se va schimba nimic. Buluciţi ca oile în microbuz, ceilalţi mă priveau în tăcere cu un amestec de milă şi resemnare, în timp ce filmam scena cu telefonul. Un tânăr şi-a făcut loc din coate să coboare pe la jumatea drumului. Când a ajuns în dreptul şoferului, mi-a 94

Cum să fii fericit în România

aruncat-o din mers, peste umăr: Auzi, bre, ăştia nu ştie că aşa-i la noi? Dacă nu-i place, să ia taxiul! Am apucat să-l întreb dacă nu s-a săturat să călătorească în halul ăsta, claie peste grămadă. Tânărul m-a invitat din nou să iau taxiul dacă-mi pute cu maxi-taxi. Din nou tăcere adâncă. M-am scurs pe un scaun care se golise, legat de celălalt cu bandă adezivă ca să nu se rabată pe spate. Cu un fel de ghem strâns în stomac, mi-am lăsat mâinile să curgă pe lângă corp, privind în gol printr-o pâclă apoasă care mi se lăsa încet pe ochi. Am mai auzit doar cum şoferul s-a adresat unei femei de lângă el, clătinând din cap: — Îi duci acasă şi tot ei face gălăgie… Mi-am amintit în timp ce scriu toate astea că, în altă zi, alt şofer, unul cam dubios şi foarte vorbăreţ, a oprit la Mega Image-ul de la intrarea în Pipera ca să-şi facă cumpărăturile, lăsându-ne pe toţi cu gura căscată în maşină. Când s-a întors cu plasele pline, microbuzul a izbucnit în urale. Am aplaudat şi am plecat mai departe hohotind sau mărunţind din buze, după caz. (9 iunie 2016)

Roata de aur Din faruri ţâşneau jerbe de lumină cu scântei multicolore, eşapamentul arunca în aer miresme de tuberoze. Maşina fără călători se apropia silenţios. Strălucea în soarele dimineţii, roţile de aur sclipeau în soare. Frânele cântau jazz, şoferul în blugi, sacou şi cravată fredona rock. S-a oprit în staţie într-un nor de praf auriu, uşile automate s-au deschis lin, cu scările rulante coborând automat lângă bordură. — Bună dimineaţa. Unde mergeţi? m-a întrebat zâmbind politicos. — Cât mai departe, i-am spus. De ce nu v-aţi prezentat mai devreme, la program? De ce veniţi după ce pleacă toţi din staţie şi nu vă mai aşteaptă nimeni pe aici? Dan Tăpălagă

95

— N-am mai luat navetişti niciodată până cum, domnule, mi-a răspuns binevoitor. Rareori ne avântăm prin locurile astea. Unde duce drumul, domnule, unde doriţi să mergeţi? — Nicăieri. Ne vom întoarce mereu aici, la periferie. Vom ocoli oraşul în cerc, ne blocăm oricum în ambuteiaje şi nu văd cum putem avansa. Am păşit pe scara rulantă pierzându-mă într-un nor răcoros şi parfumat. Orbit de reflexele barelor nichelate, am avansat pe intervalul bine ventilat, mirosind a brăduleţi de pin. Din tavanul pluşat, din boxele fixate deasupra scaunelor îmbrăcate în catifea albastră cu steluţe galbene, picurau versurile mele preferate. Răsturnat în scaunul încălzit, cu căştile pe urechi, am închis ochii. Ascultam Queen: Love of my life, you’ve hurt me/ You’ve broken my heart and now you leave me/ Love of my life can’t you see/ Bring it back, bring it back/ Don’t take it away from me, because you don’t know what it means for me. Am întins mâinile în aer după dragostea vieţii mele, disperat s-o ating, s-o strâng în braţe, s-o sărut peste tot cu patima adolescentului ameţit de primele atingeri. Maşina zbura deja peste cartier, peste ambuteiaje şi semafoare stricate, aluneca peste acoperişurile acoperite de rouă. Eram doar eu şi şoferul, stăpânii cerului, plutind fără ţintă deasupra marelui oraş inundat de soarele dimineţii. Aveam în sfârşit o maşină de călători doar pentru mine, toată la dipoziţia mea, cu muzică bună şi aer condiţionat. Ţineam pleoapele închise şi pumnii strânşi. Ameţit de plăcere, am urcat tot mai sus. Norii alergau pe lângă geamurile îngheţate, în timp ce roţile de aur trimiteau săgeţi de lumină în zările albastre, în cea mai frumoasă zi din viaţa mea.

Jean A. Harris

Jean A. Harris s-a născut, cum spune chiar ea, „cu prea mult timp în urmă“, în New York. A fost marcată de atentatul asupra lui Kennedy, de asasinarea lui Bobby Kennedy, de războiul din Vietnam, de revoltele studenţeşti de la Columbia şi de prietenii părinţilor săi, „care ar fi putut sta la baza serialului Mad Men“. A absolvit New York University şi are un doctorat în literatură britanică şi americană de la Rutgers University. A scris două romane şi este coautor al unei biografii a lui Freud. De când a venit în România, a fost directorul site-ului The Observer Translation Project şi a publicat numeroase traduceri, printre care romanul lui Norman Manea Captivi (Captives). Locuieşte cu soţul ei, Liviu Nicolescu, în satul Drăghici din Argeş. Nu duce dorul Statelor Unite, dar şi-ar dori să aibă mai mult timp pentru grădinărit.

Ce ţară mișto e România! Traducere din engleză de Florin Bican

România este o ţară cât se poate de mișto și, dacă aud pe cineva că-mi zice

„păcat că-i populată“, urlu. Sau chestii gen: „Suntem hoţi – am rămas corupţi de pe vremea fanarioţilor.“ Mă scuzaţi, oameni buni, dar nu sunteţi chiar în halul ăsta de nasoli. De acord, mai dai şi peste câte-o jigodie, dar România nu-i The Evil Empire. Vreţi un nume pentru boala naţională? Sunteţi fraieri, fraţilor! Înghiţiţi prea multe. Cei mai mulţi dintre voi nu prea reuşesc să se prindă de mecanismele specifice prin care sunteţi traşi în piept, dar în general ştiţi că sistemul funcţionează după principiul „alba-neagra“. Unii dintre cetăţenii voştri, care vor rămâne anonimi, ajung, fireşte, la concluzia că se merită să-şi tragă măcar o parte din ceea ce li s-ar cuveni de drept prin tot felul de mici găinării, ceea ce nu ajută de fapt pe nimeni. În mare, această practică dă economia peste cap şi mai şi dă-n cap respectului de sine la nivel naţional. Și totuşi. Toate astea se pot repara prin educaţie şi prin asimilarea conceptului de Enlightened Self-Interest – interesul personal elevat la rangul de slujire dezinteresată a comunităţii. OK, vă bântuie încă mahmureala tranziţiei şi a epocii comuniste şi a reîntoarcerii la daci, dar, recunoaşteţi, oameni buni – în afara locului de muncă sunteţi drăguţi. Frumoşi. Talentaţi. Iubitori de muzică. Prietenoşi. Peisajul este spectaculos, iar mâncarea – de milioane. Atunci de ce să nu fiţi fericiţi în România? Ar putea fi mai rău. V-aţi putea trezi în Statele Unite discutând despre bombe termonucleare. 98

Cum să fii fericit în România

Cât despre noi – am venit în România dintr-un fel de speranţă disperată. Pe-atunci era epoca lui Clinton şi, în toată prosperitatea aia, era ceva de sfârşit de lume. Spiritul New Yorkului era pe ducă. În perioada aceea, gaşca mea din tinereţe obişnuia să facă în week-end un circuit. Consta dintr-un tur al barurilor, unde ascultam poeţi cu plete, ca John Ashbury, recent decedat, şi Alan Ginsberg, sau pe Ann Sexton, care citea în faţa unor săli ticsite la St. Adrian şi St. Marks, în zona Bowery din Manhattan sau într-un local din zona rezidenţială, Generosity’s. Contribuiam toţi cu bani pentru ţigări şi băutură la Max’s Kansas City („sediul“ lui Lou Reed şi al grupului Velvet Underground), ne uitam la filme – şi la oameni – la „Fabrica“ lui Andy Warhol. Eram studenţi. Scriam în presa underground. Protestam. Ieşeam în stradă. Și-apoi, tocmai când eu mă retrăsesem temporar să fac un copil, aproape toţi membrii amărâtei noastre găşti au crescut peste noapte şi au priceput adevărul despre Che şi Mao. Aveam toţi slujbe pe cât de serioase, pe atât de presante. Dintr-odată, eram şi noi la fel de artificiali şi de superficiali ca Clinton: am încercat o dată, da’ n-am tras în piept. Poate că absenţa noastră nu era aşa o catastrofă, dar de Manhattan se cam alesese praful. Nu mai era un oraş pentru folosinţa generală, cu fabrici şi locuinţe amestecate de-a valma, cu adolescenţi din clasa de mijloc, care mergeau la licee publice, cu ceea ce în România s-ar numi „magazine mixte“, de unde-ţi puteai cumpăra ziare, bomboane, ţigări, cărţi poştale. Nicidecum! Acum oraşul aparţinea tipilor şmecheri şi pe-nară-trăgători de pe Wall Street. Imobilele se Trump-etizau. Locuinţele de odinioară se fiţoşeau şi se închiriau la preţuri de nu-ţi venea să crezi. Vechile prăvălii fuseseră înlocuite cu papetării de fiţe. Acum nu mai exista nici urmă de clasă muncitoare. Adolescenţii albi mergeau la şcoli private. Lecturi de poezie? Mă laşi? Doar nu vrei să sperii clienţii… Strada 42 – zona cu felinare roşii, oameni buni – fusese restaurată de ziceai că eşti în Disneyland. Piaţa de Peşte Fulton fusese închisă pentru că puţea. Era Jean A. Harris

99

aiurea să mergi la petreceri cu foştii hipioţi, între timp absolvenţi de facultăţi, care aderau la principiile corectitudinii politice, se limitau strict la un-pahar-pe-seară, nu-şi mai încăpeau în piele de satisfacţie şi, în subconştient, erau nişte ipocriţi şi nişte mincinoşi. Mai rău decât toate astea, dar parte integrantă din ele, democraţii renunţaseră la vechea lor organizare la firul ierbii şi la vechile lor alianţe, pierzându-şi astfel dimensiunile şi vitalitatea bazei lor tradiţionale în toată America. Noii democraţi erau prea aseptici şi high-tech ca să se mai raporteze la ea, iar dreapta conservatoare lua captivă clasa muncitoare, privată de drepturi de către economia serviciilor şi fraierită să voteze împotriva propriilor sale interese, asemenea altor votanţi, mai în vârstă şi mai puţin educaţi, dintr-o ţară pe care o ştim cu toţii, nu-i aşa? Dacă te uitai bine, puteai vedea cum se apropie un tsunami populist, un vot de o prostie zdrobitoare în favoarea statului roşu. De aici venea disperarea. Dar explorările preliminare şi nostalgia ne dădeau speranţe. Totul a început cu o mică idee de investiţie pe care au avut-o nişte prieteni. La Bucureşti afacerile imobiliare se arătau foarte promiţătoare. Toţi românii pe care-i cunoşteam la New York cumpărau apartamente. Da’ noi ce cusur avem? s-au molipsit şi nişte prieteni de-ai noştri. Soţul meu şi cu mine, în ceea ce ne privea, tot cumpăraserăm şi vânduserăm case în Statele Unite, aşa că prietenii ăştia ne-au rugat să venim cu ei pe post de consultanţi, pentru că, nu-i aşa?, patru capete judecă mai bine decât două. Și ne-au mai şi jurat că la Bucureşti o să fie distracţie. Acu’ să umbli după apartamente în toiul lui februarie poate nu întruchipează ideea de distracţie a oricui. Cu toate astea, vorbitorii de română de la New York au trimis e-mailuri şi au contactat agenţi imobiliari de la faţa locului. Ajunşi acolo, alţi prieteni ne-au plimbat peste tot cu maşina şi am văzut apartamente splendide, nu chiar în centru, şi apartamente splendide şi periculoase (risc seismic 2). Și ieşind noi dintr-un apartament 100

Cum să fii fericit în România

foarte drăguţ, pe care prietenii noştri nu-l cumpăraseră, cum am pus piciorul în Strada Speranţei, acoperită de polei nins, am căzut şi, după cum s-a dovedit mai târziu, mi-am rupt mâna. Dar nu ne-am lăsat – am căutat mai departe şi, în final, am găsit un apartament pe vremuri foarte frumos, renovat într-o oarecare măsură după gustul îndoielnic al epocii, central de nu se poate, cu două dormitoare, două băi, living, birou, bucătărie. Am crezut toţi că prietenii noştri n-o să aibă nici o problemă să-l închirieze cuiva. Din acel moment nu-mi mai amintesc detaliile – durerea era cumplită şi limba complet străină –, dar ştiu că a trebuit să tot dăm ture pe la bănci. În ziua când trebuia să se încheie tranzacţia, a cincea vertebră lombară a soţului meu a început să-şi facă de cap în asemenea hal, că nu-şi mai putea trage şosetele în picioare. Eu, la rândul meu, nu-mi mai puteam mişca braţul drept. Ne-am îmbrăcat cu eforturi coordonate de întrajutorare reciprocă, un exerciţiu de gimnastică pe care nu l-a filmat nimeni, deşi păstrez amintirea de neşters a piciorului soţului meu în aer, în timp ce fiecare dintre noi încerca să ghideze o şosetă cu o singură mână. Stricându-ne de râs, i-am ajutat pe prietenii noştri să ridice suma în numerar de la bancă, deoarece proprietarul se afla în imposibilitate de a primi suma prin transfer bancar. După aia, speriaţi de hoţi, protejând cu trupurile noastre o valiză cu bani, am luat un taxi până la notar, am băut câte-un scotch, l-am urmărit pe cel care vindea apartamentul numărând bancnotele, secondat de socri – şi prietenii noştri şi-au văzut visul cu ochii. Când am ieşit de la notar, afară cădea lapoviţă. Pentru că nu era altceva de făcut decât să sărbătorim sau să urlăm de durere, am luat un taxi până la restaurantul Burebista şi am pus de-o petrecere. Acolo, la un ţambal de zile mari şi un vin de Segarcea, i-a lovit extazul pe prietenii noştri. Erau apropitari. Pe bune! Poate că asta le va suna ciudat românilor care nu au locuit în Statele Unite. Sunt obişnuiţi cu felul în care se fac lucrurile aici, unde, până de curând, Jean A. Harris

101

ipotecile erau aproape necunoscute. În State, în ciuda aparenţelor, nimeni nu este, practic, proprietarul casei în care locuieşte. Nici măcar cei suficient de bogaţi să-şi cumpere o casă cu banii jos nu iau în considerare această alternativă, din motive fiscale care au de-a face cu scutirile de taxe. De asemenea, nimeni nu termină de achitat suma la bancă, din aceleaşi motive. Numai că, dacă loveşte recesiunea şi-ţi pierzi slujba, nu mai poţi plăti afurisita de ipotecă şi banca îţi ia casa. Este exact ce s-a întâmplat cu 1,2 milioane de familii americane în 2008– 2009. Un asemenea lucru nu li se mai putea întâmpla însă prietenilor noştri, care acum erau proprietari. Aveau să aibă oricând un acoperiş deasupra capului. Cu o Fetească neagră şi un ţambal, părea o cale ideală de a fi fericit în România. Planul prietenilor noştri de a da apartamentul cu chirie n-a ţinut. Se făcuse aprilie. Era într-o sâmbătă. Tocmai îmi scosesem ghipsul. Soţul meu era sătul până peste cap de slujba lui. Amândoi voiam să încercăm un alt stil de viaţă. Discutam despre asta înainte să ne îmbrăcăm pentru o petrecere care se anunţa foarte mişto: poeţi emigraţi din Rusia, scriitori în trecere, gaşca noastră de români, votcă şi chitare. Americani nenaturalizaţi – unul: eu. Eram în mod clar făcuţi pentru Europa şi Balcani. Soţului meu îi era dor de acasă aşa cum le e românilor ajunşi în străinătate. Aşa că am făcut o propunere susţinută de calcule favorabile şi adoptată cu unanimitate de voturi. La petrecere n-am mai ajuns, spre eternul nostru regret, şi, dragă cetitoriule, am închiriat noi apartamentul cu pricina. Și am fost fericiţi acolo. Totul a început, desigur, cu poveştile soţului meu. Mama lui fusese poetă şi redactor al unei reviste literare. Soţul meu crescuse într-o casă frecventată asiduu de nume legendare. Mulţi, foarte mulţi din generaţia aceea muriseră. Știam că scena literară se schimbase radical după ’89. Dar ştiam şi că în România boema continua să trăiască bine-mersi şi ştiam că ne vom face prieteni. Ziceţi că eram duşi cu capu’? Aşa e… 102

Cum să fii fericit în România

Aşa au crezut şi noii noştri vecini. De fapt, toată lumea – în afară de cumnata mea, de poetul Cezar Ivănescu şi de horoscopul meu. De cum dădeau cu ochii de noi, ne şi-ntrebau: „Da’ ce dracu’ aţi căutat aici?“ Cea mai faină reacţie a venit din partea unei vecine care a coborât până la apartamentul nostru special să ne verifice. Casa scărilor era în beznă când a sunat la uşa noastră, pentru că, fără ca prietenii noştri, apropitarii, să fi avut habar, de ani de zile neisprăviţii noştri de colocatari nu reuşiseră să se organizeze pentru a plăti factura comună la electricitate. Acolo, ca în multe alte locuri din oraş, spiritul apartenenţei la comunitate tindea spre zero barat. Toţi locatarii aveau lumină pe proprietatea personală, dar casa scării adăsta într-o lumină crepusculară pe timp de zi şi într-o beznă desăvârşită pe timp de noapte. Acel zero barat era şi explicaţia faptului că liftul şi interfonul nu funcţionau, iar lumea escalada scările la lumina telefoanelor mobile. Dar, când am auzit soneria, ne-am chiorât pe vizor şi am deschis uşa, ca să dăm cu ochii de vecina noastră, iluminată sporadic şi radiind pal sub razele celularului. În ruptul capului nu ne-ar fi păşit în casă. Necum să ne treacă pragul. Ne-a întrebat direct: „Sunteţi americani?“ „Da“, i-am răspuns noi. Vecina şi-a făcut cruce şi s-a refugiat înapoi în beznă. Mare păcat. N-am apucat să-i spun că pot să zbor şi nu-mi văd faţa în oglindă. Am montat un bec cu senzor ca să ne călăuzească spre apartamentul nostru de la etajul întâi. A fost perioada în care ne-am cumpărat mobilier de la Hanul cu Tei şi am aruncat patul care venise cu apartamentul, cu tot cu cele două lebede de plastic, angajate într-un perpetuu ritual nupţial. A fost perioada unor lungi plimbări, a explorării gangurilor şi a legării unor relaţii de prietenie cu mai multe pisici. Practic, în Bucureşti nimeni nu se uită în sus. Trotuarele sunt mult prea periculoase. Dar dacă te lupţi cu o nouă limbă, opintindu-te să-l citeşti pe Eliade cu ajutorul dicţionarelor şi descoperi Strada Mântuleasa, atunci ţi se deschide o întreagă lume plină de detalii, cum ar fi, de exemplu, un grup de capete gotice ornamentale, care duc într-un gang îngust şi Jean A. Harris

103

veşnic jilav din vechiul Bucureşti – erau în mod clar demonii care dau cu muci în fasolea oraşului, la fel de malefici ca garguii urbani ai lui Dickens. Cea mai mare bucurie din perioada bucureşteană a fost să traduc şi să cunosc scriitori. Nu intenţionasem niciodată să traduc. Lucrurile au decurs de la sine. Îmi cumpărasem încă din Statele Unite câteva cărţi pentru studiul limbii române. Primele cuvinte pe care am învăţat să le spun au fost următoarele: Eu sunt obosită, încântată, supărată, grăbită, contrariată, bolnavă. Prima lecţie din volumul întâi introducea în forţă formule cât se poate de utile din punct de vedere cultural. O vizită la biroul unui director decurgea după cum urmează: A. Cine este domnul acela? Este domnul Ionescu? B. Da, domnule, este domnul Ionescu, directorul companiei Astra. Cine sunteţi dumneavoastră? C. Eu mă numesc Eugen Cristea. Sunt constructor. D. Îmi pare bine. Eu sunt secretara. Domnul director este ocupat acum. Vă rog să reveniţi după-amiază. Ceea ce făcea să se justifice termeni ca supărată, contrariată şi obosită şi îl motiva pe soţul meu să mă înveţe formule alternative, ca: Nesimţitule, avem o programare acum, ori nu? urmată prompt de Futu-ţi paştele mă-tii, care, la momentul respectiv, era mai dificil de analizat sintactic. Dar, în mare, m-am prins care era ideea. Volumul doi era deja un text academic serios. Imaginaţi-vă uluiala mea când am aflat că nu se zice mama la copilu’ ăla, aşa cum învăţasem de la menajera noastră, ci mama copilului ori mama acelui copil. Vajnicul volum doi mai scăpa însă şi câte o gafă. Astfel, am aflat pe pielea mea că nu se zice niciodată cartea lui Cristina, aşa cum recomanda manualul, ci numai cartea Cristinei, după cum insista familia mea din România în termeni lipsiţi de orice echivoc. 104

