Contractele speciale [8 ed.] 9786063906060 [PDF]

Zitiervorschau

CONTRACTELE SPECIALE CURS UNIVERSITAR

MOŢIU, FLORIN Activitate profesională: Este fost judecător la Curtea de Apel Timişoara, formator al Institutului Naţional al Magistraturii în Drept comercial din anul 2004 şi în Cooperare judiciară europeană în materie civilă şi comercială din anul 2007 şi membru în reţeaua naţională de judecători pentru cooperarea judiciară în materie civilă şi comercială din martie 2004. De asemenea, este profesor universitar doctor la Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara şi doctor în drept comercial al Universităţii de Vest din Timişoara din 2005, cu distincţia Magna cum laude, cu teza Contractele comerciale de intermediere fără reprezentare. Este autor şi coautor al 38 de lucrări monografice şi cursuri universitare, autor al 60 de articole publicate în reviste de specialitate juridică. Este membru în consiliul ştiinţific al Revistei Române de Dreptul Afacerilor (RRDA) din iunie 2014 şi director al revistei din 2018, redactor-şef al Revistei Universul Juridic din ianuarie 2015 şi coordonator al colecţiei Biblioteca Dreptul Insolvenţei, iniţiată de Editura Universul Juridic.

Prof. univ. dr. Florin MOTIU

Facultatea de Drept Universitatea de Vest din Timişoara

CONTRACTELE SPECIALE CURS UNIVERSITAR Ediţia a VIII-a, revăzută şi adăugită

: UNIVERSITATEA DIN PITFSTI . -BIBLIOTECA-

)_3 o vV-3

Universul Juridic

Bucureşti -2020-

Editat de Universul Juridic SRL. Editura Universul Juridic este acreditată CNATDCU (lista A2) şi este considerată editură cu prestigiu recunoscut. Copyright© 2011, 2012, 2013, 2014, 2015, 2017, 2020, Universul Juridic SRL. Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Universul Juridic SRL. Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Universul Juridic SRL.

f

Niciun exemplar din prezentul tiraj nu va fi comercializat fără ştampila şi semnătura Editurii sau, • după caz, a Autorului/Autorilor, aplicate pe interiorul ultimei coperte.

Respect pentru autorii noştri, respect pentru profesia aleasă! Prezenta lucrare, în tot sau în parte, este yurtătoare de drepturi de autor, aflate sub protecţia Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. Intrucât, în contemporaneitate, aceste drepturi sunt ignorate şi încălcate într-o măsură alarmantă, în pofida sistemului valorilor şi convenţiilor sociale nescrise, a devenit necesară apărarea lor prin forţa şi sub sancţiunea legii. UNIVERSUL JURIDIC SRL, titular al dreptului de autor asupra prezentei lucrări, precizează pentru cititorii săi:

/J conform art. 196 din Legea nr. 8/1996, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un

an sau cu amendă reproducerea, fără autorizarea sau consimţământul titularului drepturilor recunoscute de lege, a operelor purtătoare de drepturi de autor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe;

� conform art. 14 din Legea nr. 8/1996, prin reproducere se înţelege realizarea, integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice. Editura îşi rezervă dreptul de a acţiona, prin mijloace legale şi prin implicarea autorităţilor competente, în vederea protejării drepturilor patrimoniale de autor al căror deţinător este în baza contractelor de editare.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MOŢIU, FLORIN Contractele speciale: curs universitar/ prof. univ. dr. Florin Moţiu. - Ed. a 8-a, rev. şi

adăug.. - Bucureşti: Universul Juridic, 2020 Conţine bibliografie ISBN 978-606-39-0606-0 34

Redacţie:

tel.: 0732.320.666 e-mail: [email protected]

&Universul •Juridic"

---•nitiilsinciurc-

Distribuţie:

tel.: 021.314.93.15 Portal: tel.: 0725.683.560 fax: 021.314.93.16 e-mail: [email protected] e-mail: [email protected]

editurauniversuljuridic.ro

U Editura Universul Juridic

universuljuridic.ro

ail Universul Juridic

Librăria UJmag:

tel.: 0733.673.555; 021.312.22.21 e-mail: [email protected]

ujmag.ro

.::..ujmag.ro

ABREVIERI alin. art. C. Ap. C. Jud. CD col. civ. CSJ dec. Dreptul Ed. ed. ICCJ JN Jud. lit. LP M.Of. op. cit. p./pp. pct. PR RDC RRD RRDA RRDP RTD civ. s. civ. Trib. Trib. jud. Trib. reg. Trib. Suprem UE

alineat articol Curtea de Apel Revista „Curierul Judiciar" Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem colegiul civil Curtea Supremă de Justiţie decizie Revista „Dreptul" Editura ediţia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Revista „Justiţia Nouă" Judecătorie litera Revista „Legalitate Populară" MonitorulOficial al României, Partea I opera citată pagina/paginile punctul Pandectele române Revista de drept comercial Revista română de drept Revista română de drept al afacerilor Revista română de drept privat Revue trimestrielle de droit civil secţia civilă Tribunal Tribunal judeţean Tribunal regional Tribunal Suprem Uniunea Europeană

5

TENDINTE ACTUALE ÎN DREPTUL CONTRACTELOR SPECIALE Datorită dezvoltării şi evoluţiei societăţii umane în general, asistăm la o continuă multi­ plicare şi diversificare a contractelor care se încheie între diferite persoane fizice sau juridice. Astfel, în prezent se pune tot mai des întrebarea dacă dreptul contractelor (civile şi comer­ ciale) reprezintă dreptul special sau dreptul comun în materia contractelor. Noţiunea de „contracte speciale" reprezintă o verigă intermediară între teoria generală a obligaţiilor, care fixează regulile de formare şi de executare a contractelor în manieră generală şi abstractă, şi contractul individual care leagă în mod concret două sau mai multe persoane 1. Cele mai multe reguli din Codul civil sunt supletive şi părţile pot deroga de la acestea pentru a-şi construi propriile lor convenţii. Evoluţia din prezent este însă alta; astfel, regle­ mentarea unor diferite contracte se impune din cauze economice şi sociale şi pentru a proteja părţile, asistându-se astăzi la un adevărat recul al libertăţii contractuale. S-a afirmat despre evoluţia contemporană a dreptului contractelor speciale că „pare că este supusă la două legi care guvernează ansamblul dreptului contemporan: specializarea şi complicarea progresivă" 2• Totuşi, între teoria generală a obligaţiilor (care constituie dreptul comun în materie de contracte) şi contractele speciale există o interacţiune şi interdependenţă reciprocă. Astfel, dreptul contractelor speciale se supune, în lipsa unor reglementări specifice, regulilor generale în ceea ce priveşte condiţiile de validitate ale contractelor (consimţământ, capacitate, obiect şi cauză), interpretarea clauzelor contractuale sau executarea convenţiilor (principiul forţei obligatorii, principiul relativităţii efectelor). Pe de altă parte, contractele speciale sunt creatoare ale dreptului comun; acesta din urmă nu este rigid, ci se construieşte, zi de zi, de către doctrină şi jurisprudenţă, precum şi de unele reglementări speciale pentru anumite contracte care sunt apoi generalizate şi de practicile contractuale ce devin abstracte. Astfel, sunt generalizate anumite principii (consensualismul), anumite tehnici (stipulaţia pentru altul, subcontractarea) sau anumite concepte (forţa creatoare a aparenţei în drept, abuzul de drept, buna-credinţă, obligaţia de informare etc.). Independent de legăturile existente între teoria generală şi contractele speciale, se observă în dreptul contemporan o tendinţă de a elabora reguli „transversale" care se aplică unor categorii de contracte speciale, în special contractelor de furnizare de bunuri şi de servicii. Se creează astfel un fel de drept comun al contractelor de origine legislativă, întrucât se adoptă reglementări comune care vizează protecţia consumatorului sau libera concurenţă, acestea fiind aplicabile tuturor contractelor de furnizare de bunuri sau servicii. 1 C. Mascala, C. Saint-Alary-Houin, Droit civil: Ies contrats civil et commerciaux, 4• ed., LGDJ, Paris, 2003, p. 200. Ph. Malaurie, L. Aynes, Cours de droit civil. Contrats speciaux, 10• ed., Ed. Cujas, Paris, 1996, p. 34.

2

7

Tendinţe actuale în dreptul contractelor speciale

Evoluţiile societăţii contemporane şi faptul că vechiul Cod civil1 nu mai corespundea realităţilor prezente au determinat preocuparea legiuitorului român de a adopta un nou Cod civil. Prin adoptarea noului Cod civil s-a urmărit crearea unui cadru legislativ modern, care să răspundă nevoilor de reformare a instituţiilor şi să reflecte realităţile şi cerinţele societăţii româneşti actuale. Acesta trebuia să răspundă, în egală măsură, exigenţelor ce decurg din angajamentele asumate de România în cadrul procesului de integrare europeană şi din statutul de stat membru în UE. Noul Cod civil român a fost adoptat, împreună cu noul Cod penal, prin procedura asumării răspunderii Guvernului, fiind adoptată în acest sens Legea nr. 287/2009 2. Ulterior, s-a adoptat Legea nr. 271/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, data intrării în vigoare a acestuia fiind stabilită la 1 octombrie 20113• În noua reglementare, ca o consecinţă a abandonării dualismului Cod civil - Cod comercial4, s-a impus în mod logic includerea în cadrul său a cât mai multor contracte, inclusiv a celor considerate până acum ca fiind apanajul exclusiv al comercianţilor. Astfel, au fost avute în vedere contractul de comision, de consignaţie, de expediţie, de transport, de agenţie, de intermediere, de cont curent, de report, de furnizare; de asemenea, contractul de societate constituie dreptul comun atât pentru contractul de societate civilă, cât şi pentru contractul de societate comercială. Este de remarcat că, pe un plan mai larg, şi la nivelul Uniunii Europene există preocupări pentru unificarea dispoziţiilor din diferitele state membre cu privire la contracte în genera 1 5• Astfel, Comisia Uniunii Europene a adoptat în februarie 2003 Planul de acţiune „Pentru un drept european al contractelor mai coerent" 6, care a avut ca scop principal ameliorarea calităţii acquis-ului comunitar existent în domeniul dreptului contractelor, care să constituie baza pentru un instrument opţional viitor în acest domeniu. Pentru ameliorarea calităţii acquis-ului comunitar existent, acest plan a prevăzut două etape. Prima etapă vizează stabilirea unui cadru comun de referinţă, în care să se stabilească principii comune şi o terminologie comună în materia dreptului european al contractelor. Acest cadru comun a fost proiectat să fie structurat în trei părţi. Prima parte ar urma să includă un anumit număr de principii fundamentale pentru dreptul european al contractelor, aceste principii urmând să servească drept bază pentru alte părţi ale cadrului comun de referinţă, fiind comparabile cu considerentele unei directive. Celelalte două părţi ar putea fi constituite din definiţii ale termenilor juridici abstracţi ai dreptului european al contractelor (de exemplu, termenii de contract, prejudiciu, daune-interese etc.) 1 Vechiul Cod civil român, având ca model Codul civil francez din 1804 (numit şi Codul Napoleon), a fost adoptat în anul 1864, fiind publicat la 26 noiembrie 1964 şi pus în aplicare la 1 decembrie 1865. 2 Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil a fost publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009 şi republicată, urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 71/2011, în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011. 3 Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil a fost publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011. 4 Printre obiectivele noului cod s-a aflat şi principiul reglementării raporturilor de drept privat într-un singur cod, prin încorporarea reglementărilor privitoare la persoane, relaţiile de familie şi relaţiile comerciale, precum şi la dispoziţii de drept internaţional privat. 5 A se vedea, pentru detalii, C. Macovei, Perspectivele unui drept european al contractelor, în RDC nr. 7-8/2004, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pp. 169-190. 6 Pentru textul acestui plan şi detalii privind activitatea Comisiei UE în acest sens, a se vedea site-ul www.europa.eu. int.

8

Tendinţe actuale în dreptul contractelor speciale

şi de norme care să reprezinte regulile uniforme (acestea ar putea privi încheierea, validi­ tatea sau interpretarea contractelor, executarea sau neexecutarea lor, încetarea etc.). Aceste definiţii şi norme ar trebui însoţite de comentarii comparabile cu structura principiilor Lando 1, care să clarifice dispoziţiile dreptului comunitar sau ale drepturilor naţionale din care sunt derivate. Comisia Uniunii Europene a intenţionat să pregătească acest cadru comun de referinţă prin şase programe-cadru de cercetare2, sursa acestor programe fiind diferitele drepturi naţionale ale ţărilor membre UE în domeniul contractelor. Astfel, prin compararea diferitelor reglementări naţionale se pot elabora denumiri comune şi se pot defini cele mai bune soluţii pentru probleme similare. De asemenea, s-a stabilit importanţa analizării jurisprudenţei în domeniul contractelor şi, în special, a deciziilor instanţelor supreme din fiecare stat membru al UE. O asemenea analiză este importantă pentru ţările din sistemul de drept de common law, dar permite în acelaşi timp să fie determinate acele soluţii naţionale care şi-au dovedit valoarea în practică şi care au condus la rezultate satisfăcătoare. Un rol important îl au şi modelele şi experienţa avocaţilor şi a camerelor de comerţ naţionale şi internaţionale, în special în ceea ce priveşte contractele standardizate. Bineînţeles, un rol important îl are şi dreptul comunitar existent, cadrul comun de refe­ rinţă urmând să amelioreze acest drept şi să propună soluţii pentru reducerea dificultăţilor de aplicare a acestui drept de către statele membre ale UE, acest cadru urmând să servească drept bază pentru un instrument opţional în materie de drept european al contractelor. A doua etapă va fi reprezentată de utilizarea propriu-zisă a acestui cadru comun de referinţă. În acest sens, urmează să fie utilizat de către Comisia UE acest cadru comun de referinţă, dar în acelaşi timp aceasta va invita legislatorul comunitar, adică Parlamentul UE şi Consiliul UE, pentru a face amendamente la propunerile Comisiei. Planul de acţiune menţionează apoi oportunitatea şi importanţa unui instrument opţional, care să pună la dispoziţia părţilor contractante un ansamblu independent de reguli care să constituie dreptul aplicabil contractului. Acesta nu ar înlocui dreptul contractelor din fiecare ţară membră a UE, ci ar putea fi aplicat prin voinţa părţilor unui contract, dacă el ar corespunde mai bine nevoilor lor economice şi juridice decât dreptul determinabil prin regulile dreptului internaţional privat. Acest instrument opţional ar trebui să ţină cont de domeniile pertinente pentru piaţa internă a UE, Planul de acţiune menţionând în acest sens dispoziţiile referitoare la formarea şi validitatea contractelor, precum şi la executarea sau neexecutarea obligaţiilor contrac­ tuale. Probleme concrete ar ridica exigenţele formale de încheiere a contractelor, regimul reprezentării sau aplicarea transfrontalieră a contractelor standardizate. O chestiune particulară interesantă este de a stabili dacă instrumentul opţional ar trebui să se refere şi la anumite contracte specifice sau numai la contracte în general. În acest sens, s-a susţinut în doctrină3 că aceste contracte specifice ar trebui să fie reţinute în măsura în 1 Pentru aceste principii, a se vedea O. Lando, H. Beale, Principles of European Contract Law, Martinus Nijhoff Publishers, Dordrecht- Netherlands, 2000. 2 Acestea au fost aprobate prin decizia nr. 1513/2002 a Parlamentului şi Consiliului UE din 27 iunie 2002, publicată în JOCE din 29 august 2002. 3 D. Staudenmeyer, Un instrument optionnel en droit europeen des contrats, în RTD civ. nr. 4/2003, pp. 633-634.

9

Tendinţe actuale în dreptul contractelor speciale

care ele pot facilita tranzacţiile pe piaţa internă a UE. Astfel, instrumentul opţional s-ar orienta asupra contractelor transfrontaliere de o importanţă economică considerabilă; ase­ menea contracte ar fi contractele de vânzare, contractele de servicii (între acestea figurând şi contractele de intermediere), contractul de asigurare sau contractele care privesc formele de distribuţie transfrontalieră de produse sau servicii. În acest fel, acest instrument opţional ar contribui la construirea şi consolidarea pieţei unice la nivelul Uniunii Europene, putând constitui baza pentru adoptarea în viitorul nu prea îndepărtat a unui Cod european al contractelor. Făcând paşi înainte pe acest drum, Comisia UE a elaborat la 1 iulie 2010 Cartea Verde privind opţiunile de politică în perspectiva unui drept european al contractelor pentru consu­ matori şi întreprinderi. S-a constatat, astfel, că piaţa internă a UE este construită pe o multitudine de contracte reglementate de legi naţionale diferite în materie contractuală, iar diferenţele dintre legisla­ ţiile naţionale în materie contractuală pot genera costuri suplimentare ale tranzacţiilor şi incertitudine juridică pentru întreprinderi, conducând la o lipsă de încredere a consumato­ rilor în piaţa internă. Scopul acestei cărţi verzi este de a stabili opţiunile cu privire la modul de consolidare a pieţei interne, prin realizarea de progrese în domeniul dreptului european al contractelor, şi să lanseze o consultare publică în legătură cu acestea. Un instrument de drept european al contractelor ar putea avea forme diverse, de la un instrument cu caracter neobligatoriu, menit să îmbunătăţească coerenţa şi calitatea legis­ laţiei UE, la un instrument cu caracter obligatoriu, care ar constitui o alternativă la plura­ litatea de regimuri existente în materie contractuală, oferind un singur set de norme în materie. Ca observaţie generală, instrumentul Uniunii ar fi disponibil în toate limbile oficiale. Acest lucru ar aduce beneficii tuturor părţilor implicate, legiuitorilor care au nevoie de îndrumare, judecătorilor care aplică regulile şi părţilor care negociază termenii contractului. La nivelul Uniunii Europene se discuta chiar despre adoptarea în viitor a unui Cod civil european, care ar trebui să acopere nu numai dreptul contractelor, inclusiv anumite tipuri de contracte, ci şi răspunderea delictuală, îmbogăţirea fără justă cauză şi gestiunea de afaceri.

10

TITLUL I Contractul de vânzare CAPITOLUL I Noţiune. Caractere juridice 1. Noţiune Fără îndoială, cel mai frecvent contract utilizat în practică este contractul de vânzare. Formele sale de manifestare sunt numeroase, iar, la rândul său, el este supus unor multitudini de influenţe cu caracter economic şi social. Contractul de vânzare ocupă o poziţie importantă în dreptul civil român, datorită faptului că, prin intermediul său, se realizează înstrăinarea sau dobândirea dreptului de proprietate sau a altor drepturi asupra bunurilor aflate în circuitul civil. El este cel mai utilizat contract civil pentru că asigură circulaţia juridică a bunurilor şi a altor valori patrimoniale. În mod tradiţional, contractul de vânzare a fost considerat „contractul-tip", întrucât o parte dintre preceptele sale se aplică, în principiu, şi celorlalte contracte în care există prestaţii reciproce 1 . În acest sens, noul Cod civil prevede expres în art. 1651 că dispoziţiile privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel. Consacrând importanţa contractului de vânzare, legiuitorul român a reglementat acest contract în Titlul IX, Capitolul I al noului Cod civil, existând în acelaşi timp şi unele acte normative speciale cu incidenţă în acest domeniu. Potrivit art. 1650 din noul Cod civil, ,,vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept". Prin această definiţie legală se legiferează o realitate unanim recunoscută de doctrină şi jurisprudenţă, respectiv faptul că prin intermediul contractului de vânzare se poate realiza 1 În doctrina franceză, vânzarea este considerată „modelul contractului translativ de proprietate şi instrumentul principal al circulaţiei bunurilor" (J. Huet, Traite de droit civil. Les principaux contrats speciaux, LGDJ, Paris, 2001, p.179).

11

CONTRACTUL DE VÂNZARE

transmiterea şi a altor drepturi decât dreptul de proprietate, inclusiv dezmembrăminte ale dreptului de proprietate 1.

2. Caractere juridice Contractul de vânzare prezintă mai multe caractere juridice: a) este un contract consensual; b) este un contract cu titlu oneros; c) este un contract sinalagmatic; d) este un contract comutativ; e) este un contract translativ de proprietate. a) Caracterul consensual al contractului de vânzare rezultă din prevederile art. 1178 din noul Cod civil, care prevede în acest sens, la modul general, că contractul se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă2• Deci, în principiu, vânzarea ia naştere prin acordul de voinţă al părţilor, care îşi dau consimţământul reciproc asupra condiţiilor contractului; ea este perfectă şi deplin încheiată prin manifestarea concordantă a acordului de voinţă al părţilor3• Nu este necesară pentru validitatea contractului de vânzare îndeplinirea niciunei for­ malităţi şi nici nu se cere predarea lucrului ori plata preţului în momentul încheierii con­ tractului4. De la acest principiu există unele excepţii când legea prevede cerinţa încheierii actului într-o anumită formă. Astfel, potrivit art. 1244 din noul Cod civil, ,,trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară" 5• De asemenea, în cazul contractelor electronice, potrivit art. 1245 din noul Cod civil, „contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condiţiilor de formă prevăzute de legea specială". În aceste situaţii de excepţie, contractul de vânzare nu va fi valabil decât dacă va fi încheiat în forma specială prevăzută de lege. 1 Potrivit art. 1294 din vechiul Cod civil, ,,vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui". Este de observat însă că, deşi vechea reglementare se referea expres numai la transmiterea proprietăţii, în realitate, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă s-a recunoscut că prin contractul de vânzare se poate transmite şi un alt drept decât dreptul de proprietate, respectiv un alt drept real, un drept de creanţă sau un drept din domeniul proprietăţii intelectuale, transmiterea proprietăţii fiind numai de natura, şi nu de esenţa acestui contract. 2 Consensualitatea reprezintă regula în materia actelor juridice civile (G. Borai, C.A. Anghelescu, B. Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, pp. 36-37). 3 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, voi. li, Ed. Socec, Bucureşti, 1943, p. 278. 4 Totuşi, pentru probă este necesară încheierea contractului în formă scrisă, înscrisul care constată încheierea contractului putând fi sub semnătură privată sau autentic şi având forţa probantă prevăzută de lege, conform art. 1241 din noul Cod civil. 5 Regimul nulităţii absolute este prevăzut de art. 1247 din noul Cod civil: ,,este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie. Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută. Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege".

12

Noţiune. Caractere juridice

b) Vânzarea este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi urmăresc, la încheierea contractului, anumite interese patrimoniale, respectiv primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă. Prin încheierea contractului, vânzătorul, ca echivalent al prestaţiei sale, urmăreşte să primească preţul lucrului de vânzare, iar cumpărătorul să primească, în schimbul preţului, bunul vândut. c) Contractul de vânzare are caracter sinalagmatic, întrucât prin încheierea lui se nasc obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi contractante: vânzătorul are obligaţiile de transmitere a proprietăţii bunului, de predare a bunului vândut şi de garantare a cumpărătorului (pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse), iar cumpărătorul de preluare a bunului cumpărat şi de plată a preţului convenit, precum şi de suportare a cheltuielilor vânzării, în lipsă de stipulaţie contrară 1 . Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor contu­ rează premisele unei prezumţii de echilibru economic între prestaţiile părţilor contractului de vânzare2• d) Contractul de vânzare este un contract comutativ, întrucât la momentul încheierii contractului existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor, rezultate din înţelegerea lor, este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă (art. 1173 din noul Cod civil); ele nu depind de un eveniment viitor şi incert, astfel încât nu există, ulterior încheierii contractului, şanse de câştig sau de pierdere pentru una sau ambele părţi contractante3 • e) Contractul de vânzare este, în principiu, un contract translativ de proprietate. Astfel, potrivit art. 1674 din noul Cod civil, ,,cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpără­ torului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă" 4. Deci, în principiu, transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător din momentul încheierii contractului operează de drept5• Acest principiu se aplică însă numai dacă sunt împlinite anumite condiţii: 1) contractul de vânzare trebuie să fie valabil încheiat. Dacă, în mod excepţional, legea prevede o anumită formă pentru încheierea contractului, acordul părţilor trebuie să îmbrace forma cerută de lege; 1 Corelaţia obligaţiilor derivă din legătura voinţei părţilor, obligaţia fiecăreia dintre acestea reprezentând cauza celeilalte. Obligaţia vânzătorului de „a da" (de a transmite dreptul de proprietate), precum şi obligaţia de „a face" {de a preda bunul vândut) corespund cu obligaţiile cumpărătorului de „a da" (de a plăti preţul) şi de „a face" (de a prelua şi primi bunul cumpărat) - M.L. Belu Magdo, Contractul de vânzare în Noul Cod Civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 12. 2 L. Stănciulescu, Dreptul contracte/or civile. Doctrină şi jurisprudenţă, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 128. 3 Prin excepţie, vânzarea are uneori caracter aleatoriu (de exemplu, vânzarea de drepturi l itigioase, vânzarea unei recolte viitoare ce urmează a se realiza pe un anumite teren al vânzătorului). 4 La prima vedere, noul Cod civil pare a avea o abordare diferită cu privire la caracterul translativ de proprietate al contractului de vânzare. Astfel, potrivit art. 1650, vânzarea este contractul prin care „vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun", iar art. 1673 indică printre obligaţiile vânzătorului aceea de a transmite proprietatea bunului vândut. În acest context, translaţia proprietăţii ar apărea ca fiind o etapă distinctă de cea a încheierii contractului de vânzare, fiind o acţiune ce ar trebui înfăptuită de vânzător. Cu toate acestea, caracterul translativ de proprietate al vânzării este prevăzut expres în art. 1674 din noul Cod civil. 5 În doctrină se apreciază că „din cauza caracterului esenţialmente translativ al vânzării, ea are, de asemenea, caracter esenţialmente instantaneu" (R. Dincă, Contracte civile în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 26}.

I UNIVERSITATEA DIN PITF.SIT I

13

CONTRACTUL DE VÂNZARE

2) vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut1. Această regulă reprezintă aplicarea principiului latin nemo dat quod non habet; 3) lucrul vândut trebuie să existe. Dacă lucrul vândut nu există în momentul încheierii contractului, transferul proprietăţii operează în momentul executării sau individua­ lizării bunurilor. Astfel, în cazul vânzării bunurilor viitoare, transferul operează numai din momentul în care au fost executate sau terminate (pentru bunurile individual determinate) sau din momentul individualizării (pentru bunurile de gen) 2. Este cazul lucrurilor care urmează a fi confecţionate, al recoltelor viitoare etc.3 ; 4) să fie vorba despre lucruri individual determinate (certe). Dacă este vorba despre bunuri determinate numai generic, transferul proprietăţii nu se poate produce din momentul încheierii contractului, ci numai din cel al individualizării bunu­ rilor. Astfel, potrivit art. 1678 din noul Cod civil, atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului. În cazul obligaţiilor alternative4, întrucât vânzarea are ca obiect un lucru din două sau mai multe, trebuie distins după cum este vorba despre lucruri individual determinate sau de gen. Dacă vânzarea are ca obiect un lucru din mai multe lucruri certe (determinate), proprietatea se transmite numai în momentul alegerii, întrucât cumpărătorul nu a individualizat bunul5• Dacă cele două obiecte sunt lucruri de gen, pentru transmiterea proprietăţii, pe lângă alegere, este necesar să se procedeze la individualizarea propriu-zisă a lucrului ales; 5) părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii printr-o clauză specială pentru un moment ulterior încheierii contractului. Întrucât regula prezentă în art. 1674 din noul Cod civil nu are caracter imperativ, ci supletiv, părţile contractului de vânzare pot stabili ca transmiterea proprietăţii să se facă ulterior încheierii contractului. Astfel, părţile pot amâna transferul proprietăţii până la împlinirea unui termen suspensiv (de exemplu, până la data plăţii preţului bunului vândut) sau până la realizarea unei condiţii suspensive. Dacă în cazul condiţiei suspensive6, aceasta, prin ea însăşi, amână transferul proprietăţii până la realizarea evenimentului, termenul suspensiv7 afectează transferul proprietăţii numai dacă părţile au prevăzut expres acest lucru. În caz contrar, dacă termenul suspensiv a fost stipulat fără nicio clauză expresă de genul celei de mai sus, el afectează numai executarea obligaţiilor din contract, şi nu transferul proprietăţii. 1 Vânzarea bunului altuia va fi tratată în capitolul „Varietăţi de vânzare".

A se vedea, pentru vânzarea bunului viitor, prevederile art. 1658 din noul Cod civil. D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom. VIII, Bucureşti, 1925, p. 15. 4 Potrivit art. 1461 din noul Cod civil, ,,obligaţia este alternativă atunci când are ca obiect două prestaţii principale, iar executarea uneia dintre acestea îl liberează pe debitor de întreaga obligaţie. Obligaţia rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la care se naşte, una dintre prestaţii era imposibil de executat". 5 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, voi. li, Bucureşti, 1929, p. 685. 6 Potrivit art. 1400 din noul Cod civil, ,,condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei". 7 Art. 1412 din noul Cod civil prevede că „termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei". 2

3

14

CAP ITO LU L l i

Pactul de opţiune. Promisiunea de vânzare. Dreptul de preempţiune Aşa cum s-a arătat mai sus, vânzarea ia naştere şi produce efecte din momentul învoielii, al acordului de voinţă al părţilor asupra lucrului şi preţului, chiar dacă lucrul nu s-a predat şi preţul nu s-a plătit. Este posibilă însă încheierea unui contract în baza căruia părţile să-şi asume doar obligaţia de a încheia în viitor un contract de vânzare, fără ca prin acel contract să se transmită dreptul de proprietate. Este cazul pactului de opţiune, promisiunii de vânzare şi dreptului de preempţiune.

1. Pactul de opţiune Noul Cod civil reorganizează materia înţelegerilor prealabile vânzării şi introduce o insti­ tuţie nouă, distinctă de promisiunea unilaterală de vânzare, şi anume pactul de opţiune 1. Potrivit art. 1278 din noul Cod civil 2, există un pact de opţiune atunci când părţile convin ca una dintre ele să rămână legată de propria declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, iar acea declaraţie se consideră o ofertă irevocabilă şi produce efectele prevăzute la art. 11913 • În capitolul referitor la vânzare, art. 1668 din noul Cod civil prevede că „în cazul pactului de opţiune privind un contract de vânzare asupra unui bun individual determinat, între data încheierii pactului şi data exercitării opţiunii sau, după caz, aceea a expirării termenului de opţiune nu se poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului". Din definiţia legală a pactului de opţiune ar rezulta că principalele elemente caracteristice ale pactului de opţiune sunt: pactul de opţiune este o specie de ofertă; pactul de opţiune nu poate fi revocat prin voinţa unilaterală a obligatului; pactul de opţiune trebuie să conţină toate elementele viitorului contract; 1 Pactul de opţiune a fost definit în literatura de specia litate ca un contract unilateral menit să pregătească u n contract viitor, încheiat între promitent şi beneficiar, c u precizarea c ă consimţământul promitentului reprezintă chiar consimţământul la viitorul contract, nemaifiind necesară reiterarea acestuia în cadrul contractu lui viitor {I. Popa, Promisiunea de vânzare-cumpărare şi executarea silită a acesteia în concepţia Codului Civil în vigoare, în Dreptul nr. 5/2014, p. 73). 2 Acest text legal este prevăzut în materia generală a izvoarelor obligaţiilor, şi nu la dispoziţiile privind contractul de vânzare. 3 Art. 1191 din noul Cod civil se referă la i revocabilitatea ofertei şi la lipsa de efecte a revocării unei oferte irevocabile.

15

CONTRACTUL DE VÂNZARE

- contractul poate fi încheiat prin simpla exercitare de către beneficiar a opţiunii în sensul acceptării. Astfel, dacă pactul de opţiune ar fi într-adevăr o specie de ofertă, trebuie să presupunem că acesta constituie o manifestare unilaterală de voinţă, irevocabilă în condiţiile art. 1191-1194 din noul Cod civil, adică din momentul receptării şi până la expirarea termenului prevăzut de ofertant, iar în lipsa acestuia, care va expira de îndată dacă persoana beneficiară e prezentă şi nu acceptă sau într-un termen rezonabil după împrejurări, dacă beneficiarul e absent. Cu toate acestea, definiţia legală a pactului de opţiune se referă la o declaraţie de voinţă cu privire la care „părţile convin ca una dintre ele să rămână legată de propria declaraţie". Exprimarea folosită de legiuitor implică cu necesitate existenţa unui act bilateral, a unui contract, din moment ce se referă la „părţi", precum şi la acţiunea lor de a „conveni" cu privire la obligativitatea declaraţiei de voinţă, dar şi a condiţiilor în care trebuie făcută acceptarea. Deci beneficiarul pactului de opţiune are un rol activ în naşterea acestuia, exprimându-şi consimţământul în sensul „a primi" promisiunea ce i se face. Logica raţionamentului ne îndeamnă să concluzionăm că pactul de opţiune este un act bilateral, un contract, chiar dacă acesta are caracter unilateral, născând obligaţii doar în sarcina emitentului propunerii. Irevocabilitatea pactului de opţiune poartă amprenta caracterului său convenţional, spre deosebire de instituţia ofertei, care este irevocabilă pentru că legea o califică astfel, din dorinţa de a securiza circuitul juridic civil. Distincţia faţă de ofertă transpare şi din împre­ jurarea că pactul de opţiune are drept beneficiar o anume persoană bine individualizată, care acceptă ca dreptul să se nască în favoarea sa, spre deosebire de ofertă, care poate fi adresată publicului în general. Prin urmare, putem identifica în structura pactului de opţiune, astfel cum este configurat în noua legislaţie, două elemente: un element care coincide cu oferta şi în care regăsim conţinutul esenţial al actului proiectat, inclusiv consimţământul emitentului propunerii, şi căruia îi mai lipseşte doar consimţământul beneficiarului pentru a constitui un contract perfect; - un al doilea element, de natură contractuală, ce constă în convenţia dintre cei doi de menţinere a propunerii pentru o perioadă de timp, convenţie din care se naşte pentru beneficiar un drept potestativ privind opţiunea de a încheia sau nu contractul ce i-a fost propus. Scindarea pactului de opţiune în componentele sale relevă similaritatea sa perfectă cu promisiunea unilaterală de vânzare1. În aceste condiţii, ne punem problema utilităţii instituirii reglementării pactului de opţiune în legislaţia română2• Din moment ce pactul de opţiune nu este altceva decât o promisiune unilaterală de vânzare, nici mai mult, nici mai puţin, de ce legiuitorul a simţit nevoia sa creeze această categorie nouă? 1 Cu privire la promisiunea de vânzare, a se vedea I. Lulă, Natura juridică a promisiunii unilaterale de vânzare, în Dreptul n r. 6/1998, pp. 43-50. 2 Într-un recent manual de contracte civile şi comerciale, alcătuit cu referinţe la nou-adoptatul Cod civil, promisiunea unilatera lă de vânzare mai este den u m ită şi „pact de opţiune". A se vedea, în acest sens, St. D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, Contracte civile şi comerciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 14.

16

Pactul de opţiune. Promisiunea de vânzare. Dreptul de preempţiune

O posibilă explicaţie ar fi încercarea de a promova un mecanism de încheiere în două etape a contractelor solemne, în cazul cărora acceptarea ofertei nu este constitutivă de acord, fiind necesară manifestarea voinţelor concordante în forma solemnă edictată de lege. Cele două voinţe ce concură la naşterea convenţiei corespund unor etape distincte: prima în care îşi manifestă consimţământul la încheierea actului doar vânzătorul, iar a doua în care cumpărătorul îşi exprimă consimţământul în sens complementar. Pactul de opţiune se deosebeşte de oferta de vânzare, care este o manifestare unilaterală de voinţă în termenul căreia ofertantul se declară dispus a vinde un anume bun în condiţii determinate către destinatar, dacă acesta va accepta 1. De asemenea, este distinct de alte mecanisme legale ce dau naştere unor drepturi de opţiune, cum ar fi dreptul de preemp­ ţiune sau preferinţă, legal sau convenţional. Deşi nu putem identifica în sistemul de drept român nicio diferenţă, ca natură juridică, între promisiunea unilaterală de vânzare şi pactul de opţiune, în noul Cod civil regimul lor juridic, sub aspectul efectelor, nu este identic2 • Astfel, beneficiarul semnatar al unei promi­ siuni unilaterale de vânzare poate, potrivit art. 1669, dacă cealaltă parte refuză încheierea contractului promis din motive ce îi sunt imputabile, să solicite instanţei de judecată pronun­ ţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract. În schimb, contractul de vânzare la care se referă pactul de opţiune se încheie prin exer­ citarea opţiunii în sensul acceptării de către beneficiar a declaraţiei de voinţă a celeilalte părţi, în condiţiile convenite prin pact3 • E lesne de observat că legiuitorul acordă un regim mai favorabil beneficiarului pactului de opţiune, căruia îi este suficient să-şi manifeste voinţa în forma prescrisă pentru a determina naşterea contractului. Fără îndoială că o eventuală opoziţie la executare din partea vânzătorului nu poate fi contracarată decât prin intervenţia instanţei de judecată, însă rolul acesteia va fi limitat doar la constatarea încheierii sau nu a contractului prin exercitarea opţiunii4• Beneficiile pactului de opţiune nu mai sunt însă atât de evidente în cazul înstrăinării imo­ bilelor, procedură supusă unui dublu formalism. Astfel, pe de o parte, legea prevede în această materie necesitatea exprimării consimţământului în formă autentică5 şi, pe de altă 1 H. Mazeaud, J. Mazeaud, L. Mazeaud, Let;ons de droit civil, 11• ed., par Fr. Chabas, Montchrestien, Paris, 1996, p. 56: ,,atât prin natura, cât şi prin efectele sale, promisiunea unilaterală de vânzare îşi găseşte locul între oferta de vânzare şi contractul de vânzare". 2 În literatura juridică s-a afirmat că „pactul de opţiune nu este însă o simplă promisiune, ci o promisiune (calificată, evoluată) care prin ridicarea opţiunii de către beneficiar poate deveni o vânzare veritabilă". Pactul de opţiune se formează (întotdeauna) ca o promisiune unilaterală de vânzare şi se poate finaliza (uneori) prin perfectarea contractului de vânzare (L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 138). 3 Spre deosebire de pactul de opţiune, promisiunile unilaterale de vânzare sau de cumpărare pot purta şi asupra unui bun care nu e individual determinat, nu presupun indisponibilizarea bunului, sunt urmate de un nou acord de voinţă pentru încheierea contractului promis şi sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin suplinirea consimţământului proprietarului de către instanţă (D. M. Gavriş, M. Eftimie, G. Răducan ş.a., Noul Cod Civil, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Volumul III, art. 1650-2664, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 31). 4 Calificarea corectă a unei convenţii ca fiind promisiunea de a contracta ori pact de opţiune manifestă un interes practic deosebit, pentru a stabili modalitatea în care se va încheia contractul subsecvent (proiectat), respectiv în cazul promisiunii de a contracta, în doi timpi, fiind necesar ca ambele părţi să îşi manifeste consimţământul pentru încheierea actului subsecvent, pe când în cazul pactului de opţiune, contractul se încheie prin simpla manifestare de voinţă a beneficiarului. 5 Dacă forma impusă pentru validitatea actului ar fi forma autentică (aşa cum este cazul contractelor de vânzare având ca obiect bunurile imobile), atât pactul de opţiune, cât şi declaraţia beneficiarului prin care acesta îşi valorifică opţiunea vor trebui încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

17

CONTRACTUL DE VÂNZARE

parte, obligativitatea înscrierii dreptului în cartea funciară, ca formalitate ce marchează, odată cu reîntoarcerea la sistemul de publicitate cu efect constitutiv, dobândirea dreptului real. Aceasta face ca, în fapt, prin jocul celor două instituţii, contractul încheiat valabil prin acceptarea de către beneficiar să îşi producă efectul translativ specific doar la momentul înscrierii în cartea funciară. În lipsa concursului vânzătorului în sensul efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară, cumpărătorul va avea la dispoziţie acţiunea în prestaţie tabulară. Avantajele pactului de opţiune faţă de promisiunea unilaterală sunt, aşadar, estompate până la dispariţie dacă înscrierea nu poate fi efectuată în baza consimţământului dat iniţial de propunător. Concomitent cu regimul special ce vizează efectele sale, pactul de opţiune în materie de vânzare este însoţit de o clauză de inalienabilitate legală a bunului, în sensul că între data încheierii pactului şi data exercitării opţiunii sau, după caz, aceea a expirării termenului de opţiune nu se poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului, dar şi de o publicitate obligatorie prin sistemul de carte funciară, atunci când pactul are ca obiect drepturi tabulare 1. Indisponibilizarea bunului reprezintă o formă de limitare a dreptului de dispoziţie a titularului, aceasta însemnând că bunul rămâne în proprietatea titularului său, însă dreptul său de proprietate va fi golit de atributul dispoziţiei juridice. Inalienabilitatea fiind temporară prin esenţa ei (orice altă soluţie ar înfrânge principiul liberei circulaţii a bunurilor şi atributele dreptului de proprietate prevăzute în art. 44 din Constituţie) 2, pactul de opţiune va fi în mod obligatoriu supus unui termen determinat în însuşi conţinutul său. Apare deci o altă distincţie faţă de ofertă, care poate fi făcută şi fără precizarea unui termen de acceptare, caz în care va trebui menţinut un termen rezonabil. În ceea ce priveşte publicitatea reală, legiuitorul foloseşte o exprimare ce sugerează că dreptul de opţiune se notează din oficiu în cartea funciară, ceea ce îl califică drept o excepţie de la principiul disponibilităţii în materie de cereri de carte funciară. Înscrierea va cădea în sarcina notarului public instrumentator al pactului având drept obiect transmiterea unor drepturi reale. Întrucât o astfel de operaţiune se poate realiza doar prin acte în formă auten­ tică (legea instituie pentru pactul de opţiune simetria formei cu cea a actului promis), iar întocmirea formalităţilor de publicitate imobiliară este o sarcină a notarului public, se poate asigura, în practică, publicitatea dreptului de opţiune3 • Supunerea opţiunii formalităţilor de publicitate imobiliară, precum şi restrângerea atribu­ telor dreptului de proprietate asupra bunului ridică problema naturii juridice a dreptului de opţiune. Pe de o parte, izvorul său îl reprezintă convenţia şi . cele două părţi sunt legate printr-un raport obligaţional, în care unul este creditor, iar altul este debitor, caracteristic drepturilor de creanţă. 1 Potrivit art. 1668 alin. (2) din noul Cod civil, ,,atunci când pactul are ca obiect drepturi tabulare, dreptul de opţiune se notează în cartea funciară". 2 Cu privire la clauza de inalienabilitatea, a se vedea Gh. Comăniţă, Despre clauza de inalienabilitate şi efectele ei, în ROC nr. 5/2007, pp. 56-63. 3 Potrivit art. 1668 alin. (3) din noul Cod civil, ,,dreptul de opţiune se radiază din oficiu dacă până la expirarea termenului de opţiune nu s-a înscris o declaraţie de exercitare a opţiunii, însoţită de dovada comunicării sale către cealaltă parte".

18

Pactul de opţiune. Promisiunea de vânzare. Dreptul de preempţiune

Pe de altă parte, opozabilitatea erga omnes a dreptului de opţiune, precum şi ştirbirea temporară a dreptului de dispoziţie a proprietarului sugerează instituirea unei sarcini reale ce grevează bunul sub durata termenului de opţiune. În dreptul francez a fost recunoscută originalitatea dreptului de opţiune, ce a fost cla­ sificat în rândul drepturilor potestative 1 . Caracteristica sa rezidă în posibilitatea titularului dreptului de a declanşa prin unica sa dorinţă o situaţie juridică nouă, generatoare de drepturi şi obligaţii, iar, spre deosebire de drepturile reale, conferă titularului un drept asupra unei situaţii juridice, nu asupra unui bun. Esenţial pentru drepturile potestative este puterea pe care o are titularul lor de a interveni, prin voinţa sa unilaterală, în situaţii juridice pre­ existente în care sunt prezente şi interesele altor persoane decât titularul acestor drepturi. Tocmai datorită acestui fapt este creată o legătură specifică între titularul unui asemenea drept, numit subiectiv activ, şi subiectul pasiv care suportă consecinţele exercitării dreptului potestativ. În această ordine de idei, nerespectarea de către proprietar a dreptului de opţiune al beneficiarului prin înstrăinarea bunului către o terţă persoană nu acordă beneficiarului un drept de urmărire, astfel că repararea prejudiciului pe care l-a suferit se poate face doar în echivalent, prin acordarea de daune-interese. În ceea ce priveşte sancţiunea ce loveşte ignorarea clauzei de inalienabilitate, art. 629 alin. (2) din noul Cod civil permite beneficiarului să solicite anularea actului de înstrăinare încheiat cu nerespectarea clauzei.

2. Promisiunea unilaterală de vânzare şi de cumpărare Promisiunea unilaterală de vânzare este un contract prin care o parte (promitent) se obligă să vândă un bun, la un preţ determinat, celeilalte părţi (beneficiar), care acceptă promisiunea, rezervându-şi facultatea de a-şi manifesta ulterior acordul său la cumpărarea bunului2• Promisiunea de vânzare, ca operaţiune încadrabilă fazei precontractuale în ceea ce pri­ veşte vânzarea, este ea însăşi un contract, a cărui importanţă şi complexitate este generată tocmai de această dublă apartenenţă, atât la etapa negocierilor şi acordurilor de principiu, ce caracterizează etapa precontractuală, cât şi la etapa posterioară contractului, prin forţa obligatorie pe care o generează. Trebuie arătat că promisiunea unilaterală de vânzare, spre deosebire de oferta de vân­ zare, este un contract întrucât se încheie prin acordul de voinţă al celor două părţi (pro­ mitent şi beneficiar). Dacă oferta de vânzare este un act juridic unilateral, reprezentând manifestarea de voinţă a unei singure părţi, promisiunea unilaterală de vânzare este un con­ tract unilateral, creând obligaţii numai pentru una dintre părţile contractante (promitent). 1 Fr.C. Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, 6° ed., Ed. Dai loz, Paris, 2002, p. 62. Promisiunea de vânzare (unilaterală sau bilaterală) reprezintă o instituţie juridică care prin importanţă şi efecte a depăşit, în practica judiciară, barierele generate de absenţa unei reglementări exprese în Codul Civil d e la 1864. Legiuitorul român din 2009 a încercat să suplinească această absenţă prin reglementarea nu numai a unor dispoziţii generale, aplicabile tuturor promisiunilor de a contracta, în a rt. 1279, ci şi a unor dispoziţii speciale, aplicabile promisiunilor de contract din materia vânzării. 2

19

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Promisiunea de vânzare nu reprezintă însă o vânzare, fiind distinctă de aceasta, şi nu poate avea efectele vânzării, fiind de fapt un antecontract 1 • În practica judiciară2 s-a decis că promisiunea de vânzare este un antecontract care dă naştere la un drept de creanţă şi la o obligaţie de a face, una dintre părţi fiind obligată faţă de cealaltă să vândă în viitor un anumit bun, beneficiarul promisiunii putând opta în sensul de a-l cumpăra sau nu3 • Dacă beneficiarul va opta în sensul cumpărării bunului, dar promitentul va refuza înche­ ierea contractului de vânzare4, el va avea dreptul să solicite executarea obligaţiei de către promitent sau desfiinţarea convenţiei, cu daune-interese. Dacă bunul care a făcut obiectul promisiunii de vânzare a fost vândut de promitent altei persoane sau nu mai există, beneficiarul are dreptul la daune-interese. În situaţia în care lucrul se mai găseşte în patrimoniul promitentului, instanţa, în baza principiului executării în natură a obligaţiilor, poate pronunţa o hotărâre judecătorească ce să ţină loc de contract de vânzare5 • Noul Cod civil consacră expres această posibilitate, prevăzând un termen special de prescripţie al dreptului la acţiune de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat [art. 1669 alin. (2)]. Deoarece promisiunea unilaterală de vânzare dă naştere unei singure obligaţii de a face în sarcina promitentului, aceasta nu transferă proprietatea asupra lucrului de la promitent la beneficiar, riscul pieirii fortuite a bunului fiind suportat de promitent, în calitate de pro­ prietar, iar dovada ei se face potrivit regulilor generale în materie de probă. Dacă ulterior se încheie contractul de vânzare vizat de părţi, ea va avea caracter translativ de proprietate din momentul încheierii şi numai pentru viitor6 • La fel se pun problemele şi în cazuri în care se încheie o promisiune unilaterală de cumpărare, respectiv promitentul se obligă ca, în cazul în care beneficiarul se va hotărî să vândă un anumit bun, de regulă într-un anumit termen, el să-l cumpere. În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea 1 Antecontractul de vânzare a fost definit ca o promisiune de a vinde şi/sau cumpăra, un acord de voinţe ce precedă încheierea unei vânzări şi care are menirea de a conferi părţilor certitudinea că niciuna dintre ele nu va capitula de la intenţia de încheiere a contractului preconizat (D. Anghel, Comentariile Codului civil. Contractul de vânzare şi contractul de schimb, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 49-50). 2 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 907/1989; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1604/1989; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 95/1973, în R.I. Motica, F. Moţiu, Contracte civile. Sinteză teoretică şi practică judiciară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pp. 31 şi 53-54. 3 Potrivit art. 1279 alin. (1) din noul Cod civil, promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea. 4 În cazul acţiu n i i având ca obiect pronu nţarea unei hotărâri ca re să ţină loc de contract, este inerentă anal iza ca racteru l u i neju stificat a l refuzu l u i ca re cond iţionează promovarea acţ i u n i i . Această analiză presu­ pune, pe lâ ngă constata rea existenţei a ntecontractu lu i , analiza i m p l icită a cond iţiei referitoare l a îndepl i n i rea tuturor celorlalte cerinţe de va liditate ale actu l u i care urmează a fi încheiat, în speţă, a contractu l u i de vânzare-c um părare. Refuzul încheierii contractului de vânzare este j ustificat în cazul în care una, mai m u lte sau toate condiţi ile de va lid itate ale viitoru l u i contract nu sunt îndep l i n ite {I CCJ, s . a l i-a civ., dec. 2411/2015, pe www.scj.ro). 5 Reglementând la modul general promisiunea de a contracta, art. 1279 alin. (3) din noul Cod civil prevede că, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite. 6 Promisiunea unilaterală de vânzare se diferenţiază de o vânzare sub condiţie potestativă prin prisma faptului că dreptul de alegere aparţine beneficiarului, şi nu celui care se obligă, iar încheierea ulterioară a contractului de vânzare nu are caracter retroactiv, de la data încheierii promisiunii.

20

Pactul de opţiune. Promisiunea de vânzare. Dreptul de preempţiune

să fi fost executată, creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia, obligaţia promitentului se consideră stinsă [art. 1669 alin. (4) din noul Cod civil] 1 .

3. Promisiunea bilaterală de vânzare Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare este acel contract prin care una dintre părţi (promitent) se obligă că va vinde, iar cealaltă parte (beneficiar) se obligă că va cumpăra un anumit bun la un preţ determinat2, contract care va fi perfectat în viitor3 • Promisiunea bilaterală de vânzare este un antecontract4, ambele părţi putând cere încheierea contractului5• Ea nu are caracter translativ de proprietate, ci dă naştere numai obligaţiei de a se transmite proprietatea bunului în viitor6. Pentru încheierea valabilă a acestui contract nu se cer formalităţi speciale7, ci este sufi­ cient simplul acord de voinţă al părţilor8, chiar dacă pentru încheierea contractului de vân­ zare legea prevede o anumită formă9 . 1 Soluţia îşi găseşte sprijin în mecanismul condiţiei: vânzarea fiind afectată de o condiţie suspensivă potestativă, dacă realizarea acesteia devine imposibilă (chiar şi în urma unei acţiuni a persoanei în puterea căreia stă), obligaţia se stinge. 2 Promisiunea bilaterală de vânzare, prin care părţile se obligă să încheie în vi itor, la preţul stabilit, contractul de vânzare, este un contract distinct de acesta din urmă şi nu produce efectele vânzării, ceea ce înseamnă că acesta nu transferă dreptul de proprietate, ci dă naştere doar unor obligaţii cu caracter personal pentru ambele părţi, respectiv obligaţia de a vinde/cumpăra un obiect determinat (Curtea Constituţională, dec. nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 101 din 9 februarie 2015, pe www. cer. ro) . 3 I . Zinveliu, Contractele civile - instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p, 49. 4 Pentru detalii, a se vedea B. Dumitrache, Antecontractul de vânzare-cumpărare şi promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare, în Dreptul nr. 2/2002, p. 53. 5 În doctrină s-a susţinut că promisiunea bilaterală de cumpărare este constituită din următoarele elemente: • Promisiunea reciprocă a părţilor de a încheia între ele, în viitor, un anumit contract; • Determinarea conţinutului esenţial al contractului promis; • Asumarea obligaţiei fiecăruia dintre promitenţi de a face tot ceea ce e necesar pentru a încheia în mod valabil contractul promis (1. Ionescu, Antecontractul de vânzare-cumpărare, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 134). 6 Atunci când părţile s-au obligat să vândă, respectiv să cumpere, convenind preţul şi determinând bunul vândut, ne aflăm în prezenţa unui contract de vânzare, cu excepţia situaţiei în care contractul de vânzare este un contract solemn, pentru a cărui încheiere valabilă e necesară şi respectarea formei autentice. Aceasta înseamnă că, în practică, poate fi greu de delimitat o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare de contractul de vânzare, atunci când acesta din urmă este un contract consensual. Astfel, convenţia părţilor asupra tuturor elementelor esenţiale ale vânzării este suficientă pentru naşterea valabilă a acesteia, iar dacă părţile doresc să-şi rezerve libertatea de a încheia în viitor contractul preconizat, trebuie să-şi exprime expres şi explicit intenţia de a nu proceda la acel moment la încheierea contractului final de vânzare. 7 Actul intitulat contract de vânzare-cumpărare având ca obiect vânzarea-cumpărarea unui teren agricol încheiat fără respectarea condiţiilor de formă este nul absolut pentru că nu respectă condiţia ad solemnitatem, adică forma autentică, însă este valabil sub aspectul unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare sub semnătură privată şi care ar putea fi perfectate pe calea unei acţiuni în prestaţie tabulară de instanţa de judecată (C. Ap. Cluj, s. civ., de mun. şi asig. soc., pt. min. şi fam., dec. nr. 2888/2011, în RRDA nr. 4/2012). 8 Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic, consensual, numit, cu titlu oneros, comutativ şi cu executare una ictu. 9 Potrivit art. 1670 din noul Cod civil, ,,în lipsă de stipulaţie contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un avans din preţul convenit".

21

CONTRACTUL DE VÂNZARE

În literatura juridică au existat opinii diferite în ceea ce priveşte necesitatea încheierii în formă autentică a promisiunii bilaterale de vânzare atunci când forma autentică este o con­ diţie de validitate a vânzării proiectate (de exemplu, atunci când părţile antecontractului convin cu privire la vânzarea viitoare a unui teren}. Astfel, într-o opinie 1, pe care nu o împărtăşim, s-a susţinut regula identităţii de formă între cele două contracte, care este prevăzută în mai multe sisteme de drept continental (italian, elveţian, german} la nivel legal sau jurisprudenţial. Se vorbeşte în această opinie despre o reflexie a contractului de vânzare asupra promisiunii bilaterale de vânzare. Într-o altă opinie, s-a susţinut că forma autentică, deşi nu reprezintă o condiţie de vala­ bilitate a promisiunii sinalagmatice de vânzare, poate deveni obligatorie pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de contract. Forma autentică nu ar fi o formă ad validitatem a promisiunii de vânzare, dar ar fi o „formă execuţională", necesară pentru a obţine executarea silită prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti2 • În ceea ce ne priveşte, alături de alţi autori3, apreciem că forma autentică nu este o condiţie nici de validitate a promisiunii bilaterale de vânzare şi nici pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract. În actualul Cod civil nu există nicio prevedere legală expresă care să impună forma autentică ad validitatem pentru promisiunea de contract. Atunci când s-a considerat că forma autentică este necesară ad validitatem pentru un anumit tip de promisiune de contract, aceasta a fost prevăzută de lege în mod expres4 • Prin decizia nr. 23/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost admisă sesizarea formulată de Tribunalul Alba - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 173/191/2016, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile5, şi s-a decis că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1.279 alin. (3} teza întâi şi art. 1.669 alin. (1) din Codul civil, nu este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare a unui bun imobil, în vederea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic" . În practica judiciară6 s-a decis că, în condiţiile în care actul juridic încheiat între părţi nu îndeplinea condiţiile prevăzute de lege la data încheierii lui, nefiind translativ de proprietate, actul respectiv era o promisiune de vânzare, un antecontract, iar părţile sunt ţinute de înde­ plinirea întocmai a obligaţiilor asumate, în baza principiului forţei obligatorii a contractului. 1 D. Chirică, Promisiunea sina/agmatică de vânzare-cumpărare ca formă autonomă de contract, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Jurisprudentia nr. 2/2000, p. 9 şi urm. 2 A se vedea: E. Chelaru, Despre forma antecontractelor de vânzare a imobilelor, în Revista Universul Juridic nr. 3/2015; I. Popa, Promisiunea de vânzare-cumpărare şi executarea silită a acesteia în concepţia Codului civil în vigoare, în Dreptul nr. 5/2014, pp. 80-81. 3 A se vedea, pentru dezvoltări, I. Sferdian, Modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 1279 alin. (3) teza a III-a din Codul civil intrat în vigoare în 2011, respectiv dacă este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare a unui bun imobil, în vederea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, pe www.juridice.ro, 23 ianuarie 2017. 4 Astfel, promisiunea de donaţie este supusă formei autentice sub sancţiunea nulităţii absolute, potrivit art. 1014 din noul Cod civil. 5 Decizia nr. 23/2017 a ICCJ a fost publicată în M. Of. nr. 365 din 17 mai 2017, fiind obligatorie de la data publicării. 6 CSJ, s. civ., dec. nr. 2376/1992; CSJ, s. civ., dec. nr. 22/1993; CSJ, s. civ., dec. nr. 765/1993; CSJ, s. civ., dec. nr. 879/1993 ş.a., în R. I. Motica, F. Moţiu, op. cit. , pp. 66, 74-79.

22

Pactul de opţiune. Promisiunea de vânzare. Dreptul de preempţiune

Astfel, dacă părţile antecontractului s-au obligat să vândă, respectiv să cumpere un teren, contractul de vânzare privind acest teren nu este încheiat cât timp contractul nu s-a întocmit în formă autentică. Dacă promitentul-vânzător nu-şi respectă obligaţia stabilită, beneficiarul-cumpărător nu poate cere predarea bunului, întrucât nu a devenit proprietar. Nerespectarea din culpă a obligaţiei de încheiere a contractului de vânzare dă dreptul celeilalte părţi de a solicita rezoluţiunea promisiunii de vânzare 1 şi eventual despăgubiri pentru prejudiciul cauzat (daune-interese)2. Promitentul-vânzător nu trebuie să fie proprietar al bunului în momentul încheierii promisiunii de vânzare şi nici chiar în momentul încheierii contractului promis, Codul civil permiţând vânzarea bunului altuia3• În cazul bunurilor restricţionate temporar din anumite raţiuni, în privinţa circulaţiei juridice prin acte între vii, se pot încheia promisiuni sinalagmatice de vânzare chiar în timpul acestor restricţii, cu condiţia ca data perfectării vânzării să fie stabilită după încetarea acestor restricţii4 . Nu este exclusă nici posibilitatea ca, dacă lucrul se mai găseşte în patrimoniul vânză­ torului şi nu există alte impedimente legale, instanţa sesizată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare5 . În acest sens, potrivit art. 1669 alin. (1) din noul Cod civil, ,,când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejus­ tificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite"6. 1 Nu sunt îndeplinite condiţiile pentru rezoluţiunea unui antecontract de vâ nzare-cu mpărare cu privire la u n imobil, în cond iţiile în care reclamantul cu mpărător nu a dovedit că şi-a executat sau este gata s ă îşi execute propria obligaţie de a achita integral preţul imobilului, iar din probele administrate în cauză, nu a fost dovedită culpa pârâtu lui în îndeplinirea obl igaţiei de finalizare a edificării imobilului (ICCJ, s. a l i-a civ., dec. nr. 2301/2012, pe www.scj. ro). 2 În cazul în care într-un antecontract de vânzare-cu mpăra re s-a introdus o clauză de dezicere prin care s-a prevăzut posibil itatea de răzgândire a promitentei-vânzătoare din motive subiective, în sch imbul unei sume de bani achitate cocontractantului, această clauză ră mâne fă ră efecte în situaţia decesului promitentei-vânzătoare, neputând fi invocată de moştenitori, întrucât d reptu l de dezicere prevăzut în favoarea promitentei-vânzătoare are un caracter strict personal, iar datorită acestei caracteristici, este incesibil, ad ică netransmisi bil moştenitorilor, putând fi exercitat numai de către titular. U rmare a netransmiterii pe cale succesora lă a dreptu lui de dezicere al autoarei, moştenitorii săi nu pot opta între executarea în natură a contractului şi plata despăgubirilor prevăzute ca preţ al dezicerii, fiind ţinuţi să execute obligaţia asu mată prin antecontract de autoa rea lor, constând în încheierea actului de vânzare-cum părare în formă a utentică, iar refuzul de a executa această obligaţie îi îndreptăţeşte pe beneficiarii-cumpărători, care şi-au îndepli nit obl igaţia de plată a preţu l u i, să obţi nă pronunţa rea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cu m părare, în virtutea principiului executării în natură a obl igaţi ilor (ICCJ, s. a l i-a civ., dec. nr. 3 117/2014, pe www.scj. ro). 3 N u există nicio dispoziţie lega lă care să prevadă că promisiunea de vâ nzare a unui i mobil făcută de u n neproprietar ar f i l ovită d e n u l itate. Această soluţie îşi are raţiu nea în fa ptu l c ă persoana neproprieta ră a re posibil itatea să cumpere, de la proprietar, bunul oferit spre vânzare, iar a poi să fie în măsură a perfecta vânzarea (Tri b. Suprem, s. civ., dec. n r. 1412/1980, în R.I. M otica, F. Moţiu, op. cit., p. 33). 4 Astfel, va l a b i l itatea antecontractelor de vânzare cu p rivire la apartamentele dobâ n d ite de chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului a fost recunoscută de doctrină şi jurisprudenţă, deoarece nu avea ca efect transferul dreptului de proprietate, ci năştea numai obligaţii de a face în sarcina părţilor. 5 A se vedea, în acest sens: CSJ, s. civ., dec. nr. 1641/1993, în Dreptul nr. 7/1994, pp. 83-84; CSJ, s. civ., dec. nr. 2221/1993, în Buletinul Jurisprudenţei, 1993, pp. 48-53. 6 „Hotărârea care ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare îşi are cauza în convenţia părţilor (fiind u n domeniu al intereselor private - a l transferării dreptului d e proprietate dintr-un patrimoni u într-altul), fără ca

23

CONTRACTUL DE VÂNZARE

În cazul acţiunii având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, este inerentă analiza caracterului nejustificat al refuzului care condiţionează promovarea acţiunii. Această analiză presupune, pe lângă constatarea existenţei promisiunii de vânzare, analiza implicită a condiţiei referitoare la îndeplinirea tuturor celorlalte cerinţe de validitate ale actului care urmează a fi încheiat, în speţă, a contractului de vânzare. Dacă una, mai multe sau toate condiţiile de validitate ale viitorului contract nu sunt îndeplinite, iar refuzul încheierii contractului se justifică pe acest impediment, refuzul încheierii contractului de vânzare este justificat, iar acţiunea în justiţie cu acest obiect nu poate fi admisă 1 . Instanţa judecătorească va suplini consimţământul celui ce refuză să-şi execute obligaţia de a încheia contractul, asumată prin promisiunea de vânzare, în lumina principiilor executării în natură a obligaţiilor şi reparării în natură a prejudiciilor. Aceasta deoarece, pe de o parte, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act juridic translativ de drepturi constituie o executare silită directă, în natură, atipică a obligaţiei de a face, născută din promisiune, iar pe de altă parte, în acest fel, se realizează cea mai bună reparaţie în natură a prejudiciului pe care una dintre părţi l-ar încerca din cauza neexecutării de către cealaltă parte a obligaţiei de a încheia contractul, asumată prin promisiunea de vânzare. Prin decizia nr. 42/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept2, a fost admisă sesizarea formulată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, şi s-a decis că: ,,În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în cazul unei acţiuni prin care se solicită constatarea valabilităţii unei promisiuni bilaterale de schimb care vizează bunuri supuse impozitării şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, este obligatoriu ca proprietarii bunurilor să prezinte certificat de atestare fiscală şi să aibă achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce se înstrăinează, indiferent dacă bunurile au valoare egală sau valori diferite. În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, executarea unei promisiuni bilaterale de schimb, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de înstrăinare apt pentru intabularea în cartea funciară, nu reprezintă o procedură de executare silită". Sesizată prin recurs în interesul legii cu privire la caracterul acţiunii în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui bun imobil3, Înalta Curte instanţei să-i fie permis să intervină în acordul de voinţă al acestora. Prin intermediul unei astfel de acţiuni nu poate fi sancţionată împrejurarea că imobilul este ocupat de persoane tolerate, cu consecinţa pretinsă a modificării modalităţii plăţii preţului (parte din el la data perfectării, iar restul la momentul eliberării spaţiului). De esenţa antecontractului de vânzare-cumpărare nu este obligaţia eliberării şi predării imobilului liber, ci aceea a transferării în viitor (la o dată certă, prorogată succesiv de mai multe ori) a dreptului de proprietate asupra imobilului" (ICO, s. civ. şi de prop. int., dec. nr. 5493/13.05.2009, în D. Anghel, L. Harabagiu, Contractul de vânzare. Practica judiciară şi reglementarea din noul Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 95). 1 ICO , s. a li-a civ., dec. nr. 2411/2015, pe www.juridice. ro. 2 ICO, dec. nr. 42/2017, publicată în M. Of. nr. 815 din 16 octombrie 2017. 3 În practică, unele instanţe au considerat că aceste acţiuni sunt acţiuni personale imobiliare, întrucât reclamanţii urmăresc valorificarea unui drept de creanţă, corelativ obligaţiei asumate de partea adversă, de a încheia contractul în forma autentică cerută de lege ad validitatem, iar alte instanţe, că aceste acţiuni sunt reale imobiliare sau mixte, pentru că vizează valorificarea atât a unui drept real, respectiv încheierea contractului translativ de proprietate, cât şi a unui drept de creanţă ce are, ca obligaţie corelativă, o obligaţie de a face.

24

Pactul de opţiune. Promisiunea de vânzare. Dreptul de preempţiune

de Casaţie şi Justiţie a decis, prin decizia nr. 8/2013, că „antecontractele de vânzare-cumpărare dau naştere unui raport juridic obligaţional, în conţinutul căruia intră un drept de creanţă - ius ad personam - căruia îi corespunde o obligaţie de a face - aut facere. Acţiunea civilă prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, în materia obligaţiilor de a face izvorâte din antecontract, are caracter personal, deoarece prin ea reclamantul îşi valorifică un drept de creanţă, respectiv dreptul de a cere încheierea contractului, corelativ obligaţiei pârâtului de a efectua demersurile necesare în vederea încheierii acestuia. Atunci când dreptul de creanţă are ca obiect un imobil, acţiunea este imobiliară, fără însă ca, prin aceasta, să se schimbe felul acţiunii, dedus din natura dreptului care se valorifică" 1 . De asemenea, sesizată cu examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava referitor la admisibilitatea acţiunii privind validarea promisiunii de vânzare-cumpărare a unui bun imobil determinat, în situaţia în care promitentul-vânzător are doar o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate asupra acestuia şi a promis vânzarea întregului imobil, deşi nu are calitatea de proprietar exclusiv al acestuia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis, prin decizia nr. 12/2015, că, în acest caz, promisiunea de vânzare nu poate fi executată în natură sub forma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare pentru întregul bun, în lipsa acordului celorlalţi coproprietari2 • În ceea ce priveşte înscrierea în cartea funciară, potrivit art. 906 din noul Cod civil, promi­ siunea de a încheia un contract având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului sau un alt drept în legătură cu acesta se poate nota în cartea funciară dacă promitentul este înscris în cartea funciară ca titularul dreptului care face obiectul promisiunii, iar antecontractul, sub sancţiunea respingerii cererii de notare, prevede termenul în care urmează a fi încheiat contractul3 • Promisiunea se va putea radia, dacă cel îndreptăţit nu a cerut instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, în termen de 6 luni de la trecerea termenului fixat pentru încheierea lui sau dacă, între timp, imobilul a fost definitiv adjudecat în cadrul vânzării silite de către un terţ care nu este ţinut să răspundă de obligaţiile promitentului.

4. Dreptul de preempţiune Noul Cod civil unifică dispoziţiile legale cu privire la pactul de preferinţă şi dreptul de preempţiune, reglementând în art. 1730-1740 dreptul de preempţiune4 de natură conven­ ţională şi de natură legală5 şi prevăzând că, ,,în condiţiile stabilite prin lege sau contract, 1 Decizia ICCJ nr. 8/2013 pronunţată în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 5 81 din 12 septembrie 2013. 2 Decizia ICCJ nr. 12/2015 pronunţată în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 678 din 7 septembrie 2015. Notarea se poate efectua oricând în termenul stipulat în antecontract pentru executarea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la expirarea lui. 4 Etimologic, termenul provine din cuvintele latine prae - înainte şi emptio - cumpărare. 5 Codul civil reprezintă dreptul comun aplicabil tuturor drepturilor de preempţiune legale sau convenţionale (atunci când prin lege, respectiv prin voinţa părţilor nu s-a stabilit altfel) - R. Dinca, op. cit., p. 64. 3

25

CONTRACTUL DE VÂNZARE

titularul dreptului de preempţiune, numit preemptor, poate să cumpere cu prioritate un bun" 1. El reprezintă o variantă a promisiunii unilaterale de vânzare; în acest caz, proprietarul lucrului nu se obligă să-l vândă, ci numai să acorde preferinţă unei anumite persoane dacă se va hotărî să vândă lucrul2. Dreptul de preempţiune reprezintă o derogare de la principiul liberei circulaţii a bunurilor şi de la principiul conform căruia proprietarul poate dispune în mod liber de bunul său3. În privinţa caracterelor dreptului de preempţiune, art. 1739 din noul Cod civil prevede că ,,dreptul de preempţiune este indivizibil şi nu se poate ceda" 4• Potrivit art. 1730 alin. (3) din noul Cod civil, în cazul în care proprietarul bunului decide să vândă bunul său, preemptorului îi este făcută o ofertă, acesta având la dispoziţie un anumit termen pentru a-şi exercita opţiunea5• Însă, odată ce titularul dreptului de preempţiune a respins oferta de vânzare, el nu mai poate să-şi exercite acest drept cu privire la contractul ce i-a fost propus. Termenul în care preemptorului îi este permis să-şi exercite acest drept diferă, după cum este vorba de vânzarea unor bunuri mobile sau imobile. În cazul vânzării bunurilor mobile, termenul de acceptare este de 10 de zile, iar în cazul vânzării bunurilor imobile, termenul de acceptare este de 30 de zile6• În situaţia în care are loc vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preemp­ ţiune legal sau convenţional către un terţ, vânzarea este valabilă numai sub condiţia sus­ pensivă a neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor. Astfel, pentru pro­ tecţia preemptorului, legiuitorul român a ales să instituie cel mai eficient mecanism posibil, şi anume substituirea preemptorului în poziţia terţului cu care vânzătorul a încheiat contractul. În ceea ce priveşte condiţiile exercitării dreptului de preempţiune, potrivit art. 1732 din noul Cod civil, vânzătorul este obligat să notifice de îndată preemptorului cuprinsul con1 Dreptul de preempţiune este un mecanism juridic instituit pentru protejarea unor interese publice sau private (L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 142). 2 În ceea ce priveşte natura juridică a dreptului de preempţiune, în literatura juridică s-a arătat că „după un îndelungat proces de decantare, s-a demonstrat că acest drept - indiferent dacă decurge din lege sau din contract - nu este nici real, neconferind prerogative directe asupra unui bun, nici de creanţă (personal), neconferind prerogative contra altuia, ci un drept potestativ" (D. Chirică, Dreptul de preempţiune în Noul Cod civil (I), pe www.universu/juridic.ro, 21 februarie 2017). 3 Acest drept reprezintă o îngrădire de la regula că proprietarul poate dispune în mod liber de bunurile sale, dar această îngrădire priveşte doar posibilitatea de alegere a cocontractantului, nu şi libertatea de a vinde şi de a stabili preţul. Existenţa unui drept de preempţiune limitează dreptul de dispoziţie asupra bunului în mâinile oricui s-ar afla, fiind vorba, aş.;dar, de o limitare in rem, şi nu de una in personam. Ea urmăreşte bunul în mâinile oricui s-ar afla şi dă dreptul preemptorului să se substituie în drepturile terţului dobânditor. 4 Interdicţia cesiunii pare a da expresie caracterului intuitu personae al dreptului de preempţiune. Dreptul de preempţiune legal este instituit în favoarea anumitor persoane, dar din considerente de interes general este firesc să nu poată fi cesionat de titularii lui unor alte persoane, căci altminteri ar putea fi oricând golit de conţinut, contravenind-se scopului pentru care a fost instituit, iar dreptul de preempţiune convenţional se naşte prin contractul încheiat între părţi în considerarea persoanei beneficiarului dreptului (preemptor). 5 În privinţa exercitării dreptului de preempţiune, condiţiile şi efectele diferă după cum este vorba despre situaţia când problema se pune ante rem venditam (înainte de vânzare) şi situaţia în care se pune post rem venditam (după vânzare) - D. Chirică , Dreptul de preempţiune în Noul Cod civil {I), op. cit., 21 februarie 2017. 6 Atât în cazul vânzării bunurilor mobile, cât şi în cazul vânzării bunurilor imobile, termenul curge din momentul în care preemptorului îi este comunicată oferta.

