CREATIVITATEA [PDF]

Zitiervorschau

CREATIVITATEA

I.

ISTORIC

Creativitatea este în acelaşi timp o problemă foarte nouă şi foarte veche. Foarte nouă, sub raportul ştiinţific, obiectiv şi con-cret în care este definită şi tratată, mai ales în etapa postbelică. Foarte veche, sub raportul preocupărilor culturale pentru ceea ce reprezintă aportul omului pe această planetă şi chiar a însuşi destinului cultural al omenirii. Anterior conceptului de creativitate psihologia empirică a folosit drept concepte instrumentale pe acelea de dotaţie, aptitudine, talent şi geniu. În lucrarea sa, HEREDITARY GENIUS (1869), F. GALTON, care poate fi considerat părintele psihodiagnozei şi statisticii psihologice, adoptă ereditatea ca unic şi determinant factor al inteligenţei şi forţei creatoare. Fără a ignora doza de contribuţie a dotaţiei ereditare, şi aceasta explicabilă nu doar naturalist, ci şi istoric, trebuie să arătăm că ignorarea totală a construcţiilor ontogenetice determinate social şi educaţional a făcut să frâneze nu numai procesul de înţelegere ştiinţifică, dar şi pe cel practic — formativ. Orientându-se naturalist şi fiind preocupat de starile excepţionale de transă creativă prin care se disting geniile, G. REVESZ, câteva decenii mai târziu, face o apropiere între genialitate şi nebunie. Se pare că atâta timp cât problema era pusă la nivelul personalităţilor excepţionale, luate mai ales din domeniul artistic, şi nu se aveau în vedere condiţiile general- umane, nici nu se putea aborda corect problema. H. BERGSON (1925), care supune unei critici ascuţite intelectualismul, arată că, în afara construcţiilor strict raţionale, sunt necesare momente de intuiţie, ca descoperiri bruşte ce intervin fără conştiinţa modului în care ele se produc. Intuiţia este mai mult de natură afectivă, ea este concepută de H. BERGSON fiind efectul unui elan vital, care astfel completează schematismul intelectual şi îl transcende. Cu toate că teoria lui BERGSON poartă o notă romantică dusă până la iraţionalism, ea subliniază totuşi unele aspecte reale ale procesului creaţiei şi care nu sunt numai intelectuale. Fără să fie preocupat de problemă ca atare, o anumită contribuţie la lărgirea spaţiului de interpretare al creativităţii o aduce S. FREUD şi ceilalţi psihanalişti. Într-un fel sau altul, este

1

subliniat rolul inconştientului în creaţie şi totodată al pulsiunilor afective care sunt înţelese ca forţe dinamogene ale fanteziei creatoare. Toate acestea conduc treptat către ideea că actele de creaţie sunt expresia întregii personalităţi şi nu doar a uneia sau alteia dintre funcţiunile psihice. Psihanaliştii răstoarnă echilibrul dintre intelectual şi afectiv în profitul acestuia din urmă. In afara psihanalizei, o accentuare a rolului tensiunilor şi tendinţelor în activitatea mintală întâlnim în sistemul lui P. JANET şi în teoria lui K. LEWIN (1936). Încă la începutul secolului, TH. RIBOT (1905) indică imaginaţia ca proces predilect al creaţiei şi totodată declară că „emoţia este fermentul fără de care nici o creaţie nu este posibilă". In anul 1922, R. M. SIMPSON, IAR ÎN 1931, W. MC.CLOY ŞI N. C. MEIER, propunîndu-şi să studieze elevii din punctul de vedere al originalităţii, au constatat că performanţele acestora în generarea ideilor şi imaginilor originale nu corelează cu performanţele obţinute la testele de inteligenţă, care astfel se dovedesc a fi predictive pentru succesul şcolar, dar nu şi pentru realizările creatoare ale subiecţilor. Peste ani, s-a construit mai ales prin contribuţiile lui F. BARRON (1968), E. P. TORRANCE (1964), J. P. GUILFORD (1967), WALLACH ŞI N. KOGAN (1965) un sistem aparte de diagnoză şi prognoză a 'Creativităţii care pune accentul pe imaginaţie şi gândire divergentă. În 1926, G. WALLAS, sistematizând observaţii anterioare datorate mai ales lui J. DEWEY, vine cu o foarte interesantă şi edificatoare stadializare a procesului creativ, prevăzând etapele : preparaţie, incubaţie, iluminare şi elaborare finală. Aceste patru stadii ale creaţiei sunt

larg

confirmate şi au intrat în fondul cunoştinţelor curente de psihologie. II.