Cum să fii fericit în România

Aşa că, supărată, grăbită, contrariată, m-am apucat să citesc basme. Dacă vrei să înveţi o limbă, citeşte ca un copil, mi-am zis. Exerciţiul s-a transformat curând într-un maraton cu dicţionare şi cărţi de gramatică. Aveam un vocabular sărac şi o sintaxă sporadică, ceea ce mă obliga să-mi notez absolut tot, ca să pot avansa de la o propoziţie la alta. Începutul basmului Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte a ieşit cam aşa: It happened once as never before-y, ‘cause if it couldn’t be true, it wouldn’t make a story, about the time when the poplar tree made berries and the willow tree broke out in cherries, when bears began to brawl with their tails, and wolf and lamb, unfurling their sails, threw arms around each other’s necks and kissed each other with brotherly pecks, when flees put on horseshoes boldly – ninety-nine iron weights on one leg only –, then jumped right up to the sky in its glories, and they only did it to bring us stories: About the time when flies wrote themselves on the wall, And he’s a big liar who doesn’t believe this at all. (A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti; de când se scria musca pe părete, mai mincinos cine nu crede.) Am arătat câtorva persoane acest exerciţiu, să văd dacă făcusem greşeli şi, spre surprinderea mea, am aflat că făcusem o traducere. Atunci mi se părea, cum mi se pare şi acum, că încercasem să sparg un cifru. Dar aşa, din aproape-n aproape, oamenii au ajuns să apeleze la mine pentru a traduce ce scriseseră. Din câte ştiu, mai există trei traducători literari Jean A. Harris

105

din română în engleză, dar când am început eu mai era şi un al patrulea, un profesor american care nu vorbea româna nici cât să comande o cafea sau să se facă înţeles într-un taxi. Jongla cu cuvintele şi sensurile care i se furnizau într-o engleză aproximativă şi făcea din ele un poem în engleză. Am fi râs, dacă n-ar fi fost de plâns. Haz de necaz, un alt mod de a te distra în România. Dacă până aici încă nu a venit vorba despre cât de frumoşi, talentaţi, iubitori de muzică şi prietenoşi sunt românii, nici despre frumuseţea peisajului şi mâncarea de milioane, este din cauză că nu am povestit cum e să ieşi din Bucureşti. Ar trebui să fii fraier să nu bagi de seamă ce faine atracţii culturale oferă oraşul: operă, orchestre simfonice, Festivalul Enescu, teatre de calitate, lecturi de poezie, lansări de carte, edituri, presă culturală, târguri de carte, librării (destul de rare în afara oraşelor principale), o scenă de muzică alternativă, restaurante, cafenele, terase, shopping, fascinante proteste împotriva corupţiei, o splendidă arhitectură istorică, mare parte din ea având nevoie de lucrări masive de restaurare, centre medicale atrăgătoare (dacă îţi permiţi să plăteşti pentru sectorul privat) şi, în ceea ce mă priveşte, prieteni minunaţi. În Bucureşti există mistere, o poezie decadentă a paraginii, care te îndeamnă la scris. Ar fi greu să nu fii fericit cu toate acestea, dar, cum spun turiştii despre New York, e splendid să fiu aici, dar n-aş vrea să locuiesc aici. Lucrul cel mai rău în Manhattan este că totul costă atât de mult – mâţa blândă zgârie rău –, dar la Bucureşti nu o mâţă, ci un tigru umblă să-ţi bea sângele. Iernilor bucureştene le datorez un braţ rupt care a necesitat o intervenţie chirurgicală pentru a fi reparat şi un metatars fracturat pe motiv de polei, care m-a băgat o lună în ghips. Al doilea metatars fracturat îl datorez îngrozitoarei stări în care se află permanent străzile. Care a fost oare ultima picătură? Câinii vagabonzi – pardon, comunitari, femeia fără adăpost care făcea caca în scara blocului, 106

Cum să fii fericit în România

imaginea dezolantă a blocurilor care se părăgineau la loc imediat după renovare, ţevile sparte, meşterii care păreau că nu mai vin? Nu ne ţinea nimic în Bucureşti. Ca atâţia români citadini, am moştenit şi noi o casă la ţară. Acum locuim la poalele dealurilor subcarpatice. De pe pajiştea noastră se vede Piatra Craiului. Avem o casă cu curte în sat şi, la capătul unui drum de ţară, nişte pământ în luncă. Pe dealul din faţa casei avem o livadă de pruni. Mama soţului meu şi sora ei s-au născut amândouă în casa unde locuim noi acum. În copilărie, soţul meu îşi petrecea verile aici. Prima dată când am venit în vizită, locuind încă în State, n-aveam de gând să ne stabilim aici. În prima zi când am sosit, ne-am aşezat pe terasă cu cumnata mea. Din senin, s-a făcut coadă la noi la poartă – oameni care credeau că n-o să-l mai vadă niciodată pe Liviu după ce s-a stabilit în America, în ’89. Această manifestare de afecţiune faţă de soţul meu, faţă de părinţii şi bunicii lui, a durat ore-ntregi, pentru că, în ciuda firilor lor gregare, rudele, prietenii şi vecinii au considerat că o asemenea ocazie solemnă necesită discuţii între patru ochi. Ce s-a discutat nu ştiu în întregime. Lui Liviu i-a fost greu să-mi traducă tot ce vorbea cu oamenii. Dar, aflând că urma să ne căsătorim, femeile din „neam“ mi-au făcut cadou o variantă locală a costumului popular, brodată cu albastru şi auriu. Farmecul dulce-amărui al diasporei: să fii inclusă într-un neam care nu uită. Toate acestea s-au întâmplat cu ani de zile înainte să ne aşezăm în această casă. Pe atunci îmi făceam griji în legătură cu felul în care mă vor accepta localnicii. Griji inutile, după cum s-a dovedit. Când nu am de lucru, îmi place să mă plimb către luncă, de-a lungul râului. Cel mai frumos e către asfinţit, când se întorc vacile şi caprele de la păşune. La început femeile mă opreau să mă întrebe: „Pe cine cauţi?“ Prin satul nostru nu vezi prea des necunoscuţi. În tonul lor se simţea preocuparea de a-şi proteja satul. Alert întotdeauna, Liviu mă învăţase Jean A. Harris

107

să răspund: „Sunt din neamu’ Dojeilor.“ Repetam asta ca un papagal, după care pe faţa lor înflorea un zâmbet. „Știm cine eşti. Eşti măritată cu dom’ inginer. Tatăl lui a fost doctor şi a luat-o pe una din neamu’ lu’ Tuţa. Io ţi-s verişoară de-a treia. Am casa sus pe deal.“ Un vecin, nea Ion, Dumnezeu să-l odihnească, m-a învăţat să joc hora, într-un an, de Paşti. Am jucat afară, în jurul mesei. Tanti Viorica, nevasta lui nea Ion, se ocupa de chiuituri. În prima zi rece după ce ne-am mutat, tot ea m-a învăţat meşteşugul nepreţuit de a face focul. Oamenii din sat ne aduc ouă, cârnaţi, gemuri, lapte, bucăţi impresionante de carne când se taie porcul, brânzeturi de casă, ţuică, flori. Am fost naşi la o nuntă. Dar acum am început să mergem şi la înmormântări. Asistăm la ultimele suflări ale Evului Mediu. Când va muri satul acesta, lumea va fi mai ştearsă. Dar când ieşi din Bucureşti, nici nu poţi număra casele nou construite – o explozie din Piteşti până în Maramureş. Asistăm la naşterea unei clase de mijloc. În zona noastră au început să se stabilească medici şi avocaţi. Cu muncitorii din diasporă, care au adus atâţia bani acasă, capătă contur viitorul nostru politic şi social. Atât de departe de New York şi de mofturile de acolo, ajungi să cam tânjeşti după o clasă de mijloc, dar asta rămâne-ntre noi.

© Emanoil Marcu

Vlad Zografi

Vlad Zografi a studiat fizica la Universitatea din Bucureşti şi şi-a susţinut

doctoratul în fizică atomică la Universitatea VI din Paris. În 1995 a renunţat la prima profesie; a devenit redactor la Editura Humanitas, unde se ocupă şi azi de colecţia de ştiinţă, cu siguranţă fără rival pe piaţa românească de carte. A tradus (împreună cu Vlad Russo) piesele lui Eugène Ionesco, a colaborat la câteva volume tematice colective, a postat articole de analiză politică. Dar, mai ales, a scris piese de teatru, din care unele au fost puse în scenă. După Toate minţile tale (2011), cel mai recent volum de teatru, a publicat eseul Infinitul dinăuntru (2012) şi romanul Efectele secundare ale vieţii (2016, Premiul Observator Cultural Lyceum).

Falsul eu

Nu știu ce înseamnă fericirea. E un cuvânt foarte mare – cei din specia mea

privesc cu neîncredere cuvintele mari, au tendinţa să le dinamiteze, să facă din ele cuvinte manevrabile, sau să le evapore, să lase în urmă ceva infinit – cum altfel să-i zic? –, oricum, ceva mut. Am crezut că ştiu ce înseamnă România, dar acum îmi dau seama că nici asta nu ştiu prea bine, aşa că mă văd silit să recurg la un compromis: e vorba aici de o bulă de Românie care mă înconjoară, observabilă pentru unii, inobservabilă pentru alţii şi, hotărât lucru, netranslatabilă. Aş putea spune „România mea“, însă nu-i a mea, în sensul că n-o posed. Mai mult, fiind produsul memoriei, ea cuprinde simultan cu egală fidelitate şi empatie tot timpul trăit. Revin la fericire, o dinamitez, rămân cu bucuria – şi nu-mi pot reprima o remarcă: în albaneză, înrudită prin strămoşi cu limba dacilor, bukur înseamnă „frumos“. Prin urmare, despre bucurie e vorba, despre starea în care ţi se deschide înainte frumosul. Ceea ce mi se pare îndreptăţit, odată ce Schiller n-a scris (şi Beethoven n-a compus) An die Fröhlichkeit, ci An die Freude. Mi-am luat toate aceste precauţii cam pedante pentru a extrage din memorie patru episoade trăite în bula mea de Românie. * Cred că mi-am atins apogeul artistic şi intelectual la cinci ani. Pictam copios, imaginam maşini zburătoare, îmi spuneam poveşti, construisem 110

Cum să fii fericit în România

un mic instrument muzical la care exersam ceva semănând probabil cu muzica japoneză, dar, mai ales, având norocul unei imense terase descoperite, mult mai mare decât apartamentul propriu-zis în care locuiam destul de înghesuiţi, priveam cerul. Stăteam întins pe spate, strângând puţin pleoapele ca să mă uit la soare, până când îl vedeam şi dacă închideam ochii, rămânea o imagine rotundă care-şi schimba culoarea la comanda voinţei mele. Apoi norii. Fără să-l fi citit pe Shakespeare, le atribuiam continuu identităţi aleatoare, erau armata mea răspândită deasupra lumii. Petrecând ore în şir pe terasă, ajunsesem să deosebesc fiecare nuanţă a luminii, dobândisem o pricepere pe care aveam s-o pierd mai târziu, odată cu ceea ce acum, lipsit de orice înclinaţii mistice, numesc izgonirea mea din rai. * Noi, cei admişi la Facultatea de Fizică din Bucureşti în 1979, am avut parte de un serviciu militar foarte dur la Câmpina. În prima săptămână de armată, din o sută câţi eram toţi teriştii (soldaţii cu termen redus, adică nouă luni, fiindcă intraserăm la facultate), zece au făcut apendicită şi au fost operaţi în condiţii precare, iar unul avea să moară în primăvara lui ’80 din cauza tratamentului aspru. La început mi-a fost imposibil să dorm, slăbisem, aveam cearcăne adânci, eram mereu buimac – în fine, spun toate astea nu pentru a impresiona, ci ca să lămuresc cadrul în care mi-am petrecut toamna lui ’79. Dimineaţa, după înviorare şi micul dejun, trebuia să facem curat „pe sectoare“. Fiecare avea sectorul lui, al meu era în dormitor – spălam cu cârpa pe jos. (Sergentul avea o vorbă: „Vreau s-adorm în foşnet de cârpe“, dar, sigur, asta era valabil seara, când dicta pedepse suplimentare, „personalizate“ sau „customizate“, cum s-ar zice acum.) Ferestrele dormitorului dădeau spre dealurile Boboliei (de unde, în aplicaţiile militare, atacau întruna duşmani invizibili), cele mai frumoase dealuri pe care Vlad Zografi

111

le-am văzut vreodată toamna. Mă ridicam din cimentul podelei, spânzuram cârpa de calorifer şi priveam pe fereastră. Aveam în faţă un joc al culorilor – de la verde închis la verde pal, gălbui, galben, roşu palid, roşu aprins, roşu închis, arămiu –, un mozaic aiuritor. Bucuria dura până suna goarna pentru adunarea pe platou, atunci luam cârpa, găleata, mă descotoroseam de ele şi coboram în grabă scările. * Pe 21 decembrie 1989, la ora prânzului, mă aflam pe Bulevardul Magheru, lângă intersecţia cu Jules Michelet. Văzusem ce se întâmplase la mitingul din faţa CC-ului şi pornisem pe străzi molfăind speranţe şi spaime. Bulevardul era blocat de un cordon de militari înarmaţi, iar grupul manifestanţilor se întindea spre Piaţa Romană. Stăteam pe trotuar şi mă uitam la ei. A venit la mine un coleg de serviciu, mi-a şoptit „Se-mpute treaba“ şi a trecut repede mai departe. Manifestanţii, tineri (unii mai tineri ca mine), dar nu numai, strigau „Jos Ceauşescu!“. Am ezitat, mi-era frică. Am stat pe trotuar un timp – cât? un minut? două? trei? Pe urmă m-am strecurat pe lângă cordonul de militari, m-am aşezat în primul rând. Am strigat. Și nu mi-a mai fost frică. * Veniseră la mine nişte prieteni, era vară, noaptea târziu, beam, ascultam muzică, discutam, puneam la cale nu ţara, lumea întreagă. Eram îmbrăcat în tricou şi şort, în picioare aveam şlapi – deh, era foarte cald. Mă ambalasem, cred că vorbisem exagerat de mult – obicei reprobabil spre care mă trage alcoolul. Am mai fi rămas împreună, însă eram cu toţii obosiţi, aşa că prietenii mei s-au sculat cu greutate, i-am condus în antreu, apoi în holul blocului, la lift, şi uşa s-a trântit în urma mea. Bineînţeles, n-aveam cheia la mine. Prietenii mi-au zâmbit uşor miraţi, 112

Cum să fii fericit în România

fără să priceapă bine ce se întâmplase, unii au luat-o pe scări, alţii s-au urcat în lift şi au coborât. Am sunat. Se auzea slab ţârâitul, însă fără nici un efect. M-am proptit cu palma de sonerie – un ţârâit continuu care parcă se dilua. Nu mai ştiu cât am stat aşa. Pe urmă mi-a venit ideea să cobor în stradă. Trebuie să fi fost două şi jumătate noaptea. În colţul diametral opus al intersecţiei era un magazin nonstop, printre primele apărute după ’90. Problema era că între mine şi magazin se lăţea o haită de vreo zece-cincisprezece maidanezi care dormeau. Am riscat: m-am strecurat printre ei, nici acum nu-mi explic cum am izbutit să nu-i trezesc. Și am intrat în magazinul în care dormea cu capul pe tejghea o femeie de vârstă mijlocie, corpolentă. S-a trezit, s-a speriat. Am încercat s-o lămuresc că nu sunt criminal, nici măcar hoţ, dar, trebuie să recunosc, nu arătam grozav în tricoul meu spălăcit, în şort şi şlapi. Operaţia asta mi-a luat destul timp, mai ales că vorbeam împleticit şi explicaţiile mele erau confuze. Totuşi, până la urmă, păstrând o distanţă sigură faţă de mine şi cu un aer crispat, a acceptat să mă lase să folosesc telefonul de pe tejghea. Eram încântat la gândul că-i voi dovedi imediat inocenţa mea. Am format numărul, se auzea în cască ţârâitul, se tot auzea, se tot auzea. Nimic. Ea mă privea circumspectă, eu mă simţeam oribil de vinovat. Când expresia ei a devenit cruntă, am închis. Am rămas un timp în tăcere. Pe urmă am rugat-o să mă lase să mai încerc o dată – şi n-a fost simplu s-o conving. Am sunat iarăşi, acelaşi ţârâit repetat inutil. Am stat cu receptorul la ureche până am simţit că privirea ei mă face să explodez. Am închis şi am rămas din nou tăcut în faţa tejghelei. Mă simţeam umilit, dar ceva din mahmureală se risipise. „Mai lăsaţi-mă să încerc o dată“, i-am zis. „Vă rog să plecaţi!“ Mi s-a făcut milă de spaima ei, aşa că am ieşit. Cu o dexteritate motorie care şi azi mă uimeşte, am reuşit cumva să mă strecor încă o dată prin haita maidanezilor adormiţi, am intrat în bloc, am urcat cu liftul. M-am sprijinit cu palma de sonerie până am amorţit. Și m-a pufnit râsul. Mă Vlad Zografi

113

simţeam expulzat nu din casă, ci din mine, devenisem o fantomă euforică. M-am aşezat pe treptele de ciment şi am contemplat situaţia. Am savurat-o timp de vreo patru ore. Pe la şapte dimineaţa am sunat iarăşi. Mi s-a deschis. * Povestind episoadele astea, capăt despre mine o imagine în care nu mă recunosc. În realitate, nu sunt nici pe departe atât de curajos, de sensibil sau de meditativ. Bunul-simţ mă trage de mânecă şi-mi pune în faţă grozăvii şi umilinţe petrecute în momentele de nebucurie, momentele cele mai frecvente din viaţă, alcătuind substanţa ei – în ele, într-adevăr, mă recunosc. Constat că bucuria, schija de fericire pe care am acceptat s-o manevrez, mă falsifică, e ca un concert cu Simfonia a IX-a de Beethoven la care am intrat din pură întâmplare, fiindcă afară a izbucnit pe neaşteptate o ploaie torenţială, iar eu sunt în blugi şi tricou, cu pantofii găuriţi.

Clotilde Armand

Cu o bunică înrudită cu Jean Giraudoux şi cu alta având o ascendenţă nobiliară, franţuzoaica Clotilde Armand a studiat ingineria la École centrale de Paris şi la Massachusetts Institute of Technology. În SUA l-a cunoscut pe matematicianul Sergiu Moroianu, cu care s-a căsătorit. S-a stabilit pentru prima oară cu familia la Bucureşti în 1999. A ocupat funcţii manageriale tot mai importante în SUA, Franţa, Germania şi România. A devenit cunoscută românilor odată cu implicarea ei politică şi câştigarea primăriei sectorului 1 al capitalei… pentru o noapte. În acelaşi an, 2016, şi-a publicat cartea autobiografică Am ales România: Povestea mea. Clotilde Armand e iremediabil îndrăgostită nu numai de numeroasa ei familie franco-română, ci şi de ţara ei de adopţie.