26

Pactul de opţiune. Promisiunea de vânzare. Dreptul de preempţiune

tractului încheiat cu un terţ 1. Această notificare va cuprinde numele şi prenumele vânzăto­ rului, descrierea bunului, sarcinile care îl grevează, termenii şi condiţiile vânzării, precum şi locul unde este situat bunul. Titularul dreptului de preempţiune (preemptorul) îşi poate exercita dreptul prin comu­ nicarea către vânzător a acordului său de a încheia contractul de vânzare, însoţită de consemnarea preţului la dispoziţia vânzătorului. Dreptul de preempţiune se exercită, în cazul vânzării de bunuri mobile, în termen de cel mult 10 zile de la comunicarea către preemptor a notificării, iar în cazul vânzării de bunuri imobile, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare2• În ceea ce priveşte efectele exercitării preempţiunii, art. 1733 din noul Cod civil prevede că prin exercitarea dreptului de preempţiune, contractul de vânzare se consideră încheiat între preemptor şi vânzător în condiţiile cuprinse în contractul încheiat cu terţul, iar acest din urmă contract se desfiinţează retroactiv3• Dacă există concurs între mai mulţi titulari care şi-au exercitat preempţiunea asupra aceluiaşi bun, conform art. 1734 din noul Cod civil, contractul de vânzare se consideră încheiat: a) cu titularul dreptului legal de preempţiune, atunci când se află în concurs cu titulari ai unor drepturi convenţionale de preempţiune; b) cu titularul dreptului legal de preempţiune ales de vânzător, când se află în concurs cu alţi titulari ai unor drepturi legale de preempţiune4; c) dacă bunul este imobil, cu titularul dreptului convenţional de preempţiune care a fost mai întâi înscris în cartea funciară, atunci când acesta se află în concurs cu alţi titulari ai unor drepturi convenţionale de preempţiune; d) dacă bunul este mobil, cu titularul dreptului convenţional de preempţiune având data certă cea mai veche, atunci când acesta se află în concurs cu alţi titulari ai unor drepturi convenţionale de preempţiune5• În situaţia pluralităţii de bunuri vândute, atunci când preempţiunea se exercită în privinţa unui bun cumpărat de terţ împreună cu alte bunuri pentru un singur preţ, vânzătorul poate pretinde de la preemptor numai o parte proporţională din acest preţ. În cazul în care s-au vândut şi alte bunuri decât acela supus preempţiunii, dar care nu puteau fi despărţite de acesta fără să îl fi păgubit pe vânzător, exercitarea dreptului de preempţiune nu se poate face decât dacă preemptorul consemnează preţul stabilit pentru toate bunurile vândute. 1 Este valabilă şi notificarea poate fi făcută chiar de către terţ. Aceste reguli nu sunt valabile în cazul executării silite, art. 1738 din noul Cod civil prevăzând că, ,,în cazul în care bunul face obiectul urmăririi silite sau este scos la vânzare silită cu autorizarea judecătorului-sindic, d reptul de preempţiune se exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă". 3 Cu toate acestea, vânzătorul răspunde faţă de terţul de bună-credinţă pentru evicţiunea ce rezu ltă d i n exercitarea preempţiunii. 4 Soluţia alegerii de către vânzător a unui titular al dreptului legal de preempţiune pare surprinzătoare, o altă soluţie putând fiind aceea ca să fie preferat primul dintre preemptorii legali care şi-a exercitat acest drept - în acest sens, a se vedea FI .A. Baias, E. Chelaru, R. Constanti n ovici, I . Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1784). 5 Aceste dispoziţii legale sunt imperative, astfel încât orice clauză care contravine prevederilor art. 1734 este considerată nescrisă. 2

27

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Art. 1737 din noul Cod civil prevede reguli speciale în cazul dreptului convenţional de preempţiune în legătură cu un imobil, acesta urmând să fie notat în cartea funciară 1 . Dacă o asemenea notare a fost făcută, acordul preemptorului nu este necesar pentru ca acela care a cumpărat sub condiţie suspensivă să îşi poată înscrie dreptul în cartea funciară, în temeiul contractului de vânzare încheiat cu proprietarul. Totuşi, înscrierea se face sub condiţia suspensivă ca, în termen de 30 de zile de la comunicarea încheierii prin care s-a dispus înscrierea, preemptorul să nu notifice biroului de carte funciară dovada consemnării preţului la dispoziţia vânzătorului. În temeiul acestei notificări, preemptorul poate cere radierea din cartea funciară a dreptului terţului şi înscrierea dreptului său. Dacă preemptorul nu a făcut notificarea în termen, dreptul de preempţiune se stinge şi se radiază din oficiu din cartea funciară. Potrivit art. 1740 din noul Cod civil, dreptul convenţional de preempţiune se stinge prin moartea preemptorului, cu excepţia situaţiei în care a fost constituit pe un anume termen. În acest din urmă caz, termenul se reduce la 5 ani de la data constituirii, dacă a fost stipulat un termen mai lung. Legiuitorul român a prevăzut dreptul de preempţiune în câteva acte normative speciale2, domeniul şi condiţiile de aplicare ale acestuia determinându-se în funcţie de bunul care formează obiectul său, de actul juridic ce urmează a fi încheiat şi de dreptul care se înstrăinează3• În acest sens, chiar noul Cod civil reglementează în art. 1746 dreptul de preempţiune al coproprietarilor şi vecinilor în cazul vânzării terenurilor forestiere, prevăzând că „terenurile din fondul forestier aflate în proprietate privată se pot vinde cu respectarea, în ordine, a dreptului de preempţiune al coproprietarilor sau vecinilor" 4• Astfel, este instituită o ordine de preferinţă a celor două categorii de titulari în sensul că doar în cazul în care titularii care fac parte din prima categorie nu îşi exercită acest drept sau renunţă la el, putem vorbi despre existenţa dreptului de preempţiune al titularilor care fac parte din cea de-a doua categorie. De asemenea, Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică5, în art. 37, prevede un drept special de preempţiune. Astfel, în cazul în care lucrările de utilitate publică pentru care s-a dispus exproprierea nu se realizează, iar expropriatorul doreşte să înstrăineze imobilul, fostul proprietar expropriat are un drept de preempţiune la 1 Din interpretarea textului legal rezultă că nu este necesară notarea dreptului legal de preempţiune în cartea funciară în cazul bunurilor imobile, acesta fiind opozabil terţilor prin însăşi reglementarea legală. 2 Prevederile din noul Cod civil privind dreptul de preempţiune constituie dreptul comun în această materie, în art. 1730 alin. (2) arătându-se că „dispoziţiile prezentului cod privitoare la dreptul de preempţiune sunt aplicabile numai dacă prin lege sau contract nu se stabileşte altfel". 3 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, voi. I, ed. a 4-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 41. 4 Prin Legea nr. 60/2012 s-a adus o clarificare a acestui text legal, în sensul că „în vederea aplicării prevederilor art. 1.746 din Codul civil, numai vecinii care sunt proprietari de fond forestier beneficiază de dreptul de preempţiune". Vecinii, ca titulari ai dreptului de preempţiune, trebuie să aibă ei înşişi un drept de proprietate asupra unui teren din fondul forestier proprietate privată sau publică ce are un hotar comun cu terenul care se vinde. 5 Legea nr. 33/1994 a fost publicată în M. Of. nr. 139 din 2 iunie 1994 şi ulterior republicată, în baza art. 218 din Legea nr. 71/2011, în M. Of. nr. 472 din 5 iulie 2011; ea îşi găseşte aplicarea numai la exproprierile intervenite după intrarea sa în vigoare {CSJ, s. cont. adm., dec. nr. 102/1998, în Dreptul nr. 11/1998, p. 147).

28

Pactul de opţiune. Promisiunea de vânzare. Dreptul de preempţiune

dobândirea acelui bun la un preţ ce nu poate fi mai mare decât despăgubirea pe care a pri mit-o, actualizată în raport cu rata inflaţiei 1. În acest scop, expropriatorul îl va notifica pe fostul proprietar, iar dacă acesta nu optează pentru cumpărare în termen de 2 luni de la primirea notificării 2 , imobilul poate fi înstrăinat în mod liber. Dacă dreptul prioritar de dobândire este încălcat, fostul proprietar se poate substitui în drepturile cumpărătorului plătind acestuia preţul, precum şi cheltuielile ocazionate de vânzare. Dreptul de substituire se exercită în termen de 2 luni de la data comunicării încheierii prin care s-a dispus înscrierea în cartea funciară în folosul cumpărătorului 3 • În acest caz, fostul proprietar preia locul cumpărătorului, substituindu-se acestuia din urmă în toate drepturile şi obligaţiile născute din contractul încheiat cu încălcarea dreptului prioritar de dobândire. De asemenea, Codul silvic4 a prevăzut, în art. 45 alin. (6), un drept special de preempţiune în favoarea coproprietarilor şi vecinilor proprietari de fond forestier, persoane fizice sau juridice, de drept public sau privat, la cumpărarea de terenuri din fondul forestier aflate în proprietate privată, la preţ şi în condiţii egale. În acest sens, proprietarul vânzător este obligat să îi înştiinţeze în scris pe toţi preemp­ torii, prin executorul judecătoresc sau notarul public, despre intenţia de vânzare, arătând şi preţul cerut pentru terenul ce urmează a fi vândut. În cazul în care coproprietarii sau vecinii fondului, alţii decât administratorul pădurilor proprietate publică a statului, nu au domiciliul ori sediul cunoscut, înştiinţarea ofertei de vânzare se înregistrează la primăria sau, după caz, primăriile în raza cărora este situat terenul şi se afişează, în aceeaşi zi, la sediul primăriei, prin grija secretarului consiliului local. Titularii dreptului de preempţiune trebuie să îşi manifeste în scris intenţia de cumpărare şi să comunice acceptarea ofertei de vânzare sau, după caz, să o înregistreze la sediul primăriei unde aceasta a fost afişată, în termen de 30 de zile de la comunicarea ofertei de vânzare ori, după caz, de la afişarea acesteia la sediul primăriei. În situaţia în care terenul ce urmează a fi vândut este limitrof cu fondul forestier proprie­ tate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, exercitarea dreptului de preempţiune al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale prevalează în raport cu dreptul de preempţiune al vecinilor. Dacă în termenul prevăzut de lege niciunul dintre preemptori nu îşi manifestă intenţia de cumpărare, vânzarea terenului este liberă. 1 În acest caz, fostul proprietar are un drept de preempţiune nu la un preţ egal oferit de alţi cumpărători, ci la un preţ ce nu poate depăşi despăgubirea actualizată. 2 Termenul în care fostul proprietar poate opta în acest caz este mai lung decât cel din dreptul comun (2 luni în cazul special, faţă de cele 30 de zile prevăzute de a rt. 1730 din noul Cod civil). Soluţia ni se pare potrivită, având în vedere că, în acest caz, preem ptorul este chiar fostul proprietar al bunului, căruia i-a fost restrâns dreptul de a contracta prin expropriere. 3 Dreptul de substituire în cazul în care d reptul de preempţiune al fostului proprietar a fost încălcat este prevăzut în Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. 4 Actualul Cod silvic a fost adoptat prin Legea nr. 46/2008, publicată în M . Of. nr. 238 din 27 martie 2008, fii nd modificată de mai multe ori, recent prin Legea 230/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 46/2008, publicată în M. Of. nr. 693 din 8 august 2018. Codul silvic a fost republicat în temeiul art. IV din Legea nr. 133/2015 în M . Of. nr. 611 din 12 august 2015.

29

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Sancţiunea prevăzută de lege în cazul nerespectării normelor legale ce reglementează acest drept de preempţiune este nulitatea relativă a actului de vânzare. Şi Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 1 reglementează drepturi speciale de preemp­ ţiune în art. 17 şi art. 42. Astfel, potrivit art. 17 din Lege, instituţiile publice, unităţile de învăţământ, unităţile me­ dicale sau aşezămintele social-culturale, sediile partidelor politice, precum şi misiunile diplo­ matice, oficiile consulare, reprezentanţele organizaţiilor internaţionale interguvernamentale acreditate în România2, care ocupă un imobil cu contract de închiriere, au drept de preemp­ ţiune la cumpărarea acestuia. Pentru aceasta, în cazul intenţiei de vânzare a acestuia, chiriaşul trebuie notificat3, iar dreptul de preempţiune se poate exercita, sub sancţiunea decăderii, în termen de 90 de zile de la data primirii notificării4. De asemenea, art. 42 din Lege prevede că imobilele care în urma aplicării legii nu se restituie persoanelor îndreptăţite (foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora) rămân în administrarea deţinătorilor actuali, iar în cazul înstrăinării acestora, au drept de preempţiune: - deţinătorii cu titlu valabil la data intrării în vigoare a legii, în cazul imobilelor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă; - chiriaşii, în cazul imobilelor cu destinaţie de locuinţă5• 1 Legea nr. 10/2001 a fost publicată în M. Of. nr. 75 din 14 februarie 2001 şi republicată în M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005. Ea a fost modificată de mai multe ori, recent prin O. U.G. nr. 98/2016, publicată în M. Of. nr. 1030 din 21 decembrie 2016. 2 Legea prevede că este vorba despre imobile ocupate de unităţi şi instituţii de învăţământ din sistemul de stat (grădiniţe, şcoli, licee, colegii, şcoli profesionale, şcoli postliceale, instituţii de învăţământ superior), imobile ocupate de unităţi sanitare şi de asistenţă medico-socială din sistemul public (creşe, cămine-spital pentru bătrâni, spitale, centre de plasament, case de copii), imobilele ocupate de administraţii financiare, trezorerii, ministere şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale, parchete, judecătorii, tribunale, curţi de apel, poliţie, poliţie de frontieră, jandarmerii, servicii publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, sedii vamale, arhive naţionale, direcţii judeţene, case de asigurări de sănătate, primării, prefecturi, consilii locale şi judeţene, inspectorate şcolare, imobilele ocupate de instituţii publice de cultură: teatre, opere, biblioteci, muzee, filarmonici, centre de cultură, imobile ocupate de sedii ale partidelor politice legal înregistrate şi imobile ocupate de sedii ale misiunilor diplomatice, oficiilor consulare, reprezentanţelor organizaţiilor internaţionale interguvernamentale acreditate în România sau imobile ocupate de personalul acestora. 3 Notificarea se va realiza prin intermediul executorului judecătoresc, potrivit legii. 4 Potrivit art. 17 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ,,contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea dreptului de preemţiune sunt lovite de nulitate" . 5 În practica judiciară s-a decis că „potrivit alin. {3) al art. 42 din Legea nr. 10/2001, deţinătorul actual dobândeşte, în virtutea legii, vocaţia, şi nu obligaţia, de a le înstrăina către chiriaşi, însă numai potrivit legislaţiei în vigoare, respectiv potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr. 10/2001. Chiriaşul beneficiază, potrivit legii, de un drept de preempţiune, adică în cazul înstrăinării imobilului are prioritate la cumpărarea acestuia. Aşadar, numai în măsura în care unitatea deţinătoare intenţionează să vândă bunul, legea conferă un drept prioritar la cumpărare, şi anume dreptul de preempţiune al chiriaşului. În mod greşit a apreciat deci prima instanţă că prin dispoziţiile art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se instituie obligaţia pentru unitatea deţinătoare de a vinde imobilele care nu au fost restituite după procedura prevăzută de această lege către chiriaşi, în condiţiile în care, potrivit legii, chiriaşii au numai un drept de preempţiune, adică un drept prioritar de a cumpăra în cazul în care unitatea deţinătoare se hotărăşte să vândă" {C. Ap. Oradea, dec. nr. 841 din 30 aprilie 2009, pe www.jurisprudenta.com).

30

Pactul de opţiune. Promisiunea de vânzare. Dreptul de preempţiune

Dreptul de preempţiune al statului privind protejarea monumentelor istorice este reglementat în Legea nr. 422/2001 1, care, în art. 4, prevede că monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai m condiţiile exercitării dreptului de preempţiune al statului român ori al unităţilor ad ministrativ-teritoriale2• Monumentele istorice fac parte din categoria bunurilor pentru care statul trebuie să asigure norme legale de protecţie prin toate mijloacele, acestea făcând parte din patrimoniul cultural al statului, patrimoniu care trebuie protejat şi conservat. Astfel, având în vedere interesul public al conservării şi protejării acestui tip de imobile, orice proprietar de monument istoric va putea să vândă liber bunul său numai în condiţiile în care statul şi, respectiv, unitatea administrativ-teritorială nu şi-au exercitat dreptul de preempţiune3 • Dat fiind că interesul protejat este unul public, sancţiunea pentru înstrăinarea bunului fără exercitarea dreptului de preempţiune este nulitatea absolută. Prin Legea nr. 17/20144 a fost reglementat dreptul de preempţiune în cazul vânzării terenurilor agricole situate în extravilan. Potrivit art. 4 din Legea nr. 17/2014, înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de Codul civil şi a dreptului de preempţiune al coproprietarilor, arendaşilor, proprietarilor vecini, precum şi al statului român, prin Agenţia Domeniilor Statului, în această ordine, la preţ şi în condiţii egale. Înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan fără respectarea dreptului de preempţiune este interzisă şi se sancţionează cu nulitatea relativă (art. 16) 5 • 1 Legea nr. 422/2001 privi n d p rotejarea monu mentelor istorice a fost publicată în M . Of. nr. 407 din 24 iulie 2001 şi republicată în M . Of. nr. 938 din 20 noiembrie 2006. Ea a fost modificată de mai multe ori, recent prin Legea nr. 105/2019, publicată în M . Of. nr. 392 din 23 mai 2019. 2 Termenul de exercitarea a d reptului de preempţiune al statului este de maximum 25 de zile. În cazul în care statul nu doreşte să îşi exercite dreptul de preempţiune, acest drept revine în favoarea unităţilor administrativ-teritoriale care îl pot exercita prin intermediul autorităţilor publice locale, în termen de 15 zile de la comunicarea neexercitării dreptului de preempţiune al statului. 3 Dreptul de preempţiune se exercită numai în termenul legal, astfel stabilit, ca să nu obstrucţioneze vânzătorul proprietar în dreptul său de dispoziţie asupra bunului. Dacă autoritatea publică locală îşi exprimă acordul cu privire la cumpărarea imobilului la preţul stabilit, dar nu consemnează în termen de 15 zile preţul la dispoziţia cumpărătorului, d reptul său de preempţiune se stinge prin neexercitarea lui în termenul prevăzut de legiuitor (ICCJ, s. a l i-a civ., dec. nr. 2054 din 24 a prilie 2012, pe www.scj.ro). 4 Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementa re a vâ nzării-cumpărării tere n u rilor agricole situate în extravi l a n şi de modifica re a Legi i nr. 268/2001 privi nd privatizarea societăţi lor comerciale ce deţin în admin istra re teren u ri proprietate publ ică şi privată a stat u l u i cu destinaţie agricolă şi înfi i nţarea Agenţiei Domeniilor Statu l u i a fost publicată în M. Of. nr. 178 d i n 12 martie 2014. 5 S-a arătat în doctrină că în acest caz legiuitorul român a ales să deroge de la dreptul comun prevăzut în art. 1730 şi următoarele din noul Cod civil, Legea nr. 17/2014 derogând de la tot acest mecanism şi propunând u n model aproape diametral opus. Astfel, spre a s e încheia valabil, vânzarea u n u i teren agricol situat în extravilan treb uie precedată de o procedură menită a permite preemptorilor să îşi exercite dreptul. Această procedura n u implică o comunicare directă între vânzător ş i preemptori, c i o dublă procedură administrativă care antrenează, p e d e o parte, primăria în circumscripţia căreia s e află terenul, la care s e depun toate manifestările d e voinţă exprimate în procesul de exercitare a dreptului, şi structura locală ori, după caz, centrală a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, care va aviza vânzarea în cazul în care aceste manifestări conduc la exercitarea dreptului de preempţiu ne (în acest sens, R. Dincă, op. cit., pp. 58 -59).

31

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Dacă vânzătorul intenţionează să înstrăineze un teren agricol situat în extravilan, el trebuie să înregistreze, la primăria unităţii administrativ-teritoriale unde se află terenul, o cerere prin care solicită afişarea ofertei de vânzare a terenului, în vederea aducerii acesteia la cunoştinţa preemptorilor, însoţită de documentele doveditoare (art. 6). În termen de o zi lucrătoare de la data înregistrării cererii, primăria are obligaţia de a afişa oferta de vânzare timp de 30 de zile la sediul său şi, după caz, pe pagina de internet. De asemenea, primăria trebuie să transmită structurii din cadrul aparatului central al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (direcţia tehnică de specialitate), respectiv structurilor teritoriale ale acestuia (direcţiile pentru agricultură şi dezvoltare rurală judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, din subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale) un dosar care să cuprindă lista preemptorilor, copiile cererii de afişare, ale ofertei de vânzare şi ale documentelor doveditoare, în termen de 3 zile lucrătoare de la înregistrarea cererii. La rândul lor, structura centrală, respectiv structura teritorială au obligaţia de a afişa oferta de vânzare pe site-ul propriu timp de 15 zile. Pentru a-şi exercita dreptul de preempţiune, titularul său trebuie ca, în termen de 30 de zile de la afişarea ofertei, sub sancţiunea decăderii, să-şi manifeste în scris intenţia de cumpărare, să comunice acceptarea ofertei de vânzare şi să o înregistreze la sediul primăriei unde a fost afişată. Primăria va afişa, în termen de 24 de ore de la înregistrarea acceptării ofertei de vânzare, datele prevăzute în normele metodologice de aplicare a legii, respectiv le va trimite pentru afişare pe site către structura centrală, respectiv structurile teritoriale, după caz. Potrivit art. 7, vânzătorul va avea un drept de opţiune în cazul în care mai mulţi preemptori şi-au exprimat intenţia de cumpărare, respectiv: - în cazul în care mai mulţi preemptori de rang diferit îşi manifestă în scris intenţia de cumpărare, la acelaşi preţ şi în aceleaşi condiţii, vânzătorul va alege, cu respectarea ordinii de preferinţă prevăzute de art. 4, potenţialul cumpărător şi va comunica numele acestuia primăriei; - dacă mai mulţi preemptori de acelaşi rang îşi manifestă în scris intenţia de cumpărare şi niciun alt preemptor de rang superior nu a acceptat oferta, la acelaşi preţ şi în aceleaşi condiţii, vânzătorul va alege dintre aceştia şi va comunica numele celui ales primăriei; - în cazul în care, în termenul de 30 de zile, un preemptor de rang inferior oferă un preţ superior celui din oferta de vânzare sau celui oferit de ceilalţi preemptori de rang superior lui, vânzătorul poate relua procedura, cu înregistrarea ofertei de vânzare cu acest preţ, cu preemptorii de rang superior. În cazul în care niciunul dintre titularii dreptului de preempţiune nu îşi manifestă intenţia de a cumpăra terenul înăuntrul termenului de 30 de zile, terenul poate fi înstrăinat în mod liber. În acest caz, primăria eliberează vânzătorului o adeverinţă însoţită de o copie certificată de conformitate cu originalul a ofertei de vânzare, în baza cărora proprietarul poate înstrăina liber terenul. Potrivit art. 7 alin. (7) din Lege, vânzarea liberă a terenului la un preţ mai mic decât cel prevăzut în oferta de vânzare sau în condiţii mai avantajoase decât cele arătate în aceasta este lovită de nulitate absolută. Din analiza textelor art. 7 alin. (7) şi art. 16 din Lege rezultă că legiuitorul a înţeles să sancţioneze cu nulitatea absolută vânzarea către terţi a terenului agricol extravilan la un preţ

32

Pactul de opţiune. Promisiunea de vânzare. Dreptul de preempţiune

mai m ic ori în condiţii mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta de vânzare şi cu nulitatea relativă, vânzarea care se încheie cu nerespectarea regulilor privind dreptul de preempţiune în cazul terenurilor agricole extravilane 1. în opinia noastră, având în vedere faptul că nulitatea relativă intervine în situaţia nerespectării unor dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular şi că, în aceste cazuri, interesul încălcat este al titularilor dreptului de preempţiune, este criticabil faptul că, pentru vânzarea terenului la un preţ mai mic sau în condiţii mai avantajoase decât cele din oferta de vânzare afişată de primărie, intervine nulitatea absolută, în măsura în care interesul ocrotit într-un astfel de caz este unul particular. Controlul respectării procedurii dreptului de preempţiune se realizează de către structurile din cadrul aparatului central al M inisterului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (direcţia tehnică de specialitate), respectiv structurile teritoriale ale acestuia (direcţiile pentru agricultură şi dezvoltare rurală judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, din subordinea M inisterului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale). Pentru încheierea unui contract de vânzare în formă autentică de către notarul public sau pentru pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare, este necesar un aviz final. Acest aviz este emis de structuri diferite, în funcţie de suprafaţa terenului. Astfel, în cazul în care suprafaţa terenului ajunge până la inclusiv 30 de hectare, competentă a emite avizul final este structura teritorială, iar în cazul în care suprafaţa terenului depăşeşte 30 de hectare, competentă să emită avizul final este structura centrală a M inisterului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

1 Dispoziţi ile Legii nr. 17/2014 nu se apl ică înstrăinărilor între coproprietari, soţi, rude şi afini până l a gradul a l treilea, inclusiv, şi n i c i î n cazul procedurilor de executa re silită şi contractelor de vâ nzare încheiate ca urmare a înd e p l i n i ri i unor for ma l ităţi de l icitaţie publ ică, cum este cazu l celor rea lizate în cadrul procedurii de preve n i re a insolvenţei şi de i nsolvenţă sau ca urmare a apartenenţei i m o b i l u l u i la d o m e n i u l privat d e i nt eres l o c a l sau judeţean al u n ităţi lor administrativ-te ritoriale [art. 2 0 a l i n . (2 ) şi (3)] .

33

CAPITOLUL III Condiţii de validitate Contractul de vânzare, pentru a fi valabil încheiat, trebuie să întrunească condiţiile generale de validitate prevăzute de Codul civil în art. 1179. Astfel, condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul; 3. un obiect determinat şi licit; 4. o cauză licită şi morală. În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respec­ tată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.

1. Consimţământul Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială, de validitate, generală a contractului de vânzare. Vânzarea, ca orice alt contract, se încheie prin acordul de voinţă al părţilor. Părţile con­ tractului îşi dau consimţământul reciproc asupra condiţiilor contractului1 . În principiu, vânzarea este un contract consensual, acordul de voinţă al părţilor con­ tractante fiind necesar şi suficient pentru formarea valabilă a contractului2 • În ceea ce priveşte formele de exprimare a consimţământului, potrivit art. 1240 din noul Cod civil, ,,voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare". Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să provină de la persoane cu discernământ, să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză3 • El reprezintă hotărârea de a încheia un act juridic, manifestată în exterior. Condiţia ca c1cordul de voinţă al părţilor să provină de la persoane cu discernământ este normală şi decurge din caracterul conştient al contractului, întrucât părţile contractului de vânzare trebuie să aibă puterea de a-şi da seama de efectele juridice care se produc în baza manifestării lor de voinţă4. 1 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 278. Art. 1178 prevede în acest sens, la modul general, că contractul se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă. 3 Potrivit art. 1204 şi art. 1205 din noul Cod civil. 4 Lipsa discernământului înseamnă incompetenţa psihică a persoanei de a acţiona critic şi predictiv privind consecinţele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile. 2

34

Condiţii de validitate

Capacitatea de a încheia un act juridic reprezintă o stare de drept (de iure), spre deo­ sebire de prezenţa sau lipsa consimţământului, ce reprezintă o stare de fapt (de facto). De aici rezultă necesitatea de a nu se confunda condiţia de validitate a capacităţii cu discer­ nă mântul, drept condiţie de validitate a consimţământului 1 . În cazurile în care lipseşte discernământul, sancţiunea este nulitatea relativă a actului încheiat de persoana lipsită de discernământ. Astfel, conform art. 1205 alin. (1) din noul Cod civil „este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale". De asemenea, potrivit art. 1205 alin. (2), contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute. Acordul de voinţă al părţilor la încheierea unui contract de vânzare trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, deci implică seriozitate. Consimţământul nu este consi­ derat a fi exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice atunci când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă Uocandi causa), din prietenie, din curtoazie sau pură com­ plezenţă, atunci când s-a făcut sub condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă, atunci când manifestarea de voinţă este prea vagă (cum ar fi cazul în care una dintre părţi se eschivează şi dă un răspuns neclar, incert), precum şi atunci când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mentală (reservation mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia. În sfârşit, consimţământul trebuie să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ2, deci să nu fie viciat prin eroare, dol, violenţă sau leziune, conform regulilor generale.

2. Capacitatea Capacitatea civilă reprezintă acea condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte juridice3• Potrivit art. 28 alin. (1) din noul Cod civil, ,,capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor". La rândul său, capacitatea de a contracta a fost definită4 ca fiind o parte a capacităţii civile (de folosinţă sau de exerciţiu) constând în aptitudinea persoanei fizice sau juridice de a 1 Există situaţii în care persoana se află în incapacitate naturală, deşi din punct de vedere legal este considerată capabilă pentru încheierea actelor juridice. Astfel, cel aflat într-o stare de dependenţă avansată de droguri (stupefiante, cum se susţine în speţă) este lipsit temporar de discernământ şi deci de o voinţă conştientă, dar, aşa cum s-a precizat, dovada acestei stări trebuie să fie neechivocă, raportat la momentul încheierii actului. În situaţia în care lipseşte discernământul, consimţământul nu poate fi considerat valabil exprimat la încheierea actului j u ridic, lipsa discernământului fiind asimilată cu lipsa consimţământului la încheierea actului respectiv {C. Ap. Cra iova, s. civ., dec. nr. 308/2008, pe www.nou/portal.just. ro). 2 Viciile de consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul liber şi conştient al voinţei de a încheia un act j u ridic. Specific viciilor de consimţământ este faptul că există o manifestare de voinţă, prin u rmare, există consimţământ, însă aceasta este alterată fie în conţinutul său intelectual, conştient, ca în cazul erorii sau dolu lui, fie în caracterul său liber, ca în cazul violenţei şi al leziunii. 3 G . Borai, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Ali Beck, Bucureşti, 2001, p. 152. 4 M. Mureşan, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 65.

35

CONTRACTUL DE VÂNZARE

încheia, personal sau prin reprezentare, contracte civile. Ea reprezintă o condiţie generală, de fond, esenţială, de validitate a contractului de vânzare. Potrivit art. 1652 din noul Cod civil, ,,pot cumpăra şi vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege" 1. Din această dispoziţie legală rezultă că regula este capacitatea, iar inca­ pacitatea este excepţia2• În consecinţă, în materie de vânzare se vor aplica regulile generale, cu unele particularităţi specifice vânzării. În privinţa capacităţii de exerciţiu3, pentru a încheia valabil un contract de vânzare, părţile trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, întrucât, în principiu, acest act este un act de dispoziţie, atât pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător4• Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti) pot încheia asemenea contracte prin reprezentanţii lor legali5, pe când persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorii între 14 şi 18 ani) pot încheia personal contractele, însă cu încuviinţarea ocrotitorilor legali şi, în anumite cazuri, cu autorizarea instanţei de tutelă6• Cu caracter de noutate, în art. 40 din noul Cod civil a fost reglementată posibilitatea dobândirii capacităţii de exerciţiu anticipate, prevăzându-se că „pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie" . Vânzarea este act de dispoziţie numai raportat la obiectul contractului, respectiv preţul şi lucrul vândut. Raportat la patrimoniul părţilor contractante, vânzarea mijloceşte şi efec­ tuarea de acte de conservare sau de administrare a patrimoniului (de exemplu, cumpărarea de materiale pentru repararea casei, înstrăinarea bunurilor supuse pierii sau stricăciunii). În aceste cazuri este suficient ca partea respectivă să aibă capacitatea de a face acte de con­ servare sau de administrare. Sancţiunea care intervine pentru actele făcute cu neîndeplinirea condiţiilor legale de per­ soana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă este nulitatea 1 Această dispoziţie legală reprezintă aplicarea în materia vânzări a regulii cu caracter general prevăzute de art. 1180 din noul Cod civil, conform căreia „poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte". 2 Fiind excepţii, incapacităţile trebuie să fie prevăzute în mod expres de lege şi sunt de strictă interpretare şi aplicare. 3 Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanelor fizice de a-şi exercita drepturile subiective şi de a-şi asuma obligaţiile civile recunoscute de lege prin încheierea de acte juridice. Noul Cod civil defineşte, în art. 37, capacitatea de exerciţiu ca fiind aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. 4 Fiind act de dispoziţie atât pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător, părţile contractului de vânzare-cumpărare trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu la momentul încheierii contractului (C. Ap. Craiova, s. min. şi fam., dec. nr. 117 din 6 iunie 2007, pe www.nou/portal.just.ro). 5 Totuşi, potrivit art. 43 alin. (3) din noul Cod civil, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor. Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de reprezentantul său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru. 6 Cu toate acestea, potrivit art. 41 alin. (3) din noul Cod civil, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.

36

Condiţii de validitate

relativă, chiar fără dovedirea unui prejudiciu. Minorul devenit major poate însă confirma actul făcut singur în timpul minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat 1. în privinţa capacităţii de folosinţă2, legea a prevăzut unele incapacităţi speciale în materie de vânzare. Cum regula este capacitatea, aceste incapacităţi sunt de strictă interpretare şi trebuie interpretate restrictiv. Instituirea incapacităţilor are ca scop fie ocrotirea celor supuşi acestor interdicţii, fie ocrotirea unor terţi sau a unor interese publice3• Stabilirea scopului fiecărei incapacităţi pre­ zintă importanţă, întrucât în funcţie de acesta sancţiunea va fi cea a nulităţii relative (dacă incapacitatea a avut ca scop protecţia incapabilului) sau a nulităţii absolute (dacă a fost protejat prin incapacitate un interes public). lncapacităţile sunt împărţite în: incapacităţi de a cumpăra; - incapacităţi de a vinde.

a. lncapacităţile de a cumpăra sunt următoarele: 1. Incapacitatea mandatarilor de a cumpăra bunurile pe care au fost însărcinaţi să le vândă [art. 1654 alin. (1) lit. a)]. Justificarea acestei interdicţii constă în aceea că mandatarul nu trebuie să fie pus în situaţia de a alege între interesul său, acela de a cumpăra cât mai ieftin, şi interesul vânzătorului, acela de a obţine un preţ cât mai ridicat. Interdicţia nu îşi găseşte aplicarea atunci când mandatarul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese (art. 1304) 4• Sancţiunea care loveşte actele încheiate cu încălcarea acestei incapacităţi este nulitatea relativă. 2. Incapacitatea părinţilor, tutorelui, curatorului şi administratorului provizoriu de a cumpăra bunurile persoanelor pe care le reprezintă [art. 1654 alin. (1) lit. b)]. Această interdicţie vine să protejeze interesele celui reprezentat sau ocrotit prin una dintre modalităţile enumerate mai sus, caz în care conţinutul puterilor reprezentanţilor este deter­ minat de lege, iar reprezentatul nu poate să le aducă limitări, cu atât mai mult cu cât lipsa lui totală sau parţială de capacitate îl împiedică să manifeste o voinţă producătoare de efecte juridice.

1 Potrivit art. 44 şi art. 48 din noul Cod civil. Conform art. 34 din noul Cod civil, ,,capacitatea de folosinţă este aptitud inea persoa nei de a avea d repturi şi obligaţii civile". Aceasta începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia. 3 Cu privire la aceste incapacităţi în materie de vânzare, a se vedea şi I . Dogaru, E.G. Olteanu, L.B. Său leanu, Bazele dreptului civil. Contractele speciale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 109-111. 4 Această reglementare este conformă tendinţelor europene în domeniu. Astfel, articolul 3:205 al Principiilor La ndo prevede că reprezentatu l poate anula contractul încheiat de reprezentant, dacă există un conflict de i nterese pe care terţul le cunoştea sau nu putea să le ignore şi că se prezumă existenţa unui conflict de interese dacă reprezentantul a încheiat actul cu sine însuşi sau prin dublă reprezentare; sancţiunea nu este aplicabilă dacă el (reprezentatul) a consimţit la actul astfel încheiat ori dacă reprezentantul 1-a i nformat despre conflict şi n-a ridicat obiecţii într-un termen rezonabil (Principles of European Contract Law, Ed. Ole Lando&Hugh Beale, Kluwer Law l nternational, 2000, p. 200). 2

37

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Întrucât interesele protejate sunt particulare, în cazul încălcării normei legale se va aplica sancţiunea nulităţii relative. 3. Incapacitatea funcţionarilor publici, judecătorilor-sindici, practicienilor în insolvenţă1, executorilor judecătoreşti2, precum şi a altor asemenea persoane care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează [art. 1654 alin. (1) lit. c)]. Dat fiind faptul că această incapacitate vizează activitatea unor persoane învestite cu o autoritate publică în desfăşurarea activităţii lor, regimul nulităţii ce atinge actele făcute cu nerespectarea acestor dispoziţii este cel al nulităţii absolute. 4. Incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase3 care sunt de competenţa instanţei jude­ cătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea, instituită în sarcina judecătorilor, procurorilor, grefierilor, executorilor, avocaţilor, notarilor publici, consilierilorjuridici şi practi­ cienilor în insolvenţă [art. 1653 alin. (1)]. Limita teritorială a incapacităţii este dată de raza instanţei în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea persoana în cauză. Identificarea acesteia este facilă în cazul magistraţilor, grefierilor, dar şi a executorilor şi notarilor publici (care au competenţă limitată în aria judecătoriei unde se află sediul), însă este mai dificilă la avocaţi4, consilieri juridici şi practicieni în insolvenţă, întrucât aceştia pot să-şi exercite activitatea juridică în faţa oricărei instanţe din ţară. Însă, din moment ce desfăşurarea activităţii este un fapt juridic, iar scopul legii este de a apăra prestigiul profesiei şi a evita suspiciunile de fraudă, considerăm că în faţa instanţei se poate proba prin orice mijloc de probă exercitarea activităţii într-o anumită zonă geografică, chiar dacă aceasta nu corespunde cu cea a organizaţiei profesionale teritoriale unde este înscris cesionarul. Din interpretarea textului legal rezultă că, în cazul judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al procurorilor de la Parchetul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, interdicţia funcţionează pe întreg teritoriul ţării. Această interdicţie se întemeiază pe motive de ordin public, respectiv apărarea presti­ giului justiţiei, al corpului profesioniştilor din acest domeniu, care trebuie să fie mai presus de orice bănuială că ar putea influenţa soluţionarea litigiilor asupra bunurilor dobândite în acest mod. Sancţiunea încălcării acestei interdicţii este de aceea nulitatea absolută. 1 Activitatea judecătorilor-sindici şi a practicienilor în insolvenţă este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014 (Codul insolvenţei). Pentru o analiză detaliată a reglementării legale a insolvenţei, a se vedea D. Moţiu, Stabilirea masei active şi a masei pasive în procedura insolvenţei, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009. 2 În acest sens sunt dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, conform cărora este interzis acestor persoane să dobândească direct sau prin persoane interpuse, pentru ei sau pentru alţii, bunurile care au făcut obiectul activităţii de executare silită. 3 Dreptul este litigios atunci când există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau întinderea sa [art. 1653 alin. (3)]. Dreptul nu mai este litigios dacă s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă, cu toate că ea trebuie adusă la îndeplinire prin executare, unde s-ar putea formula o contestaţie la executare. 4 În literatura juridică s-a susţinut nulitatea pactului de quota litis, adică a înţelegerii între avocat şi clientul său, prin care acesta din urmă se angajează să îi verse avocatului o parte din ceea ce rezultă de pe urma cauzei, fie că aceasta constă într-o sumă de bani, fie în orice alt mod sau valoare (G. Miruţă, Nelegalitatea stabilirii onorariului avocatului, conform unui „ pact de quota litis", în Dreptul nr. 8/2004, pp. 94-96).

38

Condiţii de validitate

Totuşi, potrivit art. 1653 alin. (2) din noul Cod civil, cesiunea drepturilor litigioase este permisă şi valabilă în următoarele cazuri: a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de proprietate de la comoştenitori sau coproprietari, după caz; b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios; c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în legătură cu care există dreptul litigios. b. lncapacităţile de a vinde sunt următoarele: 1. Persoanele prevăzute la art. 1 654 alin. (1) 1 n u pot să vândă bunurile proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz [art. 1655 alin. (1)]. Dincolo de formularea destul de alambicată aleasă de legiuitor, apreciem că această inca­ pacitate are drept scop oprirea schimburilor patrimoniale între una dintre persoanele din categoriile indicate în art. 1654, ca vânzător, pe de o parte, şi persoana pe care aceasta o reprezintă sau al cărei patrimoniu îl administrează, în calitate de cumpărător, pe de altă parte. Din moment ce contraprestaţia pentru înstrăinarea unui bun propriu ar fi „o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl admi­ nistrează ori a cărui administrare o supraveghează", deducem că vânzarea prohibită ar fi o specie de act cu sine însuşi, în care incapabilul s-ar afla în postura de vânzător. Scopul incapacităţii îl reprezintă prevenirea deturnării puterii de reprezentare sau de angajare a fondurilor pe care le administrează de către incapabil, în dauna celor ale căror interese el ar trebui să le vegheze. Deşi sancţiunea încălcării incapacităţii nu este expres stabilită în acest caz, considerăm că problema se soluţionează, potrivit aceluiaşi criteriu al naturii interesului lezat, la fel ca în cazul art. 1654, în sensul că actul va fi lovit de nulitate relativă dacă persoana incapabilă aparţine categoriilor enumerate la lit. a) sau b) şi de nulitate absolută dacă aceasta face parte din categoriile de la lit. c) ale art. 1654 din noul Cod civil. 2. Sunt interzise contractele în care, în schimbul unei prestaţii promise de persoanele prevăzute la art. 1654 alin. (1), cealaltă parte se obligă să plătească o sumă de bani. Apreciem că această prevedere nu are nimic în comun cu vânzarea şi pe cale de consecinţă nu şi-ar avea locul în această secţiune. Dispoziţia este neclară în privinţa naturii contractului prohibit, a părţilor contractului şi a motivului pentru care acesta este ilicit. De lege ferenda, apreciem că ar trebui sancţionată o practică des întâlnită în care cel însărcinat cu vânzarea unui lucru facilitează cumpărarea acestuia de către un terţ la un preţ avantajos, primind pentru această prestaţie un comision din partea terţului. 1 Este vorba, aşa cum am a rătat mai sus, de următoarele categorii de persoane: a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă; b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezi ntă; c) funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precu m şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.

39

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Ca o aplicaţie a principiului că nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru a obţine desfiinţarea unui act juridic, art. 1656 din noul Cod civil prevede inadmisibilitatea acţiunii în anulare formulată de incapabil, respectiv faptul că cei cărora le este interzis să cumpere ori să vândă nu pot să ceară anularea vânzării nici în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite 1 .

3. Obiectul Noul Cod civil face distincţie între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei în art. 1225 şi art. 1226, prevăzând că „obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale", iar „obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul". Astfel, obiectul contractului constă în rezultatul acestuia, adică în operaţiunea juridică prin care părţile dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice de obligaţii, pe când obiec­ tul obligaţie constă în prestaţia pe care o poate pretinde creditorul şi pe care debitorul este ţinut să o aducă la îndeplinire2. Contractul de vânzare este un contract sinalagmatic, dând naştere la obligaţii reciproce în sarcina vânzătorului şi cumpărătorului. Obiectul material al obligaţiei vânzătorului îl consti­ tuie bunul vândut, iar obiectul material al obligaţiei cumpărătorului îl constituie preţul. a) Bunulvândut

Bunul3 vândut, pentru a constitui obiectul material al prestaţiei vânzătorului, trebuie să îndeplinească anumite condiţii: 1. să se afle în circuitul civil; 2. să existe sau să poată exista în viitor; 3. să fie determinat sau determinabil; 4. să fie posibil; 5. să fie licit şi moral. 1) În primul rând, bunul vândut trebuie să fie în circuitul civil. Noua reglementare menţine principiul liberei circulaţii a bunurilor, astfel că statuează, în art. 1657, că „orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenţie ori testament". Nu pot forma obiectul contractului de vânzare bunurile care nu sunt în circuitul civil4 • Astfel, sunt în afara circuitului civil, fiind inepuizabile şi nesusceptibile de apropriere, bunurile care nu aparţin nimănui şi al căror uz este comun tuturor. 1 În condiţiile art. 317 alin. (1) din noul Cod civil, fiecare soţ poate să încheie acte juridice cu celălalt soţ, astfel că, în prezent, vânzarea între soţi este valabilă (în vechiul Cod civil vânzarea între soţi era interzisă). 2 Prestaţia poate fi pozitivă, constând într-o acţiune (,, de a da" sau „de a face"), ori negativă, constând într-o inacţiune (,, de a nu face"). 3 Potrivit art. 535 din noul Cod civil, bunurile sunt definite ca fiind lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial. 4 Astfel, potrivit art. 1229 din noul Cod civil, numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei ,, prestaţii contractuale".

40

Condiţii de validitate

Aceste lucruri, prin natura lor, nu pot forma obiectul contractului de vânzare, fiind denu­ m ite res communis (res nullius) : aerul, razele soarelui, apa mării etc. În afara acestor bunuri, există alte bunuri care, deşi sunt în general susceptibile de apropriere, legea le declară inalienabile, neputând face obiectul contractului de vânzare 1 . Astfel, legea declară inalienabile bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. Raţiunea acestei reglementări a constituit-o protejarea interesului naţional (pentru bunurile din domeniul public al statului) şi a intere­ sului local (pentru bunurile din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale). Actuala Constituţie a României, în art. 136 alin. (3), arată că „bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice", iar în alin. (4) prevede că: ,, Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică". Potrivit art. 136 alin. (2) din Constituţie, proprietatea publică2 este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. În ceea ce priveşte caracterele dreptului de proprietate publică, potrivit art. 861 din noul Cod civil, ,,bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile". Pro­ prietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobândită de terţi prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile. În condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare sau în folosinţă şi pot fi concesionate ori închiriate. În acelaşi sens, în aplicarea dispoziţiei constituţionale, Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, în art. 5 alin. (1), cu privire la terenuri, prevede că „aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public". Aceste terenuri sunt, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/19913, inalienabile, impres­ crip tibile şi insesizabile, fiind afectate unei utilităţi publice. 1 Ele pot face însă, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, obiectul altor acte juridice netranslative de proprietate (închiriere, concesionare, folosinţă gratuită etc.). 2 Noul Cod civil defineşte proprietatea publică în art. 858, prevăzând că aceasta reprezintă dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege. Bunurile proprietate publică fac parte din domeniul public naţional, judeţean sau, după caz, local. 3 Legea nr. 18/1991 a fondului funciar a fost publicată în M. Of. nr. 37 din 20 februarie 1991 şi republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998.

41

CONTRACTUL DE VÂNZARE

În ceea ce priveşte regimul juridic al bunurilor proprietate publică, art. 554 din noul Cod civil prevede că „bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietăţii publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea. Dacă prin lege nu se pre­ vede altfel, dispoziţiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică şi dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă". În schimb, bunurile din domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale sunt supuse dispoziţiilor dreptului comun, putând fi înstrăinate în mod liber, dacă legea specială nu prevede altfel. Deci, în cazul înstrăinării acestor bunuri, se vor aplica dispoziţiile generale prevăzute pentru contractul de vânzare, în măsura în care prin legea specială nu se prevăd anumite formalităţi sau modalităţi de înstrăinare. Este de menţionat şi că bunurile din domeniul public pot fi trecute în domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, când nu mai servesc la uzul public. Prin legi speciale s-a restrâns circulaţia bunurilor care constituie monopol de stat, acestea putând fi vândute sau cumpărate, în condiţiile prevăzute de lege, numai de persoane fizice sau juridice autorizate. În acest sens, art. 40 din Legea nr. 15/1990 1 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale prevede că „statul îşi poate rezerva activităţi economice pe care să le desfăşoare în mod exclusiv cu titlu de mono­ poluri de stat. Asemenea monopoluri, precum şi modul lor de administrare, se stabilesc prin legi speciale". Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat 2, potrivit căreia unele activităţi de producţie, extracţie, prelucrare şi comercializare constituie mono­ pol de stat3• Pentru unele categorii de bunuri aflate în circuitul civil, din motive de ordine publică sau economico-sociale, legea a prevăzut că acestea pot fi vândute sau cumpărate numai cu respectarea unor anumite condiţii prevăzute de lege. Printre acestea pot fi amintite armele, muniţiile şi materiile explozive, produsele şi substanţele toxice, produsele şi substanţele stupefiante, bunurile făcând parte din patrimoniul cultural naţional sau din Fondul Arhivistic Naţional etc. Cu privire la posibilitatea scoaterii din circuitul civil a unor bunuri sau stabilirii unor restricţii speciale prin voinţa părţilor, având în vedere principiul liberei circulaţii a bunurilor al dreptului proprietarului de a dispune liber şi absolut de bunul său, drept garantat de Constituţia României în art. 44, în principiu, un bun nu poate fi declarat inalienabil prin voinţa omului, printr-o clauză contractuală sau testamentară. Totuşi, în afară de limitările legale ale dreptului de proprietate, noul Cod civil permite limitările instituite prin act juridic de către proprietar, sub rezerva respectării ordinii publice şi bunelor moravuri. 1 Legea nr. 15/1990 a fost publicată în M. Of. nr. 98 din 8 august 1990.

Prin monopol de stat, în sensul acestei legi, se înţelege dreptul statului de a stabili regimul de acces al agenţilor economici cu capital de stat şi privat, inclusiv producători individuali, după caz, la activităţile economice constituind monopol de stat şi condiţiile de exercitare a acestora. 3 Legea nr. 31/1996 a fost publicată în M. Of. nr. 96 din 13 mai 1996 şi prevede că activităţile care constituie monopol de stat nu pot fi exercitate decât pe bază de licenţă acordată de stat pe timp determinat şi cu titlu oneros, sub sancţiuni penale sau contravenţionale. 2

42

Condiţii de validitate

Pri n art. 627 din noul Cod civil se reglementează expres clauza de inalienabilitate 1, prevăzându-se că „prin convenţie sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată de cel mult 49 de ani şi dacă există un interes serios şi legitim. Termenul începe să curgă de la data dobândirii bunului. Dobânditorul poate fi autorizat de către instanţă să dispună de bun dacă interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un interes superior o impune". Observăm că legiuitorul stabileşte că o clauză de inalienabilitate nu poate fi instituită decât prin convenţie sau testament, excluzând astfel posibilitatea instituirii sale prin alte acte juridice unilaterale2 . Condiţiile în care se recunoaşte ca valabilă o clauză de inalienabilitate sunt aceleaşi care au fost recunoscute şi de doctrina şi practica judiciară anterioară3 ca fiind reperele în materie: caracterul temporar şi interesul serios şi legitim. Astfel, durata maximă de timp pentru care poate fi dispusă inalienabilitatea este de 49 de ani, calculaţi începând cu data dobândirii 4• Interesul este serios şi legitim atunci când, fie pentru părţi, fie pentru un terţ, este apt de a fi luat în considerare ca o valoare ce justifică indisponibilizarea temporară a bunului. În majoritatea cazurilor, interesul este de natură patrimonială, având drept scop, de exemplu, garantarea solvabilităţii dobânditorului, atunci când acesta rămâne debitorul înstrăină­ torului, sau protejarea dobânditorului, determinându-l să păstreze bunul în proprietate. În mod excepţional, instanţa de judecată poate interveni şi lipsi de efecte clauza de inalienabilitate, autorizând proprietarul să dispună de bun dacă interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un interes superior o impune. De asemenea, dreptul de proprietate restricţionat printr-o clauză de inalienabilitate poate fi transmis mortis causa. Deşi legea nu prevede în mod expres care va fi soarta clauzei după schimbarea proprietarului, credem că, dacă decesul transmiţătorului nu a operat ca o cauză de dispariţie a motivului ce a determinat instituirea ei, aceasta se va menţine pe durata sau sub condiţia sub care a fost consimţită iniţial. Raţionamentul se bazează pe argumentul că succesorul, dacă a dobândit cu titlu universal, preia şi sarcinile moştenirii (cel puţin în limita activului net), deci inclusiv cea pentru a cărei respectare s-a garantat prin indisponibilizare, iar dacă a dobândit cu titlu particular şi clauza este cu titlu de garanţie, va prelua dreptul cu limitările sale, inclusiv cu riscul valorificării unui drept de urmărire ce poate fi ridicat de beneficiarul clauzei. 1 Clauza volu ntară de inalienabilitate reglementată de art. 627-629 C. civ. a fost una di ntre cele mai importante, aşteptate şi dezbătute modificări aduse de noul Cod civil . I m portanţa sa vine din a m ploarea discuţiilor doctri nare şi soluţiilor jurisprudenţiale care ana lizau valabilitatea unor clauze de inalienabilitate sub imperiul vechii reglementări civile. Reglementa rea actuală a confirmat opinia domina ntă din doctrina şi practica judiciară anterioare, în sensul va labilităţii clauzelor de inalienabilitate convenţionale justificate de un i nteres ser ios şi legiti m . 2 Clauza de ina liena bilitate reprezintă astfel o excepţie d e la regula consacrată de art. 1325 C. civ., care p revede că dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespu nzător actelor unilaterale, dacă prin lege nu se prevede altfel. 3 A se vedea, în acest sens: Fr. Deak, op. cit., pp. 51-53; F. Moţi u, D. Moţiu, Contracte civile speciale. Prezent şi viito r, Ed. Mirton, Timişoara, 2009, p. 47; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 400/1978, în CD, 1978, p. 22. 4 În cazul unui contract de vânzare, termenul începe să curgă de la data dobândirii dreptului de proprietate de către cumpărător, ceea ce înseamnă că trebuie analizat de la caz la caz momentul la care cumpărătorul dobândeşte proprietatea; astfel, acesta poate dobândi dreptul de proprietate la data încheierii contractului, la data individualizării bunurilor de gen, la data prevăzută în contract pentru transferul dreptului de proprietate etc.

43

CONTRACTUL DE VÂNZARE

În ceea ce priveşte condiţiile de opozabilitate ale acestei clauze, potrivit art. 628 alin. (1) şi (2) din noul Cod civil, ,,clauza de inalienabilitate nu poate fi invocată împotriva dobân­ ditorilor bunului sau a creditorilor proprietarului care s-a obligat să nu înstrăineze decât dacă este valabilă şi îndeplineşte condiţiile de opozabilitate. Pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul". Clauza de inalienabilitate rămâne eficientă şi dacă patrimoniul proprietarului este supus executării silite, producând deci în plus şi un efect de insesizabilitate 1. Există trei opţiuni la care se poate apela pentru a se sancţiona o eventuală conduită neconformă cu clauza de inalienabilitate: - beneficiarul clauzei are dreptul de a pretinde daune-interese proprietarului care nu se conformează acestei obligaţii; - înstrăinătorul poate să ceară rezoluţiunea contractului în cazul încălcării clauzei de inalienabilitate de către dobânditor; - atât înstrăinătorul, cât şi terţul, dacă inalienabilitatea s-a stipulat în favoarea acestuia, pot să ceară anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea clauzei. 2) În al doilea rând, lucrul trebuie să existe sau să poată exista cu certitudine în viitor. Potrivit art. 1659 din noul Cod civil, ,,dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt în momentul vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a preţului". Deci, dacă lucrul a existat în trecut, dar în momentul vânzării era pierit în totalitate sau dacă lucrul nici n-a existat în realitate, contractul nu produce niciun efect, întrucât obligaţia vânzătorului este lipsită de obiect. Aceasta atrage şi lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului, lipsind deci obiectul şi cauza vânzării. Dacă lucrul a existat în momentul încheierii contractului şi a pierit numai în parte, cumpă­ rătorul are dreptul, potrivit legii, să opteze: fie să renunţe la contract (să ceară anularea contractului), fie să menţină contractul cu reducerea proporţională din preţ, conform pieirii lucrului. Acest drept de opţiune există şi dacă mai multe lucruri formează obiectul unei singure vânzări şi unele au pierit la momentul încheierii contractului. Alegerea făcută de către cumpărător, potrivit unei opinii din doctrină2, există în toate cazurile, chiar dacă partea din lucru pierită ar fi minimă. Potrivit unei alte opinii3, la care ne raliem şi noi, alegerea făcută de cumpărător nu trebuie să fie abuzivă; deci cumpărătorul nu va putea renunţa la contractul perfectat dacă partea pierită din lucru ar fi una neînsemnată şi scopul vânzării se poate menţine. Riscul pieirii totale sau parţiale a lucrului vândut este suportat de către vânzător, conform principiului res perit domino, întrucât se situează înainte de momentul încheierii valabile a contractului. 1 Conform art. 629 alin.(3) din noul Cod civil.

2

D.Alexandresco, op. cit., p. 82. Fr. Deak, op. cit., p. 53; M. Mureşan, Contractele civile speciale, voi. li, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1999, p.23. 3

44

Condiţii de validitate

Părţile pot conveni să vândă lucruri viitoare (res futura), care nu există în momentul încheierii contractului, dar care pot exista cu certitudine; de exemplu, bunuri ce se vor confecţiona ulterior, recolta viitoare de grâu1 . Astfel, dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândeşte pro­ prietatea în momentul în care bunul s-a realizat, adică atunci când devine apt de a fi folosit potrivit destinaţiei în vederea căreia a fost încheiat contractul (art. 1658). Dat fiind faptul că în general motivul cumpărării (causa remata) rămâne fără semnificaţie în ceea ce priveşte valabilitatea vânzării, credem că ceea ce interesează în această situaţie este aptitudinea bunului de a servi destinaţiei normale, uzuale, pe care o are un bun din respectiva specie2 • în cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii con­ tractului, cumpărătorul dobândeşte proprietatea la momentul individualizării de către vânzător a bunurilor vândute. Observăm că dispoziţiile analizate se referă exclusiv la bunurile de gen ce fac obiectul contractului şi pe care vânzătorul trebuie să le producă. Altfel, pro­ blema existenţei bunurilor de gen nu se pune, căci ele pot fi oricând procurate din altă parte. Atunci când bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu produce niciun efect. Dacă însă nerealizarea este determinată de culpa vânzătorului, acesta este ţinut să plătească daune-interese. Dacă bunul se realizează numai parţial, cumpărătorul are alegerea fie de a cere desfiin­ ţarea vânzării, fie de a pretinde reducerea corespunzătoare a preţului. Aceeaşi va fi soluţia şi atunci când genul limitat s-a realizat numai parţial şi, din acest motiv, vânzătorul nu poate individualiza întreaga cantitate de bunuri ce face obiectul contractului. Dacă însă nerealizarea, totală sau parţială, este determinată de culpa vânzătorul ui, acesta este ţinut să plătească daune-interese. Atunci când vânzarea are caracter aleatoriu, iar cumpărătorul şi-a asumat riscul nerea­ lizării bunului sau genului limitat (emptio rei speratae), el va suporta şi riscul contractului şi va rămâne obligat la plata preţului. Acest lucru se întâmplă, de exemplu, în cazul cumpărării unei recolte ce urmează a se realiza pe un anumit teren al vânzătorului. Dacă, în principiu, orice lucru viitor poate fi obiect al contractului de vânzare, legea interzice acest lucru în cazul succesiunilor nedeschise. Orice pacte asupra moştenirilor nedeschise sunt interzise expres şi imperativ de lege. Raţiunea legii este una normală, întrucât asemenea pacte ar fi imorale şi ar putea trezi dorinţa morţii persoanei despre a cărei succesiune viitoare ar fi vorba. Reglementând situaţia juridică a actelor juridice asupra moştenirii nedeschise, art. 956 din noul Cod civil prevede că „dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de n ulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii" . Nimic nu interzice însă încheierea unor contracte de vânzare a unei moşteniri; în acest caz, succesiunea este deschisă, iar contractul de vânzare, pe deplin valabil3• 1 Potrivit art. 1228 din noul Cod civil, ,,în lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta şi asupra bu nurilor viitoare" . 2 În privinţa construcţiilor, sunt aplicabile dispoziţiile corespunzătoare în materie de carte funciară. 3 Vânzarea unei moşteniri va fi tratată pe larg la capitolul „Varietăţi de vânzare".

45

CONTRACTUL DE VÂNZARE

3) În al treilea rând, o altă condiţie privind lucrul vândut este ca acesta să fie determinat sau determinabil. În acest sens, reglementând obiectul obligaţiei, potrivit art. 1226 din noul Cod civil, ,,sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil". În cazul bunurilor certe, determinarea se face prin precizarea caracterelor lor indivi­ duale 1. Astfel, bunul va fi individualizat prin precizarea naturii bunului (autoturism, casă, televizor etc.), a poziţiei acestuia în spaţiu sau a elementelor de identificare (loc de situare, vecinătăţi, număr topografic, marcă, număr de înmatriculare etc.) . La bunurile generice, determinarea se face prin indicarea speciei şi a cantităţii acestor bunuri (de exemplu, 10 kg de mere), deci prin elemente prin care să fie posibilă individuali­ zarea bunurilor vândute pentru predare şi transferul proprietăţii asupra acestora2. Determinarea poate fi făcută în mod precis la data încheierii contractului (situaţiile arătate mai sus) sau să fie date unele elemente pentru a putea fi determinat obiectul în viitor (de exemplu, să se vândă ½ din recolta de pe un anumit teren sau peştele care va fi prins dintr-un lac). Vânzarea care are un obiect nedeterminat sau imprecis (de exemplu, se specifică numai că se vând maşini, fără arătarea felului, numărului sau a mărcii) nu este valabilă, fiind nulă absolut pentru lipsa obiectului său. În legătură cu determinarea obiectului vânzării, practica judiciară a adus unele precizări interesante. Astfel, într-o speţă3, s-a decis că, chiar dacă în contractul de vânzare nu se spe­ cifică expres care sunt părţile comune din imobil şi cum urmează a fi folosite, contractul de vânzare este valabil şi este de presupus că s-au vândut şi acestea odată cu imobilul. În acelaşi sens, într-o altă speţă4, s-a decis că în cazul în care podul şi intrarea în pod constituie părţi comune pentru cele două apartamente, iar proprietarul vinde un apartament fără a specifica în contract şi aceste părţi comune, se prezumă că şi acestea au fost vândute odată cu apartamentul, conform destinaţiei lor comune. 4) Lucrul vândut trebuie să fie posibil, întrucât nimeni nu poate fi obligat la imposibil (ad imposibilium, nulfa obligatio). Obiectul nu este posibil dacă imposibilitatea este absolută, adică pentru orice persoană. Dacă imposibilitatea este numai relativă, adică numai pentru un anumit debitor, obiectul contractului va fi valabil şi va angaja răspunderea din partea debitorului5• În acest sens, reglementând imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei, art. 1227 din noul Cod civil prevede: ,,Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una 1 M. Mureşan, op. cit. , pp. 26-27. Conform art. 1678 din noul Cod civil, atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, proprietatea se transferă cumpărătorului numai după individualizarea acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului. 3 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 97/1970, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă (1969-1975), p. 126. 4 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 943/1978, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1975-1980}, p. 86. 5 Dacă în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, obiectul este posibil, însă ulterior executarea lui devine imposibilă, datorită cazului fortuit sau forţei majore, se pune în discuţie nu valabilitatea contractului, ci riscul acestuia (G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 351). 2

46

Condiţii de validitate

di n tre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se preved e altfel". Imposibilitatea poate fi de ordi n juridic sau de ordin material şi trebuie să fie apreciată dinamic, în funcţie de nivelul civilizaţiei şi al tehnicii şi de progresul tehnico-ştii nţific (ceea ce nu este azi posibil, poate deveni mâine posibil) 1. S) În sfârşit, lucrul ce formează obiectul contractului trebuie să fie licit, ceea ce înseamnă că cond uita părţilor trebuie să fie în conformitate cu legea, ordinea publică şi morala 2 • Dacă obiectul contractului este ilicit sau imoral, atunci contractul de vânzare va fi nul absolut. În acest sens, în practica judiciară3 s-a decis că dacă obiectul este ilicit întrucât pro­ vine din contrabandă, iar cumpărătorul a cunoscut această provenienţă, în caz de confiscare a lucrului vândut, el nu poate cere restituirea preţului plătit, de asemenea confiscat. b) Pleţu].vâruiirli.

Preţul este obiectul obligaţiei cumpărătorului şi constă în suma de bani datorată de cumpărător vânzătorului ca echivalent al lucrului vândut; el corespunde valorii lucrului vândut. Condiţiile pentru validitatea contractului de vânzare în privinţa obiectului obligaţiei cumpărătorului sunt: 1) preţul să fie stabilit în bani; 2) preţul să fie determi nat sau determinabil; 3) preţul să fie sincer; 4) preţul să fie serios. 1) Preţul vânzării trebuie să fie stabilit într-o sumă de bani. Noul Cod civil prevede expres această condiţie în art. 16604, ea fiind de esenţa vânzării 5 • După cum s-a arătat în doctrină, la vânzare preţul este nu numai un element de validitate a vânzării, ci şi unul de calificare (identificare) a contractului 6• Dacă înstrăinarea unui lucru nu se face pentru o sumă de bani, atunci contractul încheiat poate fi valabil, însă el nu mai poate fi caracterizat ca un contract de vânzare. Astfel, dacă înstrăinarea unui lucru se face în schimbul unui alt lucru, contractul este valabil, însă nu reprezintă o vânzare, ci un contract de schimb. La fel, dacă în schimbul proprietăţii unui lucru, se stabileşte obligaţia întreţinerii înstrăi­ nătorului pe viaţă, contractul nu este de vânzare, ci de întreţinere. Probleme pot să apară atunci când o parte înstrăinează un bun în schimbul unei prestaţii mixte, executabile parţial în bani şi parţial în natură. În aceste cazuri, pentru determinarea 1 Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1999, p. 155. Potrivit art. 1225 alin. (3) din noul Cod civil, ,,obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau co ntravine ordinii publice ori bunelor moravuri". 3 Trib. jud. Satu Mare, dec. civ. nr. 462/1976, în RRD nr. 1/1978, p. 64. 4 În vechiul Cod civil această condiţie nu a fost prevăzută expres, însă doctrina şi practica judiciară erau un anime în recunoaşterea acesteia. 5 Este esenţial caracterul monetar al preţului, deoarece acesta contribuie la calificarea juridică a actului, iar, p rin ur mare, principalele caracteristici ale contractului numit nu pot fi lăsate la latitudinea părţilor. 6 D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, voi. I, Vânzarea şi schimbul, Ed. C.H . Beck, Bucureşti, 2008, p. 67. 2

47

CONTRACTUL DE VÂNZARE

naturii juridice a actului încheiat, trebuie să se stabilească care este obligaţia principală 1. Dacă obligaţia principală este plata unei sume de bani, contractul va fi de vânzare, iar dacă obligaţia principală este de prestare a întreţinerii, atunci contractul va fi caracterizat drept contract de întreţinere. În practica judiciară2 şi în doctrină3 s-a susţinut că natura juridică a contractului intervenit între părţi se va stabili în funcţie de preponderenţa uneia sau alteia dintre prestaţiile asu­ mate de dobânditorul bunului. Astfel, conform acestor opinii, este vorba despre un contract de vânzare cu clauză de întreţinere, dacă partea din contravaloarea lucrului cumpărat este mai mare decât partea estimată care se execută prin prestarea întreţinerii, şi despre un contract de întreţinere, dacă valoarea întreţinerii depăşeşte pe aceea a preţului achitat în bani. Potrivit altor opinii4, la care ne raliem, pentru rezolvarea problemei naturii juridice a con­ tractului, în lipsa altor criterii, prestaţia în bani se va raporta la valoarea bunului înstrăinat, şi nu la prestaţia de întreţinere, care este aleatorie. Astfel, contractul va fi de vânzare dacă prestaţia în bani este de cel puţin jumătate din valoarea bunului înstrăinat, în caz contrar fiind vorba despre un contract de întreţinere. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Apel Craiova, care, într-o speţă5, a decis că pentru stabilirea priorităţii uneia dintre obligaţii (suma de bani sau prestaţia de întreţinere), este necesar să se analizeze în raport de valoarea bunului transmis care este prestaţia principală, contractul fiind de vânzare cu clauză de întreţinere, dacă se stipulează plata preţului atât în bani, cât şi în întreţinere, iar prestaţia bănească reprezintă peste 50% din valoarea bunului. Cu privire la folosirea frecventă a denumirii de „contract de vânzare cu clauză de între­ ţinere", apreciem, alături de alţi autori6, că această denumire este de natură să creeze confuzii privind natura contractului. Natura contractului nu poate fi dublă, contractul neputând fi caracterizat decât ori ca vânzare, ori ca întreţinere, indiferent de clauzele pe care le-ar cuprinde7• Dacă se înstrăinează însă numai o cotă-parte individualizată din imobil pe un preţ deter­ minat, iar cealaltă parte în schimbul întreţinerii, există două contracte distincte, cuprinse într-un singur act, urmând a se aplica pentru fiecare contract regulile corespunzătoare. Astfel, dacă se stipulează în actul părţilor că ½ din imobil se înstrăinează pe un anumit preţ, iar ½ din imobil se înstrăinează în schimbul întreţinerii, acel act va cuprinde două contracte distincte, primul de vânzare şi al doilea de întreţinere. 1 A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 525/1956, în Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, pp. 205-206. 2 A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1751/1978, .în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă (1975-1980), p. 92. 3 M . Mureşan, op. cit., p. 43. 4 Fr. Deak, Contractele civile şi asigurări, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, pp. 248-249; D. Chirică, op. cit., p. 125. 5 C. Ap. Craiova, dec. nr. 3280/1995, în Revista juridică a Olteniei n r. 1-2/1996, p. 57. 6 A se vedea, în acest sens, Fr. Deak, op. cit., p. 248. 7 Contractul de vânzare cu clauză de întreţinere nu are o natură mixtă, ci, raportat la valoarea bunului, este un contract de vânzare, dacă suma primită de întreţinut reprezintă mai mult de jumătate din această valoare, şi de întreţinere în caz contrar, cu toate consecinţele ce decurg în privinţa reglementărilor legale aplicabile (Trib. Neamţ, s. civ., dec. nr. 1032/2010, pe www.nou/portal.just.ro).

