Copilul Institutionalizat [PDF]

Zitiervorschau

Copilul institutionalizat Copiii instituţionalizaţi sunt numiţi frecvent de documentele UNICEF ca o categorie de copii ”în circumstanţe deosebit de dificile”. Prin aceasta se înţelege că majoritatea dintre ei au de făcut faţă unui triplu dezavantaj: 1. Experienţa care a făcut să se afle în imposibilitatea de a creşte în propria familie, experienţă traumatizantă în toate variantele ei; 2. În majoritatea cazurilor se adaugă dezavantajul de a fi îngrijiţi într-un mediu instituţional care, adesea, nu numai că nu raspunde nevoilor fizice şi psihosociale ale copilului, dar îl pune în faţa unor experienţe în care i se încalcă drepturile şi devine subiect al neglijării, al traumelor fizice şi sexuale. 3. Copiii instituţionalizaţi se confruntă cu nesiguranţa viitorului lor. Lipsa oportunităţilor de învăţare a rolurilor şi deprinderilor necesare vieţii adulte, deprivarea de experienţe emoţionale indispensabile adaptării sociale adecvate, absenţa suportului acordat, de obicei, de familie, întunecă prognosticul evoluţiei lor. Nevoile copilului şi consecinţele neîmplinirii lor 1. Nevoia de dragoste şi securitate este împlinită de relaţiile calde şi afectuoase ce se formează imediat după naştere. Prin această relaţie copilul îşi conturează identitatea şi devine conştient de sine. Cel mai puternic impact al acestei relaţii de afecţiune se produce asupra sinelui. Aprobarea şi acceptarea din partea celorlalţi este esenţială pentru dezvoltarea auto-acceptării şi autoaprobării. Eşecul în a răspunde acestor nevoi are ca efect sindromul de “deprivare maternă”. 2. Nevoia de noi experienţe îşi găseşte răspunsul în capacitatea de a explora, de a descoperi. Odată apărut interesul pentru ceea ce este nou, el devine sursă de motivare a altor explorări şi, astfel, a învăţării. Imposibilitatea de a trăi noi experienţe se regăseşte în diferitele forme de substimulare sau deprivare senzorială, socială, emotională. Suprastimularea produce si ea efecte negative: nelinişte, extenuare şi tulburări ale somnului. 3. Nevoia de încurajare şi apreciere. Trecerea de la copilul neajutorar la adultul auto-determinat se realizează şi prin cunoaşterea bucuriei şi apoi trăirea nevoii de succes. Se realizează printr-un proces de auto-modelare pornind de la exemplele pe care copilul le identifică/alege din rândul persoanelor importante pentru el. În acest sens profesorii joacă un rol deosebit de important. Această nevoie îşi găseşte împlinirea în urma rezultatelor şi mai puţin în urma efortului depus; de aceea, ea este satisfăcută mai frecvent la copiii sănătoşi, inteligenţi, bine adaptaţi, în timp ce copiii instituţionalizaţi vor obţine mai greu aprecierile celor din jur. 4. Nevoia de responsabilitate, câştigarea şi recunoaşterea de către ceilalţi a independenţei sale. Şcoala are, şi de această dată, un rol important. Nesatisfacerea acestei nevoi conduce la deficienţe în deprinderile de auto-control şi planificare, la tendinţa tânărului de a se manifesta impulsiv, la incapacitatea de a amâna gratificarea imediată