Dimineaţa unei bucureștence

Îmi place Bucureștiul, orașul în care trăiesc. Sunt multe lucruri cum nu ar

trebui să fie, dar sentimentul sincer pe care-l am dimineaţa, când mă trezesc şi mă uit la telefonul mobil să văd ceasul şi agenda pe ziua respectivă, când mă duc apoi la bucătărie şi găsesc coşul plin cu fructe pe masă şi în frigider bunătăţi simple, e un sentiment puternic de libertate. Simt acelaşi lucru când aterizez la Otopeni după decolarea de la acel aeroport parizian inuman, Charles-de-Gaulle, unde dacă nu vii cu patru ore mai devreme ratezi avionul şi rămâi singur cu frustrarea ta în mijlocul a mii de oameni indiferenţi, înghesuiţi ca nişte oi în dreptul filtrelor pentru securitate sau a altor barbarii. Poate părea paradoxal, dar resimt mult mai mult solidaritatea unei comunităţi în acest Bucureşti, cu toate neajunsurile lui, decât într-o societate bine rodată şi deja inumană, care se aproprie încet, încet de minunata lume nouă a lui Aldous Huxley. Astăzi m-au trezit păsările. Bucureştiul este un oraş în care convieţuiesc fiinţe umane şi animale. Probabil că aşa a fost mereu. Îmi imaginez totuşi că fenomenul a fost amplificat de noii bucureşteni veniţi în timpul lui Ceauşescu sau mai târziu, în timpul lui Iliescu (epoca post-revoluţionară pe care încă o trăim). Orăşeni de nevoie, strămutaţi direct de la ţară în capitală, ei rămân încă puternic ataşaţi de pământ, de plante, de animale. Sunt oameni care simt în toată fibra lor nevoia de a vedea flori şi vegetaţie în jur, de a respira mereu „aer curat“, cum 116

Cum să fii fericit în România

se spune în România, ca şi cum ar fi, în mod evident, o nevoie de bază a omului. Simt nevoia să aibă animale care împărtăşesc soarta lor de fiinţe vii într-un mediu urban inamic: câini, pisici, găini, ba chiar şi porci – în centrul Bucureştiului! Această legătură cu animalele e un lucru pe care l-am învăţat de când am devenit româncă, este un cadou pe care l-am primit cu dispreţ şi dezgust la început, înainte să fiu şi eu „domesticită“, precum o sălbatică ajunsă într-o lume de simbioză între oameni şi animale. Încet, încet, am ajuns să înţeleg acest sentiment – sub ochii ironici ai copiilor mei, care îşi amintesc de primele mele reacţii de femeie cu aere de superioritate. Acum prietenii mei din Franţa nu mă cred când le povestesc că în primele noastre zile de vacanţă ne-am ocupat să găsim pe cineva care să aibă grijă de motan, după ce a fost „repatriat“ acasă de la finii noştri, unde săracul nu se adaptase şi stătea traumatizat, ca o mumie speriată, sub pat. Zilele dinaintea plecării fuseserăm mai preocupaţi de soarta câinelui nostru maidanez, un câine după imaginea noastră, simpatic, plăcut, dar modest şi nepretenţios (nu se spune „aşa câine, aşa stăpân“?). Doream să fim siguri că îi va plăcea la „pensiunea completă“ unde l-am cazat, la o mătuşă de-a noastră. Cum am putea să nu avem grijă, săracele animale au şi ele un suflet! Aşa îmi spune noua mea cultură românească. Viaţa în România mi-a dăruit această descoperire. Am deschis fereastra spre curte şi am respirat aerul încărcat de energie din acest Bucureşti unde pomii încă supravieţuiesc – în timp ce la Paris au murit de mult. Bucureştiul are în timpul primăverii un miros puternic, pe care eu şi fetiţele mele îl urmărim pe străzi cu nasul ridicat, adulmecând ca nişte feline care se duc după o pradă. Este un miros foarte specific, care pentru noi e al Bucureştiului, aşa cum un anumit miros este al casei Bunicii. S-ar putea să fie de la mâna-MaiciiDomnului, căreia în franceză i se spune, mai puţin frumos, chèvrefeuille. Aşa este Bucureştiul: surprinzător, neaşteptat la fiecare pas, cu mirosurile lui, cu arhitecturile lui diferite, cu stilurile lui neacordate, cu Clotilde Armand

117

ţevile de gaz şi cutiile de electricitate improvizate. După ce turiştii au făcut turul capitalelor renovate impecabil şi cu o estetică fără greş, unde bunul-gust şi banii sunt vizibili la fiecare colţ, vin la Bucureşti, oraşul-amestec între New York (în privinţa firelor vizibile), oraşele din sudul Italiei (pentru resturile de decoraţiuni la fiecare pas), Rio de Janeiro (pentru spaţiile urbane abandonate) şi Marrakesh (pentru praful omniprezent). Totul într-un singur oraş, plin de farmecul operelor de artă începute, neterminate, prăfuite şi refolosite pentru o întrebuinţare de moment. Vin aici pentru a simţi viaţa, improvizaţia, prioritatea dată momentului prezent, şi nu viitorului. În faţa ferestrei noastre, în spatele copacilor sălbatici din curte, care fac deliciul pisicilor şi copiilor din cartier, se vede o casă mică, unde trăieşte o doamnă bătrână care strânge pe balconul ei obiecte de toate felurile. Are probabil o traumă psihologică ce o împinge să nu arunce nimic şi să acumuleze pentru cazul în care ar veni din nou timpuri de război sau de stalinism. Pe mine mă deranjează foarte mult, estetic vorbind, acest spectacol dezolant din faţa ferestrei mele, un fel de groapă de gunoi pe un balcon. În fiecare zi mă gândesc la doamna aceasta şi-mi imaginez că trăieşte o mare îngrijorare ori de câte ori caută printre comorile ei ceva de care vrea să se asigure că n-a dispărut, iar apoi, uşurarea când găseşte obiectul căutat. Un tip de emoţii pe care le-aş numi ridicole… De aceeaşi natură ca deciziile celor bogaţi de a-şi construi piscine în faţa vilelor, pentru ca în fiecare zi să le procure o emoţie vană. Avem cu toţii obsesiile, slăbiciunile, trăirile noastre ridicole, şi trebuie să recunoaştem că Bucureştiul are această calitate: ne arată natura umană brută. O vedem, o simţim, o păţim, fără să căutăm mult sub o pojghiţă de civilizaţie, fără să trebuiască s-o descifrăm citind Comedia umană a lui Balzac – mereu actuală în Franţa contemporană, cea cu bătrâni zgârciţi, tineri manipulatori, femei ingrate, copii risipitori, parveniţi de toate felurile, producători de zgomot! 118

Cum să fii fericit în România

Mă întorc de la fereastră spre casă şi, chiar dacă soţul meu mă critică adesea pentru că risc în mod egoist să le trezesc pe fetiţe, mă duc în camera lor şi mă uit la ele. Fetiţa noastră cea mică doarme cu pisica în braţe. Este o româncuţă adevărată. A moştenit de la mine, sunt sigură, ajutată de tot ce vede în fiecare vară în Franţa – casele şi castelele vechi din piatră seculară, mobilierul stil cu linii perfecte, armonioase –, o atitudine discret-elegantă, un spirit critic, ba chiar revoluţionar, cu toate că în genele ei stă scris clar că, deşi unele lucruri trebuie schimbate, altele se cuvin păstrate. A moştenit şi certitudinea că viitorul depinde de ea, că viitorul ne aparţine, aici ca şi în altă parte, cu un pic de voinţă şi de energie. Dar simt în ea influenţa şi sângele unei românce care s-a născut şi trăieşte aici, în ţara românească. Mă surprinde când găsesc în ea fibra oamenilor de la ţară, şi asta datorită bonei noastre, care se ocupă de ea de când s-a născut şi care a ştiut să-i transmită, aşa cum făceau doicile aristocraţilor de pe vremuri, tot ce are România mai frumos: iubirea faţă de natură, umorul, veselia şi chiar ceva din atitudinea de simpatie vicleană a oamenilor de la ţară, superstiţiile şi descântecele lor misterioase! Plăcerea ei cea mai mare este să se ducă cu bona acasă la ea, într-un sat din Teleorman. Ştie tot satul, fiinţele umane şi animalele, cunoaşte fructele şi legumele după timpul lor şi tot ce este legat de fiecare anotimp. Ştie să se plângă de vreme şi să-şi bată joc uşor de vecin, ştie cine poate să dezlege ploile şi cine e blestemat. Şi cel mai important: acolo, în sat, această copilă este regină, pentru că în România copiii sunt în mod absolut regii acestui popor, atât de iubiţi, chiar idolatrizaţi, sunt mulţi dintre ei! Totul le este permis, bătrânii scuipă şi râd la fiecare pas de-al lor, vor să-i atingă ca pe nişte dumnezei! Dacă în Franţa este o fetiţă care trebuie să asculte de părinţi, de bunici, de străbunici şi să-şi respecte locul de copil, în România este promovată la rang de domniţă – şi nici măcar cel mai sus-pus om nu poate să-i facă vreun rău acolo, într-un sat din Muntenia! Clotilde Armand

119

Fiul nostru îmi face semn că vrea să plece. Dacă doresc să-l îmbrăţişez înainte să iasă pe uşă, trebuie să vin repede, pentru că se grăbeşte… se duce la şcoală cu metroul şi face aproape o oră până acolo. Nu se plânge, pentru că se simte bine în Bucureşti, la fel ca şi surorile lui. Le place autonomia de care se bucură, faptul că se pot descurca singuri, că pot să se ducă singuri la şcoală, la prieteni, la activităţi, fără ca noi să tremurăm de teamă că li se întâmplă ceva rău şi să fim tot timpul în spatele lor. Este o şansă rară, pe care copiii nu prea pot s-o aibă în marile oraşe, unde în general rata de criminalitate este mult mai ridicată decât în Bucureşti. Copiii sunt încântaţi pentru că se simt integraţi, simt că aici este lumea lor, au acea percepţie infantilă care te face să vezi lucrurile bune şi să fii fericit. Copiii, chiar şi tinerii, nu au, evident, problemele adulţilor. Au alte motive de fericire sau de supărare. Fiul nostru este recunoscător României pentru că, de la întoarcerea din Franţa, poate să lucreze liniştit la informatica lui. Aici este încurajat şi sprijinit, ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla la o şcoală din Franţa. Din acest motiv, România i se pare o ţară unde eşti liber şi, în plus, poţi să faci performanţă. În fiecare dimineaţă, pleacă foarte mulţumit spre şcoală şi-mi transmite şi mie ceva din mulţumirea lui. Nu e nici o tensiune în scurta noastră despărţire de dimineaţă. Am încredere că e pe un drum bun. Pe agenda mea sunt notate câteva probleme administrative pe care trebuie să le rezolv astăzi. Îmi provoacă un sentiment confuz, între bucuria că am la îndemână un succes uşor de realizat şi teama că mă pot lovi, după împrejurări, şi de un eşec. Totuşi mulţumirea, chiar incertă, câştigă, pentru că e prea mare bucuria perspectivei pe care o deschide: entuziasmul soţului meu când va vedea că am rezolvat nişte probleme care păreau, în ochii lui, mai dificile decât teorema lui Fermat. Va fi mai mult decât o simplă satisfacţie, va fi o victorie care îi va lumina ziua! Ţine aproape de miracol să văd cât de uşor devine el fericit pentru 120

Cum să fii fericit în România

o simplă hârtie ştampilată la un ghişeu. Acum trebuie să recunosc că, prin ricoşeu, mă face şi pe mine fericită obţinerea acestor hârtii. Cu mulţi ani în urmă, când locuiam în America, ni s-a întâmplat să discutăm, cum am mai povestit, despre ce ar trebui să salvăm mai întâi dacă un foc ne-ar distruge casa de lemn din New England, o casă în stil tradiţional, cum sunt casele din jurul Bostonului. Spre surprinderea mea, Sergiu îmi răspundea mereu că hârtiile administrative din România sunt cele mai preţioase, în timp ce eu aş fi preferat să salvăm anumite obiecte personale sau de artă. Astăzi tot nu aş adopta răspunsul lui, dar sunt fericită că am posibilitatea să trăiesc un sentiment de mare realizare numai obţinând nişte hârtii administrative. Sunt societăţi occidentale care au un sentiment de gol, de nerealizare, de plictiseală, de absenţă a scopurilor pentru care să lupţi, cărora li s-a spulberat orice urmă de motivaţie şi nu au mai găsit, din nefericire, decât o ultimă soluţie – drogurile, de la cele medicamentoase la cele dure. Noi avem, iată, fericirea simplă şi sănătoasă a micilor victorii cotidiene în lupta cu administraţia românească! Chiar dacă aceste demersuri administrative s-au mai îmbunătăţit, ele rămân, prin trauma acumulată din epoci trecute, o sursă infailibilă de satisfacţie. Ca pe un dar nemeritat, îmi păstrez aceste probleme de rezolvat pentru mai târziu, acum trebuie s-o duc pe mezina noastră la şcoală. Şcoala este aproape de noi, iar copiii noştri merg pe jos şi se întorc tot pe jos de la şcoală. Dimineaţa, profit totuşi de faptul că Bucureştiul este un oraş unde încă se mai poate circula pe alocuri cu maşina şi o duc pe fetiţa noastră la şcoală în câteva minute. Trăim încă în altă epocă: de la Belgrad până la Paris, locuitorii marilor oraşe au renunţat cu chiu, cu vai, obligaţi de situaţie, la maşinile proprii. Au fost nevoiţi să aleagă: ori locuiesc în oraş şi iau transportul în comun, pentru că nu mai pot să-şi parcheze maşina pe stradă, ori locuiesc în suburbie şi ţin maşina parcată pe trotuar în faţa unor case-şablon. Mulţi bucureşteni Clotilde Armand

121

nu mă cred când le explic că parizienii au renunţat la maşină, în timp ce noi continuăm să trăim încă în epoca maşinilor. Chiar dacă recuperăm destul de rapid toate tranziţiile prin care a trecut civilizaţia europeană, suntem în acest domeniu încă în urmă. Se va întâmpla însă destul de repede: vor apărea permise de rezidenţi, care vor fi mai întâi gratuite, dar apoi se vor plăti şi, în câţiva ani, bucureştenii vor înţelege, unii cu o mare frustrare, că a trecut vremea maşinilor personale. Aşa că luaţi lucrurile în sens bun. Profitaţi de ziua de astăzi, când maşina poate încă să facă parte din familie, şi nu regretaţi progresul care o va elimina, pentru că până la urmă nu ne dorim altceva decât să fim un oraş mare, modern şi civilizat, cu aer curat! În maşină, spre şcoală, e momentul meu privilegiat cu fetiţa noastră cea mică. O învăţ o fabulă de La Fontaine, textul original, chiar dacă este un pic dificil. Oricum, copiii au o memorie extraordinară. Aşa am făcut deja cu patru copii. Când eram mai harnică, am reuşit să o învăţ pe una dintre fetiţele noastre 11 fabule pe de rost! Mezina ştie deja Corbul şi vulpea, fabula cea mai cunoscută de copii, a cărei semnificaţie deplină mi-a scăpat până în momentul în care am intrat în politică: „toţi măgulitorii trăiesc pe spinarea celor care îi ascultă.“ A învăţat şi fabula cu broasca ce vrea să fie la fel de mare ca un bou. Ştie şi Greierele şi furnica („acum joacă dacă poţi“), care i se pare firească, dar regretă că furnica nu este mai simpatică. Acum repetă Lupul şi câinele, care o învaţă că e mai bine să fii numai piele şi os, dar liber, decât gras şi sclav! Ne concentrăm pe vocabularul din secolul al XVII-lea, felul cum sunt construite versurile şi, sigur, pe mesajul care va ajunge, acum sau mai târziu, până la sufletul ei. Ca pentru toţi părinţii, să-mi duc copilul la şcoală este o mare plăcere, umbrită totuşi de o urmă de teamă. Ce-mi hrăneşte primul sentiment? Fericirea simplă de a fi mama unui copil sănătos, un copil care se duce bucuros să primească ceea ce-i putem oferi cel mai de preţ: 122

Cum să fii fericit în România

cunoştinţe, educaţie. Fericirea de a ţine de mână un copil care are nevoie de mine, căruia i-am asigurat tot ce se poate: uniformă, caiete, cărţi, o şcoală unde se simte bine, în care să aibă şansa lui în acest început de viaţă. Fericirea de a vedea cum copilul meu se înţelege bine cu ceilalţi, pe care-i salută, cu învăţătoarea lui, pe care o ascultă, dovadă că se va integra mai departe în societate şi va şti să fie împlinit. Fericirea de a vedea că societatea noastră, a adulţilor din acest oraş, este în stare să ofere generaţiei viitoare o şcoală sigură, veselă, respectată, ştiind câţi copii de pe acest pământ nu au acces la şcoli la fel de bune. Umbra de teamă vine din conştiinţa că nu vom fi prezenţi noi, părinţii, când copilul nostru va avea, poate, nevoie de noi, chiar şi la şcoală. Ne separăm mâinile în faţa intrării şi o las pe fetiţa mea să se ducă mai departe, să urce scările singură şi, aparent, sigură pe ea. Rămân cu întrebările. Va şti copilul nostru să facă faţă la obstacole, la dificultăţile vieţii, aşa cum încep încă de la şcoală? Îmi răspund singură că nu trebuie să-l supraprotejăm, pentru a-l putea ajuta să devină un adult curajos, care va şti să-şi afirme valorile, să lupte când va fi necesar, chiar dacă asta va însemna să se expună la pericole. Însuşi copilul trebuie să fie cel care va acţiona mai târziu pentru a face un bine sau pentru a nu accepta inacceptabilul, sigur pe el, plin de iubirea primită de la noi, părinţii, aleşi de Dumnezeu pentru el. În curtea şcolii, bodyguardul vede îngrijorarea de pe faţa mea. E un om bun la suflet şi îmi reaminteşte că se află aici pentru a avea grijă de ea şi de ceilalţi copii. Îl salut, recunoscătoare că mă înţelege. În general, am impresia că bodyguarzii sunt oameni de treabă, mulţumiţi când pot să ajute, să fie de folos, aşa cum ne-au dat nouă o mână de ajutor când maşina a rămas cu ferestrele deschise într-o noapte cu furtună. Dimineaţa am găsit nişte saci de plastic lipiţi de caroserie pentru a evita o inundaţie în maşină. Bodyguarzii din România sunt un exemplu de economie socială cum întâlneşti la tot pasul în Japonia. Clotilde Armand

123

Acolo, oamenii care doresc să muncească îşi găsesc un loc de muncă chiar prost plătit şi numai pe jumătate justificat, dar se integrează în societate, arătând că sunt utili. În România, rolul bodyguarzilor este să ne ajute să-i simţim în siguranţă pe copiii noştri. Ştiu tot ce se întâmplă, sunt ochii şi mâinile comunităţii pe stradă. Parisul a pierdut mult de când au dispărut portarii, înlocuiţi parţial de interfoane – chiar dacă rata de şomaj este de 40% pentru tinerii fără facultate. Derbedeii au avut astfel cale liberă. Doar imobilele de lux şi-au păstrat portarul, mereu extrem de apreciat. Din acest punct de vedere, bucureştenii se pot lăuda cu echivalentul vieţii de lux de la Paris! În drumul înapoi spre casă, ascult radioul. Nu avem televizor acasă pentru că vrem să scăpăm de farmecele sale, adică de puterea lui de hipnotizare şi, bineînţeles, de manipulare. Ţinem să ne păstrăm creierul nespălat! Exagerez un pic, nu e vorba atât de creierul nostru, cât de al copiilor, care ar avea mai mult timp decât noi să fie tentaţi de televizor: „Doamne, nu ne duce pe noi în ispită…“ Acest inamic numărul unu al copiilor odată învins, acoliţii lui, cum sunt obezitatea sau analfabetismul, au rămas şi ei fără vreo şansă la copiii noştri, care sau se joacă, sau citesc toată ziua. Spre deosebire de televizor, radioul mă încântă. Este pentru mine o doză cotidiană de umor negru şi de autodenigrare specific româneşti, cu care mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc. Ştiu că virtuţile creştine spun să nu fii mândru, să fii modest, să-ţi pui înainte păcatele pentru a te îmbunătăţi, dar românii duc exerciţiul până la autoflagelare! Cu toată educaţia primită de la iezuiţi, trebuie să admit că românii depăşesc în această privinţă orice alt popor. În emisiunea de la radio, tonul nu sună însă a lamentaţie, e vesel, glumeţ şi mă face să râd. Mă distrează să descopăr defectele regionale pe care le iau în râs, în rol de şmecheri, cronicarii. România este o ţară mare, cu multe regionalisme pe care voi le ştiţi de când sunteţi mici, dar pe care eu le descopăr abia acum, cu amuzament. Îmi place această diversitate, 124