48

Condiţii de validitate

contractul de vânzare, din punct de vedere al prestaţiei cumpărătorului, se deosebeşte şi de darea în plată. Astfel, nu va exista vânzare dacă înstrăinarea lucrului se face cu intenţia ca 1 înstrăinătorul să stingă o altă datorie, preexistentă faţă de dobânditor . Dacă în schimbul proprietăţii asupra unui bun se prevede de părţi în contract o prestaţia periodică în bani (de regulă, lunar sau anual) pe tot timpul vieţii înstrăinătorului, contractul nu va fi de vânzare, ci de rentă viageră. va fi vorba însă tot de un contract de vânzare dacă preţul este stabilit într-o sumă de bani forfetară, care este convenit a fi plătit eşalonat, în rate periodice, până la achitarea sumei convenite prin contract2 • Dacă preţul a fost stabilit în bani, dar ulterior cumpărătorul se liberează de datorie dând un alt lucru în schimbul lucrului cumpărat, contractul este de vânzare, întrucât încheierea lui, şi nu executarea, este aceea care caracterizează natura sa juridică3• 2) Preţul vânzării trebuie să fie determinat sau determinabil. Această condiţie este expres prevăzută în art. 1660 din noul Cod civil, potrivit căruia preţul trebuie să fie „determinat sau cel puţin determinabil". Preţul se consideră determinat în cazul în care cuantumul lui este stabilit în momentul încheierii contractului de către părţi, fie în sumă totală, fie (pentru bunurile generice) pe unitatea de măsură. Determinarea preţului nu presupune ca părţile să stabilească modalităţile concrete de plată (printr-o singură prestaţie sau în rate, prin numerar sau prin virament bancar etc.) sau termenul de plată. Aceste elemente nu afectează valabilitatea contractului, ci numai exe­ cutarea lui şi răspunderea părţilor pentru neexecutarea obligaţiilor din contract4• Dacă preţul nu este determinat în contract, în sensul că nu se precizează cuantumul său, atunci părţile pot preciza în contract elementele cu ajutorul cărora preţul va fi determinat în viitor, cel mai târziu până la data executării obligaţiei de plată a preţului, însă fără să necesite un nou acord de voinţă al părţilor (art. 1651). În acest caz, preţul este determinabil, iar contractul de vânzare este valabil. De exemplu, părţile pot conveni ca plata să se facă la preţul curent, la termenul prevăzut pentru predarea lucrului, în funcţie de cotaţia la bursă a produsului ori de calitatea produselor etc. Atunci când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de refe­ rinţă, iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlo­ cuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat (art. 1234). Potrivit art. 1662 din noul Cod civil, preţul poate fi determinat şi de către una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului părţilor. Odată ce acest terţ va stabili preţul, preţ care face parte din contract de la încheierea lui, acesta va fi obligatoriu pentru părţile contractului. Terţul însărcinat cu stabilirea preţului este un mandatar comun al părţilor5 , care trebuie să determine preţul contractului, şi nu poate fi revocat decât prin acordul comun al acestora6• 1 Darea în plată, ca instituţie ju ridică, se analizează la materia teoriei generale a obligaţiilor. I . Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 288. 3 D. Alexandresco, op. cit., p. 109. 4 F. Moţiu, D. Moţiu, op. cit., p. 56. 5 D. Alexandresco, op. cit., p. 122. 6 Co nform art. 1232 alin. (1) din noul Cod civil, atunci când preţul sau orice alt element a l contractului u rmează să fie determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant. 2

49

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Atunci când persoanele astfel desemnate nu determină preţul în termenul stabilit de părţi sau, în lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului, la cererea părţii intere­ sate, preşedintele judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna de urgenţă, în camera de consiliu, prin încheiere definitivă, un expert pentru determinarea preţului. În acest caz, remuneraţia expertului se plăteşte în cote egale de către părţi . În toate situaţiile, dacă preţul nu a fost determinat în termen de un an de la încheierea contractului, vânzarea este nulă 1, în afară de cazul în care părţile au convenit un alt mod de determinare a preţului 2 • Legea asimilează caracterului determinabil al preţului şi situaţia în care preţul poate fi stabilit potrivit împrejurărilor. Astfel, atunci când contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obişnuit, se prezumă că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit de vânzător [art. 1664 alin. (2)] . Realitatea vieţii economice în ţara noastră a arătat până în prezent că preţul practicat este rareori o constantă în timp, acesta fiind supus acţiunii unei pleiade de factori (inflaţie, fluctuaţii ale cursului valutar etc.), însă prevederea îşi poate demonstra utilitatea dacă se demonstrează că în aceeaşi perioadă de timp în care s-a făcut vânzarea au fost încheiate de către vânzător cu alţi cumpărători alte contracte pentru bunuri de aceeaşi specie la un preţ constant. Bunurile al căror preţ este stabilit pe pieţe organizate sunt prezumate a fi fost comer­ cializate, în lipsă de prevedere contrară, la preţul mediu aplicat în ziua încheierii contractului sau în ultima zi lucrătoare pe piaţa cea mai apropiată de locul încheierii contractului [art. 1664 alin. (3)]3. Este de precizat că, în cazul unui contract de vânzare între profesionişti în care nu se sta­ bileşte preţul şi nici nu se indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil4• În orice caz, stabilirea preţului nu poate fi lăsată la aprecierea ulterioară a părţilor ori să depindă de voinţa exclusivă a uneia dintre ele; de exemplu, vânzătorul să vândă bunul la preţul pe care cumpărătorul va dori să-l plătească5• Inexistenţa în contract a unor elemente prin care preţul să fie determinat sau deter­ minabil duce la nulitatea absolută a contractului pentru lipsa preţului 6• 1 Deşi legea nu prevede expres, apreciem că este vorba despre sancţiunea nulităţii absolute. 2 Potrivit art. 1663 din noul Cod civil, când preţul se determină în funcţie de greutatea lucrului vândut, la stabilirea cuantumului său nu se ţine seama de greutatea ambalajului. 3 Dacă această zi a fost nelucrătoare, se va ţine seama de ultima zi lucrătoare anterioară. 4 Determinarea preţului între profesionişti este reglementată de art. 1233 din noul Cod civil. 5 Determinarea preţului într-o vânzare constituie un element esenţial pentru validitatea contractului. Preţul trebuie să fie stabilit de părţi şi să reiasă din enunţurile actului încheiat între părţi. Dacă această condiţie nu a fost îndeplinită, vânzarea nu este perfectă şi atunci convenţia părţilor este numai o promisiune de vânzare (Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 420/1992, în Culegere de practică judiciară civilă a Tribunalului Bucureşti pe anul 1992, pp. 98-99). 6 Dacă în actul încheiat de părţi nu se indică preţul, ci se menţionează doar cuantumul acontului plătit de către cumpărător vânzătorului, atunci contractul părţilor este nul pentru lipsa preţului (Trib. jud. Sibiu, dec. nr. 504/1992 şi Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 86/1986 în R.I. Motica, F. Moţiu, op. cit., pp. 114 şi 46).

so

Condiţii de validitate

Dacă preţul a fost stabilit de către părţi la încheierea contractului, fiind serios şi deter minat, vânzătorul nu poate solicita ulterior diferenţe de preţ, indiferent de justificările 1 pe care le-ar aduce . în unele cazuri, în care statul a stabilit preţuri legale, obligatorii prin lege, părţile con­ tractului de vânzare vor trebui să se conformeze acestora (de exemplu, în cazul vânzării de locuinţe construite din fondurile statului sau intrate, prin naţionalizare, în proprietatea statului). în aceste situaţii, dacă părţile contractului nu au prevăzut nimic privind preţul în contract, se va prezuma că ele au avut în vedere preţul legal existent la acea dată; în această situaţie, preţul, fiind prevăzut de lege, deşi neprecizat expres în contract, va fi considerat că există şi că este determinat. Dacă părţile au stabilit un alt preţ decât cel legal, atunci contractul este modificat de drept, înlocuindu-se preţul convenit de părţi cu preţul stabilit de lege. Dacă prin lege nu s-a stabilit un preţ obligatoriu, ci un preţ maximal, care nu poate fi de­ păşit, părţile pot stabili în contract un preţ mai mic sau egal cu cel maximal, dar nu unul mai mare decât cel prevăzut de lege. 3) Preţul vânzării trebuie să fie sincer, adică real, stabilit efectiv, cu scopul de a fi cerut şi plătit în realitate, deci nu un preţ pe care părţile să-l fi stabilit în mod fictiv. Preţul este fictiv atunci când părţile nu intenţionează să-l ceară, respectiv să-l plătească sau când din actul secret rezultă că el nu este datorat2 • În cazul în care preţul nu este real, ci fictiv sau simulat, art. 1665 alin. (1) din noul Cod civil prevede că „vânzarea este anulabilă atunci când preţul este stabilit fără intenţia de a fi plătit". Cât priveşte condiţia ca preţul să fie sincer, asistăm la o schimbare de concepţie a legiui­ torului român cu privire la sancţiunea care intervine în cazul nerespectării acestei condiţii3 • Noul Cod instituie, astfel, prin dispoziţiile art. 1665, sancţiunea nulităţii relative atunci când preţul este stabilit fără intenţia de a fi plătit. Această nouă abordare este concordantă cu două realităţi ale prezentului. Pe de o parte, interesul apărat este unul particular, şi nu unul general, deci numai părţile contractului pot aprecia lezarea drepturilor lor şi pot acţiona în sensul obţinerii unei reparaţii prin anularea actului, dacă este cazul4• 1 În cazul în care condiţiile de valabilitate ale contractului de vânzare s-au respectat la încheierea lui, atunci faptul că, ulterior, în urma unor controale ale Curţii de Conturi, s-a constatat că bunurile vândute trebuiau reevalu ate nu a re relevanţă asupra contractului părţilor, întrucât s-a r încă lca principiul consensualismu l u i ( CSJ, s. co rn., dec. nr. 1085/1996, în Dreptul nr. 7/1997, p. 97). 2 D. Macovei, M .S. Striblea, Drept civil. Contracte. Succesiuni, Ed. Junimea, Seria Jus, laşi, 2000, p. 40. 3 În vechea reglementare, sancţiunea incidentă era nulitatea absolută, considerându-se că, în acest caz, co ntractul este nul ca vânzare, întrucât îi lipseşte preţul (sine pretio nul/a est venditio), ca element esenţial pentru valabil itatea contractului. 4 În cazul deghizării parţiale, prin stip u l a rea în contractul de vâ nzare a u n u i preţ mai mic decât cel p lătit în re a l itate, contractual nu este nul absol ut, chiar dacă a avut la bază frau d a rea legislaţiei fiscale, într u cât efectele simu laţiei în raporturile d i ntre părţi sunt guvernate de princi piul priorităţii voinţei reale a p ărţ i l o r, sancţiunea civi l ă care intervi n e în cazul simulaţiei prin deghizarea parţia l ă a preţului fi i nd i nopoza bil itatea

51

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Pe de altă parte, această prevedere se corelează cu dispoziţiile din materie fiscală ce permit calcularea impozitului datorat nu în funcţie de preţul declarat, ci în funcţie de valoarea minimală stabilită ca fiind aplicabilă pe o anumită piaţă determinată geografic. Riscul evaziunii fiscale este deci redus până aproape de eliminare, într-un mod cât se poate de eficient pentru veniturile la bugetul statului 1. 4) Preţul vânzării trebuie să fie serios, adică să reprezinte intenţia părţilor, un echivalent valoric al lucrului cumpărat, deci el nu trebuie să fie derizoriu. În acest sens, potrivit art. 1665 alin. (2) din noul Cod civil, ,,dacă prin lege nu se prevede altfel, vânzarea este anulabilă când preţul este într-atât de disproporţionat faţă de valoarea bunului, încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o vânzare" 2• Cu privire la înţelesul noţiunii de „preţ serios", practica judiciară3 a arătat că această no­ ţiune presupune un preţ care să constituie o cauză suficientă a obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului. Caracterul de seriozitate a preţului implică o echiva­ lenţă valorică, o proporţie între cuantumul preţului stabilit de părţi şi valoarea reală a bunului, precum şi un anume subiectivism al părţilor contractante. Această proporţie exclude totuşi o disproporţie prea mare, care nu ar fi susceptibilă de o justificare firească4• Stabilirea caracterului de preţ serios are aspectul unei situaţii de fapt şi constituie o pro­ blemă de apreciere a instanţei de judecată5, care trebuie să constate, prin probele adminis­ trate, elementele necesare acestei aprecieri6 . faţă de terţi a situaţiei create prin contractu l ce conţi ne elementul secret { I CCJ, s. a l i -a civ., dec. nr. 80/2016, pe www. scj. ro). 1 Potrivit art. 111 alin. (4) din noul Cod fiscal (aplicabil în materia vânzării de imobile): ,,I mpozitul prevăzut la alin. (1) şi (3) se calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin care se transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele sale. În cazul în care valoarea declarată este inferioară valorii minime stabilite prin studiul de piaţă realizat de către camerele notarilor publici, notarul public notifică organelor fiscale respectiva tranzacţie". 2 Prin preţ serios se înţelege preţul care constituie o cauză suficientă a obligaţiei luate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul vânzării. Seriozitatea preţului depinde de existenţa unei proporţii între cuantumul preţului fixat de părţile contractante şi valoarea reală a bunului vâ ndut {ICCJ, s. civ. şi de prop. int., dec. nr. 1597/2006, pe www.scj.ro). 3 A se vedea, în acest sens: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1542/1973; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1640/1977; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 697/1984, în R . I . Motica, F. Moţiu, op. cit., pp. 32-33 şi 42-43. 4 Deşi inferior valorii bunului, preţul nu poate fi caracterizat ca neserios dacă, raportat la ansamblul clau­ zelor convenite şi la calitatea părţilor, el apare ca o cauză suficientă a obligaţiei asumate de vânzător, elemente care se apreciază la data încheierii convenţiei, cu excluderea eventualelor neînţelegeri u lterioare intervenite între părţi. În concret, s-a reţinut că vânzarea-cumpărarea unui apartament încheiată în 1995, la preţul de 5 milioane de lei, a fost perfectată la iniţiativa vânzătoarei (reclamantă în proces) şi în considera rea calităţii de nepoată de frate a cumpărătoarei, cu rezerva dreptului de abitaţie şi de. a culege fructele unei părţi din bunul vândut, toate complinite cu obligaţia de sprijin material asumată de cumpărătoare (CSJ, s. civ., dec. nr. 1783/2000). 5 Dacă preţul stabilit este inferior valorii propriu-zise a obiectului vâ ndut nu înseamnă că preţul este neserios, la stabilirea preţul u i putând fi avute în vedere şi a lte criterii {ICCJ, s. I civ., dec. nr. 3493 din 18 mai 2012, pe www.scj. ro). 6 La operaţiu nea j u ridică de stabilire a preţu lui se a re în vedere ech iva lenţa valorică a p restaţiilor, care este determinată atât de valoarea reală a acestora, cât şi de subiectivism ul părţilor contractante, raporturile dintre ele fiind de natură a i nfluenţa echilibrul în sensul că, uneori, în mod voit se creează o disproporţie valorică între bunul vândut şi preţ (C. Ap. Piteşti, s. civ., dec. n r. 26/2007, pe www.nou/portal.just.ro).

52

Condiţii de validitate

în practica judiciară 1 şi în doctrină2 s-a arătat că preţul poate fi superior sau inferior valorii bunului care formează obiectul vânzării, părţile contractului fiind libere să determine atât valoarea bunului, cât şi preţul vânzării, echivalenţa dintre părţi şi valoarea bunului fiind relative. În acest caz, s-a spus că nu trebuie confundată neseriozitatea preţului cu vilitatea lui3, întrucât în caz de neseriozitate a preţului, contractul este nul absolut, iar în caz de vilitate a preţului, contractul de vânzare este valabil. într-o altă speţă4 s-a decis că preţul mai mic, care nu reprezintă echivalentul valoric al imobilului, nu afectează validitatea convenţiei, acesta neputând fi considerat neserios, fiind practicabil în situaţii ca aceea din speţă, când există raporturi apropiate între părţi. Pentru a fi derizoriu (infim), preţul stabilit de părţi în contract trebuie să fie atât de disproporţionat faţă de valoarea bunului vândut încât practic să nu existe preţ, să nu poată constitui cauza obligaţiei asumate de vânzător de a transmite proprietatea lucrului vândut5 . De exemplu, există un preţ neserios dacă se vinde un autoturism nou cu 100 de lei sau un teren de 5 ha cu 50 de lei etc.

4. Cauza Legea prevede printre condiţiile de validitate ale oricărui contract şi existenţa unei cauze licite, art. 1235 din noul Cod civil definind cauza ca fiind „motivul care determină fiecare parte să încheie contractul". Astfel, în concepţia noului Cod civil, spre deosebire de reglementarea anterioară, când în structura cauzei unui contract intrau două elemente: scopul imediat (causa proxima) şi scopul mediat (causa remata), în prezent, cauza este un proces psihologic, care constă în motivul, raţiunea care determină părţile să încheie un contract. Potrivit prevederilor art. 1236 alin. (1) din noul Cod civil, cauza trebuie să existe, să fie licită şi să fie morală. a) Cauza trebuie să existe, pentru a fi valabil contractul de vânzare. Dacă lipseşte cauza convenţiei dintre părţi, atunci contractul de vânzare, potrivit art. 1238 din noul Cod civil, este lovit de nulitate relativă, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice6• 1 Tri b. Suprem, s. civ., dec. nr. 1752/1971, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1969-1975), p. 127. 2 1. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. , p. 286; D. Alexandresco, op. cit. , pp. 113-114. 3 Vili vendere înseamnă în limba latină „a vinde ieftin". 4 C. Ap. laşi, dec. nr. 657/2002, în M i nisterul Justiţiei, Culegere de practică judiciară 2002, Ed. AII Beck, B ucur eşti, 2003 , p. 47. 5 F. Moţiu, D. Moţiu, op. cit., p. 61. 6 Contra ctu l de vânzare a unui imobil care anterior a făcut obiectul unui contract de garanţie imobiliară, încheiat în sco pul de a asigura restituirea de către terţul debitor a sumelor plătite de pârâtul-cumpărător în vederea achitării împ rum utului garantat de reclamantul-vânzător şi la a cărui semnare proprietarul bunului a consimţit (deşi nu i s-a re mis preţul stipulat) în considerarea angajamentului asumat de pârât de a-i asigura un loc de muncă în Italia, este fo nd at pe o cauză falsă (C. Ap. Craiova, s. civ., dec. nr. 864/2004, pe www.nou/portal.just.ro).

53

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Nu trebuie confundată existenţa cauzei cu proba acesteia. Chiar dacă nu este precizată expres în contract, cauza poate să existe. Astfel, art. 1239 din noul Cod civil prevede: „Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută. Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară". Legea instituie deci o prezumţie a existenţei cauzei, prezumţie relativă, ce poate fi răsturnată prin proba contrară. b) O altă condiţie pentru validitatea cauzei este aceea să fie vorba despre o cauză licită. Ea este expres prevăzută de lege în art. 1236 alin. (2) din noul Cod civil: ,,cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice". În acest sens, într-o speţă din practica judiciară 1 s-a reţinut că este de principiu că actul juridic trebuie să fie fondat pe o cauză licită, în sensul că scopul urmărit de părţile contractante să fie permis de lege şi să nu contravină bunelor moravuri şi ordinii publice. În cazul în care vânzătorul şi cumpărătorul au încheiat un act fictiv în scopul de a sustrage din dreptul de gaj general al creditorului un bun urmăribil, creând prin aceasta o stare de insolvabilitate sau agravând starea de insolvabilitate a debitorului, actul încheiat are caracter fraudulos. Potrivit art. 1237 din noul Cod civil, ,,cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative", deci este sancţionată de legiuitor şi frauda la lege2• Cauza ilicită atrage nulitatea absolută a contractului3 dacă este comună ambelor părţi contractante ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască4• c) Cauza contractului de vânzare trebuie să fie morală. Condiţia este prevăzută în art. 1236 din noul Cod civil, cauza fiind definită ca imorală atunci când este contrară bunelor moravuri. În legătură cu această condiţie, într-o speţă5 s-a decis că vânzarea între concubini este valabilă, afară de cazul în care contractul ar avea o cauză imorală. Imoralitatea cauzei poate să rezulte din faptul că una dintre părţile contractante a fost determinată să intre sau să menţină relaţiile de concubinaj cu cealaltă parte. 1 C. Ap. Timişoara, s. civ., dec. nr. 1473/2002, în Curtea de Apel Timişoara. Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară 2002, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pp. 103-105.

2 Contractul nu este valabil dacă scopul imediat pentru care părţile au vândut imobilele nu a fost unul licit, fiind făcut tocmai cu intenţia de a-şi crea o stare de insolvabilitate în eventualitatea în care ar fi trebuit să răspundă patrimonial pentru deficienţele constatate în activitatea profesională a pârâtului (Trib. Sibiu, s. civ., dec. nr. 377/2010, pe www. nou/porta/just. ro). 3 Încheierea unui contract de vânzare cu privire la un imobil asupra căruia există un sechestru penal, deci o interdicţie de înstrăinare, are drept consecinţă nulitatea contractului respectiv, acesta fiind încheiat cu fraudarea legii. În speţă, deşi recurenta a susţinut legalitatea tranzacţiei încheiate, motivat de faptul că bunul a fost predat şi preţul plătit, iar vânzarea a fost încheiată în perioada în care societatea se afla în lichidare voluntară, în încercarea de redresare a societăţii, aceste susţineri nu pot înlătura frauda la lege datorată nesocotirii dispoziţiilor legale privind interdicţia de vânzare instituită de existenţa sechestrului penal cu privire la imobilul respectiv (ICO, s. a li-a civ., dec. nr. 3949/2014). 4 Potrivit art. 1238 alin. (2) din noul Cod civil. 5 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1774/1956, în Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, p. 162.

54

Condiţii de validitate

în acelaşi sens, într-un alt caz 1 s-a stabilit că un contract de vânzare dintre concubini a fost în cheiat la presiunea pârâtei, pentru menţinerea relaţiilor de concubinaj, constatându-se 2 că el este lovit de nulitate absolută, având o cauză imorală • cauza imorală atrage şi ea nulitatea absolută a contractului dacă este comună părţilor ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

1 Trib. jud. Hunedoara, dec. nr. 193/1988, în RRD nr. 10/1988, p. 68. 2 Pe ntru detalii privind cauza în raporturile dintre concubini, a se vedea I.F. Popa, Discuţii privind cauza morală şi ilicită în raporturile juridice contractuale dintre concubini, în Dreptul nr. 10/2001, pp. 47-58.

55

CAPITO LU L IV Efectele contractului de vânzare 1. Generalităţi Contractul de vânzare, prin încheierea sa, produce anumite efecte, urmărite de părţile contractului. În esenţă, efectele contractului reprezintă tocmai conţinutul acestuia, respectiv drepturile subiective şi obligaţiile civile născute din convenţia părţilor. În legătură cu efectele contractului de vânzare sunt necesare câteva precizări privind principiile generale în această materie, respectiv principiul forţei obligatorii, principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii efectelor actului juridic civil. În esenţă, conform principiului pacta sunt servanda şi art. 1270 alin. (1) din noul Cod civil (,,contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante"), clauzele prevăzute de părţile contractului de vânzare trebuie respectate întocmai, ele impunându-se, prin convenţia părţilor, întocmai ca legea. Plastic, această idee se exprimă prin formula: ,,contractul este legea părţilor". Pe de altă parte, în baza principiului irevocabilităţii, prevăzut expres de art. 1270 alin. (2) din noul Cod civi1 1, unui contract de vânzare încheiat valabil nu i se poate pune capăt prin voinţa uneia dintre părţile contractului, deci revocarea unilaterală a contractului nu este posibilă. În sfârşit, principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, exprimat în adagiul latin res inter alias acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest impune ca un contract de vânzare să producă efecte numai între părţile acestuia, nu şi faţă de persoanele străine de contract, neputând nici să profite, nici să dăuneze acestor persoane. Astfel, conform art. 1280 din noul Cod civil, ,,contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel". În privinţa reglementării legale a efectelor contractului de vânzare, Codul civil nu reglementează expres toate drepturile şi obligaţiile părţilor acestui contract. De altfel, acest lucru ar fi imposibil, părţile contractului, în baza principiului libertăţii contractuale, putând să stabilească în mod liber clauzele contractuale, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecăruia2• 1 Art. 1270 al i n . (2) din noul Cod civil prevede în acest sens: ,,contractul se modifică sau încetează numai prin acordu l părţilor ori din cauze a utorizate de lege". 2 În ceea ce priveşte i nterpretarea clauzelor contractuale, a rt. 1671 din noul Cod civil i nstituie o regu lă specială în materie de vânzare, prevăzând: ,,Clauzele îndoieln ice în contractul de vânzare se i nterpretează în favoarea cumpărătorului, sub rezerva regulilor aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii şi contractelor de adeziune" . În cazul contractelor încheiate cu consumatorii, potrivit art. 1 al i n. (2) din Legea nr. 193/2000, în caz de dubiu asu pra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi i nterpretate în favoarea consu­ matorul u i, iar în contractele de adeziune, stipulaţiile înscrise în aceste contracte se i nterpretează împotriva celui care le-a propus, conform art. 1269 alin. (2) din noul Cod civil . De m ulte ori, în cazul acestor contracte se pune problema clauzelor abuzive; pentru detalii, a se vedea D. Moţiu, Clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în Revista de ştii nţe juridice nr. 1/2013, Ed. Universul J u ridic, Bucu reşti, 2013, pp. 1 19-133.

56

Efectele contractului de vânzare

Art. 1 672 din noul Cod civil prevede, în privinţa obligaţiilor vânzătorului, că acesta are ur mătoarele obligaţii principale: 1. să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut; 2. să predea bunul; 3 . să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului. cu privire la obligaţiile cumpărătorului, art. 1719 din noul Cod civil arată că acesta are ur mătoarele obligaţii principale: 1. să preia bunul vândut; 2. să plătească preţul vânzării.

2. Obligaţiile vânzătorului a} Ob]:gaţ:e. de a t:larum :ite p:rop:i:::etatea bunuhi.sa.u dmptullivândut Două par a fi motivele legiferării în noul Cod civil a unei obligaţii distincte a vânzătorului de a transfera proprietatea: unul ţine de reîntoarcerea la efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, iar celălalt de recunoaşterea valabilităţii vânzării lucrului altuia. În acest sens, observăm că în materia transferului dreptului de proprietate întâlnim în noua reglementare două reguli concurente. Astfel, potrivit art. 1674 din noul Cod civil, translaţia de drept a proprietăţii are în continuare caracter de regulă. Aceasta însă, nefiind de ordine publică, comportă excepţii, unele dintre ele stabilite prin lege, iar altele convenite de părţi1. O altă regulă instituită în mod expres de art. 1672 din noul Cod civil, cu caracter de noutate, prevede că una dintre obligaţiile principale ale vânzătorului este transmiterea proprietăţii bunului, fără însă a se indica în ce mod trebuie executată această obligaţie, cu atât mai mult cu cât livrarea bunului constituie o obligaţie distinctă. În acest context, ne punem problema care este utilitatea completării obligaţiilor vânzăto­ rului cu cea de transmitere a proprietăţii. În cazul unei vânzări simple, se va aplica regula art. 1674 privind translaţia de drept a proprietăţii, iar problema unei obligaţii subsecvente în acest sens a vânzătorului nu se pune. Dacă vânzarea este afectată de un termen sau de o condiţie suspensivă, efectele contractului (inclusiv cel translativ de proprietate) se produc automat la împlinirea termenului, respectiv realizarea condiţiei, fără a fi necesară vreo intervenţie sau acţiune din partea vânzătorului. În cazul vânzării bunului altuia, art. 1683 din noul Cod civil cere ca vânzătorul să asigure transmiterea proprietăţii, nu să transmită proprietatea. Modalităţile prin care se transferă proprietatea pot fi dobândirea de către vânzător a dreptului, caz în care „proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător", sau ratificarea vânzării de către proprietar. Din nou, legea ataşează automat efectul translaţiei proprietăţii de o împrejurare ulterioară încheierii contractului, şi anume obţinerea de către vânzător a calităţii de proprietar. Deci vânzătorul nu trebuie decât să asigure contextul pentru transferul proprietăţii, şi nicidecum transferul însuşi, care se produce prin efectul legii şi pe care vânzătorul nu l-ar mai putea înlătura, atât timp cât vânzarea a fost consimţită pur şi simplu, iar bunul se află deja în patrimoniul său. 1 L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 172.

57

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Şi atunci, în ce fel mai are vânzătorul obligaţia de a transfera proprietatea sau în ce fel ar putea el să execute o asemenea obligaţie, atât timp cât o nouă manifestare de voinţă a sa în sensul transferului de proprietate nu mai este necesară? Singura materie în care transferul de proprietate se produce la un moment distinct de încheierea contractului este vânzarea de imobile, efectul translativ operând odată cu înscrierea dreptului în cartea funciară. Deducem deci că legiuitorul a intenţionat să solicite emiterea de către vânzător, separat de consimţă­ mântul la vânzare, a unui consimţământ pentru intabularea dreptului de proprietate al cumpărătorului. În opinia noastră, credem că introducerea acestei obligaţii, precum şi includerea, prin definiţia din art. 1650, a contractului prin care „vânzătorul ( ... ) se obligă să transmită ( ... ) pro­ prietatea unui bun" în sfera vânzării nu aduce niciun plus în reglementarea acestui contract şi nu rezolvă nicio problemă care să nu-şi afle deja rezolvarea fie pe tărâmul promisiunilor de vânzare, fie în reglementarea în materie de publicitate imobiliară 1 . În această ordine de idei, rămâne totuşi în puterea vânzătorului să facă ceva doar în următoarele cazuri: 1. la vânzarea bunului altuia, vânzătorul trebuie doar să procure bunul ce face obiectul vânzării sau să obţină consimţământul proprietarului la vânzare. Şi în această situaţie însă strămutarea proprietăţii se produce de drept, potrivit art. 1674, iar acţiunea care i se cere vânzătorului nu este cea de a transfera proprietatea, ci de a crea premisele pentru ca aceasta să se transfere prin efectul legii; 2. la vânzarea de imobile, dobânditorul devine proprietar (sau titularul unui alt drept real) odată cu înscrierea dreptului său în registrele de publicitate imobiliară; 3. dacă părţile, prin convenţia lor, leagă transmiterea dreptului de o acţiune a vânză­ torului (de exemplu, predarea bunului). Vânzarea este prin esenţa sa un contract translativ de proprietate, astfel încât transferul proprietăţii vândute se face de plin drept, prin încheierea contractului. Prin acordul de voinţă al părţilor, fără nicio altă formalitate, dreptul de proprietate sau alt drept trece din patrimoniul vânzătorului în patrimoniul cumpărătorului, astfel încât obligaţia de transfer se realizează instantaneu2 • Riscul pieirii fortuite a lucrului vândut, ca regulă generală, este suportat de către pro­ prietarul bunului la momentul pieirii fortuite a acestuia (res perit domino) 3 • 1 Potrivit art. 1483 din noul Cod civil, aplicabil în general în materie de obligaţii, obligaţia de a strămuta proprietatea o cuprinde şi pe aceea de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare. În ceea ce priveşte imobilele înscrise în cartea funciară, obligaţia de a strămuta proprietatea o cuprinde şi pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii. 2 Dreptul de proprietate a fost transmis de la vânzător la cumpărător la data realizării acordului de voinţă, respectiv data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, câtă vreme în contract părţile nu au inclus o clauză privind transmiterea dreptului de proprietate la o dată ulterioară. Modalitatea în care părţile s-au înţeles să-şi execute obligaţiile de predare a bunului şi, respectiv, de plată a preţului (achitare în rate) nu influenţează momentul transmiterii dreptului de proprietate {C. Ap. Craiova, s. civ., dec. nr. 1090/2004, pe

www.nou/portal.just.ro).

Potrivit art. 558 Cod civil, ,,proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta n-a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel". 3

58

Efectele contractului de vânzare

în noua reglementare se prevede regulă specială pentru contractele translative de pro­ 2 1 prietate , aşa cum este şi contractul de vânzare • Astfel, potrivit art. 1274 alin. (1) din noul cod civil, ,,în lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie". Astfel, în cazul contractului de vânzare, dacă este vorba despre un bun individual deter­ minat, chiar dacă odată cu încheierea contractului, în principiu, se transmite şi proprietatea asupra lucrului vândut, nu din acest moment trec asupra cumpărătorului riscurile pieirii fortuite a lucrului. Transmiterea riscurilor pieirii fortuite este condiţionată de predarea efectivă a bunului de la vânzător la cumpărător. Cu toate acestea, cumpărătorul pus în întârziere cu privire la predarea bunului preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp3 • În aceste situaţii, cumpărătorul datorează preţul stabilit de părţi prin contract, chiar dacă lucrul pierit nu-i va mai putea fi predat. în cazul bunurilor de gen, vânzătorul rămâne proprietarul acestora până la individua­ lizare, potrivit regulii genera non pereunt. Dacă aceste bunuri pier fortuit până la momentul predării, atunci vânzătorul va suporta riscul pieirii acestora şi nu va fi eliberat de obligaţia de predare. Toate reglementările la care ne-am referit au numai caracter supletiv, dispozitiv, şi nu imperativ, astfel că părţile contractului pot deroga de la ele, stabilind prin convenţia lor alte reguli cu privire la suportarea riscurilor pieirii fortuite. b) Obl:gaţ:a de p:iedale a bunuhivândutşide CDnseJ:Vale a a03sb.l:a până B. p:iedale

1) Obligaţia vânzătorului de predare a bunului vândut este reglementată în noul Cod civil în art. 1685-1694. Normele legale sunt supletive, părţile contractului de vânzare putând să stabilească liber conţinutul acestei obligaţii a vânzătorului. În măsura în care părţile contrac­ tului nu stabilesc reguli derogatorii, se vor aplica dispoziţiile Codului civil4 • Potrivit art. 1685 din noul Cod civil, ,,predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei". Predarea bunului nu are semnificaţia transmiterii dreptului de proprietate, ci doar a transmiterii detenţiei asupra acestuia. Obligaţia de predare este importantă pentru că, prin îndeplinirea ei, cumpărătorul, de­ venit proprietar al bunului individual determinat prin încheierea contractului, poate exercita posesia de fapt asupra bunului, poate percepe fructele bunului sau folosi bunul cumpărat. Pe de altă parte, în cazul bunurilor de gen, proprietatea şi riscurile pieirii fortuite se transmit în momentul predării de la vânzător la cumpărător. 1 Prin dispoziţiile noului Cod civil, riscul în contractele translative de proprietate a suferit m utaţii importa nte în rap ort cu reglementarea a nterioară, în sensul că rolul principiului res perit domino a fost d i m i n uat în favoa rea l ui res perit debitori (L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 174). 2 Regula aplicabilă în acest caz este res perit debitori. 3 Potr ivit art. 1274 alin. (2) d i n noul Cod civil. 4 Pe ntru detalii privind obl igaţia de predare a bunului vând ut, a se vedea D. Chirică, Predarea conformă a lucrului vândut, în Revista de d rept internaţional p rivat şi d rept privat com pa rat, 2006, Ed. Sfera J u ri d ică, Cl uj- Nap oca, 2007, pp. 605-631.

59

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Întinderea acestei obligaţii este prevăzută de art. 1686 din noul Cod civil, care prevede că obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale, precum şi la tot ce este destinat folosinţei sale perpetue", vânzătorul fiind obligat, totodată, să predea cumpărătorului titlu­ rile şi documentele privitoare la proprietatea sau folosinţa bunului. În privinţa modului de executare a acestei obligaţii, predarea poate consta într-o atitu­ dine pasivă a vânzătorului (prin lăsarea bunului la dispoziţia cumpărătorului, dacă acesta se află în detenţia lui sau există posibilitatea predării fără intervenţia vânzătorului) sau prin una activă, respectiv prin efectuarea unor acte sau fapte necesare pentru ca cumpărătorul să intre în stăpânirea efectivă a bunului vândut. În cazul bunurilor imobile, conform art. 1687 din noul Cod civil, predarea se face prin punerea acestuia la dispoziţia cumpărătorului, liber de orice bunuri ale vânzătorului. Bunurile mobile, potrivit art. 1688, se predau fie prin remiterea materială, fie prin remi­ terea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite cumpărătorului preluarea în orice moment. Deşi legea nu prevede expres, apreciem că predarea se poate face şi prin simplul consim­ ţământ al părţilor, dacă bunurile se aflau deja la dispoziţia cumpărătorului cu alt titlu {depozit, locaţiune, comodat etc.). În ceea ce priveşte predarea bunurilor mobile incorporale, fie se vor înmâna cumpără­ torului titlurile reprezentative ce conţin bunurile incorporale (titluri de valoare, de exemplu), fie se transmite proprietatea bunului incorporal către cumpărător, acesta din urmă având până atunci numai un drept de folosinţă (de exemplu, transmiterea de către autorul unei opere a dreptului de publicare a acelei opere către editor). În privinţa locului predării bunului vândut, art. 1689 din noul Cod civil prevede că predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa acesteia, din uzanţe". Deci, dacă părţile contractului nu au stabilit alt loc de predare ori acesta nu rezultă din uzanţe, predarea se va face la locul situării bunului la momentul încheierii contractului, având în vedere că, de regulă, la acel moment se face şi plata preţului, obligaţiile părţilor contractului de vânzare fiind reciproce şi interdependente. Regula este valabilă dacă bunul este individualizat în momentul încheierii contractului; în celelalte cazuri, potrivit art. 1494 alin. {1) lit. c) din noul Cod civil, obligaţia de predare este cherabilă, nu portabilă, deci trebuie să se facă la domiciliul vânzătorului {debitor al obligaţiei de predare). Astfel, în cazul bunurilor de gen, al bunurilor viitoare etc., acestea, în lipsă de stipulaţie contrară, se vor preda la domiciliul vânzătorului. Cheltuielile de predare a bunului vândut (cântărire, numărare, măsurare) sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de ridicare a bunului de la locul predării (încărcare, transport, descăr­ care) sunt în sarcina cumpărătorului, dacă părţile contractului nu au convenit altfel1 . 11

11

1 În acest sens, potrivit art. 1666 alin. (2) din noul Cod civil, ,,măsurarea, cântărirea şi cheltuielile de predare a bunului sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare şi transport de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel", iar potrivit art. 1667, ,,în lipsa uzanţelor sau a unei stipulaţii contrare, dacă bunul trebuie transportat dintr-un loc în altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de expediere pe cheltuiala cumpărătorului. Vânzătorul este liberat când predă bunul transportatorului ori expeditorului. Cheltuielile de transport sunt în sarcina cumpărătorului".

60

Efectele contractului de vânzare

în privinţa momentului predării lucrului vândut, predarea acestuia trebuie să se facă la ter menul stipulat. Potrivit art. 1693 din noul Cod civil, ,,în lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit. Dacă însă, ca urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării, predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, părţile sunt prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen". Deci cu mpărătorul nu poate cere de la vânzător predarea bunului vândut decât dacă, la rândul său, şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului acestui bun în întregime. Dacă vânzătorul nu a acordat un termen pentru plata preţului, atunci are un drept de retenţie 1 asupra bunului, până la plata preţului. Deşi nu mai este proprietar al bunului, căci proprietatea s-a transmis la cumpărător prin efectul translativ al contractului de vânzare, vânzătorul poate refuza predarea bunului până la momentul plăţii preţului. Acest drept se exercită prin excepţia de neexecutare a contractului (exceptio de non adimpleti contractus) 2 şi se justifică prin aceea că, în contractele sinalagmatice, obligaţiile părţilor sunt reciproce şi corelative, astfel că ar fi nedrept ca una dintre părţi să ceară înde­ plinirea obligaţiei celeilalte, fără a-şi îndeplini ea însăşi obligaţia corelativă, rezultată din acelaşi contract3. Reglementând cu caracter general excepţia de neexecutare a contractului, art. 1556 din noul Cod civil prevede că atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară d e cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi4• În afara acestei situaţii, vânzătorul are un drept de retenţie şi atunci când a acordat cumpărătorului un termen de plată, dar cumpărătorul a devenit insolvabil, astfel încât vânzătorul poate să piardă preţul bunului vândut. Astfel, potrivit art. 1694 din noul Cod civil, „d acă obligaţia de plată a preţului este afectată de un termen şi, după vânzare, cumpărătorul a devenit insolvabil ori garanţiile acordate vânzătorului s-au diminuat, vânzătorul poate sus­ penda executarea obligaţiei de predare cât timp cumpărătorul nu acordă garanţii în d estu­ lătoare că va plăti preţul la termenul stabilit". 1 M. Mureşan, op. cit. , p. 76; D. Alexa ndresco, op. cit. , pp. 225-234. 2 Pentru detal i i, a se vedea D. M oţiu, Consideraţii privind excepţia de neexecutare a obligaţiilor contractuale, în Anale le U niversităţii de Vest din Timişoara, seria Drept nr. 2/2013, Ed. Universul J uridic, Bucureşti, pp . 17 5-191. 3 Excepţ ia de neexecutare, ca efect specific a l contractelor sinalagmatice, a re la bază principiul reciprocităţii şi interdep endenţei obligaţiilor din astfel de contracte, una dintre condiţiile principale pentru invocarea acesteia fiin d ca obli gaţiile contractuale să izvorască d i ntr-u nul şi acelaşi contract. P rin urmare, pâ râtei nu îi este permis să in voce excepţia de neexecutare pentru că reclamanta n u şi-a respectat obligaţiile izvorâte di ntr-o a ltă co nve nţie, după cum nici recla m a nta nu poate să paralizeze excepţia de neexecutare invocată de pârâtă, prin afi rm area neîndeplinirii unor obligaţii izvorâte dintr-o altă convenţie ( ICCJ, s. a li-a civ., dec. nr. 2413/2014, pe ww w. scj.ro).

4 Exec utarea n u poate fi însă refuzată dacă, potrivit împ rej u rărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a e Pr staţiei neexecutate , acest refuz a r fi contra r bunei-credinţe.

61

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Deci, în cazul în care cumpărătorul depune o cauţiune sau prezintă o garanţie că la termen va achita integral preţul stabilit, dreptul de retenţie al vânzătorului nu va mai exista, vânzătorul trebuind să predea bunul vândut, conform convenţiei părţilor. Cu toate acestea, dacă, la data încheierii contractului, vânzătorul cunoştea insolva­ bilitatea cumpărătorului, atunci acesta din urmă păstrează beneficiul termenului, dacă starea sa de insolvabilitate nu s-a agravat în mod substanţial, în această situaţie vânzătorul asumându-şi riscul insolvabilităţii cumpărătorului 1. În ceea ce priveşte obiectul predării, art. 1690 din noul Cod civil prevede că bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului2. Obligaţia de a preda bunul presupune predarea şi a accesoriilor sale, precum şi a tot ce este destinat folosinţei sale perpetue, vânzătorul fiind obligat totodată să predea cumpă­ rătorului titlurile şi documentele privitoare la proprietatea sau folosinţa bunului. În ceea ce priveşte fructele, potrivit art. 1692 din noul Cod civil, ,,dacă nu s-a convenit altfel, fructele bunului vândut se cuvin cumpărătorului din ziua dobândirii proprietăţii". În cazul bunurilor de gen3 sau viitoare, acestea se vor preda în cantitatea şi calitatea ori alte criterii determinate prin contract (eşantioane, standarde etc.), conform regulilor generale privind obiectul plăţii. Potrivit art. 1486 din noul Cod civil, dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este însă liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie. Identificăm, cu caracter de noutate faţă de reglementarea anterioară, conceptualizarea etapei de predare-primire a bunului care face obiectul vânzării ca o procedură elaborată, în care rolurile vânzătorului şi cumpărătorului se succedă secvenţial. Astfel, la preluare, cumpărătorul trebuie să verifice imediat starea bunului potrivit uzanţelor (art. 1690). Dacă în urma verificării sunt descoperite vicii, cumpărătorul trebuie să îl informeze pe vânzător despre acestea fără întârziere. Această prevedere se referă la viciile aparente, iar nu la cele ascunse. Omisiunea cumpărătorului de a reclama viciile aparente constatate naşte prezumţia legală că vânzătorul şi-a executat întocmai obligaţia de predare. În cazul în care cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care vânzătorul i l-a pus la dispoziţie, preşedintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea obligaţiei de predare, la cererea oricăreia dintre părţi, va desemna de îndată un expert în vederea constatării. Prin aceeaşi hotărâre se poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului. Dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea pe cheltuiala proprietarului, în condiţiile stabilite de instanţă. Hotărârea de vânzare va trebui comunicata înainte de punerea ei în executare celeilalte părţi sau reprezentantului său, dacă unul dintre aceştia se află într-o localitate 1 Conform art. 1694 alin. {2) din noul Cod civil. Reglementând obligaţia de a preda bunuri individual determinate, art. 1482 alin. (1) din noul Cod civil prevede că „debitorul unui bun individual determinat este liberat prin predarea acestuia în starea în care se afla la momentul naşterii obligaţiei". 3 În cazul bunurilor de gen, vânzătorul nu este liberat de obligaţia de predare chiar dacă lotul din care făceau parte bunurile respective a pierit în totalitate, afară numai dacă lotul era anume prevăzut în convenţie [art. 1686 alin. (3)]. 2

62

Efectele contractului de vânzare

situată în circumscripţia judecătoriei care a pronunţat hotărârea. În caz contrar, hotărârea va fi comunicată în termen de 3 zile de la executarea ei (art. 1691). în legătură cu obiectul predării, noul Cod civil prevede reguli speciale în materia vânzării ;mobilelor (în special a terenurilor). a) vânzarea imobilelor fără indicarea suprafeţei (art. 1741) Atunci când se vinde un imobil determinat, fără indicarea suprafeţei, pentru un preţ total, nici cumpărătorul şi nici vânzătorul nu pot cere rezoluţiunea ori modificarea preţului pe motiv că suprafaţa este mai mică ori mai mare decât au crezut. b) vânzarea unei suprafeţe dintr-un teren mai mare (art. 1742) Atunci când se vinde, cu un anumit preţ pe unitatea de măsură, o anumită suprafaţă dintr-un teren mai mare, a cărei întindere sau amplasare nu este determinată, cumpărătorul poate cere strămutarea proprietăţii numai după măsurarea şi delimitarea suprafeţei vândute. Această ipoteză, cu caracter de noutate faţă de reglementarea anterioară, s-a impus cu necesitate, întrucât dacă strămutarea proprietăţii nu are loc decât prin înscrierea dreptului în cartea funciară, iar cartea funciară are ca obiect drepturi tabulare ce poartă asupra unor terenuri identificate prin număr cadastral unic, faţă de faptul că numărul cadastral se alocă numai după identificarea prin coordonate a terenului, fără măsurătoare şi delimitare, înscrierea este imposibilă. c) vânzarea unui imobil determinat cu indicarea suprafeţei şi a preţului pe unitatea de măsură (art. 1743) Dacă, în vânzarea unui imobil cu indicarea suprafeţei şi a preţului pe unitatea de măsură (de exemplu, 1000 mp cu preţul de 500 de lei/mp), suprafaţa reală este mai mică decât cea indicată în contract, cumpărătorul poate cere vânzătorului să îi dea suprafaţa convenită. Atunci când cumpărătorul nu cere sau vânzătorul nu poate să transmită această suprafaţă, cumpărătorul poate obţine fie reducerea corespunzătoare a preţului, fie rezoluţiunea contractului dacă, din cauza diferenţei de suprafaţă, bunul nu mai poate fi folosit în scopul pentru care a fost cumpărat. Dacă însă suprafaţa reală se dovedeşte a fi mai mare decât cea stipulată, iar excedentul depăşeşte a douăzecea parte din suprafaţa convenită, cumpărătorul va plăti suplimentul de preţ corespunzător sau va putea obţine rezoluţiunea contractului. Atunci când însă excedentul nu depăşeşte a douăzecea parte din suprafaţa convenită, cumpărătorul nu poate obţine rezoluţiunea, dar nici nu este dator să plătească preţul excedentului. În legătură cu termenul de exercitare a acţiunii estimatorii sau în rezoluţiune în aceste ipoteze speciale, art. 1744 din noul Cod civil prevede că „acţiunea vânzătorului pentru suplimentul de preţ şi aceea a cumpărătorului pentru reducerea preţului sau pentru rezolu­ ţiunea contractului trebuie să fie intentate, sub sancţiunea decăderii din drept, în termen de un an de la încheierea contractului, afară de cazul în care părţile au fixat o dată pentru măsurarea imobilului, caz în care termenul de un an curge de la acea dată". Termenul de un an, aşa cum rezultă expres din textul legal, este un termen de decădere, nesusceptibil de suspendare sau întrerupere. 63

CONTRACTUL DE VÂNZARE

d} vânzarea a două fonduri cu precizarea întinderii fiecăruia, pen tru un singur preţ (art. 1745) În această ipoteză, când prin acelaşi contract se vând două fonduri cu precizarea întinderii fiecăruia şi pentru un singur preţ, dacă întinderea unuia este mai mare, iar a celuilalt mai mică, se va face compensaţia între valoarea surplusului şi valoarea lipsei, iar acţiunea, fie pentru suplimentul de preţ, fie pentru scăderea sa, nu poate fi introdusă decât potrivit regulilor prevăzute la art. 1743 şi art. 1744. Rezoluţiunea contractului în acest caz este supusă însă dreptului comun, iar nu preve­ derilor speciale din art. 1744 din noul Cod civil. În toate cazurile, dacă cumpărătorul solicită rezoluţiunea vânzării, el va avea dreptul, pe lângă restituirea preţului, şi la restituirea cheltuielilor vânzării. De asemenea, potrivit regu­ lilor generale, vânzătorul fiind în culpă, cumpărătorul va avea dreptul şi la daune-interese1. 2) Obligaţia de conservare a bunului vândut până la predare Această obligaţie este accesorie şi incumbă vânzătorului atunci când bunul vândut nu se predă în momentul încheierii contractului. În aceste cazuri, cum, potrivit art. 1483 alin. (1) din noul Cod civil, ,,obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare", vânzătorul este obligat să conserve bunul vândut până în momentul predării. Lucrul trebuie predat în starea în care se afla în momentul încheierii con­ tractului, chiar dacă predarea se va face ulterior, astfel încât vânzătorul trebuie să-l păstreze cu grijă, să-l menţină în aceeaşi stare şi să evite pierderea, deteriorarea ori alterarea lui. Dacă vânzătorul nu-şi îndeplineşte această obligaţie, el răspunde ca un depozitar cu titlu oneros, pentru orice culpă, oricât de mică (culpa levissima). Culpa vânzătorului este prezu­ mată, astfel că vânzătorul nu se poate exonera decât dacă dovedeşte o cauză străină exone­ ratoare de răspundere (forţa majoră, fapta creditorului sau fapta unui terţ). Astfel, de exemplu, dacă cumpărătorul a fost somat (a fost pus în întârziere) să preia lucrul cumpărat, atunci el nu va putea pretinde vânzătorului nicio despăgubire, întrucât prejudiciul s-a produs din cauza întârzierii sale de a prelua bunu 1 2 • Dacă proprietatea asupra bunului s-a transmis de la vânzător la cumpărător din mo­ mentul încheierii contractului, vânzătorul asimilat depozitarului va conserva bunul pe numele şi pe seama cumpărătorului, astfel încât cumpărătorul va trebui să suporte cheltu­ ielile ocazionate cu păstrarea lucrului, dacă părţile n-au prevăzut altfel în contract. c} Obl:gaţ:a. de gamnţ.:e pentm evi:ţi.me 1. Noţiune Termenul de garanţie este definit ca fiind „obligaţia în virtutea căreia o persoană sau o instituţie răspunde de ceva; mijloc legal prin care se asigură executarea unei obligaţii; ceea ce serveşte drept asigurare că o obligaţie luată va fi ţinută" 3• Potrivit art. 1695 alin. (1) din noul Cod civil, ,,vânzătorul este de drept obligat să îl garan­ teze pe cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunul vândut".

1 D. Alexandresco, op. cit. , p. 256. M. Mureşan, op. cit., p. 78. 3 Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a 2-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 411. 2

64

Efectele contractului de vânzare

Această obligaţie a vânzătorului se justifică prin aceea că el trebuie să facă tot ceea ce-i stă în putinţă pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea liniştită a lucrului vândut, fi ind o prelungire în timp" a obligaţiei vânzătorului de a transmite cumpărătorului proprietatea 1 ;s upra lucrului vândut şi de a i-l pune la dispoziţie . Aşa cum s-a arătat în doctrina 2 clasică , vânzătorul este obligat, prin natura obligaţiei sale de a transmite proprietatea bu­ nului vândut, să apere pe cumpărător în liniştita posesiune a dreptului transmis şi a face să dispară toate cauzele anterioare transmisiunii, care ar fi de natură a micşora sau a nimici dreptul transmis. Aceasta are ca scop protejarea dreptului cumpărătorului de a nu fi tulburat în folosinţa lucrului dobândit prin acel contract, nici de către vânzător, nici de către terţe persoane. Prin evicţiune se înţelege pierderea în tot sau în parte a proprietăţii lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar al lucrului cumpărat, ca urmare a valorificării de către vânzător sau de o terţă persoană a unui drept asupra acelui lucru3• De regulă, evicţiunea rezultă dintr-o hotărâre judecătorească, hotărâre care consacră pentru o altă persoană un drept real principal sau accesoriu asupra lucrului 4. Totuşi, există cazuri când există evicţiune, deşi aceasta nu este consacrată de justiţie5 : a) dacă dreptul invocat de un terţ asupra lucrului este atât de evident, încât cumpă­ rătorul renunţă la lucru, fără judecată; b) dacă cumpărătorul, atunci când imobilul cumpărat este urmărit de un creditor ipotecar, plăteşte creditorului creanţa garantată cu ipotecă asupra bunului, pentru a degreva imobilul şi a-l putea păstra; c) dacă cumpărătorul a cumpărat bunul de la un neproprietar (non dominus) şi devine apoi proprietar al lucrului pe cale de succesiune sau donaţie; d) dacă cumpărătorul nu poate obţine predarea lucrului, întrucât acesta este deţinut de un terţ, care dovedeşte că el este adevăratul proprietar al lucrului. În aceste cazuri, protecţia cumpărătorului este însă limitată de lege. Astfel, potrivit art. 1705 alin. (2) din noul Cod civil, ,,cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul terţului pierde dreptul de garanţie, afară de cazul în care dovedeşte că nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicţiunea". Obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului există atât faţă de cumpărător, cât şi faţă de succesori i acestuia (indiferent dacă aceştia sunt succesori universali, cu titlu universal sau cu titlu particular), chiar dacă cumpărătorul nu răspunde, la rândul său, de evicţiune faţă 1 Pe lângă predarea efectivă (materială) a lucrului, vânzătorul trebuie să-i garanteze cumpărătorului şi exercitarea deplină a dreptului dobândit după încheierea contractului (şi îndeplinirea formalităţilor de public itate imobiliară, dacă este cazul) - L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 180. 2 M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 641. 3 A se vedea, în legătură cu definirea evicţiunii, şi: M. Mureşan, op. cit. , p. 78; D. Chirică, op. cit. , p. 70; I. Zinveliu, op. cit., p. 86 etc., precum şi, pentru dezvoltări, C. Toader, Evicţiunea în contractele civile, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1998. 4 Despre sensul etimologic al noţiunii de „evicţiune", a se vedea C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 67. 5 A se vedea, în acest sens: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. , p. 295; D. Alexandresco, op. cit. , pp, 273-274.

65

CONTRACTUL DE VÂNZARE

de subdobânditor 1. În acest sens sunt prevederile art. 1706 din noul Cod civil, potrivit cu care „vânzătorul este obligat să garanteze contra evicţiunii faţă de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a deosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit". Acest lucru se justifică pentru că subdobânditorul primeşte, odată cu bunul, şi toate accesoriile lui, printre care se numără şi acţiunile privind bunul transmis2• Dreptul la garanţia contra evicţiunii se transmite astfel subdobânditorilor, astfel că vânzătorul este obligat să garanteze contra evicţiunii faţă de orice dobânditor subsecvent al bunului. Condiţiile de angajare a răspunderii trebuie să fie îndeplinite în raport cu prima vânzare, doar că de efectele aplicării garanţiei contra evicţiunii va beneficia subdobânditorul, iar nu cocontractantul celui răspunzător. Ne aflăm în faţa legiferării unui nou tip de acţiune directă, de natură contractuală, recu­ noscută şi conceptualizată şi în doctrina şi jurisprudenţa franceză3, cu motivaţia că dreptul la garanţie este accesoriu lucrului şi se transmite odată cu acesta, de la un proprietar la altul. Aceasta scuteşte ultimul subdobânditor din lanţ de inconvenientele acţiunii pe temei delictual. Litigiul dintre cel ce invocă garanţia şi cel obligat la ea se tranşează în conformitate cu clauzele ce guvernează contractul prin care acesta din urmă, în calitate de transmiţător, a transferat dreptul către următorul dobânditor din lanţ, înţelegând prin aceasta clauze de exonerare sau limitare, excepţii de neexecutare etc. Sunt lipsite de relevanţă în acest demers condiţiile particulare în care cel ce invocă garanţia a dobândit de la autorul său. În cazul în care contractul de vânzare se încheie printr-un intermediar (mandatar, de exemplu), atunci răspunderea pentru evicţiune aparţine vânzătorului, iar nu mandatarului4 • Totuşi, dacă mandatarul se comportă ca un vânzător aparent (de exemplu, în cazul unei simu­ laţii prin interpunere de persoane), atunci el va răspunde de evicţiune faţă de cumpărător5• Astfel, în practica judiciară6 s-a decis că acela care se înfăţişează ca proprietar al bunului, deci ca vânzător în nume propriu, determinând o eroare comună şi invincibilă în sensul că are această calitate, deşi în realitate nu o are, se comportă ca un vânzător aparent şi, indiferent de buna sau reaua sa credinţă, răspunde de evicţiune faţă de cumpărător. 2. Garanţia contra evicţiunii provenind de la vânzător Obligaţia de garanţie pentru evicţiune există atât atunci când evicţiunea provine de la un terţ, cât şi în cazul evicţiunii provenite dintr-un fapt personal al vânzătorului. 1 Garanţia pentru evicţiune este datorată indiferent de natura corporală sau incorporală a lucrului vândut ori de faptul că vânzătorul este un profesionist sau un neprofesionist. 2 Fr. Deak, op. cit. , p. 74; M. Mureşan, op. cit., p. 80. 3 F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit. , p. 299. 4 Obligaţia de garanţie pentru evicţiune revine vânzătorului, care a încheiat actul în calitatea sa de pro­ prietar. Încheierea actului juridic prin mandatar nu transferă obligaţia de garanţie pentru evicţiune în sarcina acestuia, principala obligaţie a mandatarului fiind aceea de executare a mandatului primit. Prin urmare, o societate de administrare a fondului locativ, care a încheiat actul de vânzare desfiinţat, în numele vânzătorului, nu răspunde pentru evicţiune (C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 730/2002, Lex expert). 5 F. Moţiu, D. Moţiu, op. cit., p. 85. 6 Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 2557/1955, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1952-1969), p. 224.

66

Efectele contractului de vânzare

Astfel, potrivit art. 1695 alin. (3) din noul Cod civil, ,,garanţia este datorată împotriva evicţi unii ce provine din fapte imputabile vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivit ulterior vânzării". Faptul personal al vânzătorului poate consta într-o tulburare de fapt (de exemplu, deposedarea cumpărătorului de o parte a imobilului vândut) sau o tulburare de drept (consti­ 1 tuirea unei servituţi) . El poate fi anterior vânzării şi tăinuit faţă de cumpărător (de exemplu, anterior încheierii contractului de vânzare, vânzătorul a închiriat imobilul vândut, contractul de încheiere fiind opozabil cumpărătorului) sau ulterior vânzării şi neprevăzut în contract, prin care vânzătorul sau succesorii săi (universali sau cu titlu universal) îl tulbură pe cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului. în cazul în care intervin asemenea fapte personale ale vânzătorului, cumpărătorul se poate apăra prin invocarea „excepţiei de garanţie" 2, conform căreia cine trebuie să garanteze pentru evicţiune nu poate să evingă (quem de evictione tenet actio, eundem agentem repe flit exceptio)3• Vânzătorul nu-l poate evinge pe cumpărător nici direct, nici indirect şi nici în urma dobândirii unei noi calităţi pe care nu o avea în momentul vânzării 4 . Astfel, în cazul în care a vândut lucrul altuia şi apoi l-a moştenit pe adevăratul proprietar, vânzătorul va răspunde pentru evicţiune şi nu-l va putea evinge pe cumpărător, acesta din urmă putându-i opune vânzătorului excepţia de garanţie. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului este patrimonială, astfel încât, după moartea sa, ea se transmite succesorilor săi (universali sau cu titlu universal) 5 • Excepţia de garanţie poate fi invocată deci de cumpărător dacă adevăratul proprietar îl moşteneşte pe vânzător şi apoi revendică bunul vândut. Obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru fapte proprii vizează atât tulburarea directă a cumpărătorului, cât şi evicţiunea indirectă, realizată prin intermediul unui terţ. Astfel, dacă vânzătorul vinde un lucru de două ori, la două persoane diferite şi dacă al doilea cumpărător a intrat cu bună-credinţă în posesia bunului mobil înaintea primului cumpărător, atunci 1 O situaţie aparte este aceea în care vâ nzător este statu l, iar apoi bunul este declarat de utilitate publică şi supus exproprierii . I nstanţa supremă a decis în această situaţie că împotriva statu lui nu se poate invoca garanţia pentru evicţiu ne, deoarece, pe de o parte, exproprierea pentru uti litate publică ar trebui să fie stipulată expres drept cauză de evicţiune pentru ca garanţia să poată funcţiona ca ata re, i ar, pe de altă parte, exproprierea operează în regim de drept publ ic, nu de drept privat, astfel încât este exceptată de la reg i mul de drept com u n (p rivat) a l proprietăţii (CSJ, s. civ., dec. n r . 608/2001, î n Dreptul n r . 1/2004, p. 212). 2 A se vedea, cu privire la aceste aspecte, D. Alexand resco, op. cit., pp. 286-290. 3 Confo rm art. 1696 din noul Cod civil, ,,acela care este obligat să gara nteze contra evicţiunii nu poate să eving ă". 4 Dacă după încheierea contractului vânzătorul nu a predat încă bunul, fiind tolerat de cu mpărător să îl oc up e în c ontin ua re, nu este admisibil ca acest vânzător să invoce împotriva cumpărătorului prescri pţia ac hiz itivă (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 972/1976, în CD, 1976, p. 54). 5 În ceea ce priveşte transmisiunea d repturilor şi obligaţiilor către succesori, art. 1282 din noul Cod civil r ev P ede că „la moartea unei părţi, d repturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi u nivers ali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipu laţia părţilor ori d i n natura contractului nu rez u ltă contrariu l. Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor".

67

CONTRACTUL DE VÂNZARE

vânzătorul va răspunde de evicţiune faţă de primul cumpărător, cauza evicţiunii fiind ulterioară vânzării şi provenind din faptul personal al vânzătorului 1. Obligaţia de garanţie contra evicţiunii este indivizibilă între debitori (art. 1697 din noul Cod civil). Problema indivizibilităţii se pune fie atunci când au fost mai mulţi transmiţători, fie când unicul transmiţător a decedat lăsând în urmă mai mulţi succesori cu vocaţie universală. Obligaţia negativă a vânzătorului de a nu-l tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului este de esenţa vânzării, spre deosebire de obligaţia de garanţie pentru evicţiune rezultând din fapta unui terţ, care este numai de natura vânzării, putând fi modificată sau înlăturată prin convenţia dintre părţi2 • 3. Garanţia evicţiunii rezultate din fapta unui terţ Obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului există şi atunci când tulburarea cumpărătorului provine din partea unei terţe persoane. În acest sens, potrivit art. 1695 alin. (2) din noul Cod civil, ,,garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce rezultă din pre­ tenţiile unui terţ numai dacă acestea sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării şi care nu a fost adus la cunoştinţa cumpărătorului până la acea dată". Pentru a fi antrenată obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului, este necesară deci îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: 1. să fie vorba despre o tulburare de drept; 2. cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării; 3. cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător. 1. Nu orice tulburare a liniştitei folosinţe a bunului cumpărat atrage obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune; trebuie să fie vorba despre o tulburare de drept. Astfel, pentru simplele tulburări de fapt, care se produc fără ca terţul să invoce un drept asupra bunului cumpărat, cumpărătorul se poate apăra singur, prin mijloacele prevăzute de lege3 • De exemplu, în cazul în care cumpărătorul este tulburat de un terţ, care ajunge să ocupe imobilul cumpărat de el, cumpărătorul se poate apăra singur, fie pe calea unei acţiuni posesorii, fie pe calea acţiunii în revendicare imobiliară4• Dacă terţul invocă un drept asupra bunului aflat la cumpărător, atunci vânzătorul va răspunde de obligaţia pentru evicţiune. Terţul poate invoca fie un drept real (dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct etc.), fie un drept de creanţă; acţiunea sa în justiţie poate fi o acţiune în revendicare, o acţiune ipotecară, o acţiune confesorie, o acţiune posesorie etc. Este de precizat că, indiferent de buna sau reaua-credinţă a vânzătorului, el va răspunde de obligaţia de garanţie pentru evicţiune (deci este indiferent dacă vânzătorul a cunoscut sau nu cauza de evicţiune). În sfârşit, precizăm că, pentru ca obligaţia de garanţie să funcţioneze, este necesar ca tulburarea cumpărătorului să fie actuală, efectivă sau cel puţin iminentă, şi nu numai even1 Transmiterea succesivă a unui bun mobil este reglementată de art. 1275 din noul Cod civil. Fr. Deak, op. cit., p. 76. 3 Explicaţia ar fi aceea că, deşi vânzătorul ar putea cunoaşte mai bine drepturile existente asupra lucrului, acesta nu are o poziţie mai bună decât cumpărătorul pentru a putea lupta mai eficient împotriva tulburărilor de fapt provenind de la un terţ. 4 D. Chirică, op. cit. , p. 72. 2

68

Efectele contractului de vânzare

tuală, nefiind de ajuns simpla ameninţare a cumpărătorului de către terţ cu inventarea 1 acţiunii în revendicare . 2) Evicţiunea, pentru a antrena răspunderea vânzătorului, trebuie să aibă o cauză ante­ rio ară vânzării. Vânzătorul nu poate fi obligat la garanţia pentru evicţiune pentru drepturile născute în favoarea terţului evingător după vânzare, întrucât, după vânzare, cumpărătorul e ste proprietar şi suportă riscurile lucrului cumpărat. Astfel, vânzătorul va răspunde numai pentru împrejurări anterioare vânzării şi care nu au fost cunoscute de cumpărător. Prin excepţie, în unele cazuri, vânzătorul răspunde pentru evicţiunea ce are o cauză ulterioară vânzării, în cazul în care îi este imputabilă. În acest sens, dacă vânzătorul a vândut succesiv acelaşi bun la două persoane, el va răspunde faţă de primul cumpărător, dacă cel de-al doilea a intrat în posesia lucrului cu bună-credinţă (pentru bunurile mobile) 2. Un caz aparte este cel al uzucapiunii începute de un terţ anterior vânzării, dar împlinite după această dată. În acest caz, întrucât cauza este posterioară vânzării şi nu este imputabilă vânzătorului, acesta nu va răspunde pentru evicţiune, întrucât cumpărătorul, devenit proprietar asupra bunului vândut, putea să nu lase prescripţia achizitivă să se împlinească. Totuşi, vânzătorul va răspunde pentru evicţiune dacă termenul uzucapiunii s-a împlinit într-un interval de timp foarte scurt de la vânzare, astfel încât cumpărătorul nu a avut cunoş­ tinţă de uzucapiune şi nu a mai avut timpul necesar pentru a o întrerupe, împlinirea ter­ menului de uzucapiune fiind iminentă3• În cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, dacă aceasta a intervenit anterior vânzării, vânzătorul va răspunde pentru evicţiune, fiind vorba despre o cauză anterioară vânzării. Dacă însă exproprierea a intervenit după încheierea contractului şi transmiterea pro­ prietăţii, vânzătorul nu are obligaţia de a garanta cumpărătorul pentru evicţiune, întrucât cauza este posterioară vânzării şi neimputabilă vânzătorului4• 3) Cumpărătorul nu trebuie să cunoască cauza evicţiunii la momentul încheierii con­ tractului. Dacă cumpărătorul a cunoscut cauza de evicţiune şi totuşi a încheiat contractul, înseamnă că el şi-a asumat riscul, contractul având, în acest caz, un caracter aleatoriu5• Sarcina probei privind cunoaşterea cauzei evicţiunii de către cumpărător va reveni vânzătorului. 4. Conţinutul obligaţiei de garanţie pentru evicţiune. Natură juridică Noul Cod civil, prin reglementarea din art. 1695-1706, a prevăzut un conţinut complex pentru această obligaţie, cuprinzând mai multe momente: 1) Dacă evicţiunea nu s-a produs, contractul fiind valabil încheiat şi bunul trecând în proprietatea cumpărătorului, vânzătorul are o obligaţie negativă de a se abţine de la orice 1 1. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. , p. 297. 2 M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, p. 641; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 297. 3 D. Alexandresco, op. cit., p. 283; M. Mureşan, op. cit., p. 87. 4 F. Moţiu, D. Moţiu, op. cit., p. 89. 5 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1754/1972, în CD, 1972, p. 100.

69

CONTRACTUL DE VÂNZARE

fapt sau act care l-ar putea tulbura pe cumpărător1 . Această obligaţie, ca natură juridică, este o obligaţie de a nu face; ea incumbă atât vânzătorului, cât şi succesorilor acestuia (universali sau cu titlu universal). Dacă vânzătorul îşi încalcă această obligaţie şi îl tulbură pe cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului, aşa cum am arătat mai sus2, cumpărătorul se poate apăra prin invocarea excepţiei de garanţie, care duce la paralizarea acţiunii vânzătorului de evingere a cum­ părătorului. 2) Dacă evicţiunea este pe cale să se producă, adică un terţ a invocat anumite drepturi asupra lucrului cumpărat şi l-a acţionat pe cumpărător în judecată în acest sens, vânzătorul are obligaţia de a-l apăra pe cumpărător împotriva pretenţiilor terţului. Această obligaţie a vânzătorului, ca natură juridică, este o obligaţie de a face, iar în caz de neîndeplinire, vânzătorul va răspunde faţă de cumpărător. Dacă cumpărătorul este acţionat în judecată de către un terţ care invocă un drept asupra bunului vândut, atunci cumpărătorul are dreptul să-l cheme în garanţie pe vânzător, pentru a-l apăra contra evicţiunii şi a fi respinsă acţiunea terţului. Mijlocul juridic prin care se realizează acest lucru îl constituie cererea de chemare în garanţie, iar interesul acestei cereri este dublu: pe de o parte, pentru ca vânzătorul devenit parte în proces să prezinte toate dovezile pentru a se respinge pretenţiile terţului, iar pe de altă parte, pentru a face opozabilă faţă de vânzător hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în cauză. Dacă cumpărătorul nu formulează o asemenea cerere de chemare în garanţie, atunci el se poate apăra singur, iar în cazul când pierde procesul cu terţul, poate acţiona în judecată, pe calea unei acţiuni civile separate, în garanţie pentru evicţiune, pe vânzător. Dacă în această din urmă acţiune vânzătorul opune cumpărătorului excepţia procesului rău condus (exceptio moli processus), dovedind că ar fi avut mijloace potrivite pentru a respinge pretenţiile terţului, dacă era parte în procesul dintre cumpărător şi terţ, atunci vânzătorul se va exonera de răspunderea pentru evicţiune3 • În acest sens sunt dispoziţiile art. 1705 din noul Cod civil, potrivit cu care „cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care pretinde că are drepturi asupra lucrului vândut trebuie să îl cheme în cauză pe vânzător. În cazul în care nu a făcut-o, fiind condamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de garanţie dacă vânzătorul dovedeşte că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea". Pentru a se exonera de răspundere în privinţa obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, vân­ zătorul trebuie să arate mijloacele prin care ar fi paralizat pretenţiile terţului şi să le dove­ dească, iar aceste aspecte sunt chestiuni de fapt, lăsate la aprecierea instanţelor judecătoreşti4 • 3) Dacă evicţiunea s-a produs, atunci se angajează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, în condiţiile prevăzute de Codul civil sau de părţi prin contractul de vânzare. În acest caz, obligaţia vânzătorului, ca natură juridică, este o obligaţie de a da, vânzătorul trebuind să-l despăgubească pe cumpărător de toate pierderile suferite. 1 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 301. A se vedea „Garanţia contra evicţiunii provenind de la vânzător". 3 C. Toader, op. cit., p. 57. 4 D. Alexandresco, op. cit., pp. 291-292. 2

70

Efectele contractului de vânzare

s. Efectele obligaţiei de garanţie pentru evicţiune Dacă cumpărătorul a fost evins, vânzătorul va răspunde pentru obligaţia de garanţie pentru evicţiune, iar drepturile cumpărătorului diferă după cum evicţiunea este totală sau numai parţială. 1. în cazul evicţiunii totale: Potrivit art. 1700 din noul Cod civil, în cazul în care este evins de bunul cumpărat în 1 întregime, cumpărătorul poate solicita rezoluţiunea contractului de vânzare , iar aceasta poate avea următoarele efecte juridice: a) Vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului integral preţul primit; în toate situaţiile, având în vedere că drepturile cumpărătorului legate de lucru se transmit asupra subdobânditorului, vânzătorul este obligat să restituie preţul primit de la cumpărător, indi­ ferent dacă subdobânditorul a primit bunul cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Potrivit art. 1701 alin. (1) din noul Cod civil, ,,vânzătorul este ţinut să înapoieze preţul în întregime chiar dacă, la data evicţiunii, valoarea bunului vândut a scăzut sau dacă bunul a suferit deteriorări însemnate, fie din neglijenţa cumpărătorului, fie prin forţă majoră". Din această dispoziţie legală rezultă că, dacă valoarea lucrului vândut s-a micşorat ulterior încheierii contractului şi până la momentul evicţiunii, indiferent dacă sunt cauze de forţă majoră sau a intervenit neglijenţa cumpărătorului, vânzătorul va trebui să restituie integral preţul fixat prin contract, şi nu valoarea bunului din momentul producerii evicţiunii2 • Totuşi, dacă cumpărătorul a obţinut un beneficiu în urma deteriorărilor cauzate bunului, vânzătorul are dreptul să scadă din preţ o sumă corespunzătoare acestui beneficiu [art. 1701 alin. (2) din noul Cod civil]. b) Potrivit art. 1702 din noul Cod civil, cu titlu de daune-interese, cumpărătorul are dreptul la valoarea fructelor pe care cumpărătorul a fost obligat să le restituie celui care l-a evins. Este de precizat că, întrucât posesorul de bună-credinţă dobândeşte fructele lucrului posedat, este vorba despre fructele percepute de cumpărător după ce a luat cunoştinţă de drepturile terţului asupra lucrului, deci după ce a devenit de rea-credinţă. Totuşi, cumpărătorul este de rea-credinţă numai faţă de terţul evingător, faţă de vânzător el rămânând un cumpărător de bună-credinţă, ceea ce justifică dreptul lui la valoarea fructelor restituite terţului3 • c) Vânzătorul trebuie să îl despăgubească pe cumpărător cu cheltuielile de judecată efectuate de cumpărător în procesul cu cel ce l-a evins, precum şi în procesul de chemare în garanţie a vânzătorului4 • d) Potrivit art. 1702 alin. (1) lit. c) din noul Cod civil, vânzătorul trebuie să restituie cheltuielile încheierii şi executării contractului către cumpărător, dacă aceste cheltuieli s-au 1 Oda tă cu rezoluţiu nea, cumpărătorul poate cere restituirea preţului şi repararea prejudiciului suferit. 2 Cu mpărătorul, fiind proprietar, a re d reptul de a face cu lucrul său ceea ce voieşte (D. Alexand resco, op. cit. , p. 297). 3 Dacă însă vânzătorul chemat în garanţie decla ră că nu are mijloace juridice cu care să-l a pere pe cu mp ărăto r, decla rându-se de acord cu restitu i rea preţu lui şi a daunelor, dar cu toate acestea cumpărătorul co nti nuă singu r procesul, pierzându-l, vânzătorul n u mai poate fi ţinut de contravaloarea fructelor (C. Toader, op. cit. , p. 89). 4 Co nfo rm a rt. 1702 alin. (1) lit. b) din noul Cod civil .