a nevoilor, la nesocotirea drepturilor celorlalţi, adică la iresponsabilitate. Efectele instituţionalizării Copiii instituţionalizaţi întâmpină mari dificultăţi în a învăţa să construiască şi să menţină relaţii de orice natură. Ei se comportă egocentric şi impulsiv. Au probleme în asimilarea unor reguli şi legi. Datorită faptului că nu au încredere în alţii, multe dintre tipurile de comportament observate la ei se concentrează pe menţinerea celorlalte persoane la distanţă. Aşa ne putem de seama că există similarităţi între simptoame care altfel ar părea radical diferite. De exemplu, următoarele tipuri de comportamente pot fi privite ca manifestări ale unor ataşamente anterioare deficitare: a) Interiorizarea. Mulţi copii cu probleme de ataşament fug de interacţiunea cu ceilalţi. Această retragere poate lua diferite forme. Unii copii se retrag fizic, în timp ce alţii par să construiască un fel de scut în jurul lor. Ei pot fi aproape din punct de vedere fizic dar nu şi emoţional. O astfel de retragere este asemănătoare cu teama. Adulţii nu vor să sperie copilul sau să fie respinşi în acest mod, astfel încât copilul învaţă că acest comportament de respingere funcţionează foarte bine pentru a ţine adulţii la distanţă. Adesea cei din familii interpretează aceste lucruri ca antipatie faţă de ei sau că vârsta copilului este prea mare pentru a mai dori să fie alintat. b) Anxietate cronică. Cînd copiii sunt încrezători că părinţii lor vor fi acolo când vor avea nevoie sunt mai puţin supuşi anxietăţii, fie ea acută sau cronică. Cea mai înspăimântătoare situaţie este aceea în care un copil are nevoie de părinţi sau îngrijitori şi aceştia nu sunt disponibili. Acest tip de anxietate este accentuată la copiii care au fost mutaţi în alt loc fără nici o pregătire sau în viaţa cărora au survenit brusc schimbări majore. Copiii care prezintă anxietate cronică sunt de cele mai multe ori extrem de pasivi şi dependenţi. c) Contact vizual deficitar. Contactul vizual este esenţial în stabilirea legăturilor de ataşament şi nu este deloc surprinzător faptul că mulţi copii care au trăit experienţe dificile stabilesc un contact vizual precar cu ceilalţi. Ei sunt surprinşi când cineva doreşte să îi privească. Unii dintre ei stabilesc contact vizual numai când sfidează şi, ca un cerc vicios, ceilalţi vor considera orice contact vizual stabilit de copii ca semn al insolenţei. d) Comportament agresiv. Unii copii ţin adulţii la distanţă prin astfel de comportamente: lovesc, zgârie, muşcă de fiecare dată când adulţii se apropie de ei. Dacă un copil are o izbucnire mai mare de violenţă când i se adresează o rugăminte e foarte probabil ca în viitor adultul să nu-l mai roage să facă ceva. De asemenea, comportamentul hiperactiv ţine adultul la distanţă. e) Afectivitatea nediscriminatorie. Copilul poate îmbrăţişa şi săruta un străin şi să-i spună “te iubesc”. f) Copilul supracompetent. Unii copii cu tulburări de ataşament par să nu aibă nevoie de adulţi. Vor insista să facă aproape totul singuri chiar de la o vârstă fragedă. Părinţii sau îngrijitorii simt foarte rar că este nevoie de ei, în cazul acestor copii. g) Lipsa conştiinţei de sine. Unii copii care au trăit experienţe dificile par aproape total inconştienţi de propriile corpuri – mănâncă până li se face rău, pot să nu reacţioneze la durere, pot suferi de enurezis. Este ca şi cum nu au învăţat niciodată să acorde atenţie semnalelor

transmise de proprille corpuri sau surselor de disconfort. Este posibil ca acest tip de comportament să se dezvolte la copii ai căror părinţi nu au interacţiuni cu copilul în zimpul prunciei / micii copilării. h) Dificultăţi de control. Lipsa încrederii în cei din jur şi luptele de putere în familie, la care au asistat copiii cu istoric dificil contribuie la accentuarea problemelor legate de control pe care aceştia le au. Ei nu au limite de comportament clar definite. Ei par să testeze în mod constant aceste limite. Problema controlului poate constitui unul din factorii principali care contribuie la eşecul plasamentelor de ocrotire în familii substitut. i) Sindromul “2 sau 20”. Există copii cu ataşament deficitar care par uneori prea “bătrâni” pentru vârsta lor, iar alteori imaturi. Aceşti copii se angajează în activităţi preferate de copiii de vârstă mai mare sau de adulţi. Când se joacă cu copii de vârsta lor vor să conducă. Opun rezistenţă la restricţii impuse comportamentelor lor. Din unele puncte de vedere ei se pot comporta ca nişte persoane independente, precum la 20 de ani. Totuşi când cineva stabileşte limite comportamentului lor sau dacă se simt frustraţi, recurg la crize isterice tipice copiilor de 2 ani. j) Întârziere în dezvoltarea conştiinţei morale. Sunt copii care tind să mintă sau să fure. Ei pot minţi în legătură cu lucruri total nesemnificative, chiar şi atunci când nu ar exista consecinţe negative spunând adevărul. Obiceiul de a fura poate lua diferite forme, de la a “găsi” lucruri în mod frecvent, până la a lua bani sau alte obiecte de la prorii ocrotitori. De obicei, când sunt prinşi, nu arată semne de anxietate. Adolescentul instituţionalizat Pentru realizarea profilului pshologic al adolesentului instituţionalizatau fost utilizate următoarele chestionare: Inventarul de ostilitate, Scala de toleranţă a celorlaţi, Inventarul de depresie Beck, Inventarul “Motive reale”. Au fost utilizate două loturi de subiecţi: adolescenţi din familii normale şi adolescenţi din centrul de plasament. Rezultatul superior obţinut de adolescenţii din instituţii la scala FEY a toleranţei faţă de alţii, ca şi scorul inferior la variabila “suspiciune” confirmă prezenţa afectivităţii nedifierenţiate a copiilor din mediul instituţional. Ideea că străinii pot fi periculoşi este inculcată copiilor din mediul familial de către părinţi. Mai mult, absenta unor relaţii “privilegiate” cu adulţi sau tineri din afara instituţiei determină o “foame afectivă”, o continuă căutare şi disponibilitate pentru relaţionarea cu persoane mai puţin cunoscute. Observaţia este susţinută şi de scorul ridicat obţinut de tinerii instituţionalizaţi la variabila “afinitate socială” . Rezultatul confirmă dorinţa acestora de a fi consideratţi “utili”, dezirabili, o companie plăcută.. Spre aceeaşi concluzie duc şi rezultatele obţinute la variabila “ridicare socială” , care indică ambiţia mai mare a tinerilor din centrul de plasament, dorinţa de a obţine respectul celorlalţi prin performanţa într-un domeniu de activitate. Erotismul apare mult accentuat în cazul copiilor din centru de plasament. O parte din explicaţie poate fi găsită în încercarea adolescenţilor de a-şi demonstra lor, dar şi celorlalţi, că pot fi remarcaţi în acest plan. În regimul de viaţă din centrul de plasament posibilităţile de alegere sunt mai limitate decât ale adolescenţilor crescuţi în familii, regulamentul guvernează orice activitate, iar gradul de supraveghere este, cel puţin pentru anumite intervale de timp, mai redus.