Cum să fii fericit în România

acest contrast între vechile tradiţii şi lumea modernă, şi sper din tot sufletul ca totul să nu fie înecat în marea mondializare care vrea să ne inunde. Când ajung înapoi, îi cert pe copiii rămaşi acasă dacă se întâmplă să mai doarmă, dacă întârzie să se îmbrace sau nu şi-au făcut patul, aşa cum ceartă o mamă iubitoare, care vrea să arate că disciplina personală şi de familie este importantă. Ne luăm cu toţii micul dejun, unul dintre momentele cele mai plăcute, alături de cină, pe care le petrecem în fiecare zi. Un mic dejun local, cu lapte proaspăt – am fost crescută cu laptele UHT cumpărat săptămânal de la Carrefour şi laptele proaspăt mi se pare un mare privilegiu –, cu pâine de la brutărie sau chiar din Covasna, dacă am fost la Obor zilele dinainte, cu unt şi gem de la ţară, o dulceaţă de afine sau de vişine crescute în ţara soarelui, adică în România. Şi mierea, mai ales mierea! Se întâmplă să terminăm desertul din ajun, o tartă cu rubarbă făcută de mine, un orez cu lapte gătit de bona noastră pentru copii. Mă uit cum îşi face soţul meu cafeaua la maşina lui profesionistă, găsită aruncată de nouă la un târg de vechituri din Occident, şi mă gândesc în fiecare dimineaţă la vechiturile sau obiectele noi, victimele societăţii de consum. Teoretic, am putea să trăim cu tot ce se găseşte prin aceste târguri din Franţa, dar societatea are la ora actuală o nevoie psihologică de a consuma obiecte noi, astfel încât aceste târguri nu pot opri tendinţa generală de a cheltui şi de a acumula… Discutăm împreună cu copiii despre organizarea zilei şi următoarele evenimente din familie. Cine le va duce pe cele mici la balet, cine va pregăti masa de seară, mai ales dacă avem musafiri, cine îşi va face timp pentru şedinţele cu părinţii, întâlnirile cu diferitele asociaţii, consiliul de administraţie de la şcoală, cine va trece pe la mătuşa noastră bătrână – o vedem în fiecare zi –, apoi la poştă, la bancă, fiecare trebuie să contribuim, cei mici şi cei mari! Acum câţiva ani, cei cinci copii ai Clotilde Armand

125

noştri erau la cinci şcoli diferite, în timp ce Sergiu şi cu mine aveam joburi solicitante. Logistica este cheia, alături de bunăvoinţa şi efortul tuturor. Este important pentru copii să simtă că şi ei trebuie să contribuie, iar pentru asta nimic nu poate fi mai bun decât o nevoie reală. E greu să pretinzi că ai nevoie de ei dacă nu este adevărat: copiii simt imediat adevărul. Dacă văd şi simt că familia nu poate să facă faţă fără ei, atunci se vor implica şi vor fi copii buni, care vor învăţa ce înseamnă simţul responsabilităţii. Există însă şi un revers al medaliei: atunci când fiecare îşi aduce contribuţia, este normal să înceapă şi pretenţiile! Fiica noastră cea mare, ca aproape în fiecare dimineaţă, întreabă când îşi va avea propria ei cameră. Acum cele trei fete împart acelaşi dormitor. În fiecare zi, le explicăm că facem tot posibilul să terminăm de renovat casa, dar trebuie să recunoaştem că lucrările nu prea progresează. Avem acelaşi proiect, acelaşi vis ca foarte mulţi români şi, implicit, aceleaşi dificultăţi: constructori care promit, dar nu vin, nu fac ce trebuie să facă, întârzie mereu, spre disperarea noastră… Nu este mai bine în Occident, chiar dacă mulţi instalatori s-au mutat recent acolo: îmi amintesc, de altfel, de aceleaşi probleme când eram mică, în Franţa, şi care nu s-au rezolvat până când tatăl meu nu a decis să-şi refacă singur casa! Astăzi, în Franţa, mătuşa mea contesă s-a săturat de răspunsurile evazive de la telefon – „venim săptămâna asta“ – şi a găsit până la urmă soluţia: se duce cu maşina ei, o Dacie super la modă în Franţa, să-i ia pe instalatorii români de acasă, ea fiind pe post de şofer, ca să-i aducă la castelul de secol XVIII să facă reparaţii de bază. Îi ţine acolo până reuşesc să repare scurgerea din baie sau de la centrală. Şi încă se estimează foarte fericită că ei acceptă, povestind cât de mulţumită este de aceşti români simpatici şi muncitori. Ei se plâng de acea casă mare, unde nu mai funcţionează nimic şi unde instalaţia nu a mai fost schimbată de 100 de ani, de duliile electrice care nu se mai găsesc nicăieri şi de 126

Cum să fii fericit în România

prizele care nu mai merg decât prin magie. Mătuşa mea suspină şi, după ce le oferă un pahar de vin, îi duce înapoi acasă: la vie de château nu mai este ce a fost, dar e plăcut să vezi că oamenii mai sunt încă oameni. Le povestesc copiilor cum am sunat ieri la o companie aeriană ca să-mi rezolv o problemă de rezervare şi am nimerit într-un call center. „Alo, sunt Alina, consiliera dumneavoastră, cum vă pot ajuta?“ În final, în nici un fel. Blue Air, din fericire, nu face parte din această categorie: e o companie low cost dintr-o ţară, cum ar spune unii, low cost, deci e complet altceva, adică are o aritmetică complet diferită, pozitivă: toată lumea ştie că minus înmulţit cu minus face plus. Am ajuns să fiu mai puţin speriată de doamnele neprofesioniste care răspund la telefon, aceleaşi doamne ca acum 30 de ani, de dinaintea noilor tehnologii, decât de aceste domnişoare bine antrenate din call center-urile moderne, care răspund după nişte script-uri şi care, în afară de acest limbaj, nu au învăţat să rezolve nimic. Din păcate, trebuie să suni acolo tocmai pentru a găsi o soluţie mai puţin obişnuită, problemele de bază ni le rezolvăm în general singuri. Mai mult, aceste domnişoare-robot au interdicţia expresă să vă pună în legătură cu şeful lor. Oricine s-a confruntat cu o problemă la o companie aeriană low cost ştie exact ce vreau să spun. Aşa că am simţit o mare uşurare când am sunat mai târziu la o instituţie de stat şi am auzit o voce de ţaţă plictisită şi deranjată, care îmi spunea un „Da?“ semiagresiv, neprofesionist, dar uman, în loc de acel „Sunt Alina, consiliera dumneavoastră, cum vă pot ajuta?“, rostit pe un ton dinamic, simpatic, dar robotizat. Cu prima doamnă, chiar dacă va fi complicat, explicând cât de gravă este situaţia, folosind emoţia şi solidaritatea umană, am o şansă de reuşită. Cu Alina, nici una, după cum s-a şi văzut. Săraca fusese recrutată probabil cu o săptămână mai devreme, aşa cum mi-a explicat off the record o altă Alină, care prin această confidenţă neprevăzută în script a arătat că nu asimilase bine noua ei Clotilde Armand

127

meserie. Mai avea o urmă de dezinvoltură tinerească, semn de normalitate în relaţiile umane. Şi aşa, comparând, ajungi să găseşti satisfacţie acolo unde te-ai aştepta mai puţin… Lăsăm poveştile pentru seara şi pornim fiecare pe drumul său, ca în toate dimineţile în care ne aşteaptă oraşul cu întâmplările lui. Fiecare porneşte cu gândul simplu la misiunea lui cotidiană, cu speranţa că astăzi va putea să aibă un sentiment de mulţumire în ceea ce face: o contribuţie ştiinţifică, literară, şcolară, economică, o mică operă de artă, o masă pregătită, un serviciu, un efort, un moment de entuziasm, de complicitate, de prietenie, de rugăciune, de veselie, un cuvânt bun, o încurajare, o uitare de sine, o dăruire, cu convingerea că ceea ce ne face oameni buni şi valoroşi nu este ceea ce primim, consumăm sau acumulăm, ci ceea ce realizăm în fiecare zi şi în trecerea zilelor.

Ariana Rosser Macarie

Ariana Rosser Macarie a studiat filologia, a fost redactor la Televiziune

şi documentarist la Radiodifuziune, a tricotat cu patimă, a avut numeroase expoziţii personale de creaţie vestimentară. În 1990 s-a căsătorit cu un britanic care semăna cu Robert Redford şi s-a stabilit în Anglia, unde a continuat, timp de 25 de ani, să tricoteze, să expună, să împărtăşească meşteşugul andrelelor celor dornice să-l înveţe. S-a întors şi se întoarce mereu în România. De la o vreme însă are o nouă pasiune, care o absoarbe total: scrie. A debutat în 2016, la 72 de ani, cu volumul de memorii Case, trenuri şi andrele, mult lăudat de criticul literar Dan C. Mihăilescu, şi se pare că va termina în curând o nouă carte.

Fasole cu cârnaţi și mărgăritare

De vreme ce garniturii princiare a volumului de faţă i s-a atașat și vagonul

meu de clasa a doua, îngăduiţi-mi să mă prezint. Nu neapărat ca fiică a unui şef de gară, ci, mai bine, printr-un citat din cartea mea de călătorie în memorie Case, trenuri şi andrele: „Bucureştiului i se spunea cândva, admirativ, Micul Paris. Insulei unde sunt i se spunea cândva, cu fior, Perfidul Albion. Perfid: ipocrit, viclean, insidios, făţarnic, neloial, fals, prefăcut, nesincer. O armată de sinonime. Las toate adjectivele astea cam tari la îndemâna armatelor din mitologie sau istorie, dornice să străpungă vălurile ceţoase ale acestor ţărmuri, cu gânduri de mărire. Las şi gloria amară celui care, descoperind primul specificul locului, i-a alipit calificativul potrivit. Eu i-l alipesc pe cel mai potrivit pentru mine: înşelător. Casa din Albion s-a străduit să-mi vâre Albionul în creier, în vene, în vise. Încerc să-i demonstrez că port în mine permanent senzaţia de a fi doar în vizită, că mă simt un musafir. Am somn de musafir, am neliniştea şi dorinţa musafirului – plecarea iminentă. Nu e casa mea, aşadar. Nu locuiesc în ea, eu locuiesc în valiza pregătită lângă uşă, precum a militarilor chemaţi oricând de patrie la datorie. De un sfert de secol, în adâncul meu nu m-am desprins niciodată cu-adevărat de pământul binecuvântat de Carpaţi, Dunăre şi Mare. 130

Cum să fii fericit în România

Acum m-am răcorit întrucâtva – declaraţiile astea prea mă ardeau pe dinăuntru.“ Cum să fii fericit în România? Condiţia numărul unu: să nu părăseşti România. Never for good. Să trăieşti în ea, să împarţi cu ea şi cele bune, şi cele rele. Altfel rişti să te molipseşti de maladia tânjitului. Totală, incurabilă. Cazul meu, devenit cronic. Deşi, în 27 de ani, am bătucit cerul venind la tratament – la cure prelungite de acasă. Și fiindcă o răcoreală în plus nu strică, am să dau drumul artileriei grele – prezentă şi la propriu, veţi vedea – povestind cum am întâmpinat Ziua României: nu patetic înălţător, ci de-a dreptul patetic lacrimogen. E 1 decembrie 2016. Ziua României. Sunt la Bucureşti. La radio, imnuri, cântări patriotice, folclorice, veselie mare, de petrecere. Și intru în atmosferă. Calc rufe şi, deodată, îl aud pe Tudor Gheorghe: „Aceasta este ţara mea (pielea găinii, din cap până-n picioare) / Aici e neamul românesc (nisip, ţepuşe, câlţi în ochi), / Aici aş vrea eu ca să mor (pârâiaşe repezi, harnice, de nestăvilit), / Aici aş vrea eu să trăiesc (rupere dezlănţuită de zăgazuri)!“ Mă frâng de mijloc, mă învârt în cercuri oarbe prin casă într-un bocet patriotic, de zi mare. Înnod sub bărbie lacrimi cât oul de porumbel. Năvala lor îmi inundă obrajii, şiroiesc nestăvilit, nu le pot opri. O iubire de ţară fără vitrină, în singurătatea mea cea mai singură şi mai sigură – aşa aş gândi, dacă m-aş opri. Dar nu mă pot stăpâni. Stai puţin, îmi zic după un timp, ce te-a apucat? De ce plângi? De jele? Da! De bucurie? Da! Hotăreşte-te, laie, sau bălaie! Să fie de fericire? De ce atâta risipă a boabelor mele preţioase de mărgăritar? Într-un impuls de moment – hrănit şi de anunţul, prins din zbor, al unui reporter aflat la faţa locului cum că fiecărui gură-cască i se împarte o porţie de fasole cu cârnaţi (my very, very, very guilty pleasure) –, decid să descind de urgenţă la Arcul de Triumf. Fac şi plimbarea zilnică, văd şi tancurile, văd şi uniformele cele noi ale tuturor armiilor terestre, navale şi aeriene. Și le mănânc şi fasolea! Ariana Rosser Macarie

131

Arunc pe mine un pantalon, un pulover, o canadiană, învârt cheia, o iau întins la picior pe Banu Manta, traversez în pas de marş parcul Kiseleff şi ajung… la spartul târgului. Nu contează. Parcul, străzile sunt invadate de lume peste lume, un puhoi venind dinspre Arcul de Triumf. Nimeni nu se grăbeşte, relaxare generală în pas de voie, agale. Parada s-a terminat, dar şoseaua e înţesată de cele mai modern fioroase maşinării de luptă. Cocoţaţi pe ele, mai ales copii şi mamzele fac poze, se pupă cu bravii noştri soldaţi. Simt furnicături de participant. Toate la timpul lor însă. O iau pieptiş spre Arc – mai întâi, cratiţele cu fasole! Unde-or fi, că nu le văd. Mă rotesc, mă-nvârtesc, nu se poate, s-a terminat deja împărţeala? Ceva miros de cârnaţi? Nici vorbă! Dau ocol unei dube suspect de albe, cu colaci, măţăraie şi cârnaţi negri împletiţi… E carul de reportaj, you, stupid! Cred că am încurcat puţin cratiţele comunitare, parcă spuneau ceva şi despre Alba Iulia, unde n-am cum să ajung. Mă pierd în mulţime, n-am mai participat la o asemenea manifestare de la Revoluţie. Atmosferă de sărbătoare, care împrumută tuturor un nimb egal de îngăduinţă şi apropiere; aminteşte de nevoia de împăcare, de trăirea clipei de fericire. Privesc feţele din jur. Feţe relaxate, feţe de duminică, par mulţumite. De ce-au venit? Aşa, de bunăvoie. Și eu de ce-am venit? Ca să fiu cu ei, aş răspunde sincer timid. Atunci, logic, şi ei ca să fie cu mine. E şi pur, şi simplu emoţionant. La o intersecţie, mulţimea se despică pe ambele laturi ale şoselei: motorizatele defilează spre casă. Mă simt bine. Mă simt chiar excelent. Acum ar fi momentul să-mi îndeplinesc planul pe un cincinal, să ating recordul de îmbrăţişări recomandat de psihoterapeutul John Robbin pentru obţinerea stării de fericire (sau măcar de o modestă mulţumire). Cică 4 îmbrăţişări pentru supravieţuire, 8 pentru întreţinere, 12 pentru growth, creştere (cui îi mai arde de creştere?). Zilnic! Îmi vine să îmbrăţişez pe oricare, stânga-dreapta, faţă-spate, la nimereală. Sunt foarte sigură: toţi îşi 132

Cum să fii fericit în România

doresc acelaşi lucru, abia aşteaptă. Zis şi făcut. Deocamdată, l-aş strânge convingător la piept pe tăticul ăsta, cu fiul cocoţat pe umeri, agitând sârguincios un steguleţ. Cred că n-ar avea nimic împotrivă, mi-ar da şi el, bucuros, un hug. Multiplic gestul cu gândul, fiecare are braţele ocupate: cu unul ţine fie un copil, fie un steguleţ, fie un aparat, pe celălalt îl flutură de zor. Agit şi eu de zor mâinile. Păcat, n-am steguleţ – promit, la anul nu vin fără suport patriotic. Arunc din zbor şi câteva bezele. Și flutur încontinuu mâna, răspund salutului ostaşilor cu palma încremenită la tâmplă, de onor. Parcă privesc defilarea trenurilor din gara copilăriei, cu debordanta agitaţie a braţelor întinse. Cât de protejat şi cât de frăţesc te poţi topi în sentimentul de apartenenţă. Acasă, închei eroic ziua: pun la înmuiat o fasole. Seara mă zvârcolesc în pat: mă dor cumplit braţele din umeri. Never mind, i-am luat zilei porţia de fericire. Cu supliment. Cum să fii fericit în România? Să te bucuri că exişti tu, să te bucuri că există ea. Și atât. Nu mă pricep la politică, dar mă pricep la România. Aşa cum mă pricep să iubesc o rochie veche, demodată, cu care am împărţit anii. O spăl, o calc, o trag pe trupul care, simţind-o familiară, se destinde încântat la orice atingere a ţesăturii ei docil învăluitoare, protectoare. Rochie improprie, inadecvată, ce mai, de-a dreptul ursuză în peisajul rece al Angliei. Unde soţul meu n-a ostenit încă să mă cerceteze, cu speranţă, la primenirea fiecărui an: You are not happy here? – No, I am not happy here, răspund invariabil dezamăgitor. Punct. Fără comentarii. Fericirea… e greu s-o defineşti, în schimb o poţi simţi, o poţi adulmeca atunci când pluteşte prin preajmă. Sunt momente, coincidenţe – neîntâmplătoare – cu anumite fiinţe care îţi lasă o dâră persistentă pe cărările sufletului. Se înşurubează îndărătnic undeva, acolo. Deşi poate le-ai văzut doar o singură dată. Și de acolo, dinlăuntrul tău, te asigură că da, există oameni fericiţi… Am întâlnit şi eu câţiva. Păreau împliniţi. Radiau o bucurie molipsitoare. Ariana Rosser Macarie

133

Cu Josefina, prietenă de exil, aşa a fost. Ne-am cunoscut pe fugă la Londra, cu ocazia unui one man show – drăgălaşul de Florin Piersic. Am vorbit apoi logoreic la telefon. Și am corespondat. Josefina era o româncă (cu veleităţi de actriţă în tinereţe) venită în Anglia cu mult înaintea mea, după căsătoria cu un inginer, Bill. Cred că o cunoaşte jumătate de Românie: a brodat zeci de prietenii. În anii ’80, a lansat o acţiune de tip pen-friend. Sub un mic titlu, apărea pe atunci în revista Phoenix următorul anunţ: „Vreţi să aveţi un (o) corespondent(ă) în Anglia? Nimic mai simplu: trimiteţi o scrisoare de prezentare pe adresa doamnei Josefina Hoggett. Sunt preferaţi studenţii şi elevii.“ „Ăsta a fost începutul unei «nebunii» minunate, care mi-a adus 3 200 de scrisori din ţară până acum“, îmi scria cu pixul în colţul unei pagini xeroxate dintr-un ziar englezesc, intitulată From Romania with love. Josefina contactase 200 de şcoli din ţară pentru legături de prietenie pe solul englez, dar s-a trezit că primeşte 20-30 de scrisori pe zi de la doctori, coafeze, studenţi, fermieri – „…ar fi trebuit să-i cumpăr poştaşului un cadou. Stăteam până la 4-5 dimineaţa citindu-le.“ Și atunci a apelat prin ziare la oameni, grupuri sau cluburi pentru a stabili contacte. „Cred că cel mai fantastic lucru în lume este ca oamenii din diverse ţări să comunice unii cu alţii: doctorii pot vorbi cu doctori, studenţii cu studenţi. Îşi pot împărtăşi problemele.“ Josefina a răspuns tuturor cu dragoste, cu răbdare, deşi unii – mulţi – îi cereau lucruri, unele nostime, altele imposibile sau absurde. Le-a oferit darul ei cel mai de preţ – timpul. Măsurat în zeci de scrisori. Zilnic, ani la rând. Josefina a trăit prin şi pentru aceste scrisori. Erau rădăcinile ei înfipte adânc în pământul românesc. Dintr-o fotografie din acelaşi ziar, cu braţele neîncăpătoare strângând la piept un teanc de destine, Josefina zâmbeşte fericită. Zâmbeşte la fel şi într-altă poză, unde ţine în mână o carte: Mihai Eminescu, Poems. Traducere de Corneliu M. Popescu. Sub titlul One woman’s mission: Josefina aims to bring Romanian genius into British 134