UNELE TEORII RECENTE SI REPREZENTATIVE ALE CREATIVITĂŢII

I. TERESA AMABILI Teresa Amabili (1983) consideră că luarea deciziilor, atât într-un domeniu profesional cât şi în viaţa cotidiană implică deseori creativitatea. Pe de o parte, soluţiile creative asigură rezolvarea problemei cu o neaşteptată eficienţă şi, pe de altă parte, dispun de eleganţă şi o uimitoare simplitate. În general, răspunsurile creative sunt evidente şi totuşi puţină lume se gândeşte la ele. A fi creativ înseamnă să elaborezi ceva (idee, unealtă, proces, lucrare de artă) care, în acelaşi timp este absolut inovator şi valabil. Dacă un produs este nou, dar nepotrivit el va fi considerat bizar. Dacă este valabil, dar nu este nou va fi considerat corect sau bine executat, dar nu creativ (Teresa

2

Amabile, 1983). După această autoare, modelul structural al creativităţii include următoarele componente necesare: 1. Calificarea, Gradul de Specializare în Domeniul Respectiv; 2. Abilităţi Creative Relevante; 3. Motivaţie Intrinsecă. II. HOWARD GARDNER H. GARDNER (1993) urmăreşte abordarea creativităţii dintr-o perspectivă holistă, care să permită surprinderea fenomenului la întregul său nivel de complexitate. Astfel, el se opreşte asupra stadiului vieţii şi activităţii unor personalităţii creatoare cu realizări remarcabile, de necontestat: Freud, Einstein, Picasso, Stravinski, Eliot, Graham, Gandhi. Autorul conturează un cadru teoretic general de analiză a creativităţii la mai multe niveluri. 1. Nivelul Subpersonal vizează substratul biologic al creativităţii. Analiza creaţiei din perspectiva neurobiologiei încearcă să clarifice aspecte de genul: înzestrare genetică, structura şi funcţionarea sitemului nervos, factori hormonali şi de metabolism. 2. Nivelul Personal grupează factori individuali ai personalităţii creatoare. GARDNER deosebeşte două mari categorii de factori şi anume unii cognitivi şi alţii care ţin de personalitate şi motivaţie. În viziunea lui, foarte importantă este interacţiunea dintre aceste două categorii de factori. 3. Nivelul Intrapersonal se referă la studiul domeniului în care lucrează şi creează un individ, la caracteristicile sale. Studiul domeniului presupune trei tipuri de analiză. •

Iniţial trebuie făcută o analiză istorico-biografică, pentru a releva stadiul domeniului respectiv înainte de contribuţia individului studiat: nivelul de dezvoltare la care a ajuns domeniul respectiv, existenţa unor probleme sau contradicţii pe care paradigmele tradiţionale nu le mai pot rezolva etc. Urmează apoi izolarea contribuţiei particulare aduse de persoana respectivă şi evaluarea consecinţelor asupra câmpului de cunoştinţe.

•

Al doilea tip de analiză se realizează dintr-o perspectivă cognitivă, el urmărind evoluţia (generarea şi transformarea) modelelor mentale de gândire ale persoanei înalt creatoare de-a lungul timpului cu accentuări asupra momentelor cruciale din timpul creaţiei.

4. Nivelul Multipersonal se referă la contextul social în care trăieşte un individ creativ.

3

Din perspectivă psihologică aceasta înseamnă cercetarea modului cum cercul personal şi profesional al persoanei creatoare influenţează viaţa şi activitatea sa. III.

TEORII PERSONALIST-EXISTENTIALISTE

1. După C. ROGERS (1961) principalul motiv al creativităţii îl constituie tendinţa omului de a se actualiza pe sine, de a deveni ceea ce este potenţial. Credinţa lui C. ROGERS, psihoterapeut şi creativist de renume, este că fiecare individ are această tendinţă de autoactualizare a sinelui, care aşteaptă condiţii optime pentru a fi eliberată şi exprimată. Această tendinţă este motivaţia primă a creativităţii, tendinţa organismului de a forma noi relaţii cu mediul, în strădania acestuia de a fi mai plenar „sine” însuşi. 2. ROLLO MAY (1975, 1980, 1997) consideră creativitatea ca fiind manifestarea fundamentală a omului care îşi împlineşte fiinţa în lume. Primul lucru care se poate observa întrun act creator este faptul că el este o întâlnire. Întâlnirea creatoare poate să implice efort voluntar, aşa-zisa „putere a voinţei”, însă definitoriu pentru ea este gradul de absorbţie, gradul de intensitate sau de implicare a persoanei în activitatea creatoare. R. MAY diferenţiază creativitatea reală sau autentică de pseudocreativitatea sau creativitatea escapistă (escapist creativity). În primul tip de creativitate persoana îşi găseşte recompensa în realizarea şi finalizarea unei anumite activităţi creatoare (de exemplu, scrierea unui roman pentru situaţia unui scriitor). Deci, este vorba de o puternică şi autentică motivaţie intrinsecă. Crearea unei opere literare din dorinţa de impresiona pe alţii (părinţi, rude, prieteni etc.), din interes pentru recompense materiale sau premii, din dorinţa de a semăna cu cineva, cu un model anume, nu reprezintă motive ale unei creativităţi autentice, în asemenea împrejurări nu se poate realiza o „întâlnire reală”. IV.