Activitatea sexuală este, pentru tânărul din instituţie, una din puţinele în care poate trăi sentimentul că alegerea îi aparşine. Pe de altă parte, experienţele sexuale se pot iniţia şi printr-un lanţ de abuzuri din partea colegilor mai mari. În acest sens s-au înregistrat atât acte heterosexuale, cât şi homosexuale, chiar la acelaşi copil. Inerentele eşecuri de relaţionare, pe de o parte, au format adolescenţilor din centrul de plasament o agresivitate sporită, fiind un posibil răspuns la pericolele care pot apărea în interacţiunile sociale. Ambivalenţa în relaţionare, pendularea continuă între căutarea de noi contacte cu persoane necunoscute – contacte care să-i confirme tânărului instituţionalizat dizabilitatea sa ca partener social – şi eşecurile de care este în mică măsură protejat comparativ cu cei crescuţi în familii, poate explica o parte din depresia mai mare a celor din mediul rezidenţial. Rezultatul la Inventarul de depresie poate fi o consecinţă a “pierderii” survenite prin decesul unuia dintre părinţi, dar, în special, prin abandon. Mediul instituţional dur şi competitiv poate determina, în rândurile celor “mai slabi”, manifestări depresive accentuate. Adolescenţii din familii obţin scoruri ridicate la variabila materialism . Aceasta poate desemna o racordare mai adecvată la “valorile” promovate de societatea contemporană, mai ales în mediul urban,. Scorul mai redus obţinut de cei din centrul de plasament nu semnifică neîmpărtăşirea aceloraşi valori, ci, poate conştientizarea dificultăţiii de atingere a nivelului material dorit. Mediul instituţional le oferă mai puţine bunuri, prin comparaţie cu cei din familiile înstărite, dar resursele oferite sunt relativ sigure, necondiţionate de activitatea familiei, ci doar de un buget care nu poate fi influenţat direct. Le vor lipsi unele obiecte considerate la modă la vârsta lor, dar nu vor asista la discuţii pentru gestionarea unor sume insuficiente, experienţă trăită de unii dintre copiii din familii. Pot apărea, pe termen mediu şi lung, efecte negative ale acestei situaţii, datorită dezvoltării ideii potrivit căreia altcineva, impersonal, care nu se suprapune peste imaginea unuia dintre părinţi, are responsabilitatea asigurării surselor sale de trai. O diferenţă semnificativă apare şi la variabila compensare . Adolescenţii din centrul de plasament manifestă o atracţie sporită pentru acţiunile menite să diminueze conştientizarea continuă a statutului de defavorizaţi. De asemenea, adolescenţii din familii obţin scoruri ridicate la varriabila realizare de sine . Ea poate arăta un individualism mai mare prin comparaţie cu cei din centru de palsament, care au scoruri mai mari la “ridicare socială”, unde dorinţa de a fi mai bun nu este explicată prin satisfacţia strict personală a competiţiei, ci de obţinerea respectului, a recunoaşterii din partea celorlalţi. În privinţa agresivităţii, adolescenţii din familii prezintă o formă pasivă, cea a suspiciunii, în timp ce adolescenţii din centru de plasament manifestă o ostilitate activă, fie sub forma mai puţin virulentă a glumelor, farselor, ostilităţii indirecte , fie prin atacul direct, predispoziţia pentru agresivitatea fizică . În concluzie, putem spune că factorul fundamental pentru toţi oamenii este familia, cu toate părţile sale bune sau rele de care au parte copiii în decursul creşterii lor. În familile se creează fundamentul omului matur, care, la un moment dat, va trebui să preia răspunderea pentru propria viaţă. BIBLIOGRAFIE 1) Nils Lie, “Depravation în Orphanages”, Publishing House Cantes, Iaşi, 1999

2) Vasile Miftode (coordonator), “Populaţii vulnerabile şi fenomene de auto-marginalizare. Strategii de intervenţie şi efecte perverse”, Editura Lumen, Iaşi, 2002 3) Tiberiu Conţiu Şoitu, “Caracteristici ale personalităţii copiilor instituţionalizaţi”, Editura Polirom, Iaşi, 2002