Cum să fii fericit în România

homes („ăsta e primul articol din cele 62 de până acum“, îmi spune) – este prezentată în plină campanie de seri literare. Josefina l-a cunoscut numai pe tatăl lui Corneliu, fiul a murit tragic în cutremurul din 4 martie 1977, la vârsta de 18 ani. „Buna mea Doamnă, mesajele Domniei-voastre sunt o încântare, sufletul se umple de bucurie contemplându-vă cugetul generos, împărţind prea-plinul iubirii Dumneavoastră la mare distanţă şi constant“ – Constanţa Buzea, aprilie 1999. „11 iunie 2000, în avion… spre ţara sfântă. Josefa, draga mea… eşti pentru mulţi, foarte mulţi – dar mai ales pentru mine – o adevărată Lady – o Doamnă specială, un om unic: înţelept, bun, generos şi cu sufletul în palmă! Tot ce vrei vei avea! Dragostea mea o ai şi te rog… sprijină-te de ea… mereu. Florin“ (Piersic). Imaginaţi-vă o căsuţă de poveste. Cât un degetar. Într-o pădure nesfârşită din Finlanda. Mai departe însă, vă veţi strădui degeaba să vă imaginaţi cele petrecute aici într-o anume seară. Pe finlandeza Yvor am cunoscut-o pe feribot, traversa dincolo, în Olanda, ca să-i ducă mamei sale curcanul de Crăciun. Ne-am împrietenit. O vorbăreaţă lipicioasă, urâţică, cu o mutriţă de nevăstuică. M-a invitat acasă la ea, în Anglia (m-a invitat şi la o partidă de nud mixt în cinci, într-un cub improvizat, numit saună, dar am zis nu, mulţumesc), şi, după nişte ani, repatriată, m-a invitat din nou la ea, în Finlanda. Unde, la capătul unei lungi călătorii către Laponia, la mătuşa ei Marjatta, am avut parte tot de nelipsita saună, fiind cazată pe băncuţa ei îngustă de lemn, în mijloc de pădure. Amuşinată de reni şi alţi elani, n-am închis, fireşte, un ochi întreaga noapte. Deşi eram frântă de excitement-ul unei seri de pomină. Scena arăta cam aşa: tunase şi ne adunase! Patru trăsniţi cronici. Mai întâi Yvor, care îşi părăsise soţul englez şi cele două fete, măritate deja şi cu copii, şi oploşise în patul ei un june cu peste 30 de ani mai tânăr. Apoi John, junele în cauză, care părăsise Noua Zeelandă şi îşi procura bucăţica lui de fericire şi câteva parale scârţâind din vioară Ariana Rosser Macarie

135

pe străzi. Înalt, subţire, chip angelic, sfios, după aspect, cred, de familie bună. Cine ştie ce păstoriţă suspina după el în idilica ţară abandonată, iar el îi punea ventuze băbuţei Yvor! Urmam eu, tot o fugară. Lanţul îl încheia gazda noastră – la care m-am străduit atâta să ajung cu povestitul – mătuşa Marjiatta. Care, după ce ne-a hrănit cu ce-a avut prin cămară, aflând de românitatea mea, mi-a cerut, nici mai mult, nici mai puţin, să-i arăt paşii de sârbă. Avea pregătită caseta. (De unde, Dumnezeule, doaga asta? N-am întrebat.) Și, de îndată ce un val cunoscut de muzică săltăreaţă a inundat încăperea, trezind din visare copacii din apropiere, iată-ne pe toţi patru la treabă: ţopăind în cerc, harnic, sub directa mea supervizare – câtă aveam. Spre deplina încântare şi admiraţie generală, supralicitez cu câteva strigături cu chiuituri, adunate cu greu de prin cotloanele memoriei. Caut să nu rămân codaşă. Cuget însă: eu joc toţi banii pe mătuşă, pardon, joc sârba pentru mătuşa asta adorabilă din pădurea Laponiei. Ăsteia îi mai traversează mulţi Moşi Crăciuni bătătura, e verde de zdravănă. Și se simte excelent în pielea ei: nu se văicăreşte, nu se tânguieşte, nu se smiorcăieşte de nici unele. N-are timp. Îşi trăieşte din plin clipa: încalecă zilnic bicicleta şi face kilometri după pâine, ciopleşte lemne cu toporişca, se răsfaţă în fierbinţeala saunei din pădure. Și-i arde şi de sârbele noastre! Plesnesc de bucurie şi mândrie. Am fost ambasadorul României mele lângă Polul Nord! Totul a pornit de la hapciu-ul meu şi de la rucsacul călătorului aflat în faţa mea, în trenul spre Constanţa. Mai precis, din gara Medgidia, o jumătate de oră distanţă de destinaţia noastră. De rucsac atârna un tag haios: No, it’s not yours! – mă distrase tot drumul, dar nu îndrăznisem să intru în vorbă cu posesorul, un bărbat tânăr, bine-făcut, cufundat în sine. Mi-a zis „noroc!“ şi atunci n-am mai rezistat, l-am întrebat despre năstruşnicul tag. „A fost alegerea fiicelor mele. M-a amuzat teribil ideea lor, aşa că am decis să port rucsacul cu mândrie.“ 136

Cum să fii fericit în România

Am început să ne destăinuim. Cum se obişnuieşte în tren, descarci fără reţineri sacul, gândindu-te că nu te vei mai întâlni niciodată cu vecinul de compartiment. Îl chema Sorin Dorin Ghiţă şi era pilot de încercare pe aeronave de luptă. Făcea, cu intermitenţe, naveta. Din satul Ciolpani, de lângă Bucureşti, la Eforie-Sud – baza Tuzla. Colindase, curios şi lacom, lumea, schimbase tot felul joburi – nu le ţin minte, dar lista era impresionantă. Când s-a întors acasă, şi-a găsit busola propriului destin. Mi-a rămas în memorie ceva fascinant pentru mine: anume că s-a hotărât să studieze horticultura cu scopul de a-şi cuceri viitoarea soţie, îndrăgostită de flori, oferindu-i o grădină fermecată. Bineînţeles, grădina includea şi un cuibuşor îmbrăţişat de tihna unui sat aşezat departe de văicăreala zilnică dâmboviţeană, unde, între două zboruri, avea să piloteze cuvinte pe hârtie. Numărându-şi binecuvântările, bucurându-se de puţin-multul său. Sorin – ce coincidenţă – era chiar în ajunul lansării primei cărţi. Minunată combinaţie! Beţia pură a cerului şi beţia pură a scrisului. Despre care am vorbit amândoi cu patimă, în goana tot mai accelerată a trenului spre destinaţie. Amândoi debutanţi, amândoi uşor panicaţi. Ne-am promis să ne revedem, ne-am promis prezenţa la lansare, ne-am promis să ne oferim unul altuia cărţile… Asumându-şi riscuri, responsabil, echilibrat, împăcat cu lumea exterioară şi cea interioară, pe care o populează cu poveşti fantastice (altă ciudăţenie, pe eroina cărţii sale, Xanthoria. Tărâmul pădurilor de mult uitate, o cheamă Arianna!) –, „scriitorul din tren“ (aşa l-am numit în primele e-mailuri) a găsit clicul potrivit ca să activeze partea aceea a sufletului meu. Deşi, din păcate, nu ne-am mai revăzut. „Am fost ţinut departe de calculator în ultima vreme şi am stat mai mult în aer. Am reuşit totuşi să ajung la Gaudeamus aproape de ora închiderii şi să-mi văd cartea aşezată timid pe un colţ de masă, umbrită de un espressor de cafea… E o senzaţie plăcută să-ţi vezi cartea pe o masă plină cu multe alte titluri, cu ale lor coperte frumos colorate“, Ariana Rosser Macarie

137

mi-a scris după ce, într-un e-mail anterior, plănuise optimist: „Sunt sigur că Divinitatea orânduieşte lucrurile în aşa manieră, încât la o dată anume, un loc şi o oră, oamenii buni să-şi intersecteze drumurile. Sper să fiu liber când se lansează cartea dvs., pentru că aş vrea să particip cu familia la acest târg. Cred că ar fi o experienţă frumoasă pentru fete.“ De câte ori mă gândesc la viitorul României, îmi vine în minte chipul acestui tânăr. Și zâmbesc încrezătoare. Cum să fii fericit în România? Simplu: întorcându-i spatele lui cum să fii nefericit în România!

© Ema Cojocaru (Bookaholic)

Andreea Răsuceanu

Andreea Răsuceanu e un tânăr critic literar cu succes la public (o combinaţie rară!). A predat cursuri de presă culturală românească, cultură şi civilizaţie română, limbă şi literatură engleză; a publicat cronici, interviuri, articole de specialitate în reviste culturale, a tradus din engleză, a prefaţat cărţi şi a scris cărţi ea însăşi. A lansat proiectul Poveşti citadine, o emisiune TV despre diferite locuri din Bucureşti, aşa cum apar acestea în istoria oraşului şi în literatură. În calitate de editor, se ocupă în prezent la Humanitas de seria de literatură română contemporană. Pentru Bucureştiul lui Mircea Eliade: Elemente de geografie literară (2013), i s-a decernat Premiul Tânărul critic. Cea mai recentă carte a ei este Bucureştiul literar: Șase lecturi posibile ale oraşului (2016).

Fericirea are chipul tău Fericirea are chipul tău Luminat de dragoste mereu Ochii mi-au dăruit Cerul lor infinit Pentru inima mea. ............... Am vrea să fim adeseori Preafericiţi, nemuritori Și veşnicia chiar în dar s-o primim. M-am întrebat deschis şi eu Ce-i fericirea, dragul meu, Și mi-am dorit mereu Amândoi s-o ştim. Mihaela Runceanu, Fericirea are chipul tău

Vocea e caldă și uneori șoptită, trece ușor printre vârfurile copacilor care

ajung până la etajul patru, parcă a fost dintotdeauna acolo. E un soi de intensitate reţinută în ultimul moment, spre finalul fiecărui vers, care le face chiar şi pe gospodinele din bloc să rămână o vreme cu auzul încordat la melodia de-afară. Cu mâinile în apa murdară a chiuvetei, în rochiile de pânză decolorată năduşite la subraţ, în bucătăriile mici, ca nişte sere pline de aburul legumelor fierte pentru supă, pe linoleumul încins, de care li se lipesc tălpile papucilor, se opresc pentru câteva clipe vrăjite de cuvintele din care nu intră decât frânturi pe fereastra larg deschisă: Fericirea are chipul tău/ Luminat de dragoste mereu. În aerul încremenit al după-amiezii de august, nemişcat de nici o adiere întreaga 140

Cum să fii fericit în România

zi, mirosurile sunt aproape solide pe scara blocului, în jurul lui, ca un scut pe care ţi se pare că-l simţi pe obraz când treci prin el: ceapă călită, petrosin, trandafiri, dero, cartofi prăjiţi. Din apartamentele mici, semidecomandate, cu cârpe umede agăţate în dreptul geamurilor, să oprească aerul fierbinte de afară, văd toţi cu ochii minţii chipul frumos, pe care se citeşte melancolia altei vârste, machiat după ultima modă, hainele asortate, fistichii, pe care nimeni n-ar îndrăzni să le îmbrace pe stradă. Firul notelor intră prin ferestrele crăpate şi iese pe balcoanele stropite cu apă, se întoarce, încolăcind blocul ca un şarpe sonor, şi se strecoară prin sita aerisirilor de la băi. Pentru o scurtă vreme, vieţile tuturor sunt unite de firul imperceptibil, sunt parte din aceeaşi enormă plasă de energie nevăzută. Când o mână întoarce butonul radioului, notele cântecului se topesc în aerul îngreunat al verii, dar versurile lui se aud încă multă vreme în mintea fiecăruia. „Ascultăm la Melodii ’87 recitalul unei cântăreţe care pune patos, ea suferă pe fiecare melodie“, se aude vocea prezentatorului celebru, „şi numai ea ştie să ne spună ce chip are fericirea“. Totul a început în bucătăria asta, se gândeşte. Bucătăria Irina bej cu maro, cum şi-a dorit-o ea, şi a aşteptat comanda aproape cât repartiţia casei. Apartamentul cu două camere, semidecomandat, primit cu pile de la ICRAL datorită celor trei copii: Paula, Ducu, Andrei. Un fel de mamă eroină, dar soţul, soţul unde e ? Floarea a zâmbit şi nici o umbră de ruşine nu i-a traversat fruntea fără riduri. Adică soţii. Taţii, voiam să zic, a repetat funcţionarul de la ICRAL şi-a râs gros. Unde-s taţii? Cum să dăm noi casă nouă, cu două camere, unei tovarăşe tinere şi frumoase, ce-i drept, dar care, uite, n-a avut grijă să-şi facă un cămin, o familie, nucleul societăţii, dacă nu era tovarăşul colonel să vă recomande, călduros încă… şi iar rânjeşte, în mustaţă i-au rămas fire de zaţ din cafea, şi Floarea simte cum îi alunecă de-a lungul ciorapului de nailon picături de sudoare. E foarte cald Andreea Răsuceanu

141

şi ea e foarte grasă, după a treia naştere nici nu s-a mai chinuit să dea jos kilogramele, colonelului îi place carnea ei moale, albă, parfumată, are ea un fel al ei de-a zâmbi care-l face să se topească oricât ar fi de supărat. La început, când mergea doar în vizită, când îi strecura în treacăt tovarăşa Andrei, vecina de palier, n-ai mai fost pe la tovarăşul colonel, ei îi plăcea mustaţa lui neagră, cănită, statura dreaptă, mirosul vag de tutun bun din biroul lui. Nu era ca ăilalţi, plictisiţi, cu cămăşile mototolite, pline de scrum de ţigară, nu ţipa la tine, nu te trăgea de limbă. O invita să se aşeze ca pe o doamnă pe fotoliul îngust, abia încăpea între braţele lui de catifea, o servea cu o cafea adevărată, Alvorada. Stăteau de vorbă despre una, alta, copii, familie, tinereţea care se duce, fericirea care nu e niciodată ce-ai visat că o să fie. Se trezea că spune ea singură ce are unul, ce are ălălalt prin casă, ce-au zis oamenii când s-a băgat ulei de rapiţă, şi nici ăla n-ajungea la toţi, cum s-a comportat miliţianul Popa când l-au adus înapoi acasă după câteva luni de „recreere“. Ea oricum ştia tot ce e-n bloc, de ce n-ar fi zis, ce rău făcea? În fond, era pentru copii, pe vremea aia erau doar Ducu şi Paula, pe Ducu nu-l iubea, că era negricios şi semăna prea mult cu taică-su, tâmplar la Naţional când ea încă era garderobieră, Paula venise şi ea dintr-o greşeală, când se trezise ea, femeia care-i făcea chiuretajele nu mai voise să se bage, e caz penal, Floareo, nu fac eu aşa ceva. Andrei era lumina ochilor ei, colonelul întreg, mai puţin mustaţa, dar abia aştepta să crească şi să şi-o lase. Și-acum, pentru nenorocita asta de bucătărie, se certaseră, cui îi trebuia bucătărie Irina, al dracuʼ să fie cine-i băgase în cap asta, proasta aia de Teodoreasca, ea avea, îi luase bărba-su, că lucra la fabrica de mobilă, nici nu trebuise să aştepte, ca ea. Și el atâta zisese, dar ea îi ştia încruntătura asta şi se temea de el mai ales când nu zicea decât cuvinte puţine, Floareo, şi bucătăria asta, dacă ţi-o iau, o să te facă fericită? Asta o să te facă fericită pe tine, care nu eşti niciodată mulţumită cu nimic? Da, a zis Floarea. Da, o să mă 142

Cum să fii fericit în România

facă. Ce i-o fi trebuit… La început, când se închidea cu colonelul în dormitorul mic, cu perdele roşii-grena, iar Ducu şi Paula se jucau pe covorul din sufragerie până se întuneca, n-aveau voie să se ridice de-acolo nici la baie, că baia era lângă dormitor şi uneori colonelul ieşea gol cum îl făcuse maică-sa şi urina prelung, ţintind drept în mijlocul apei din bazin, de se-auzea până la parter. Ia uite, iar a venit colonelul la Bubulina, gândea vecina de la trei şi dădea radioul mai încet (aşa-i spuneau toate de când se dăduse Zorba la televizor). N-o mai potoleşte Dumnezeu. Dar numai gândul la Dumnezeu o făcea să se sperie şi-şi făcea de trei ori cruce cu limba-n gură. Pe seară, când se înmuia lumina şi trecea în umbrele mişcătoare ale înserării, colonelul Pătrulescu cobora tinereşte treptele albe de la intrarea blocului şi se urca în maşina lăsată la colţ. Ducu şi Paula puteau striga şi plânge de foame acum, mica lume din apartament îşi relua ritmurile ei fireşti, dar cine mai avea, ca ei, huse la fotolii din material cu Mickey Mouse, avion de aluminiu şi păpuşă cu părul lung, nu din aia cu părul tuns la spate, ca un caniş, că se făcea economie la plastic. Floarea îşi pensa sprâncenele subţire de tot şi le dădea cu creion, era frumoasă ca Marlene Dietrich când o jucase pe Ecaterina, aşa ziceau vecinele de palier când ieşea seara să le povestească „ce-a mai zis colonelul“, stăteau cu orele aninate-n pragul uşii, când la una, când la alta, de parcă stând aşa, între uşi, provizoratul ăla le-ar fi dat o stare de linişte: nu erau nici afară, într-o lume plină de pericole de toate felurile, nici înăuntru, înapoi la vieţile anoste şi la bărbaţii pe care nu-i iubeau, nu erau nicăieri, sau poate undeva, într-un trecut când fuseseră toate tinere, frumoase şi fericite. Colonelul zicea mereu bancuri, uneori din alea cu neanicu, dar pe alea n-avea voie să le zică mai departe, nu era proastă Floarea să-şi facă singură viaţa nefericită. Ce, nu era bine cum era, că o invidia toată lumea şi se descurcase? Avea maşină la scară când voia (mai mult el, că ea nu urcase niciodată în Dacia neagră, dar toată lumea ştia c-ar Andreea Răsuceanu

143

fi putut dac-ar fi vrut), mâncare la copii şi bani de vacanţă la mare, cu acte oricum nu se mai lua nimeni acum, aşa era modern. În momentele de sinceritate cu ea însăşi, Floarea mulţumea lui Dumnezeu pe ascuns că era aşa, n-ar fi suportat hachiţele colonelului zi de zi, mai ales că pe ceilalţi doi copii nu putea să-i vadă-n ochi. Dar tot era bine, era fericită cu el, în momentele lor din dormitorul vişiniu, era bărbat colonelul, şi Floarea îl respecta pentru asta, în ascuns îşi spunea că doar pentru asta îl respecta, în rest era şi el ca toţi ceilalţi. Și acum, pentru nenorocita aia de bucătărie, se supărase, era clar, dacă nu se mai întorcea? Toate poftele i le făcuse, ce-i mai trebuise şi bucătăria aia, se duse şi-l luă pe Andrei din pătuţ şi deschise uşa mai tare, să se audă mai bine melodia de-afară: M-am întrebat deschis şi eu / Ce-i fericirea, dragul meu / Și mi-am dorit mereu / Amândoi s-o ştim. * Când deschide uşa balconului, un fir de lumină se prelinge înăuntru, odată cu praful şi ultimele versuri dintr-un şlagăr la modă: Am vrea să fim adeseori… preafericiţi, nemuritori. Afară e o lumină veche, tristă, obosită, care, după ce a înghiţit toate mirosurile şi zgomotele zilei, se retrage în colţul blocului, în nişte tufişuri sălbatice. Aici, a observat de mult, moare lumina fiecărei zile de pe stradă, încă de când s-au mutat în bloc, în urmă cu mai mult de douăzeci de ani. Atunci nu începuse frica şi nu venea Ioana, cu copilul ei blond, aproape alb la păr, să stea cu ea până apunea soarele. Atunci încă veneau ei doi cu motocicleta lui albastră, cu ataşul care-o zguduia tot drumul, dar ce-i mai plăcea asta, vântul prin păr, denivelările şoselei, toate erau nemaipomenite, noi, viaţa avea în sfârşit gust, un gust intens şi surprinzător, de fericire. Veneau de la stadion, de la Republicii, în coşul plin cu sendvişuri şi faimoşii ei tăiţei de casă cu lapte şi scorţişoară nu mai era acum nimic, resturile după-amiezii i se amestecau încă în faţa ochilor cu unghiurile neaşteptate ale drumului dinaintea lor. Îl strângea tare 144