71

CONTRACTUL DE VÂNZARE

suportat de cumpărător la încheierea contractului. Aceste cheltuieli pot cuprinde taxele de înstrăinare şi autentificare, taxe de radiere şi înmatriculare, onorariu de avocat, onorariu de notar, taxe de intabulare etc. e) De asemenea, conform art. 1701 alin. (3) din noul Cod civil, ,,dacă lucrul vândut are, la data evicţiunii, o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, sporul de valoare acumulat până la data evicţiunii". Deci vânzătorul datorează cumpărătorului, adică diferenţa dintre preţul achiziţionării bunului şi valoarea de la data evicţiunii a bunului vândut, dacă între momentul vânzării şi cel al evicţiunii s-a creat un asemenea spor de valoare. Acest lucru se datorează indiferent dacă vânzătorul a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă şi indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare1 . f) În afara datorării acestui spor de valoare, potrivit art. 1702 alin. (2) din noul Cod civil, vânzătorul este ţinut să ramburseze cumpărătorului sau să facă să i se ramburseze de către acela care evinge toate cheltuielile pentru lucrările efectuate în legătură cu bunul vândut, fie că lucrările sunt autonome, fie că sunt adăugate, dar, în acest din urmă caz, numai dacă sunt necesare sau utile. Astfel, vânzătorul de bună-credinţă este obligat să restituie cumpărătorului cheltuielile necesare şi cheltuielile utile2 . În cazul vânzătorului de rea-credinţă, adică cel care a cunoscut cauza evicţiunii la data încheierii contractului de vânzare, acesta va datora, singur, şi cheltuielile voluptuare (făcute de cumpărător în scop de lux sau de plăcere) 3• g) În sfârşit, conform art. 1702 alin. (1) lit. d) din noul Cod civil, daunele-interese datorate de vânzător cumpărătorului cuprind şi pierderile suferite, precum şi câştigurile nerealizate de către cumpărător din cauza evicţiunii. 2) În cazul evicţiunii parţiale: Evicţiunea parţială constă în pierderea numai în parte a proprietăţii asupra bunului cumpărat de către cumpărător sau restrângerea dreptului acestuia de proprietate asupra bunului. În cazul acestei evicţiuni (dacă, de exemplu, se pierde o fracţiune din lucru sau un atribut al dreptului de proprietate), cumpărătorul va putea opta între a cere rezoluţiunea con­ tractului sau menţinerea vânzării cu obligarea vânzătorului la despăgubiri. Potrivit art. 1700 din noul Cod civil, cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării dacă a fost evins de o parte a bunului cumpărat îndeajuns de însemnată încât, dacă ar fi cunoscut evicţiunea, el nu ar mai fi încheiat contractul. În acest caz, având în vedere că evicţiunea parţială este atât de importantă încât cum­ părătorul, dacă ar fi avut cunoştinţă, nu ar fi cumpărat lucrul, atunci cumpărătorul va putea solicita instanţei de judecată rezoluţiunea contractului. Problema de a se şti dacă evicţiunea parţială este destul de însemnată pentru a conduce la rezoluţiunea vânzării este o chestiune 1 D. Chirică, op. cit. , pp. 76-77. Cheltuielile necesare sunt cheltuielile făcute de cumpărător pentru conservarea lucrului cumpărat, iar cele utile sunt cele care sporesc valoarea lucrului. 3 Conform art. 1702 alin. (3) din noul Cod civil. 2

72

Efectele contractului de vânzare

d e fa pt, lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti, în funcţie de probele administrate în 1 cauză . Dacă acţiunea cumpărătorului în rezoluţiunea contractului se va admite, atunci cumpărătorul va restitui vânzătorului lucrul în starea în care se află după evicţiunea parţială, iar vânzătorul va restitui integral preţul şi îl va despăgubi pe cumpărător, la fel ca în cazul evicţiunii totale. Dacă cumpărătorul nu obţine sau nu solicită rezoluţiunea contractului, atunci el, potrivit art. 1703 din noul Cod civil, are dreptul să primească de la vânzător o parte din preţ prop orţională cu valoarea părţii de care a fost evins şi, dacă este cazul, daune-interese. cu caracter de noutate, noul Cod civil a instituit posibilitatea pentru cumpărător de a înlătura el însuşi evicţiunea, prin plata unei sume de bani sau transferul proprietăţii asupra altui bun în beneficiul terţului evingător (art. 1704) 2. Cumpărătorul păstrează intact dreptul său de recurs îm potriva vânzătorului, care se poate libera de garanţie în primul caz prin rambursarea către cum părător a sumei plătite, cu dobânda legală calculată de la data plăţii, iar în al doilea caz, prin plata valorii bunului dat, precum şi, în ambele cazuri, a tuturor cheltuielilor aferente. Acţiunea în garanţie pentru evicţiune a cumpărătorului îm potriva vânzătorului se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani, aplicabil acţiunilor personale patrimoniale, iar termenul prescripţiei începe să curgă de la data producerii evicţiunii.

6. Garanţia de drept şi garanţia de fapt (convenţională) Toate regulile arătate mai sus în legătură cu obligaţia de garanţie pentru evicţiune sunt prevăzute de Codul civil, formând regimul legal şi fiind denumită „garanţie de drept'' 3 • Aceste reguli nu sunt însă imperative, ele urmând să se aplice numai dacă părţile n-au prevăzut nimic în contract cu privire la garanţia vânzătorului pentru evicţiune ori dacă părţile contractului, prin convenţia lor, nu au stabilit alte reguli. Potrivit art. 1698 din noul Cod civil, ,, părţile pot conveni să extindă sau să restrângă obligaţia de garanţie. Acestea pot chiar conveni să îl exonereze pe vânzător de orice garanţie contra evicţiunii". O asemenea garanţie, prevăzută de părţi prin contract, se numeşte " garanţie de fapt" (convenţională)4 • Părţile contractului de vânzare pot stipula deci în contract clauze de agravare, micşorare sau înlăturare a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului. În privinţa clauzelor de agravare a răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, acestea sunt admise, fără nicio restricţie. Astfel, vânzătorul se poate angaja la răspunderea pentru evicţiune şi pentru cauze ulterioare vânzării, pentru tulburările de fapt provocate de terţi, pentru evenimente fortuite etc. Aceste clauze trebuie însă să fie prevăzute în mod expres în 1 D. Alexandresco, op. cit., p. 308. 2 În re alitate, nu evicţiu nea este în lăturată de către cumpărător, ci n u m a i obligaţia de garanţie aferentă, a dică ur mă ri le garanţiei {L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 185}. 3 I. Ro setti-Bălă nescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 302; D. Alexandresco, op. cit., p. 319. 4 I . Zinveliu, op. cit., p. 93; M. M u reşan, op. cit., p. 81; C. Hamangiu, N . Georgean, Codul civil adnotat, voi . IV, B u cureşti, 1927, pp. 657-658; M . B. Cantacuzino, op. cit. , p. 645.

73

CONTRACTU L DE VÂNZARE

contract şi să fie clar exprimate, fiind de strictă interpretare, întrucât se asumă o obligaţie. De aceea, în caz de îndoială, se vor aplica regulile privind garanţia de drept. Clauzele de micşorare sau înlăturare a răspunderii vânzătorului pentru evicţiune sunt posibile, însă cu două limitări: 1) Potrivit art. 1699 din noul Cod civil, ,,chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu va datora nicio garanţie, el răspunde totuşi de evicţiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său personal ori de cea provenită din cauze pe care, cunoscându-le în momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă". 2) Potrivit art. 1698 alin. (2) din noul Cod civil, ,,stipulaţia prin care obligaţia de garanţie a vânzătorului este restrânsă sau înlăturată nu îl exonerează pe acesta de obligaţia de a restitui preţul, cu excepţia cazului în care cumpărătorul şi-a asumat riscul producerii evicţiunii" . Aceasta înseamnă că exonerarea de răspundere a vânzătorului pentru fapta terţului de evingere a cumpărătorului nu îl poate scuti pe vânzător de a restitui preţul, acesta fiind deţinut fără justă cauză. Totuşi, dacă cumpărătorul a cunoscut, la încheierea contractului, pericolul de evicţiune sau a cumpărat pe riscul său (caz în care contractul a avut caracter aleatoriu), atunci este posibilă exonerarea de răspundere a vânzătorului şi pentru restituirea preţului încasat de la cumpărător. d) Obl:gaţ:a. de gcmmţ:e contia vi::iibr a.s::uilS3 1. Noţiune Aşa cum rezultă din prevederile art. 1672 din noul Cod civil, vânzătorul răspunde faţă de cumpărător nu numai de liniştita posesiune a lucrului vândut, ci şi de viciile ascunse ale acestui lucru, deci de posesiunea utilă a lucrului 1 . Viciile lucrului vândut reprezintă deficienţele care afectează utilitatea lucrului, făcând-o să scadă2• Vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse 3 care fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic4• Când lucrul vândut este afectat de un viciu ascuns, conform prevederilor art. 1707 din noul Cod civil, atunci situaţia se aseamănă cu cea prevăzută de art. 1207 alin. (2) pct. 2 din noul Cod civil 5 • Legătura strânsă dintre cele două situaţii este dată de faptul că ambele sunt 1 Originea garanţiei contra viciilor ascunse îşi are originea în dreptul roman, în edictele edililor curuli (ei aveau la Roma rolu' unei poliţii a pieţei), din grija de a proteja cumpărătorii de sclavi sau de animale împotriva vânzătorilor care deseori încercau să înşele în privinţa calităţii bunurilor (C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 75). 2 D. Chirică, op. cit., p. 79. 3 Noul Cod civil defineşte viciile ascunse, prevăzând, în art. 1707 alin. (2), că „este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistenţă de specialitate, de către un cumpărător prudent şi diligent". 4 Viciile ascunse se numesc, în mod obişnuit, redhibitorii, pentru că în dreptul roman viciul unui lucru, când avea o însemnătate mai mare, obliga pe vânzător să-l ia înapoi, prin acţiunea numită redhibitorie, de la verbul latin „redhibere", care însemna „a lua înapoi, a restitui". 5 Art. 1207 din noul Cod civil reglementează eroarea ca viciu de consimţământ, eroarea fiind esenţială, conform alin. (2) pct. 2, când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

74

Efectele contractului de vânzare

generate de cunoaşterea inexactă a realităţii, iar sancţiunea prevăzută are ca scop să 1 ocrotească victima erorii . în cazul prevăzut de art. 1207 alin. (2) pct. 2 din noul Cod civil este vorba despre viciul de 2 ns co im ţământ al erorii asupra substanţei lucrului , deci o calitate esenţială a lucrului. Dacă c u mpărătorul, datorită acestui viciu de consimţământ, nu a putut cumpăra, în substanţa lui, 3 lucrul dorit, atunci el are dreptul la acţiunea în anularea contractului • De exemplu, când cumpărătorul s-a înţeles cu vânzătorul să cumpere un tablou al unui cto pi r renumit, pentru a cărui autenticitate garantase vânzătorul, iar în realitate i s-a vândut 0 reproducere sau un tablou al unui pictor necunoscut, există o eroare asupra substanţei 4 lucrului, care atrage anularea vânzării • în schimb, dacă eroarea priveşte numai anumite calităţi ale lucrului, cumpărătorul pri­ mind lucrul voit, iar acest lucru este impropriu utilizării datorită viciilor ascunse, cumpă­ rătorul nu poate cere anularea contractului, ci are o acţiune în garanţie contra vânzătorului5• ca vicii ascunse în materie de vânzare pot fi date ca exemple: defecţiunile unui autoturism, starea defectuoasă a materialelor din care este construit imobilul cumpărat, temelia şubredă a acestuia etc. Doctrina şi practica judecătorească semnalează o distincţie netă ce există între eroarea asupra substanţei şi viciile ascunse: eroarea deschide calea unei acţiuni în anulare, care poate fi exercitată chiar de vânzător atunci când ea priveşte substanţa prestaţiei proprii, în timp ce viciile ascunse permit doar cumpărătorului opţiunea între acţiunea în rezoluţiunea contractului şi acţiunea în micşorarea preţului. Distincţia între viciile ascunse şi viciul de consimţământ al erorii asupra substanţei lucrului este importantă, pentru că se pot produce confuzii, iar regimul lor juridic este diferit, condiţiile intentării, efectele şi termenele de prescripţie fiind diferite6. Astfel, în practica judiciară7 s-a decis că eroarea constituie o cauză de nulitate dacă priveşte substanţa obiectului, deci acele calităţi ale obiectului convenţiei pe care părţile le-au 1 C. Turianu, Contracte civile - practică juridică adnotată, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999, pp. 43-44. 2 Prin substanţă se înţelege orice cal itate esenţială a obiectului convenţiei (lucrul considerat în mate­ rialitatea sa şi conţinutul prestaţiei - acţiunea sau inacţiunea - ce constituie obiectul actului juridic) pe care părţile au avut-o în vedere, în principal, în momentul contractării şi a cărei lipsă, dacă ar fi fost cunoscută, actul juridic nu s-ar fi încheiat (de exemplu, cumpărătorul s-a înşelat în privinţa ordinii lucrului, a vechimi i sale, asupra persoanei care a confecţionat lucrul respectiv) - G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 161. 3 Const ituie eroare asupra substanţei obiectului vânzării faptul că, la data încheierii contractului de vânzare în formă autentică a unui teren, cumpărătoarea s-a aflat în eroare cu privire la existenţa litigiului asupra terenului, în condiţiile în care vânzătorii şi-au asumat garanţia inexistenţei vreunui litigiu, astfel încât cumpărătoarea a fost determinată de aceste aspect să cumpere terenul în cauză (ICO, s. I civ., dec. nr. 3092/2013, pe www.scj.ro) . 4 D. Alexandresco, op. cit., pp. 334-335. 5 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 923; I. Zinveliu, op. cit., p. 97; Fr. Deak, op. cit., pp, 84-85. 6 Eroarea asupra substanţei obiectului contractului nu poate fi invocată de cocontractant, ci doar de către P artea aflată în eroare (ICO, s. a li-a civ., dec. nr. 3631/2014, pe www.scj. ro) . 7 Trib. Suprem, col. civ. , dec. nr. 1/1967.

75

CONTRACTUL DE VÂNZARE

avut în vedere şi care au servit drept motiv determinant al acordului lor de voinţă. Dacă s-a stipulat drept element esenţial existenţa unei atari calităţi a obiectului contractului (în speţă era vorba despre faptul că pianina ce făcea obiectul contractului trebuia să aibă o placă întreagă de bronz), atunci constatarea ulterioară a lipsei acesteia îndreptăţeşte partea în eroare să solicite anularea convenţiei şi restabilirea situaţiei anterioare. Dacă lucrul cumpărat ar fi prezentat numai anumite defecţiuni care îl făceau nesatis­ făcător utilizării sau destinaţiei, atunci cumpărătorul avea dreptul la acţiunea în garanţie pentru viciile ascunse 1, de care ne vom ocupa în continuare. Aceste vicii ascunse, în materie de vânzare, se numesc vicii redhibitorii, iar regulile refe­ ritoare la răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse se aplică tuturor vânzărilor2, cu excepţia vânzărilor silite3• 2. Clasificarea viciilor în materie de vânzare Regimul juridic al obligaţiei de garanţie contra viciilor ascunse comportă anumite parti­ cularităţi în funcţie de felul viciilor, numai anumite vicii alcătuind condiţiile de existenţă a obligaţiei de garanţie contra viciilor privite cumulativ: viciile ascunse, grave, existente în momentul încheierii contractului. Pentru a arăta condiţiile răspunderii vânzătorului pentru vicii ascunse, se impune, mai întâi, o clasificare a viciilor lucrului în funcţie de mai multe criterii: 1. Un prim criteriu de clasificare îl constituie posibilitatea descoperirii viciilor de către cumpărător, în funcţie de care acestea se împart în vicii aparente şi vicii ascunse. Interesul clasificării îl constituie aceea că, în regimul juridic de drept comun, în absenţa unei clauze de agravare a obligaţie de garanţie, vânzătorul răspunde numai pentru viciile ascunse. Elementul de noutate faţă de reglementarea anterioară îl constituie clarificarea exigenţei după care se apreciază posibilitatea cumpărătorului de a descoperi viciile, astfel încât va fi considerat ascuns acel viciu care la data predării nu poate fi descoperit de către un cumpă­ rător prudent şi diligent fără a fi nevoie de asistenţă de specialitate [art. 1707 alin. (2)]. Pe cale de consecinţă, nu este ascuns şi nu poate atrage angajarea răspunderii vânzătorului acel viciu pe care cumpărătorul îl cunoştea la data predării sau de care putea să se convingă acţionând prudent şi diligent, fără asistenţa unui specialist; caracterul ascuns al 1 În ceea ce priveşte bunurile folosite, trebuie făcută diferenţa între uzura normală şi viciul propriu-zis, diferenţă care uneori în practică e greu de făcut. Astfel, în cazul u n u i autoturism rulat serios este firesc să survină un consum de ulei mai mare ori să apară necesitatea înlocuirii unor piese uzate, neaj unsuri care, pentru că sunt normale în asemenea cazuri, nu constituie vicii ascunse; în schimb, uzura anormală a motorului, datorată utilizării necorespunzătoare a vehiculului de către vânzător pe timpul cât 1-a deţinut, poate constitui un viciu ascuns (D. Chirică, op. cit., p. 401). 2 În practica judiciară s-a decis că această răspu ndere există şi în cazul unui antecontract de vânzare (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1604/1989, în Dreptul nr. 4-5/1991, pp. 74-78). 3 Noul Cod civil exclude, prin art. 1707 alin. (5), garanţia pentru vicii ascunse în cazul vânzărilor silite. În vechea reglementa re, art. 1360 din Codul civil anterior p revedea că „această acţiune (în garanţie contra viciilor ascunse - n.n . ) n u există în vânzările publice". Deşi d iferenţa faţă de reglementarea anterioară n u pare substanţială, în trecut excluderea garanţiei în „vâ nzările publice" a permis exonerarea de răspundere a vânzătorului chiar şi atunci când vânzarea a fost făcută prin licitaţie publică nu în mod i mpus, ci prin alegerea vânzătorului.

76

Efectele contractului de vânzare

viciului se raportează deci la un model abstract de persoană prudentă şi diligentă, fiind i n diferent dacă în concret cumpărătorul depăşeşte sau nu în exigenţă sau cunoştinţe acest standard. în doctrină 1 s-a considerat că viciile ascunse sunt cele care nu pot fi descoperite de 2 cumpărător în urma unei atente şi normale verificări a bunului , nefiindu-i comunicate nici 3• de către vânzător De aceea, lipsa de informare, de experienţă, cât şi nepriceperea cumpărătorului nu fac ca viciile pe care nu le-a putut constata singur să fie considerate vicii ascunse, în practica 4 judecătorească posibilitatea cumpărătorului de a lua cunoştinţă de viciu apreciindu-se in abstracto, avându-se în vedere un cumpărător prudent şi vigilent. Astfel, se consacră principiul că natura ascunsă a viciului unui lucru este un element obiectiv şi nu poate depinde de calităţile personale ale cumpărătorului. Dacă, dimpotrivă, s-ar considera că viciile ascunse sunt acelea care au scăpat cumpă­ rătorului la orice verificare a sa, s-ar ajunge la desfiinţarea cu uşurinţă a vânzărilor şi deci la nerespectarea obligaţiilor asumate prin contract. Problema de a şti dacă un viciu e ascuns sau nu este o chestiune de fapt ce se apreciază numai de instanţa judecătorească5 • Viciile aparente sunt numai acelea despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă, cerând la nevoie sprijinul unui specialist, deoarece cumpărătorul nu ar putea invoca lipsa cunoştinţelor sau a experienţei în materie6. În momentul încheierii unui contract de vânzare, şi cumpărătorul trebuie să aibă o atitudine activă, având posibilitatea să examineze bunul şi să descopere eventualele probleme sesizabile sau, în cazul în care cumpără un bun de o anumită tehnicitate, să apeleze la ajutorul unui specialist7 . Unele contracte sunt prin natura lor necompatibile de vicii ascunse, cumpărătorul convingându-se singur de starea în care se găseşte lucrul. În acest sens, cel care cumpără un manuscris pentru a-l putea publica este presupus că l-a citit sau a pus o persoană să-l 1 Fr. Deak, op. cit., p. 90; D. Alexandresco, op. cit., p. 346. O.G. nr. 2 1/1992 privind protecţia consumatorilor defineşte în art. 2 viciul ascu ns ca fiind o deficienţă calitativă a unui bun livrat sau a u n u i serviciu prestat, care nu a fost cunoscută şi nici nu ar putea fi cunoscută de către consumator prin mijloace obişnuite de verificare. 3 Nu poate fi considerat ascuns viciu l pe ca re vâ nzătorul dovedeşte că l-a adus la cunoşti nţă cu mpărătorului în momentul încheierii contractului (Trib. Su prem, s. civ., dec. nr. 1186/1957, în CD, 1957, p . 80). 4 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 183/1979, în CD, 1978, p. 61; dec. nr. 1936/1984, în RRD nr. 7/1985, p . 68. 5 O capacitate mai mică a bunului vândut decât cea stabil ită nu constituie un viciu ascu ns, iar eventualele vicii apa rente, care au condus u lterior la reparaţia bunului, trebu iau sesizate la recepţia produselor, prin dili ge nţele ce se impuneau, o r, cumpărătorul a recepţionat bunul fără a formula obiecţiu n i privi nd cal itatea sau cap aci tatea acestuia. întrucât, în speţă, nu există motive de anulare sau constatare a n u l ităţii actu lui j u ridic, neex istând vici i ascunse ale l u cru l u i vând ut, trebuie promovat princi piul j u ridic al preva lării salvării efectelor j uri dice ale actului, iar nu al desfii nţării acestuia (ICCJ, s. cam., dec. nr. 2217 din 30 martie 2005, pe www. scj. ro). 6 Unel e defecţiuni ale autovehiculului, în condiţiile în care a utovehiculul cumpărat are o vechime de 18 ani, . iar ace astă vechime a fost cunoscută de pârât chiar la data cumpărării, au fost considerate doar vicii a pa rente, care nu atrag desfiinţarea contractului. Este vorba de funcţionarea necorespunzătoare a tobei de eşa pament, gra dul de uzu ră a a nvelopelor, l i psa lămpilor la număr şi la plafonieră, caroseria afectată de rugină (C. Ap. Cluj, s . civ ., dec. nr. 1032 din 10 mai 2001, pe www.legeaz.net). 7 Ace st lucru este prevăzut şi în art. 1690 din noul Cod Civil, care dispune că în sarcina cumpărătorului su bz istă oblig aţia de a verifica imed iat după preluare sta rea bunului. 2

77

CONTRACTUL DE VÂNZARE

citească, astfel încât, dacă el nu este bun sau conţine idei care-l împiedică să fie vândut, aceasta nu constituie viciu ascuns 1. 2. După măsura în care afectează valoarea de întrebuinţare a lucrului vândut, viciile se clasifică în vicii grave şi vicii uşoare. Viciile grave, conform art. 1707 alin. (1) din noul Cod civil, sunt cele din a căror cauză bunul nu este întrebuinţat după destinaţia sa ori valoarea/întrebuinţarea sa este atât de micşorată încât se poate presupune că, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar mai fi încheiat contractul sau ar fi plătit mai puţin. Deci viciul trebuie să fie de natură a micşora utilitatea lucrului sau valoarea lui. În literatura juridică2 s-a utilizat şi termenul de viciu important" şi s-a menţionat că el nu trebuie să fie definitiv şi nici să poarte asupra substanţei lucrului. Per a contraria, viciile sunt uşoare dacă nu micşorează în mod serios valoarea de întrebuinţare a lucrului vândut. Un defect de mică însemnătate nu va fi deci luat în consi­ derare. Importanţa acestei clasificări rezidă în aceea că obligaţia de garanţie a vânzătorului funcţionează în regim de drept comun numai pentru viciile grave, cât timp nu s-a prevăzut în contract că el răspunde şi pentru viciile uşoare. 3. După momentul naşterii lor, viciile pot exista fie cel puţin până la data predării, fie la o dată ulterioară. După acest criteriu, vorbim de vicii care au existat la momentul predării şi vicii apărute ulterior. Cumpărătorul este deci obligat să dovedească existenţa viciului la momentul când bunul a fost predat3 • În literatura juridică4 s-a susţinut că viciul nu are nevoie să fie atins de toată gravitatea sa în acel moment, fiind suficient ca el să existe numai în principiu (en germe), chiar dacă s-a dezvoltat ulterior. De exemplu, la vânzarea unui animal, este suficient ca şi cauza bolii care o să ducă la moartea sa, imediat după momentul încheierii contractului şi predării animalului, să fie preexistentă (nefiind necesar ca animalul, în momentul încheierii contractului, să manifeste semne ale bolii) pentru a putea angaja răspunderea vânzătorului. Clasificarea este importantă prin faptul că pentru viciile apărute ulterior momentului predării, vânzătorul este exonerat de răspundere, deoarece riscurile vânzării trec pe seama cumpărătorului din acelaşi moment. 4. După cum vânzătorul avea sau nu cunoştinţă de existenţa viciilor, vorbim de vicii cunoscute de vânzător şi vicii necunoscute de acesta. Clasificarea rezultă expres din dispoziţiile art. 1712 din noul Cod civil, potrivit cu care, în situaţia în care la data încheierii contractului vânzătorul cunoştea viciile bunului vândut, pe lângă una dintre măsurile prevăzute la art. 1710, vânzătorul este obligat la plata de daune-interese pentru repararea întregului prejudiciu cauzat, dacă este cazul. Atunci când vânzătorul nu cunoştea viciile bunului vândut, el este obligat să restituie cumpărătorului doar preţul şi cheltuielile făcute cu prilejul vânzării. Referitor la această clasificare, se poate vorbi de vicii ascunse cu viclenie (rea-credinţă) şi vicii ascunse fără viclenie. Tăcerea vânzătorului cu privire la viciile ascunse ale lucrului, pe 11

1 D. Alexandresco, op. cit. , p. 350. Idem, p. 353. 3 Conform art. 1707 alin. (3) din noul Cod civil, ,,garanţia este datorată dacă viciu l sau cauza lui exista la data predării bunului". 4 D. Alexandresco, op. cit. , p. 345. 2

78

Efectele contractului de vânzare

ca re el le cunoaşte, este o manifestare a dolului prin reticenţă. Este posibil ca vânzătorul, pen tru a împiedica descoperirea viciilor de către cumpărător, să desfăşoare şi acţiuni 1 dolosive . Importanţa clasificării constă în întinderea obligaţiei de garanţie a vânzătorului şi de o clauză de exonerare sau limitare de garanţie în fa ptul că vânzătorul nu poate beneficia 2 , concluzie rezultată din prevederile art. 1708 alin. (2) din pe care le cunoaşte viciile ru pent noul Cod Civil: ,,clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în privin ţa viciilor pe care vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le cunoască la data încheierii con tra ctului". s. După cum cumpărătorul avea sau nu cunoştinţă de existenţa viciilor, distingem între viciile cun oscute de cumpărător şi viciile necunoscute de cumpărător în momentul încheierii co nt ra ctului. Distincţia se impune tot cu privire la viciile ascunse, de vreme ce în regimul juridic de drept comun vânzătorul oricum nu răspunde de viciile aparente. Importanţa clasificării constă în aceea că vânzătorul răspunde, în acest regim juridic, numai de viciile ascunse pe care cumpărătorul n u le cunoştea în momentul încheierii contractului. Luând cunoştinţă de viciile ascunse ale lucrului, cumpărătorul poate refuza să-şi dea consimţământul la încheierea contractului; dacă totuşi el a consimţit să cumpere lucrul în aceste condiţii, îşi asumă riscurile, în acest sens vorbindu-se de o prezumţie de acceptare a viciilor. Dacă însuşi vânzătorul l-a informat cu privire la viciile ascunse ale lucrului, s-a considerat că am fi în prezenţa unei clauze de negaranţie pentru aceste vicii. Credem că explicaţia este mult mai simplă, viciile ascunse, dar cunoscute de cumpărător în momentul încheierii contractului devenind practic vicii aparente. Ca urmare, dacă cumpărătorul a cunoscut viciile lucrului, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1707 alin. (4) din noul Cod Civil, potrivit cărora „vânzătorul nu datorează gara nţie contra viciilor pe care cumpărătorul le cunoştea la încheierea contractului". Reglementarea legală a acestei obligaţii a vânzătorului duce la concluzia că obligaţia de garanţie reglementată de lege funcţionează numai pentru vicii ascunse şi necunoscute de cumpărător. Astfel spus, pentru a explica această soluţie nu trebuie să recurgem la ideea unei limitări convenţionale a obligaţiei de garanţie, deoarece limitarea rezultă din lege.

3. Condiţiile răspunderii pentru vicii ascunse Vânzătorul va răspunde pentru vicii3 dacă sunt întrunite cumulativ mai multe condiţii: 1. viciile să fie ascunse; 2. viciile să fi existat la data predării bunului; 3. viciile să fie grave. 1) Viciile bunului vândut, pentru a atrage răspunderea vânzătorului, trebuie să fie ascunse. Un viciu este ascuns dacă nu este cunoscut de cumpărător şi nu poate fi descoperit de acesta la o atentă şi normală verificare a bunului, nefiindu-i comunicat nici de către 1 De exe mplu, vânzătorul u nei case ascu nde cumpărătorului existenţa igrasiei de pe pereţii interiori prin mo ntarea unui perete fals. 2 F. Moţiu, D. Moţiu, op. cit., p. 61. 3 No ul Cod civil prevede în art. 1714 că „dispoziţiile p rivitoare la garanţia contra vici ilor ascu nse se a p l ică şi at un ci câ nd bunu l vândut nu corespunde calităţilor convenite de către părţi".

79

CONTRACTUL DE VÂNZARE

vânzător. Deci, viciul este ascuns atunci când cumpărătorul nu l-a putut descoperi, cu toate că a depus toată diligenţa în privinţa calităţilor bunului respectiv 1. Astfel, art. 1707 alin. (2) din noul Cod civil prevede că „este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistenţă de specialitate, de către un cumpărător prudent şi diligent". În practica judiciară s-au dat diferite înţelesuri noţiunii de „viciu ascuns". Astfel, într-o speţă2, s-a decis că viciul ascuns este acela care nu poate fi constatat la prima vedere sau cu prilejul examinării lucrului, în urma unei verificări obişnuite. Lipsa de informare, de experienţă şi nepriceperea cumpărătorului nu fac ca viciile pe care nu le-a putut constata singur să fie considerate vicii ascunse. Într-un alt caz3, s-a arătat că viciul ascuns este acela care nu poate fi constatat cu prilejul verificării bunului de către cumpărător, dar să nu fie vorba despre lipsa sa de experienţă sau de nepriceperea sa. Într-o altă speţă4 s-a decis că viciile nu puteau fi depistate la data vânzării, ci numai în condiţiile unei temperaturi foarte scăzute, care nu exista la data vânzării. În cauză, era vorba despre o haină de blană, cumpărată de reclamant în octombrie 1988, care la data intro­ ducerii acţiunii prezenta rupturi în spate şi la mâneci, cedând în continuare, fără să opună rezistenţă. Acest lucru s-a datorat modalităţii de conservare a bunului în condiţii de ger şi îngheţ, astfel că, după prima îmbrăcare, au apărut rupturile, iar instanţa a dispus rezolu­ ţiunea contractului pentru vicii ascunse şi restituirea preţului plătit. Într-o altă speţă5, cu privire la faptul că pentru folosirea paltonului cumpărat, cumpă­ rătoarea a trebuit să-i aducă unele modificări, deoarece prezenta diverse degradări şi avea aspectul unui palton folosit de 3 ani, s-a decis că aceste vicii sunt numai vicii aparente, de care cumpărătoarea se putea convinge singură, fiindu-i respinsă acţiunea în garanţie pentru vicii ascunse ca nefondată. În sfârşit, într-un alt caz6 s-a decis că, dacă necunoaşterea de către cumpărător a viciilor lucrului se datorează manoperelor frauduloase ale vânzătorului, vânzătorul va fi ţinut să răspundă, aceste vicii fiind, astfel, nesusceptibile de a ajunge la cunoştinţa cumpărătorului.

1 În ceea ce priveşte motivul de apel privind viciile ascunse, tribunalul l-a constatat nefundat, având în vedere că acestea puteau fi constatate cu prilejul vizitării imobilului, mai ales că reclamanţii au fost însoţiţi de un arhitect. Din planşele fotografice depuse de reclamanţi la dosar a rezultat că aceştia puteau constata cu uşurinţă defecţiunile centralei termice sau a hidroforului, precum şi starea în care se aflau pereţii, instanţa constatând că reclamanţii, printr-o verificare atentă, puteau constata viciile calificate de aceştia ca fiind ascunse, cu atât mai mult cu cât anterior încheierii contractului au vizitat imobilul însoţiţi de o persoană calificată (Trib. Bucureşti, s.a V-a civ., dec. nr. 1933 din 26 ianuarie 2002, în M. Huza, Culegere de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Bucureşti 2000-2003, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, pp. 94-96). 2 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 183/1978, în Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, p. 164. 3 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1859/1988, în RRD nr. 6/1989, p. 66. 4 Trib. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 151/1990, în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1990 a Tribunalului Bucureşti, p. 62. 5 Trib. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 366/1991, în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1991 a Tribunalului Bucureşti, p. 72. 6 Trib. reg. Arad, dec. nr. 1580/1955, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1952-1969), p. 225.

80

Efectele contractului de vânzare

în concluzie, din cele arătate mai sus rezultă că posibilitatea cumpărătorului de a 1 c u noaşte viciile lucrului se apreciază în abstract , avându-se în vedere un cumpărător diligent 2• si· prudent Potrivit art. 1708 alin. (1) din noul Cod civil, ,,dacă părţile nu au convenit altfel, vânzătorul este obligat să garanteze contra viciilor ascunse, chiar şi atunci când nu le-a cunoscut", deci el va răspunde indiferent dacă a cunoscut sau nu viciile ascunse. Dacă vânzătorul dovedeşte că a adus la cunoştinţa cumpărătorului viciul, atunci viciul nu mai poate fi considerat ascuns, întrucât cumpărătorul a contractat în cunoştinţă de cauză şi şi-a asumat riscul contractului. soluţia este logică şi echitabilă, fiind în concordanţă cu ideea că şi cumpărătorul trebuie aibă o atitudine activă (emptor debet esse curiosus) la încheierea contractului şi preluarea să bunului. în cazul în care viciile sunt aparente, putând fi cunoscute şi acceptate ca atare de cu m părător, operează prezumţia acceptării tacite a lucrului3• Uneori este dificil de precizat, în caz de litigiu, dacă viciul este ascuns sau aparent. Pentru delimitare trebuie avute în vedere criterii precum: natura bunului, condiţiile încheierii contractului, competenţa cumpărătorului4• Un exemplu de lucru având un viciu ascuns este calul nărăvaş, năravul acestuia neputând fi constatat de către cumpărător la o verificare atentă a acestuia. Dacă însă calul ar fi şchiop sau orb, ar fi vorba despre un viciu aparent. Tot astfel, igrasia care afectează o construcţie este un viciu aparent, observabil la prima vedere, în afară de cazul în care a fost mascată de un perete fals, împrejurare care face ca viciul să nu mai fie aparent, ci ascuns. 2) Viciul trebuie să fi existat în momentul predării bunului vândut. În acest sens, potrivit art. 1707 alin. (3) din noul Cod civil, ,,garanţia este datorată dacă viciul sau cauza lui exista la data predării bunului". Pentru acele vicii apărute ulterior predării vânzătorul nu răspunde, fiind vorba despre defecţiuni ale lucrului ivite după vânzare. Soluţia se justifică prin aceea că, prin predarea 1 Un cumpă rător profesion ist, care cumpără bunuri într-un domeniu al profesiei sale, nu este prezu mat a cunoaşte toate viciile bunului achiziţionat, în virtutea profesiei sale. Totuşi, în cazul cumpărătoru lui profesion ist, el trebuie să efectueze un examen diligent al bunului şi să efectueze anu mite verificări mi n imale ale acestuia (V. Terzea, Garanţia contra viciilor lucrului vândut prevăzută de art. 1352 şi urm. din Codul civil, în Dreptul nr. 9/2007, p. 38). 2 Livrarea unui bun conform lucru l u i convenit, dar atins de defecte, care îl fac impropriu folosinţei la care a fost destin at, nu reprezintă o neîndeplinire de către vânzător a obligaţiei de predare sancţionată cu acţiunea în rezoluţiune prevăzută de dreptul comun, ci o neîndeplinire a obl igaţiei de garanţie pentru vicii ascunse. Prin urmare, nu-şi justifică legal decizia sa curtea de apel care, pentru a pronu nţa rezoluţiunea vânză rii u n u i autot urism nou, întrucât cumpărătorul s e plânge d e defecte ale vopselei şi d e p rezenţa d e rugină î n portbagaj, a reţinut că vânzătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de predare, întrucât a livrat o maşină afectată de defecte anterioare şi pe care cumpărătorul nu le putea descoperi (Curtea de Casaţie a Franţei, Camera I, dec. nr. 93- 18430/1995, în Bul letin des arrets de la Cour de Cassation : chambres civiles nr. 1/1995, p. 211). 3 C. Toader, op. cit. , p. 70. 4 O cap acitate mai mică a bunului vândut decât cea stabilită nu constituie un viciu ascu ns, iar eventualele V k ii ap are nte, ca re au condus u lterior la reparaţia bunului, trebuiau sesizate la recepţia produselor, prin d ilige nţele ce se impu neau, or, cumpă rătorul a recepţionat bunul fără a formula obiecţiuni privind calitatea sau cap a citatea acestuia. întrucât, în speţă, nu există motive de anu lare sau constatare a nulităţii actu lui j u ridic, neexi stâ nd vicii ascunse ale lucru l u i vând ut, trebuie promovat principiul j uridic al prevalării sa lvării efectelor Juri dice ale actului, iar nu al desfii nţării acestuia (ICO, s. c o rn ., d e c . n r. 2217/2005, p e www.scj.ro).

81

CONTRACTUL DE VÂNZARE

bunului, proprietatea asupra acestuia şi riscurile pieirii fortuite au trecut asupra cum­ părătorului. Nu este necesar însă ca viciul să se fi manifestat anterior vânzării, ci numai ca la data pre­ dării să existe cauza sau germenii lui, chiar dacă viciul se manifestă ulterior. Astfel, într-o speţă 1, animalul vândut suferea de o boală la momentul vânzării, însă această boală nu a putut fi diagnosticată decât printr-o analiză de laborator ulterioară, astfel că acţiunea cumpărătorului pentru obligaţia de garanţie pentru vicii a fost admisă, dispunându-se rezoluţiunea vânzării. 3) Viciul trebuie să fie grav, această condiţie fiind prevăzută expres de art. 1707 alin. (1) din noul Cod civil2 . Astfel, lucrul, din cauza viciului, trebuie să fie impropriu întrebuinţării după destinaţia sa sau valoarea/întrebuinţarea să fie micşorată, în aşa fel încât cumpă­ rătorul, dacă ar fi cunoscut viciul, nu ar fi cumpărat lucrul sau ar fi plătit un preţ mai mic. În privinţa acestei condiţii, în practica judiciară3 s-a decis că dacă lucrul care trebuie vândut, deşi prezintă anumite defecţiuni, poate fi folosit potrivit destinaţiei sale, atunci viciul nu este grav. Ca atare, împrejurarea că pentru întrebuinţarea în continuare a unui autoturism folosit este necesară înlocuirea unor piese aflate într-o stare avansată de uzură nu antrenează obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse, cu atât mai mult cu cât vânzarea s-a făcut la un preţ inferior celui corespunzător unui autoturism nou, demonstrându-se că cumpărătorul a cunoscut faptul că măcar o parte din piese sunt în stare de uzură. Condiţia ca viciul să fie grav nu presupune ca el să se refere la substanţa, la esenţa lucrului, ci la calităţile acestui lucru, deşi în literatura juridică şi în practica judiciară4 au fost afirmate şi opinii contrare. Dacă viciul s-ar referi la însăşi substanţa lucrului, atunci, aşa cum am arătat mai sus, ar fi vorba, în principiu, de o eroare asupra substanţei lucrului, ceea ce ar atrage un regim juridic diferit faţă de obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse5• Condiţiile răspunderii vânzătorului pentru vicii ascunse trebuie să fie dovedite de cel care o invocă, adică de cumpărător6• Întrucât este vorba despre stabilirea unui fapt, iar nu de un 1 Trib. jud. Hunedoara, dec. nr. 5/1983, în RRD nr. 6/1983, p. 58. impusă de legiuitor pentru angajarea răspunderii vânzătorului este oportună pentru că, în cazul în care printr-o normă imperativă ar fi admisă răspunderea vânzătorului şi pentru un viciu uşor (acel viciu care nu micşorează întrebuinţarea sau valoarea bunului în mod semnificativ), cumpărătorul, în mod facil, ar putea angaja răspunderea vânzătorului pentru a obţine compensaţii injuste. De asemenea, numărul acţiunilor în justiţie pe acest temei ar creşte semnificativ, riscul creării unei practici neunitare în acest domeniu crescând şi el. 3 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 183/1987, în Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, p. 164. 4 I. Zinveliu, op. cit., p. 97; D. Chirică, op. cit., p. 82 şi Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 541/1973; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 885/1984, în R.I. Motica, F. Moţiu, op. cit., pp. 32 şi 44. 5 Faptul că la un service autorizat Mercedes nu s-au putut detecta viciile autoturismului, folosindu-se aparatura specială de diagnosticare, şi faptul că nici vânzătorul susţine că nu a avut cunoştinţă de ele, deşi a folosit maşina şi a verificat-o la SC IFT Galaţi, dovedesc că viciul era ascuns. Lipsa airbagurilor spate, mascate cu viclenie printr-o folie de aluminiu şi montarea unei rezistenţe care să „păcălească" testul electronic, precum şi avarierea şi sudarea punţii spate reprezintă vicii grave, care afectează siguranţa în circulaţie a conducătorului auto şi a pasagerilor din autoturism (C. Ap. Galaţi, s. civ., dec. nr. 669/2011, Lex expert). 6 În ipoteza în care cumpărătorul solicită rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru existenţa unui viciu ascuns, trebuie să facă această dovadă. Prin urmare, în cazul în care înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare bunul s-a aflat în posesia cumpărătorului în temeiul unui contract de închiriere, acesta nu poate obţine rezoluţiunea contractului pentru existenţa unui viciu ascuns dacă nu face dovada existenţei viciului 2 Această condiţie

82

Efectele contractului de vânzare

act juri dic, dovada se poate face prin orice mijloace de probă (înscrisuri, martori, mărturisire, 1 prezu m ţii etc.), potrivit regulilor dreptului comun . în concluzie, apreciem că vânzătorul nu va răspunde de viciile bunului vândut în ur mătoarele cazuri : _ când viciile sunt aparente şi cumpărătorul le-a putut observa; _ când viciile au fost ascunse, dar cumpărătorul le-a cunoscut (spre exemplu, când i-au fost aduse la cunoştinţă de vânzător); când viciile sunt ascunse, dar părţile au convenit ca vânzătorul să fie exonerat de răspundere 2• 4. Efectele obligaţiei de garanţie pentru vicii ascunse Dacă toate condiţiile prevăzute de lege şi arătate mai sus sunt îndeplinite, atunci vânză­ torul este ţinut să răspundă pentru viciile ascunse ale lucrului vândut. în ceea ce priveşte efectele garanţiei pentru vicii ascunse, art. 1710 alin. (1) din noul Cod civil prevede că în temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine, după caz: a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia; b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii; c) reducerea corespunzătoare a preţului; d) rezoluţiunea vânzării. Deci, cumpărătorul are un drept de opţiune între a solicita înlăturarea viciilor, înlocuirea lucrului vândut, rezoluţiunea vânzării sau reducerea preţului 3• Dreptul de opţiune îi aparţine numai cumpărătorului, însă, potrivit art. 1710 alin. (2) din noul Cod civil, la cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, poate dispune o altă măsură decât cea solicitată de cumpărător, adică măsura cea mai potrivită raportat la situaţia concretă. În orice caz, pierderea sau deteriorarea bunului, chiar prin forţă majoră, nu îl împiedică pe cumpărător să obţină aplicarea măsurilor prevăzute la art. 1710 alin. (1). Acţiunea prin care cumpărătorul solicită rezoluţiunea contractului de vânzare pentru vicii ascunse se numeşte redhibitorie (actio redhibitoria)4 • asc uns din cauza căruia imobi l u l să nu poată fi util izat conform destinaţiei (ICCJ, s. a l i-a civ., dec. nr. 3721/2013, pe www.scj.ro). 1 F. M oţiu, D. Moţiu, op. cit., p. 110. 2 În ace st caz, potrivit a rt. 1708 din noul Cod civil, vâ nzătorul trebuie să fie de bună-credinţă, adică să n u fi cu no scut viciile la data încheierii contractulu i . 3 În lite ratura şi practica j u d iciară recentă, îndeosebi cea franceză, se recu noaşte existenţa unei „garanţii asce nde nte" pentru vicii ascu nse: în ipotezele în care bunul achiziţionat este revândut de către cumpărător u nei P_ersoa ne care, la râ ndul său, îl revinde, ulti mului achizitor i se recunoaşte d reptu l de a acţiona în garanţie facân d uz de pârghiile red hi bitoriei ori estimatoriei - pe oricare dintre vâ nzătorii intermediari în şirul de co ntracte, alegând pe cel mai solva bil, cu condiţia ca viciul lucrului să fi existat la momentul fiecărei vâ nzări (J . � oicov ici, Garanţia ascendentă pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, în Revista de dre pt i nternaţional p rivat ŞI drept privat compa rat, 2006, Ed. Sfera J u ridică, Cluj-Na poca, 2007, pp. 653-668). 4 Acţiu nea red hibitorie reprezintă o acţiune rezol utorie cu efecte retroactive, i ar dobânditorul este con si derat că nu a fost proprietar niciodată.

83

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Acţiunea redhibitorie poate fi introdusă chiar dacă natura viciului nu face lucrul absolut impropriu destinaţiei sale normale, ci numai ca el să nu poată fi întrebuinţat aşa cum ar fi trebuit, potrivit clauzelor contractuale. Totuşi, dacă dreptul de opţiune al cumpărătorului este exercitat abuziv, instanţa judecătorească poate aprecia că există un abuz de drept şi să refuze desfiinţarea contractului, putând dispune o altă măsură. În caz de admitere a acţiunii redhibitorii, instanţa va dispune rezoluţiunea vânzării 1; în acest caz, vânzătorul va primi înapoi lucrul vândut şi va restitui cumpărătorului preţul primit şi cheltuielile vânzării suportate de cumpărător. Dacă lucrul vândut a pierit din cauza viciilor, vânzătorul, deşi nu va mai primi bunul, va fi obligat la restituirea integrală a preţului, întrucât pieirea bunului îi este imputabilă. Potrivit art. 1711 din noul Cod civil, în cazul vânzării mai multor bunuri, dacă numai unele dintre bunurile vândute sunt afectate de vicii şi acestea pot fi separate de celelalte fără pagubă pentru cumpărător, iar instanţa dispune rezoluţiunea, contractul se desfiinţează numai în parte, în privinţa bunurilor afectate de vicii. Rezoluţiunea contractului, în ceea ce priveşte bunul principal, atrage rezoluţiunea lui şi în privinţa bunului accesoriu. Dacă cumpărătorul nu doreşte rezoluţiunea contractului de vânzare, atunci poate cere o reducere din preţ proporţională cu reducerea valorii bunului vândut datorată viciului lucrului. Acţiunea prin care se solicită de către cumpărător reducerea preţului se numeşte acţiune estimatorie (actio estimatoria sau actio quanti minoris), deoarece valoarea depre­ cierii lucrului este estimată prin expertiză. Potrivit art. 1712 alin. (1) din noul Cod civil, ,,în situaţia în care la data încheierii con­ tractului vânzătorul cunoştea viciile bunului vândut, pe lângă una dintre măsurile prevăzute la art. 1710, vânzătorul este obligat la plata de daune-interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat, dacă este cazul". Aceasta înseamnă că numai vânzătorul de rea-credinţă poate fi obligat, alături de restituirea preţului şi a cheltuielilor vânzării către cumpărător, şi la daune-interese. Dacă vânzătorul a cunoscut viciile lucrului, atunci existând dol din partea sa şi, aceste daune fiind imprevizibile, el datorează daune-interese cumpărătorului2 • Dacă vânzătorul nu a cunoscut viciul ascuns al lucrului, atunci el nu poate fi obligat la daune-interese, ci numai la restituirea preţului şi a cheltuielilor vânzării3 • În acest sens, în practica judiciară4 s-a stabilit că dacă bunul vândut avea un viciu ascuns care nu a fost cunoscut de vânzător, cumpărătorul poate solicita rezoluţiunea vânzării, dar nu şi despăgubiri. 1 Spre deosebire de rezoluţiunea de drept comun, a cărei condiţie necesară pentru a putea fi dispusă este culpa debitorului, acţiunea redhibitorie nu este condiţionată de culpa vânzătorului, aceasta putând fi exercitată indiferent de buna sau reaua-credinţă a celui care înstrăi nează. 2 Operează o prezu mţie de rea-credinţă în ipoteza unui fabricant care vinde bunuri produse de el, întrucât el trebuie să cunoască bunurile prod use, iar dacă nu cunoaşte existenţa viciilor, există o culpă profesională din partea lui. De asemenea, prezumţia de rea-credinţă operează şi în cazu l unui comerciant care vinde lucruri fabricate de a lţii, întrucât el trebuie să cunoască marfa sa (Curtea de Casaţie a Franţei, Camera I, dec. nr. 94-15955/1996, în „Bulleti n des arrets de la Cour de Cassation: chambres civiles" nr. 1/1996, p. 131). 3 Conform art. 1712 alin. (2) din noul Cod civil . 4 Trib. jud. Hunedoara, dec. nr. 5/1983, î n R R D n r . 10/1984, p. 73.

84

Efectele contractului de vânzare

în acord cu literatura de specialitate 1 şi practica judiciară2, care au recunoscut şi posibi­ litatea remedierii defecţiunilor şi a înlăturării viciilor de către sau în contul vânzătorului, când remedierea este posibilă, când ea nu cauzează cheltuieli disproporţionate cu valoarea l ucrului şi când nu contravine intereselor cumpărătorului, noul Cod civil a reglementat, în afară de posibilitatea rezoluţiunii sau a reducerii preţului, încă două opţiuni pentru cu mpărător, respectiv înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia sau 3 înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii •

s. Prescripţia dreptului la acţiune pentru vicii ascunse

Acţiunile civile prevăzute de lege în cazul răspunderii pentru vicii ascunse (acţiunea redhibitorie şi acţiunea estimatorie) au caracter patrimonial, fiind acţiuni personale, născute din contractul de vânzare şi, în consecinţă, sunt supuse prescripţiei extinctive. Prescripţia dreptului la acţiune în repararea prejudiciului datorat viciului ascuns al lucrului presupune existenţa dreptului la acţiune, în sens material. Dreptul la acţiune presupune existenţa dreptului subiectiv, care, la rândul său, presupune existenţa obligaţiei corelative de a garanta împotriva viciilor ascunse, obligaţie care este un efect al contractului de vânzare4 • Noul Cod civil, în art. 2517, a prevăzut că termenul general de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen5• În orice caz, potrivit art. 1709 alin. (1) din noul Cod civil6, cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat să le aducă la cunoştinţa vânzătorului înăuntrul unui 1 M.B. Cantacuzi no, op. cit. , p. 646. 2 Trib. Su prem, s. civ., dec. nr. 1604/1989, în Dreptul nr. 4-5/1991, pp. 74-78 . 3 Î n cazul î n ca re un b u n face obiectul u n o r vâ nzări succesive, poate să apară situaţia î n care u lti m u l dobânditor s ă constate existenţa u n o r vicii ascunse. Î n d reptul fra ncez, practica judiciară şi doctrina recunosc subdobânditorului un drept direct de acţiune de natură contractuală atât contra vânzătoru lui originar, cât şi a oricăruia dintre vâ nzătorii succesivi intermediari. Această „garanţie ascendentă" are rolul de a p roteja cumpărătorul ca re descoperă vici u l ascuns împotriva insolva bil ităţii vânzătoru l u i său, oferi ndu-i posi bil itatea să exercite acţiunea în garanţie îm potriva oricăruia dintre vâ nzătorii intermedia ri, condiţia fu ncţionării acestui mecanism fiind aceea ca viciul să fi existat la momentul fiecărei vânză ri. În d re ptul nostru, în cadrul articolelor din noul Cod civil ce reglementează obl igaţia de garanţie a vânzătoru lui pentru vicii ascunse n u se fac referiri la o eventuală acţiune di rectă a cumpă rătorului faţă de vânzătorul iniţial. Având în vedere că în cazul obligaţiei de garanţie a vânzătoru lui pentru evicţiune legiuitorul legitimează în mod expres acţiunea di rectă a subdo­ bânditorului faţă de vânzătorul i n iţial, concluzia care se desprinde este aceea că, dacă a r fi vrut să confere su bdo bândito ru lui şi o acţiune di rectă împotriva vânzătorului iniţial pentru garanţia contra vicii lor ascunse, legiuitoru l român ar fi reglementat-o în mod expres, la fel ca şi în cazu l garanţiei pentru evicţiune. 4 Gh. Beleiu, Prescripţia pentru viciile lucrului, în RRD nr. 2/1980, p. 9. 5 Cu caracter de noutate, noul Cod civil prevede în art. 2515 ca racterul dispozitiv al normelor legale privi nd P rescripţ ia extinctivă, a rătând c ă „în limitele şi condiţiile prevăzute d e lege, părţile care au capacitatea d e p li nă de exe rciţiu pot, p r i n acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să mod ifice cursul prescrip­ ţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor lega le de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz. Termenele de prescripţie pot fi reduse sau mărite, prin acord ul expres al părţilor, fără însă ca no ua durată a acestora să fie mai m ică de un a n şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 a ni ori mai l u ngi, care pot fi prelungite până la 20 de ani". 6 Aş a cu m este mod ificat prin Legea de punere în aplica re a noului Cod civil .

85

CONTRACTUL OE VÂNZARE

termen rezonabil i, stabilit potrivit cu împrejurările2, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere rezoluţiunea contractului3• Dacă cumpărătorul nu aduce la cunoştinţa vânzătorului într-un termen rezonabil4 viciile ascunse descoperite, la stabilirea despăgubirii pe care vânzătorul o datorează cumpără­ torului pentru viciile ascunse se va ţine seama şi de paguba pe care vânzătorul a suferit-o di n cauza nedenunţării sau denunţării cu întârziere a viciilor5 • Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă6 : a) în cazul unui bun vândut, altul decât o construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii; b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii7 . În acest sens, apreciem că legea stabileşte două momente alternative de la care poate începe să curgă termenul de prescripţie: un moment subiectiv, constând în data descoperirii viciilor; un moment obiectiv, constând în data împlinirii termenului de un an sau 3 ani sau în data expirării termenului de garanţie (dacă s-a prevăzut un asemenea termen) 8 • 6. Modificări convenţionale ale obligaţiei de garanţie pentru vicii Dispoziţiile legale privind obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru vicii ascunse nu au caracter obligatoriu, imperativ, ci supletiv, părţile fiind libere să stabilească prin contract conţinutul acestei obligaţii. Astfel, părţile contractului de vânzare pot să înlăture, să limiteze sau să agraveze această obligaţie a vânzătorului.

1 În doctrină s-a afirmat că noul Cod civil introduce „o procedură prealabilă" introducerii acţiunii în rezoluţiunea contractului, a cărei exercitare este obligatorie (în caz contrar fiind sancţionată cu decăderea) L. Stănciulescu, op. cit. , 2017, p. 189. 2 Atunci când viciul apare în mod gradual, termenul rezonabil va începe să curgă din ziua în care cumpă­ rătorul îşi dă seama de gravitatea şi întinderea viciului. 3 În cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil corporal, aceste termenul este de 2 zile lucrătoare. 4 Termenul rezonabil la care legea face referire se stabileşte în funcţie de situaţia concretă a fiecărei speţe, ţinându-se seama de mai multe împrejurări care privesc ambele părţi ale contractului. 5 Vânzătorul de rea-credinţă, adică cel care a tăinuit viciul ascuns, va suporta în întregime prejudiciul cauzat cumpărătorului, chiar dacă nu i s-a comunicat în termen rezonabil descoperirea viciului, întrucât el a cunoscut acel viciu anterior. 6 Aceste reguli sunt prevăzute de art. 2531 din noul Cod civil. 7 Aceste termene sunt termene de garanţie înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească. Prin această reglementare nu se aduce însă nicio atingere termenelor de garanţie speciale, legale sau convenţionale. 8 Dacă s-a stipulat în contract un termen de garanţie convenţională, termenul de prescripţie nu începe să curgă de la data descoperirii viciilor, ci de la data când expiră perioada de garanţie convenţională stabilită de părţile contractante (ICO, s. corn., dec. nr. 1663/2011, pe www.scj.ro).

86

Efectele contractului de vânzare

Agravarea obligaţiei de garanţie pentru vicii se poate referi la răspunderea şi pentru vicii aparente ori pentru vicii ulterioare vânzării etc. Clauzele de agravare a răspunderii vânză­ 1 torul ui nu comportă limitări din punct de vedere lega 1 . în privinţa clauzelor de limitare2 sau de înlăturare a garanţiei vânzătorului pentru vicii, acestea îşi pot produce efectele numai dacă vânzătorul a fost de bună-credinţă, deci nu a 3 cunoscut viciile ascunse ale lucrului • În acest sens, art. 1708 alin. (2) din noul Cod civil prevede: ,,Clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în privinţa viciilor pe care vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le cunoască la data încheierii contractului". Având în vedere consecinţele pe care le poate avea o clauză de limitare sau o clauză de înlăturare a obligaţiei de garanţie pentru vicii ascunse, legiuitorul prevede astfel o condiţie specială, obligatorie pentru ca clauza să producă efecte, şi anume ca vânzătorul să nu cunoască sau, în funcţie de circumstanţe, să nu trebuiască să cunoască la data încheierii contractului viciul în privinţa căruia clauza îşi produce efectele. Şi în doctrină4 s-a arătat că clauzele de nerăspundere a vânzătorului pentru vicii ascunse sunt posibile numai dacă vânzătorul a fost de bună-credinţă la încheierea contractului, căci, cunoscând viciile şi nedeclarându-le, el se face vinovat de dol prin omisiune, caz în care nu se poate exonera de răspundere. 7. Despre garanţia pentru buna funcţionare Sosită în dreptul civil pe filiera dreptul consumului şi nou-introdusă în materia regle­ mentării vânzării, această obligaţie este expresia sofisticării societăţii şi implicit a lucrurilor ce se transmit prin mijlocirea contractului de vânzare 5 • Dacă în perioada veche oricine ştia cam cât timp te poţi folosi de un cal şi că durata vieţii sale este supusă inevitabilului, morţii, dar şi hazardului, în prezent durata vieţii unei maşini este ceva despre care ne aşteptăm să fim informaţi de către vânzător şi care depinde mult de tot ceea ce a făcut producătorul pentru a-i imprima caracteristicile fiabilităţii şi calităţii. Astfel, în afară de garanţia contra viciilor ascunse, vânzătorul care a garantat pentru un timp determinat buna funcţionare a bunului vândut este obligat, în cazul oricărei defecţiuni 1 În timp ce clauzele de limitare sau în lăturare a răspunderii protejează vânzătorul, clauzele de agrava re a răspu nderii au d rept consecinţă protejarea cumpărătoru l u i, crea rea unei situaţii mai favorabile pentru e l . 2 Clauzele de l i mita re a garanţiei pot f i va riate : - posibilitatea intentării numai a acţiunii esti matorii; - asigurarea numai a pieselor de schimb sau a repa raţiilor necesare; - scurtarea termenului de un an sau 3 ani în care viciile ascunse pot fi descoperite (de exemplu: vicii descoperite într-o lună de la data vânzării autotu rismului folosit) etc. 3 Prin reglementarea acestei posibil ităţi a părţilor, cel care beneficiază de efectele sale în sens pozitiv este vânzăto rul, care se vede scutit de a răspunde în anumite cazuri în ca re, dacă clauza de limitare/înlătu rare a ob ligaţiei de gara nţie nu ar fi fost avută în vedere de părţi la momentul încheierii contractului, ar fi fost o b ligat să ră spu ndă. 4 D. Alexandresco, op. cit. , p. 351; D. Chi rică, op. cit. , p. 84. 5 Garanţia asigurării cal ităţii produselor a fost instituită pentru protecţia consumatorilor, existând nu me ro ase acte normative cu incidenţă în domeniu - de exemplu, O.G. nr. 21/1992 privind protecţia co ns um atorilor, Legea nr. 296/2004 privind Codu l consumului, Legea nr. 240/2004 privind răspunderea P ro du cătorilor pentru pagubele generate de produsele defecte etc. Pentru dezvoltări, a se vedea: St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a 3-a, Ed. Un iversul J u ridic, Bucureşti, 2012, pp. 473-477; L. Stănci u l escu, op. cit., 2017, pp. 208-211.

87

CONTRACTUL DE VÂNZARE

ivite înăuntrul termenului de garanţie, sa repare bunul pe cheltuiala sa (art. 1716). Reparaţia bunului reprezintă conţinutul obligaţiei legale de garantare pentru buna funcţionare. În mod subsidiar, dacă reparaţia este imposibilă sau de lungă durată (adică depăşeşte termenul stabilit de parţi, de o eventuală lege specială sau, în lipsă, termenul de 15 zile stabilit de cod), vânzătorul trebuie să înlocuiască bunul vândut. Dacă înlocuirea nu se produce într-un termen rezonabil, potrivit cu împrejurările, cumpărătorul poate obţine restituirea preţului în schimbul înapoierii bunului. Cele trei moduri de reparare a prejudiciului suferit de cumpărător nu sunt alternative, iar cumpărătorul nu poate alege sau determina alegerea unei modalităţi dintre cele trei. Mai mult, prin abstenţiune, vânzătorul ar putea el determina care dintre variante primeşte eficienţă. De exemplu, vânzătorul ar putea avea interes în a restitui preţul, dacă la epoca vânzării cumpărătorul a plătit un preţ cu discount (,,ofertă specială"), iar el ar putea obţine înlocuirea produsului defect de către producător şi apoi printr-o vânzare ulterioară să obţină un preţ mai mare decât cel din vânzarea iniţială. Garanţia nu va fi datorată dacă vânzătorul dovedeşte că defecţiunea s-a produs din pricina modului nepotrivit în care cumpărătorul a folosit sau a păstrat bunul. Comporta­ mentul cumpărătorului se apreciază şi luându-se în considerare instrucţiunile scrise care i-au fost comunicate de către vânzător (art. 1717). Sub sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie, cumpărătorul trebuie să comunice defecţiunea înainte de împlinirea termenului de garanţie sau într-un termen rezonabil de la împlinirea acestuia, dacă există motive obiective (art. 1718). Două sunt deci îndatoririle cumpărătorului pentru a putea beneficia de această garanţie: utilizarea bunului în conformitate cu instrucţiunile producătorului, fapt ce se prezumă prin efectul legii (prezumţie simplă), şi invocarea promptă a garanţiei.

3. Obligaţiile cumpărătorului Potrivit art. 1719 din noul Cod civil, ,,cumpărătorul are următoarele obligaţii principale: a) să preia bunul vândut; b) să plătească preţul vânzării". Alături de aceste obligaţii, cumpărătorul are obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării, dacă nu s-a prevăzut altfel în contract. Dacă părţile contractului de vânzare convin în acest sens, pot fi stipulate şi alte obligaţii pentru cumpărător 1 . a) Obl:gaţil. de p.atii a p:reţul.rl

Această obligaţie a cumpărătorului este foarte importantă şi este de esenţa contractului de vânzare. Regulile prevăzute de Codul civil în această materie sunt supletive, părţile contractului putând conveni după voinţa lor. Dacă nu se prevede nimic în contract sau dacă 1 Codul civil prevede doar obligaţiile principale ale cumpărătorului, lăsând la latitudinea părţilor să nego­ cieze şi să prevadă alte obligaţii contractuale în sarcina cumpărătorului, cum ar fi, de exemplu, obligaţia cumpărătorului de a asigura vânzătorului sau familiei sale folosinţa lucrului după transferul dreptului de proprietate (L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 191).

88

Efectele contractului de vânzare

voinţa părţilor trimite la dispoziţiile legale, atunci sunt aplicabile regulile prevăzute de Codul civil. Plata preţului trebuie făcută de către cumpărător 1 , în principiu, vânzătorului2. Dacă părţile au convenit ca plata să se facă unui terţ, atunci cumpărătorul va plăti preţul în mod valabil persoanei indicate de vânzător. Dacă cumpărătorul face plata unui terţ nedesemnat, 3 atunci el nu este eliberat de plata preţului către vânzător • în practica judiciară4 s-a arătat că, atunci când vânzătorul refuză să primească plata, cumpărătorul poate să-i facă oferta reală, iar apoi să consemneze suma pe numele vânză­ torului şi astfel să se elibereze de obligaţia de plată a preţului. în absenţa unei clauze contrare, cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a preţului sunt şi ele în sarcina cumpărătorului5 . în privinţa locului şi datei plăţii, potrivit art. 1720 din noul Cod civil, ,,în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să plătească preţul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă". Regula este deci aceea a plăţii preţului la locul şi în momentul în care vânzătorul transmite proprietatea bunului vândut, ca o consecinţă a principiului simultaneităţii executării obligaţiilor sinalagmatice 6• Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii contrare, plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul destinaţiei7 . Dacă părţile au încheiat o vânzare pe credit, la scadenţă, cumpărătorul, potrivit prin­ cipiului indivizibilităţii plăţii prevăzut, trebuie să plătească datoria în întregime. Cumpărătorul poate plăti şi înainte de împlinirea termenului convenit, cu anticipaţie, însă cu obligaţia de a achita şi dobânda datorată până la termenul prevăzut în contract. Este posibil şi ca părţile să stipuleze la încheierea contractului ca preţul să fie plătit la diferite termene succesive, în mod fracţionat (vânzare cu plata preţului în rate). 1 Nefiind o obligaţie intuitu personae, plata preţu lui poate fi efectuată de orice persoană. Vâ nzătorul nu poate refuza să pri mească plata preţului pe motiv ca aceasta este efectuată de o altă persoană decât cumpărătorul, doar dacă părţile nu au convenit în mod expres, în contractul de vânza re-cu mpărare, că plata va fi făcută personal de către cumpărător. 2 Conform a rt. 1488 a l i n . (1) din noul Cod civil, debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate. 3 Art. 1475 din noul Cod civil prevede că, pentru a fi va labilă, plata trebuie făcută creditoru l u i, repre­ zentantului său, legal sau convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de i nsta nţă să o pri mească . Plata făcută unei a lte persoane este totuşi valabilă dacă : a) este ratificată de cred itor; b) cel care a primit plata devine ulterior titu larul creanţei; c) a fost făcută celui ca re a pretins plata în baza unei chitanţe li beratorii semnate de cred itor (art. 1477) . 4 Trib. Suprem, col . civ., dec. n r . 875/1965, î n Repertoriu de practică judiciară în materie civilă (1952-1969}, p. 209 . 5 Confo rm art. 1666 a l i n . (3) din noul Cod civil . 6 Prin faptul c ă beneficiara nu a efectuat plata la scadenţă, nu s-a mai păstrat echilibrul contractual, i ar P restato area a fost prejudiciată p ri n devalorizarea leului, corespu nzător indicelui inflaţiei. Î n această situaţie, cerere a de actualizare a preţului, convenit la data încheierii contractul u i, solicitată la momentul plăţii efective e5te fon dată, întrucât nu se poate ignora producerea unei pagube reale creditorului (ICCJ, s. corn., dec. nr . 71 2/2003, pe www.scj. ro). 7 Potrivit art. 1720 alin. (2) din noul Cod civil .

89

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Într-o speţă 1 s-a decis că plata preţului stabilit într-un contract de vânzare constituie o prestaţie unică, şi nu succesivă, iar plata în rate a preţului reprezintă numai o modalitate de executare, care nu este de natură să schimbe caracterul unic al prestaţiei. Potrivit art. 1722 din noul Cod civil, cumpărătorul care află de existenţa unei cauze de evicţiune este îndreptăţit să suspende plata preţului până la încetarea tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanţie corespunzătoare. Rezultă deci că un cumpărător poate suspenda plata preţului atunci când există temere de evicţiune; această temere trebuie să fie însă întemeiată Uustus metus evictionis) 2. Suspen­ darea plăţii preţului se poate face, în acest caz, fără o încuviinţare prealabilă din partea instanţei judecătoreşti3 • Cu toate acestea, cumpărătorul nu poate suspenda plata preţului dacă a cunoscut pericolul evicţiunii în momentul încheierii contractului sau dacă în contract s-a prevăzut că plata se va face chiar în caz de tulburare, adică dacă acesta şi-a asumat riscul evicţiunii. Cumpărătorul este obligat să plătească, până la plata integrală şi efectivă a preţului, şi dobândă în trei cazuri: a) când acest lucru s-a stipulat în contractul de vânzare în mod expres; b) dacă lucrul vândut este producător de fructe (civile sau naturale), cumpărătorul trebuie să plătească dobândă din ziua dobândirii proprietăţii4• Legea nu cere ca fructele sau veniturile să fi fost efectiv percepute, fiind suficient doar ca proprietatea să fie transmisă cumpărătorului, moment în care dobânda începe să curgă. Dacă bunul vândut nu produce fructe, însă îi procură cumpărătorului alte foloase, atunci dobânda este datorată de acesta de la data predării bunului; c) dacă cumpărătorul a fost pus în întârziere pentru a plăti preţul şi nu s-a conformat5• Dobânda datorată este cea convenţională, iar dacă părţile nu au prevăzut expres cuantu­ mul acesteia, atunci instanţele judecătoreşti vor acorda dobânda legală6• Reglementarea în acest domeniu este dată în prezent de O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remu­ neratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar7 • În principiu părţile sunt libere să stabilească în contractul de vânzare rata dobânzii pentru întârzierea la plata preţului de către cumpărător. Totuşi, în raporturile juridice care nu 1 Trib. Suprem, s. civ. , dec. nr. 1927/1975, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1975-1980),

p. 86.

D. Alexandresco, op. cit. , p. 388. C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., pp. 695-699. 4 Conform art. 1721 din noul Cod civil. 5 Potrivit art. 1522 din noul Cod civil, debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată. Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării . 6 Dobânda datorată d e debitorul obligaţiei d e a d a o sumă d e bani l a u n anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, este denumită „dobândă remuneratorie", iar dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită „dobândă penalizatoare". 7 O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar a fost publicată în M. Of. nr. 607 din 29 august 2011. 2

3

90

Efectele contractului de vânzare

decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, dobânda convenţională nu va putea depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, orice clauză contrară fiind nulă de drept 1. Rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României. Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă, plus 4 puncte procentuale. Potrivit art. 20 din Legea nr. 72/2013 2, în raporturile dintre profe­ sionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale. În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, rata dobânzii legale, atât remuneratorie, cât şi penalizatoare, este diminuată cu 20%. În raporturile cu elemente de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an. Ea se datorează atunci când, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi, fără să se arate cuantumul acesteia. În caz de neplată a preţului în condiţiile stipulate3, vânzătorul are la dispoziţie mai multe mijloace juridice: a) executarea silită a obligaţiei de plată; b) excepţia de neexecutare; c) acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare4. a) Executarea silită a obligaţiei de plată este posibilă în toate cazurile în care cumpă­ rătorul este solvabil, deoarece are ca obiect o sumă de bani. Ea se poate realiza prin exe­ cutarea silită mobiliară sau imobiliară, prin poprire etc. Acţiunea vânzătorului pentru plata preţului de către cumpărător este o acţiune personală, prescriptibilă în termenul general de prescripţie. Noul Cod civil reglementează, cu caracter de noutate, în art. 1726, executarea silită directă în cazul vânzării unor bunuri mobile. Astfel, pentru protecţia sa, vânzătorul poate, în lipsa executării de cumpărător a obligaţiilor sale, să depună bunul mobil în depozit, la dispoziţia şi pe cheltuiala acestuia, sau să-l valorifice. 1 În acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda lega l ă . Va labilitatea nivelului dobânzii convenţionale se determină prin raportare la dobânda legală în vigoare la data sti pulării. 2 Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obl igaţiilor de plată a unor su me de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante a fost publicată în M. Of. nr. 182 di n 2 aprilie 2013. 3 Art. 1516 din noul Cod civil prevede, la modul general, că atunci când, fă ră justificare, debitorul n u îşi exe cută obligaţia şi se află în întârziere, creditoru l poate, la a legerea sa şi fă ră a pierde d reptul la dau ne-interese, dacă i se cuvi n : 1. s ă ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, d u p ă caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt m ij loc p revăzut de lege pentru rea lizarea dreptul u i s ă u . 4 Pot rivit a rt. 1724 din noul Cod civi l, ,,când cumpă rătoru l nu a plătit, vânzătorul este îndreptăţit să o bţină fi e exe cu tarea silită a obligaţiei de plată, fie rezol uţiu nea vânzării, precu m şi, în ambele situaţii, daune-interese, d acă este cazul".