DEFINIŢII

1. După P. POPESCU-NEVEANU „creativitatea presupune o dispoziţie generală a personalităţii spre nou, o anumită organizare (stilistică) a proceselor psihice în sistem de personalitate (P. POPESCU-NEVEANU, 1978, P. 52).

4

2. MARGARET A. BODEN (1992) a inventariat definiţiile date creaţiei consemnate în diferitele dicţionare concluzionând că în general creativitatea constă în „realizarea de combinaţii noi, originale de idei vechi”. Combinaţiile noi trebuie să aibă o anumită valoare. Ca formaţiune psihică deosebit de complexă creativitatea se caracterizează printr-o multitudine de sensuri: productivitate, utilitate, eficienţă, valoare, ingeniozitate, noutate, originalitate. Au existat tendinţe de a limita creaţia la productivitate, utilitate, valoare, calităţi care sunt necesare, dar nu şi suficiente pentru delimitarea creativităţii. Definitorii pentru creaţie sunt noutatea şi originalitatea. V. CALITĂŢI Productivitatea se referă la numărul mare de idei, soluţii, lucrări de specialitate, produse mai mult sau mai puţin materiale. Utilitatea priveşte în special rezultatele acţiunii, care trebuie să fie folositoare, să contribuie la bunul mers al activităţii. Eficienţa are în vedere caracterul economic al performanţei, se referă la randamentul acţiunii, la performanţele care se pot obţine prin folosirea rezultatelor activităţii creatoare. Valoarea produselor activităţii creatoare trebuie să prezinte însemnătate din punct de vedere teoretic sau practic, să fie recunoscută şi respectată în plan social. Ingeniozitatea presupune eleganţă şi deosebită eficacitate a metodelor de rezolvare. Noutatea se referă la distanţa în timp a lucrurilor, ideilor. Există lucruri foarte noi (recent elaborate) care pot să aibă un grad redus de originalitate. Originalitatea se apreciază prin raritatea ideilor, soluţiilor sau produselor. De obicei sunt considerate originale rezultatele creativităţii care apar o singură dată într-o colectivitate, deci sunt unice. VI. NIVELURILE CREATIVITĂŢII Creativitatea ca sistem de producere a informaţiilor noi se prezintă la mai multe niveluri (LA. TAYLOR, 1959): 1) expresiv-comportamental — se referă la trăsăturile psihice implicate în activitatea creatoare (spontaneitate, plasticitate, receptivitate, flexibilitate, asociativitate), calităţi care nu sunt încă bine

5

structurate, relativ stabile. De asemenea, aceste trăsături sunt insuficiente pentru a contribui la obţinerea unor rezultate, produse noi şi valoroase. 2)

procesual — calităţile creative ale diferitelor mecanisme şi operaţii psihice sunt deja

cristalizate fiind structurate într-un stil intelectual de abordare creativă a problemelor, stil care asigură elaborarea unor produse noi în plan subiectiv, dar nu şi la nivel social. 3) productiv — aptitudinile creative se obiectivează în obţinerea unor produse noi atât în plan subiectiv cât şi obiectiv, gradul de originalitate şi valoare a produselor fiind relativ scăzut; 4)

inovativ — la acest nivel anumiţi factori de creativitate, cum ar fi: ingeniozitatea,

operativitatea, plasticitatea, abilitatea de a sesiza relaţii neobişnuite sau însuşiri mai puţin cunoscute ale obiectelor, fenomenelor, capaci-tateatea de interogare, facilitează elaborarea unor produse noi prin modificări, adaptări ale celor deja existente (raţionalizări, inovaţii); 5) inventiv — trăsăturile psihice cele mai importante pentru acest nivel sunt capacitatea de abstractizare şi generalizare, sintetizare, stabilirea de asociaţii cât mai îndepărtate, elaborarea de analogii. Produsul obţinut prezintă un grad înalt de noutate şi originalitate, având o valoare socială ridicată (invenţiile). 6) emergent — la acest nivel produsele obţinute constau in principii, teorii care revoluţionează un domeniu de activitate, impunând restructurarea substanţială a sistemului conceptual din domeniile respective, ele deschid noi perspective de studiu şi au o largă aplicabilitate (de exemplu, teoria relativităţii). VII. ETAPELE PROCESULUI CREATOR Majoritatea specialiştilor (J. ROSSMAN, J. HAEFELE, P. POPESCU-NEVEANU, 1971,' AL. ROŞCA, 1972, A. CROSBY) consideră că există patru mari etape şi anume: prepararea, incubaţia, iluminarea şi verificarea. Gradul de importanţă a etapelor diferă în funcţie de domeniu. Toate etapele sunt strict necesare de parcurs, existând totuşi o pondere a acestora. I. Prepararea sau Pregătirea este o etapă deosebit de complexă şi uneori decisivă pentru reuşita procesului creator. Au fost puse în evidenţă următoarele subetape: 1. observaţia sau sesizarea problemei, adică a unei dificultăţi, nevoi.