Cum să fii fericit în România

de mijlocul subţire, îi plăceau muşchii lui alungiţi, elastici, profilul de adolescent răzvrătit, şi zburau pe motocicletă printre blocurile noi de pe şoseaua Căţelu, toate noi, imaculate, cu pomi firavi care marcau străzile încă dinainte de a fi trase cu creionul pe hârtie. Evazaţii Levi’s, geaca lui de fâş bleu închisă cu capse, nu cu nasturi, zâmbetul de Alain Delon (căci semăna un pic cu el, mai ales când zâmbea într-un anume fel, cu un fel de şiretenie şi aroganţă care te făceau să te simţi în acelaşi timp cea mai importantă şi ultima femeie din lume), totul era la-nceput şi totul era încă posibil. Pe urmă rămăsese însărcinată şi ocupa locul din ataş, şi drumurile de seară pe şoseaua Căţelu erau mai lente şi asfinţitul parcă şi el cădea mai greu, întunericul creştea uşor în jurul lor, ca o apă, şi lumina îşi pierdea vlaga ca un mare animal care moare. Ajungeau, cu ultimele ei zvâcniri, pe strada lor, tocmai când se aprindeau felinarele chioare, şi ea arunca o privire în balconul lor de la parter, de parcă cineva ar fi putut s-o aştepte acolo. În mod ciudat, din toată povestea lor de dragoste drumurile astea îi rămăseseră cel mai bine în minte, cu detalii pe care nu s-ar fi gândit niciodată că avea să le reţină: marele bloc-turn, pe jumătate acoperit de mozaicul mărunt, lucios, care în lumina apusului avea culoarea veninului, o curte mică, cu gardul de lemn vopsit cu păcură, a uneia dintre ultimele case rămase în picioare din vechea mahala şi figurile de şobolani ale celor doi bătrâni care o locuiau, părul lui lung, fluturând pe lângă casca bine strânsă, atunci, când plecase pentru ultima dată. Cu anii, umpluse balconul cu plante de toate felurile şi, treptat, devenise punctul de atracţie al copiilor din bloc. Scotea uneori seara magnetofonul pe măsuţa de sub un mare trandafir japonez şi lăsa muzica în surdină, făcându-i pe copii să se alinieze singuri, cuminţi, pe iarba din grădina blocului, sub balconul ei. La ultimele semne, slabe, ale luminii care dispărea după colţul blocului, oprea muzica şi se închidea în casă. Dar curând nici asta n-a mai mers, şi atunci s-a gândit la soluţia asta, cu Ioana, care-i plăcea pentru discreţia şi curăţenia ei. Măritată cu un ofiţer care era mereu Andreea Răsuceanu

145

plecat în deplasări, Ioana era multă vreme singură cu băieţelul ei, blond ca şi ea, îi vedea uneori în parcul dintr-o laterală a blocului pe amândoi, stând pe iarbă absorbiţi, frunte în frunte, citind dintr-o cărticică pentru copii. Îi plăcea să-i privească îndelung cum stau neclintiţi, aplecaţi asupra cărţii, fără să audă nimic în jur. Un fel de nimb galben stins le înlocuia capetele, la a cărui vedere simţeai un fel de linişte, de mulţumire, dacă nu cumva chiar asta era fericirea atunci când locuiai într-o deplină singurătate atâţia ani. Ioana venea deci când soarele începea să coboare dincolo de gardul cimitirului Reînvierea şi pleca atunci când se instala definitiv întunericul. În răstimpul ăla juca tabinet pe balcon cu cel mic, îl servea cu bunătăţi pe care le cumpăra special pentru el de la cofetăria de la complex, violete şi uneori chiar prăjituri cu frişcă, îl lăsa să răscolească teancurile de cărţi şi viniluri. Ioana stătea pe acelaşi fotoliu verde, lângă uşa balconului, ca şi cum n-ar fi fost niciodată decât un musafir neaşteptat. Era ceva liniştitor chiar şi în această nehotărâre a tinerei femei care părea să se pregătească mereu de plecare. Vorbind cu cei doi, timpul trecea repede şi soarele aluneca după gardul alb al cimitirului fără ca ea să prindă de veste, şi cu noaptea venea şi liniştea. Înainte să apară cei doi, mai are de aşezat serviciul de porţelan cu trandafiri pe fundul ceştii, care-i place atât de mult celui mic, pentru că până nu termină de băut lichidul nu apar florile delicate, ca o misterioasă vegetaţie subacvatică. Am vrea să fim adeseori… preafericiţi, nemuritori, se aud ultimele acorduri ale cântecului, în timp ce ea scoate, cu grijă, ceaşcă cu ceaşcă din cutia serviciului. * În ziua aia i se făcuse rău, îi povestise mult mai târziu despre asta, când crescuse şi îi putea vorbi despre toate lucrurile şoptite altădată prin colţurile camerelor. Se dusese la Pieţişoară cu noaptea-n cap, cum făcea 146

Cum să fii fericit în România

de obicei, să mai prindă ceva din uleiul, zahărul, untul care se dădeau uneori la complexul din incintă. O luase pe lângă gardul cimitirului Reînvierea, pe la umbră, scriind discret în aer, cu vârful degetului arătător de la mâna dreaptă, alimentele de pe lista de cumpărături. Roşii, cartofi, sfeclă, pepene. Zahăr, ulei, carne, mălai, scrisese prin aer, şi rotocoalele rămâneau acolo, suspendate între peretele blocului şi gardul alb al cimitirului, ca o mare piaţă făcută din cuvinte. Drumul aluneca şerpuit, printre pietre acoperite de praf, treptat din scările blocurilor se desprindeau noi siluete de cumpărători matinali. Nu-i era frică, niciodată nu-i fusese, dacă ceva avea să ţi se întâmple se întâmpla oricum, îşi zicea, dar nu pentru că aşa îţi e scris în destin, ci pentru că tu singur îţi scrii în destin ce-o să urmeze. Ea îşi scrisese probabil după-amiaza aia în care fusese atât de aproape de moarte, că n-avea s-o mai uite niciodată. Pentru o zi de cumpărături la Pieţişoară, Ioana se pregătea ca pentru o zi de luptă, cu un întreg echipament care cuprindea sacoşe de pânză, sticla de apă, uneori şi micul scăunel pliant pe care stătea la cozile cele mai îndărătnice (carne, ouă, banane). Ziua se anunţa norocoasă: la alimentara din Pieţişoară aduseseră hârtie igienică, tacâmuri de pui şi brânză în acelaşi timp, la trei tejghele. Se formaseră imediat trei cozi care se întâlneau într-un punct unde nu era clar ce se întâmplă, lumea vorbea, se lipea de la o coadă la alta, Ioana cunoştea sistemul. A stat de două ori la fiecare coadă, doar brânză n-a mai apucat a doua oară. Era mulţumită. Plasele se îngreunaseră, dar a pornit-o spre piaţă să ia şi ardei, roşii, sfeclă măcar. Era cald şi pe drumul de întoarcere s-a oprit o singură dată în dreptul unor copaci, pe o bancă, la umbră, câteva minute. Și brusc, când s-a ridicat să meargă mai departe, picioarele i s-au afundat în asfaltul moale mult, tot mai mult, întâi până la glezne, apoi până la genunchi. S-a aşezat pe bordură. Acelaşi asfalt se depărtase acum, părea de neatins şi totul în jur nu era decât zgomot, sunete disparate care nu se mai închegau. Cerul senin de vară încremenise dintr-odată, transformat într-o imensă Andreea Răsuceanu

147

mărgică azurie cu norişori pictaţi ca în tablourile kitsch din vitrinele artizanatelor. Da, îşi zicea, exact la asta se gândise, de pe bordura unde se aşezase, la albastrul de mărgică al cerului, la culoarea lui neverosimilă de tablou cum se vindeau pe timpuri la bâlciuri, albastrul care nici nu se repezise s-o înghită, cum se temuse, nici nu se depărtase ameţitor, ci pur şi simplu încremenise printre ramurile copacilor care mărgineau aleea blocului unde se oprise. Ioana a pornit mai departe doar după ce-a adunat fiecare legumă căzută din sacoşa care se răsturnase, deşi, dac-ar fi-ntrebat-o cineva, n-ar fi ştiut să-i spună cum se chema, dacă era roşie sau ardei. A urcat panta pe lângă cimitir fără să se sprijine de nimic, nu era nimic în jur decât deşertul alb al drumului. Când a ajuns în colţul blocului, s-a mai oprit o dată. A văzut scările de mozaic alb de la intrarea în bloc. Frunzişul care încremenise şi el. Un singur punct rotitor pe cer, făcând cercuri largi deasupra blocului, o pasăre mică, un punct negru care s-a pierdut şi el în depărtare. Apoi zgomotul, care crescuse înspăimântător, i s-a părut că aude mersul unei furnici pe pielea albă a piciorului, foşnetul rufelor puse la uscat în curţile caselor de peste drum, undeva, înfundat, lălăielile de la cârciuma aflată la prima staţie de autobuz. Și în final, când credea că moartea nu era altceva decât încremenirea în mărgica de sticlă albastră, şuvoiul sângelui care-i năpădise pe nări, alunecarea lui neverosimil de rapidă pe mozaicul scărilor, într-un râuleţ care nu s-a oprit până jos, pe asfalt, într-un muc de ţigară. Părea că cineva îl ţinuse între buzele date cu ruj roşu. S-a ridicat cu o veselie cum nu-şi mai amintea de mult să fi simţit. Aproape fericită. A pornit-o în sus pe scări cu sacoşele încărcate, niciodată roşul muşcatelor din jardiniere nu fusese mai aprins şi nici răcoarea din balconul de la etajul patru, la care ajungeau vârfurile teilor înfloriţi, mai plăcută ca acum. S-a uitat în sus, cerul era din nou viu, se învineţise pe la margini, unde coborâse soarele. Sângele tot avea s-o trădeze, dar mult mai târziu, când refuzase să mai circule prin venele ei pietrificate şi îşi încetinise cursul până se oprise de tot. Atunci doctorul îi spusese 148

Cum să fii fericit în România

că fusese un noroc sângele ăla, care ţâşnise victorios la suprafaţă, că dacă rămânea înăuntru cine ştie unde ar fi ajuns, poate la creier, şi ar fi murit ca soră-sa, în timp ce se uita la serialul polonez preferat de la TV, în fotoliul de culoarea muştarului, cu mânere de lemn. Încercase să şi-o imagineze atunci, urcând veselă treptele, cu bluza ei verde cu buline albe pătată de sânge, şi mai ales încercase să se imagineze pe sine, copil, într-un colţ al dormitorului, înconjurat de jucării, pândind sosirea ei şi uşa de la intrare prin alte două uşi de lemn vopsite în alb, care stăteau mereu deschise. Și melodia, melodia care se auzea atunci de undeva din bloc: Ochii mi-au dăruit Cerul lor infinit Pentru inima mea.

Andrei Cornea

Andrei Cornea are o licenţă în istoria şi teoria artei la Academia de Arte Frumoase şi un doctorat în filologie clasică la Universitatea din Bucureşti. A fost muzeograf şi cercetător; acum e profesor la Universitatea din Bucureşti şi editorialist, lucid şi perspicace, al revistei 22. A tradus din Platon, Aristotel şi Plotin, a scris studii şi eseuri pe teme de artă şi de filozofie (Turnirul khazar, De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş, Când Socrate nu are dreptate, Miracolul: Despre neverosimila făptură a libertăţii etc.). Cele mai recente cărţi ale sale sunt, în mod surprinzător, două romane: Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia (2015) şi Lanţul de aur (2017). Ce-i drept, ambele, deşi pline de mister şi suspans, au miză filozofică.

Reţeta fericirii în România (fabulă)

La început, cum se cunoaște, Creatorul făcu cerul, pământul, lumina, întu-

nericul, ierburile, copacii, peştii, stelele şi toate animalele pământului – mici, medii şi mari. După un timp însă, cuprins de o oarecare nelinişte, vru să se asigure că ceea ce lucrase până atunci era într-adevăr izbutit. (Asta înainte de a trece la facerea Omului, unde se temea că va avea necazuri.) Cum să afle însă repede şi sigur? Nu era prea lămurit, fiindcă nu se inventaseră încă sondajele de opinie. Dar după ce cugetă un pic, găsi totuşi soluţia: „Hai să convoc toate animalele la o şcoală de vară şi să le întreb dacă sunt fericite sau nu, şi de ce da şi de ce nu. Iar ca să le stimulez, cel mai fericit dintre toate va primi un premiu şi dreptul de a fi menţionat ca preafericit în Cartea Vieţii.“ Zis şi făcut. După ce înghesui frumos toate creaturile în locul cam strâmt desemnat – care, ce curios, urma să fie cândva pământul ţării noastre – şi le distribui porţia cuvenită de hrană rece, Creatorul se adresă Elefantului: — Eşti fericit, Elefantule? — Sunt, Doamne, săru’mâna. — Explică-ne de ce. — Păi, nu-i limpede? Doar sunt cel mai mare şi cel mai puternic dintre toţi şi pot strivi pe oricine sub tălpile mele enorme. Nici nu vă 152

Cum să fii fericit în România

puteţi închipui ce fericire-i să faci terci pe cineva. Cu siguranţă, premiul fericirii e al meu! — Hm, puţină răbdare! Să vedem şi mai departe. Îl luă la rând pe Porc, întrebându-l şi pe el cum stă cu fericirea. — Fericirea mea-i uriaşă, Împărate, zise Porcul. N-am cuvinte (am scuza că-s necuvântător) să-ţi spun câtă fericire e pe capul cuiva când e fără ruşine şi nesimţit ca porcu’! — Și te ocupi des cu nesimţirea? întrebă Dumnezeu. — Ăsta-i şi micul necaz, că uneori mă mai prinde somnul. Iar când pun râtul jos, dorm în neştire, tot ca porcu’. Am deci şanse la Cartea Vieţii? — Mai vedem, zise Dumnezeu, notându-şi ceva şi, parcă, puţin îngrijorat. „Chiar să-mi fi reuşit Creaţia atât de bine, încât să-i fac pe toţi fericiţi? Măi să fie! Acuma, cui să-i dau premiul? Hai să întreb şi un ins mai plăpând“, îşi zise şi se adresă Iepurelui, dorindu-şi ca acesta să se plângă de ceva, ca să iasă din competiţie. — Tu, Iepure, care eşti hăituit şi vânat de toţi, trebuie să fii foarte nenorocit, bietul de tine. Nu-i aşa? — Eu nenorocit? Câtuşi de puţin! Nici nu ştie Înălţimea Voastră (un single etern, cum se zice că sunteţi) de cât de multe şi mari fericiri am parte. Pentru că tot timpul fac sex cu draga mea Iepuroaică! Și o facem chiar şi între două hăituieli, şi oriunde şi oricând, până ce suntem întrerupţi. Dovadă că ne prăsim mereu, mă rog, ca iepurii. Apropo, până decideţi asupra premiului, permiteţi să… mă rog… să continuăm? Creatorul vedea tot mai limpede că toate animalele par fericite, fiecare în felul său: Vulpea spunea că-i fericită fiindcă, zicea, „îi înşel pe toţi“, Corbul, fiindcă se credea mare interpret vocal, Furnica, fiindcă îl dăduse afară din casă pe trântorul de Greiere, iar Greierele, fiindcă Andrei Cornea

153

urma să îngheţe în chip de geniu neînţeles. Cui deci îi revenea premiul pe care şi-l disputau cu toatele? La un moment dat, Ţânţarul a părut să fie candidatul câştigător, pentru că sugea sângele tuturor fericiţilor şi apoi pretindea că fericirea o ai în sânge. Totuşi, Dumnezeu încă nu era convins. Cum să compare atâtea fericiri diferite? Din fericire, pentru a spune aşa, lucrurile s-au lămurit de la sine, chiar la urmă de tot, când a venit rândul Cârtiţei la interviu, care apoi a şi luat premiul mult râvnit, pe drept cuvânt meritat. — Nu cumva eşti şi tu fericită? o întrebase Dumnezeu într-o doară, cam ostenit după atâta anchetă. — Sunt foarte fericită, Doamne. Sunt, cu siguranţă, cea mai fericită creatură în viaţă din toată Facerea. — Tu, ultima dintre toţi, prăpădito? se scandalizase Domnul. Chiar nu vezi fericirile alea grozave, numeroase şi demne de invidiat, ale celorlalte animale, fie ele mari sau mici, slabe sau puternice, fioroase sau blânde? — Nu, Doamne, tocmai că nu le văd. Slavă Ţie, sunt oarbă!

© Radu Sandovici

Monica Pillat

Monica Pillat e specializată în cultura britanică şi americană şi are un doctorat despre nuvela fantastică a lui E.A. Poe. A ţinut cursuri şi seminarii, a tradus în româneşte din autori importanţi, a scris şi a publicat poezie, proză (inclusiv o carte pentru copii), critică literară, convorbiri, a contribuit la volume tematice colective, a editat corespondenţa familiei Pillat şi memoriile mamei sale şi a îngrijit, împreună cu G. Ardeleanu, seria de autor Dinu Pillat de la Editura Humanitas, în frunte cu romanul, rămas inedit timp de 50 de ani, Aşteptând ceasul de apoi (2010). Şi-a dedicat literalmente viaţa memoriei familiei Pillat, dezvăluind publicului poveştile cu accente tragice ale membrilor ei.

Acasă

Pentru mine fericirea se leagă strâns de sentimentul apartenenţei și, de

aceea, nu m-am putut despărţi niciodată de România, de ţara mea Cenuşăreasă. Înainte de 1989, când călătoriile îmi erau interzise, îmi închipuiam că, dacă aş fi liberă, aş avea şansa să mă simt în largul meu pretutindeni în lume. Dar experienţa, venită la o vârstă târzie, mi-a dovedit că sufletul meu are rădăcini adânci şi că, după o vreme de şedere în străinătate, oricât de captivante ar fi locurile în care m-aş afla, mă trage tare dorul să mă întorc acasă. La începutul anului 1993 am plecat în SUA cu o bursă de cercetare Fulbright şi, timp de zece luni, am locuit la Corvallis, un orăşel universitar de pe coasta Pacificului. Am stat împreună cu soţul meu într-un cămin studenţesc ale cărui ferestre dădeau spre ramurile unor copaci uriaşi, umbrind acoperişurile scunde ale căsuţelor de lemn. La amiază, când mă întorceam de la cursuri, simţeam cum se revarsă în aer mireasma oceanului. Străbăteam aleile campusului alături de tinerii grăbiţi, în vreme ce orologiul-clopot al Universităţii suna din oră în oră, sfinţind parcă timpul. Parfumul cedrilor îmi îmbăta nările, frumuseţea prelegerilor, rostite cu inteligenţa calmă a minţilor cutezătoare de acolo, îmi răscolea imaginaţia, ordinea şi curăţenia locurilor îmi înseninau cugetul. Părea că într-un asemenea spaţiu, în care domnea civilizaţia zâmbetului, era de neînchipuit să nu te îmbunezi şi chiar să nu duci lipsă de nimic. 156

Cum să fii fericit în România

Totuşi, după vreo trei sau patru săptămâni, în liniştea albă a pauzelor dintre seminarii, mi-am dorit brusc să aud larma şi forfotirea studenţilor de pe culoarele facultăţii noastre. Într-o zi, pe când îmi luam notiţe în timpul unui curs, mi-a apărut aievea coroana teiului din faţa ferestrei mele de acasă. După vreo cinci luni, când mai mulţi profesori de-acolo m-au întrebat dacă n-aş vrea să mă stabilesc în America, mi-am dat seama că pentru mine adevărata libertate nu era să rămân în acel loc binecuvântat, ci să mă întorc în România. Am revenit la matcă în noiembrie şi, după vreo câteva zile, era într-o sâmbătă, m-am dus în piaţă după cumpărături. Ploua, pe jos era noroi, venea un fum cu iz de mititei şi, lângă o tarabă cu ceapă şi mărar, cânta cu chef un durduliu. M-a apucat atunci o fericire nebună că eram acasă. * În anii comunismului am trăit senzaţia străinătăţii în propria ţară, şi atunci, asemeni lui Robinson, în miezul României naufragiate, m-am refugiat lăuntric, împreună cu familia şi cu câţiva apropiaţi, pe o insulă de spiritualitate. Unul dintre cei care ne-a însoţit acolo o vreme şi care, în toiul vicisitudinilor, ne-a arătat că în fond orice loc, oricât de ostil, poate deveni raiul pe pământ, a fost Nicolae Steinhardt. El venea adesea în casa părinţilor mei, fiind unul din cei mai apropiaţi prieteni ai tatălui meu. Se ştiau din închisoare. Omul iradia vioiciune, avea o prospeţime copilărească în reacţii, era gata să bată din palme cu încântare la auzul unei idei originale, în faţa unei ceşti de ceai cu arome, la vederea unui cozonac. Acest bătrânel zvelt, cu pasul iute şi cu ochii măriţi de uimire, trăia cu frenezie fiecare clipă. Existenţa lui părea un continuu semn de exclamare în faţa miracolului cotidian. Deşi lăsa impresia unei firi expansive, nu se deschidea decât arareori, asemenea iniţiaţilor, care îşi aleg cu severitate anume Monica Pillat