91

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Valorificarea apare ca o formă de executare coactivă, procedură care până acum nu era recunoscută decât în materia vânzării comerciale. Vânzarea se va face într-un mod controlabil, la licitaţie publică sau pe preţul curent dacă lucrul are un preţ legal, la bursă sau în târg, de către o persoană autorizată de lege pentru asemenea act 1, iar cumpărătorul va fi înştiinţat. Vânzătorul are dreptul de a primi diferenţa dintre preţul pe care ar fi trebuit să-l obţină şi cel realizat prin a doua vânzare, precum şi daune-interese2 • b) Dacă vânzătorul nu solicită plata preţului de către cumpărător, el poate invoca excepţia de neexecutare (exceptio de non adimpleti contractus), putând refuza să predea bunul vândut până la îndeplinirea de către cumpărător a obligaţiei de plată a preţului. Astfel, potrivit art. 1693 din noul Cod civil, ,,în lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit". Per a contraria, vânzătorul are un drept de retenţie asupra lucrului vândut până la plata preţului, dacă nu a acordat cumpărătorului un termen pentru plată. Dreptul de retenţie are ca principal efect facultatea conferită vânză­ torului, aflat în posesia lucrului, de a refuza predarea acestuia până la plata integrală a sumei datorate de cumpărător, fiind astfel un mijloc pasiv prin care vânzătorul îşi asigură plata preţului vânzării. Dacă vânzătorul a acordat un termen de plată cumpărătorului, el nu mai poate invoca această excepţie şi nu mai poate refuza predarea lucrului decât dacă cumpărătorul a devenit insolvabil ori garanţiile acordate vânzătorului s-au diminuat, însă numai dacă cumpărătorul nu acordă garanţii îndestulătoare că va plăti preţul la termenul stabilit (art. 1694 din noul Cod civil). Dacă însă, la data încheierii contractului, vânzătorul cunoştea insolvabilitatea cumpără­ torului, atunci acesta din urmă păstrează beneficiul termenului, dacă starea sa de insolva­ bilitate nu s-a agravat în mod substanţial. c) Cea mai importantă posibilitate legală a vânzătorului este acţiunea în rezoluţiunea contractului3, prevăzută de art. 1724 din noul Cod civil4• 1 Această procedură are loc pentru a se evita fraudarea intereselor cumpărătorului, care sunt contrare vânzătorului. 2 În mod similar, dacă vâ nzarea a re ca obiect bunuri fungibile supuse unui preţ curent, iar neexecutarea contractului provine din partea vânzătoru lui, cumpărătorul a re dreptu l de a cumpăra bunuri de acelaşi gen pe cheltuiala vânzătorului, prin i ntermediul unei persoane a utorizate. În acest caz, cumpărătorul a re d reptul de a pretinde diferenţa dintre suma ce reprezintă cheltuielile achiziţionării bunurilor şi preţu l convenit cu vânzătorul, precum şi la daune-interese, dacă este cazul . 3 Acţiunea î n rezoluţiune a unui contract sinalagmatic poate f i i ntrodusă d o a r de partea î n privinţa căreia angajamentul nu s-a realizat. În caz contrar, daca s-ar recunoaşte o asemenea acţiune părţii care nu-şi execută obligaţia, ar însemna să i se acorde o cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o înfrângere inadmisibilă a principiului obligativităţii contractelor. În speţă, din probatoriul administrat a rezultat că reclamanta-cu mpărătoare n u a achitat avansul, fiind cea care nu şi-a îndeplinit obligaţia legală, iar pârâtul-vânzător şi-a executat cu întârziere obligaţia de întocmire a documentaţiei cadastrale, însă din motive independente de voinţa lui. Prin urmare, reclamanta nefiind în d rept să ceară rezoluţiunea, pentru că ea însăşi nu şi-a îndeplinit obligaţia, iar pârâtul nefiind în culpă pentru îndeplinirea cu întârziere a obligaţiei lui, nu sunt întrunite cerinţele legale pentru rezoluţiune (I CO, s. corn., dec. n r. 1013 din 9 martie 2011, pe www.scj. ro). 4 În ceea ce priveşte mod u l de operare a rezoluţiu n ii, art. 1550 d i n noul Cod civil prevede că rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, d u pă caz, poate fi declarată unilateral de către partea înd reptăţită. Rezoluţiunea unilaterală a contractului poate avea loc, potrivit art. 1552 d i n noul Cod civil, prin notificarea scrisă

92

Efectele contractului de vânzare

pentru ca vânzătorul să poată cere rezoluţiunea contractului, trebuie ca el însuşi să-şi fi înd eplinit obligaţiile sale sau să fie gata să le îndeplinească, întrucât contractul de vânzare 1 are caracter sinalagmatic . El poate solicita rezoluţiunea contractului atât în cazul în care cumpărătorul nu a plătit lo de c preţul sau numai o parte din preţ, cât şi atunci când nu s-au plătit dobânzile convenite. Dreptul de opţiune aparţine numai vânzătorului2• În practica judiciară3 s-a decis că sancţiunea nerespectării obligaţiei de a plăti preţul constă în facultatea acordată vânzătorului de a cere fie executarea, fie rezoluţiunea con­ tractului. De aceea, vânzătorului care, introducând acţiune pentru plata restului de preţ, a optat pentru executarea contractului, nu i se poate impune să ceară rezoluţiunea acestuia şi re stituirea obiectului vânzării. În cazul bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere cu privire la înde­ plinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătit preţul şi nici nu a preluat bunul [art. 1725 alin. (1)] . D e asemenea, în cazul bunurilor mobile supuse deteriorării rapide sau deselor schimbări de valoare, cumpărătorul este de drept în întârziere în privinţa preluării lor, atunci când nu le-a preluat în termenul convenit, chiar dacă preţul a fost plătit, sau, atunci când a solicitat predarea, fără să fi plătit preţul. Art. 1727 din noul Cod civil consacră o ipoteză specială de rezoluţiune în cazul bunurilor mobile, potrivit căreia vânzătorul neplătit care a predat bunul poate, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare rezoluţiunea fără punere în întârziere şi să ceară restituirea bunului mobil vândut, cât timp bunul este încă în posesia cumpărătorului şi nu a suferit transformări. Acest articol trebuie văzut în contextul întregii economii a Codului civil. Astfel, potrivit art. 2339, creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice se bucură de un privilegiu mobiliar, care se menţine până la înstrăinarea, transfor­ marea sau pieirea bunului. De aici rezultă dispoziţiile alin. (2) ale art. 1727, care arată că dacă acţiunea în restituire nu a fost introdusă în condiţiile stabilite de acesta, vânzătorul nu mai poate opune celorlalţi creditori ai cumpărătorului efectele rezoluţiunii ulterioare a contrac­ tului pentru neplata preţului. În materie de vânzare de imobile, art. 1728 prevede dacă că s-a stipulat că, în cazul în care nu se plăteşte preţul la termenul convenit, cumpărătorul este de drept în întârziere, acesta din urmă poate să plătească şi după expirarea termenului, cât timp nu a primit declaraţia de rezoluţiune din partea vânzătorului. Astfel, dacă părţile au stipulat în contract că neplata la termenul fixat va atrage rezolu­ ţiunea de drept a contractului (pact comisoriu expres), cumpărătorul poate plăti preţul şi după expirarea termenului respectiv, atâta timp cât nu a primit declaraţia de rezoluţiune din partea vânzătorului.

a de bitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află d e d rept în întârziere ori când a cesta nu a exe cutat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere. 1 D. Alexand resco, op. cit., p. 402. 2C . Ap. Timişoara, s. corn., dec. nr. 607/ 2008, pe www.nou/portal.just.ro. 3 Tri b. jud. Timiş, dec. n r. 982/1977, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă (1975-1980), p . 100.

93

CONTRACTUL DE VÂNZARE

S-a decis în practica judiciară 1 că faptul că vânzătorul a tolerat pe cumpărător în ceea ce priveşte plata preţului nu constituie o renunţare la pactul comisoriu înscris în contract, ci o simplă păsuire, deoarece renunţarea la pactul comisoriu nu se presupune, ci trebuie să rezulte în mod neîndoielnic din acte, fapte sau împrejurări care demonstrează intenţia de a renunţa. b} Ob]:gaţil de p:rehale a bunul.rla.un pă:iat Simetric obligaţiei vânzătorului de predare a lucrului vândut, cumpărătorul are obligaţia de a prelua bunul cumpărat2• Astfel, potrivit art. 1666 alin. (2) din noul Cod civil, cheltuielile de preluare şi transport a bunului cumpărat de la locul executării sunt în sarcina cumpără­ torului, dacă nu s-a convenit altfel. Cumpărătorul trebuie să preia bunul la data şi la locul prevăzute în contract şi suportă cheltuielile de ridicare şi transport de la locul predării. Ca şi în cazul obligaţiei de plată a preţului, în cazul neexecutării de cumpărător a obligaţiei de preluare a bunului cumpărat, potrivit art. 1726 din noul Cod civil, vânzătorul are faculta­ tea de a depune lucrul vândut într-un depozit, la dispoziţia şi pe cheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde prin licitaţie publică sau pe preţul curent3 • În toate cazurile în care cumpărătorul nu-şi execută această obligaţie, vânzătorul poate cere rezoluţiunea contractului, potrivit dreptului comun, solicitând şi daune-interese. Prin derogare de la regula rezoluţiunii judiciare, art. 1725 alin. (1) din noul Cod civil prevede, în cazul vânzării bunurilor mobile, faptul că cumpărătorul este de drept în întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătit preţul şi nici nu a preluat bunul. În ipoteza specială în care bunurile mobile sunt supuse deteriorării rapide sau unor dese schimbări de valoare4, cumpărătorul e de drept pus în întârziere pentru obligaţia neexe­ cutată, chiar dacă a executat-o pe cealaltă (deci dacă a plătit preţul, dar nu a ridicat bunul, el este de drept în întârziere cu obligaţia de preluare a bunului cumpărat). În aceste cazuri intervine rezoluţiunea de drept a contractului fără punerea în întârziere a cumpărătorului, dacă în contract s-a stabilit un termen ferm pentru ridicarea bunurilor. c} Ob]:gaţil de s..JpO:rta:re a che.lbl:i3librvâruărli. Această obligaţie este prevăzută de art. 1666 alin. (1) din noul Cod civil, care prevede că, „în lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului" . În categoria acestor cheltuieli, care trebuie plătite de cumpărător dacă nu s-a stipulat altfel în contract, intră cheltuielile legate de redactarea şi multiplicarea actului de vânzare, 1 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 271/1982, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1980-1985), p. 91. 2 Art. 60 din Convenţia N aţiun ilor Un ite asupra contractelor de vânzare internaţionale de mărfuri de la Viena din 1980 prevede că în conţinutul obligaţiei de preluare a bunurilor se regăseşte atât obligaţia cumpărătorului de a lua în primire mărfurile, cât şi obligaţia de a îndeplini orice act sau fapt „care se poate aştepta în mod rezonabil din partea cumpărătorului pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea". 3 Executarea coactivă este prevăzută de a rt. 1726 alin. (2) din noul Cod civil. 4 N u credem că termenul a les e cel mai fericit, întrucât valoarea se păstrează de la o zi la alta dacă bunul nu se deteriorează, iar ceea ce se modifică în realitate este p reţul la care bunul poate fi valorificat, acesta fiind dependent de jocul cererii şi ofertei, care se modifică mere u .

94

Efectele contractului de vânzare

ta xele de timbru, taxele de autentificare, onorariul de avocat sau de notar, cheltuielile pentru publicitatea imobiliară etc. Regulile privitoare la suportarea cheltuielilor vânzării sunt s upletive şi vizează numai raporturile dintre părţi 1. în practica judiciară2 s-a decis că, având în vedere că cheltuielile vânzării sunt în sarcina c u mpărătorului, dacă aceste cheltuieli au fost plătite de către vânzător, el are dreptul să le recupereze de la cumpărător, dovedind numai faptul că a plătit cheltuielile. Dacă cumpă­ rătorul pretinde că, deşi în actul care constată condiţiile vânzării nu s-a stipulat nimic, vânză­ torul s-a obligat la o parte din cheltuieli, el trebuie să facă dovada acestei înţelegeri.

1 L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 195. Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2459/1972, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1969-1975), P - 127 . 2

95

CAPITOLUL V Varietăti de vânzare Locul însemnat pe care-l ocupă vânzarea în Codul civil este justificat de importanţa practică a acestui contract, care este cel mai des folosit şi susceptibil să îmbrace forme dintre cele mai variate. Dacă regulile prezentate până acum constituie dreptul comun în materie de vânzare, Codul civil sau alte acte normative prevăd anumite reguli speciale pentru diferitele feluri de vânzări existente în practică, acestea urmând a fi analizate în continuare 1.

1. Vânzarea în bloc Această varietate de vânzare este prevăzută de art. 1679 din noul Cod civil, care arată că ,,dacă însă mai multe bunuri sunt vândute în bloc şi pentru un preţ unic şi global, pro­ prietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate" . Vânzarea în bloc (cu grămada) are ca obiect o cantitate de bunuri generice, determinată prin masa ei, preţul fiind stabilit şi el în mod global, pentru întreaga cantitate de bunuri (de exemplu, se vinde tot grâul aflat într-un anumit hambar cu un anumit preţ global ori vinul dintr-un anumit butoi etc.). Deoarece obiectul acestei vânzări este individualizat, fiind vorba de bunuri aparţinând unui gen limitat (o cantitate determinată prin masa bunurilor), nefiind necesară o indivi­ dualizare ulterioară, dreptul de proprietate trece asupra cumpărătorului din momentul încheierii contractului, vânzarea fiind perfectă şi producându-şi toate efectele2 • În acest caz, spre deosebire de vânzarea bunurilor de gen, nu este necesară individua­ lizarea ulterioară a bunurilor generice.

2. Vânzarea bunurilor de gen Acest tip de vânzare3 este reglementat de art. 1678 din noul Cod civil, care prevede că ,,atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului". 1 Varietăţile de vânzări sunt contracte de vânzare caracterizate prin particularităţi date de dispoziţii le speciale ale Codului civil sau ale a ltor acte normative. Distincţia dintre varietăţile de vânzare este determinată de regu lile speciale aplicabile fiecărei vânzări în parte, i a r asemănarea constă în faptu l că toate varietăţile se supun în fond regulilor generale ale contractului de vânzare-cumpăra re (G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., 2012, p. 394). 2 D. Alexandresco, op. cit., pp. 185-186. 3 Această vânzare se n u mea vânzare d u pă greutate, n u măr sau măsură conform reglementării anterioare.

96

Varietăţi de vânzare

Vânzarea bunurilor de gen se deosebeşte de vânzarea în bloc, întrucât are ca obiect tot o cantitate de bunuri generice dintr-un lot determinat, însă este necesară cântărirea, n u mărarea sau măsurarea fie pentru individualizarea cantităţii vândute din lot, fie pentru 1 deter minarea preţului . De exemplu, există un asemenea tip de vânzare dacă se vând 1.000 kg de porumb dintr-o cantitate mai mare cu 10 lei/kg. Vânzarea este perfectă din momentul acordului de voinţă al părţilor asupra bunului şi asupra preţului, însă proprietatea şi riscurile pieirii bunului trec de la vânzător la cumpărător abia în momentul individualizării, prin numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului. Pentru perioada de la încheierea contractului de vânzare şi până la predare, vânzătorul rămâne proprietarul bunurilor de gen şi are obligaţia de a le conserva şi suporta riscul pieirii acestora conform principiului res perit domino 2 • Astfel, dacă bunurile pier fortuit înainte de predarea acestora către cumpărător, deoarece vânzătorul suportă riscul pieirii fortuite până la predare, acesta va fi în continuare ţinut de executarea obligaţiei faţă de cumpărător. Aceasta înseamnă că în caz de neexecutare din partea vânzătorului, cumpărătorul poate solicita predarea lucrurilor vândute (prin executare silită) sau rezoluţiunea vânzării, cu daune-interese. Dacă bunurile vândute pier fortuit, vânzătorul nu poate fi obligat la daune-interese, însă nu poate cere preţul înainte de predarea bunurilor. Individualizarea bunurilor vândute se face conform convenţiei părţilor contractului, la locul şi la data stabilite prin contract; dacă nu s-a stabilit nimic în acest sens, atunci cântărirea, măsurarea sau numărarea se va face la data şi la locul predării bunurilor vândute. Ambele părţi trebuie să participe la operaţiunile de individualizare a bunurilor; neparti­ ciparea cumpărătorului duce la concluzia că a renunţat la acest beneficiu şi a acceptat individualizarea făcută de vânzător3•

3. Vânzarea pe gustate Potrivit art. 1682 alin. (1) din noul Cod civil, ,,vânzarea sub rezerva ca bunul să cores­ pundă gusturilor cumpărătorului se încheie numai dacă acesta a făcut cunoscut acordul său în termenul convenit ori statornicit prin uzanţe" 4• Această varietate a vânzării se particu­ larizează prin faptul că vânzarea este perfectată doar dacă bunurile sunt satisfăcătoare pentru cumpărător, în funcţie de gustul său suveran. Rezultă deci că încheierea unui contract de vânzare cu privire la unele bunuri (ulei, vin, miere, ţuică etc.) nu are loc decât dacă cumpărătorul a gustat mai înainte aceste bunuri. Totul depinde de gustul cumpărătorului, astfel că vânzarea acestor bunuri are loc numai după gustare şi numai dacă cumpărătorul declară că-i convin bunurile respective5• Cumpărătorul poate 1 C. Ha mangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. , p. 898; I. Zinveliu, op. cit., p. 108. FI.A. Baias, E. Chelaru, R. Constanti novici, I. Macovei, op. cit., p. 1755 . 3 E. Safta-Romano, Contracte civile, Încheiere, executare, încetare, Ed. Polirom, laşi, 1999, pp. 59-60. 4 La romani, o asemenea vânzare era imediat perfectă, afară de cazul când d i n contract sau d i n alte î� p reju rări rezulta că aceste bunuri au fost cumpă rate sub condiţia de a fi gustate (si degustarentur), caz în care va nza rea nu devenea perfectă decât după ce cumpărătorul le gusta şi decla ra că-i convi n . 5 La vâ nzarea p e gustate cumpărătorul este suveran şi necenzurabil î n privinţa gustu lui său. Oricât d e sub iectivă ar f i declaraţia, gustul nu s e discută. N u prezi ntă relevanţă n i c i destinaţia m ă rfii, pentru p ropriul 2

97

CONTRACTUL DE VÂNZARE

să refuze cumpărarea bunurilor pe motiv că nu-i plac, chiar dacă, obiectiv, aceste lucruri ar corespunde 1 . Vânzarea pe gustate nu este o vânzare sub condiţie, deoarece în acest caz condiţia care ar afecta vânzarea ar fi pur potestativă şi vânzarea ar fi nulă în totalitatea ei, întrucât vânzarea este lăsată la aprecierea cumpărătorului. Contractul de vânzare privind aceste bunuri se consideră deci încheiat numai după ce cumpărătorul a gustat bunurile şi a declarat că este satisfăcut de acestea. Acesta este momentul încheierii valabile a contractului, însă este de precizat că proprietatea asupra bunurilor şi riscurile pieirii fortuite trec de la vânzător la cumpărător abia după ce bunurile de gen cumpărate au fost individualizate {prin măsurare, cântărire, numărare etc.). Vânzarea pe gustate nu există decât dacă bunul corespunde gustului subiectiv al cumpă­ rătorului2, iar în caz de refuz de cumpărare după gustare, vânzătorul nu are la dispoziţie niciun mijloc juridic de a-l constrânge pe cumpărător să contracteze3 • În privinţa persoanei care efectuează degustarea, aceasta este cumpărătorul, iar vânză­ torul nu poate cere niciunei alte persoane să efectueze degustarea, însă există şi posibilitatea ca, prin convenţia părţilor, să se stabilească ca degustarea să fie efectuată de către o terţă persoană identificată. Dacă această terţă persoană agreează bunul, cumpărătorul nu va mai putea refuza încheierea vânzării. În ceea ce priveşte termenul în care cumpărătorul poate să îşi manifeste acordul, acesta va fi cel convenit de părţi4, cel statornicit prin uzanţe, sau, în lipsa lor, un termen de 30 de zile. Prin urmare, primul criteriu în lipsa convenţiei părţilor privind termenul acordat cumpă­ rătorului pentru exprimarea acordului său este reprezentat de „uzanţele locului" şi doar în lipsa convenţiei părţilor şi a uzanţelor se vor aplica prevederile art. 1681 alin. (2) din noul Cod civil, şi anume termenul de 30 de zile. Legiuitorul a prevăzut aceste criterii pentru indivi­ dualizarea termenului în care cumpărătorul să îşi exprime acordul deoarece vânzătorul nu trebuie să fie lăsat un interval de timp îndelungat în incertitudine cu privire la rezultatul degustării. Prin excepţie, tăcerea cumpărătorului valorează consimţământ la vânzare, iar vânzarea se consideră încheiată dacă bunul este în posesia acestuia şi termenul la care ne-am referit anterior a expirat fără ca acesta să adopte o atitudine expresă [art. 1682 alin. {2)] 5 • consum al cumpărătorului sau pentru revânzare; în ambele cazuri, reperul principial este acelaşi: gustul suveran al cumpărătorului. 1 M. Mureşan, op. cit., p. 113. 2 Cumpărătorul nu este ţinut a justifica prin argumente obiective care anume sunt motivele în virtutea cărora nu doreşte să cumpere marfa sau să expună anumite lipsuri calitative ale mărfii gustate. Este suficient ca acesta să declara că marfa nu îi convine sau nu este pe gustul său şi vânzarea nu va fi perfectată. 3 D. Chirică, op. cit., p. 14. 4 Din moment ce legea face trimitere la un termen „convenit" de părţi, iar vânzarea nu este încă perfectă, înţelegem că este vorba de existenţa unei convenţii separate, anterioare vânzării. Aceasta prezintă caracte­ risticile unui pact de opţiune, cumpărătorul păstrându-şi intactă facultatea de a alege dacă să intre sau nu în raporturi contractuale cu vânzătorul. 5 Prin prevederile art. 1682 alin. (2) din noul Cod civil se instituie o excepţie de la regula de drept conform căreia tăcerea nu valorează acceptare.

98

Varietăţi de vânzare

4. Vânzarea pe încercate Spre deosebire de vânzarea pe gustate, vânzarea pe încercate este o vânzare sub condiţie suspensivă, prin care cumpărătorul îşi rezervă dreptul să încerce lucrul vândut pentru a verifica dacă acesta corespunde destinaţiei căreia îi este afectat1 . Acest tip de vânzare este prevăzut de art. 1681 din noul Cod civil, care prevede că „vânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiţia suspensivă ca, în urma încercării, bunul să corespundă criteriilor stabilite la încheierea contractului ori, în lipsa acestora, destinaţiei bunului, potrivit naturii sale" 2• Cumpărătorul poate să refuze bunul numai dacă în mod obiectiv acesta este necores­ punzător, căci altfel ar fi vorba de o condiţie pur potestativă, iar vânzarea ar fi nulă. Acest tip de vânzare se întâlneşte în cazul înstrăinării unor produse tehnice (aparatură electronică, maşini, ceasuri etc.), a unor animale sau a bunurilor care sunt supuse încercării potrivit uzanţelor, împrejurărilor cauzei sau chiar naturii lucrurilor (haine, pantofi) 3. încercarea bunului de către cumpărător sau de către un împuternicit al acestuia (cum ar fi, de exemplu, un expert în materie) are drept scop verificarea corespondenţei sau nu a bunului cu criteriile stabilite la încheierea contractului sau, în lipsa acestora, cu destinaţia bunului, potrivit naturii sale. De exemplu, în cazul cumpărării unor bunuri tehnice, încercarea are drept scop verificarea funcţionării şi a calităţilor produsului. Cumpărătorul, după încercarea lucrului vândut, nu poate refuza acest lucru dacă este corespunzător destinaţiei; acest aspect se poate constata printr-o expertiză, la cererea vânzătorului. Caracteristic acestui fel de vânzare este faptul că rezultatul încercării nu este lăsat la aprecierea discreţionară a cumpărătorului (cum se întâmplă în cazul vânzării pe gustate, la care cumpărătorul poate refuza vânzarea, motivând că nu îi place produsul), ci, din contră, neconformitatea bunului trebuie să fie urmarea constatării obiective a unor proprietăţi care îl fac impropriu destinaţiei sale, total sau parţial. Termenul pentru încercare trebuie stabilit de către părţi prin convenţia lor. Dacă părţile nu au stabilit un termen, atunci acesta, potrivit art. 1681 alin. (2), va fi cel statornicit prin uzanţe sau, în lipsă, de 30 de zile de la predarea bunului4• Contractul de vânzare se consideră încheiat din momentul acordului de voinţă dintre părţi, însă proprietatea şi riscurile lucrului vândut rămân la vânzător până în momentul înde1 Deoarece condiţia suspensivă nu operează tra nsferul proprietăţii, până la îndeplinirea ei (pendente con ditione), proprietatea şi riscurile ră mân în sarcina vânzătoru lu i, proprietar sub condiţie rezolutorie. 2 În cazul în care prin contractul de vâ nzare părţile au prevăzut că bunul vândut u rmează să fie încercat, se pre zu mă că s-a încheiat o vânzare pe încercate. 3 Vânzarea pe încercate are ca obiect, de obicei, bunuri mobile corporale. în doctrină însă există păreri co nform cărora părţile ar putea să stipuleze o clauză de încerca re şi în cazul vâ nzării unui imobil, textul legal nefăcând nicio distin cţie în această p rivinţă. Autorul citat susţine că, într-un asemenea caz, cumpărătorul va trebui să facă a se tra nscrie actul de vânzare înainte de încercare, pentru că altfel d reptul său de proprietate n u ar f i opozabil terţilor, care ar dobâ n d i d repturi reale asu pra aceluiaşi imobil de la vânzător - D. Alexandresco, op. cit., p. 205 . 4 La romani, termenul în care trebuia făcută încercarea era de 60 de zile.

99

CONTRACTUL DE VÂNZARE

plinirii condiţiei suspensive, adică până la răspunsul pozitiv al cumpărătorului după încer­ carea lucrului, vânzarea sub condiţie suspensivă nefiind translativă de proprietate. După împlinirea condiţiei (acordul cumpărătorului sau concluziile expertului) operează transferul proprietăţii de la vânzător la cumpărător, iar riscurile trec asupra cumpărătorului. Art. 1681 alin. (3) din noul Cod civil instituie o prezumţie relativă, în sensul că „în cazul în care prin contractul de vânzare părţile au prevăzut că bunul vândut urmează să fie încercat, se prezumă că s-a încheiat o vânzare pe încercate". În doctrină s-a relevat existenţa unei varietăţi a vânzării pe încercate, şi anume vânzarea pe mostră sau eşantion (ad specimen) 1 • Vânzarea ad specimen este acea vânzare prin care părţile au convenit ca marfa ce urmează a fi predată cumpărătorului să fie conformă unei probe sau mostre care i s-a dat înainte. Acest tip de vânzare a fost asimilat vânzării pe încercate, pentru că eficacitatea contractului este subordonată conformităţii mărfii cu mostra2• Numai dacă marfa nu corespunde mostrei, cumpărătorul poate refuza primirea ei. El poate cere rezoluţiunea vânzării sau poate pretinde înlocuirea mărfii predate cu altă marfă care este conformă mostrei. Dovada conformităţii mărfii cu mostra trebuie făcută de vânzător, dacă părţile nu au prevăzut altfel prin convenţia lor. Acest tip de vânzare nu acordă, în principiu, cumpărătorului dreptul la garanţie pentru vicii ascunse, dacă marfa predată este conformă mostrei. Alegându-şi mostra, cumpărătorul a recunoscut că marfa respectivă corespunde necesităţilor sale. În acest sens, potrivit art. 1715 din noul Cod civil, ,,în cazul vânzării după mostră sau model, vânzătorul garantează că bunul are calităţile mostrei sau modelului".

5. Vânzarea cu opţiune de răscumpărare Vânzarea cu pact de răscumpărare3 a fost prevăzută în art. 1371-1387 din vechiul Codul civil şi consta în vânzarea prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a relua lucrul vândut, restituind preţul şi cheltuielile făcute de cumpărător, într-un anumit termen. Ulterior, prin art. 4 din Legea contra camerei din 1931 au fost abrogate dispoziţiile art. 1371-1387 din noul Cod civil, o asemenea vânzare fiind nulă de drept. Aceste vânzări au fost interzise întrucât ele ascundeau, de regulă, împrumuturi cu dobânzi cămătăreşti, garan­ tate real cu bunul respectiv". Astfel, împrumutătorul impunea stipularea în contractul de vânzare drept preţ a unei sume foarte mari faţă de suma împrumutată, diferenţa reprezentând dobânda. Dacă 1 D. Alexand resco, op. cit. , pp. 204-205, E. Safta-Romano, op. cit. , p. 60. 2 Noul Cod civil consacră în mod expres această varietate de vânzare, în a rt. 1680, prevăzându-se că „la vânzarea după mostră sau model, p roprietatea se străm ută la momentul predării bunului". 3 Pactul de răscumpărare, n u m it şi retract convenţional, îşi trage originea din legile romane, unde se n u mea pactum de retroemendo et retrovendendo. Codul Calimach reglementa prin art. 1439 „vânzarea cu tocmeală de cumpărare înapoi", potrivit căruia, dacă d reptul de răscu mpărare (,,dritul de îna poi-cumpărare") a fost conferit vânzătorului, iar acest îl exercită, cumpărătorul este dator a restitui lucrul în stare „nu mai proastă" decât l-a primit, iar vânzătorul trebuie să restituie preţul. 4 M . Mureşan, op. cit. , p. 115; E. Safta-Romano, op. cit. , p. 61.

100

Varietăţi de vânzare

î mprumutatul nu plătea la termenul convenit suma trecută în contract drept preţ, el pierdea 1 definitiv bunul pentru o sumă mult inferioară valorii acestuia . Acest tip de vânzare reintră în legalitate odată cu punerea în aplicare a noului Cod civil. Astfel, potrivit art. 1758 alin. (1) din noul Cod civil, ,,vânzarea cu opţiune de răscumpărare este o vânzare afectată de condiţie rezolutorie prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului" . Caracteristica acestui tip de vânzare rezidă în faptul că ea este afectată de o condiţie rezolutorie, prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului, într-un anumit termen, care nu poate fi mai mare de 5 ani. Dacă părţile au stipulat un termen mai lung, acesta se reduce de drept la 5 ani2 • Dacă termenul se îm plineşte fără ca opţiunea să fie exercitată, vânzarea se consolidează retroactiv. Legiuitorul instituie totuşi o măsură care să prevină deturnarea acestei forme de vânzare către cămătărie: ,,în cazul în care diferenţa dintre preţul răscumpărării şi preţul plătit pentru vânzare depăşeşte nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi, preţul răscumpărării va fi redus la preţul plătit pentru vânzare" (art. 1762 din noul Cod civil) . Răscumpărarea bunului înstrăinat este însă numai o opţiune, o facultate dată vânză­ torului, care o poate exercita (caz în care vânzarea este desfiinţată cu efecte de la data încheierii contractului, iar vânzătorul redobândeşte proprietatea lucrului înstrăinat) sau nu (caz în care vânzarea este consolidată, iar cumpărătorul rămâne definitiv proprietarul lucrului) 3. Fiind un contract afectat de o condiţie rezolutorie expresă, soarta contractului de vânzare va depinde de exercitarea sau nu de către vânzător a opţiunii de răscumpărare4 • Pentru exercitarea opţiunii, vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului: preţul, cheltu­ ielile pentru încheierea contractului de vânzare, taxele pentru îndeplinirea formalităţilor de publicitate, cheltuielile cu ridicarea şi transportul bunului, cheltuielile necesare şi cheltuielile utile în limita sporului de valoare. Vânzătorul care intenţionează să exercite opţiunea de răscumpărare trebuie să îi notifice pe cumpărător, precum şi pe orice subdobânditor căruia dreptul de opţiune îi este opozabil şi faţă de care doreşte să îşi exercite acest drept. Consemnarea sumelor de bani se face la dispoziţia cumpărătorului sau a celui din urmă subdobânditor, în termen de o lună de la data notificării, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita opţiunea. Această vânzare este deci supusă unei condiţii rezolutorii exprese, iar reluarea bunului de către vânzător operează cu efect retroactiv atât împotriva cumpărătorului, cât şi împotriva terţilor dobânditori de drepturi asupra lucrului vândut. Prin excepţie de la efectul retroactiv al împlinirii condiţiei, potrivit art. 1760 alin. (1) din noul Cod civil, vânzătorul va fi ţinut să respecte locaţiunile consimţite de proprietarul sub 1 Pentru un studiu detal iat în această materie, a se vedea R. Rizoiu, Camăta vs. Împrumutul bănesc, pe

www.juridice. ro, d i n 24 noiembrie 2011. 2

Conform art. 1758 alin. (2) din noul Cod civil . 3 L . Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 200. 4 Dacă vânzătorul nu şi-a exercitat opţiunea în termen u l stabilit deoarece condiţia rezol utorie care afecta vânzarea nu s-a îndeplinit, dreptul cumpărătoru lui dobândit prin contractul de vânzare-cu mpărare se cons olide ază.

101

CONTRACTUL DE VÂNZARE

condiţie rezolutorie, însă nu pe o perioadă mai lungă de 3 ani de la momentul exercită rii opţiunii. În ceea ce priveşte situaţia bunului nepartajat, art. 1761 din noul Cod civil prevede că în cazul vânzării cu opţiune de răscumpărare ce are ca obiect o cotă dintr-un bun, partajul trebuie cerut şi în raport cu vânzătorul dacă acesta nu şi-a exercitat încă opţiunea. În acest caz, vânzătorul care nu şi-a exercitat opţiunea de răscumpărare în cadrul partajului decade din dreptul de opţiune, chiar şi atunci când bunul este atribuit, în tot sau în parte, cumpărătorului.

6. Vânzarea cu arvună Noul Cod civil reglementează arvuna în art. 1544-1546, însă nu defineşte noţiunea de „arvună" 1• În doctrină2, arvuna a fost definită ca fiind suma de bani pe care cumpărătorul o avansează vânzătorului în momentul încheierii contractului, ca semn al acordului de voinţe intervenit sau ca mijloc de a se putea dezice de contract3 . Clauza de arvună este o convenţie accesorie, pe care părţile contractului o pot adăuga contractului principal de vânzare4• Ea poate avea fie caracter confirmatoriu, de dovadă a încheierii contractului şi de garan­ tare a executării contractului, fie o funcţie de dezicere, de denunţare unilaterală a con­ tractului . În toate cazurile însă, pentru ca suma plătită să aibă caracter de arvună, este absolut necesar ca părţile să o determine ca atare printr-o clauză expresă în contract5• Astfel, funcţiile pe care le îndeplineşte arvuna sunt: funcţia de dovadă a încheierii contractului, având în acest caz caracter confirmatoriu. În această privinţă, art. 1544 din noul Cod civil reglementează arvuna confi rmatorie (arrha confirmatoria); funcţia de clauză de dezicere, fiind în acest caz un mijloc de denunţare unilaterală a contractului. Art. 1545 din noul Cod civil reglementează arvuna penalizatoare (arrha poenitentialis). În ipoteza în care arvuna este plătită cu scopul de a garanta executarea contractului (arvuna confi rmatorie), iar acesta nu se execută din culpa uneia dintre părţi, potrivit art. 1544 alin. (2) din noul Cod civil, dacă partea care a dat arvuna nu execută obligaţia, 1 În dreptul roman arvuna era considerată ca un mij loc de dovadă a încheierii contractului. Codul Cal i mach a considerat-o, în general, ca un mijloc de constrângere a executării contractului, lăsând părţilor libertatea ca prin convenţia lor, expresă sau tacită, să îi acorde caracterul unei clauze de dezicere. 2 M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 633; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 288; D. Alexandresco, op. cit., pp. 44-45; I . Dogaru, E.G. Olteanu, L.B. Săuleanu, Bazele dreptului civil. Voi. IV. Contractele speciale, Ed. C.H. Beck, Bucu reşti, 2009, p. 83. 3 Noul Cod civil prevede expres că a rvuna poate consta într-o o sumă de bani sau alte bunuri fungibile (art. 1544). 4 Pentru detal i i privind arvuna, a se vedea J . Kocsis, Unele consideraţii referitoare la arvună şi la convenţia de arvună, în Dreptul nr. 12/1998, p. 58; D. Chirică, Denunţarea unilaterală a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare în temeiul unei clauze de dezicere sau al unei clauze rezolutorii, în Dreptul nr. 3/2001, p. 27. 5 I . Zinveliu, op. cit., p. 110.

102

Varietăţi de vânzare 1 cealaltă parte poate denunţa contractul, reţinând arvuna . Atunci când neexecutarea pro­ la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate denunţa contractul şi poate cere vine de 2• dublul acesteia în aceste cazuri, arvuna are caracterul unei clauze penale3, adică reprezintă o evaluare convenţională cu anticipaţie a eventualelor pagube produse părţii neculpabile prin neexe­ cutarea contractului4• Instanţele de judecată, în acest caz, nu pot acorda despăgubiri mai mari decât cele rezultate din aplicarea clauzei de arvună5 • Partea care nu este în culpă are însă şi alternativa să ceară executarea sau rezoluţiunea n co tractului, caz în care repararea prejudiciului se face potrivit dreptului comun 6• Dacă arvuna plătită are caracterul unei clauze de dezicere (arvuna penalizatoare), potrivit art. 1545 din noul Cod civil, dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite. În acest caz, partea neculpabilă nu se mai bucură de un drept de opţiune şi nu va mai putea cere executarea contractului, ci numai beneficiul arvunei. Arvuna penalizatoare presupune existenţa în contractul părţilor a unei clauze care dă dreptul uneia sau ambelor părţi de a denunţa unilateral contractul. Având în vedere carac­ terul excepţional al denunţării (care presupune încetarea contractului de către o parte fără culpa celeilalte părţi), precum şi faptul că aceasta este o excepţie de la principiul nerevocării unilaterale a contractelor sinalagmatice, partea care nu a denunţat unilateral contractul se bucură de beneficiul arvunei. Caracterul arvunei de clauză de dezicere este considerat ca fiind derogatoriu7, părţile trebuind să îi confere această caracteristică în mod expres prin convenţia încheiată, căci fără o manifestare de voinţă clară şi categorică nu se poate presupune o derogare de la principiul nerevocării unilaterale a contractelor sinalagmatice8 • Convenţia de arvună nu este ilicită, întrucât, chiar în lipsa ei, potrivit dreptului comun, instanţele pot acorda daune-interese compensatorii părţii care nu este în culpă, astfel încât ea nu constituie un mijloc de îmbogăţire fără just temei9•

1 Debitorul nu poate invoca liberarea de executarea obligaţiei prin reţinerea arvunei de către creditor, deoarece doar creditorul are un drept de opţiune în acest sens (FI .A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 1638). 2 Culpa părţii se va stabili, în caz de neînţelegere, de către instanţele judecătoreşti. 3 Arvuna se înfăţişează deci ca o clauză penală, stipulată pentru cazul când vânzarea nu s-ar mai realiza din culpa uneia dintre părţi şi care corespunde în intenţia presupusă a părţilor, cu determinarea convenţională şi anticipată a daunelor ce va trebui să plătească partea din a cărei culpă nu s-a putut executa contractul (C. Ap. Braşov, s. civ., dec. nr. 234/2008, pe www. nou/portal.just. ro). 4 M. B. Cantacuzino, op. cit. , p. 633. 5 C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit. , pp. 574-576; D. Chirică, op. cit. , p. 103. 6 Potrivit art. 1544 alin. (3) din noul Cod civil. 7 D. Chirică, op. cit. , p. 300. 8 Esenţa clauzei de dezicere constă în faptul că beneficiarul acesteia are la dispoziţie un timp de reflecţie pentru analizarea consecinţelor contractului încheiat, în final având dreptul de a-şi retrage unilateral consi mţământul dat, desfiinţând astfel contractul, ea neconstituind o excepţie de la principiul irevocabilităţii unilaterale a contractelor sinalagmatice, avându-şi originea chiar în voinţa părţilor, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost stipulată în mod neechivoc de către părţi în contract (C. Ap. Timişoara, s. civ., dec. nr. 812/2009, pe www. nou/portal.just.ro). 9 Trib. reg. Suceava, dec. nr. 265/1963, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă (1952-1969), p, 226.

103

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Arvuna nu trebuie să se confunde cu acontul, care constă într-o sumă de bani ce reprezintă o parte din preţ. Astfel, în practica judiciară 1 s-a decis că arvuna trebuie să rezulte din manifestările exprese de voinţă ale părţilor, în sensul că au dat acest caracter sumei de bani primite la încheierea înţelegerii. În lipsa unei convenţii de arvună, suma primită trebuie considerată acont, deci parte din preţ, care, în caz de nerealizare a vânzării, urmează a fi restituit. Determinarea caracterului de arvună sau de acont a sumei plătite de cumpărător în avans la încheierea contractului este o chestiune de fapt, lăsată la libera apreciere a instanţei de judecată2 .

7. Vânzarea moştenirii Noul Cod civil reglementează în art. 1747-1754 această varietate de vânzare, denumită ,,vânzarea moştenirii" 3• Ea este contractul prin care titularul unui drept succesoral înstrăi­ nează cu titlu oneros acest drept altei persoane; înstrăinarea se poate face către un comoştenitor sau către o altă persoană4• Acest tip de vânzare poate să aibă loc numai după deschiderea succesiunii5• Moştenirea nedeschisă nu poate fi înstrăinată (nul/a est viventis hereditas), chiar având consimţământul persoanei despre a cărei moştenire este vorba. În acest caz ar fi vorba despre un pact asupra unei moşteniri viitoare, interzis sub sancţiunea nulităţii absolute, putând trezi dorinţa morţii unei alte persoane6 . Vânzarea moştenirii implică acceptarea moştenirii de către vânzător. Dacă moştenitorul vinde moştenirea înainte de a fi acceptat succesiunea, atunci vânzarea are valoarea unei acceptări tacite a succesiunii7 . Dacă vânzătorul de drepturi succesorale este unic moştenitor, atunci vânzarea are ca obiect întreaga moştenire; dacă sunt mai mulţi moştenitori, atunci fiecare va putea vinde numai drepturile succesorale corespunzătoare cotei sale din moştenire8• Dacă se vând bunuri individualizate din moştenire, nu mai este vorba despre vânzarea moştenirii, ci se vor aplica regulile generale ale vânzării, fiind vorba despre o vânzare pură şi simplă. 1 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 528/1969; Trib. Su prem, s. civ., dec. nr. 2604/1989, în R . I . Motica, F. Moţiu,

op. cit., pp. 27 şi 55-56.

2 Ca lificarea unei sume de bani ca fiind arvună sau parte din preţ determină efecte juridice diferite, numai arvuna urmând să fie restituită „îndoit" creditorului obligaţiei neexecutate. Avâ nd în vedere caracterul sancţionator al unei clauze de a rvună şi în li psa unor criterii legale de diferenţiere a acesteia de sume ce pot constitui parte di n preţ, pentru a califica o sumă de bani ca fiind plătită cu titlu de arvună, este necesar ca această calificare să rezulte din i ntenţia părţilor, din manifestarea lor de voi nţă în acest sens { ICCJ, s. civ. şi de prop. int., dec. nr. 6360 din 4 iunie 2009, pe www.scj. ro). 3 În vechea reglementare, acest tip de vânzare era denumit „vânzarea de d repturi succesorale". 4 I . Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. , p. 311. 5 Pentru detal i i, a se vedea I . Popa, Vânzarea unei moşteniri, în Dreptul nr. 3/2005, pp. 136-147. 6 Reglementân d situaţia ju ridică a actelor juridice asupra moştenirii nedeschise, art. 956 din noul Cod civil prevede că „dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele j uridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor d repturi care s-a r putea dobândi la deschiderea moştenirii". 7 M . Mureşan, op. cit., pp. 1 15-116; E. Safta-Romano, op. cit., p. 62. 8 În acest sens, potrivit 1747 alin. {1) d i n noul Cod civil, în această materie prin moştenire se înţelege d reptu l de a culege o moştenire deschisă sau o cotă din aceasta.

104

Varietăţi de vânzare

Deci obiectul vânzării moştenirii nu îl poate constitui decât o universalitate sau o parte d in universalitate (întreaga moştenire sau o parte din aceasta), care cuprinde bunuri, drepturi şi obligaţii. Noul Cod civil consacră forma autentică a acestui tip de vânzare, prevăzând în art. 1747 n. ali (2) că „sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului, vânzarea unei moşteniri se încheie în formă autentică" 1. În privinţa efectelor acestui tip de vânzare, vânzătorul este obligat să predea cumpără­ torului tot ce se găsea în succesiunea sa în momentul deschiderii succesiunii, precum şi tot ce a intrat în succesiune ulterior. Astfel, art. 1749 din noul Cod civil stipulează că vânzătorul este obligat să remită cumpărătorului toate fructele pe care le-a cules şi toate plăţile primite pentru creanţele moştenirii până la momentul încheierii contractului, preţul bunurilor vândute din moştenire şi orice bun care înlocuieşte un bun al moştenirii, dacă nu există convenţie contrară. Dacă vânzătorul a avut datorii faţă de defunct, atunci prin efectul vânzării, datoriile stinse prin confuziune renasc; de asemenea, renasc şi creanţele vânzătorului faţă de succesiune. La rândul său, cumpărătorul, întrucât dobândeşte şi pasivul succesiunii prin cumpărarea de drepturi succesorale, potrivit art. 1750 din noul Cod civil, este ţinut să ramburseze vânzătorului sumele plătite de acesta din urmă pentru datoriile şi sarcinile moştenirii, precum şi sumele pe care moştenirea i le datorează acestuia din urmă, în lipsă de convenţie contrară. Astfel, cumpărătorul va restitui vânzătorului cheltuielile de înmormântare ale defunctului, reparaţiile făcute imobilului succesoral de către vânzător etc. Noul Cod civil stabileşte, prin dispoziţiile art. 1751 din noul Cod civil, că vânzătorul rămâne răspunzător pentru datoriile moştenirii vândute, ca o măsură de protejare a dreptu­ rilor creditorilor succesorali, deoarece vânzarea moştenirii poate implica un risc pentru aceştia în satisfacerea creanţelor lor. În ceea ce priveşte bunurile de familie (înscrisurile sau portretele de familie, decoraţiile sau alte asemenea bunuri, care nu au valoare patrimoniala însemnată, dar care au pentru vânzător o valoare afectivă), art. 1752 din noul Cod civil instituie prezumţia că acestea nu sunt cuprinse în moştenirea vândută. Dacă însă acestea au valoare patrimonială însemnată, pentru a le păstra, vânzătorul trebuie să şi le rezerve expres sau să achite preţul lor la data vânzării. Vânzătorul, potrivit art. 1748 din noul Cod civil, nu răspunde decât de calitatea sa de moştenitor. Vânzătorul transmite, prin contractul de vânzare de drepturi succesorale, masa bunurilor şi datoriilor defunctului, şi nu calitatea sa de moştenitor, care este personală şi incesibilă. Moştenitorul care a vândut succesiunea la care avea dreptul rămâne moştenitor, însă a încetat de a fi proprietarul patrimoniului înstrăinat2• Vânzătorul garantează numai calitatea sa de moştenitor, nu şi conţinutul universalităţii transmise. Deci, în cazul în care cumpărătorul suferă o evicţiune, vânzătorul nu răspunde pentru aceasta decât dacă evicţiunea provine din lipsa calităţii sale de moştenitor, iar nu şi din alte cauze, întrucât cumpărătorul a preluat atât activul, cât şi pasivul succesiunii3 • 1 În vechea reglementare, vânzarea de drepturi succesorale era un contract consensual, care se încheia prin acordul de voinţă al părţilor contractante, nefiind necesară vreo formă specială. 2 D. Alexandresco, op. cit., p. 563. 3 D. Chirică, op. cit., p. 105.

105

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Dacă moştenitorul vinde drepturile sale succesorale fără a specifica natura sau numărul bunurilor moştenite, cumpărătorul nu poate ridica pretenţii din faptul că anumite bunuri, despre care credea că sunt cuprinse în moştenire, nu fac în realitate parte din ea. Această garanţie de drept poate fi modificată prin convenţia părţilor. Aceasta este garanţia de fapt 1 . Astfel, răspunderea părţilor poate fi agravată, prin specificarea în amănunt a obiectelor cuprinse în moştenire. Exonerarea de garanţie (de exemplu, pentru micşorarea drepturilor succesorale ale vânzătorului prin apariţia unui alt moştenitor) poate fi stipulată în limitele admise în materie de evicţiune2• Părţile pot chiar înlătura prin convenţia lor răspunderea vânzătorului şi în legătură cu calitatea sa de moştenitor, o asemenea clauză fiind recunoscută de lege ca valabilă3• În legătură cu acest aspect, în practica judiciară4 s-a decis că această garanţie poate fi modificată prin convenţia părţilor, caz în care vânzătorul va răspunde pentru evicţiune. Astfel, dacă, cu ocazia partajului, cumpărătorului de drepturi succesorale i s-a atribuit o suprafaţă de teren mai mică decât cea corespunzătoare drepturilor succesorale cumpărate şi în considerarea căreia s-a stabilit preţul vânzării, el are o acţiune pentru evicţiune împotriva vânzătorului, care este dator să sufere o scădere a preţului proporţională.

8. Vânzarea de drepturi litigioase Vânzarea de drepturi litigioase este reglementată de dispoziţiile art. 1653 din noul Cod civil. Titularul unui drept real sau de creanţă poate să înstrăineze acest drept cu titlu oneros. Dar un asemenea drept poate fi contestat de o altă persoană, astfel încât devine obiect al unui litigiu în faţa instanţelor judecătoreşti. Potrivit art. 1653 alin. (3) din noul Cod civil, ,,dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau întinderea sa". Vânzarea de drepturi litigioase este permisă, indiferent dacă este vorba despre un drept real sau de creanţă, inclusiv dreptul de proprietate intelectuală sau drepturi succesorale5 • Acest tip de vânzare are caracter aleatoriu, întrucât există şanse de câştig şi risc de pierdere pentru ambele părţi contractante, acestea depinzând de câştigarea sau pierderea procesului. Pentru vânzător, această vânzare poate fi profitabilă în sensul că îşi va asigura măcar o parte din câştig, indiferent de soluţia procesului, şi va economisi timp şi bani necesari pentru susţinerea procesului. Astfel, vânzătorul nu-şi va putea vinde dreptul la valoarea lui reală, dar îl va putea vinde mai sigur, deşi la un preţ mai mic. El nu garantează existenţa dreptului cedat căci altfel ar garanta câştigarea procesului, ceea ce nu este posibil. 1 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 576. Fr. Deak, op. cit., p. 335. 3 Conform art. 1748 teza finală din noul Cod civil. 4 Trib. jud. Constanţa, dec. nr. 455/1973, în RRD nr. 12/1973, p. 161. 5 M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţea/a moştenirii, 1966, p. 222; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 422/1976, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă (1975-1980}, p. 84. 2

106

Varietăţi de vânzare

Pe de altă parte, cumpărătorul este interesat să dobândească dreptul litigios, întrucât, pe u n preţ avantajos, poate obţine un drept care, dacă va fi câştigat procesul, va avea o valoare mai mare decât preţul plătit. Deşi valoarea-cumpărarea de drepturi litigioase este o operaţiune speculativă, ea este m per isă de către lege, fiind interzisă numai în cazul incapacităţii prevăzute de art. 1653 ali n. (1) din noul Cod civil . Astfel, conform acestui text legal, sunt incapabili de a cumpăra drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea judecătorii, procurorii, grefierii, executorii judecătoreşti, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă [art. 1653 alin. (1)1 1. Totuşi, chiar şi aceste persoane pot dobândi drepturi litigioase în următoarele cazuri: a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de proprietate de la comoştenitori sau coproprietari; b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios; c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în legătură cu care există dreptul litigios. Cele trei cazuri enumerate mai sus redau situaţii speciale în care se pot afla categoriile de persoane menţionate de lege şi care justifică un interes legitim pentru a cumpăra. Raportat la definiţia prevăzută de lege, deşi în literatura juridică şi practica judiciară2 au existat opinii conform cărora dreptul litigios presupune o contestare actuală, un litigiu aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti sau numai unul iminent, apreciem, alături de alţi autori3 , având în vedere şi claritatea textului legal, că trebuie să existe un proces pe rol, început, dar neterminat, asupra fondului dreptului pentru a vorbi despre un drept litigios. Rezultă deci că în momentul vânzării dreptului litigios trebuie să existe un proces început pe rolul instanţelor judecătoreşti, proces care nu este soluţionat printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă. Procesul trebuie să poarte asupra existenţei sau întinderii dreptului, deci a fondului acestuia, şi să nu fie soluţionat, întrucât, în caz contrar, nu mai poate fi vorba despre un drept litigios. În literatura juridică4 următoarele situaţii au fost considerate cazuri în care se contestă fondul dreptului: când pârâtul contestă însuşi temeiul dreptului reclamat, el putând susţine, de exemplu, că dreptul nu s-a născut încă sau că reclamantul nu este şi nu a fost niciodată titularul dreptului; - când pârâtul nu contestă existenţa dreptului în principiu, dar tăgăduieşte întinderea acestuia astfel cum este pretinsă de reclamant; de exemplu, susţine că ar datora o sumă mai mică decât cea solicitată de reclamant. În acest caz, dacă cesiunea se face 1 Această problemă a fost tratată pe larg la incapacităţile speciale de a cumpăra. C. Hamangiu, N . Georgean, op. cit. , p. 21; M . M u reşa n, op. cit., p. 19. 3 E. Safta-Roma no, op. cit., p. 63; D. Alexand resco, op. cit. , pp. 589-591. 4 D. Alexand resco, op. cit. , p. 587. 2

107

CONTRACTUL DE VÂNZARE

numai cu privire la suma recunoscută de pârât ca fiind datorată, dreptul nu mai poate fi considerat litigios; atunci când pârâtul, recunoscând existenţa dreptului în trecut, susţine că în prezent acesta s-a stins prin unul dintre modurile legale de stingere a obligaţiilor (plată, compensaţie, remitere de datorie, prescripţie, novaţie). Conform părerii aceluiaşi autor, orice alte mijloace de apărare ale pârâtului, care nu se încadrează în cazurile de mai sus, nu constituie apărări asupra fondului şi deci nu conferă dreptului caracter litigios 1 .

9. Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii reprezintă o noutate pentru Codul civil român2 • Potrivit art. 1755 din noul Cod civil, ,,atunci când, într-o vânzare cu plata preţului în rate, obligaţia de plată este garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul dobân­ deşte dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preţ; riscul bunului este însă transferat cumpărătorului de la momentul predării acestuia". Textul de lege consacră situaţia în care părţile derogă de la regula generală a transferului automat al dreptului de proprietate odată cu realizarea acordului de voinţă al părţilor şi consimt să amâne acest transfer până la data achitării integrale a preţului. O asemenea stipulaţie poate fi privită ca o garanţie din punctul de vedere al vânzătorului, care îşi rezervă dreptul de proprietate, dar doar până la achitarea de către cumpărător a ultimei rate din preţ3 • În acest caz, transferul proprietăţii este amânat până la achitarea integrală a preţului, contractul fiind deci afectat de o condiţie suspensivă care trebuie să fie îndeplinită până la un anume termen limită. Obligaţia cumpărătorului este garantată cu rezerva dreptului de proprietate; riscul bunului însă este transferat cumpărătorului de la momentul predării acestuia4• În conformitate cu dispoziţiile art. 902 alin. (2) pct. 9, în cazul imobilelor, vânzarea făcută cu rezerva dreptului de proprietate este supusă notării în cartea funciară. Intabularea 1 Pentru a crea un mijloc de protecţie pentru adversarul vânzătorului de drepturi litigioase din proces şi pentru prevenirea speculării acestor drepturi, vechiul Cod civil a prevăzut în materie civilă, în art. 1402, instituţia retractului litigios, punând la îndemâna uneia dintre părţi, atunci când exista un proces asupra fondului unui drept, un mijloc de stingere a procesului prin dobândirea drepturilor litigioase vândute şi despăgubirea integrală a cumpărătorului. Noul Cod civil nu a mai reglementat instituţia retractului litigios, având în vedere unificarea dreptului comercial cu dreptul civil. 2 Cu toate acestea, ea nu constituie o figură juridică nouă pentru practică. 3 În doctrină s-a arătat că, ,,corelat cu posibilitatea lui de a obţine executarea obligaţiei de a plăti preţul, fie rezoluţiunea vânzării pentru neexecutarea acestei obligaţii, mecanismul rezervei proprietăţii îi conferă vânzătorului o poziţie superioară oricărui creditor garantat" (R. Dincă, Varietăţi de vânzare, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pp. 120-121). 4 Art. 1684 din noul Cod civil prevede că stipulaţia prin care vânzătorul îşi rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a preţului este valabilă chiar dacă bunul a fost predat. Această stipulaţie nu poate fi însă opusă terţilor decât după îndeplinirea formalităţilor de publicitate cerute de lege, după natura bunului.

108

Varietăţi de vânzare

dreptului de proprietate al cumpărătorului se va realiza în baza contractului de vânzare cu rezerva dreptului de proprietate, însoţită de dovada plăţii preţului. Legiuitorul a stabilit şi un prag minim legal în limitele căruia întârzierea în executare se n co sideră acceptabilă şi nu se sancţionează cu rezoluţiunea. Potrivit art. 1756, în lipsa unei înţelegeri contrare, neplata unei singure rate, care nu este mai mare de o optime din preţ, nu dă d reptul la rezoluţiunea contractului, iar cumpărătorul păstrează beneficiul termenului pentru ratele succesive. Când a avut loc rezoluţiunea contractului pentru neplata preţului, vânzătorul este ţinut să restituie toate sumele primite, dar este îndreptăţit să reţină, pe lângă alte daune-interese, o compensaţie echitabilă pentru folosirea bunului de către cumpărător (art. 1757). Atunci când s-a convenit ca sumele încasate cu titlu de rate să rămână, în tot sau în parte, dobândite de vânzător, instanţa va putea totuşi reduce aceste sume, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la reducerea de către instanţă a cuantumului clauzei penale 1.

10. Vânzarea terenurilor agricole situate în extravilan Prin Legea nr. 17/20142 a fost reglementată în România vânzarea terenurilor agricole situate în extravilan. Obiectul reglementării este constituit doar de terenurile agricole din extravilan, astfel că nu intră sub incidenţa prevederilor acestei legi terenurile agricole situate în intravilan, terenurile din extravilan care nu sunt agricole ori terenurile forestiere3 . Scopurile declarate ale acestei legi sunt (art. 1): a) asigurarea securităţii alimentare, protejarea intereselor naţionale şi exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; b) stabilirea unor măsuri privind reglementarea vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan; c) comasarea terenurilor agricole în vederea creşterii dimensiunii fermelor agricole şi constituirea exploataţiilor viabile economic. Conform art. 2 din Lege, pot cumpăra teren agricol extravilan pe teritoriul României: - cetăţenii români; - cetăţenii unui stat membru al Uniunii Europene; 1 Aceeaşi posibilitate de ingerinţă a instanţei în contract este recunoscută şi în cazul contractului de leasing, precum şi al celui de locaţiune, dacă, în acest ultim caz, se convine ca la încetarea contractului proprietatea bunului să poată fi dobândită de locatar după plata sumelor convenite. 2 Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfi inţarea Agenţiei Domeniilor Statului a fost publicată în M. Of. nr. 178 din 12 martie 2014 şi a intrat în vigoare la 30 de zile de la data publicării. 3 Dispoziţiile legii nu se aplică înstrăinărilor între înstrăinărilor între coproprietari, soţi, rude şi afini până la gradul al treilea, inclusiv. De asemenea, dispoziţiile legii nu se aplică în cadrul procedurilor de executare silită şi contractelor de vânzare încheiate ca urmare a îndeplinirii unor formalităţi de licitaţie publică, cum este cazul celor realizate în cadrul procedurii de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă sau ca urmare a apartenenţei imobilului la domeniul privat de interes local sau judeţean al unităţilor administrativ-teritoriale.

109

CONTRACTUL DE VÂNZARE

- cetăţenii statelor care sunt parte la Acordul privind Spaţiul Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene; - apatrizii cu domiciliul în România, într-un stat membru al Uniunii Europene, într-un stat care este parte la Acordul privind Spaţiul Economic European sau în Confederaţia Elveţiană; - persoanele juridice care au naţionalitate română, respectiv a unui stat membru al Uniunii Europene, a statelor care sunt membre la Acordul privind Spaţiul Economic European sau a Confederaţiei Elveţiene. Cetăţenii unui stat terţ şi apatrizii cu domiciliul într-un stat terţ, precum şi persoanele juridice care au naţionalitatea unui stat terţ pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole situate în extravilan în condiţiile reglementate prin tratate internaţionale, pe bază de reciprocitate, în condiţiile Legii nr. 17/2014 1. Art. 3 din Lege prevede că terenurile agricole situate în extravilan pe o adâncime de 30 km faţă de frontiera de stat şi ţărmul Mării Negre, către interior, precum şi cele situate în extravilan la o distanţă de până la 2.400 m faţă de obiectivele speciale ale Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerului Justiţiei pot fi înstrăinate prin vânzare doar cu avizul specific al Ministerului Apărării Naţionale, eliberat în urma consultării cu organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale. În ceea ce priveşte terenurile agricole situate în extravilan, în care se află situri arheo­ logice, în care au fost instituite zone cu patrimoniu arheologic reperat sau zone cu potenţial arheologic evidenţiat întâmplător, acestea pot fi înstrăinate prin vânzare doar cu avizul specific al Ministerului Culturii, respectiv al serviciilor publice deconcentrate ale acestuia, după caz, emis în termen de 20 de zile lucrătoare de la înregistrarea cererii de solicitare de către vânzător. Potrivit art. 4 din Legea nr. 17/2014, înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de Codul civil şi a dreptului de preempţiune al coproprietarilor, arendaşilor, proprietarilor vecini, precum şi al statului român, prin Agenţia Domeniilor Statului, în această ordine, la preţ şi în condiţii egale2• Controlul respectării procedurii dreptului de preempţiune se realizează de către structurile din cadrul aparatului central al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (direcţia tehnică de specialitate), respectiv structurile teritoriale ale acestuia (direcţiile pentru agricultură şi dezvoltare rurală judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, din subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale). Potrivit art. 9 din Lege, avizul final necesar încheierii contractului de vânzare în formă autentică de către notarul public sau pronunţării de către instanţă a unei hotărâri 1 Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 17/2014 au fost aprobate prin Ordinul comun nr. 719/740/M.57 /2333 al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale, al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, al ministrului apărării naţionale şi al ministrului culturii, cu consultarea Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România şi a Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară. Ordinul a fost publicat în M. Of. nr. 401 din 30 mai 2014. 2 Pentru dreptul de preempţiune reglementat de Legea nr. 17/12014, a se vedea infra, p. 37.

110

Varietăţi de vânzare

j u decătoreşti care ţine loc de contract de vânzare, care atestă îndeplinirea condiţiilor legale privind exercitarea dreptului de preempţiune, se emite de către structurile teritoriale pentru teren urile cu suprafaţa de până la 30 de hectare inclusiv, iar pentru terenurile cu suprafaţa de peste 30 de hectare de către structura centrală. înstrăinarea prin vânzare-cumpărare a terenurilor agricole situate în extravilan fără res pectarea dreptului de preempţiune, potrivit art. 4, sau fără obţinerea avizelor prevăzute la art. 3 şi art. 9 este interzisă şi se sancţionează cu nulitatea relativă (art. 16 din Lege) . Dacă în ceea ce priveşte înstrăinarea prin vânzare-cumpărare a terenurilor agricole sit uate în extravilan fără respectarea dreptului de preempţiune interesul încălcat este al tit ularilor dreptului de preempţiune, deci unul particular, şi nu general, fiind corectă o pţi unea legiuitorului pentru sancţiunea nulităţii relative, atunci este criticabilă soluţia sancţi unii nulităţii relative care se aplică pentru nerespectarea prevederilor privind obţinerea avizelor din partea ministerelor abilitate, în măsura în care prevederile legale aplicabile pentru aceste cazuri sunt menite să acopere un interes general, în aceste cazuri sancţiunea potrivită trebuind să fie nulitatea absolută.

11. Vânzarea bunului altuia Vânzarea bunului altuia a fost întâlnită în toate epocile dreptului, începând cu Roma Antică şi până în prezent, dar, din cauza faptului că vechiul Cod civil român nu conţinea dispoziţii care să reglementeze în mod expres această varietate a vânzării 1 , aceasta a provocat discuţii interminabile în doctrina de specialitate şi soluţii diferite în practica judiciară. Art. 1683 din noul Cod civil marchează finalul unei epoci. O epocă în care materia vânzării bunului altuia a reprezentat unul dintre cele mai fertile terenuri pentru discuţii doctrinare şi soluţii jurisprudenţiale diverse şi inovatoare2 . Teoria câştigătoare a acestei dispute a fost cea a caracterului rezolubil al vânzării. Critica ce i se aducea, şi anume că ea ar putea fi admisă doar dacă vânzarea ar da naştere unei obligaţii de a transfera proprietatea, a fost înlăturată prin introducerea unei noi obligaţii în sarcina vânzătorului, aceea de transmitere a proprietăţii3• Această teorie are menirea, pe de o parte, să salveze actul juridic, permiţându-i să producă efectele pe care părţile le-au urmărit sau dând naştere la dezdăunări în caz de neexecutare, iar, pe de altă parte, să nu dăuneze cu nimic adevăratului proprietar al bunului vândut. 1 Deşi Codul civil francez a fost sursă de inspiraţie pentru Codul civil român, legiuitorul român de la 1864 a omis să preia art. 1599 din Codul civil francez, care prevede expres că „vânzarea lucrului altuia este nulă; ea poate da loc la daune-interese atunci când cumpărătorul a ignorat că lucrul a fost al altuia". 2 Pentru detal ii, a se vedea: R. Codrea, Consecinţele vânzării lucrului altuia în situaţia în care cel puţin cumpărătorul ignoră că vânzătorul nu este proprietarul lucrului vândut, în Dreptul nr. 9/1998, p. 30; C.E. Mangu, F. 1. Mangu, Vânzarea lucrului altuia. Controverse, în PR - Supliment, 2007, p. 127; F. Moţiu, D. Moţiu, op. cit. , pp . 164-173. 3 În doctrină, unii autori au considerat soluţia adoptată de noul Cod civil ca fiind surprinzătoare; a se vedea, în acest sens: FI.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 1757; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 355.

111

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Încheierea contractului de vânzare asupra unui bun de către un vânzător neproprietar este un act care nu-l poate afecta cu nimic pe adevăratul proprietar. Pentru adevăratu l proprietar contractul este o res inter alias acta, acesta îi este inopozabil, el păstrând intacte drepturile sale asupra bunului care a făcut obiectul vânzării. Ca proprietar al bunului, acesta poate sa îl revendice de la cumpărător (persoana care a contractat cu vânzătorul neproprietar), actul de vânzare, faţă de care este terţ, neobligându- 1 la vreo prestaţie 1. Este de menţionat că, decurgând direct din dreptul de proprietate, exercitarea acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar nu este condiţionată de consta­ tarea nulităţii absolute sau anularea contractului de vânzare încheiat de către vânzătorul neproprietar. În acest sens, potrivit art. 1683 alin. (1) din noul Cod civil2, dacă la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător. Obligaţia vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului pro­ prietatea asupra bunului3• Dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de către proprietar. Neexecutarea obligaţiei din conţinutul acestui contract dă loc unei cereri de rezoluţiune a contractului, însoţită de restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese. Întinderea daunelor-interese se stabileşte, în mod corespunzător, potrivit art. 1702 şi art. 1703. Astfel, în situaţia în care vânzătorul nu îşi execută obligaţia asumată, adică aceea de a transmite dreptul de proprietate cumpărătorului, acesta din urmă poate opta pentru rezoluţiunea contractului, restituirea preţului primit şi eventuala obligare a vânzătorului la plata de daune-interese compensatorii, după caz. Aşadar, sancţiunea neîndeplinirii acestei obligaţii esenţiale şi caracteristice a vânzătorului nu este nulitatea contractului, ci rezolu­ ţiunea, cu toate efectele acesteia. În cazul proprietăţii comune4, având în vedere controversele anterioare din literatura juridică şi practica judiciară, noul Cod civil a reglementat expres situaţia în care un coproprietar a vândut singur bunul proprietate comună5• 1 D. Chirică, op. cit. , p. 74. Legiuitorul a reglementat situaţia şi la modul general în privinţa bunurilor care aparţin altuia, statuând la art. 1230 din noul Cod civil că „dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate". 3 Prin vânzarea bunului său către o altă persoană, adevăratul proprietar nu îşi pierde dreptul, ci, dacă bunul se află în posesia altei persoane, poate recurge la acţiunea în revendicare, iar dacă stăpâneşte bunul, va putea opune dreptul său de proprietate celui ce invocă drept titlu actul de vânzare-cumpărare încheiat cu un neproprietar { ICCJ, s. civ. şi de prop. int., dec. nr. 5801/2004, pe www.scj.ro). 4 Potrivit art. 632 din noul Cod civil, formele proprietăţii comune sunt proprietatea pe cote-părţi (coproprietatea) şi proprietatea în devălmăşie (devălmăşia). Coproprietatea poate fi obişnuită sau forţată. 5 Această ipoteză este diferită de situaţia vânzării cotei-părţi de proprietate, caz în care, potrivit art. 634 din noul Cod civil, fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-părţi din dreptul de proprietate şi poate dispune în mod liber de aceasta, în lipsă de stipulaţie contrară. 2

112

Varietăţi de vânzare

Această reglementare era necesară întrucât, conform art. 641 alin. (4) din noul Cod civil, orice acte juridice de dispoziţie cu privire la bunul comun nu se pot încheia decât cu acordul t ut uror coproprietarilor, deci pentru contractul de vânzare al unui bun în coproprietate este necesar consimţământul tuturor coproprietarilor. Astfel, potrivit art. 1683 alin. (5) din noul Cod civil, în situaţia în care un coproprietar a vândut singur bunul proprietate comună şi ulterior nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în car__e nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun. Dacă cumpărătorul a încheiat contractul cunoscând că bunul nu aparţinea în întregime vânzătorului, el nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare, căci pentru el vânzarea are caracter aleatoriu. În acord cu aceste dispoziţii legale, într-o speţă1 s-a decis că dreptul de dispoziţie, ca atribut al dreptului de proprietate, constă în posibilitatea pe care o are titularul dreptului de a dispune liber, exclusiv şi absolut de bunul său şi că înstrăinarea acestui bun depinde, în cazul proprietarului unic, numai de manifestarea de voinţă a acestui proprietar. În cazul proprietăţii pe cote-părţi, pentru ca înstrăinarea să producă efecte depline, este necesar acordul tuturor coproprietarilor, întrucât fiecare dintre ei are numai un drept limitat asupra bunului, exprimat într-o cotă-parte ideală. Există, de asemenea, posibilitatea ratificării vânzării de către ceilalţi coproprietari, situaţie în care cumpărătorul dobândeşte proprietatea exclusivă asupra întregului bun. Fiecare dintre coproprietari poate înstrăina în mod liber, fără nicio restricţie sau condiţie, cota sa parte ideală din bunul aflat în coproprietate, cumpărătorul devenind, în locul vânzătorului, coproprietar cu ceilalţi proprietari ai bunului. Nu este necesar, în acest caz, consimţământul celorlalţi coproprietari, fiind indiferent dacă aceştia au fost de acord cu înstrăinarea unei cote-părţi ideale din bun sau nu de către unul dintre ei2 • Probleme specifice apar şi în cazul vânzării bunurilor comune ale soţilor. În aceste cazuri, este vorba despre bunuri aflate în proprietatea comună a soţilor, iar dacă unul dintre soţi vinde un bun comun, fără consimţământul celuilalt, atunci regulile aplicabile sunt acelea proprii regimului juridic al bunurilor comune ale soţilor3 . În acest sens, potrivit art. 346 alin. (2) din noul Cod civil, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, po­ trivit legii, anumitor formalităţi de publicitate4• 1 CSJ, s. civ., dec. nr. 1336/1992, în Dreptul nr. 2/1993, p. 71. CSJ, s. civ., dec. nr. 322/1993, în Dreptul nr. 12/1993, p. 86. 3 Este de precizat că acest regim j u ridic vizează numai bunurile comune ale soţilor, întrucât, pentru bunurile proprii, art. 342 din noul Cod civil prevede că „fiecare soţ poate folosi, admin istra şi dispune l iber de bunurile sale proprii, în condiţiile legii". În reglementarea anterioa ră, vânza rea bunurilor proprii între soţi era interzisă d e lege, p e motive de protecţie a moştenitorilor şi creditorilor personali ai soţilor. 4 În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost p rejudiciate prin acest act j urid ic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât dau ne-interese de la cel ălalt soţ, fă ră a fi afectate dreptu rile dobândite de terţii de bună-credinţă. 2

113

CONTRACTUL DE VÂNZARE

În privinţa celorlalte bunuri comune, potrivit art. 346 alin. (1) din noul Cod civil, actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi, sancţiunea fiind nulitatea relativă 1. Deci, de exemplu, dacă unul dintre soţi a vândut un bun comun imobil fără consim­ ţământul celuilalt soţ, sancţiunea este nulitatea relativă a actului de înstrăinare, constituind o garanţie sau o protecţie a soţilor pentru împiedicarea unor acte de diminuare a patrimoniului comun de bunuri de o valoare deosebită. Un astfel de act, lovit de nulitate relativă, poate fi confirmat, expres sau tacit, numai de partea a cărui consimţământ a fost nesocotit2• S-a decis, în practica judiciară3, că lipsa semnăturii dintre soţi de pe înscrisul constatator al vânzării nu trebuie să conducă automat la concluzia lipsei consimţământului acestuia la încheierea convenţiei, ci poate fi dovedit, de cel interesat, că şi soţul nesemnatar al actului de înstrăinare a consimţit la contractul de vânzare privind bunul comun respectiv. Totuşi, pentru a proteja terţii de bună-credinţă, art. 347 alin. (2) din noul Cod civil prevede că „terţul dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulităţii". În acest caz, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă [art. 345 alin. (4)].

1 Art. 347 alin. (1) din noul Cod civil prevede că actul încheiat fără consimţământul expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este lovit de nulitate relativă. 2 CSJ, s. civ., dec. nr. 1100/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 108. 3 CSJ, s. civ., dec. nr. 2554/1993, în Dreptul nr. 12/1994, p. 60.

114

TITLUL l i Contractul de schimb 1. Noţiune şi reguli aplicabile Potrivit art. 1763 din noul Cod civil, ,,schimbul este contractul prin care fiecare dintre părţi, denumite copermutanţi, transmite sau, după caz, se obligă să transmită un bun pentru a dobândi un altul". Spre deosebire de vânzare, care implică transmiterea unui lucru contra unei sume de bani, schimbul presupune în mod necesar darea unui lucru pentru un alt lucru. Schimbul, drept contract, provine din vechiul troc, când schimbul de bunuri era esenţial; pe măsura dezvoltării banilor ca mijloc de schimb, schimbul de bunuri a fost înlocuit cu vânzarea, care constituie un schimb marfă-bani. Art. 1764 din noul Cod civil consacră principiul aplicabilităţii dispoziţiilor de la vânzare în materia contractului de schimb 1, fiecare dintre părţi fiind considerată vânzător, în ceea ce priveşte bunul pe care îl înstrăinează, şi cumpărător, în ceea ce priveşte bunul pe care îl dobândeşte2• Astfel, regulile prevăzute de lege privind condiţiile de valabilitate, formă, efecte, publi­ citate etc., în materie de vânzare sunt valabile, în principiu, şi pentru contractul de schimb3. Codul civil cuprinde, în art. 1765 o singură regulă specială pentru contractul de schimb, prevăzând că, în lipsă de stipulaţie contrară, părţile suportă în mod egal cheltuielile pentru încheierea contractului de schimb4•

2. Caractere juridice Contractul de schimb prezintă următoarele caractere juridice: a) Este un contract consensual. Acest caracter este prevăzut expres în materie de vânzare şi este aplicabil şi contractului de schimb. 1 Prin particularităţile sale, schimbul bunului altuia poate crea situaţi i inedite dacă numai unul dintre copermutanţi este proprietarul bunurilor sau numai unul dintre drepturile de proprietate se transmite imediat. În noile condiţi i ale art. 1683 din noul Cod civil şi în l ipsa unor dispoziţii legale privind schimbul bunului altuia, soluţiile urmează a fi propuse de doctrină şi jurisprudenţă (L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 219). 2 Schimbul este apreciat în doctrină şi ca o dublă vânzare, datorită marilor sale asemănări cu contractul de vânzare (L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 215). 3 Ca şi vânzarea, schimbul poate fi precedat de un antecontract de schimb (C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1527/2001, Lex expert). 4 Spre deosebire de contractul de vânzare, unde cheltuielile, în lipsa unei alte convenţii, se suportă de către cumpărător.