6

2. analiza şi definirea problemei; se formulează în termeni mai clari deficienţa, nevoia sesizată în cadrul primei etape. Este o fază preponderent analiticăce presupune: •

capacitatea de separare a esenţialului de neesenţial (invenţia înseamnă alegere şi discernământ);

•

selectarea informaţiilor relevante pentru problema studiată;

•

gradul de cunoaştere a domeniului facilitează selectarea informaţiei relevante în raport cu problema. 3.

acumularea materialului informaţional; in această subetapă se fac şi primele

încercări de prefigurare a soluţiilor posibile. 4.

subetapă operaţională. După formularea problemei începe activitatea de căutare

a soluţiei. Au loc operaţii de căutare îmbinate cu iluminări sporadice care conţin în germene viitoarea soluţie. Dintre condiţiile favorizante ale activităţii în această fază mai însemnate sunt următoarele: — rezistenţa la tendinţa de adoptare prematură a unei soluţii; — toleranţa la ambiguitate; Căutarea se poate realiza în două moduri: — prin încercare şi eroare — varierea la întâmplare a mai multor alternative; — prin elaborarea unui model de căutare a soluţiei. II. Incubaţia este etapa de aşteptare în urma perioadei îndelungate de preparare. Este o etapă în care persoana este aparent pasivă şi relaxată. Caracteristic acestei etape este revenirea în mod inconştient asupra problemei. În această etapă reuşita presupune suspendarea facultăţilor critice şi detaşarea temporară de problemă. III. Iluminarea este momentul central al creaţiei. Este un moment de scurtă durată, unic şi irepetabil. Inspiraţia se bazează pe etapele precedente de acumulare activă de informaţii şi pregătire conştientă, prelucrare pre- şi inconştientă a datelor vechi şi a celor noi. Iluminarea se produce în stări mai puţin conştiente — de somn, stare de trezire. P. POPESCU-NEVEANU defineşte intuiţia ca fiind: „Descoperirea bruscă a unei soluţii fără conştiinţa modului de descoperiri, cate are loc fie la primul contact cu problema, fie după o perioadă de efort fără succes urmată de pauză (aşa numita inspiraţie) (1978, p. 380).

7

Trăirile emoţionale sunt foarte puternice. Există însă deosebiri în funcţie de domeniu, de temperamentul oamenilor. Iluminarea este facilitată de următoarele condiţii: — ambianţă plăcută, intimă persoanei; — capacitate de transpoziţie; — linişte, singurătate. Mecanismele psihice cele mai frecvent utilizate în această fază a creaţiei sunt: — asociaţiile îndepărtate; — efectuarea de analogii între diferite domenii; — elaborarea de metafore. IV. Verificarea este o etapă foarte importantă pentru domeniul tehnico-ştiinţific (proiectare). Pentru aceste domenii este un proces îndelungat, anevoios şi foarte laborios. Verificarea se desfăşoară în trei mari faze: — de proiect, are loc desăvârşirea ideii şi materializarea ei într-o soluţie tehnică reală; — de execuţie, materializarea fizică şi aplicarea soluţiei tehnice în laborator; — de experimentare, în vederea confirmării sau infirmării validităţii soluţiei respective. VIII. CARACTERISTICILE PERSONALITĂŢII CREATOARE •

fluiditate, flexibilitate, originalitate, elaborare, sensibilitate faţă de probleme, capacitate de redefinire (GUILFORD).

•

sensibilitatea pentru probleme, receptivitate la orice, identificarea cu problemele altor oameni şi culturi, variabilitatea ideilor, capacitate rapidă de adaptare la orice situaţie, originalitate (LOWENFELD).

•

lipsa de îngâmfare, toleranţa la situaţii ambigui, încrederea în propria activitate creatoare (C. TAYLOR).

Prin creativitate, personalitatea umană se înscrie într-un orizont axiologic, omul valorizându-se pe sine însuşi.

8