157

discipoli spre a se mărturisi. Sub verva lui strălucitoare sălăşluia un aisberg de taină. Se ferea să vorbească, dar exaltarea cu care participa la discuţiile celorlalţi era atât de intensă, încât, deşi nu scotea nici un cuvânt, îmi părea că nu tăcuse nici un moment. Avea harul de a înconjura destăinuirile ori descoperirile semenilor lui cu un nimb de solicitudine care-i făcea pe aceştia să se simtă pe neaşteptate proiectaţi în centrul universului şi să creadă, pentru un răstimp, că de judecata lor atârnă soarta întregii omeniri. Era, în fond, o strategie prin care el ţinea să ne atragă atenţia asupra îndatoririi noastre de a spori, cum spunea Blaga, corola de minuni a lumii. La câţiva ani după moartea tatălui meu, Nicu Steinhardt s-a retras de pe insula prietenilor săi în sihăstria mânăstirii Rohia, alegând viaţa monahală. Era prin ianuarie 1989 când l-am întâlnit pentru ultima oară pe stradă, în vecinătatea Universităţii. M-a înfiorat lumina obrazului său, accentuată de o barbă albă, imaculată, contrastând violent cu cenuşiul amiezii noroase. Se sprijinea firav în baston, vorbirea îi era întretăiată, dar o blândeţe fără margini îi aurea slăbiciunea. Deschizând Jurnalul fericirii, după doi ani de la acea revedere, am descins în imperiul de taină al fiinţei lui inaccesibile şi m-a cuprins o tristeţe asemănătoare celei pe care pelerinii ajunşi la Emaus vor fi simţit-o după dispariţia Învăţătorului: oare nu ardea inima noastră când ne vorbea pe cale? Totuşi lectura cărţii mi-a alinat treptat acea durere, fiindcă descopeream în paginile scrise un îndreptar al sufletului care îi poate învăţa pe alţii cum să-şi facă din cea mai cruntă suferinţă un aliat şi, din vremelnica mizerie, o trambulină spre etern. Asemenea lui Dante în Divina Comedie, Steinhardt a străbătut tot iadul închisorii cu armele culturii şi credinţei, care l-au ajutat să-şi taie drum prin bezna deznădejdii şi să iasă în final la lumină. Lumea întâlnită de el în temniţele comuniste, ca şi cea aflată de Dante în Infern, 158

Cum să fii fericit în România

aparţinea unei elite. De aici încolo însă văd nişte diferenţe esenţiale. Floarea intelectualităţii româneşti fusese sortită exterminării de către dictatura comunistă. Se urmărea stârpirea inteligenţei libere şi a elanului creator lucid. Cultura şi religia fuseseră puse la zid tocmai pentru că ele dădeau minţii forţa de a se descătuşa de sub tirania totalitarismului. Păcatul celor condamnaţi era că nu putuseră fi reduşi la condiţia de turmă, că erau exemplari şi, în principiu, incoruptibili. În infernul dantesc, marii osândiţi, fie ei personaje fictive ori reale, erau prizonierii lumescului în toate ipostazele, şi de aceea sufletele lor nu se puteau elibera din închisoarea râvnirilor trupeşti. Părăsind locul celor fără de speranţă, Dante a luat cu el vinovăţia şi durerea omenirii prizoniere, pe când eroul Jurnalului a izbutit să iasă din temniţă întărit, curăţit şi botezat. Avusese fericirea să întâlnească acolo modele de spiritualitate care îi arătaseră cum poţi rămâne în largul tău chiar şi în detenţie. * Printre volumele luate în România sufletului meu, se aflau şi cărţile lui Constantin Noica, pe care le parcursesem cu fervoare. După lectura Devenirii întru fiinţă, care mi-a dezvăluit cum se poate preschimba captivitatea în condiţie a libertăţii interioare, am ţinut cu tot dinadinsul să-l cunosc pe autor. Am cutezat să-i scriu la Păltiniş, iar el m-a invitat să vin, spunându-mi că mă aşteaptă oricând în acel loc. Aşa că am luat-o şi eu pe drumul dintre brazi care ducea la casa cu bârne înnegrite. Era prin luna august 1986. Am suit o scară de lemn, am văzut deasupra ei tavanul pictat cu bizoni roşii (aluzie la picturile rupestre din peştera singurătăţii), am auzit dinăuntrul camerei închise o voce cu falduri de mătase, în înserare. Avea musafiri. Am ciocănit cu mâna tremurândă şi uşa s-a deschis de-ndată. În pragul modestei încăperi, a apărut un domn Monica Pillat

159

necunoscut, într-o haină de catifea verde închis, cu o beretă neagră pe cap. N-am putut să-i spun decât: Am venit. Îmi aduc aminte zâmbetul surprins al gazdei, care ne-a întins mâna mie şi soţului meu, replicând: De venit văd că aţi venit, dar cine sunteţi? Ce însemnătate mai avea cine eram noi în prezenţa celui la care visaserăm de atâta timp s-ajungem? Omul îşi întrecea opera. Era în el un aliaj uluitor de exigenţă şi generozitate, de elan şi sfială, de modestie şi fală împărătească. Ne-a invitat să ne dăm sufletul într-o probă de excelenţă. Urma să vorbim fiecare, cum ne pricepeam mai bine, despre preocupările noastre, aşa încât să ne merităm cumva intrarea în patria ideilor eterne. Mai erau de faţă un doctor cu soţia lui şi un student la teologie. Noica îşi luase un caiet, pe care urma să-şi noteze observaţiile şi eventualele obiecţii, pentru discuţia de la sfârşit. N-am dat niciodată un examen atât de greu şi totodată atât de fascinant. Alesesem să vorbesc despre piesa lui Shakespeare Iuliu Cezar. Toată dimineaţa mă pregătisem febril, cu sentimentul că, dacă nu voi trece proba, voi fi sortită neantului. Dar seara, pe când îmi expuneam cu încordare analiza în faţa Judecătorului, am văzut cum mâna, pregătită să scrie, închide caietul, cum chipul palid, încruntat de atenţie, se destinde, cuprinzându-mă într-un zâmbet de neuitat. Examenul marca în adânc împrietenirea lui cu noi şi culmina într-o epifanie a recunoaşterii de taină. În ziua următoare, pe când ne arăta cotloanele precarei sale locuinţe cu gesturi de mare senior, am simţit cum la mişcarea solemnă a braţului ridicat în aer spaţiul mizer se transforma într-un palat. De altfel, odăiţa în care ne-a găzduit pentru o noapte devenise fosforescentă, iar ferăstruica deschisă spre pădure avea ceva din privirea lui neliniştit-visătoare. Cugetarea lui Nicu Steinhardt, prilejuită de excentricităţile lui Don Quijote, se potrivea perfect acelui loc privilegiat: stă în 160

Cum să fii fericit în România

putinţa noastră, spusese el în Jurnalul fericirii, să facem un castel ori o tavernă din viaţa care ni s-a dat. Mi-a rămas pentru totdeauna în suflet după-amiaza în care, intrând în camera lui Noica, l-am văzut aşezat pe-o margine de pat, adus din umeri. Ţinea o tavă pe genunchi şi cu o lingură de cositor mânca agale dintr-un mic borcan cu miere. Părea însingurat, fragil şi totuşi invincibil. Ca niciodată, glasul îi era şovăitor, făcea pauze lungi între cuvinte, pe când privea cu gândul dus la asfinţitul soarelui din geam. După trei zile ne-a condus pe cărăruia dintre brazi şi, luându-şi rămas-bun de la noi, a rostit cu întristare: Acum vă trimit înapoi în exil. Întâlnirea cu Noica, el însuşi un retras din lume, care-şi făcuse un cămin din sihăstrie, fusese pentru noi oaza întoarcerii acasă. Trăiserăm pe viu minunăţia „închiderii ce se deschide“. De atunci încolo aveam să pribegim din nou prin biata noastră ţară, dar, pentru că băuserăm din apa vie a unei minţi strălucitoare, aveam puterea să-nfruntăm deşertul. * La începutul anilor ’90 am părăsit regimul insular al existenţei, descoperind în stradă puterea fericirii. Atunci, pe caldarâmul sfinţit de sângele celor ucişi la Revoluţie, ne-am alăturat unii altora, în număr tot mai mare, sperând că împreună vom reuşi să ne salvăm ţara primejduită. Seară de seară mă duceam cu soţul meu în Piaţa Universităţii, unde ne simţeam acasă. Oameni necunoscuţi ne deveniseră familie, aveam acelaşi dor de libertate şi ne înspăimântau la fel de mult capcanele puse la cale de „comuniştii cu faţă umană“. În mod paradoxal, când eram în mulţime, neliniştea şi stările de rău se atenuau şi dispăreau miraculos, iar când îngenuncheam cu toţii pe trotuare şi împreună cu părintele Galeriu rosteam în noapte Tatăl nostru, nu aş fi vrut să fiu altundeva pe lume. Atunci am avut revelaţia că deznădejdea se Monica Pillat

161

preschimbă-n fericire numai când capeţi certitudinea că nu eşti singur, că aparţii unei comunităţi a cărei forţă te absoarbe, dându-ţi un nebunesc curaj. Au trecut 27 de ani de când vocile străzii au izbutit să scoată ţara din derivă, iar glasurile care se-aud acum din nou, în altă piaţă, îmi întăresc speranţa că România nu se mai poate scufunda.

© Radu Sandovici

Mihaela Coman

Devenită designer de bijuterii peste noapte, Mihaela Coman pare să fi găsit sensul vieţii şi ceva de făcut în următorii 50 de ani. În primii 50 a alergat printre oameni, companii şi joburi. De la rafinărie de petrol la agenţie de publicitate, de la cosmetice la editură, de la bancă la fundaţie, a fost pe rând inginer, copywriter, director de comunicare, producător de audiobookuri, ofiţer de corporate responsibility, director de fundaţie. Proiectele ei de PR au rămas în istoria companiilor prin care a trecut. Pricepută să deschidă drumuri, rareori le continuă (o spune ea însăşi). Din 2016 se ocupă de proiectele Fundaţiei Humanitas Aqua Forte.

Fericirile Tristeţii pământului — Ai şi tu feminitatea ta. — Am, am, dar tu în comparaţie cu mine eşti mult mai inteligent. — Cine nu e mai inteligent în comparaţie cu tine? Octavian Cotescu şi Gina Patrichi în De ochii lumii

Tristeţea pământului a fost un copil complicat, care a descoperit greu și foarte

târziu că realitatea nu e a ei, ci a celorlalţi şi că „nu e frumos să minţi, măi mamă, ce urs? care aeroport?“. Ca orice fetiţă cuminte, care vrea să-şi vadă părinţii fericiţi, a luat numai premiul întâi. An după an. Până când i-a crescut părul foarte lung, pe care mai întâi l-a împletit în cozi, ca să recite poezii, pentru ca apoi, crescând ditamai fata, să-l taie. Aşa că a mai luat premiul întâi încă o dată şi gata. În liceu a avut de ales: să meargă la şcoală şi să moară de plictiseală, sau să meargă la bibliotecă. A ales cărţile, o făceau fericită. În facultate a găsit un el, se găseau pe toate drumurile pe vremea aia. La schimb, el a primit cărţile, ea copilul. Mai târziu, pe vremea când o fascina Patapievici, ca pe orice inginer, şi zbura în bătaia săgeţii, a început o relaţie serioasă cu reactorul de cracare catalitică dintr-o rafinărie locală. Ruptura s-a produs într-o vară, pe o plajă, când Omul recent a făcut diferenţa între a munci şi a lucra. De-atunci încoace, Tristeţea pământului nu mai munceşte, lucrează. Tristeţea pământului împarte lumea în noi şi voi, aici şi acolo, el şi ea. Face tot ce trebuie să facă pentru noi, cu voi e întotdeauna 164

Cum să fii fericit în România

cumsecade, se-nvârte pe-aici, se visează acolo, pe ea a uitat-o demult, trăieşte pentru el, asta o face fericită.

Ea Ea e un înger căzut în păcatul de-a avea un corp franţuzesc pe care şi-l poartă în nişte rochiţe franţuzeşti până la genunchii care nu se mai pot despărţi unul de altul, obligând gleznele fine să facă paşi mici, mici, în pantofiorii franţuzeşti cu tocuri cui, până la cazinou şi înapoi în camera de hotel. Rien ne va plus. Les jeux sont faits. Ea nu există.

El El este înalt, foarte înalt. Are spatele lat, picioarele lungi, frumoase şi multe oase. Nasul mare şi înconvoiat care se înclină spre dreapta aduce puţină dezordine pe faţa cuminte. Trăieşte pentru clipa de acum şi pentru ziua de azi, mâine nu contează. Nu vă grăbiţi să-l judecaţi, nu-l interesează viaţa comună, familia, copiii… el este un tip urban, rafinat, inteligent şi cinic. Simţul umorului îi face cinismul uşor de suportat. El e un bărbat fin, politicos, are maniere, e bine-crescut. El se îndrăgosteşte de femeile frumoase şi uneori de cele interesante, care au un je ne sais quoi. Quoi? Nu e singur niciodată, reuşeşte să-şi populeze universul, fireşte, cu propria persoană. Persoana sa este fascinantă. Distanţa la care ne aflăm noi toţi de el, prieteni, iubite, părinţi, este egală cu circumferinţa universului lui supra 2π. El nu ştie şi nici n-ar putea să sufere, poate fi atins doar la suprafaţă. Suprafaţa lui miroase frumos, este brăzdată de fibre de muşchi, vene vizibile şi rotunjimi de oase mari şi mici, detalii de statuie atent sculptate. Noi, cei pe care el ne alege cu mare atenţie, după îndelungi şi chibzuite teste, putem doar gravita, în linişte dacă se poate, da?, în jurul lui. Mihaela Coman

165

El El e bărbat. Profil de monedă romană, spatele lat, pieptul puternic, coapsa vânjoasă, ştie să tacă, pare să înţeleagă. Ascultă cu ochii adânci, vorbeşte cu mâinile, în timp ce trupul său tace, relaxat, masculin. Mâinile lui frumoase dansează o dată cu cuvintele pe care le rosteşte nu înainte de a le mai ţine o clipă sub limbă, le încearcă gustul, dar le dă drumul să plece oricum. El are pierzania în el, sub piele, îi ţine de cald, îl izolează de prea binele în care şi-a făcut cuib. El are o mie de feluri de-a zâmbi. Şi fiecare zâmbet spune mai limpede ce gândeşte decât orice cuvânt pe care l-ar putea rosti. Altminteri, e cel mai trist bărbat din univers. Arată lumii o privire pierdută, de om cu gânduri. Ai putea fugi din lume aruncându-te în prăpastia neagră din privirea lui. Te alungă, fără să clipească, mutându-şi privirea în altă parte.

El El are du charme. E un tip misterios: trebuie să se întâlnească cu cineva, să meargă undeva, să discute ceva. El e un cetăţean al lumii, se simte ca acasă oriunde, îi poate fermeca pe toţi doar vorbindu-le în limbile lor materne. Emană la joie de vivre. De fapt, e un boem camuflat în hainele, maşinile şi anturajele care contează. Nu se trădează decât rar, când e îndrăgostit. Şi atunci plonjează, în regia lui Kieslowski, în rolul ultimului bărbat romantic de pe pământ. Joacă bine, are şi talent, şi rafinament. Umorul îl salvează din orice rahat. Îşi priveşte viaţa ca pe un film, recunoaşte scenele, identifică clişeele, se amuză. Femeile îl păstrează pe-aproape, e tonic şi dezamorsează orice tristeţe.

166

Cum să fii fericit în România

El El e un gentleman. Se uită-n ochii tăi, pune întrebări, îl interesezi, vrea să ştie tot ce ascunde umbra din privirea ta, te-nţelege. El are timp pentru tine azi, doar pentru tine. Ar putea avea timp şi mâine dacă vii când te cheamă, ştii care ţi-e locul şi pleci la timp. El se trezeşte dimineaţa devreme. El e fit, miroase bine şi îşi calcă singur cămăşile. Doamnele intră-n vorbă cu el în lift, în parcare, la coadă la supermarket, la cafenea, la telefon. El glumeşte, ele chicotesc. Telefonul sună des, el răspunde rar. El e unul singur, iar ele-s atâtea. El are o viaţă plină, se trezeşte dimineaţa, face duş, merge la sală, îşi calcă cămăşile, le priveşte-n ochi pe ele, le ascultă, merge la sală, face duş, le înţelege, îşi calcă cămăşile, le conduce acasă, merge la sală, se trezeşte devreme, răspunde la telefon, face duş, merge la sală, se trezeşte dimineaţa, face duş, îşi calcă cămăşile. * Peste Tristeţea pământului vin fericiri răzleţe, pică din cer exact când îi stă părul mai prost şi când le aşteaptă mai puţin. Nu ştie cum să le primească, se izmeneşte ca toanta, face pe deşteapta, spune tâmpenii. Le face să se simtă prost şi nepoftite. „Fericirea mă-sii, putea să dea un telefon înainte.“ I-ar fi plăcut să aibă timp să dea cu aspiratorul, să şteargă praful, să facă un playlist cu Locatelli, să gătească ceva delicat şi bun ca ea, s-apuce să-şi pună zâmbetul cald pe faţă şi rimelul pentru privirea adâncă şi inteligentă, ca s-o înfrunte cu ceva demnitate, să-i vină fericirii, cât o fi ea de mare, să se descalţe la uşă, să se aşeze stingheră pe-o margine de scaun, să se-ntrebe dacă nu cumva deranjează. Deranjează! Hm, doar n-o să se lase copleşită, aşa, de orice fericire nemeritată, care dă buzna pe nepusă masă. Și dacă o va întreba cineva, cu o zi înainte de a pleca, ce clipe fericite i-au rămas la sfârşit în minte, în câteva cuvinte, va spune că nici Mihaela Coman

167

una. Cu adevărat frumoasă a fost doar neliniştea de a nu şti niciodată ce-o să mai vină mâine peste ea. Ea crede în fericirea de apoi a bunicilor săi. „Mamaie şi tataie trebuie să fie undeva pe o băncuţă în rai. Maria împleteşte un ilic, Pătraşcu citeşte o carte despre care a auzit la radio.“ O veşnicie de tricotat şi una de citit. La ce-o să-şi folosească veşnicia ea, presupunând, prin absurd, că o s-o folosească?