115

CONTRACTUL DE SCHIMB

Aceasta înseamnă că schimbul se realizează prin acordul de voinţă al părţilor, nefiind necesare alte formalităţi 1. Totuşi, există unele excepţii când legea prevede cerinţa încheierii actului într-o anumită formă. Astfel, potrivit art. 1244 din noul Cod civil, ,,trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară". De asemenea, în cazul contractelor electronice, potrivit art. 1245 din noul Cod civil, ,,con­ tractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condiţiilor de formă prevăzute de legea specială". În aceste cazuri, pentru valabilitate, contractul de schimb trebuie încheiat în forma pre­ văzută de lege, sub sancţiunea nulităţii absolute. b) Este un contract sinalagmatic, în sensul că dă naştere la obligaţii reciproce şi interde­ pendente în sarcina ambelor părţi. În acest sens, potrivit art. 1764 alin. (2) din noul Cod civil, copermutanţii sunt obligaţi să- şi predea bunurile care fac obiectul contractului de schimb şi să se garanteze reciproc. c) Este un contract cu titlu oneros, astfel că fiecare dintre părţi urmăreşte să obţină un folos (echivalent) în schimbul obligaţiei pe care şi-o asumă. Este posibil ca bunurile care fac obiectul contractului de schimb să nu aibă aceeaşi valoare. În acest caz, diferenţa se suplineşte printr-o sumă de bani, numită suită. În funcţie de mărimea suitei în raport cu valoarea bunului schimbat, operaţiunea juridică încheiată poate fi privită fie ca un contract de schimb, fie ca un contract de vânzare2 • Esenţial în operaţiunea de determinare a naturii juridice a contractului este scopul urmărit de părţi la încheierea contractului3 . Dacă suita este mai mare decât valoarea lucrului schimbat, astfel încât poate fi consi­ derată obiectul principal al obligaţiei uneia dintre părţi, atunci contractul va fi de vânzare; dacă însă suita este inferioară valorii bunului schimbat, contractul va fi considerat de schimb4• În toate cazurile, dacă ambele prestaţii constau în sume de bani (însemne monetare), de exemplu, se schimbă o bancnotă de 1.000 de lei în 10 bancnote de 100 de lei, atunci opera­ ţiunea juridică încheiată este considerată tot un contract de schimb. d) Este un contract comutativ, în sensul că, la încheierea lui, părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor derivate din înţelegerea lor. e) Este un contract translativ de proprietate. Poate fi obiect al schimbului atât dreptul de proprietate asupra unui lucru, cât şi dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzufruct, servitute etc.) 5 • Dacă un lucru este dat în schimbul unei prestaţii ori a asumării unei obligaţii de a face sau a nu face, şi nu a unui alt lucru, atunci contractul nu este de schimb, ci un contract nenumit. 1 Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 80/1991, în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1991 a Tribunalului Bucureşti, p. 111. 2 M. Mureşan, op. cit. , voi. li, p. 6. 3 Voinţa internă a părţilor este esenţială în calificarea contractului, întrucât, potrivit art. 1266 alin. (1) din noul Cod civil, ,,contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor". 4 D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a Dreptului civil român, tom. IX, Ed. Socec, Bucureşti, 1910, p. 8. 5 E. Safta-Romano, op. cit. , p. 70.

116

TITLUL III Contractul de furnizare CAPITOLUL I Noţiune. Caractere juridice. Delimitare fată de vânzare 1. Noţiune Deşi nu a fost reglementat legal până în prezent ! , contractul de furnizare a fost folosit în variate domenii 2, iar existenţa acestuia a fost unanim admisă de doctrină şi jurisprudenţă, astfel încât şi-a găsit binemeritata reglementare cu caracter general în noul Cod civil în prevederile art. 1766-17713• Potrivit art. 1766 din noul Cod civil, contractul de furnizare este acela prin care o parte, denumită furnizor, se obligă să transmită proprietatea asupra unei cantităţi determinate de bunuri şi să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite servicii, la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor şi să plătească preţul lor. Prin natura lui, contractul de furnizare este folosit frecvent în relaţiile dintre profesionişti şi, cu precădere, în activitatea specifică întreprinderilor economice. El este utilizat în relaţiile dintre un producător şi furnizorii de materiale şi materii prime. Astfel, producătorul încheie contracte de furnizare cu diferiţi titulari de întreprinderi de distribuţie angro sau en detail pentru a-şi vinde produsele, mărfurile, bunurile pe care le fabrică. În aceeaşi manieră procedează şi prestatorii de servicii4. 1 Aplicaţii ale acestui contract se găsesc în cadrul unor materii speciale, cum ar fi furnizarea de energie electrică sau de energie termică; de asemenea, Codul comercial a reglementat întreprinderile de furnituri, dar nu şi contractul de furnizare. 2 Cu titlu de exemplu, putem aminti contractele de furnizare a energiei electrice, a energiei termice sau a gazului, contractele de furnizare de servicii medicale, cele de furnizare de servicii de telefonie fixă sau mobilă, de internet, de televiziune prin cablu etc. 3 Alături de noua reglementare din Codului civil, există un număr important de acte normative, la nivel de lege ori de alte acte (hotărâri ale Guvernului, ordine ale unor agenţii specializate, decizii etc.), care completează şi configurează fizionomia juridică a acestui tip de contract (T. Prescure, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 98). 4 L. Stănciulescu, V. Nemeş, Dreptul contracte/or civile şi comerciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 184.

117

CONTRACTUL DE FURNIZARE

Din definiţia legală rezultă că acest contract poate fi de două feluri, în funcţie de obiect: - contract de furnizare de bunuri; - contract de furnizare de servicii. Părţile contractului de furnizare sunt: furnizorul, adică persoana care se obligă să transmită proprietatea asupra unor bunuri şi să le predea sau să presteze anumite servicii; beneficiarul, adică persoana care se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor şi să plătească preţul lor. În mod accesoriu prestaţiilor principale, furnizorul se poate obliga să presteze în favoarea beneficiarului şi anumite servicii necesare pentru utilizarea bunurilor furnizate, cum ar fi servicii de transport, de asigurare, de depozitare, de expediere, de montare, de încercare etc.

2. Caractere juridice Contractul de furnizare prezintă următoarele caractere juridice 1 : a) Este un contract consensual. Acest caracter este prevăzut expres în materie de vânzare şi este aplicabil şi contractului de furnizare. Aceasta înseamnă că, în principiu, el ia naştere prin acordul de voinţă al părţilor, care îşi dau consimţământul reciproc asupra condiţiilor contractului, nefiind necesare alte formalităţi. b) Este un contract sinalagmatic, în sensul că dă naştere la obligaţii reciproce şi interde­ pendente în sarcina ambelor părţi. Astfel, furnizorul este obligat să transmită proprietatea asupra unor bunuri şi să le predea sau să presteze anumite servicii, iar beneficiarul este obligat să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor şi să plătească preţul lor2• c) Este un contract cu titlu oneros, astfel că fiecare dintre părţi urmăreşte să obţină un folos (echivalent) în schimbul obligaţiei pe care şi-o asumă. Furnizorul urmăreşte ca, în schimbul obligaţiei de a transmite proprietatea bunului sau de a presta serviciile convenite, să obţină preţul bunului sau serviciului, iar beneficiarul urmăreşte ca, în schimbul obligaţiei de a plăti preţul, să obţină bunul. d) Este un contract comutativ, în sensul că, la încheierea lui, părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor derivate din înţelegerea lor. 1 Aceste caractere sunt similare contractului de vânzare, însă sunt determinate şi de specificul acestui contract. 2 Reci procitatea şi interdependenţa obligaţiilor asumate de părţi antrenează efectele specifice orică rui contract bilatera l, cele mai importa nte fiind: a) obligativitatea executării simu ltane a obligaţiilor reciproce şi d reptul oricăreia dintre părţi de a refuza executarea obl igaţiei sale, atâta timp cât cealaltă parte nu-şi execută propriile obl igaţii; b) dreptu l fiecărei părţi de a cere în justiţie rezoluţiunea/rezilierea contractului, în caz ul neîndeplinirii obligaţiilor celeila lte părţi d i n cauze imputabile acesteia; c) suportarea riscu lui contractului de către partea ale cărei obligaţii a r deveni imposibil de executat din cauză de forţă majoră; d) necesitatea întocmirii înscrisu l u i probator al contractului bilateral în atâtea exemplare, câte părţi cu interese contrare sunt în contract (cel puţin două).

118

Noţiune. Caractere juridice. Delimitare faţă de vânzare

e) Este, de regulă, un contract cu executare succesivă în timp, presupunând executarea prin mai multe prestaţii eşalonate în timp. Astfel, furnizarea de bunuri sau de servicii se realizează la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, iar preţul se plăteşte, în principiu, după furnizare 1 . Prestaţiile pot fi continue sau săvârşite la anumite intervale de timp: săptămânal, deca­ dal, lunar, trimestrial, anual, conform celor stabilite de părţile contractante. f) Contractele de furnizare sunt, deseori, contracte de adeziune 2 (în care voinţa benefi­ ciarului este limitată sau alterată de interesul de a semna contractul) sau chiar forţate (în care voinţa părţilor sau voinţa beneficiarului nu are relevanţă) 3 . Unii furnizori de bunuri sau prestatori de servicii beneficiază de monopoluri legale sau de facto pe piaţa relevantă: dacă aceste bunuri sau servicii sunt necesare şi utile potenţialilor beneficiari, atunci aceştia nu pot evita contractarea cu furnizorii respectivi, alegând, spre exemplu, alţi furnizori. Pe de altă parte, unele bunuri sau servicii sunt livrate ori, după caz, prestate într-un sistem care nu poate fi accesat în condiţiile prestabilite de furnizor. Spre exemplu, pentru a beneficia de utilităţi (energie electrică, energie termică, apă curentă, gaze, comunicaţii prin cablu sau telefonie ori prin sistemul GSM, 3G, satelit etc.), este nevoie ca beneficiarul să se racordeze la sistem, utilizând precontractele impuse de furnizor şi elementele tehnice necesare. Dacă beneficiarul, pentru a avea acces la bunurile sau serviciile necesare activităţii sale ori confortului său personal sau familial, este obligat să încheie un contract de furnizare cu un furnizor unic sau care nu poate fi înlocuit în condiţii juridice şi economice normale, atunci el are calitatea de consumator captiv, indiferent dacă el însuşi este profesionist sau doar un simplu particular4.

3. Delimitare faţă de vânzare Potrivit art. 1766 alin. (3) din noul Cod civil, ,,dacă prin acelaşi contract se convin atât vânzarea unor bunuri, cât şi furnizarea unor bunuri sau servicii, atunci contractul va fi calificat în funcţie de obligaţia caracteristică şi cea accesorie", adică urmează a fi stabilită care este obligaţia principală şi, în funcţie de aceasta, contractul va fi calificat ca fiind de vânzare sau de furnizare5 • 1 Părţile pot conveni ca plata preţul u i să se facă şi anterior furnizării. 2 Contractul de adeziune este un contract preformulat, care se încheie prin acceptarea i ntegra lă de către beneficiarul servici ului a condiţiilor propuse de ceala ltă parte, negocierea în p rivinţa aspectelor sale esenţiale fiind excl usă . Beneficiarul servici u l u i nu a re decât a lternativa de a accepta ca ata re sau de a nu încheia contractul. 3 În cazul în care contractul de adeziune este încheiat de un consumator, legiuitorul român a prevăzut meca nisme de protecţie a consumatorilor, precum, de exemplu, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive d i n contractele încheiate între profesionişti şi consumatori s a u O . G . n r . 21/1992 privi nd protecţia consu matorilor. 4 FLA. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, Noul Cod Civil, Ed. CH. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1800. 5 În doctri nă s-a afirmat că a cest tip de contract se distinge faţă de contractul de vânzare prin du rata şi periodicitatea prestaţiilor, care la contractul de vânzare sunt întâmplătoare, în timp ce la contractu l de furniza re sunt regulate (repetitive) şi esenţiale. De altă parte, în timp ce contractul de vânza re a re totdeauna drept

119

CONTRACTUL DE FURNIZARE

În orice caz, art. 1771 din noul Cod civil consacră aplicabilitatea dispoziţiilor de la vânzare şi în materia contractului de furnizare, prevăzând că „dispoziţiile prezentului capitol se întregesc, în mod corespunzător, cu dispoziţiile privitoare la contractul de vânzare, în măsura în care nu este prevăzută o reglementare specială pentru contractul de furnizare" 1.

obiectiv prestaţia de a da, prestaţia din contractul de furnitură poate fi de a da sau de a face ori de a da şi de a face în acelaşi timp (M. Eftimie, Noul Cod Civil. Comentarii, doctrina şi jurisprudenţă, voi. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 110). 1 Este vorba despre Capitolul III al Titlului IX din noul Cod civil, intitulat „Diferite contracte speciale".

120

CAPITOLUL l i Conditii de validitate În ceea ce priveşte condiţiile de validitate a contractului de furnizare (capacitate, consim­ ţământ, obiect şi cauză), având în vedere prevederile art. 1771 din noul Cod civil, sunt aplica­ bile regulile prevăzute de lege în materia contractului de vânzare, cu unele aspecte speciale privind obiectul obligaţiei celor două părţi contractante. Contractul de furnizare este un contract sinalagmatic, dând naştere la obligaţii reciproce în sarcina furnizorului şi beneficiarului. Obiectul material al obligaţiei furnizorului îl constituie furnizarea de bunuri sau servicii, iar obiectul material al obligaţiei beneficiarului îl constituie preţul. În privinţa obligaţiei furnizorului de a furniza bunuri, acestea trebuie să fie determinate şi să fie proprietatea furnizorului cel mai târziu la data predării bunurilor. Aceasta întrucât, potrivit art. 1767 din noul Cod civil, ,,proprietatea asupra bunurilor se transferă de la furnizor la beneficiar în momentul predării acestora" . Serviciile pe care furnizorul se obligă să le presteze pot fi dintre cele mai variate: servicii de curăţenie, servicii de ridicare a gunoiului şi a resturilor menajere, servicii de reparaţii, servicii de protecţie şi pază etc. 1. În cazul acestora, spre deosebire de furnizarea de bunuri, obligaţia furnizorului este o obligaţie de a face, iar nu una de a da. Reglementând preţul bunurilor sau serviciilor furnizate, art. 1768 din noul Cod civil prevede că preţul datorat de beneficiar este cel prevăzut în contract 2 sau în lege. Dacă în cursul executării contractului se modifică reglementarea legală a preţului sau mecanismului de determinare a acestuia, între părţi va continua să se aplice preţul sau mecanismul de determinare a acestuia stabilit iniţial în contract, dacă legea nu prevede expres contrariul. Dacă legea prevede expres că preţul sau modalitatea de determinare pe care le stabileşte se va aplica şi contractelor în curs, fiecare dintre părţi poate denunţa contractul în 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii3• 1 Prestarea de servicii presupune, de regulă, şi livrarea de bunuri sau mărfuri necesare bunei execuţii a prestării de servicii; spre exemplu, în transportul aerian de persoane de lungă durată, se livrează şi una sau mai multe mese pasagerilor. 2 În practica judiciară s-a hotărât că în cazul în care în contractul de furnizare a energiei electrice încheiat de părţi a fost cuprinsă o clauză prin care s-a prevăzut posibilitatea invocării încetării contractului fără plata de despăgubiri în cazul eşuării negocierilor cu privire la majorarea preţului, este nelegală interpretarea instanţei în sensul că doar partea care a iniţiat renegocierea preţului - în speţă furnizorul - poate să se prevaleze de încetarea contractului fără daune, întrucât echivalează cu condiţia pur potestativă „mă obl ig dacă vreau", interzisă de dispoziţiile Codului civil. Înalta Curte a arătat că o atare interpretare ar însemna că, ori de câte ori doreşte să iasă dintr-un raport contractual, furnizorul poate să facă oferte de preţ nereal iste şi să provoace eşecul negocierilor, activând clauza de denunţare unilaterală în favoarea sa, ceea ce este prohibit de dispoziţiile art. 1403 din noul Cod civil, dar şi de principiul egalităţii părţilor în raporturile juridice civile (ICCJ, s. a li-a civ., dec. nr. 781/2015, pe www. scj.ro). 3 Pe durata celor 30 de zile, părţile vor aplica preţul stabilit prin contract.

121

CAPITOLUL I I I Efecte juridice În princ1p1u, având în vedere prevederile art. 1771, se vor aplica, în ceea ce priveşte efectele contractului de furnizare, în mod corespunzător dispoziţiile privitoare la contractul de vânzare. Noul Cod civil prevede numai câteva reguli specifice contractului de furnizare, asupra cărora ne vom opri în continuare. Astfel, obligaţiile principale ale furnizorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 1766-1767 din noul Cod civil, sunt următoarele: a) să transmită proprietatea asupra unei cantităţi determinate de bunuri; b) să predea bunurile care fac obiectul contractului de furnizare de bunuri 1; c) să presteze serviciile convenite. Specific acestui contract este faptul că aceste prestaţii vor avea loc ulterior încheierii contractului, respectiv la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu [art. 1766 alin. (1)]. Proprietatea asupra bunurilor se transferă de la furnizor la beneficiar în momentul predării acestora. Furnizorul are obligaţia să predea bunurile la termenele şi în condiţiile prevăzute în contract2• Nu este necesar ca furnizorul să fie proprietarul bunurilor în momentul încheierii contrac­ tului de furnizare, deoarece proprietatea bunurilor ce formează obiectul furnizării se transmite în momentul predării bunurilor, iar nu în momentul încheierii contractului de furnizare. În cazul furnizării de bunuri, ca accesoriu al obligaţiei principale, furnizorul se poate obliga să presteze beneficiarului acele servicii necesare pentru furnizarea bunurilor (de exemplu, serviciile legate de instalarea şi probarea acestor bunuri) 3• 1 În cazul furnizării de bunuri, furnizorul va răspunde pentru evicţiune şi vicii ascunse, întocmai ca şi vânzătorul. 2 În raporturile comerciale în care, de cele mai multe ori, părţile se găsesc pe pieţe diferite, la distanţă una de cealaltă, această caracteristică a raporturilor comerciale se răsfrânge şi în contractul de furnizare, prin aceea că bunurile ce formează obiectul contractului, pentru a fi predate beneficiarului, trebuie transportate până la acesta sau la o destinaţie indicată de către beneficiar. Aceasta înseamnă că, în aceste situaţii, pentru ca bunurile să ajungă la beneficiar, raporturile specifice furnizării sunt dublate de raporturile juridice de cărăuşenie. Potrivit art. 1767 alin. {3) din noul Cod civil, în cazul unui contract de transport al bunurilor „când expedierea produselor este în seama furnizorului, produsele recepţionate sunt socotite predate beneficiarului pe data predării lor către cărăuş". Astfel, proprietatea bunurilor care formează obiectul contractului de furnizare şi care urmează a fi transportate prin intermediul cărăuşului se transferă de la furnizor către beneficiar în momentul predări i lor către transportator. 3 Obligaţia de furnizare software pentru operaţiuni determinate este o obligaţie de rezultat. Obligaţia de rezultat a debitorului (furnizor) nu exclude datoria creditorului {beneficiar) de a coopera la obţinerea

122

Efecte juridice

La rândul său, beneficiarul are şi el obligaţii născute din contractul de furnizare: - obligaţia de a prelua bunurile furnizate. El are obligaţia să preia bunurile la termenele şi în condiţiile prevăzute în contract. Pre­ lu area bunurilor se face prin recepţia de către beneficiar, ocazie cu care se identifică şi se constată cantitatea şi calitatea acestora 1; obligaţia de a primi prestarea serviciilor convenite; obligaţia de plată a preţului produselor sau serviciilor, la data şi în condiţiile stabilite prin contractul dintre părţi2 •

rezultatului. Neîndeplinirea acestei datorii are drept consecinţă partajarea răspunderii între debitor şi creditor (C. Ap. Bucureşti, s. a V-a corn., dec. nr. 1589/2002, Lex expert). 1 Potrivit art. 1767 alin. (1) şi (2) din noul Cod civil. 2 Vor fi aplicabile dispoziţiile art. 1768 în ceea ce priveşte cuantumul preţului.

123 ·

CAPITOLUL IV Subcontractarea În principiu, întrucât contractul de furnizare nu este un contract încheiat intuitu personae 1, subcontractarea este posibilă, furnizorul nefiind obligat, în lipsa unei clauze contrare, să furnizeze el personal bunul sau serviciul care face obiectul ·contractului de furnizare2• În acest sens, potrivit art. 1769 din noul Cod civil, furnizorul poate subcontracta furni­ zarea bunurilor sau serviciilor către o terţă persoană, cu excepţia cazurilor în care contractul are un caracter strict personal sau natura contractului nu permite3• Dacă este permisă subcontractarea, executarea contractului de furnizare rămâne totuşi sub supravegherea furnizorului şi acesta va răspunde faţă de beneficiar pentru calitatea produselor şi a serviciilor furnizate de terţul subcontractant, având însă drept de regres împotriva acestuia. Acest lucru se întâmplă pentru că, în cazul subcontractării, se stabilesc raporturi juridice între furnizor şi subcontractant, nu şi între subcontractant şi beneficiar.

1 În cazul în care furnizarea este încheiată în considerarea personală a furnizorului sau atunci când natura contractului nu permite, furnizorul nu poate subcontracta predarea bunurilor şi nici prestarea serviciilor, după caz [art. 1769 alin. (1) din noul Cod civil] . 2 Va exista subcontractare ori de câte ori produsul sau serviciul care face obiectul contractului de furnizare este în fapt furnizat, în tot sau în parte, de către un terţ cu care furnizorul a subcontractat în acest scop. 3 De exemplu, în cazul unui contract de servicii şi pază, dacă contractul s-a încheiat în considerarea furnizorului acestor servicii, subcontractarea nu este posibilă, întrucât contractul s-a încheiat intuitu personae.

124

TITLUL IV Contractul de donatie CAPITOLUL I Noţiune şi caractere juridice 1. Noţiune Reglementând libertatea de a dispune, art. 12 alin. (1) din noul Cod civil prevede că ,,oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel". Astfel, proprietarul unui bun poate dispune cu privire la bunurile sale în două moduri: cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Legiuitorul reglementează într-o manieră mai strictă materia actelor cu titlu gratuit decât cea a actelor cu titlu oneros, deoarece primele sunt mai susceptibile să dea naştere unor abuzuri şi să afecteze interesele dispunătorului. Donaţia, ca act cu titlu gratuit şi liberalitate, se încadrează printre actele juridice cel mai des întâlnite în practică 1. Potrivit art. 985 din noul Cod civil, ,,donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar" 2• Ceea ce caracterizează donaţia este faptul că transmiterea dreptului asupra bunului donat se face de către donator cu intenţia de a-l gratifica pe donatar (animus donandi), deci fără a primi ceva în schimb.

2. Caractere juridice Caracterele juridice ale contractului de donaţie sunt următoarele: a) este un contract cu titlu gratuit; b) este o liberalitate; c) este un contract unilateral; d) este un contract solemn; 1 Liberalitatea a apărut şi a fost recunoscută în acelaşi timp cu proprietatea, întrucât dreptu l de proprietate nu ar fi putut fi recunoscut dacă nu s-ar fi recunoscut şi facultatea omului de a transmite bunurile ce formează obiectul proprietăţii. Definind liberalitatea, art. 984 din noul Cod civil prevede că aceasta este „actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane". 2 Urmând modelul altor coduri civile europene şi păstrând tradiţia sistemului nostru de drept, legiuitoru l român a tratat instituţia donaţiei î n noul Cod civil î n Capitolul li a l Titlului a l III-iea, intitulat „ Liberalităţile", alături de dispoziţiile referitoare la moştenire şi devol uţiunea moştenirii.

125

CONTRACTUL DE DONAŢIE

e) este un contract irevocabil; f) este un contract translativ de proprietate. a) Contractul de donaţie este un contract cu titlu gratuit, adică prin intermediul său se procură un folos patrimonial altei persoane, fără a se urmări obţinerea unui alt folos patrimonial în schimb. Prin intermediul acestui contract, donatarul dobândeşte un drept real sau de creanţă de la donator, fără să plătească un echivalent în schimb 1 . Totuşi, contractul de donaţie poate avea caracter oneros, în cazul donaţiei cu sarcină, adică în cazul existenţei unor obligaţii pe care donatorul le impune donatarului. În acest caz, caracterul oneros al donaţiei operează numai în limitele valorii sarcinii. b) Donaţia este o liberalitate2, întrucât are ca efect micşorarea patrimoniului donatorului cu bunul donat şi mărirea corespunzătoare a patrimoniului donatarului. Prin aceasta, donaţia se distinge de contractele dezinteresate (comodat, mandat sau depozit cu titlu gratuit), prin care, chiar dacă se procură un folos patrimonial altei persoane, nu se micşorează patrimoniul dispunătorului. Dacă nu există certitudinea că părţile au încheiat un contract de donaţie, întrucât interpretarea voinţei părţilor trebuie să fie strictă, atunci interpretarea, în caz de dubiu, va fi aceea că nu este vorba despre o donaţie. Astfel, executarea benevolă a unei obligaţii imperfecte, premiul sau recompensa oferite de un comerciant în scopuri publicitare, operele de binefacere nu sunt supuse regulilor specifice contractului de donaţie3• c) Contractul de donaţie este un contract unilateral, pentru că, deşi pentru încheierea sa valabilă este necesar acordul de voinţă al ambelor părţi (donator şi donatar), el dă naştere la obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţi (donator). Donatarul nu are, în principiu, nicio obligaţie4• Donatarul are o obligaţie morală de recunoştinţă faţă de donator, însă neîndeplinirea acesteia nu atrage în mod direct nicio sancţiune. Cu toate acestea, în anumite cazuri, prevăzute de art. 1023 C. civ., donaţia poate fi revocată pentru ingratitudine. d) Art. 1011 alin. (1) din noul Cod civil prevede expres că „donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute", astfel încât donaţia este un contract solemn 5 , 1 Caracterul gratuit al contractului de donaţie reuneşte două elemente: un element subiectiv, intenţia de a gratifica, şi un element obiectiv, material, însărăcirea donatorului şi, corelativ, îmbogăţirea donatarului. 2 Conform art. 984 din noul Cod civil, ,,liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane". 3 M. Mureşan, op. cit., pp. 8-9. 4 În cazul donaţiei cu sarcină, în măsura sarcinilor stipulate, donaţia oneroasă este cu adevărat contract sinalagmatic, în cadrul căruia, dacă una dintre părţi nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte, în virtutea condiţiei rezolvării tacite, care este înţeleasă în orice contract sinalagmatic, are alegerea fie de a sili partea care nu şi-a îndeplinit sarcina să-şi respecte obligaţia luată, fie sa ceară rezoluţia contractului (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1573/1971, în C. Turianu, Contracte civile speciale. Practica juridică adnotată, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2004, p. 127). 5 Donaţia este privită cu neîncredere, legiuitorul însă nu urmăreşte o interzicere a acesteia, ci o asistare în demersul său de gratificare, care să-l plaseze la adăpost de „manevrele persuasive" ale beneficiarului sau faţă de propriile pasiuni. Cu privire la istoricul formei solemne, la critica concepţiilor tradiţionale şi pentru propuneri de lege ferenda, a se vedea J. Goicovici, Discuţii în legătură cu solemnitatea contractului de donaţie, în Dreptul nr. 7/2005, pp. 39-53.

126

Noţiune şi caractere juridice

fii nd supusă cerinţei formei autentice, necesară pentru însăşi validitatea ei 1 . În consecinţă, pen tru încheierea valabilă a contractului, acordul de voi nţe dintre donator şi donatar trebuie să î mbrace forma autentică. Atât oferta de donaţie, cât şi acceptarea acesteia trebuie să îmbrace forma autentică, iar n sa cţi unea caracterului solemn al donaţiei constă în nulitatea absolută a contractului în care acordul de voinţă al ambelor părţi nu s-a manifestat în formă autentică2 . Raţiunea formei solemne a donaţiei constă în aceea că s-a urmărit de către legiuitor protejarea donatorului împotriva „captaţiunii la care el este ziln ic expus" 3 • e) Donaţia este, în principiu, un contract translativ de proprietate. În general, prin donaţie se transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru din patrimoniul donatorului în cel al donatarului. Totuşi, se poate transmite şi un alt drept real sau un drept de creanţă pri n donaţie, în toate cazurile fiind necesar ca donatorul să fie proprietarul bunului donat. f) Contractul de donaţie este, în pri ncipiu, un contract irevocabil. Caracterul irevocabil al donaţiei impune ca, odată încheiat contractul, donatorul nu mai poate reveni asupra deciziei sale, iar revocarea donaţiei nu va fi posibilă decât în cazurile prevăzute de lege. Acest caracter este determi nat de faptul că, dacă s-ar permite ca donatorul să poată reveni asupra deciziei sale de a dona un bun, atunci donatarul s-ar afla într-o permanentă incertitudine4 •

1 Sunt excluse de la această formă donaţiile indirecte, cele deghizate şi darurile manuale. M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, p . 376. 3 D. Alexand resco, op. cit., voi. IV, p. 14. 4 E. Safta-Romano, op. cit., p. 179. 2

127

CAP ITO LU L l i

Forma contractului de donatie , 1. Promisiunea de donaţie Cu caracter de noutate, noul Cod civil reglementează, în mod expres, în art. 1014, promi­ siunea de donaţie. Astfel, sub sancţiunea nulităţii absolute, promisiunea de donaţie este supusă formei autentice, întocmai ca şi donaţia 1. Legea prevede că, în caz de neexecutare din partea promitentului2, promisiunea de donaţie nu conferă beneficiarului decât dreptul de a pretinde daune-interese echivalente cu cheltuielile pe care le-a făcut şi avantajele pe care le-a acordat terţilor în considerarea promisiunii3, protecţia legală acordată beneficiarilor unor asemenea promisiuni fiind, aşadar, limitată4 • În ceea ce priveşte posibilitatea de revocare a acestei promisiuni, potrivit art. 1022 din noul Cod civil, promisiunea de donaţie se revocă de drept5 dacă anterior executării sale se iveşte unul dintre cazurile de revocare pentru ingratitudine prevăzute la art. 1023 6 şi atunci 1 În ceea ce priveşte promisiunea de donaţie, vor fi aplicabile dispoziţiile de d rept com u n în materie de promisiune, prevăzute de art. 1279 din noul Cod civil, cu derogările de rigoare, instituite de art. 1014 şi art. 1022, determinate de natura contractului a cărui încheiere se promite. 2 Avându-se în vedere caracterul gratuit al donaţiei, neexecutarea promisiunii atrage doar obligarea promitentului la daune-interese către beneficiar în limita cheltuielilor făcute şi a avantajelor acordate terţilor, în considerarea promisiunii. Sancţionarea promitentului este justificată în condiţiile în care, bazându-se pe promisiune, beneficiarul a angajat anumite cheltuieli sau s-a obligat faţă de terţi şi a suferit, astfel, un prejudiciu. Pe de altă parte, legiuitorul li mitează impl icit posibilitatea beneficiarului promisiunii de a obţine executarea în natură a obligaţiei promitentu l u i pe cale judiciară, cum ar fi pronu nţarea de către insta nţa de judecată a unei hotărâri care să ţină loc de act a utentic de donaţie sau printr-o a ltă modal itate judiciară de obligare a promitentului la executarea obligaţiei asumate prin promisiu nea de donaţie (C. Ap. Timişoa ra, s. I civ., dec. nr. 13 1/2018, pe www. ro/ii. ro) . 3 Modul î n care a u fost reglementate daunele-interese la care poate f i obligat promitentul a avut î n vedere, pe de o parte, caracterul gratuit al donaţiei, iar, pe de altă parte, responsabilizarea promitentu lui, ca re, atunci când încheie o promisiune de donaţie, trebuie să realizeze consecinţele la care se expune în cazul nerespectării promisiunii. 4 În cazu l promisiunii de donaţie nu există posi bilitatea instanţei de a pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract, ca în cazul promisiunii de vânzare. 5 Legea stabi leşte un regim mai restrictiv în privinţa promisiunii de donaţie faţă de contractul de donaţie, d ispunând revocarea de drept a acesteia în caz de ingratitudine din partea beneficiarului donatar. În materie de donaţii, revocarea pentru ingratitudine nu operează de d rept, însă în materie de promisiu n i revocarea se produce independent de voi nţa donatoru l u i . Ea operează prin comiterea de beneficiarul donatar a faptelor de i ngratitudine prevăzute de lege şi va fi doar constatată de instanţa de judecată, la cererea oricărei persoane i nteresate. 6 Conform art. 1023 din noul Cod civil, donaţia se revocă pentru i ngratitudine în u rmătoarele cazuri : a) dacă donatarul a atentat la viaţa donatoru lui, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că a lţii intenţio­ nează să atenteze, nu 1-a înştii nţat; b) dacă donatarul se face vinovat de fa pte penale, cruzimi sau i nj u rii grave faţă de donator;

128

Forma contractului de donaţie

când, anterior executării sale, situaţia materială a promitentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă pentru acesta ori promitentul a devenit insolvabil.

2. Între persoane prezente Caracterul solemn al donaţiei rezultă din prevederile art. 1011 alin. (1) din noul Cod civil: „donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute". Rezultă deci că donaţia produce efecte juridice numai dacă voinţa părţilor la încheierea actului îmbracă forma autentică 1 . Forma autentică a contractului de donaţie este cerută de lege ad validitatem, pentru valabilitatea lui. Nerespectarea acestei forme se sancţionează cu nulitatea absol u tă a contractului, forma autentică fiind o măsură de protecţie a voinţei donatorului, care dispune în mod gratuit şi irevocabil de un drept în favoarea unei alte persoane, precum şi a familiei sale, libertatea convenţională fiind un mod de deturnare a bunurilor de la transmiterea lor succesorală2 • Dată fiind cerinţa legală a respectării formei autentice, dovada existenţei unei donaţii nu se poate face cu martori, chiar dacă ar exista un început de dovadă scrisă3• Dacă contractul de donaţie nu se încheie personal de către părţi, ci se încheie prin man­ datar, procura mandatarului trebuie să fie specială şi autentică4• Astfel, interpretând dispo­ ziţiile art. 2013 alin. (2) coroborate cu dispoziţiile art. 1011 alin. (1), mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, formei autentice notariale trebuie să îmbrace aceeaşi formă, sub sancţiunea nulităţii absolute. Nulitatea donaţiei pentru lipsa formei autentice poate fi invocată de către părţi, de pro­ curor, de instanţă din oficiu, precum şi de orice persoană interesată (succesori, creditori etc.). Ea nu poate fi înlăturată prin confirmare sau validare, dacă actul juridic iniţial este nul absolut, nefiind încheiat în formă autentică. Astfel, în practica judiciară s-a decis că înzestrarea unui copil în vederea încheierii căsătoriei, având caracterul unei donaţii, nu poate fi făcută decât tot prin înscris autentic. Părinţii nu au o obligaţie civilă imperfectă (naturală) de a-şi înzestra copiii, astfel încât executarea benevolă a donaţiei în scop de înzestrare nu poate acoperi nulitatea, deci se poate cere restituirea prestaţiei efectuate în baza actului nul5 .

c) dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în l imita valorii actuale a bunului donat, ţinându-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul donaţiei. 1 Până la autentificarea înscrisului, operaţiune ce presupune, în prealabil, plata taxelor de timbru şi a onorariului notarului public, simplul consimţământ nu valorează donaţie valabilă [Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2237/1956, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1952-1969), p. 379] . 2 Fr. Terre, Y. Lequette, Droit civil. Les succesion, Les liberalites, Ed. Dai loz, Paris, 1997, p. 368. 3 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1809/1971, dec. nr. 407/1972 şi dec. nr. 344/1973, în Repertoriu 1969-19 75, p. 135; C. Ap. Constanţa, s. I. civ., dec. nr. 70/2019, pe www.ro/ii.ro. 4 C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., pp. 226-227. 5 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2396/1972, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă (1969-1975), p . 135.

129

CONTRACTUL DE DONAŢIE

Pentru ca o donaţie nulă pentru vicii de formă să producă efecte juridice, ea trebuie să fie refăcută în întregime, cu respectarea formei autentice cerute de lege. Totuşi, prin excepţie, nulitatea absolută a donaţiei pentru vicii de formă poate fi acoperită după moartea donatorului, prin confirmare, de succesorii universali sau cu titlu universal ai donatorului. Aceştia vor putea menţine ca valabilă donaţia sau pot invoca nulitatea ei, pentru a culege prin moştenire bunurile donate de autorul lor 1 . Astfel, potrivit art. 1010 din noul Cod civil, ,,confirmarea unei liberalităţi de către moşte­ nitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor". În privinţa explicării acestei dispoziţii legale, în literatura juridică2 s-a arătat că în persoana succesorilor nulitatea pentru nerespectarea formei autentice devine relativă, întrucât ei pot confirma valabil donaţia autorului lor sau că ei ar avea o obligaţie civilă imperfectă (naturală) care, fiind executată sau confirmată de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă de cauză a cauzei de nulitate, nu dă loc la repetiţie. Confirmarea sau ratificarea produc efecte numai faţă de succesorii care au consimţit. Dacă în contractul de donaţie se prevăd sarcini sau condiţii, acestea trebuie şi ele să fie prevăzute în formă autentică. Noul Cod civil consacră, cu caracter de noutate, obligaţia de înregistrare a donaţiei auten­ tice, art. 1012 prevăzând că „în scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim, notarul care autentifică un contract de donaţie are obligaţia să înscrie de îndată acest contract în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii".

3. Între absenţi Dacă contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin ofertă şi acceptare separate, este necesară îndeplinirea unor condiţii specifice: a) atât oferta de a dărui, cât şi acceptarea ei trebuie să fie făcute în formă autentică; b) acceptarea trebuie să aibă loc în timpul vieţii donatorului şi al donatarului; c) actul de acceptare să fie notificat donatorului, în timpul vieţii lui şi înainte de a deveni incapabil. a) Oferta de donaţie şi acceptarea ofertei trebuie făcute în formă autentică, altfel nu vor produce efecte juridice, fiind nule absolut. Aceasta întrucât actul juridic al donaţiei cuprinde atât oferta de a dona, cât şi acceptarea acesteia, iar, dacă acestea nu sunt cuprinse în acelaşi înscris, ele trebuie cuprinse în două înscrisuri separate, ambele încheiate în forma autentică3• Oferta de donaţie făcută unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu se acceptă de către reprezentantul legal, iar oferta de donaţie făcută unei persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate fi acceptată de către aceasta, cu încuviinţarea ocrotitorului lega 1 4• 1 I. Zinveliu, op. cit., p. 155. M.B. Cantacuzino, op. cit., pp. 376-377. 3 I . Zinveliu, op. cit., p. 154. 4 Potrivit art. 1013 alin. (4) din noul Cod civil. 2

130

Forma contractului de donaţie

b) Potrivit art. 1013 din noul Cod civil, pentru validitatea donaţiei acceptate printr-un în scris separat, este necesar ca acceptarea să aibă loc în timpul vieţii donatorului. În cazul morţii donatorului înainte de acceptare, la fel ca şi în situaţia în care donatorul devine incapabil, oferta de donaţie devine caducă. Donatarul trebuie să fie şi el în viaţă în momentul acceptării, întrucât acordul de voinţă se realizează abia în momentul acceptării ofertei. Dacă donatarul încetează din viaţă înainte de acceptare, moştenitorii săi nu pot accepta donaţia, deoarece autorul lor nu le-a putut tra nsmite niciun drept 1. c) Conform art. 1013 alin. (1) din noul Cod civil, ,,oferta de donaţie poate fi revocată cât timp ofertantul nu a luat cunoştinţă de acceptarea destinatarului. Incapacitatea sau decesul ofertantului atrage caducitatea acceptării". Aceasta înseamnă că actul de acceptare trebuie să fie notificat (comunicat) donatorului, în timpul vieţii lui şi înainte de a deveni incapabil. În practica judiciara2 s-a decis că donaţia nu obligă pe donator şi nu produce niciun efect decât din ziua în care este acceptată. Acceptarea poate fi făcută printr-un act autentic posterior, caz în care donaţia nu are efect decât din ziua în care actul de acceptare va fi comunicat donatorului de către donatar. Donatorul, până la momentul primirii comunicării acceptării ofertei, poate revoca oferta de donaţie. Revocarea poate fi expresă sau tacită. Astfel, dacă înainte de comunicarea acceptării, donatorul a vândut bunul ce urma să facă obiectul donaţiei, aceasta constituie o revocare tacită3 .

4. Actul estimativ Potrivit art. 1011 alin. (3) din noul Cod civil, ,,bunurile mobile care constituie obiectul do­ naţiei trebuie enumerate şi evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancţi­ unea nulităţii absolute a donaţiei". Aceasta înseamnă că, pentru donaţia de bunuri mobile (corporale sau incorporale), legea a prevăzut ca obiectele donate să fie trecute într-un act estimativ semnat de donator şi donatar. Acest act estimativ trebuie să cuprindă descrierea fiecărui bun mobil donat, precum şi evaluarea fiecăruia dintre bunuri. Dacă bunurile mobile donate fac parte dintr-o univer­ salitate de fapt (de exemplu, bibliotecă), atunci descrierea se face pentru fiecare obiect component, însă evaluarea poate fi globală4. Actul estimativ poate fi cuprins în chiar actul de donaţie, dar părţile not întocmi şi un înscris sub semnătură privată, nefiind necesară forma autentică a acestuia, cu condiţia ca el să fie semnat de alte părţi5 • Sancţiunea lipsei actului estimativ este nulitatea absolută a donaţiei. 1 Noul Cod civil prevede expres în art. 1013 alin. (2) faptul că „oferta nu mai poate fi acceptată după decesul destinatarului ei. Moştenitorii destinatarului pot însă comunica acceptarea făcută de acesta". 2 Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1406/1992, în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1992 a Tribunalului Bucureşti, p. 150. 3 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. , voi. III, p. 767. 4 1 . Zinveliu, op. cit. , pp. 155-156. 5 F. Moţiu, D. Moţiu, op. cit., pp. 185-186.

13 1

CONTRACTUL DE DONAŢIE

Utilitatea actului estimativ rezultă atât pentru precizarea obiectului donaţiei, cât şi pentru plata taxelor datorate pentru autentificarea actului de donaţie. Acest act pune în evidenţă grija pe care legiuitorul o are în ceea ce priveşte garantarea irevocabilităţii donaţiilor. Fiind constatate bunurile donate prin actul estimativ, donatorul nu va mai putea să revină asupra donaţiei sau să înlocuiască unele bunuri cu altele, eventual mai ieftine. Tot astfel, în caz de reducţiune, de raport sau de revocare a donaţiei, actul estimativ este un instrument foarte folositor, cu ajutorul lui putând fi determinate cu precizie bunurile ce au fost donate.

132

CAPITOLUL III Condiţii de validitate 1. Obiectul în privinţa obiectului contractului de donaţie se aplică regulile comune privind obiectul actului juridic civil: să fie în circuitul civil; să fie determinat sau determinabil; să fie posibil; să fie licit şi moral; să existe sau să poată exista în viitor. Obiect al contractului de donaţie îl pot forma atât bunurile mobile, cât şi cele imobile, atât prezente, cât şi viitoare 1. Dintre bunurile viitoare nu pot forma obiectul donaţiei succe­ siunile nedeschise 2• Dacă bunul donat este un bun individual determinat, atunci donatorul trebuie să aibă calitatea de proprietar. Donaţia lucrului altuia, spre deosebire de vânzarea lucrului altuia, nu este posibilă, fiind nulă absolut3, întrucât ar contraveni principiului irevocabilităţii4. Există legi speciale prin care se reglementează donarea de sânge şi componente sanguine de origine umană5, precum şi donarea de ţesuturi şi organe6 • 1 Trebuie precizat că bunurile vi itoare pot face obiectu l doar al unui contract de donaţie a utentic, iar nu şi al unui dar manual. Acest fapt se datorează naturii darului manual, ca re, fiind u n contract real, presupune tradiţiunea bunului pentru încheierea sa valabilă. 2 După desch iderea succesiun ii, succesorul poate înstrăina cota sa din moştenire cu titl u gratuit, prin donaţie, unei alte persoane. 3 Din înscrisurile de la dosar rezultă că terenul pentru care s-a eli berat autorizaţia de construi re este altu l decât cel ce a făcut obiect donaţiei, donatorii nefiind proprietari asu pra terenului identificat în contractul de donaţie ca fiind cel pe care aceştia a u susţinut că au edificat locui nţa, sancţi unea fiind cea a n u l ităţii absolute a donaţiei, care este un contract unilatera l translativ de proprietate . Or, în speţă, donatorii nu sunt proprieta rii bunului ce a făcut obiectul donaţiei, donaţia ce are ca obiect bunul altuia fi ind nulă absolut, întrucât donatorul se poate abţine să dobândească proprietatea lucrului altuia şi deci donaţia contravine principiului irevocabilităţii (C. Ap. Braşov, s. civ., dec. nr. 266/2019, pe www. ro/ii. ro) . 4 CSJ, s. civ., dec. nr. 5789/2001, î n C. Jud. n r . 4/2002, p. 45. 5 Legea nr. 282/2005 privind organizarea activităţii de transfuzie sanguină, donarea de sânge şi componente sanguine de origine u mană, precum şi asigura rea calităţii şi secu rităţii sanitare, în vederea utilizării lor terapeutice, republicată î n M. Of. nr. 1 8 8 din 17 martie 2014. Această lege transpune î n legislaţia română Directiva n r. 2002/98/CE privind sta ndardele de calitate şi secu ritate pentru colecta rea, testa rea, procesarea, stoca rea şi d istribuţia sângelui uman şi a componentelor sangui ne, publicată în J u rnalul Oficial a l Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L033 din 8 februarie 2003 . 6 Legea nr. 95/2006 privi nd reforma în domeniul sănătăţii, prin care, în acest domeniu, se transpune în legislaţia română Directiva nr. 23/2004/CE a Parlamentu lui European şi a Consili ul ui din 31 martie 2004 asupra stabilirii standardelor de calitate şi siguranţă asupra donării, procurării, testării, procesă rii, conservării, depozitării şi distri buirii ţesuturilor şi celu lelor umane.

133

CONTRACTUL DE DONAŢIE

Este de precizat că legea permite numai donarea acestora în scop terapeutic, contractele cu titlu oneros având un asemenea obiect fiind interzise 1. Potrivit art. 68 din noul Cod civil, prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la donatori în viaţă se fac exclusiv în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres al acestora şi numai după ce au fost informaţi, în prealabil, asupra riscurilor intervenţiei. În toate cazurile, donatorul poate reveni asupra con­ simţământului dat, până în momentul prelevării. De asemenea, este interzisă donarea de sânge sau prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană de la persoanele fără discernământ şi de la minori.

2. Capacitatea a) Regu]i.gen.em13

Potrivit art. 987 din noul Cod civil, ,,orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu respectarea regulilor privind capacitatea". Rezultă deci că, la fel ca şi în cazul altor contracte, în materia contractului de donaţie capacitatea este regula, iar incapacitatea excepţia. Potrivit art. 987 alin. (2) şi (3) din noul Cod civil, condiţia capacităţii de a dispune prin libera­ lităţi trebuie îndeplinită la data la care dispunătorul îşi exprimă consimţământul, iar condiţia capacităţii de a primi o donaţie trebuie îndeplinită la data la care donatarul acceptă donaţia. Dacă, în principiu, orice persoană poate să doneze şi să primească donaţii, legea a prevăzut anumite incapacităţi speciale de a dispune şi de a primi prin intermediul con­ tractului de donaţie, aceste incapacităţi constituind excepţii, fiind de strictă interpretare. b) :ncapacităţide a dipune Întrucât contractul de donaţie pentru donator reprezintă un act de dispoziţie asupra patrimoniului, în vederea ocrotirii intereselor patrimoniale ale unor anumite persoane, legea a prevăzut unele incapacităţi de a dispune în sarcina anumitor persoane. Deoarece grati­ ficarea unei persoane, prin intermediul donaţiilor, reprezintă o scădere valorică a patri­ moniului dispunătorului şi, totodată, o devalorizare permanentă a respectivului patrimoniu, donaţiile fiind irevocabile, legiuitorul impune reguli restrictive în ceea ce priveşte posibi­ litatea încheierii unui astfel de contract. 1. Astfel, potrivit art. 988 alin. (1) din noul Cod civil, ,,cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege" 2• Deci minorii3 şi interzişii judecătoreşti4 nu pot dispune 1 Cu titlu de regulă generală, art. 66 din noul Cod civil prevede că „orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege". 2 În acest sens, nu va putea gratifica prin donaţii decât o persoană care are capacitate deplină de exerciţiu, deoarece doar în cazul unei astfel de persoane se poate susţine că ea are deplina şi corecta reprezentare a actelor sale şi a consecinţelor pe care le antrenează efectuarea acestora (A.A. Stamate-Tămăşan, Comentariile Codului civil - Donaţia, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 38). 3 Minorii, datorită vârstei lor fragede, nu au încă format discernământul care să le permită luarea unei decizii logice, în care să cântărească riscurile pe care le implică pentru ei diminuarea patrimoniului propriu prin efectuarea de liberalităţi. Totuşi, minorul emancipat sau cel care a obţinut capacitate deplină de exerciţiu înaintea vârstei de 18 ani, prin căsătorie, poate dispune de bunurile lui cu titlu gratuit potrivit dispoziţiilor legale de drept comun, aceste persoane având capacitate de exerciţiu deplină. 4 Persoanele puse sub interdicţie prin hotărâre judecătorească. Măsura de protecţie are ca fundament în cazul acestora lipsa sănătăţii mintale a persoanelor vizate, care suferă de debilitate sau alienaţie mintală,

134

Condiţii de validitate

prin donaţie nici personal cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi nici prin reprezentanţii lor legali1. Această incapacitate se justifică prin protecţia acordată acestor persoane în privinţa încheierii unui act de dispoziţie asupra patrimoniului, atât de important precum donaţia2, având în vedere că liberalitatea este un act juridic prin care dispunătorul se sărăceşte pe sine, fără a primi ceva în schimb. Cu toate acestea, în practică se recunoaşte validitatea donaţiilor efectuate sub forma unor daruri obişnuite3 (de exemplu, cu ocazia unor aniversări), dacă sunt potrivite cu posibilităţile celui care le dăruieşte4 • 2. Un alt caz special este reprezentat de incapacitatea fostului minor sau interzis judecă­ toresc de a dispune prin donaţie în favoarea persoanei sau a persoanelor care au avut calitatea de reprezentant sau ocrotitor legal al acestora. Conform art. 988 alin. (2) din noul Cod civil, sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru gestiunea sa; de la această regulă face excepţie cazul în care reprezentantul sau ocrotitorul este ascendentul dispunătorului, în acest caz donaţiile fiind admise5 • 3 . O altă incapacitate de a dispune, prevăzută de lege, este incapacitatea de a dispune cu titlu gratuit a persoanelor insolvabile. Astfel, art. 12 alin. (2) din noul Cod civil prevede interdicţia de a gratifica care afectează atât persoanele fizice, cât şi cele juridice, dacă ele sunt insolvabile. Această incapacitate este instituită nu pentru protecţia intereselor dispunătorului, ci, mai degrabă, pentru a proteja pe creditorii acestuia de actele făcute în dauna lor. Nesocotirea acestei interdicţii de a dona se sancţionează cu nulitatea absolută, datorită prezumţiei de fraudă care afectează orice act cu titlu gratuit făcut de o persoană insolvabilă. condiţie medicală constatată pri ntr-o hotărâre judecătorească rămasă defi n itivă. În cazu l acestor persoane, vâ rsta n u reprezi ntă un factor ca re să influenţeze capacitatea lor de a contracta, debil itatea sau alienaţia mintală putând afecta persoana pe toată durata vieţi i acesteia. Odată pusă sub i nterd icţie o persoa nă, operează o prezumţie a bsol ută de lipsă de discernământ în ceea ce o priveşte pe aceasta, posibilele donaţii făcute d up ă acest moment fiind lovite de n u l itate absolută, c h i a r dacă ar f i făcute î n i ntervale de ti m p, izolate, î n care respectiva persoană ar fi lucidă. 1 În cazul persoanelor care n u se găsesc în deplinătatea facu ltăţi lor mintale (insanitate de spirit), fă ră a fi puse sub interdicţie, nu operează inca pacitatea specială menţionată, dar potrivit regulilor generale pentru validitatea oricărei convenţii, consimţământul trebuie să provină de ia o persoană cu discernământ (C. Ap. Suceava, dec. civ. nr. 866/1997, în Dreptul nr. 7/1998, p. 69). 2 D. Macovei, M .S. Striblea, op. cit. , p. 124. 3 În cazul mi norului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, art. 146 alin. (3) din noul Cod civil prevede că „minorul nu poate să facă donaţii, altele decât daru rile obişnuite potrivit stă rii l u i materiale, şi nici să garanteze obl igaţia altuia". Darurile obişnu ite includ cadourile ce se fac în mod obişn uit cu diferite ocazii: an iversare, botez, logodnă, căsătorie etc. 4 E. Safta-Romano, op. cit. , p. 180. 5 De vreme ce logica instituirii i nterdicţiei iniţiale este o prezumţie absolută de sugestie la care ar fi supus fostul minor sau i nterzis judecătoresc este firească renunţarea la protecţia legală în situaţia în care fostu l reprezentant este chiar ascendentul dispunătoru lui, presupusele relaţii de afecţiune care există între rudele apropiate justificâ nd această ren u nţare.

135

CONTRACTUL DE DONAŢIE

c) ncapacit:ăţide a prin i 1. Conform art. 990 din noul Cod civil, ,,sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane i , în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului" 2 . Aceste categorii de persoane, inclusiv persoanele care practică ilegal medicina3, nu pot primi donaţiile făcute de o persoană în favoarea lor în cursul bolii din care moare persoana respectivă. Incapacitatea se întemeiază pe o prezumţie absolută de captaţie şi sugestie4, astfel că nu este admisă proba contrară, prin care s-ar tinde să se demonstreze caracterul neviciat al consimţământului donatorului5. Se are în vedere numai ipoteza asistenţei medicale cu caracter repetat, de continuitate6, acordată bolnavului în cursul bolii din care moare, astfel interdicţia nu vizează şi un alt medic sau farmacist7, care nu l-a tratat pe donator în cursul ultimei boli. Potrivit art. 990 alin. (2) din noul Cod civil, sunt exceptate de la această interdicţie: a) liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi; b) liberalităţile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi8• 1 În categoria de „alte persoane" pot fi incluse, conform unor opinii din doctrină, asistentele, infirmierele, bioenergeticieni sau chiar şi persoane din conducerea spitalului (A.A. Stamate-Tămăşan, op. cit., p. 37). Extin­ derea de către legiuitor a sferei persoanelor incapabile apare ca fiind una judicioasă, de vreme ce, în realitate, de multe ori asistenta sau infirmiera formează cu bolnavul o legătură mult mai strânsă decât o face acesta cu doctorul, beneficiind astfel de o poziţie din care poate influenţa voinţa dispunătorului, determinându-l să încheie contractul de donaţie. 2 Aceste incapacităţi, prevăzute de art. 990 din noul Cod civil, sunt instituite de lege pentru a înlătura influenţa puternică pe care unele persoane o pot avea asupra altora, datorită naturi i activităţii pe care primele o prestează şi datorită stării de sugestie şi captaţie în care se găsesc cei din urmă. Această reglementare îşi află explicaţia în aceea că aceste categorii de persoane au o covârşitoare înrâurire asupra pacientului, care, de regulă, este înclinat să consimtă la orice sacrificiu pentru a-şi redobândi sănătatea. 3 M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul R.S. R. , Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 167. 4 O persoană care este în preajma morţii este mult mai influenţabilă şi manoperele ce se exercită asupra sa de persoanele care o înconjoară pot cu uşurinţă să o convingă să facă acte între vii sau dispoziţii de ultimă voinţă, având de scop să avantajeze pe cei ce urmăresc falsificarea voinţei sale (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 434). 5 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 875/1969, în RRD nr. 12/1969, p. 175. 6 O simplă vizită la un medic, chiar dacă se doreşte tratarea bolii care, în final, are ca rezultat moartea donatorului, nu duce la existenţa unei incapacităţi în ceea ce priveşte posibilitatea primului de a fi gratificat de cel din urmă. Nevoia ca îngrijirile acordate să fie de durată este în concordanţă deplină cu raţiunea instituirii acestei incapacităţi, care se doreşte a fi o măsură de protecţie a bolnavului, prezumat absolut a fi vulnerabil sugestiei şi captaţiei din partea celor ce îl îngrijesc, fiind greu de presupus că o persoană poate fi influenţată să facă o donaţie în cadrul unei singure consultaţii. 7 În cazul farmaciştilor trebuie precizat că donaţiile făcute acestora sunt anulabile doar în cazul în care aceştia acordă îngrijiri medicale propriu-zise donatorului; în caz contrar, când doar se limitează la a elibera medicaţie prescrisă bolnavului de medic, ei nu sunt afectaţi de incapacitate. 8 În cazul acestor persoane, se poate presupune, în mod rezonabil, că raţiunea gratificării stă în legătura sentimentală pe care bolnavul o are cu ele, şi nu în captaţia şi sugestia la care este supus din partea acestora.

136

Condiţii de validitate

2. Potrivit art. 990 alin. (3) din noul Cod civil, aceeaşi incapacitate de a primi donaţii este prevăzută şi în privinţa preoţilor sau a altor persoane 1 care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului2• În privinţa sancţiunii aplicabile în cazul medicilor, farmaciştilor sau preoţilor, noua reglementare a pus capăt controversei din literatura juridică şi practica judiciară anterioară, prevăzând expres sancţiunea nulităţii relative în cazul existenţei acestor incapacităţi. Potrivit art. 990 alin. (4) din noul Cod civil, dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a acţiunii în nulitate relativă curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa liberalităţii. În cazul în care dispunătorul s-a restabilit, acţiunea în anularea donaţiei poate fi introdusă în termen de 3 ani de la data la care dispunătorul s-a restabilit3• Sancţiunea nulităţii relative se aplică şi liberalităţilor deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau făcute unei persoane interpuse, fiind prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi liberalităţi, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane4•

3. Consimţământul În privinţa consimţământului părţilor, acesta nu prezintă particularităţi, aplicându-se regu­ lile generale. Astfel, consimţământul, pentru a fi valabil, trebuie să întrunească următoarele condiţii: să provină de la o persoană cu discernământ; să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat; să nu fie alterat de vicii de consimţământ (eroare, dol, violenţă sau leziune). Pentru ca donaţia să fie valabilă, consimţământul părţilor trebuie exteriorizat, de regulă, expres, în scris, iar acesta numai în formă autentică. În privinţa viciilor de consimţământ, în materia donaţiei nu orice tip de eroare duce la nulitatea contractului. Astfel, pentru a ne afla în prezenţa unei convenţii de donaţie anula­ bile, trebuie ca eroarea care determină caracterul viciat al consimţământului uneia dintre părţi să fie una esenţială. Eroarea este esenţială când poartă asupra naturii sau asupra obiectului contractului error in negotium (art. 1207 din noul Cod civil). Cazul erorii asupra obiectului contractului îl întâlnim atunci când o parte crede că încheie un contract referitor la un anumit bun, dar în 1 Asemenea persoane pot fi diaconii, călugării, monahii, arh iereii, confesori i . Nu este relevant cultul rel igios de care aparţine persoana incapabilă de a primi. 2 La baza acestei incapacităţi stă o prezumţie absolută de captaţie şi sugestie, deoarece oamenii, speriaţi de posibilitatea de a m u ri, vor apela, d i n dispera re, la cele mai diverse mij loace pentru a-şi pre l u ngi viaţa. În acest context, religia şi credi nţa unei persoane pot fi folosite pentru a o speria pe aceasta şi a o determina să facă donaţii în favoare celor ce o asistă spi ritual. 3 Boala nu trebuie neapă rat să aibă ca rezultat producerea decesului donatorului, însă trebuie să fie suficient de serioasă pentru a fi posibil un astfel de rezultat şi să aibă o întindere în timp suficient de mare, astfel încât să permită formarea legăturii emoţionale între bolnav şi medic sau preot, legătu ră care serveşte ca fundament pentru prezumţia absol ută de sugestie şi captaţie ce motivează institui rea acestei i ncapacităţi. 4 Conform art. 992 din noul Cod civil .

137

CONTRACTUL DE DONAŢIE

realitate ea încheie un contract cu referi re la alt bun asemănător. Un astfel de exemplu ar putea fi atunci când dispunătorul vrea să doneze un anumit tablou, însă, în realitate, dispune cu titlu gratuit, în favoarea donatarului, de un alt tablou al aceluiaşi pictor. În ceea ce priveşte eroarea asupra naturii contractului, întâlnim această situaţie atunci când o parte consideră că încheie un alt contract, iar nu unul de donaţie1 . Astfel, în practica judiciară, într-un caz, reclamanta susţinea că i-a fost viciat consimţământul, ea crezând că încheie cu pârâţii o convenţie de întreţinere, în fapt fiind încheiat un contract de donaţie fără sarcini. Instanţa a considerat însă că interesele reclamantei au fost suficient protejate prin încheierea contractului în faţa notarului public şi prin citirea de către acesta a conţinutului actului, anterior semnării 2• Eroarea asupra persoanei poate fi reţinută atât atunci când se referă la identitatea donatarului, cât şi atunci când se au în vedere calităţile lui esenţiale, determinante pentru facerea liberalităţii 3• Dolul4, în cazul contractului de donaţie, se poate manifesta sub forma captaţiei şi sugestiei5 , constând în utilizarea unor manopere şi mijloace dolosive, pentru a capta bunăvoinţa donatorului şi a-i determina voinţa de a gratifica6, voinţă care în lipsa mano­ perelor frauduloase n-ar fi existat7. Aceste mijloace şi manopere ilicite prezintă în practică o infinită varietate, astfel că pot fi întâlnite sub formă de demonstraţii de afecţiune, de prietenie adevărate sau false prin insinuări, măguliri, îndemnuri, afirmaţii mincinoase, calomnii îndreptate spre alte persoane, îndepărtarea donatorului de rude sau de prieteni, abuzul de influenţă sau de autoritate etc. Pentru ca sugestia şi captaţia să constituie cauză de nulitate a liberalităţii, este necesar ca mijloacele folosite să fie dolosive, frauduloase. Mijloacele captatorii nu pot duce la anularea 1 Art. 1207 alin. (2) pct. 1 din noul Cod civil prevede că eroarea în care s-a aflat una dintre părţile contractului cu privire la natura contractului este esenţială şi duce la anularea actului, reclamanta având obligaţia de a dovedi faptul că nu a cunoscut că încheie un contract de donaţie. Tribunalul a reţinut corect că eroarea nu a fost dovedită, deoarece donatoarea a cunoscut ce tip de contract urmează a încheia, întrucât a dat la notar declaraţia olografă prin care solicita notarului să autentifice contractul de donaţie, indicând şi numele donatarilor, iar prin scrierea acestei declaraţii este evident că a avut cu claritate reprezentarea actului juridic ce urma a fi încheiat (C. Ap. Craiova, s. I civ., dec. nr. 740/2019, pe www.ro/ii.ro). 2 C. Ap. Bucureşti, s. a III-a civ., min. şi fam., dec. nr. 1639 din 30 noiembrie 2009, în C. Nica, Donaţia şi moştenirea, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 23. 3 Un exemplu în acest sens ar putea fi contractul de donaţie încheiat din dorinţa gratificări i unei persoane, datorită legăturii de rudenie pe care aceasta din urmă o are cu o a treia persoană, legătură care în real itate nu există. 4 Conform art. 1214 şi art. 1215 din noul Cod civil, suntem în prezenţa unui consimţământ viciat prin dol în situaţia în care una dintre părţi sau un terţ, însă cu şti inţa unei părţi, foloseşte manopere frauduloase pentru a o induce în eroare pe cealaltă parte. Vicierea consimţământului prin dol se poate realiza şi printr-o acţiune pasivă, o parte omiţând să o informeze pe cealaltă asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le comunice. 5 Donaţia nu este valabilă dacă s-a încheiat datorită activităţilor captatorii şi de sugestionare manifestate în scopul de determinare la încheierea acesteia (C. Ap. laşi, s. civ., dec. nr. 966/2004, pe www.nou/portal.just.ro). 6 Captaţia constă în utilizarea de manopere dolosive şi de mijloace frauduloase, în scopul de a câştiga încrederea dispunătorului, înşelând astfel buna-credinţă a acestuia şi determinându-l să facă o donaţie. Sugestia se exercită prin folosirea de mijloace ascunse, adesea tendenţioase pentru a sădi în mintea donatorului ideea de a face o donaţie, pe care altminteri nu ar fi făcut-o (M.D. Bocşan, Testament. Consimţământ. Viciu. Captaţie şi sugestie. Legat de uzufruct al întregii moşteniri. Calificare, în PR nr. 1/2001, p. 149). 7 M. Eliescu, op. cit., pp. 178-179.

138

Condiţii de validitate

liberalităţii dacă nu sunt caracterizate prin dol. Simpla simulare de grijă şi afecţiune, ca şi prestarea interesată a unor servicii şi îngrijiri în favoarea donatorului nu sunt suficiente pentru anularea unei liberalităţi. În privinţa violenţei, suntem în prezenţa unui consimţământ viciat de violenţă în situaţia care una dintre părţi a încheiat contractul datorită unei temeri justificate provocate de în cealaltă parte sau de un terţ [art. 1216 alin. (1) din noul Cod civil]. Pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ, trebuie întrunite cumulativ următoarele trei cerinţe: temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil; ameninţarea să fie injustă (nelegitimă); ameninţarea să provină de la cealaltă parte contractantă sau, dacă provine de la un terţ, cocontractantul cunoştea sau trebuia să cunoască violenţa săvârşită de terţ. Acest viciu de consimţământ a fost deseori invocat de către donatorii unor bunuri către stat în perioada de dinainte de 1989. Astfel, într-o speţă, reclamanta a solicitat prin acţiune anularea unui act prin care donase statului un apartament, deoarece ar fi fost făcut în urma presiunilor exercitate asupra ei. Prima instanţă a respins acţiunea, reţinând din probele administrate că donaţia a fost făcută de reclamantă pentru a nu suporta cheltuielile mari cu reparaţiile aduse imobilului şi cărora nu le putea face faţă, iar nu pentru că s-ar fi exercitat asupra ei presiuni fizice sau morale. Recursul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat, cu motivarea că, în situaţia dată, reclamanta, neavând posibilitatea de a plăti suma datorată cu titlu de reparaţii, a con­ siderat că singura soluţie acceptabilă pentru ea era donarea apartamentului, ceea ce a şi făcut, fără a se fi exercitat asupra ei niciun fel de constrângere 1 . Într-o altă speţă2 s-a reţinut că violenţa, ca viciu de consimţământ, face ca actul încheiat sub imperiul său să fie sancţionat cu nulitatea relativă, nulitate ce poate fi invocată de parte în termenul general de prescripţie, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Instanţele au reţinut că odată cu înlăturarea regimului comunist, în decembrie 1989, violenţa morală exercitată asupra reclamantei, violenţă care a determinat-o în anul 1979 să facă oferta de donaţie, a încetat, nemaiexistând împrejurările care au împiedicat-o să formuleze o astfel de acţiune. Acţiunea reclamantei a fost înregistrată doar în anul 2002, astfel că aceasta s-a respins pe temeiul excepţiei prescripţiei extinctive.

4. Cauza Cauza contractului de donaţie, pentru a fi valabilă, conform regulilor generale, trebuie să existe şi să fie licită şi morală. Motivul determinant este scopul concret urmărit de donator, fiind variabil şi diferit pentru fiecare contract de donaţie în parte. În mod obişnuit, aceste motive sunt normale (recunoştinţă, recompensă, afecţiune etc.), dar ele pot avea şi un conţinut ilicit sau imoral 3, în aceste ultime cazuri donaţia fiind lovită de nulitate4• 1 Tri b. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1212/1991, în Culegere 1991, pp. 79-80. C. Ap. Ti mişoara, s. civ., dec. nr. 2249/2002, în Curtea de Apel Timişoara. Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară 2002, pp. 129-131. 3 Au o cauză imorală, d e exemplu, donaţiile ca re sunt convenite în scopul încu rajării unor vicii ale gratificatu lui, cum ar fi consu m u l de alcool sau de droguri. 4 E. Safta-Romano, op. cit., pp. 184-185 . 2

139

CONTRACTU L DE DONAŢIE

În practica judiciară 1, în acest sens, s-a arătat că, dacă donatorul a cunoscut că este imi­ nentă începerea urmăririi penale împotriva sa pentru o infracţiune cauzatoare de prejudicii, săvârşită anterior, donaţia făcută fiicei sale cu scopul de a se sustrage de la urmărirea silită bunul donat este nulă, deoarece s-a urmărit fraudarea celui păgubit prin infracţiune, cauza fiind ilicită. Într-o altă speţă2 , s-a decis că simplul fapt că între persoanele care trăiau în concubinaj s-a efectuat o donaţie nu este relevant pentru a conchide că actul este nul, având o cauză imorală. Pentru a se ajunge la o asemenea concluzie, este necesar să se dovedească faptul că încheierea contractului de donaţie a avut loc pentru determinarea uneia dintre părţi să înceapă sau să continue relaţii de concubinaj cu cealaltă parte. Proba cauzei nevalabile incumbă persoanei care o invocă, putându-se face cu orice mijloc de probă, întrucât legea prezumă cauza până la proba contrarie3 •

1 Trib. jud. Hunedoara, s. civ., dec. nr. 1147/1986, în RRD nr. 9/1987, p. 76. Trib. jud. Timiş, s. civ., dec. nr. 1273/1971, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1969-19 75), pp. 145-146. 3 CSJ, s. civ., dec. nr. 39/1994, în Buletinul Jurisprudenţei, 1994, pp. 45-49. 2

140

CAPITOLUL IV Tipuri de donaţii În practică, contractul de donaţie poate să prezinte mai multe varietăţi, pe care le vom analiza în continuare. Astfel, donaţiile pot fi simulate prin deghizare sau prin interpunere de persoane. Apoi, pot exista donaţii indirecte, adică o persoană gratifică altă persoană, prin intermediul unui alt act juridic decât donaţia (remiterea de datorie, renunţarea la un drept etc.). În sfârşit, unele particularităţi prezintă darul manual, donaţia cu sarcină şi donaţia între soţi.

1. Donaţiile simulate Donaţiile simulate reprezintă aplicarea, în materie de liberalităţi inter vivos, a procedeului civil al simulaţiei. Ele sunt reglementate de art. 1289-1294 din noul Cod civil, ce reprezintă dreptul comun în această materie, precum şi de art. 992 din noul Cod civil, care face referire expres la aplicabilitatea simulaţiei în materie de donaţii. Simulaţia în materia donaţilor se întâlneşte sub forma donaţiei deghizate şi a donaţiei prin interpunere de persoane. a) Donaţia deghizată este acea donaţie ascunsă sub aparenţa unui contract cu titlu oneros. În acest caz, între părţi se încheie un act real, secret, cu titlu gratuit (donaţie) ascuns printr-un act aparent, simulat, cu titlu oneros, menit să ascundă terţilor operaţiunea juridică reală dintre părţi. Donaţiile deghizate, ascunse sub aparenţa unui contract cu titlu oneros (de exemplu, contractul de vânzare), sunt, în principiu, valabile, întrucât simulaţia în general nu este sancţionată cu nulitatea1 . Pentru aceasta este necesar ca donaţia deghizată să întrunească condiţiile generale de validitate a contractelor2 • Având în vedere că donaţia deghizată constituie o adevărată donaţie, ea este supusă condiţiilor de fond prevăzute pentru valabilitatea contractului de donaţie, fiind valabilă dacă nu se dovedeşte că a avut drept scop fraudarea legii3 • 1 Pentru detalii privind simulaţia, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. AII Educational, Bucureşti, 1998, pp. 78-79. 2 Reglementând efectele simulaţiei, art. 1289 din noul Cod civil prevede: ,,Contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal. Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă". 3 Trib. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1855/1968, în RRD nr. 7/1969, p. 167.