Fericirea pură Fericirile ei au venit toate cu norii în spate. Dacă se întâmplă ceva, dacă se îmbolnăveşte, dacă tuşeşte, dacă se rupe, dacă cade-n cap, dacă se-ngraşă, dacă mâine plouă, dacă întârzie, dacă pleacă, dacă nu se trezeşte, dacă-i fură, dacă-i o minciună, dacă-i o eroare, dacă, Doamne fereşte, până mâine moare. Dar a trăit şi fericirea pură. În clasa a şaptea, la matematică, au început să intre în miez. Problemele de teoria numerelor, de divizibilitate, dar şi cele de geometrie plană deveniseră dintr-odată viaţa ei. Pentru ele se trezea dimineaţa. Ce fericire să le rezolve, să ştie să le rezolve, să descopere confirmarea răspunsurilor corecte la finalul manualului sau al culegerilor. Profesorul de mate, moş Carpin, un ardelean înalt cu părul şi mustaţa albe, deloc moş altminteri, era şi el încântat că Mihăiţă (deşi fetiţă) mişcă şi nu ştia pe unde să mai scormonească, să-i dea probleme noi de rezolvat. Gazeta matematică publica pe ultima copertă numele copiilor care trimiteau rezolvările corecte ale problemelor din numărul precedent şi punctele obţinute, alături de numărul şcolii, clasa, oraşul. Ce bucurie era să-şi vadă numele acolo şi poziţia în clasament, ce mândrie. De ce n-a păstrat ea gazetele alea nu ştie – pentru că nu păstrezi nimic, de-aia –, i le-ar fi arătat nepoatei, sau acum ei înseşi. 168

Cum să fii fericit în România

În liceu a avut de citit cărţi o mie, nu i-a mai ars ei de analiză matematică. În facultate, iată că se poate, a întâlnit din nou un profesor de mate, Bodnărescu, care preda geometrie descriptivă şi care se lăuda c-a inventat mingea de fotbal, da. Din desfăşurata mingiei de fotbal desenată de el s-ar fi făcut sfera perfectă care, pe măsură ce era lovită, se făcea mai rotundă. Nu face colţuri, nu se dezumflă. La campionatul de fotbal din Mexic le-a testat. Tot el spunea c-a inventat predarea matematicii cu ajutorul mulţimilor, dar c-a fost brevetată povestea de un elveţian. Adică mulţimea punctelor formează o dreaptă, mulţimea dreptelor un plan… Poveştile lui umpleau amfiteatrele, neobişnuite cu atâţia studenţi prezenţi la un curs. În viaţa aceea gri, în care nu merita să faci nimic, Bodnărescu făcuse o brânză. Și chiar dacă visa, tot era ceva că îi trecea pe studenţi nişte graniţe. Desfăşurata sferei era o minge de fotbal nemaivăzută, lovită de crampoanele campionilor într-o ţară imaginară. În Elveţia, nu mai puţin fantastică pentru ei, un profesor a avut aceeaşi teorie ca un profesor de-al lor. Acum, Bodnărescu era bătrân, dar nu nebun, nici mâhnit, era fericit. Pe de altă parte, ea e bănuită că serveşte uneori amintiri fabricate. S-a gândit mereu că lasă matematica în urmă ca pe un loc în care s-ar mai putea întoarce dac-ar vrea. Aşa cum se amăgesc muzicienii care-şi lasă instrumentele deoparte, luaţi de alt val. Sau sportivii care-şi spun că fac o pauză. Nu e drum de întoarcere. Orele acelea când vedea unghiul, când intuia şirul, când imagina arcul de cerc, când învârtea creioanele şi umplea caietele cu demonstraţii nu se vor repeta. Deşi fericiri asemănătoare a mai întâlnit citind câte-o carte. Atunci când scriitorul îi povesteşte numai ei, ştiind c-o să-nţeleagă, c-o să se prindă. Când râde ca proasta la glumele lui, pentru că au acelaşi tip de umor, el şi cu ea, chiar dacă povestea din carte-i o tragedie. O înseninează un joc de cuvinte, o luminează un joc de idei. Filme şi teatru, desigur, doar că la ele se-ntâmplă şi să adoarmă. Mihaela Coman

169

Fericiri neumbrite cam atâtea: în matematică, idei, imagini şi cuvinte. N-ar pune muzica aici, de ea îi e frică, pentru că n-o ajută, dimpotrivă. Dacă se lasă-n voia ei, o duce cine ştie unde-n hău. Nici nu se uită des în trecut ca să-şi aducă aminte. Fericirile vin şi pleacă, de multe ori nu-i atentă şi-i scapă. Trebuie să fie cât mai puţin zgomot în jur ca s-audă. Aşa că tu şi tu şi tu pleacă. Îşi spune că fericirea e atunci când ceva te scoate din lume. Exact, chiar şi moartea. Pe bune? Mda. Cu condiţia să laşi în urmă lumină. Cum să facă asta şi cum să plece senină. Dar e de lucrat. A început prin a se lăsa de fumat.

© Radu Sandovici

Horia- Roman Patapievici

Horia-Roman Patapievici , fizician ca formaţie, a devenit cercetător şi asistent universitar, a fost membru în Consiliul de conducere al CNSAS şi apoi preşedinte al Institutului Cultural Român. Din 2015 este preşedintele Artmark. Cercetător privat în istoria ideilor, HRP a fost directorul revistei Idei în dialog, a susţinut cursuri de istoria ştiinţei şi istoria ideilor la Universitatea din Bucureşti, a ţinut conferinţe, a realizat emisiunile TV Idei în libertate (Premiul CNA, 2003; Marele Premiu al APTR, 2004) şi Înapoi la argument. Ca gânditor şi scriitor (Zbor în bătaia săgeţii, Politice, Omul recent, Ochii Beatricei, Ultimul Culianu, Despre idei şi blocaje, Partea nevăzută decide totul etc.), e cunoscut pentru fineţea analitică, ideile originale şi imensa erudiţie a textelor sale.

Despre fericire și atât

Există în mine un arhetip al fericirii, legat de facultatea de a fi inteligent, care

precedă orice manifestare şi îi dă sens. Piaget vorbeşte de formarea structurilor operatorii şi de inteligenţa de contact a copilului. Eu am avut dintotdeauna sentimentul că sunt destinat. Către ce anume, ignor, dar sentimentul acesta elixirant nu m-a părăsit nici o clipă, chiar când eram năruit. Ceea ce preexistă în noi se deşteaptă în contact cu prilejurile favorabile ale vieţii. Nu sunt multe nodurile unei personalităţi: ele se manifestă însă întotdeauna, dacă nu complet, în orice caz împlinit, până în clipa în care viaţa ne este luată. * Când trăieşti autentic, plenar, nu ştii. Când ştii, autenticitatea trăirii s-a dus. De aceea fericiţii se recrutează din imbecili sau dintre cei cărora li s-a acordat graţia. * La început, orice realitate e o dorinţă insuficient aplicată. Apoi e o dorinţă realizată. În fine, sfârşeşte prin a fi o dorinţă gândită, adică dorinţa unei dorinţe, apoi nimic. Adică statuia unei realităţi, mormântul ei gol, cenotaful: realitatea din care a fi real s-a retras, lăsând risipit doar obiectul şi, din el, doar obiectitatea. Semnele fac realitatea, iar după 172

Cum să fii fericit în România

numire realitatea dispare. Este legea oblică a Paradisului. Cine supravieţuieşte în el cu un set de amintiri complete? Nici Lazăr nu a vorbit despre coborârea în moarte, nici Enoh nu s-a întors din spaţiul unde, în lumea în care trăim, nedându-i deci moartea, Dumnezeu l-a răpit la sine. Nu mi-l pot imagina pe Adam păstrând memoria Paradisului, în schimb ştiu bine că şi-a amintit mereu primele clipe ale goliciunii. Către trecutul în care am fost fericiţi semnele există: dar ele sunt cel mai adesea asemeni îngerului cu sabia rotită în foc, pus la poarta Paradisului. Din locul izgonirii nici o întoarcere nu se mai întoarce la ea, pentru că forma însăşi a lui „urzit pe dinlăuntru“, adică în-tors, nu admite urzeala dublă: acul nu împunge de două ori aceeaşi gaură, este acelaşi lucru cu înţelesul cuvântului nostalgie, care înseamnă suferinţa întoarcerii: nu originile sunt regăsite, ci consecinţele lor. * Fii activ şi treaz! Acesta este cel mai însemnat temei al fericirii şi, deopotrivă, al înţelegerii. Este acel nucleu al seninătăţii, care s-a salvat prin mine nu ştiu cum, în ciuda frustrării, inteligenţei, orgoliului, erudiţiei, claustrării şi neizbăvirii, şi despre care am descoperit a fi în egală măsură temei al fiinţei mele şi al istoriei neîncetat contestate, semn improbabil şi neaşteptat al prezenţei lui Dumnezeu în lume. * Distanţa dintre seninătate şi posomoreală descrie singura ontologie autentică a fiinţei care trăieşte în timp. Ce altceva înseamnă să fii salvat din timp decât să poţi cunoaşte bucuria? Pe de altă parte, intre posac şi senin stă atârnat orice suflet în care se dispută deceptivul timp şi eluziva speranţă. Unul înşală, cealaltă se eschivează. Acesta este şi regimul oricărei vorbiri, şi întrupează statutul cuvântului. Sunt lucrurile Horia-Roman Patapievici

173

care se văd, şi cele improprii. Remarcă faptul că nu spun: ascunse. Criteriul meu de realitate este respingerea ideii că cineva ne joacă o farsă. Pentru ceea ce avem de făcut, tot ce ne trebuie se află la dispoziţie. Suferinţa, vreau să spun suferinţa cea mai sfâşietoare, constă în sentimentul că ceea ce îţi trebuie pentru a te salva (sau a fi fericit) nu este disponibil. Acesta este impropriul. * Nu sunt, desigur, calificat să vorbesc despre zădărnicia mortificării extreme. Dar, după cum Nietzsche nu putea crede decât într-un zeu care dansează, nici eu nu cred în valoarea mântuirilor incapabile să aducă bucuria. Deasupra seninătăţii stoice stă criteriul suprem al adevărului, care este: a fi fericit. Desigur că ceea ce credem exprimă într-un mod obsesiv ceea ce suntem. Mai ştiu că orice vocaţie exprimă o sumă adesea stânjenitoare de neputinţe. Există totuşi câteva principii de la care nu pot deroga: 1) există în om mai multe lucruri de preţuit decât de dispreţuit; 2) adevăratele cauze nu pot fi aflate căutând cu privirea în jos, ci ridicând ochii în sus; 3) nu virtutea produce fericire, ci fericirea face posibilă viaţa virtuoasă; 4) lanţul răului nu este tăiat prin retaliere, ci prin morala „celuilalt obraz“; 5) nu există nici o cale de a deveni mai bun dacă nu ai reuşit în prealabil să devii mai fericit; 6) fericirea constă în acea stare pentru care a fi fericit nu mai prezintă nici o alternativă. * Ştiu că nu există scăpare, şi totuşi trăiesc. Şi nu din indolenţă, ci bucurându-mă mereu şi suferind în egală măsură. Singura mea speranţă stă în faptul că nu înţeleg temeiul acestei bucurii, care nu poate fi descrisă adecvat decât în termenii unei mistici a luminii. De obicei înţelegem numai lucrurile care şi-au istovit menirea. Să înţelegi în174

Cum să fii fericit în România

seamnă într-un sens să înmormântezi. Numesc inexplicabilul acestei bucurii transcendenţă. Nu există nici un motiv să fiu fericit, iar fericirea nu o merit. Totuşi ea există şi îmi e, Dumnezeu fie binecuvântat, mereu dăruită. Numesc temeiul inexplicabil al acestei fericiri DUMNEZEU. * O viaţă este prea mult pentru nefericire. Opera care nu aduce bucurie celui care o creează este un lucru de prisos. De aceea, dacă e vorba de artişti autentici, nu cred în ponciful vulgar al nefericirii artiştilor de geniu. Definiţia artistului de geniu este de netăgăduit aceasta: omul care a reuşit să redescopere izvorul cel mai profund al fericirii. E bizar cât de greu iese la iveală adevărul simplu al vieţii din amalgamul de preţiozităţi tâmpe şi de farduri vulgare ale lumii recente. În lumea în care am deschis ochii, problema fericirii era privită fie ca o chestiune indecentă (chiar obscenă), fie ca o obsesie proprie firilor slabe şi nevricoase. Or, singura problemă cu sens este tocmai aceea a mijloacelor fericirii. Să găseşti izvorul bucuriei curate, să fii lucid în mijlocul confuziei generale, să vezi ceea ce este şi să afirmi ceea ce vezi, să resimţi seriosul fundamental al vieţii şi să îl faci vizibil în chip dezinvolt, fără grimase morocănoase, iată câteva temeiuri simple pentru o fericire care nu face nici un rabat demnităţii ori măreţiei. Dar, ca să înţelegi sensul fericirii, trebuie să descoperi mai întâi valoarea prezentului. Odată sesizată valoarea prezentului, eşti izbit de permanenta lui actualitate, care este eternitatea. Or, ce înseamnă posteritatea în faţa intensităţii prezentului? * Fericirea este legată în chip enigmatic de timp. Farmecul timpului este legat de frumuseţea sfâşietoare a aparenţei. Şi răul este legat de existenţa aparenţei, de aparenţa care ştie ce e şi caută să se impună drept Horia-Roman Patapievici

175

contrariul a ceea ce este. Dacă aparenţele dispar, esenţa se surpă. Există o aparenţă care e glorie şi una care distruge. Rarele victorii pe care le repurtăm împotriva timpului nu constau în a-l aboli, ci în a-l supune. A supune timpul înseamnă a deveni conştient de faptul că te trăieşte. Când devii conştient, nu faci decât să suprapui trecutul recent, care încă nu a murit, prezentului trăirii. Este ca şi cum ai retrăi trecutul. Când retrăieşti, totul este trăit, adică întregul căruia i-a fost suprimată iluzia finitudinii. Aceasta este fericirea. * Din fericire nu rezultă, ca o consecinţă, eternitatea, ci eternitatea o face posibilă. Eternitatea înseamnă suprimarea finitudinii, căci moartea este abisul ei. Sub forma nostalgiei, fericirea asta înseamnă: eşti conştient că trăieşti ceea ce tocmai îţi scapă. Ştii ce pierzi, şi pierzi: dar stăpâneşti pentru ultima oară. Ultimei dăţi îi urmează tăcerea. Prin aceasta se deosebeşte fericirea de plăcere. Plăcerea face din fericire o percepţie grosolană: vrei să o repeţi. În plăcere nu eşti senin, eşti supus. Fericirea conferă seninătate, pentru că uneşte modul pierderii cu modul posesiei care prisoseşte. Le temps déborde. Ai ceea ce pierzi, pentru că ai ce ai dat. Plăcerea dilată, fericirea ascute intensitatea. Prezentul devine actual în fericire. Asta e tot. * Fericirea este legată întotdeauna de revelaţia a ceea ce este etern. Probabil că modul cel mai accesibil al eternităţii este circularitatea (datorită moştenirii greco-latine?). Este notoriu cazul lui Nietzsche. Dar situaţia de care vorbesc poate fi experimentată concret. * 176

Cum să fii fericit în România

Ca orice revelaţie a perfecţiunii altoite pe un vlăstar imperfect, sentimentul bogăţiei clipei prezente, care m-a frapat în chip atât de neaşteptat în acea dimineaţă, m-a părăsit peste câteva ceasuri. Trebuie să îţi spun că nici o fericire nu este comparabilă cu aceea a trăirii plenare. Conţinutul este secundar, aici modul trăirii contează. Desigur, asta îţi aminteşte de „intraţi, sunt zei şi aici“ (Heraclit, raportat de Aristotel). Cotidianul nu este umil decât pentru ne-simţirea noastră. În fapt, ceea ce trăim este un miracol continuu, egalat doar de faptul că trăim într-adevăr. De când mi s-a întâmplat acest lucru (care nu a mai revenit), trăiesc mereu cu atenţia trează: aş spune că am căpătat un sentiment de pietate faţă de faptul că trăiesc. Eu nu valorez nimic în această valorizare. Graţia este în noi în fiecare secundă: nu trebuie să ne facem timp pentru ea. * „Fericirea este o stare ce coincide cu marginile eului nostru“, spunea Ortega y Gasset. Eu îmi atinsesem marginile eului în neputinţă şi disperare. Voiam deci să fiu fericit, cum nu mai fusesem. Totul mi se părea secundar faţă de setea de a mă salva prin iubirea făpturilor. Iubire pe care am avut-o şi pentru care sunt recunoscător. * Sensul oricărei fericiri este eternitatea. * Flaubert asta spune: există ceva în amintire care nu e reductibil la faptul trăit. Fericirea care există în nostalgie nu este un clişeu, cum nu este unul nici dragostea-rapt pe care o ironizează Flaubert la începutul Educaţiei sentimentale. Ce vreau să spun? Prezentul este inepuizabil, Horia-Roman Patapievici

177

pentru că şi viaţa este. Dar şi trecutul este un enigmatic tărâm al fericirii. Acest trecut-fericire nu ştiu cui îl datorăm: orice existenţă, cât de mizerabilă, îl cunoaşte. Căci, mi-e limpede, sunt două vieţi: într-una trăim pentru a muri, în cealaltă trăim ca şi cum ne-am fi recăpătat deja trupul gloriei. În cele din urmă înţelegi asta: că nu este nimic de înţeles. Şi acesta, în mod enigmatic şi senin, este sensul.1

1. Fragmente din Zbor în bătaia săgeţii, Humanitas, Bucureşti, 1995. 178

Cum să fii fericit în România

În loc de încheiere

Punctul 7 din chestionarul lui Proust: „Fericirea pe care mi-o visez“ În 2005, la iniţiativa lui Alex. Leo Şerban, Dilema veche a cerut mai multor colaboratori şi prieteni să completeze celebrul chestionar în 24 de puncte al lui Proust. Rezultatele au fost publicate în 14 numere succesive ale revistei. Iată ce s-a scris la punctul 7 (calde mulţumiri Dilemei vechi, în particular lui Marius Chivu): Adriana Babeţi: Să pot dilata aceste zile, săptămâni, luni, acest an 2005 (care, e drept, nu s-a încheiat încă) la cât mi-a mai rămas de trăit. Teodor Baconschi: Fericirea de a trăi mântuirea ca pe un fapt deopotrivă râvnit şi nesigur. George Banu: Să mă găsesc. Magdalena Boiangiu: Să citesc doar ce vreau eu, nu ce „trebuie“. Dragoş Bucurenci: Să ajung rentier. Marius Chivu: Veri însorite în Provence, cu vin roşu, măsline negre şi kiwi, în intimitatea unei anumite femei. Marina Constantinescu: Mi-e frică să o numesc... încă mai sper să am parte de ea pe acest pământ, în această viaţă. Radu Cosaşu: Să scriu o carte semnată Oscar Rohrlich. Marina Dumitrescu: Veritabilul echilibru interior în raport cu viaţa şi cu moartea. Alice Georgescu: Să locuiesc pe o insulă populată doar de animale, dar dotată cu (aproape) toate utilităţile civilizaţiei. În loc de încheiere

179

Stela Giurgeanu: O casă veche, plină cu flori, pe malul Rinului. Florin Iaru: Un deal, primăvara, târziu. Augustin Ioan: Să văd arhitectura mare pe care nu am văzut-o încă. Gabriel Liiceanu: Să am timp. Deci alte câteva vieţi. Andrei Manolescu: Să călătoresc în toată lumea fără nici o grijă. Matei Martin: Să fiu rentier undeva, în ţările calde şi civilizate. Adrian Mihalache: Lectura într-un metrou care se învârte în cerc. Mircea Mihăieș [în România literară, nr. 25, 2009]: Visul meu de fericire: un ţărm mediteraneean, cu o librărie gigantică la doi paşi de mare. Andrei Oişteanu: Nu visez la o anume fericire. Uneori o trăiesc. Nu ştiu să o definesc (nici măcar oniric), dar o recunosc când o trăiesc. Ioana Pârvulescu: Să călătoresc în timp. Dan Perjovschi: Să fac şi să influenţez lucruri în bine. Andrei Pleşu: Să am timp şi chef. Adina Popescu: Uneori lucruri mărunte, alteori lucruri măreţe. Alice Popescu: Uniunea cu complementarul. Iaromira Popovici: Nemurirea. Dan Stanciu: Nu aş numi-o. Alex. Leo Şerban: Tot timpul din lume. Cecilia Ştefănescu: E îndeletnicirea mea preferată. Robert Turcescu: Tălpi goale, iarba din faţa casei, Ioana lângă mine, întrebându-mă: „Tati, chiar e nevoie să mergem desculţi prin iarbă?“ Răzvan Vasile: O casă albă cu o sală mare de dans, ale cărei ferestre enorme dau spre o grădină plină de animale şi flori. Mircea Vasilescu: Să stau la ţară şi să cresc albine. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu: Nu cred în fericire. Poate o oarecare linişte interioară? Eugenia Vodă: Să dobândesc harul răbdării şi harul tăcerii. 180

În loc de încheiere

Sever Voinescu: Să pot trăi într-o lume în care să existe doar cărţi, muzică, prieteni şi senzaţii. Acolo, în lumea aceea, eu cântăresc cu multe kilograme mai puţin şi dansez în trupa lui Béjart.

Cuprins

Argument În loc de introducere Gabriel Liiceanu Ioana Pârvulescu Radu Paraschivescu Tatiana Niculescu Anamaria Smigelschi

5

Cioran despre (ne)fericire

7

Ecuaţia paradoxală a fericirii românești România redusă la scară. La scara trenului 33 Insula cu ochi negri

43

Un om fericit într-o lume nefericită Taxiportofel

53

61

Andrei Pleșu

Cum era să fii fericit în România

Adriana Bittel

Ora de iarnă

Dan Tăpălagă

Fericirea de a călători cu maxi-taxi

Jean A. Harris

Ce ţară mișto e România!

Vlad Zografi Clotilde Armand Ariana Rosser Macarie Andreea Răsuceanu

Falsul eu

71

79 87

97

109

Dimineaţa unei bucureștence Fasole cu cârnaţi și mărgăritare Fericirea are chipul tău

139

115 129

19

Andrei Cornea Monica Pillat Mihaela Coman Horia-Roman Patapievici În loc de încheiere

Reţeta fericirii în România Acasă

151

155

Fericirile Tristeţii pământului Despre fericire și atât

163

171

Punctul 7 din chestionarul lui Proust: „Fericirea pe care mi-o visez“ 179