141

CONTRACTUL DE DONAŢIE

Dacă donaţia a fost deghizată pentru a se frauda anumite dispoziţii legale, atunci ea nu este valabilă, fiind nulă absolut [de exemplu, este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă contractul secret, în scopul de a se eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi, potrivit art. 1033 alin. (1) din noul Cod civil]. În privinţa formei pe care trebuie să o îmbrace aceste contracte, au existat controverse în literatura juridică şi practica judiciară. Unii autori 1 au susţinut că, având în vedere prevederile art. 813 din vechiul Cod civil (,,toate donaţiile se fac prin act autentic"), şi donaţiile deghizate trebuie încheiate în formă autentică. Alţi autori2 , la a căror opinie ne-am raliat, au arătat că, în măsura în care actele simulate sunt recunoscute ca valabile în dreptul român şi pentru a fi în concordanţă cu realităţile vieţii juridice practice, pentru validitatea acestor donaţii nu se cere respectarea formei autentice, ci numai a formei prevăzute de lege pentru contractul care deghizează donaţia. Această opinie a fost preluată şi în noul Cod civil, care prevede expres că nu este supusă cerinţei formei autentice donaţia deghizată [art. 1011 alin. (2)]. Astfel, dacă sub aparenţa unui contract de vânzare, părţile convin să transfere gratuit proprietatea asupra unui autoturism, forma donaţiei deghizate este cea prevăzută de lege pentru vânzare, astfel încât nu este necesară încheierea actului în formă autentică. În privinţa probei donaţiei deghizate se vor aplica regulile generale din materia simulaţiei, iar validarea operaţiei juridice ca donaţie deghizată se face prin acţiunea în simulaţie. Proba simulaţiei se face de către părţi prin prezentarea înscrisului care consemnează actul secret şi real, iar de către terţi, prin orice mijloc de probă3 • b) Donaţia prin interpunere de persoane este acea donaţie prin care persoana beneficiară cu adevărat a liberalităţii este ascunsă, fie pentru că adevăratul donatar este incapabil să pri­ mească liberalităţi de la donator, fie pentru că gratificarea sa ar provoca ecouri nefavorabile în familia donatorului. Spre deosebire de donaţia deghizată, în care simulaţia vizează natura gratuită a contractului, în cazul interpunerii de persoane simulaţia priveşte persoana donatarului4 • De aceea, contractul simulat se încheie cu o persoană interpusă, iar prin actul secret se precizează persoana adevăratului donatar. Forma contractului trebuie să fie cea autentică, întrucât contractul încheiat cu persoana interpusă este o donaţie. De asemenea, trebuie respectate condiţiile de fond prevăzute de lege pentru validitatea donaţiei. Dovada simulaţiei prin interpunere de persoane este mai greu de făcut, astfel încât art. 992 din noul Cod civil instituie o prezumţie ca fiind persoane interpuse ascendenţii, 1 D. Alexandresco, op. cit., pp. 31 1-313; E. Safta-Romano, op. cit., p. 188; Fr. Deak, op. cit., p. 142; C. Toader, op. cit., p. 126. 2 M . B . Cantacuzi no, op. cit., pp. 380-381; M. M u reşan, op. cit., pp. 15-16; D. Chirică, op. cit., p. 154; I. Zinveliu, op. cit., p. 158. 3 Potrivit art. 1292 din noul Cod civil, ,,dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice m ijloc de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice m ijloc de probă, atunci câ nd pretind că aceasta a re ca racter ilicit". 4 L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 240.

142

Tipuri de donaţii

descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi liberalităţi, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane. Prezumţia prevăzută de lege este relativă, astfel că ea poate fi răsturnată prin proba n co trară, prin care donatarul ar dovedi că el este adevăratul beneficiar al liberalităţii, iar nu persoana incapabilă.

2. Donaţiile indirecte Donaţiile indirecte sunt acte juridice făcute cu intenţia de a gratifica, dar înfăptuite pe calea altor acte juridice decât donaţia. Caracteristic acestor acte juridice este faptul că se realizează o gratificare unei persoane, dar nu pe cale directă, ci pe cale indirectă, prin alte acte juridice decât donaţia. Pentru această categorie de acte juridice nu se cere respectarea formei autentice cerute pentru donaţii, ci numai respectarea regulilor de fond pentru validitatea donaţiei 1 . Bineînţeles, actul prin care se realizează indirect liberalitatea trebuie încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege pentru acel act juridic. Principalele acte juridice prin care se pot realiza donaţii indirecte sunt: a) renunţarea la un drept; b) remiterea de datorie; c) stipulaţia pentru altul. a) Renunţarea la un drept, prin ea însăşi, nu este o liberalitate, deoarece ea poate fi şi cu titlu oneros (de exemplu, dacă unul dintre moştenitori renunţă la partea sa din succesiune în schimbul unei sume de bani). De asemenea, dacă nu există intenţia de a gratifica, atunci renunţarea la un drept este un act juridic neutru (de exemplu, un moştenitor renunţă la moştenire pentru a nu suporta sarcinile şi datoriile succesiunii). Renunţarea la un drept reprezintă o donaţie indirectă numai dacă este făcută cu intenţia de a gratifica (ex animo donandi)2. În cazul în care suntem în prezenţa unei renunţări la un drept, făcută de o persoană cu intenţia de a gratifica o altă persoană, trebuie menţionat că operaţiunea juridică principală este reprezentată de renunţarea la un drept propriu-zisă. Donaţia este, în acest caz, un act accesoriu al operaţiunii juridice a renunţării la un drept, de ea profitând persoana chemată în temeiul legii de a beneficia de dreptul respectiv. De exemplu, în cazul unei moşteniri, dacă unul dintre moştenitori renunţă la drepturile sale succesorale cu intenţia de a gratifica celălalt moştenitor, atunci acesta din urmă va profita, culegând întreaga moştenire. Atunci când sunt îndeplinite toate condiţiile pentru ca renunţarea la un drept să poată fi considerată donaţie indirectă, ea poate să îmbrace trei forme: renunţarea universală (renunţarea la întreaga moştenire), renunţarea cu titlu universal (renunţarea la o cotă-parte din moştenire) şi renunţarea cu titlu particular (renunţarea la unul sau mai multe bunuri determinate din moştenire). Este de precizat că renunţarea gratuită la un drept este donaţie indirectă numai dacă este pur abdicativă de drept, iar nu şi când este vorba despre renunţarea in favorem. Renunţarea in favorem constituie de fapt o acceptare, urmată de o transmisiune cu titlu gratuit, astfel 1 C. Turianu, Donaţiile deghizate şi indirecte reflectate în literatura juridică şi în practica judiciară, în Dreptul nr. 8/2000, p. 151 şi urm. 2 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. , p. 777.

143

CONTRACTUL DE DONAŢIE

încât va fi necesară respectarea formei autentice necesare validităţii donaţiei {de exemplu, o persoană renunţă la o moştenire în favoarea unei anumite persoane). b) Remiterea (iertarea) de datorie 1 reprezintă actul juridic prin care un creditor îl libe­ rează pe debitor de obligaţia sa2• Intenţia creditorului în acest caz este de a-l ierta de datorie pe debitor, sporindu-i debitorului patrimoniul cu valoarea creanţei la care renunţă3• În acest caz, stingerea obligaţiei are loc voluntar, la iniţiativa creditorului. Însă, pentru a îndeplini finalitatea de donaţie indirectă, este necesar ca remiterea să fie acceptată şi de debitorul obligaţiei, doar prin exprimarea consimţământului acestuia din urmă în sensul acceptării operaţiunii juridice aflându-ne, de fapt, în baza unui contract. c) Stipulaţia pentru altul reprezintă actul juridic prin care o persoană (promitent) se obligă faţă de o altă persoană (stipulant) să efectueze o prestaţie în favoarea unei terţe persoane (terţ beneficiar) 4 • Dacă aceasta este făcută cu intenţia de a gratifica terţul beneficiar (donandi causa), atunci stipulaţia în favoarea altei persoane reprezintă o donaţie indirectă, scutită de forma autentică cerută de lege pentru donaţii5 . Deşi terţ faţă de contractul propriu-zis, beneficiarul unui stipulaţii pentru altul trebuie să accepte expres stipulaţia, în caz contrar, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1286 alin. (1) din noul Cod civil, dreptul acestuia considerându-se că nu a existat niciodată. Aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul sunt prevăzute de lege în materie de rentă viageră şi în materie de asigurări. Donaţia indirectă realizată pe calea stipulaţiei pentru altul prezintă anumite particularităţi (beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei, devine irevocabilă din momentul acceptării etc.) 6•

3. Darul manual Noul Cod civil reglementează darul manual în art. 1011, prevăzând că „bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţe al părţilor, însoţit de tradiţiunea bunului". Darul manual reprezintă deci donaţia unui bun mobil corporal de valoare de până la 25.000 de lei, realizată prin remiterea materială a bunului de la donator la donatar. Deci, darul manual este o categorie specială de donaţie, pentru validitatea căreia nu este necesară forma autentică, ci următoarele condiţii: a) să fie vorba despre bunuri mobile corporale de valoare de până la 25.000 de lei; b) să existe acordul de voinţă al părţilor; c) să fie predat material bunul de către donator gratificatului. 1 Remiterea de datorie sau iertarea de datorie, cum mai este denumită, reprezintă o stingere voluntară a unei obligaţii de către creditor, care are ca rezultat scutirea debitorului de executarea respectivei obligaţii. 2 Remiterea de datorie este reglementată de art. 1629-1633 din noul Cod civil. 3 Conform art. 1630 din noul Cod civil, remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită. Ea poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, potrivit naturii actului prin care aceasta se realizează. 4 Ea este reglementată de art. 1284-1288 din noul Cod civil. 5 Beneficiarul trebuie să fie determinat sau, cel puţin, determinabil la data încheierii stipulaţiei şi să existe în momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia. 6 Pentru detalii, a se vedea Fr. Deak, op. cit., pp. 146-148.

144

Tipuri de donaţii

a) Întrucât bunurile care fac obiectul darului manual trebuie predate efectiv (tradiţiune reală), numai bunurile mobile corporale pot forma obiect al acestuia. Bunurile imobile şi bunurile mobile incorporale (drepturi de creanţă 1 , drepturi de proprietate intelectuală etc.) nu pot forma obiectul darului manual, nefiind susceptibile de predare-primire efectivă2. Totuşi, prin excepţie, pot face obiectul darului manual titlurile la purtător şi biletele de bancă, acestea fiind asimilate bunurilor mobile corporale, deoarece transmiterea lor are loc de la mână la mână3• În aceste cazuri practic, înscrisul se confundă cu însuşi dreptul pe care îl conţine, putând fi valorificat de orice persoană care deţine titlul. Bunurile viitoare, chiar dacă ar fi corporale, nu pot face obiectul darului manual, deoarece predarea presupune deţinerea materială a bunului, existenţa lui actuală4• b) Este evident că, pentru a fi valabil darul manual, trebuie să existe acordul de voinţă al părţilor pentru a transmite, respectiv a dobândi un drept cu titlu gratuit. Acordul de voinţă constituie temeiul juridic al transferului dreptului din patrimoniul donatorului în cel al dona­ tarului. Nu este necesar ca acordul de voinţă să îmbrace o anumită formă, ci este suficient să se realizeze predarea (tradiţiunea) reală a bunului de la donator la donatar. c) Condiţia specială cea mai importantă pentru validitatea darurilor manuale este aceea a predării materiale a bunului dăruit, darul manual fiind deci un contract real. Tradiţiunea (predarea) bunului de la donator la donatar este de esenţa acestui tip de donaţie5. În cazul darului manual, predarea bunului dăruit nu este o problemă de executare a contractului (cum este, de exemplu, situaţia în care se încheie un contract de vânzare), ci una de încheiere valabilă a contractului, fără de care donaţia nu se poate naşte valabil. Dacă se realizează acordul de voinţă dintre părţi, dar nu se realizează tradiţiunea, iar dona­ torul moare, donaţia nu poate fi validată ca dar manual, acordul de voinţă devenind caduc6. În literatura juridică şi practica judiciară s-au adus, având în vedere exigenţele unei societăţi moderne, precizări importante privind noţiunea de „tradiţiune" în cazul darurilor manuale. Astfel, dacă obiectele pe care donatorul doreşte să le doneze se află deja în mâinile donatarului, darul manual se poate perfecta numai prin declaraţia donatorului că înţelege să le dăruiască, acceptată de donatar (traditio brevi manu). Prin „tradiţiune" nu trebuie să se înţeleagă neapărat o deplasare fizică a bunului, cum ar fi preluarea obiectului din mâna donatorului, efectele sale juridice putând fi realizate şi printr-o tradiţiune implicită (de exemplu, prin înmânarea cheilor unei casete) 7. În cazul unui autoturism, tradiţiunea se poate face prin predarea cheilor de contact, astfel încât donatarul să poată intra în posesia efectivă a autovehiculului8 • 1 Drepturile de crea nţă nu pot forma obiect al darurilor manuale întrucât, deşi sunt bunuri mobile, au o natură incorporală, abstractă, incompatibilă cu tradiţiunea. 2 E. Safta-Roma no, op. cit. , p. 190. 3 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1349/1972, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1969-1975), pp. 133-134. 4 FI.A. Baias, În legătură cu depunerea unei sume de bani în cont curent personal la C. E. C. în vederea cumpărării unui autoturism, în Dreptul n r. 3/1990, p. 17. 5 Cu privire la problema controversată a darurilor de nuntă sub incidenţa Codului civil de la 1864, nerezolvată prin prevederile nou l u i Cod civil, a se vedea F. Moţiu, D. Moţiu, op. cit., pp. 205-206. 6 I . Rosetti-Bă lănescu, Al. Băicoianu, op. cit. , pp. 461-462 .. 7 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 580/1971, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1969-1975), p. 134. 8 FI.A. Ba ias, op. cit., pp. 16-17.

145

CONTRACTUL DE DONAŢIE

Depunerea unei sume de bani la C.E.C. (sau la altă unitate bancară) pe numele altei persoane, dacă s-a făcut cu intenţia de a gratifica acea persoană, constituie un dar manual1 . Stabilirea naturii juridice a actului soţilor de depunere a unor economii la C.E.C. pe numele copiilor lor minori depinde de intenţia şi scopul depunătorilor. Numai dacă soţii au avut intenţia de a gratifica copiii, actul lor constituie dar manual şi sumele depuse la C.E.C. aparţin, de la data respectivă, minorilor2• Darurile manuale făcute persoanelor care au capacitatea de a primi o donaţie, dar nu au exerciţiul acestui drept (minori, interzişi judecătoreşti) sunt valabile prin predarea bunurilor către reprezentanţii lor legali; este posibilă şi predarea-primirea bunurilor dăruite prin reprezentanţi convenţionali (mandatari) stabiliţi de părţi3 • În cazul în care tradiţiunea se face prin mandatar, trebuie făcute anumite distincţii după cum cel care acţionează prin mandatar este donatorul sau donatarul. Dacă donatorul este cel care face tradiţiunea prin mandatar, atât timp cât bunul pe care acesta trebuie să îl predea donatarului se află asupra sa sau asupra mandatarului său tradiţiunea nu este făcută, astfel încât, dacă donatorul sau donatarul decedează, darul manual nu se poate forma în mod valabil. Dacă donatorul remite bunul unui mandatar al donatarului, darul manual este valabil format chiar în momentul acestei remiteri, tradiţiunea bunului la donatar fiind realizată prin intermediul mandatarului, astfel încât decesul donatorului sau al donatarului înainte ca mandatarul donatarului să predea bunul donatarului nu afectează valabilitatea donaţiei.

4. Donaţia cu sarcină ( s.Jb m odo) Spre deosebire de donaţiile obişnuite, pure şi simple, donaţia cu sarcină reprezintă o varietate de donaţie cu un conţinut mai complex. Donaţia cu sarcină4 este acea donaţie prin care donatarul se obligă faţă de donator la o prestaţie determinată, numită sarcină5• Sarcina este o obligaţie concretă şi posibilă pe care şi-o asumă donatarul faţă de donator; ea poate consta într-o obligaţie de a da, de a face sau de a nu face. Legiuitorul nu a prevăzut în mod expres ce fel de obligaţii ar putea fi impuse în sarcina donatarului, acestea fiind stabilite conform liberei voinţe a părţilor. În mod evident însă sarcina trebuie să fie posibilă, licită şi morală, respectând cerinţele de drept comun în materie de obligaţii civile. Sarcina trebuie să fie stipulată în mod expres, atât în ceea ce priveşte conţinutul obligaţiei, cât şi întinderea sa şi, eventual, termenul până la care ea trebuie executată6• 1 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1515/1986, în RRD nr. 6/1987, p. 66. CSJ, Completul de 7 judecători, dec. nr. 131/1969. 3 M. B. Cantacuzino, op. cit. , pp. 379-380. 4 În cazul donaţiei cu sarcină, în schimbul bunului donat, donatarul îşi asumă, odată cu acceptarea donaţiei, şi executarea unei contraprestaţii, în schimbul dobândirii bunului. În acest caz, obligaţia morală de recunoştinţă datorată de donatar coexistă cu obligaţia de executare a sarcinii la care acesta s-a obligat. 5 Legiuitorul nu reglementează în mod expres existenţa donaţiei cu sarcină, ci se mărgineşte la a prevedea consecinţele în caz de nerespectare de către donatar a sarcinii la care s-a obligat atunci când a acceptat donaţia făcută de către donator. 6 Contractul de donaţie prin care donatorul a transferat în patrimoniul unei comune, în calitate de donatară, dreptul de proprietate asupra unor importante şi valoroase lucrări de artă plastică, este o donaţie cu sarcini, iar 2

146

Tipuri de donaţii

Sarcina poate fi prevăzută fie în favoarea donatorului (de exemplu, plata unei datorii), fie în favoarea donatarului (de exemplu, să-şi termine studiile), fie în favoarea unui terţ (stipulaţie pentru altul) 1. Dacă donatarul acceptă donaţia, atunci el este obligat să execute sarcina prevăzută în n co tract2, în limita sarcinii contractul de donaţie fiind un contract sinalagmatic3 ; în caz de neexecutare intervin efectele specifice contractelor sinalagmatice. Cu toate acestea, pentru că folosul gratuit obţinut de către donatar este semnificativ şi decisiv pentru acceptarea de către acesta a donaţiei, operaţiunea juridică încheiată între părţi este şi rămâne o donaţie, animus donandi al donatorului fiind elementul fundamental pentru încheierea actului. În practica judiciară4 s-a decis că, dacă donatorul nu a îndeplinit sarcinile pe care şi le-a asumat, donaţia poate fi revocată, deoarece, în limita sarcinilor stipulate, donaţia este un contract sinalagmatic în cadrul căruia, dacă una dintre părţi nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte poate cere fie executarea contractului, fie rezoluţiunea acestuia. Astfel, în cazul neexecutării sarcinii, se poate cere executarea silită a acesteia, adică îndeplinirea prestaţiei care formează obiectul sarcinii, fără ca donatarul să se poată elibera de sarcină, abandonând bunurile dăruite. Dacă una dintre părţi nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte are şi alegerea de a cere revocarea (rezoluţiunea) contractului de donaţie pentru neexecutarea sarcinii5 • Potrivit art. 1027 alin. (3) din noul Cod civil, ,,dreptul la acţiunea prin care se solicită executarea sarcinii sau revocarea donaţiei se prescrie în termen de 3 ani de la data la care sarcina trebuia executată". Într-o speţă6 s-a decis că, în cazul unei donaţii cu sarcină (obligaţia de întreţinere a dona­ toarei), sarcina ce revenea donatarei, în condiţiile în care donatoarea este beneficiara întreţinerii şi, în baza unui contract de vânzare cu clauză de întreţinere, trebuia executată, iar neîndeplinirea sarcinii de către donatară impune rezoluţiunea contractului de donaţie cu libera litatea a fost făcută cu un scop clar determinat, acela de a ci nsti memoria părinţilor donatoru lui şi de a contri bui la îmbogăţi rea spirituală şi cultural-educativă a membrilor comunităţii locale. Pentru a fi îndeplinit scopul urmărit de donator la acorda rea li beralităţii, acesta a instituit în sarcina beneficiarului mai mu lte obligaţii continue, şi anume: colecţia ce face obiectu l donaţiei să nu iasă niciodată din patrimoniul comu nei, colecţia să fie expusă public în incinta unei clăd i ri a menajate expres de a utorităţile locale, iar donatarul să asigure condiţiile necesare conservă rii l ucrurilor. Prin urmare, donatoru l a impus donata rului o obl igaţie de a face, pentru a real iza scopul comemorativ şi cultural urmă rit de acesta (C. Ap. Constanţa, dec. civ. nr. 289/2009, pe www. jurindex.ro). 1 M. M u reşan, op. cit., p. 20. 2 Din punct de vedere practic, dacă este îndeplinită obl igaţia asumat:: de :::t�c dc,1ata r ar fi oportu nă întocmirea unei declaraţii în formă a utentică de către donator, cu privire la fa ptu l că donatarul şi-a îndeplinit în mod corespunzător sarcina asu mată şi că nu mai există pretenţii viitoare în acest sens, o astfel de declaraţie reprezentâ nd de fa pt documentul descărcător de obligaţii în ceea ce priveşte executarea integra lă a sarcinii d i n partea donatarul u i . 3 Trib. Su prem, s. civ., dec. n r. 1573/1971, î n Repertoriu d e practică judiciară în materie civilă {1969-1975), p. 135. 4 C. Ap. Ploieşti, dec. nr. 1 144/1998, în Buletinul J u risprudenţei, Ed. Lumina Lex, Bucu reşti, 1998, pp , 199-200. 5 În doctrină s-a a rătat că revoca rea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor operează la fel ca rezoluţiunea contractelor (V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. AII, Bucureşti, 1997, p. 73). 6 C. Ap. Timişoa ra, s. civ., dec. nr. 1228/2002, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară 2002, op. cit., pp. 124-128.

147

CONTRACTUL DE DONAŢIE

sarcină. Fiind vorba de un contract de donaţie cu sarcină, donatara este obligată să respecte clauzele contractuale, ignorând posibilitatea suplimentară pe care donatoarea o avea prin alte acte juridice, în lipsa unor clauze contractuale privind ordinea acordării întreţinerii. Acţiunea în executare sau în revocare poate fi intentată atât de donator, cât şi de succe­ sorii săi în drepturi. Acţiunea în rezoluţiunea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor este transmisibilă prin deces, întocmai ca orice alt drept patrimonial, moştenitorilor, care pot să o exercite direct 1. Este posibil ca în contractul de donaţie să se prevadă că donatorul renunţă la dreptul de a cere revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor. În consecinţă, într-o asemenea situaţie, donaţia trebuie considerată revocabilă numai pentru alte cauze prevăzute de lege (ingratitudine, de exemplu) 2. În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ, acesta nu va putea cere decât executarea sarcinii, şi nu revocarea donaţiei, întrucât este numai un simplu creditor, nefiind parte în contractul de donaţie cu sarcină3• Contractul de donaţie cu sarcină este un contract gratuit numai în limita valorii nete de care beneficiază donatarul, scăzându-se din valoarea bunului donat suma ce reprezintă valoarea sarcinii stabilite. Astfel, potrivit art. 1028 din noul Cod civil, donatarul este ţinut să îndepli­ nească sarcina numai în limita valorii bunului donat, actualizată la data la care sarcina trebuia îndeplinită. Aplicând teoria impreviziunii, prin art. 1006 din noul Cod civil s-a prevăzut că dacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile beneficiarului, survenite acceptării libe­ ralităţii, îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a de­ venit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revi­ zuirea sarcinilor sau a condiţiilor4• Preluând modelul francez, care admite posibilitatea revizuirii sarcinilor şi condiţiilor care afectează o liberalitate, care cu timpul se dovedesc prea oneroase pentru gratificat, noul Cod civil român a instituit posibilitatea revizuirii judiciare a sarcinii, această modificare fiind bine-venită, căci o donaţie, chiar cu sarcină, rămâne totuşi o liberalitate. Această revizuire nu se poate face decât după acceptarea donaţiei, datorită survenirii unor situaţii excepţionale şi neprevăzute, care îngreunează îndeplinirea sarcinii peste limitele şi modalitatea în care executarea acesteia au fost asumate la momentul încheierii contractului de donaţie. Cu respectarea, pe cât posibil, a voinţei dispunătorului, instanţa de judecată sesizată cu cererea de revizuire poate să dispună modificări cantitative sau calitative ale condiţiilor sau ale sarcinilor care afectează liberalitatea ori să le grupeze cu acelea similare provenind din alte liberalităţi5 • 1 CSJ, s. civ., dec. nr. 218/1990, în C. Turianu, Contracte speciale, Practică juridică adnotată, p. 219. 2 Trib. reg. Suceava, dec. nr. 1569/1956, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1952-1969) , p. 163. 3 Conform art. 1027 alin. (2) din noul Cod civil. 4 Ulterior, dacă motivele care au determinat revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor nu mai subzistă, persoana interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizuirii. 5 G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil. Partea generală, drepturi reale, obligaţii, contracte, succesiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 426.

148

Tipuri de donaţii

Instanţa de judecată poate autoriza înstrăinarea parţială sau totală a obiectului libera­ lităţii, stabilind ca preţul să fie folosit în scopuri conforme cu voinţa dispunătorului, precum şi orice alte măsuri care să menţină pe cât posibil destinaţia urmărită de acesta. Instituirea posibilităţii donatarului de a solicita revizuirea sarcinii reprezintă un mijloc de protecţie a intereselor acestuia, care nu poate fi înlăturat prin voinţa donatorului ori prin acordul părţilor în acest sens 1.

5. Donaţia între soţi. Donaţiile făcute viitorilor soţi în vederea căsătoriei Noul Cod civil recunoaşte valabilitatea donaţiilor făcute viitorilor soţi sub condiţia încheierii căsătoriei, însă prevede în art. 1030 caducitatea acestora în cazul în care condiţia nu se îndeplineşte, respectiv căsătoria proiectată nu se mai încheie2• În ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate, este necesar ca donatarul sau donatarii să aibă calitatea specială de viitori soţi, iar donaţia să fie încheiată în forma cerută de lege, sub condiţia suspensivă a încheierii căsătoriei. Condiţia încheierii căsătoriei trebuie să fie expres stipulată în cuprinsul actului de donaţie, iar donaţia trebuie să fie întotdeauna anterioară datei stabilite pentru încheierea mariajului3• Donaţia între soţi este acea donaţie prin care, în timpul căsătoriei, unul dintre soţi donează un bun propriu celuilalt soţ. Ca orice donaţie, donaţia între soţi trebuie să respecte condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege în această materie4• Această donaţie poate avea ca obiect numai bunurile proprii ale soţului donator, acestea devenind, astfel, dacă nu s-a prevăzut altfel, bunuri proprii ale soţului donatar. Este de neconceput să se doneze un bun comun, un asemenea act juridic fiind lovit de nulitate. Evident, este posibil să se stipuleze că aceste bunuri vor deveni bunuri comune, ceea ce înseamnă prefacerea dreptului de proprietate exclusivă a soţului donator într-un drept de proprietate comună în devălmăşie a ambilor soţi. Cu toate că sunt permise de către legiuitor, având în vedere contextul relaţiilor de familie existente între soţi şi specificul unei căsătorii, donaţiile între soţi reprezintă o categorie de acte juridice civile reglementate în mod aparte, fiind supuse unor reguli derogatorii de la 1 Potrivit art. 1009 din noul Cod civil, este considerată nescrisă clauza prin care, sub sancţiunea desfiinţării liberal ităţii sau restituiri i obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inal ienabilitate ori să nu sol icite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor. 2 În acest sens, art. 1030 din noul Cod civil prevede că „donaţi ile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia încheieri i căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie". 3 În practica judiciară s-a decis că obiectele făcute cadou de către unul dintre soţi celuilalt soţ în vederea încheieri i căsătoriei au devenit bunuri personale ale soţului căruia au fost oferite şi, odată cu încheierea căsă­ toriei, nu şi-au pierdut acest caracter, intrând şi rămânând în categoria bunurilor proprii. Chiar dacă obiectele respective au fost donate în vederea căsătoriei, odată cu încheierea acesteia s-a consolidat dreptul de pro­ prietate asupra lor, dobândit de beneficiarul donaţiei, ca atare, soţul donator nu le mai poate pretinde pe calea unei acţiuni în rezoluţiunea donaţiei pentru neîndeplinirea condiţiei ce o afecta, atât timp cât aceasta s-a realizat (Trib. jud. Timiş, dec. nr. 785/1976, în RRD nr. 11/1976, p. 61). 4 Donaţiile între soţi sunt recunoscute de legiuitor şi au aplicabilitate practică pentru că actele juridice încheiate între soţi sau membrii unei familii sunt de cele mai multe ori cu titlu gratuit. De asemenea, donaţiile între soţi pot fi făcute din diferite motive, fie din dorinţa pur afectivă de a-l gratifica pe celălalt soţ, fie din diverse considerente de ordin familial.

149

CONTRACTUL DE DONAŢIE

dreptul comun, ceea ce face ca ele să aibă un caracter excepţional, care nu se mai întâlneşte nici în cadrul donaţiilor obişnuite, nici în cadrul altor categorii de acte juridice civile. Referitor la donaţiile dintre soţi, Codul civil cuprinde anumite prevederi speciale, dero­ gatorii de la regulile generale aplicabile donaţiilor. Cea mai importantă o reprezintă dero­ garea de la principiul irevocabilităţii donaţiilor1. Scopul ce a stat la baza instituirii acestei excepţii este faptul că, date fiind raporturile ce caracterizează viaţa de familie, soţul donatar ar putea să speculeze această împrejurare şi, profitând de sentimentele de afecţiune ale soţului donator, sa îl influenţeze pe acesta din urmă. Astfel, potrivit art. 1031 din noul Cod civil, ,,orice donaţie încheiată între soţi este revo­ cabilă numai în timpul căsătoriei". Revocarea se poate realiza prin voinţa unilaterală a soţului donator; el poate revoca donaţia oricând, în timpul căsătoriei. Donaţia între soţi devine deci irevocabilă numai în momentul încetării căsătoriei. Căsătoria poate înceta prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, prin desfacerea prin divorţ sau prin desfiinţarea sa, atunci când nu au fost respectate condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sau au existat impedimente la căsătorie. În schimb, după încetarea căsătoriei, când donaţia devine irevocabilă, se va putea cere revocarea acesteia numai pentru neexecutarea sarcinilor sau pentru ingratitudine, potrivit regulilor stabilite pentru aceste cauze legale de revocare a donaţiilor. Datorită faptului că revocabilitatea acestui tip de donaţie este de ordine publică, soţul donator nu poate să renunţe la dreptul de revocare, nici prin actul de donaţie, nici printr-o convenţie ulterioară, însă nici nu poate fi obligat să îl exercite2• Soţul donator poate revoca oricând donaţia făcută în timpul căsătoriei, fără nicio formalitate şi fără să-şi justifice hotărârea de revocare. Orice clauză de irevocabilitate înscrisă de soţi în contractul de donaţie este nulă şi fără efect. Revocabilitatea donaţiilor între soţi se aplică tuturor donaţiilor, inclusiv darurilor ma­ nuale, donaţiilor indirecte sau donaţiilor simulate. Ea nu este privită ca o sancţiune civilă, ca în cazul revocării donaţiilor în general, pentru că nu este relevant dacă donatorul s-a răzgândit din cauza unui comportament inadecvat al soţului donatar, pe care înţelege să îl sancţioneze astfel, sau dacă din diferite motive doreşte reîntoarcerea bunului în patrimoniul său. Posibilitatea de revocare este un drept legal al soţului donator, pe care acesta îl poate valorifica pentru a primi înapoi bunul donat3• Revocarea donaţiei nu trebuie să fie făcută printr-o acţiune în justiţie, putând fi făcută în orice mod; ea poate fi expresă sau tacită (implicită), constând dintr-un act ulterior al donatorului din care să rezulte voinţa acestuia de a revoca donaţia (de exemplu, prin act 1 În doctrina franceză, revocarea donaţiilor între soţi este privită ca o atenuare a princi piului irevocabilităţii (în acest sens, J . Maury, Successions et liberalites, 9• ed., Ed. LexisNexis, Paris, 2016, p. 165). 2 L. Stănciu lescu, op. cit. , 2017, p. 237. 3 Dreptul soţului donator de a putea revoca donaţia în mod d iscreţionar, fără a fi nevoit să justifice un motiv întemeiat, se întemeiază pe specificul relaţiilor de famil ie, raporturile între membrii unei fa milii neputând fi comparate cu cele di ntre terţe persoane. Revocarea donaţiei este un drept care nu este necesar a fi justificat sub nicio formă, el putând fi valorificat şi d u pă simplul capriciu al donatorului, chiar dacă nu există niciun motiv de revocare. În acelaşi timp însă, această situaţie nu este una de natură a încuraja securitatea circuitului civil . Revocabilitatea donaţiilor între soţi protejează i nteresele donatorului, însă nesocoteşte interesele donatarului proprietar, acesta beneficiind de u n d rept i ncert, care n u îi conferă nicio siguranţă şi pe care nu îl poate valorifica.

150

Tipuri de donaţii

notarial, printr-un legat în favoarea altei persoane sau prin cererea de restituire a bunului donat) 1. În orice caz, este însă necesar ca revocarea să fie neîndoielnică şi să existe identitate între bunul care a făcut obiectul donaţiei şi obiectul revocării2• Consimţământul donatarului la revocare nu este necesar; nu este necesară nici prezenţa sa3, pentru că revocarea donaţiei poate fi făcută fără nicio justificare, în mod unilateral, de către donator4• Donaţia între soţi derogă atât de la principiul irevocabilităţii donaţiilor, cât şi de la principiul forţei obligatorii a contractelor, întrucât soţul donator poate, prin voinţa sa unilaterală, să revoce donaţia făcută celuilalt soţ. O altă prevedere legală specială în cazul donaţiei între soţi priveşte efectul nulităţii căsătoriei în privinţa eventualelor donaţii făcute în timpul căsătoriei declarate ulterior nule. În acest sens, potrivit art. 1032 din noul Cod civil, ,,nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donaţiei făcute soţului de rea-credinţă", deci numai dacă unul dintre soţi a fost de rea-credinţă nulitatea căsătoriei va avea efecte asupra donaţiei dintre soţi . Pentru a proteja posibilitatea revocării unilaterale a donaţiei între soţi, Codul civil interzice, sub sancţiunea nulităţii, donaţiile simulate (deghizate sau prin interpunere de persoane) în care donaţia reprezintă actul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi5 • Cu toate că în dreptul român, simulaţia, în general, nu este sancţionată cu nulitatea, art. 1033 din noul Cod civil reglementează simulaţia în cazul donaţiilor între soţi, prevăzând că „este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi" 6• O atare prevedere este menită a asigura dreptul soţului donator de a putea revoca donaţia. Dacă o donaţie reală este mascată aparent în circuitul civil sub forma unei vânzări între soţi, atunci este evident că dreptul soţului donator de a mai cere ulterior revocarea actului devine aproape imposibil de exercitat. Legea prezumă, în această materie, ca fiind persoană interpusă, până la proba contrară, orice rudă a donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul. 1 Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1665/1956; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 659/1988, în R. I. Motica, F. Moţiu, op.cit. , pp. 150 şi 160. 2 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 551/1970, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă (1969-1975), p. 135. 3 Cu toate acestea, suntem de părere că soţului donatar trebuie să i se aducă la cunoştinţă actul revocator într-un timp cât mai scurt, întrucât este vorba despre stingerea unui drept :i! �:::.i, d2 care trebuie să aibă cunoştinţă. 4 Revocarea donaţiei făcute de unul dintre soţi celuilalt nu trebuie confundată cu rezoluţiunea unilaterală. Revocarea donaţiei se deosebeşte de rezoluţiunea unilaterală, întrucât donatorul nu este ţinut la justificarea gestului de revocare, în timp ce rezoluţiunea unilaterală este indiscutabil legată de neîndeplinirea obligaţiei ce îi revine celeilalte părţi contractante. De asemenea, dreptul de revocare derivă din lege, în timp ce dreptul de rezoluţiune unilaterală derivă din contractul încheiat între părţile contractante. 5 Actuala reglementare, spre deosebire de vechiul Cod civil, permite ca în timpul căsătoriei soţii să îşi poată vinde unul altuia bunuri proprii. Cu toate acestea, nu este exclusă posibilitatea încheierii între soţi a unor donaţii deghizate, care ar simula adevărata donaţie sub forma unui contract oneros sau făcut unei persoane interpuse. 6 Această prevedere legală a fost impusă de faptul că, prin noua reglementare, legiuitorul român nu a mai inclus în noul Cod civil interdicţia vânzării între soţi, de regulă, prin aparenţa încheieri i unor vânzări soţii mascând de fapt donaţii privind bunurile lor proprii.

15 1

CAP ITO LU L V Efectele contractului de donatie 1. Reguli generale. Efectul translativ al contractului Efectul principal al donaţiei este acela că dreptul care face obiectul contractului se transmite cu titlu gratuit din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului, astfel, acest transfer al dreptului {real sau de creanţă) se produce de plin drept, la momentul încheierii contractului, întocmai ca la contractul de vânzare. Dacă donaţia are ca obiect un drept de creanţă, ea constituie o cesiune de creanţă {cu titlu gratuit), fiind supusă şi regulilor acestei instituţii. Cel mai adesea, obiectul contractului îl constituie un drept real. În acest caz, transmiterea dreptului operează în puterea contractului, prin efectul realizării acordului de voinţă în forma prevăzută de lege {în principiu, forma autentică) 1. Fiind un contract unilateral, contractul de donaţie naşte obligaţii numai în sarcina dona­ torului, în principiu donatarul neavând nicio obligaţie.

2. Obligaţiile donatorului a) După încheierea contractului, donatorul are obligaţia de a preda bunul donat conform clauzelor stabilite prin contract şi de a păstra acest bun până la predare. Donatorul răspunde faţă de donatar, conform regulilor generale, pentru pieirea sau deteriorarea bunului din culpa sa, datorând, dacă e cazul, şi despăgubiri. Aceste probleme nu se pun în cazul darului manual, întrucât predarea, în aceste cazuri, se face chiar în momentul încheierii contractului. b) În cazul contractului de donaţie, spre deosebire de contractul de vânzare, donatorul nu are obligaţia de garanţie pentru vicii şi nici pentru evicţiune, deoarece contractul este cu titlu gratuit2 . Prin excepţie, donatorul răspunde pentru garanţie în anumite cazuri3 : 1) dacă a promis expres garanţia pentru evicţiune sau pentru vicii ascunse4; 1 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 36/1958, în CD, 1959, p. 117. Potrivit art. 1017 din noul Cod civil, în executarea donaţiei, dispunătorul răspunde numai pentru dol şi culpă gravă. 3 Acestea sunt prevăzute de art. 1018 din noul Cod civil. 4 În cazul unui contract de donaţie cu privire la un imobil, legal încheiat, donatarul devine proprietar al bunului, donatorul garantându-l împotriva oricărei evicţiuni, dacă o atare răspundere a fost asumată în mod expres prin declaraţia sa că bunul nu este grevat de sarcini sau servituţi. Prin urmare, fostul proprietar nu mai poate invoca, după încheierea actului, existenţa unei convenţii separate prin care să restrângă dreptul de proprietate transmis donatarului, pretinzând un drept de folosinţă asupra unei părţi din imobil (Trib. Bucureşti, 2

152

Efectele contractului de donaţie

2) dacă evicţiunea provine din faptul său personal; 3) dacă există dol (intenţie), donatorul răspunde de evicţiune, dacă aceasta decurge dintr-o împrejurare care afectează dreptul transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a co m unicat-o donatarului la încheierea contractului. De asemenea, el răspunde de pagubele rezultând din viciile ascunse cunoscute de el şi donatarului la încheierea contractului, care au cauzat un prejudiciu dona­ comunicate ne tarului, întrucât, în acest caz, răspunderea donatorului nu mai este contractuală, ci delictuală; 4) dacă donaţia este cu sarcini, donatorul răspunde, întocmai ca vânzătorul, pentru evic­ ţiune şi vicii ascunse, însă numai în limita valorii sarcinilor.

3. Obligaţiile donatarului În cazul donaţiei pur gratuite, donatarul are numai o obligaţie de recunoştinţă faţă de donator, care, în cazurile expres prevăzute de lege, este sancţionată cu revocarea donaţiei pentru ingratitudine. Dacă donaţia este cu sarcini, atunci donatarul are obligaţia de a executa sarcinile la care s-a obligat, în caz contrar donatorul putând cere executarea silită sau revocarea donaţiei 1 .

s. a III-a civ., dec. nr. 918/1990, în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1990 a Tribunalului Bucureşti, p. 63). 1 Pentru detalii, a se vedea Fr. Deak, op. cit. , pp. 159-161.

153

CAP ITO LU L VI Principiul irevocabilităţii donaţiilor Donaţiile, ca liberalităţi între vii, sunt, prin esenţa lor, irevocabile 1. Această irevocabilitate este prevăzută expres în legislaţie şi este una specială, diferită de cea din dreptul comun în materie de contracte2• Astfel, potrivit art. 1015 din noul Cod civil, donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voinţa sa. În materie de contracte, potrivit principiului poeta sunt servanda, odată încheiat, contractul are forţă obligatorie între părţile contractante, neputând fi desfiinţat sau modificat prin voinţa uneia dintre părţi (irevocabilitate de gradul I). Irevocabilitatea în materie de donaţii are un caracter special, întrucât ea priveşte nu numai efectele contractului, ci însăşi esenţa lui, fiind o condiţie de validitate pentru donaţie (irevocabilitate de gradul 1 1) 3• Irevocabilitatea donaţiilor este mult mai riguroasă decât în cazul actelor cu titlu oneros, ea fiind o condiţie necesară chiar pentru formarea valabilă a contractului4• Deci orice clauze sau condiţii a căror îndeplinire atârnă de voinţa donatorului sunt incompatibile cu esenţa donaţiei, atrăgând nulitatea absolută a acesteia5• Sancţiunea nulităţii loveşte contractul de donaţie în întregime, iar nu numai clauza incom­ patibilă cu clauza irevocabilităţii 6•

1 După cum s-a remarcat în literatura juridică, irevocabilitatea donaţiei are ca scop limitarea facultăţii de a dispune cu titlu gratuit, legiuitorul fiind favorabil înstrăinărilor cu titlu oneros şi ostil celor cu titlu gratuit. El a permis donaţiile, deoarece nu putea să îl împiedice pe proprietar să dispună de bunul său, însă, în acelaşi timp, le-a declarat irevocabile pentru a face exerciţiul acestui drept cât mai greu (D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român. Cartea a III-a. Despre donaţiuni şi testamente, Ed. Atelierele Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1916, p. 370). 2 Principiul irevocabilităţii donaţiilor este un principiu fundamental în materie de liberalităţi între vii. Vechiul drept francez exprima regula irevocabilităţii prin formula: donner et retenir ne vaut. 3 Pentru detalii, a se vedea C. Toader, op. cit. , p. 118. 4 Irevocabilitatea donaţiei constituie un motiv de mai multă chibzuinţă din partea donatorului, înainte de a decide să facă o donaţie. Donatorul trebuie să realizeze că operaţiunea donaţiei este un act cu consecinţe serioase, implicând transferul proprietăţii, fără posibilitatea de revocare. De aceea, este important ca donatorul să conştientizeze importanţa actului pentru patrimoniul său, pentru că el poate fi în egală măsură animat de emoţii şi sentimente altruiste, fără a conştientiza foarte bine efectele actului său asupra patrimoniului. 5 Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 1009 alin. (1) din noul Cod civil, este considerată nescrisă clauza prin care, sub sancţiunea desfiinţării liberalităţii sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate sau să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor. 6 Totuşi, dacă donaţia este divizibilă şi clauza o afectează numai în parte, pentru restul contractului efectele se menţin.

154

Principiul irevocabilităţii donaţiilor

1. Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii I revocabilitatea donaţiei este determinată de mai multe interese: ocrotirea donatorului şi a familiei sale, garantarea titlului de proprietate dobândit de donatar şi ocrotirea terţilor care i nt ră în raporturi juridice cu donatorul proprietar. Datorită acestui fapt, părţile nu pot include în contractul de donaţie clauze prin care s-ar ntr co aveni principiului irevocabilităţii. Aceste clauze, prevăzute de art. 1015 alin. (2) din noul cod civil, sunt următoarele: a) condiţiile pur potestative Potrivit art. 1015 alin. (2) lit. a) din noul Cod civil, este lovită de nulitate absolută donaţia care „este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului". Aceasta înseamnă că o donaţie este nulă atunci când este făcută sub o condiţie pur potes­ tativă, adică realizarea ei depinde exclusiv de voinţa donatorului (de exemplu, ,,îţi donez dacă voi vrea"). b) plata datoriilor viitoare nedeterminate Legea declară nulă donaţia care obligă donatarul să plătească datoriile pe care donatorul le-ar contracta în viitor şi a căror valoare maximă nu a fost specificată prin actul de donaţie. Raţiunea textului legal este aceea de a exclude posibilitatea ca donatorul să-şi poată revoca indirect donaţia, golind-o de conţinut, prin punerea în sarcina donatarului a unor datorii viitoa re, până la concurenţa bunului donat 1. c) dreptul de a dispune de bunul donat În cazul în care donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de bunul donat, donaţia este nulă, întrucât donatarul s-ar afla la discreţia donatorului, care ar putea oricând dispune de bun2• Dacă rezerva dreptului de a dispune vizează numai un anumit bun sau o sumă din bunurile dăruite, donaţia va fi nulă numai cu privire la acel bun sau sumă, chiar dacă dona­ torul moare fără a fi dispus de ele. În consecinţă, acel bun sau sumă se vor transmite moştenitorilor donatorului, întrucât n-au ieşit din patrimoniul acestuia. d) dreptul de denunţare unilaterală a contractului3 •

2. Clauze permise Pentru a fi delimitat câmpul de aplicaţie al principiului irevocabilităţii donaţiilor, sunt necesare unele precizări privind clauzele permise, care nu aduc atingere principiului analizat. Astfel, sunt compatibile cu principiul irevocabilităţii următoarele clauze: a) condiţiile cazuale şi mixte Condiţia cazuală este condiţia care depinde exclusiv de hazard, iar condiţia mixtă depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de voinţa altei persoane4• Întrucât aceste condiţii nu depind numai de voinţa donatorului, ele nu contravin principiului irevocabilităţii donaţiilor. Astfel, în practica judiciară1 s-a reţinut că o donaţie făcută soţilor sub 1 D. Chirică, op. cit., p. 146. E. Safta-Romano, op. cit., p. 200. 3 Pentru detalii, a se vedea T. Tamaş, Unele consideraţii referitoare la revocarea unilaterală a contracte/or, în Dreptul nr. 12/1999, p. 55. 4 Pentru amă n u nte privind condiţia actului j u ridic civi l, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., pp. 167-171. 2

155

CONTRACTUL DE DONAŢIE

condiţia rezolutorie a divorţului este valabilă, iar îndeplinirea condiţiei va atrage revocarea donaţiei. În speţă, divorţul, ca element aleatoriu, nu putea fi socotit în puterea voinţei dona­ torului, ci a întâmplării sau a destinului, motiv pentru care condiţia, fiind cauzală, nu invalida donaţia. Realizarea ei însă, prin divorţul donatarilor, a atras revocarea donaţiei cu efect retroactiv. b) termenul Donaţia poate fi cu termen, pentru că termenul, ca modalitate a actului juridic civil, nu afectează valabilitatea dreptului transmis, ci numai exerciţiul acestui drept. c) plata datoriilor prezente sau viitoare, dacă acestea sunt specificate în actul de donaţie d) clauza de reîntoarcere a bunurilor donate dacă donatarul moare înaintea donatorului, chiar dacă are descendenţi, sau pentru cazul de deces al donatarului şi al descendenţilor lui. Art. 1016 din noul Cod civil permite ca aceste clauze să fie stipulate în contractul de donaţie, însă în cazul în care donaţia are ca obiect bunuri supuse unor formalităţi de publicitate, atât dreptul donatarului, cât şi dreptul de întoarcere sunt supuse acestor formalităţi. Clauza de reîntoarcere nu aduce atingere principiului irevocabilităţii donaţiilor, deoarece condiţia nu este una potestativă, ci cauzală: predecesul donatarului este un eveniment care depinde de hazard, nu de voinţa donatorului. Efectul acestei clauze este acela al unei condiţii rezolutorii convenţionale obişnuite, care operează de plin drept, donaţia desfiinţându-se cu efect retroactiv. Fiind o condiţie rezolutorie, ea trebuie stipulată expres, neputând fi prezumată sau dedusă din anumite împrejurări2 • Stipularea clauzei trebuie să fie clar şi precis exprimată, iar voinţa donatorului să rezulte în mod neîndoielnic3 . e) donaţia cu rezerva uzufructului sau a dreptului de abitaţie în favoarea donatorului sau a unui terţ este permisă, obiectul contractului de donaţie fiind, în acest caz, nuda pro­ prietate, care se donează în mod irevocabil4 • Există şi alte clauze compatibile cu principiul irevocabilităţii, enumerarea de mai sus fiind una exemplificativă.

3. Revocarea donaţiilor. Cauze legale. Enumerare În afară de cazurile în care părţile contractului pot stipula anumite clauze care pot duce la desfiinţarea contractului, există anumite cauze legale care permit revocarea donaţiei, prin excepţie de la principiul irevocabilităţii donaţiilor. 1 C. Ap. Suceava, dec. nr. 662/1996, în Dreptul nr. 7 /1997, p. 84. Legiuitorul permite inserarea în contractul de donaţie a unei clauze compatibile cu principiul irevocabilităţii, respectiv a unei clauze de reîntoarcere a bunului donat în patrimoniul donatorului în caz de predeces al donatarului. Pentru a i se da eficienţa prevăzută de lege, această clauză trebuie însă să fie expres prevăzută în contract şi trebuie să fie expresia manifestării de voinţă a părţilor. Este evident că la momentul încheierii contractului, dată fiind şi relaţia dintre părţi, mamă-fiu, s-a urmărit îmbogăţirea donatarului cu bunul donat, acesta fiind singurul beneficiar al contractului. În cauză nu s-a dovedit însă că părţile ar fi urmărit ca gratificarea donatarului să se facă doar atât timp cât acesta nu a predecedat donatorului, în condiţiile în care donatoarea cunoştea faptul că la data donaţiei donatarul era căsătorit şi avea un copil, având deci posibili moştenitori (C. Ap. Cluj, s. I civ., dec. civ. nr. 71/2019, pe www. ro/ii. ro). 3 M. M. Oprescu, Contractul de donaţie, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 106. 4 Trib. jud. Timiş, dec. nr. 40/1987, în RRD nr. 5/1987, p. 67. 2

156

Principiul irevocabilităţii donaţiilor

Astfel, art. 1020 din noul Cod civil prevede că „donaţia poate fi revocată pentru ingratitudine şi pentru neexecutarea fără justificare a sarcinilor la care s-a obligat donatarul" 1 . Cele două cauze legale de revocare a donaţiei sunt deci: - revocarea pentru neexecutarea sarcinii; - revocarea pentru ingratitudine. Revocarea donaţiei nu operează de drept, ci aceste cauze trebuie constatate de instanţa judecătorească, revocarea fiind deci judiciară.

4. Revocarea pentru neexecutarea sarcinii Donaţia cu sarcină, în măsura valorii sarcinii, este un contract sinalagmatic, astfel încât se vor aplica regulile generale aplicabile contractelor sinalagmatice cu privire la rezoluţiunea contractului pentru neexecutare2 • Donatarul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile asumate numai în limita valorii bunului donat. Astfel, dacă prestaţiile efectuate de către donatar depăşesc valoarea actualizată a bunului donat, acesta nu mai este ţinut să execute sarcinile impuse. Neexecutarea în această ipoteză nu va determina nici revocarea donaţiei şi nici obligarea donatarului de a executa sarcinile impuse. Întinderea obligaţiei de executare şi depăşirea valorii bunului donat reprezintă elemente de fapt, asupra cărora instanţa de judecată va aprecia, în raport de probele administrate în cauză. Legiuitorul român a conferit donatorului un drept de opţiune, acesta având posibilitatea de a alege fie executarea silită a sarcinii, fie revocarea donaţiei, în funcţie de acţiunea care corespunde cel mai adecvat intereselor sale. Revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii este prevăzută de art. 1027-1029 din noul Cod civil şi se poate face numai prin acţiune în justiţie3• Această acţiune, având caracter patrimonial, poate fi introdusă de donator, de moştenitorii săi sau de creditorii donatorului împotriva donatarului sau moştenitorilor acestuia4 . În cazul în care sarcina stipulată s-a îndeplinit numai parţial, judecătorul are dreptul de a aprecia dacă măsura neexecutării justifică revocarea contractului5 • Astfel, se poate dispune 1 Remarcăm că, faţă de reglementa rea anterioară, a rt. 1020 din noul Cod civil nu mai reglementează revoca rea donaţiei pentru surven ienţă de copil, cu toate ca această cauză lega lă de revocare mai subzistă încă în unele dintre codurile civile europene. Cu privire la revocarea donaţiei pentru survenienţă (naştere) de copil, a se vedea F. Moţiu, D. Moţiu, op. cit., pp. 221-223 . 2 Revocarea donaţiei nu poate opera decât în cazu l în care neîndeplinirea sarcinii din partea donataru l u i este imputabilă acestuia. În acest sens, î n practica judiciară s-a decis respingerea acţiunii î n revocarea donaţiei introduse de moşten itorii donatorului decedat, deoa rece donatarul în favoa rea căruia fuseseră stipu late sarci nile a decedat înainte ca executarea sa fie posibilă (Trib. jud. Arad, dec. civ. nr. 851/1981, cu nota li de L. Mihai, în RRD nr. 12/1982, pp. 45-46). 3 Potrivit a rt. 1027 alin. {1) d i n noul Cod civil, ,,dacă donata rul nu îndeplineşte sarcina la care s-a obligat, donatoru l sau succesorii săi în d repturi pot cere fie executa rea sarci nii, fie revoca rea donaţiei". În sch imb, în cazul în care sarcina a fost stipulată în favoarea unui terţ, acesta poate cere numai executarea sarcinii, nu şi revocarea donaţiei. 4 CSJ, s. civ., dec. nr. 218/1990, în C. Turianu, op. cit. , p. 219. 5 Părţile sunt l ibere însă să stipuleze fie un pact comisoriu expres, în temei u l căruia revocarea să opereze de plin drept în caz de neexecutare a sarcinilor, fără notificare şi fără cerere de chemare în judecată, fie o clauză în temeiul căreia donatorul renu nţă la d reptul de a cere revoca rea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcin i lor. Această clauză echivalează cu m a nifestarea a nticipată a opţiunii donatorului ca, în caz de neexecutare a sarcinii, să poată valorifica doar acţiunea în executarea sa rcinii.

157

CONTRACTUL DE DONAŢIE

revocarea în întregime a donaţiei pentru neexecutarea sarcinii dacă se apreciază că neexecutarea, chiar parţială, este suficient de importantă în raport cu voinţa donatorului pentru a atrage revocarea în întregime a contractului de donaţie. După admiterea acţiunii de revocare a donaţiei, ca efect principal, potrivit art. 1029 din noul Cod civil, bunul reintră în patrimoniul donatorului liber de orice drepturi constituite între timp asupra lui 1. Totuşi, dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobân­ dirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune2•

5. Revocarea pentru ingratitudine În esenţă, donatarul are o obligaţie de recunoştinţă faţă de donator3; această obligaţie im­ pune donatarului să se abţină de la săvârşirea unor fapte necorespunzătoare faţă de donator". Dacă donatarul nu respectă această obligaţie, atunci donaţia este revocabilă pentru ingra­ titudine5. Securitatea circuitului civil şi prevalenţa interesului superior al menţinerii donaţiilor ca fiind irevocabile fac ca nu orice atitudine lipsită de respect sau imorală să poată duce la revocarea donaţiei pentru ingratitudine, ci numai acele fapte care sunt foarte grave. Aprecierea gravităţii încălcării obligaţiei de recunoştinţă nu este lăsată la îndemâna donatorului, ci ea este stabilită numai pentru câteva cazuri prevăzute în mod expres şi limitativ în lege. Cazurile de revocare a donaţiei pentru ingratitudine6 sunt prevăzute limitativ de lege7 . Potrivit art. 1023 din noul Cod civil, donaţia se revocă pentru ingratitudine în următoarele cazuri: 1 Conform principiului resaluta iure dantis, resolvitur ius accipientis. Potrivit art. 1648 din noul Cod civil. 3 Cel care primeşte o donaţie are o obligaţie nescrisă, izvorâtă dintr-o cutumă a raporturilor sociale dintre oameni, dintr-o îndatorare morală nescrisă, de fi recunoscător pentru darul primit, care poate avea o valoare mai mult sau mai puţin semnificativă. Această recunoştinţă nu trebuie să fie exprimată în mod public şi concret prin efectuarea unor acte specifice, ea putând fi exprimată şi printr-un comportament normal între cele două părţi sau prin abţinerea de către donatar de a vătăma în orice fel pe donator. Obligaţia de recunoştinţă datorată de donatar nu este limitată în timp; ea este datorată în mod continuu şi neîntrerupt, pe toată durata vieţii părţilor contractului de donaţie. 4 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 481. 5 Tradiţia a conservat ideea că încheierea unui contract de donaţie îi impune donatarului obligaţia morală de recunoştinţă, care îl obligă pe acesta să se abţină de la un comportament ingrat faţă de donator. Donatarul nu este obligat să îşi exprime recunoştinţa faţă de donator, aceasta nu este o obligaţie pozitivă. Nimeni nu îl poate constrânge la exprimarea recunoştinţei, însă donatarului îi revine cel puţin obligaţia de a nu săvârşi fapte prin care să îl păgubească pe donator sau să aducă atingere onoarei sau demnităţii acestuia. 6 Ingratitudinea nu este definită în Codul civil. Ea reprezintă nerecunoştinţa donatarului, manifestată prin unele fapte, atitudine şi lipsă de respect faţă de persoana donatorului. Din ansamblul reglementării legale privind revocarea donaţiei pentru ingratitudine rezultă că legiuitorul consideră că doar anumite fapte grave săvârşite de donatar pot fi considerate ca fiind o exteriorizare concretă a nerecunoştinţei sale şi, ca atare, dau dreptul donatorului de a solicita desfiinţarea donaţiei. 7 Reclamanta a invocat în revocarea donaţiei atitudinea pârâtei culpabile de delicte, cruzimi şi injurii grave, nedovedite în cauză. Existenţa unor neînţelegeri între părţi, deşi de durată, nu justifică revocarea donaţiei. 2

158

Principiul irevocabilităţii donaţiilor

a) dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat; b) dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de donator; c) dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale a bunului donat, ţinându-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul donaţiei 1 . a) Revocarea pentru atentat la viaţa donatorului sau a unei persoane apropiate lui se produce atunci când există o încercare a donatarului da a suprima fizic pe donator sau o persoană apropiată acestuia2• Termenul de atentat în acest caz semnifică voinţa donatarului de a-l ucide pe donator sau o persoană apropiată acestuia3• Este indiferent dacă a existat numai o tentativă de omor sau fapta s-a consumat şi nu este necesară o condamnare penală, fiind suficient să se stabilească existenţa intenţiei de a ucide4• Există acest caz de revocare şi dacă donatarul, ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat pe donator despre această intenţie; este vorba, în acest caz, de o faptă săvârşită prin omisiune de către donator. Nu există acest caz de revocare dacă donatarul a pus în pericol viaţa donatorului sau a unei persoane apropiate acestuia din culpă şi nici dacă el nu a avut discernământ la momentul săvârşirii faptei. În privinţa minorilor se vor avea în vedere regulile de drept comun privitoare la discernământul necesar pentru angajarea răspunderii civile delictuale, şi anume, în cazul minorilor sub 14 ani discernământul trebuie să fie întotdeauna dovedit, iar în cazul minorilor care au împlinit 14 ani discernământul se prezumă până la proba contrară5• Probatoriul admin istrat se exami nează numai sub aspectu l existenţei sau inexistenţei condiţiilor prevăzute d e lege pentru revocarea donaţiei pentru ingratitudi ne, nedoved ite î n cauză ( C . A p . laşi, s. civ., d e c . nr. 1679/2004, pe www.nou/portal.just.ro). 1 Ingratitudinea prezintă similitudini cu nedemnitatea succesorală, prevăzută în art. 958-961 din noul Cod civil, ambele sancţionând anumite conduite umane. Cele două instituţii nu trebuie însă confu ndate, căci, pe de o parte, ingratitudinea priveşte donaţiile, iar nedemnitatea p riveşte succesiunea lega lă, iar, pe de altă pa rte, şi cazurile şi condiţiile în care pot fi constatate sunt substa nţial diferite. 2 Legea nu defineşte noţiunea de „persoană apropiată", astfel că va reveni instanţei sesizate, de la caz la caz, în funcţie de relaţia concretă dintre donator şi persoana respectivă, să stabilească dacă este incident acest caz de revocare a donaţiei sau nu. O persoană apropiată a donatorului ar putea fi i nclusă în această categorie de la caz la caz, în ra port cu stilul de viaţă al donatorului şi viaţa socială a acestuia (rudă, afin, prieten etc. } . Între persoanele apropiate ale donatoru lui şi donatar nu există niciun raport juridic, astf::: ! :::a r„ţ:unea u nei asemenea prevederi nu poate rezulta decât d i n considerentul legăturii de afecţiune dintre donator şi persoa nele apropiate lui şi că u n atentat asu pra unei persoane de care donatoru l este legat de o afecţiune putern ică ar cauza acestuia o suferinţă foarte mare. 3 Atentatu l la viaţa donatoru l u i este o faptă gravă, întrucât denotă o tota lă nerecu noştinţă a donataru l u i faţă d e persoana donatorului. Propriu-zis, atentatu l prefigurează mental dori nţa donatarului de a-l ucide p e donator, adică intenţia unei cri me. Atentatul poate f i definit din această perspectivă c a fii nd o acţiune violentă, cri minală, prin care se încearcă suprimarea vieţii unei persoane. 4 Este suficient să existe intenţia a utorul u i de a ucide, chiar dacă donatorul n u a fost nici măcar rănit. 5 Împrejurarea că donatarul a fost minor în momentu l atentatului nu în lătură revocarea donaţiei, dacă se dovedeşte că acesta a acţionat cu d iscernământ. Dacă minorul şi-a dat sea ma de consecinţele faptei sale, el va răspunde. Per a contraria, dacă donatarul a acţionat fă ră d iscernământ, donaţia nu se revocă (Trib. jud. M u reş, dec. civ. nr. 365/1982, în RRD nr. 9/1983, pp. 46-52}.

159

CONTRACTUL DE DONAŢIE

Tot ca ingratitudine este calificată şi fapta omisivă a donatarului de a nu-i denunţa donatorului intenţia de organizare a atentatului de către alte persoane, intenţie despre care avea cunoştinţă. În acest caz ingratitudinea donatarului nu se manifestă printr-o faptă proprie, ci printr-o atitudine omisivă, dar care pune în pericol viaţa donatorului.Organizarea atentatului nu depinde de voinţa donatarului, legiuitorul sancţionând în acest caz nepăsarea cu bună ştiinţă a acestuia. b) Revocarea donaţiei pentru fapte penale, cruzimi sau injurii grave presupune să existe fapte infracţionale, agresiuni fizice sau insulte (jigniri) grave săvârşite de donatar la adresa donatorului 1 . Prin fapte penale se înţeleg infracţiunile prevăzute de Codul penal român. Legiuitorul nu a enumerat în mod concret care fapte prevăzute şi pedepsite de legea penală pot atrage şi sancţiunea revocării donaţiei, ceea ce înseamnă că revocarea poate fi cerută pentru o gamă largă de fapte comise de donatar şi care pot fi incluse în această categorie. Pentru că nu sunt prevăzute în mod expres aceste fapte, rezultă că orice faptă penală comisă de donatar asupra donatorului dă dreptul acestuia din urmă la revocarea donaţiei2 . Cruzimile reprezintă acte de lovire, de vătămare fizică a donatorului, susceptibile de a cauza suferinţă fizică acestuia3• Cruzimile care vizează integritatea corporală sau sănătatea donatorului trebuie să aibă o anumită gravitate. Nu orice comportament agresiv al donatarului poate fi catalogat ca fiind cruzime; faptele trebuie raportate la persoana donatorului şi circumstanţele acţiunii donatarului4• Injuriile presupun fapte de insultă, ofensă, jignirile aduse persoanei donatorului, onoarei, demnităţii sau reputaţiei sale5• Dacă injuriile vizează reputaţia donatorului, instanţa va aprecia acţiunile donatarului în ra­ port cu renumele pe care şi l-a dobândit donatorul, atât în spaţiul public, cât şi în viaţa privată. Legea are în vedere săvârşirea cu intenţie a acestor fapte, de natură să afecteze grav integritatea fizică sau sănătatea donatorului ori să lezeze onoarea sau demnitatea acestuia6• 1 În practica judiciară, împrejurarea părăsirii de către pârâtul donatar a imobilului în care locuia cu reclamantul donator, de aproape de 2 ani, acesta fi ind plecat în străinătate, fără ca reclamantul donator să mai ştie nimic de acesta, în condiţiile în care diagnosticele medicale ale donatorului reclamau o îngrijire permanentă, nu a fost considerată ingratitudine. Reclamantul nu a putut face proba unui atentat la viaţa sa de către pârât, iar martorii au susţinut existenţa unei permanente stări conflictuale între părţi care a făcut imposibilă convieţuirea în acelaşi imobil, situaţie reţinută de instanţă ca neîndeplinind elementele de cruzime sau injurii grave din partea donatarului faţă de reclamantul donator. Prin urmare, instanţa nu a considerat ca fiind îndeplinite condiţiile pentru revocarea contractului de donaţie încheiat între părţi (Jud. Caransebeş, sentinţa civ. nr. 485/2016, pe www. ro/ii. ro). 2 Faptul că pârâtul a formulat o plângere penală împotriva reclamantului pentru săvârşirea infracţiunilor de distrugere şi violare de domiciliu nu este de natură a contura elementele unei fapte penale, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada, printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, a săvârşiri i unei infracţiuni de către pârât împotriva reclamantului (Jud. Ploieşti, s. civ., sentinţa civ. nr. 4534/2019, pe www.ro/ii. ro). 3 În doctrină s-a susţinut că, deşi, de regulă, cruzimile sunt de natură fizică, ele pot fi şi morale (de exemplu, donatarul îl obligă pe donator să asiste la brutalităţile săvârşite împotriva unei persoane de care acesta din urmă este legat printr-o puternică afecţiune); în acest sens, a se vedea M. M. Oprescu, op. cit., p. 242. 4 Cruzimea poate fi definită ca fi ind: o faptă crudă, lipsită de omenie; ferocitate; barbarie. 5 Nu are importanţă dacă faptele au fost săvârşite în public sau într-un cadru restrâns ori dacă atingerea adusă onoarei sau reputaţiei donatorului a fost realizată verbal sau în scris, prin gesturi sau prin alte modalităţi ofensatoare. 6 Promovarea de către donatar a unei acţiuni în justiţie împotriva donatorului nu poate fi asimilată unei injurii grave, atâta timp cât acţiunea nu implică animus injuriandi. Introducerea unei acţiuni în justiţie nu are nimic injurios în sine, pentru a antrena revocarea donaţiei pentru ingratitudine.

160

Principiul irevoca bilităţii donaţiilor

Astfel, s-a decis în practica judiciară 1 că simplele certuri între donator şi donatar sau împre­ jurarea că donatarul l-a ameninţat pe soţul donatoarei nu pot duce la revocarea donaţiei pentru ingratitudine. Faptul că relaţiile dintre părţi s-au deteriorat, acestea nu îşi mai vorbesc, se ceartă sau se nesc, chiar dacă sunt o expresie a unei nerecunoştinţe din partea donatarului, nu sunt în jig măsură să poată duce la revocarea donaţiei pentru ingratitudine 2• Caracterul grav al injuriilor urmează a fi apreciat de instanţa de judecată ţinând seama de condiţia materială a părţilor, de frecvenţa manifestărilor jignitoare, acestea putând reprezenta doar un incident izolat în raporturile dintre donatar şi donator, precum şi de celelalte circumstanţe particulare ale cauzei. c) Revocarea donaţiei pentru refuz de alimente presupune ca donatorul să fi ajuns în nevoie3, iar donatarul să refuze fără justificare ajutorul alimentar impus de obligaţia de recu­ noştinţă4. Această obligaţie de a acorda alimente donatorului este una subsidiară5, astfel încât, dacă donatorul avea rude sau alte persoane obligate şi care aveau mijloace de a-l ajuta pe donator, el nu poate pretinde alimente de la donatar6• În privinţa cuantumului, alimentele nu trebuie să treacă peste valoarea actuală a bunului donat, ţinându-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul donaţiei, iar dacă bunul piere fortuit, donatarul poate refuza acordarea acestora. Astfel, pentru a fi în prezenţa acestui caz de revocare trebuie ca donatorul să fi avut nevoie de alimente şi să le fi cerut de la donatar7, donatarul să fi refuzat acordarea de alimente, deşi avea posibilitatea de a le fi acordat, bunul donat să nu fi pierit fortuit şi donatorul să nu fi avut persoane care să fi fost obligate potrivit legii să îi asigure alimentele şi care ar fi avut această posibilitate8• 1 Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 877 /1983, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1980-1985), p. 97. 2 Într-o speţă s-a apreciat că împrejurările că pârâta nu s-a îngrijit de reclamantă, a ameninţat cu demolarea casei, cu moartea şi a adresat mamei sale expresii cu caracter insultător nu se circumscriu cazurilor care permit revocarea donaţiilor. Pentru că nu s-au produs dovezi în sensul că acţiunile pârâtei au fost comise cu intenţie şi instanţa a relevat doar existenţa unei stări tensionate între părţi şi chiar a unor certuri spontane, care s-a manifestat izolat în contextul relaţiilor dintre mamă şi fiică, atitudinea fiicei pârâte nefiind continuă şi concisă, instanţa s-a pronunţat în sensul menţinerii valabile a contractului de donaţie, respingând acţiunea reclamantei (Trib. Bucureşti, s. a V-a civ., dec. nr. 791/2009, pe www. ro/ii. ro). 3 Aprecierea stării de nevoie este o chestiune de fapt, care trebuie corelată nu numai cu starea materială a donatorului şi condiţiile de trai efective ale acestuia, dar şi cu condiţiile elementare de trai ale persoanei, pentru că starea de nevoie implică o situaţie la limita subzistenţei, donatorul neputându-se întreţine din munca sau bunurile sale. 4 Sancţiunea revocării nu va opera dacă donatorul nu s-a aflat în nevoie sau dacă pretenţiile acestuia în ceea ce priveşte cuantumul ajutorului alimentar pretins sunt exagerate în raport cu nevoile sale curente. Aprecierea caracterului justificat sau nejustificat al refuzului de prestaţie alimentară este atributul suveran al instanţelor de judecată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz. 5 Nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru revocarea donaţiei pentru refuz de alimente dacă donatarul refuză modalitatea în care donatorul îi pune la dispoziţie alimentele sau dacă există persoane obligate la întreţinerea donatarului (C. Ap. Timişoara, s. civ., dec. nr. 446 din 5 mai 2010, în Buletinul Curţilor de Apel nr. 3-4/2010, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 17). 6 M. Mureşan, op. cit. , p. 28. 7 Dacă din probatoriul administrat a rezultat, pe de o parte, că reclamanta nu este în nevoie, având mijloace materiale din care să se întreţină (pensie), iar pe de altă parte, că nu a solicitat pârâtei ajutor în acest sens şi are descendenţi în viaţă, nu este incident cazul de revocare a donaţiei prevăzut de dispoziţiile art. 1023 alin. (1) lit. c) din noul Cod civil (Trib. Mehedinţi, s. I civ., dec. nr. 430/2019, pe www. ro/ii.ro). 8 Raportat la calificarea donaţiei ca reprezentând o liberalitate, un act juridic cu titlu gratuit, rezultă că

161

CONTRACTUL DE DONAŢIE

Legea nu prevede durata de timp în care să fi survenit starea de nevoie, raportat la momentul încheierii contractului de donaţie. Prin urmare, cererea de ajutor de alimente poate fi făcută oricând, indiferent de intervalul scurs de la momentul donaţiei. Donatarul nu este debitorul unei veritabile obligaţii de întreţinere din punct de vedere juridic, în sensul Codului civil, donatarul care refuză prestarea alimentelor donatorului riscând revocarea donaţiei 1 , însă în niciun caz executarea silită a acestei obligaţii. Acţiunea în revocare pentru ingratitudine are caracterul unei pedepse civile2, având un caracter mai sancţionator decât acţiunea în rezoluţiune: a) Este o acţiune strict personală, putând fi intentată numai de către donator. În principiu, această acţiune nu poate fi intentată nici de către moştenitorii donatorului şi nici de creditorii acestuia. Donatorul este singurul în măsură să aprecieze o problemă morală de vinovăţie şi de iertare sau de aplicare a pedepsei, astfel că, spre deosebire de dreptul comun, acţiunea nu poate fi exercitată de creditorii donatorului pe calea acţiunii oblice şi nici de către moştenitorii săi, deşi acţiunea are caracter patrimonial. Prin excepţie, moştenitorii donatorului devin titularii acţiunii în revocare pentru ingratitudine în trei cazuri3 : dacă acţiunea a fost intentată de donator, dar acesta a decedat înainte de terminarea procesului; dacă donatorul a decedat înainte de expirarea termenului în care putea intenta acţiunea şi nu l-a iertat pe donatar; dacă donatorul a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare a donaţiei; în acest ultim caz, moştenitorii donatorului pot introduce acţiunea în revocare în termen de un an de la data morţii acestuia. b) Nu poate fi intentată decât împotriva donatarului vinovat. Dacă acesta moare înainte ca acţiunea să fi fost intentată, ea se stinge, neputând fi pornită împotriva moştenitorilor donatarului4 • starea de nevoie corelativă refuzului de a l imente ca formă a nerespectă rii obligaţiei de recunoştinţă asumate de donatar nu poate fi i nterpretată într-un mod larg, extins, în sensul extrapolării sale şi la dificultatea deplasării în vederea obţinerii a l i mentelor. Si ntagma nu poate avea în vedere în acest context expus decât lipsa posibilităţilor financiare în procu rarea lor. Concluzia se impune întrucât existenţa posibilităţilor fi nanciare determină şi rezolvarea problemelor legate de deplasare în vederea procu rării a l i mentelor (C. Ap. Bucureşti, s. a I I I-a civ., dec. nr. 601/2019, pe www. ro/ii. ro). 1 În doctrină s-a susţinut că revocarea donaţiei pentru refuz de ·alimente, cu consecinţa restituirii bunului donat, are un dublu scop: unul moral, care u rmăreşte sancţionarea comportamentu lui ingrat al donatarului, şi unul patrimonial, care u rmăreşte să asigure donatoru lui mijloace materiale de subzistenţă, prin posibilitatea de valorificare a bunului donat, cu toate că efectul pecuniar este unul accesoriu . Revocarea donaţiei pentru ingratitudine urmăreşte în primul rând sa ncţionarea donatarului, pe motivul aprecierii că acesta nu a meritat donaţia (în acest sens, M . M . Oprescu, op. cit. , p. 246). 2 Donatorul a suferit un prejudiciu ca urmare a ingratitudinii, care s-a manifestat fie asu pra persoanei sale în mod fizic, fie din punct de vedere moral, fie s-a răsfrânt asu pra patrimoniului său. Acest prejudiciu este nejustificat în opinia legiuitoru lui şi justifică posibilitatea de retragere a gratuităţii făcute în favoarea celui care s-a dovedit a fi nerecu noscător. 3 Acestea sunt prevăzute de a rt. 1024 alin. (3) din noul Cod civil . 4 Dacă moşten itorii donatarului comit acte d e ingratitudine la adresa donatorului, acesta v a avea l a îndemână alte mijl oace legale pentru sancţionarea acestora şi nu v a putea cere revocarea donaţiei, pentru că moştenitorii nu au avut cal itatea de donatari, fiind străini de donaţia respectivă .

162

Principiul irevocabilităţii donaţiilor

Totuşi, dacă donatarul moare după introducerea acţiunii, aceasta poate fi continuată împotriva moştenitorilor. Dacă bunul a fost donat mai multor persoane, revocarea donaţiei pentru ingratitudine nu poate fi admisă decât numai împotriva acelora dintre donatari care s-au făcut vinovaţi de 1 ingratitudine . c) Acţiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi introdusă În termen de un an de la data la care donatorul a avut cunoştinţă de ea [art. 1024 alin. (1) din noul Cod civil]. Termenul de un an prevăzut de lege este un termen de prescripţie, fiind supus cauzelor de întrerupere şi suspendare stabilite în materie de prescripţie2 • Prin această prevedere legală s-a prezumat că dacă în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă donatorul nu cere revocarea donaţiei pentru ingratitudine, înseamnă că l-a iertat pe donatar3 . Termenul de un an de la data când donatorul a luat cunoştinţă de fapta de ingratitudine a donatarului este un termen rezonabil, în deplină corelaţie atât cu necesitatea asigurări i securităţii circuitului civil, cât ş i cu protecţia terţilor de bună-credinţă, dobânditori a i bunului donat4 • d) Întrucât acţiunea de revocare pentru ingratitudine este o acţiune în restituire cu caracter de pedeapsă, admiterea ei nu produce efecte retroactive faţă de terţi. Aceasta înseamnă că drepturile dobândite de terţi înainte de intentarea acţiunii sau de înscrierea (notarea) ei în registrele de publicitate rămân valabile. În acest sens, potrivit art. 1026 din noul Cod civil, revocarea pentru ingratitudine nu are niciun efect în privinţa drepturilor reale asupra bunului donat dobândite de la donatar, cu titlu oneros, de către terţii de bună-credinţă şi nici asupra garanţiilor constituite în favoarea acestora5 • Pentru a fi recunoscută buna-credinţă a terţului dobânditor considerăm că ar trebui îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii: a) actul de înstrăinare al bunului către terţ să se fi încheiat anterior datei intentării acţiunii în revocare de către donator, iar donatarul să nu fi avut cunoştinţă, pe nicio altă cale, de iminenţa introducerii acţiunii în revocare; 1 Tri b. Suprem, col. civ., dec. n r. 681/1955, în Repertoriu de practică judiciară În materie civilă {1952-1969), p. 380. 2 Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care termenul de un an era un termen de drept substanţial, de decădere, bazat pe o prezumţie legală, fă ră a fi susceptibil de suspendare sau întrerupere. 3 I. Rosetti-Bă lănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 485; D. Alexand resco, op. cit. , p. 459. 4 Cu toate că acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine este !imit;:!5 în ti, n p, acest termen se referă numai la posibil itatea donatoru lui de a decide sancţionarea donataru l u i ingrat şi resta bilirea situaţiei anterioare, după ce a cunoscut fapta de ingratitudine. Pentru că obligaţia de recunoştinţă n u este limitată în timp, ci se datorează de donatar în mod continuu, legiuitorul nu a condiţionat săvârşi rea fa ptei de ingratitud i n e într-un anumit i nterval d e t i m p de la încheierea donaţiei. Revoca rea pentru ingratitud i ne poate surven i indiferent d e cât timp a trecut d e la încheierea donaţiei între părţi ş i ind iferent dacă b u n u l donat a fost înstrăinat de către donatar între timp, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Totodată, legiuitorul nu a făcut nicio precizare relativă la i ntervalul scu rs între comiterea ingratitudinii de către donatar şi ziua câ n d donatorul a l u at efectiv cunoştinţă despre ingratitudine. Este posibil ca între momentul ingratitudinii şi acela al cunoaşterii acesteia de către donator să treacă u n interval mai mic sau mai mare de timp, fără ca acest aspect să prezi nte vreo im porta nţă în ceea ce priveşte sancţiunea revocării. 5 În cazu l bunurilor supuse unor formalităţi de publicitate, d reptul terţul u i trebuie să fi fost înscris anterior înregistrării cererii de revocare în registrele de publ icitate aferente.

163

CONTRACTUL DE DONAŢIE

b) actul de înstrăinare să fie cu titlu oneros, donatarul primind o contraprestaţie în schimbul bunului transmis 1; c) terţul să aibă deplina convingere că donatarul este proprietar asupra bunului transmis; d) actul de înstrăinare să se fi încheiat anterior notării cererii de revocare în cartea funciară, în cazul bunurilor imobile ori în alte registre de publicitate, în cazul bunurilor mobile. Totuşi, din partea donatarului restituirea trebuie să fie integrală, astfel încât, dacă bunul a fost înstrăinat de către acesta, el va fi obligat să restituie donatorului contravaloarea lui, socotită la data soluţionării cauzei. De asemenea, donatarul va restitui şi fructele lucrului, din momentul introducerii acţiunii în revocare (art. 1025 din noul Cod civil). Acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine nu este obligatorie pentru donator. Luând cunoştinţă de aceste fapte, el are posibilitatea de a-l ierta pe donatar. Aplicarea unei pedepse nu se produce niciodată de drept, astfel că titularului acţiunii îi este recunoscută posibilitatea de a-l ierta pe donatar. Donatorul are însă posibilitatea de a-l ierta pe donatar numai după săvârşirea faptei de ingratitudine. Nu este admis ca în cuprinsul contractului de donaţie să se insereze clauze potrivit cărora donatorul să renunţe anticipat la dreptul de a cere revocarea contractului de donaţie pentru ingratitudine. O astfel de clauză se sancţionează cu nulitatea absolută, chiar dacă donatarul nu ar săvârşi nicio faptă de ingratitudine.

1 În cazu l în care bunul donat a fost înstrăinat cu titl u gratuit, revocarea donaţiei pentru i ngratitudinea donatarului va produce efecte faţă de terţi, indiferent dacă aceştia au fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă .

164

TITLUL V Contractul de locatiune CAP ITOLU L I Noţiune, varietăţi şi caractere juridice 1. Noţiune Odată cu dezvoltarea comerţului şi a relaţiilor sociale a apărut şi contractul de locaţiune, el fiind printre primele contracte pe care oamenii le-au încheiat, după schimb şi vânzare. Aceasta se datorează faptului că încă din antichitate oamenii aveau nevoie, pentru desfă­ şurarea activităţii sale de producţie, de anumite bunuri pe care nu le puteau procura din lipsa resurselor financiare; de aceea, apariţia acestui tip de contract civil a dat posibilitatea realizării activităţii umane datorită bunurilor transmise în folosinţa temporară. Noul Cod civil defineşte contractul de locaţiune în art. 1777 ca fiind contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preţ, denumit chirie. Deşi din textul legal rezultă că acest contract ar trebui să se încheie pe o durată deter­ minată, în realitate, contractul se poate încheia şi fără a se arăta durata folosinţei, însă loca­ ţiunea nu poate fi perpetuă (veşnică). Părţile contractului de locaţiune sunt: - locatorul, adică persoana care se obligă să asigure folosinţa bunului dat în locaţiune; - locatarul (chiriaşul), adică persoana care se obligă să plătească, în schimbul folosinţei unui bun, o sumă de bani, numită chirie. Contractul îndeplineşte o funcţie utilă atât pentru proprietar, cât şi pentru neproprietar: îi acordă neproprietarului dreptul de a se folosi de bunul altuia şi îi permite proprietarului să obţină un folos material de pe urma propriilor bunuri, prin perceperea chiriei 1.

2. Varietăţi Contractul de locaţiune prezintă mai multe varietăţi. Astfel, potrivit art. 1778 din noul Cod civil, locaţiunile sunt de mai multe feluri, fiecare cu denumire specifică şi reguli proprii: - închirierea, adică locaţiunea bunurilor imobile şi aceea a bunurilor mobile; - arendarea, adică locaţiunea bunurilor agricole; 1 F. Galgano, Diritto civile e commerciale, voi . li, ed. a 3-a, Ed. Cedam, Padova, 1999, p. 42.

165

CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

- locaţiunea spaţiilor destinate exercitării unei profesii sau întreprinderi 1. În prezenta lucrare urmează a se analiza, drept contracte distincte, contractul de închiriere (locaţiune de bunuri), conform Codului civil, precum şi contractul de arendare. Întrucât în materie de locaţiune, Legea nr. 114/1996 a prevăzut norme speciale privind închirierea suprafeţelor locative, contractul de închiriere a locuinţei constituie tot o varietate a locaţiunii, urmând a fi analizat separat.

3. Caractere juridice ale contractului de locaţiune a bunurilor, potrivit Codului civil Contractul de locaţiune reglementat de Codul civil prezintă următoarele caractere juridice: a) Este un contract sinalagmatic, adică dă naştere la obligaţii reciproce şi interde­ pendente între părţi. Astfel, dacă locatorul are obligaţia principală de a asigura folosinţa temporară a bunului dat în locaţiune, în schimb, locatarul are obligaţia de a plăti preţul locaţiunii. b) Este un contract cu titlu oneros, astfel încât ambele părţi ale contractului urmăresc un folos propriu patrimonial (locatorul să obţină chiria, iar locatarul să obţină folosinţa lucrului dat în locaţiune). c) Este un contract comutativ, în care existenţa şi întinderea obligaţiilor părţilor sunt cunoscute de la momentul încheierii contractului, nedepinzând de hazard. d) Este un contract consensual, care se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără vreo altă formalitate. Astfel, potrivit art. 1781 din noul Cod civil, ,,contractul de locaţiune se consideră încheiat îndată ce părţile au convenit asupra bunului şi preţului". Este de menţionat că, deşi se păstrează caracterul consensual al contractului de locaţiune, în art. 1798 din noul Cod civil se prevede faptul că acele contracte de locaţiune încheiate în formă autentică, precum şi cele încheiate prin înscris sub semnătură privată şi înregistrate la organele fiscale constituie, în condiţiile legii, titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract sau, în lipsă, prin lege. Astfel, pentru a uşura punerea în executare a acestor contracte, legiuitorul a simplificat formalităţile necesare în acest sens, recunoscând caracterul de titluri executorii ale contractelor în privinţa plăţii chiriei datorate. În toate cazurile există obligativitatea înregistrării actului de locaţiune la organele fiscale pentru impozitarea venitului obţinut din chirie2 • Din punct de vedere al dreptului civil, neîndeplinirea acestei obligaţii nu afectează validitatea locaţiunii3• e) Este un contract translativ de folosinţă, iar nu translativ de proprietate. Spre deosebire de contractul de vânzare, prin contractul de locaţiune nu se transmite dreptul de proprietate, ci numai dreptul de folosinţă temporară asupra bunului închiriat4• Aceasta 1 Locaţiunea spaţiilor destinate exercitării unei profesii sau întreprinderi este supusă prevederilor dreptului comun în materie de locaţiune, precum şi dispoziţiilor art. 1824 şi art. 1828-1831 din noul Cod civil. 2 Neîndeplinirea acestei obligaţii atrage sancţiuni contravenţionale sau penale. 3 CSJ, s. corn., dec. nr. 54/1995, în Dreptul nr. 12/1995, pp. 86-87. 4 În doctrină, locaţiunea mai este cunoscută şi sub denumirea de „vânzare a folosinţei". Ea nu se confundă însă cu contractul de vânzare, de care se deosebeşte, locaţiunea transmiţând exclusiv dreptul de folosinţă

166

Noţiune, varietăţi şi caractere juridice

înseamnă că locator poate fi şi o altă persoană decât proprietarul bunului şi că riscul pieirii fortuite se suportă de către locator. f) Este un contract cu executare succesivă în timp, presupunând executarea prin mai multe prestaţii eşalonate în timp. Elementul „timp" (durata) este esenţa locaţiunii, chiria stab ilindu-se pe unitatea de timp (lună, trimestru, an etc.). Durata contractului poate fi determinată sau nedeterminată, însă nu poate fi veşnică (perpetuă) . Noul Cod civil prevede în acest sens, în art. 1783 1, că „locaţiunile nu se pot încheia pentru o perioadă mai mare de 49 de ani. Dacă părţile stipulează un termen mai lung, acesta se reduce de drept la 49 de ani". În ceea ce priveşte locaţiunea fără durată determinată, noul Cod civil prevede în art. 1785 că dacă în contract părţile nu au arătat durata locaţiunii, fără a-şi fi dorit să contracteze pe o durată nedeterminată, în lipsa uzanţelor, locaţiunea se consideră încheiată: a) pentru un an, în cazul locuinţelor nemobilate sau spaţiilor pentru exercitarea acti­ vităţii unui profesionist; b) pe durata corespunzătoare unităţii de timp pentru care s-a calculat chiria, în cazul bunurilor mobile ori în acela al camerelor sau apartamentelor mobilate; c) pe durata locaţiunii imobilului, în cazul bunurilor mobile puse la dispoziţia locatarului pentru folosinţa unui imobil. În principiu, durata locaţiunii se stabileşte în mod liber, prin consimţământul părţilor. Totuşi, în anumite domenii, legiuitorul intervine şi stabileşte prorogări legale sau acordă locatarului dreptul la reînnoirea contractului fără acordul locatorului (de exemplu, prin Legea nr. 17/1994 sau Legea nr. 112/1995) 2.

asupra lucru lui pe o perioadă limitată în timp, şi nu dreptu l de proprietate (L. Stănciu lescu, op. cit., 2017, p. 339). 1 Iniţial, termen u l maxim a fost stabilit la 30 de ani. Prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil, acest termen este de 49 de ani. 2 Prin Legea nr. 17/1994, contractele de închiriere aflate în curs de executare au fost prel u n gite de drept pe o perioadă de S ani.

167

CAPITOLUL l i Conditii de validitate 1. Capacitatea Asigurarea folosinţei temporare a unui bun este calificată drept un act de administrare1, astfel încât locatorul trebuie să aibă capacitatea pentru a face acte de administrare. Aşa fiind, poate fi locator şi un minor între 14 şi 18 ani, care poate face singur acte de administrare care nu îl prejudiciază2• De asemenea, contractul de locaţiune poate fi încheiat de oricare dintre soţi pentru bunurile comune, întrucât se prezumă că are şi consimţământul celuilalt soţ3• Dat fiind că prin locaţiune nu se transmite dreptul de proprietate, ci numai dreptul de folo­ sinţă temporară, locatorul poate să nu fie proprietarul lucrului, putând fi chiar locatarul principal. Proprietarul lucrului nu poate fi locatarul propriului său lucru, cu excepţia cazului în care nu are prerogativa folosinţei (de exemplu, este nud proprietar sau a adus ca aport într-o societate folosinţa unui lucru) 4 . Actele de administrare, precum încheierea sau denunţarea unor contracte de locaţiune cu privire la bunul comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-părţi (art. 641 din noul Cod civil) . Locaţiunile care au o durată mai mare de 5 ani sunt considerate de lege acte de dispoziţie şi este necesar ca locatorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu pentru a putea perfecta un astfel de contract, în caz contrar durata locaţiunii se va reduce de drept la 5 ani5• Noul Cod civil extinde incapacităţile prevăzute de art. 1653-1655 în materie de vânzare şi în materia locaţiunii, urmând astfel a fi avute în vedere aceste incapacităţi la aprecierea asupra validităţii contractului de locaţiune.

1 C. Hamangiu, N. Georgean, voi. V, op. cit., p. 52; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 20. Potrivit art. 41 alin. {3) din noul Cod civil, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor. 3 Totuşi, potrivit art. 322 alin. {1) din noul Cod civil, ,,fără consimţământul scris al celuilalt soţ, niciunul dintre soţi, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinţei familiei şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa acesteia". 4 Fr. Deak, op. cit. , p. 175 şi urm. 5 Noul Cod civil prevede, în art. 1784 alin. (3), că „dacă legea nu dispune altfel, locaţiunile încheiate de persoanele care, potrivit legii, nu pot face decât acte de administrare nu vor depăşi 5 ani". 2

168

Condiţii de validitate

Astfel, sunt incapabili de a contracta, direct sau prin persoane interpuse, nici chiar prin licitaţie publică: a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le administreze, cu excepţia cazului prevăzut la art. 1304 1; b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă; c) funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile locaţiunii făcute prin inter­ mediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror adminis­ trare o supraveghează. De asemenea, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, con­ silierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot contracta, direct sau prin persoane inter­ puse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea, inclusiv atunci când există litigiu cu privire la dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul locaţiunii. Pentru locatar, contractul de locaţiune este întotdeauna un act de administrare, astfel încât acesta trebuie să aibă capacitatea de a face acte de administrare.

2. Consimţământul În privinţa consimţământului nu există reguli speciale în materie de locaţiune, astfel încât vor fi aplicabile regulile generale din materia actelor juridice civile.

3. Obiectul Obiectul contractului de locaţiune este dublu: a) bunul închiriat; b) preţul (chiria). a) Bunul închiriat poate fi mobil sau imobil, corporal sau incorporal, prezent sau viitor2• În acest sens, potrivit art. 1779 din noul Cod civil, toate bunurile, atât mobile, cât şi imobile, pot face obiectul locaţiunii, dacă dintr-o prevedere legală sau din natura lor nu rezultă contrariul. Un lucru viitor poate fi închiriat în mod valabil (cu excepţia succesiunilor nedeschise), iar în caz de nerealizare a acestuia la termen, locatorul va răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor asumate, conform regulilor generale. Potrivit Constituţiei, bunurile din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ­ teritoriale pot fi închiriate, însă numai în condiţiile prevăzute de lege. Este de menţionat că locaţiunea nu poate avea ca obiect o persoană. În cazul în care se închiriază un lucru cu personalul de deservire, de exemplu, calculatorul împreună cu opera1 Este vorba despre situaţiile în care mandata rul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excl ud ă posibilitatea unui conflict d e interese. 2 C. Hamangiu, N. Georgean, voi. V, op. cit. , p . 35; D. Alexa ndresco, tom. IX, p. 34.

169

CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

torul său, contractul va fi dublu; locaţiune în privinţa calculatorului şi prestare de servicii (antrepriză) în privinţa operatorului 1. b) Preţul plătit de locatar în schimbul folosinţei bunului se numeşte chirie. Chiria se fixează, de regulă, în bani, dar poate fi stabilită şi sub forma unei alte prestaţii2 (inclusiv în cazul în care un lucru ar fi închiriat în schimbul folosinţei altui lucru) 3• Chiria se fixează în raport cu durata contractului, fie global, fie pe unităţi de timp (zi, lună, trimestru, an etc.). Ea este achitată la termenele stipulate, de regulă periodic4• Chiria trebuie să fie determinată sau cel puţin determinabilă, chiar dacă se stabileşte într-un cuantum variabil (o cotă-parte din profit, de exemplu). Ca şi preţul vânzării, chiria trebuie să fie sinceră şi serioasă, căci, dacă ea este derizorie, poate fi vorba despre un împrumut gratuit (comodat), şi nu de o locaţiune. În practica judiciară s-a decis că chiria stabilită de părţi nu poate fi apreciată ca fictivă sau derizorie, astfel că nici contractul de închiriere nu poate fi declarat nul, chiar când cuantumul acesteia este mult inferior valorii reale a imobilului închiriat, întrucât, la momentul încheierii contractului, părţile sunt libere să determine preţul folosinţei, echivalenţa fiind relativă, stabilindu-se nu doar prin raportare la valoarea lucrului sau la preţul pieţei, dar şi în funcţie de subiectivismul părţilor sau de relaţiile dintre acestea5•

4. Cauza Întrucât legea nu prevede reguli speciale în materia locaţiunii privind cauza, vor fi aplicabile regulile generale, cauza trebuind: să existe; să fie licită; să fie morală.

1 L. Stănciulescu, op. cit. , 2017, p. 342. În art. 1780 din noul Cod civil se prevede: ,,Chiria poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii. Dispoziţiile privitoare la stabilirea preţului vânzării sunt aplicabile, în mod corespunzător, şi chiriei". 3 C. Toader, op. cit. , p. 93. 4 Este nul contractul de închiriere în care se stipulează că plata chiriei este supusă condiţiei suspensive a punerii în funcţiune a utilajelor închiriate, după exigenţele debitorului cu privire la starea bunurilor închiriate, fără să se stabilească aceste exigenţe şi un termen până la care să se realizeze, deoarece, într-o astfel de situaţie, locatarul nu are niciun drept de a interveni, pretenţiile chiriaşului asupra stării bunurilor ţinând exclusiv de voinţa sa. În contractul în cauză, condiţia pur potestativă îi conferă locatarului puterea arbitrară de a nu-şi executa obligaţia de plată a chiriei, deoarece din redactarea clauzei contractuale nu rezultă niciun alt element obiectiv, extern de voinţa sa, care să poată fi apreciat, cocontractantul depinzând în totalitate de voinţa locatarului { ICCJ, s. a li-a civ., dec. nr. 3138/2012, pe www. scj.ro). 5 Trib. Mun. Bucureşti, s. a VI-a corn., sent. nr. 368 din 16 mai 2006, în L.C. Stoica, Contractele speciale: locaţiunea, închirierea locuinţelor, antrepriza: practicăjudiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 20. 2

170

CAP ITO LU L III

Efectele contractului de locatiune Contractul de locaţiune, ca de altfel orice tip de contract, se încheie de către părţi cu scopul ect dir de a produce efectele juridice pe care acestea le urmăresc şi pe care le îngăduie legea ce guvernează actul juridic încheiat, respectiv de a naşte, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii specifice. Ţinând seama de natura juridică şi de funcţiile social-economice pe care le poate îndeplini contractul de locaţiune, acesta dă naştere la o serie de drepturi şi obligaţii corelative în sarcina părţilor contractante, locator şi locatar. Cu privire la reglementarea legală a efectelor juridice a contractului de locaţiune, ţinând seama de principiul libertăţii de voinţe şi a libertăţii contractuale, Codul civil reglementează expres doar principalele obligaţii ale părţilor.

1. Obligaţiile locatorului Toate obligaţiile locatorului decurg din esenţa contractului de locaţiune, care constă în a asigura locatarului folosinţa lucrului pe toată durata contractului (obligaţie generală, pozitivă, de a face, cu caracter succesiv) 1. Pentru a asigura folosinţa lucrului, potrivit art. 1786 din noul Cod civil, locatorul are trei obligaţii principale: a) obligaţia de a preda bunul; b) obligaţia de a menţine bunul în stare corespunzătoare de folosinţă pe toată durata locaţiunii; c) obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse2• a) Obligaţia de a preda lucrul în folosinţa temporară a locatarului trebuie executată la termenul stipulat în contract, la locul unde se găsea bunul în momentul încheierii con­ tractului şi pe cheltuiala locatorului. Obligaţia de predare a bunului în stare corespunzătoare utilizării acestuia poate fi considerată o obligaţie esenţială, de natura contractului de locaţiune, fără de care nu se poate realiza scopul principal al contractului de locaţiune, scop ce poate fi realizat numai dacă are loc predarea spre folosinţă a unui bun apt în acest sens. 1 1. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, voi. li, op. cit., p. 321. Alături de aceste obligaţii, în doctrina franceză se adaugă şi obligaţia de securitate a locatorului (de exemplu, obligaţia de a furniza chiriaşului documentaţia de utilizare a centralei termice); a se vedea, în acest sens, A. Benabent, Droit civil. Les contrats speciaux et commerciaux, ed. a 5-a, Montchrestien, Paris, 2001, pp. 230-232. 2

171

CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

Bunul trebuie să fie predat împreună cu toate accesoriile sale într-o stare corespun­ zătoare destinaţiei în vederea căreia a fost închiriat 1, locatorul fiind obligat să efectueze toate reparaţiile necesare în acest sens înainte de preluarea lucrului de către locatar2 • Dacă locatorul nu-şi execută obligaţia de predare a bunului, atunci locatarul poate invoca excepţia de neexecutare sau poate cere executarea silită ori rezilierea contractului pentru neexecutare, cu daune-interese3 • În cazul în care predarea bunului s-a făcut cu întârziere, locatarul este îndreptăţit să ceară o diminuare a chiriei, proporţional cu durata în care a fost lipsit de folosinţa acestuia4 • b) Obligaţia de a menţine bunul în stare corespunzătoare de folosinţă operează pe toată durata contractului5• Bunul trebuie să poată fi folosit în scopul pentru care a fost închiriat. Pentru aceasta, în tot timpul locaţiunii, locatorul trebuie să efectueze reparaţiile necesare bunei folosinţe a lucrului6, afară de micile reparaţii (numite „locative"), care sunt în sarcina locatarului, din momentul predării lucrului7 • Pentru a putea impune efectuarea reparaţiilor necesare menţinerii bunului potrivit desti­ naţiei locaţiunii, locatarul este obligat, sub sancţiunea plăţii de daune-interese şi a suportării oricăror alte cheltuieli, să îi notifice de îndată locatorului necesitatea efectuării reparaţiilor care sunt în sarcina acestuia din urmă (art. 1801 din noul Cod civil). Dacă, după încheierea contractului, trebuie efectuate unele reparaţii care sunt în sarcina locatorului, iar acesta din urmă, deşi încunoştinţat, nu le face de îndată, reparaţiile pot fi făcute de locatar. În acest caz, locatorul este dator să restituie, în afara sumelor avansate de locatar, dobânzi socotite de la data efectuării cheltuielilor. În caz de urgenţă, locatarul îl poate înştiinţa pe locator şi după începerea reparaţiilor, dobânzile la sumele avansate neputând curge decât de la data înştiinţării8 • 1 Obligaţia de predare a bunului închiriat este indivizibilă, în consecinţă, nu este susceptibilă de executare parţială, chiar dacă bunul, prin natura sa, poate fi divizat, şi, tot pentru acest motiv, în situaţia în care intervine decesul locatorului ulterior încheierii contractului, dar anterior predării bunului închiriat, această obligaţie se transmite nedivizată moştenitorilor, fiecare succesor fiind ţinut să predea întregul bun. 2 În sarcina locatorului subzistă obligaţia de a preda spaţiul închiriat în starea în care să poată fi întrebuinţat. Neîndeplinirea acestei obligaţii poate fi opusă locatorului de către locatar ca excepţie de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus) pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiei de plată a chiriei, ce-i incumba, una constituind cauza juridică a celeilalte, dat fiind caracterul sinalagmatic al contractului. C. Ap. Bucureşti, s. a II I-a civ., dec. nr. 920/2004, Lex expert). 3 C. Hamangiu, N. Georgean, voi. V, op. cit., p. 55; D. Alexandresco, tom. IX, op. cit., pp. 84-85. 4 L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 345. 5 Lucrările de reparaţii făcute unui imobil revin în exclusivitate proprietarului, când degradările s-au produs ca urmare a unui caz de forţă majoră, ca, de exemplu, a unui seism. Într-o atare situaţie, lucrările, indiferent de natura lor, urmează a se efectua de către proprietar, deoarece forţa majoră care a cauzat degradările înlătură obligaţia chiriaşului de a efectua lucrările ce îi revin potrivit legii (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 104/1981, în C. Turianu, Contracte civile speciale - Culegere de practică judiciară, ed. a 2-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 198). 6 În ceea ce priveşte înştiinţarea locatorului despre nevoia de reparaţii, conform art. 1801 din noul Cod civil , „locatarul este obligat, sub sancţiunea plăţii de daune-interese şi a suportării oricăror alte cheltuieli, să îi notifice de îndată locatorului necesitatea efectuării reparaţiilor care sunt în sarcina acestuia din urmă". 7 Reparaţiile locative sunt reparaţiile a căror necesitate rezultă din folosinţa obişnuită a bunului. 8 Un caz de urgenţă şi necesitate stringentă de efectuare a lucrărilor de reparaţii, fără acordul locatorului, a fost considerat, în practica judiciară, situaţia datorată de vechimea imobilului, ce era relativ mare, de peste

172

Efectele contractului de locaţiune

Dacă degradarea bunului dat în locaţiune s-a datorat faptei culpabile a locatarului, repa­ raţiile care sunt necesare pentru a menţine bunul în stare corespunzătoare de întrebuinţare nu pot fi impuse locatorului, deoarece această situaţie intră în sfera răspunderii civile delictuale, locatarul fiind ţinut, într-o astfel de situaţie, să repare prejudiciul cauzat în mod ilicit. c) Obligaţia de a garanta folosinţa liniştită şi utilă a lucrului închiriat se aseamănă cu obli­ gaţia de garanţie a vânzătorului, cu precizarea că la vânzare dreptul garantat este pro­ prietatea, iar în cazul locaţiunii acesta este folosinţa lucrului. Astfel, potrivit art. 1789 din noul Cod civil, ,,locatorul este obligat să întreprindă tot ceea necesar pentru a asigura în mod constant locatarului folosinţa liniştită şi utilă a este ce nului, fiind dator să se abţină de la orice fapt care ar împiedica, diminua sau stânjeni o bu asemenea folosinţă". Această obligaţie de garanţie se concretizează în trei obligaţii principale: 1. de a răspunde pentru tulburările provenite din propria sa faptă; 2. de a-l garanta pe locatar contra tulburărilor provenite din partea terţilor; 3. de a răspunde pentru viciile ascunse ale bunului închiriat. 1) Garanţia pentru tulburările provenite din fapta proprie a locatorului rezidă în aceea că locatorul trebuie să se abţină de la orice acţiune prin care ar tulbura liniştita folosinţă a bunului de către locatar; tulburarea poate să fie de fapt sau de drept 1 . Astfel, conform art. 1789 din noul Cod civil, locatorul este dator să se abţină de la orice fapt care ar împiedica, diminua sau stânjeni folosinţa locatarului asupra bunului închiriat 2• Dacă în cursul locaţiunii lucrul închiriat necesită reparaţii urgente, care nu pot fi amânate până la terminarea contractului, atunci locatorul nu va răspunde, chiar dacă prin aceasta se limitează în parte folosinţa exercitată de locatar, prin restrângerea ei (art. 1803) . Dacă totuşi reparaţiile durează mai mult de 10 zile, preţul locaţiunii va fi scăzut pro­ porţional cu timpul şi cu partea bunului de care locatarul a fost lipsit. Dacă reparaţiile sunt de aşa natură încât, în timpul executării lor, bunul devine impropriu pentru întrebuinţarea convenită, locatarul poate cere rezilierea contractul. Pentru a se evita rezilierea contractului de locaţiune, atunci când efectuarea reparaţiilor ce cad în sarcina locatorului nu este posibilă prin simpla restrângere parţială a folosinţei bunului, când bunul dat în locaţiune ar deveni impropriu întrebuinţării sale corespunzătoare şi atunci când părţile consimt acest lucru, se poate recurge la evacuarea temporară a locatorului din imobilul care necesită reparaţii şi punerea la dispoziţie a unui alt imobil corespunzător scopului contractului. 45 de ani, de faptul că în zonă acţionau agenţi naturali, fizici şi chimici, specifici mediului, şi că bunurile depozitate erau perisabile şi cu o valoare mare, deşi la momentul predării bunul era în stare de funcţionare şi normalitate (CSJ, dec. nr. 2640 din 16 mai 2003, în L.C. Stoica, op. cit., p. 39). 1 Garanţia pentru tulburarea cauzată prin fapta proprie este de esenţa locaţiunii pentru că principala obligaţie a locatorului constă în predarea lucrului şi în menţinerea lui în stare de bună utilizare de către locator (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 272/1966, în I. Dogaru, E. Olteanu, L. B. Săuleanu, Bazele dreptului civil, Voi. IV, Contracte speciale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 1997, p. 446). 2 Proprietarul nu poate împiedica pe locatar a folosi curtea aferentă clădirii şi nici nu poate construi în curte, fără acordul proprietarului, un garaj a cărui utilizare va avea drept consecinţă tulburarea l inişti i şi poluarea aerului înconjurător ca urmare a funcţionări i autoturismului introdus în garaj (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 375/1972, în I. Dogaru, E. Olteanu, L. B. Săuleanu, op. cit. , p. 447).

173

CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

În practica judiciară s-a decis că obligaţia de a nu-l tulbura pe locatar nu poate fi opusă proprietarului care doreşte să viziteze imobilul dat în locaţiune, împreună cu persoane care doresc să îl cumpere, dacă această vizită a fost anunţată din timp şi are loc în prezenţa locatarului 1. În noul Cod civil este reglementată expres obligaţia locatarului de a permite examinarea de către locator a bunului care face obiectul locaţiunii, art. 1804 prevăzând că „locatarul este obligat să permită examinarea bunului de către locator la intervale de timp rezonabile în raport cu natura şi destinaţia bunului, precum şi de către cei care doresc să îl cumpere sau care, la încetarea contractului, doresc să îl ia în locaţiune, fără însă ca prin aceasta să i se cauzeze o stânjenire nejustificată a folosinţei bunului". 2) Locatorul are obligaţia de a-l garanta pe locatar contra tulburărilor provenite din fapta terţilor. Aceste tulburări pot fi de fapt2 sau de drept. Art. 1794 din noul Cod civil prevede că locatorul va răspunde numai pentru tulburările de drept provenite de la terţi, iar nu şi pentru tulburările de fapt3, faţă de care locatarul se poate apăra singur, prin acţiunile posesorii4• Dacă un terţ pretinde vreun drept asupra bunului dat în locaţiune, locatorul este dator să îl apere pe locatar, chiar şi în lipsa unei tulburări de fapt. Dacă locatarul este lipsit în tot sau în parte de folosinţa bunului, locatorul trebuie să îl despăgubească pentru toate prejudiciile suferite din această cauză5• Pentru angajarea răspunderii locatorului pentru tulburările de drept, locatarul trebuie să-l înştiinţeze pe locator în timp util de ivirea acelor tulburări, iar dacă este chemat în judecată de terţ, are dreptul de a cere introducerea în proces a locatorului6• Indiferent de gravitatea tulburării, dacă i-a comunicat-o locatorului, fără ca acesta să o înlăture de îndată, locatarul poate cere o scădere proporţională a chiriei. Dacă tulburarea este atât de gravă încât, dacă ar fi cunoscut-o, locatarul nu ar fi contractat, el poate cere rezilierea contractului. Pe de altă parte, dacă nu îl înştiinţează pe locator despre tulburările din partea terţilor, locatarul va fi ţinut să îl despăgubească pe locator de toate prejudiciile suferite ca urmare a necomunicării tulburării. El nu va fi însă ţinut la despăgubiri dacă dovedeşte că locatorul nu 1 Trib. jud. Bistriţa-Năsăud, s. civ., dec. nr. 550/1976, în RRD nr. 5/1977, p. 67. În practica judecătorească s-a admis că locatarul are calitate procesuală activă de a cere evacuarea celor care folosesc imobilul fără niciun titlu locativ. Susţinerile pârâţilor că o asemenea acţiune ar fi inadmisibilă, cu motivarea că acţiunea în evacuare aparţine numai locatorului în virtutea dreptului său de proprietate, chiriaşul având la îndemână numai o eventuală acţiune posesorie, au fost respinse de instanţa de control judiciar (ICCJ, s. civ. şi de prop. int., dec. nr. 109/2005, pe www.legeaz.net). 3 În ceea ce priveşte tulburările de fapt, potrivit art. 1793 din noul Cod civil, ,,locatorul nu este ţinut să îl garanteze pe locatar de tulburarea cauzată prin fapta unui terţ care nu pretinde vreun drept asupra bunului, afară numai dacă tulburările începute înaintea predării bunului îl împiedică pe locatar să îl preia". 4 CSJ, s. civ., dec. nr. 1592/1991, în Dreptul nr. 6/1992, p. 83. 5 Totuşi, potrivit art. 1794 alin. (3) din noul Cod civil, ,,locatarul care, la încheierea contractului, cunoştea cauza de evicţiune nu are dreptul la daune-interese". 6 Potrivit art. 1795 din noul Cod civil, ,,dacă locatarul este chemat în judecată de un terţ care pretinde un drept asupra bunului închiriat, inclusiv un drept de servitute, şi există riscul pierderii, în tot sau în parte, a folosinţei bunului, el are dreptul să ceară introducerea în proces a locatorului, în condiţiile Codului de procedură civilă". 2

174

Efectele contractului de locaţiune

ar fi avut câştig de cauză sau că, având cunoştinţă de tulburare, nu a acţionat [art. 1795 alin. (2)] . 3) Potrivit art. 1790 alin. (1) din noul Cod civil, locatorul garantează contra tuturor viciilor lucrului care împiedică sau micşorează folosirea lui, chiar dacă nu le-a cunoscut la încheierea contractului şi fără a ţine seama dacă ele existau dinainte ori au survenit în cursul locaţiunii, deci are obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse. Constituie viciu orice lipsă, deficienţă sau defect al bunului care face ca acesta să fie impropriu folosirii potrivit destinaţiei avute în vedere de părţile contractante sa u care îi micşorează într-atât posibilitatea de folosinţă încât se poate prezuma că, în cunoştinţă de cauză, locatarul nu l-ar fi închiriat sau ar fi plătit o chirie mai mică. Spre exemplu, constituie viciu faptul că într-un imobil închiriat pentru organizarea unui cabinet notarial apare igrasia datorită infiltraţiilor masive de apă freatică sau împrejurarea că autoturismul luat în locaţiune consumă carburant în exces din cauza defecţiunilor la motor. Locatorul răspunde, spre deosebire de vânzător, atât pentru viciile ascunse existente anterior încheierii contractului, cât şi pentru cale care provin din cauze ulterioare, deoarece obligaţia locatorului de a asigura folosinţa bunului închiriat este succesivă şi continuă în timp, până la terminarea contractului 1. Locatorul va răspunde pentru vicii ascunse chiar dacă a fost de bună-credinţă la înche­ ierea contractului, deci şi dacă nu a cunoscut aceste vicii. În schimb, pentru viciile aparente2, pe care locatarul le-a cunoscut sau putea să le cunoască în momentul contractării, locatorul nu răspunde. Locatorul răspunde chiar dacă lucrul nu este absolut impropriu folosinţei, fiind suficient ca întrebuinţarea sa să fie astfel micşorată încât să se poată presupune că locatarul n-ar fi contractat sau ar fi plătit o chirie mai redusă dacă ar fi cunoscut viciile; gravitatea viciilor se apreciază de către instanţă. În ceea ce priveşte efectele garanţiei contra viciilor, art. 1791 din noul Cod civil prevede că dacă locatorul nu înlătură viciile în cel mai scurt termen, locatarul are dreptul la o scădere proporţională a chiriei. În cazul în care viciile sunt atât de grave încât, dacă le-ar fi cunoscut, locatarul nu ar fi luat bunul în locaţiune, el poate cere rezilierea contractului. Atunci când aceste vicii aduc vreun prejudiciu locatarului, locatorul poate fi obligat şi la daune-interese, în afară de cazul în care dovedeşte că nu le-a cunoscut şi că, potrivit împrejurărilor, nu era dator să le cunoască (locator de bună-credinţă). Reglementând garanţia pentru lipsa calităţilor convenite, art. 1792 din noul Cod civil prevede că „dispoziţiile privitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi atunci când bunul dat în locaţiune nu corespunde calităţilor convenite de către părţi". Lipsa calităţilor convenite poate antrena deci o reducere proporţională a chiriei sau poate duce la rezilierea contractului în situaţia în care, dacă ar fi cunoscut lipsa calităţilor respective, locatarul nu ar fi luat bunul în locaţiune. În aceleaşi condiţii ca la răspunderea 1 I. Rosetti-Bălă nescu, Al. Băicoianu, voi . li, op. cit., p. 323; I. Zinveliu, op. cit., p. 176. Potrivit art. 1790 alin. (2) din noul Cod civil, ,, locatorul n u răspunde pe ntru viciile care erau aparente la data încheierii contractului şi pe ca re locata rul nu le-a recla mat în condiţiile art. 1690 alin. (3). Locatorul poate fi obligat la despăgubiri pentru p rejudiciile pe care viciile aparente le cauzează vieţii, sănătăţii sau integrităţii corporale a locatarului". 2

175

CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

pentru vicii ascunse, locatarul poate obţine şi despăgubiri de la locator, cu excepţia cazului î n care acesta dovedeşte că nu a avut cunoştinţă de lipsa calităţilor respective.

2. Obligaţiile locatarului Potrivit art. 1796 din noul Cod civil, locatarul are următoarele obligaţii principale: a) să ia în primire bunul dat în locaţiune; b) să plătească chiria în cuantumul şi la termenul stabilite prin contract; c) să folosească bunul cu prudenţă şi diligenţă; d) să restituie bunul la încetarea, din orice cauză, a contractului de locaţiune. a) Obligaţia de a lua în primire bunul care face obiectul locaţiunii este strâns legată de obligaţia locatorului de a preda bunul, cele două obligaţii fiind reciproce şi interdependente1. Ea trebuie executată la termenul stipulat în contract, la locul unde se găsea bunul în momentul încheierii contractului. b) Obligaţia locatarului de a plăti chiria este de esenţa contractului de locaţiune, întrucât, în cazul în care, în schimbul folosinţei unui bun, nu se plăteşte nimic, contractul nu mai poate fi calificat drept locaţiune, ci eventual comodat (împrumut de folosinţă). Chiria trebuie să fie plătită la termenele stabilite în contract, iar în lipsă conform uzanţelor (art. 1797 din noul Cod civil). Dacă nu există uzanţe şi în lipsa unei stipulaţii contrare, chiria se plăteşte după cum urmează: a) în avans pentru toată durata contractului, dacă aceasta nu depăşeşte o lună; b) în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, dacă durata locaţiunii este mai mare de o lună, dar mai mică de un an; c) în prima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, dacă durata locaţiunii este de cel puţin un an. Dacă nu s-a stabilit altfel, conform regulilor generale, plata se face la domiciliul debitorului­ locatar; în caz de pluralitate de locatari, obligaţia este conjunctă (divizibilă). În ceea ce priveşte dovada plăţii chiriei, aceasta se face cu chitanţa pe care locatorul o eliberează locatarului. Potrivit art. 1502 din nou Cod civil, chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor scadente anterioare. În caz de neexecutare a acestei obligaţii, locatorul poate cere executarea silită sau rezilierea contractului2. Părţile pot stipula în contract un pact comisoriu expres, în baza căruia, în caz de neplată a chiriei la termen, contractul săfje considerat reziliat de drept, fără notificare şi fără acţiune în justiţie3 • Art. 1798 din noul Cod civil consacră caracterul executoriu al contractelor de locaţiune încheiate în formă autentică, precum şi cele încheiate prin înscris sub semnătură privată şi 1 Deoarece locaţiunea mai este cunoscută şi ca „vânzarea folosinţei", obligaţiile locatorului de a preda bunul şi a locatarului de a-l lua în primire sunt, în principiu, asemănătoare celor ale vânzătorului, respectiv cumpărătorului { L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 349). 2 Neexecutarea culpabilă a obligaţiei de plată a chiriei la termenele contractuale stabilite nu poate fi înlocuită cu plata unor penalităţi de întârziere şi în cuantum mai mic decât sumele ce reprezintă chiria. Plata unor asemenea penalităţi de întârziere nu poate fi asimilată preţului locaţiunii {C. Ap. Timişoara, s. civ., dec. nr. 174/1998, Lex expert). 3 D. Chirică, op. cit., p. 182.

176

Efectele contractului de locaţiune

înregistrate la organele fiscale, care constituie, în condiţiile legii, titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract. Dacă între părţi nu a existat un contract de locaţiune, proprietarul imobilului ocupat de o altă persoană nu poate să pretindă o sumă de bani drept chirie, fiind însă îndreptăţit să solicite echivalentul lipsei de folosinţă, în baza principiului îmbogăţirii fără just temei. în practica judiciară de după 1989 s-a pus problema posibilităţii modificării chiriei pe arcursul executării contractului, fără să existe clauză contractuală în acest sens (este vorba p despre teoria impreviziunii în contracte). Soluţia a fost afirmativă, arătându-se că, în raport cu liberalizarea preţurilor şi a creşterii ratei inflaţiei, locatorul este îndreptăţit să pretindă o chirie mai mare1 . Teoria impreviziunii a fost reglementată expres în noul Cod civil. Astfel, potrivit art. 1271, ărţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai p oneroasă2 • Cu toate acestea, părţile sunt obligate să negocieze în vederea adaptării contractului sau încetării acestuia, dacă executarea devine excesiv de oneroasă pentru una dintre părţi din cauza unei schimbări excepţionale3 a împrejurărilor: a) care a survenit după încheierea contractului; b) care nu a fost şi nici nu putea fi avută în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc; d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adap­ tării rezonabile şi echitabile a contractului. Dacă într-un termen rezonabil părţile nu ajung la un acord, instanţa poate să dispună: a) adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte; c) obligaţia locatarului de a folosi bunul cu prudenţă şi diligenţă este prevăzută expres în art. 1799 din noul Cod civil. Astfel, locatarul este obligat să folosească bunul luat în locaţiune cu prudenţă şi diligenţă, potrivit destinaţiei stabilite prin contract sau, în lipsă, potrivit celei prezumate după anumite împrejurări, cum ar fi natura bunului, destinaţia sa anterioară ori cea potrivit căreia locatarul îl foloseşte. Locatarul trebuie să întrebuinţeze lucrul ca un bonus pater familias, culpa fiind apreciată după tipul abstract al omului prudent şi diligent4. De asemenea, el este ţinut să respecte destinaţia determinată prin contract, iar în lipsă de stipulaţie specială destinaţia prezumată după circumstanţe (natura lucrului, destinaţia sa anterioară, profesiunea locatarului etc.) 5 • 1 A se vedea, de exemplu, CSJ, s. corn., dec. nr. 21/1994, în R.I. Motica, F. Moţiu, Contracte civile speciale. Teorie şi practică judiciară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 111. 2 Aceasta se poate datora fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei. 3 Această schimbare trebuie să facă vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei. 4 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 637/1978, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1975-1980), p. 108. 5 D. Alexandresco, tom. IX, op. cit. , pp. 138-141.

177

CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

Dacă locatarul modifică bunul ori îi schimbă destinaţia sau dacă îl întrebuinţează astfel încât îl prejudiciază pe locator, acesta din urmă poate cere daune-interese şi, după caz, rezilierea contractului. Locatarul poate face lucrări de mică însemnătate, care nu schimbă destinaţia lucrului (instalarea telefonului sau a antenei de televizor, introducerea luminii electrice, a apei sau a gazului etc.) 1. Pentru acestea, la încetarea locaţiunii, locatorul are dreptul de a cere repunerea lucrului în starea iniţială; dacă nu o face, locatarul are dreptul la despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse lucrului. Din obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar rezultă obligaţia de a efectua reparaţii locative (mici, de simplă întreţinere); de exemplu, repararea tencuielii pereţilor, a părţilor degradate din parchet sau duşumele, geamurilor şi uşilor, încuietorilor. Astfel, potrivit art. 1802 din noul Cod civil, ,,în lipsă de stipulaţie contrară, reparaţiile de întreţinere curentă sunt în sarcina locatarului". Dacă degradarea lucrului se datorează culpei locatarului, el va fi obligat să facă reparaţiile pe cheltuiala sa, chiar dacă nu sunt locative; de asemenea, locatarul va răspunde pentru prejudiciile aduse lucrurilor altor persoane2 . Locatarul răspunde pentru degradarea bunului închiriat în timpul folosinţei sale, inclusiv cea cauzată de incendiu3, dacă nu dovedeşte că a survenit fortuit [art. 1822 alin. (1) din noul Cod civil] 4 • El răspunde inclusiv pentru degradarea cauzată de membrii familiei sale, de sublocatarul său, ca şi de fapta altor persoane cărora le-a îngăduit în orice mod folosirea, deţinerea sau accesul la bun5 • În calitate de detentor al lucrului, locatarul este obligat să vegheze la conservarea lucrului închiriat, având obligaţia de apărare contra uzurpărilor din partea terţilor. Înştiinţarea locatorului în privinţa actelor de uzurpare trebuie făcută de locatar în orice mod şi în cel mai scurt timp, pentru ca locatorul să fie în măsură să contracareze actele de uzurpare. Locatarul este obligat să permită examinarea bunului de către locator la intervale de timp rezonabile în raport cu ·natura şi destinaţia bunului, precum şi de către cei care doresc să îl cumpere sau care, la încetarea contractului, doresc să îl ia în locaţiune, fără însă ca prin aceasta să i se cauzeze o stânjenire nejustificată a folosinţei bunului6 • Scopul instituirii acestei obligaţii este acela ca locatorul să poată verifica, în mod periodic, modul în care locatarul îşi îndeplineşte îndatoririle care îi revin, precum şi de a-i permite locatorului să îşi valorifice, după cum va crede de cuviinţă, prerogativele dreptului de proprietate; 1 Fr. Deak, op. cit., p. 186. În cazul în care locatarul unui apartament a provocat inundarea şi degradarea altui apartament, ca urmare a faptului că a lăsat deschis robinetul de la apă, răspunderea revine exclusiv acelui locatar (Trib. Bucureşti, s. a I I I-a civ., dec. nr. 99/1990, în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990 a Tribunalului Bucureşti, p. 68). 3 Dacă se face dovada că incendiul a izbucnit într-o parte comună a imobilului, întrucât acesta se găseşte în întreţinerea şi administrarea locatorului, acesta va răspunde, locatarii fiind exoneraţi de răspundere. 4 Cazul fortuit este definit de legiu itor în a rt. 1351 alin. (3) din noul Cod civil ca fiind un eveniment care n u poate f i prevăzut şi n ici împied icat de către c e l care a r f i fost chemat s ă răspundă dacă evenimentul nu s-a r fi produs. 5 Potrivit art. 1822 din noul Cod civil . 6 Obligaţia de a permite examinarea b u n u l u i este prevăzută de a rt. 1804 din noul Cod civi l. 2

178

Efectele contractului de locaţiune

d) după încetarea locaţiunii, locatarul trebuie să restituie bunul în starea în care a fost predat. Potrivit art. 1821 din noul Cod civil, la încetarea locaţiunii, locatarul este obligat să restituie bunul luat în locaţiune în starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii 1. Până la proba contrară, locatarul este prezumat că a primit bunul în stare corespunzătoare de întrebuinţare potrivit destinaţiei stabilite 2. În ceea ce priveşte îmbunătăţirile făcute de locatar3, art. 1823 din noul Cod civil prevede că locatorul are dreptul de a păstra lucrările adăugate şi autonome efectuate asupra bunului pe durata locaţiunii şi nu poate fi obligat la despăgubiri decât dacă locatarul a efectuat lucrările cu acordul prealabil al locatorului4• Dacă lucrările au fost efectuate fără acordul prealabil al locatorului, acesta poate alege să ceară locatarului aducerea bunului în starea iniţială, precum şi plata de despăgubiri pentru orice pagubă ar fi cauzată bunului de către locatar. În cazul în care nu a avut acordul prealabil al locatorului, locatarul nu poate invoca, în niciun caz, dreptul de retenţie. Dacă la încetarea locaţiunii locatarul nu restituie bunul închiriat, locatorul are la îndemână două acţiuni: - o acţiune personală, decurgând din contractul de locaţiune; - o acţiune reală (acţiunea în revendicare), dacă are calitatea de proprietar. La încetarea locaţiunii, locatarul poate fi obligat să facă reparaţiile necesare pentru a preda imobilul în starea în care l-a primit5 •

1 Bunul se restituie în starea în care se afla în momentul închirierii, dar cu luarea în considerare a uzurii normale datorate folosinţei şi trecerii timpului, deoarece locatarul nu răspunde de uzura normală a bunului. 2 Restituirea bunurilor mobile l uate în locaţiune se face în locul în care acestea au fost predate [art. 1821 alin. (3) din noul Cod civil]. 3 Valoarea îmbunătăţirilor se stabileşte prin expertiză tehnică efectuat:! pe �:::a îr.acrisurilor depuse de părţi, iar nu pe baza declaraţiilor părţilor privind real itatea lucrărilor (ICCJ, s. I civ., dec. nr. 404/2015, pe www. scj. ro). 4 În practica judiciară s-a stabilit că locatarul are dreptul la despăgubiri doar pentru lucrările adăugate necesare şi utile, şi nu şi pentru lucrările voluptuare făcute pentru simpla plăcere a locatarului, fără a spori valoarea economică a imobilului, astfel încât, în speţă, s-a considerat că o contravaloare a amenajărilor efectuate de posesor în vederea sporirii valorii şi atractivităţii spaţiului comercial deţinut constituie cheltuieli utile, ce trebuie restituite de proprietar la preluarea spaţiului, indiferent de buna sau reaua-credinţă a pose­ sorului, spre deosebire de cheltuielile voluptuare, care, fiind realizate pentru satisfacerea plăcerii personale a posesorului, nu sporesc valoarea lucrului şi nu dau naştere unui asemenea drept (CSJ, s. civ., dec. nr. 3895/2000, în Dreptul nr. 11/2001, p. 199). 5 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1140/1970, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1969-1975), p. 150.

179

CAPITO LU L IV Sublocatiunea si , , , cesiunea contractului de locatiune 1. Sublocaţiunea Întrucât locaţiunea nu este, în pnnc1p1u, un contract încheiat intuitu personae, regle­ mentând sublocaţiunea şi cesiunea locaţiunii, art. 1805 din noul Cod civil prevede că ,,locatarul poate să încheie o sublocaţiune, totală sau parţială, ori chiar să cedeze locaţiunea, în tot sau în parte, unei alte persoane, dacă această facultate nu i-a fost interzisă în mod expres" . Sublocaţiunea este un contract de locaţiune încheiat între locatarul principal (în calitate de locator) şi terţul sublocatar (în calitate de locatar) . Sublocaţiunea poate să fie totală (dreptul de folosinţă al locatarului se transmite în întregime) sau parţială (când acest drept se transmite numai în parte) . Pentru valabilitatea sublocaţiunii este necesară respectarea a două condiţii: a) transmiterea folosinţei să nu fie interzisă prin contractul principal; b) sublocaţiunea să nu fie convenită în condiţii care să contravină condiţiilor din contractul principal. a) Art. 1805 din noul Cod civil prevede că transmiterea folosinţei poate fi interzisă în tot sau în parte, în acest caz contractul fiind încheiat intuitu personae. Această interdicţie nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres. Interdicţia de a încheia o sublocaţiune priveşte atât sublocaţiunea totală, cât şi pe cea parţială [art. 1806 alin. (2)]. Este de menţionat că pentru bunurile mobile legea prevede condiţia acordului scris al locatorului pentru sublocaţiune 1. b) A doua condiţie, ca sublocaţiunea să nu fie convenită în condiţii care să contravină con­ diţiilor din contractul principal, este subînţeleasă, trebuind să fie menţinută destinaţia bunului închiriat. De exemplu, casa de locuit nu poate fi subînchiriată ca local public, atelier sau autoturismul să fie folosit la întreceri sportive2 • Dacă cele două condiţii nu au fost respectate de către locatar, locatorul poate cere execu­ tarea silită sau rezilierea contractului principal de locaţiune pentru neexecutare de obligaţii. Chiar dacă locatorul nu este parte contractantă în contractul de sublocaţiune, sublo­ caţiunea produce efecte faţă de el. În acest sens, art. 1807 din noul Cod civil prevede dreptul locatorului la acţiune directă împotriva sublocatarului, arătând că în caz de neplată a chiriei cuvenite în temeiul locaţiunii, locatorul îl poate urmări pe sublocatar până la concurenţa chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului principal. 1 Potrivit art. 1805 teza a li-a din noul Cod civil. C. Toader, op. cit. , p. 152.

2

180

Efectele contractului de locaţiune

Locatorul poate, de asemenea, să se îndrepte direct împotriva sublocatarului pentru a-l constrânge la executarea celorlalte obligaţii asumate prin contractul de sublocaţiune.

2. Cesiunea Legea nu distinge, în privinţa condiţiilor, între cesiunea şi sublocaţiunea contractului de locaţiune 1, astfel încât cele două condiţii care trebuie respectate în cazul sublocaţiunii sunt valabile şi în cazul cesiunii. În ceea ce priveşte interdicţia sublocaţiunii şi a cesiunii, art. 1806 din noul Cod civil prevede că „interdicţia de a încheia o sublocaţiune o include şi pe aceea de a ceda loca­ ţiunea. Interdicţia de a ceda locaţiunea nu o include pe aceea de a încheia o sublocaţiune. Interdicţia de a ceda locaţiunea priveşte atât cesiunea totală, cât şi pe cea parţială". Întrucât principiile care guvernează cele două instituţii sunt diferite, spre deosebire de sublocaţiune, ce reprezintă un nou contract de locaţiune, cesiunea constituie o vânzare a dreptului de folosinţă (o cesiune de creanţă cu titlu oneros). Cu privire la efectele cesiunii, art. 1808 din noul Cod civil prevede că prin cesiunea con­ tractului de locaţiune de către locatar, cesionarul dobândeşte drepturile şi este ţinut de obligaţiile locatarului izvorâte din contractul de locaţiune, dispoziţiile legale privind cesiunea contractului aplicându-se în mod corespunzător2. Aceste reguli se aplică şi în cazul în care dreptul de folosinţă se transmite în schimbul unui alt drept de folosinţă, fiind vorbe despre o dublă cesiune. Dacă nu există prevederi speciale privind schimbul drepturilor de folosinţă, atunci se vor aplica regulile cesiunii locaţiunii.

1 Atât sublocaţiunea, cât şi cesiunea locaţiunii fac parte din categoria subcontractelor, întrucât îşi întemeiază existenţa pe câte un contract de locaţiune principal (L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 354). 2 Cesiunea contractului este prevăzută, la modul general, în art. 1315-1320 din noul Cod civil.

181

CAPITOLUL V Încetarea locatiunii 1. Cauze de încetare Pe lângă încetarea convenţională (prin acordul părţilor, conform regulilor generale prevă­ zute pentru actele juridice civile1), legea prevede următoarele cauze de încetare a con­ tractului de locaţiune: a) denunţarea unilaterală; b) expirarea termenului; c) rezilierea pentru neexecutare; d) pieirea lucrului; e) desfiinţarea (desfacerea) titlului locatorului; f) înstrăinarea lucrului închiriat, dacă există clauză specială în acest sens.

2. Denunţarea unilaterală Denunţarea unilaterală de către oricare dintre părţi, în condiţiile prevăzute de lege, a contractului de locaţiune este o excepţie de la principiul irevocabilităţii actelor juridice civile. Denunţarea unilaterală este caz de încetare a contractului de locaţiune numai atunci când acesta a fost încheiat pe o durată nedeterminată2 • Astfel, dacă părţile sau legea nu au determinat durata locaţiunii, potrivit art. 1816 din noul Cod civil, oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin notificare, cu respectarea termenului de preaviz. Prin „termen de preaviz" se înţelege intervalul de timp dintre manifestarea voinţei de a se desface contractul şi data la care contractul urmează să înceteze în urma denunţării3 • Denunţarea unilaterală poate fi făcută de oricare dintre părţi (locator sau locatar), produ­ când efecte chiar dacă nu a fost acceptată de cealaltă parte, acordul sau dezacordul acesteia neavând semnificaţie4• 1 Potrivit art. 1321 din noul Cod civil, ,,contractul încetează, în condiţiile legii, prin executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare u n ilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice a lte cauze prevăzute de lege". 2 Noul Cod civil prevede în a rt. 1277, ca normă generală, faptu l că un contract încheiat pe d u rată nedeterminată poate fi denunţat u n ilateral de oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denu nţării contractului se consideră nescrisă . 3 C. Toader, op. cit., p. 154. 4 Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1800/1992, în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1992 a Tribunalului Bucureşti, pp. 118-119.

182

Încetarea locaţiunii

Termenul de preaviz poate fi stabilit fie de lege sau prin convenţia părţilor, fie, în lipsă, de uzanţe. Raţiunea acestui termen este ca locatorul să găsească un alt locatar (dacă preavizul s -a dat de locatar) sau un bun similar pe care să-l ia în locaţiune (dacă preavizul s-a dat de 1 către locator) . Legea nu prevede o formă anume pentru denunţarea unilaterală. În practică, aceasta se face în scris, iar dacă cealaltă parte refuză să dea o dovadă de primire, se face prin notificare, prin intermediul executorilor judecătoreşti2• Astfel, în practica judiciară s-a arătat că, dacă unei părţi i-a fost notificată denunţarea ntr co actului3 sau a fost introdusă o acţiune în justiţie pentru evacuare, atunci sunt întrunite cerinţele prevăzute lege, contractul încetând prin denunţare unilaterală. Notificarea făcută cu nerespectarea termenului de preaviz nu produce efecte decât de la împlinirea acelui termen. La împlinirea termenului de preaviz, obligaţia de restituire a bunului devine exigibilă. Potrivit art. 1276 din noul Cod civil, în cazul contractelor cu executare succesivă (cum este şi contractul de locaţiune), denunţarea unilaterală nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare. Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai atunci când prestaţia este executată. După expirarea termenului de preaviz, contractul de locaţiune încetează, un nou contract putând fi încheiat numai printr-un nou acord de voinţă al părţilor.

3. Expirarea termenului stabilit de părţi sau de lege Dacă părţile sau legea au determinat durata locaţiunii, ea încetează de drept prin simpla trecere a termenului stabilit, fără să fie nevoie de o prealabilă înştiinţare [art. 1809 alin. (1) din noul Cod civil] 4• În această situaţie, în ceea ce priveşte obligaţia locatarului de restituire a bunului dat în locaţiune, contractul încheiat pe durată determinată şi constatat prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată şi înregistrat la organul fiscal competent constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu la expirarea termenului5 . Totuşi, potrivit art. 1810 din noul Cod civil, dacă, după împlinirea termenului stabilit, locatarul continuă să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor. În acest caz, locaţiunea se consideră reînnoită prin tacita re/ocaţiune6 • Tacita relocaţiune operează ca un nou contract de locaţiune, astfel încât trebuie înde­ plinite condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea contractuh 1 i . A,tfPI, îri practica judiciară 1 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, voi. li, op. cit. , p. 330. D. Alexandresco, tom. IX, op. cit. , p. 182. 3 CSJ, s. corn., dec. nr. 78/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 116. 4 Refuzul pârâtei de a mai prelungi înţelegerea contractuală, comunicat în scris, urmat de împlinirea termenului pentru care a fost încheiată convenţia, are ca efect încetarea de drept a acesteia (C. Ap. Bucureşti, s. corn., dec. nr. 1012/2002, Lex expert). 5 Potrivit art. 1809 alin. (2) şi (3) din noul Cod civil. 6 Anunţând intenţia de a nu mai prelungi efectele contractului încheiat între părţi, prin notificare, locatorul a înlăturat posibilitatea prelungirii tacite a contractului { ICCJ, s. corn., dec. nr. 1948 din 22 m artie 2005, pe 2

www.scj.ro).

183

CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

s-a stabilit că dacă pentru încheierea contractului legea specială a prevăzut anumite condiţii (organizarea unei licitaţii), la expirarea termenului contractul nu se poate reînnoi tacit, cu eludarea pentru locator de a organiza licitaţia 1. Ea poate fi împiedicată dacă a fost exclusă expres printr-o clauză contractuală sau prin anunţarea concediului (a voinţei locatorului de a nu reînnoi contractul) 2. Concediul trebuie anunţat înainte de expirarea termenului contractului, dar fără respec­ tarea termenului de preaviz, căci fiecare dintre părţi cunoştea perioada pentru care contractul s-a încheiat şi putea să-şi găsească un alt contractant din timp. Dacă s-a anunţat concediul, locatarul nu poate opune tacita relocaţiune, chiar dacă a continuat să folosească lucrul închiriat şi a plătit în continuare echivalentul chiriei3 • Tacita relocaţiune va avea loc în condiţiile primului contract, dar se va considera încheiat fără termen4, prezumându-se că părţile n-au modificat nimic faţă de contractul iniţial, păstrându-se inclusiv garanţiile. În cazul în care operează tacita relocaţiune, contractul poate fi denunţat unilateral, fie prin notificare, fie prin acţiune în justiţie pentru evacuare5 •

4. Rezilierea pentru neexecutare de obligaţii Fiind un contract sinalagmatic cu executare succesivă, contractul de locaţiune este supus rezilierii pentru neexecutare de obligaţii în condiţiile dreptului comun 6 • Astfel, atunci când, fără justificare, una dintre părţile contractului de locaţiune nu îşi execută obligaţiile născute din acest contract, cealaltă parte are dreptul de a rezilia loca­ ţiunea, cu daune-interese, dacă este cazul, potrivit legii (art. 1817 din noul Cod civil)7. 1 CSJ, s. corn., dec. nr. 770/1997, în Dreptul nr. 7/1994, p. 37. Tacita relocaţiune fiind întemeiată pe o voinţă reciprocă şi tacită a ambelor părţi de a continua contractul, o asemenea voinţă nu se mai poate presupune când una dintre ele a cerut rezilierea contractului şi când pe tot timpul pentru care se pretinde că a fost tacită relocaţiune, părţile au fost în proces de reziliere a acelui contract. Locatarul nu poate obţine recunoaşterea valabilităţii titlului de locaţiune ca urmare a tacitei relocaţiuni, dacă în însăşi cererea de chemare în judecată recunoaşte că locatarul exercită presiuni pentru evacuarea sa din spaţiu pe motiv că a expirat termenul contractului de închiriere (C. Ap. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 2339/1999, în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1999, p. 59). 3 Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 544/1992, în R.I. Motica, F. Moţiu, op. cit. , p. 204. 4 Cu excepţia cazurilor în care prin lege sau convenţia părţilor nu se prevede altfel [art. 1810 alin. (2) din noul Cod civil]. 5 CSJ, s. civ., dec. nr. 269/1993, în Buletinul Jurisprudenţei, 1993, pp. 60-62; ICCJ, s. corn., dec. nr. 2254/2009, pe www.scj.ro. 6 Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor este reglementată de art. 1549-1557 din noul Cod civil. Cu caracter de noutate, art. 1552 din noul Cod civil consacră posibilitatea rezilierii unilaterale a unui contract, prevăzând că ,,rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere". 7 În practică s-a decis că, întrucât societatea comercială pârâtă a continuat să-şi desfăşoare activitatea comercială, folosind spaţiul în litigiu, deşi s-a dispus rezilierea contractului de închiriere dintre părţi, în mod corect s-a dispus obligarea pârâtei la contravaloarea beneficiului nerealizat de către reclamant prin nefolosirea spaţiului, calculat la nivelul chiriei percepute în perioada anterioară rezilierii. În schimb, plata penalităţilor de întârziere nu a fost admisă, în lipsa unei clauze penale prin care s-ar fi anticipat cuantumul daunelor-interese compensatorii sau moratori i (ICCJ, s. corn., dec. nr. 691/2004, în Dreptul nr. 3/2005, p. 261). 2

184

Încetarea locaţiunii

Neexecutarea trebuie să privească obligaţiile principale, care să aducă vătămări celeilalte părţi (abuz de folosinţă, schimbarea destinaţiei lucrului, neplata chiriei, neefectuarea repa­ raţiilor importante, descoperirea de vicii ascunse etc.) 1 . Ca excepţie, în cazul contractelor cu executare succesivă, aşa cum este şi locaţiunea, creditorul are dreptul la reziliere chiar dacă ne executarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat [art. 1551 alin. (1) din noul Cod civil] 2 .

5. I mposibilitatea folosirii bunului Potrivit art. 1818 alin. (1) din noul Cod civil, dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite, locaţiunea încetează de drept. Dacă pieirea lucrului este totală sau lucrul nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite, contractul încetează de drept, întrucât locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinţa lucrului. Prin pieire se înţelege nu numai distrugerea materială a bunului, dar şi orice imposibilitate de a folosi lucrul (de exemplu, rechiziţionare, expropriere sau confiscare)3 . Contractul de locaţiune încetează indiferent dacă pieirea lucrului este fortuită sau culpabilă; dacă există culpă, partea vinovată va fi obligată la daune-interese (despăgubiri) 4. Dacă pieirea lucrului este numai parţială sau posibilitatea folosirii lui există în parte, rezilierea este judiciară. În acest caz, locatarul poate solicita în justiţie fie o scădere de preţ, corespunzătoare pieirii lucrului, fie, dacă partea pierită din lucru este atât de însemnată încât fără acea parte locatarul n-ar fi încheiat contractul, rezilierea contractului. Şi în acest caz, partea vinovată de pieirea parţială datorează celeilalte părţi daune-interese pentru prejudiciul cauzat. Potrivit art. 1818 alin. (3) din noul Cod civil, atunci când bunul este doar deteriorat, loca­ ţiunea continuă, locatorul fiind obligat să efectueze toate reparaţiile care sunt necesare pentru a menţine bunul în stare corespunzătoare de întrebuinţare.

6. Desfiinţarea titlului locatorului Dacă este desfiinţat titlul locatorului, în baza principiului resaluta iure dantis resalvitur ius accipientis încetează şi contractul de locaţiune, întrucât locatorul nu mai poate asigura folo­ sinţa lucrului închiriat de către locatar. Astfel, potrivit art. 1819 alin. (1) din noul Cod civil, desfiinţarea dreptului care permitea locatorului să asigure folosinţa bunului închiriat deter­ mină încetarea de drept a contractului de locaţiune.

1 Pentru deta lii, a se vedea V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contracte/or civile, Ed. AII, Bucureşti, 1997, pp. 74-77. 2 Întrucât contractul de locaţiune este u n contract cu executare succesivă, efectul rezilierii, respectiv încetarea contractului, se produce numai pentru viitor, ad ică ex nune ( ICCJ, s. a l i-a civ., dec. nr. 2752/2014, pe www.scj.ro). 3

4

D. Alexand resco, tom. IX, op. cit. , p. 89; Fr. Dea k, op. cit. , p. 199; E. Safta-Romano, op. cit. , p. 23. M . Mureşan, op. cit. , p. 43; D. Chirică, op. cit. , p. 187; I . Zinveliu, op. cit. , p . 181.

185

CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

Desfiinţarea titlului locatorului se poate realiza în multiple modalităţi : constatarea nulităţii 1, anulare, rezoluţiune, evingere de către un terţ etc. De la această regulă există o excepţie, când contractul de locaţiune continuă să- şi producă efectele, deşi titlul locatorului a fost desfiinţat. Această excepţie este prevăzută în art. 1819 alin. (2) din noul Cod civil, astfel că locaţiunea va continua să producă efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la data desfiinţări i titlului locatorului, însă numai dacă locatarul a fost de bună-credinţă la încheierea locaţiunii. Reglementarea excepţiei este justificată pe temeiul apărării bunei-credinţe în raporturile juridice civile.

7. Înstrăinarea lucrului închiriat Reglementând opozabilitatea contractului de locaţiune faţă de dobânditor, art. 1811 din noul Cod civil prevede că dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează: a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară; b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este ante­ rioară datei certe a înstrăinării; c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi; d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului. Astfel, cumpărătorul unui bun mobil sau imobil care anterior a fost dat în locaţiune este obligat să respecte locaţiunea intervenită2, dacă contractul de locaţiune îi este opozabil, raţiunea prevederii legale fiind aceea că un drept nu se poate transmite decât aşa cum apare el în patrimoniul transmiţătorului, care nu poate transmite mai mult decât are el însuşi 3 • Potrivit art. 1812 alin. (1) din noul Cod civil, ,,dacă părţile convin astfel, locaţiunea încetează în cazul înstrăinării bunului dat în locaţiune". În acest caz, pentru a obţine încetarea contractului de locaţiune, cumpărătorul trebuie să aducă la cunoştinţa locatarului vânzarea intervenită, iar locaţiunea va înceta la expirarea 1 Anularea (desfiinţarea) u n u i act j u ridic presupu ne, obligatoriu, judecata reclamantu lui cu persoa nele ale căror drepturi sunt afectate printr-o admitere a acţiunii. Astfel, în · cazul unei acţiuni în constatarea nul ităţii absolute a unui contract de închiriere, reclamantul are obligaţia să cheme în judecată, în cal itate de pârâţi, pe toţi contractanţii, şi nu numai pe unii dintre ei, deoarece d repturile şi obligaţiile părţilor derivând din act sunt indivizibile, coparticiparea procesuală pasivă fiind obligatorie în această situaţie. Prin urmare, întrucât, în speţă, reclamantul a chemat în judecată doar locatorul, Îna lta Curte a reţinut că, în mod corect, instanţa de fond a respins acţiunea ca inadmisibilă, avâ nd în vedere faptul că nevalabil itatea actu lui j u ridic trebuie să fie constatată faţă de toate părţile contracta nte, reclamantul neputând obţine, cu încălcarea coparticipării procesuale, anularea unor d re pturi ale chiriaşilor, pentru a obţine el însuşi un d rept faţă de aceştia (ICCJ, s. a li-a civ., dec. nr. 2222/2015). 2 Reglementând raporturile d i ntre locatar şi dobânditor, a rt. 1813 din noul Cod civil prevede că dobânditorul se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile locatorului care izvorăsc din locaţiune. Locatorul iniţial rămâne răspunzător pentru prejudiciile cauzate locatarului anterior înstrăinării. 3 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 434/1976, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă (1975-1980), p. 106.

186

încetarea locaţiunii

unui termen de două ori mai mare decât termenul de preaviz, prevăzut la denunţarea un ilaterală. Dacă locaţiunea încetează prin înstrăinarea bunului de către locator, locatarul căruia i s-a m co unicat încetarea contractului cu respectarea prevederilor legale nu are drept la despă­ gub ire nici împotriva locatorului, nici împotriva dobânditorului 1 . Această reglementare se justi fică prin aceea că, acceptând clauza de încetare a locaţiunii în caz de înstrăinare, locatarul şi-a asumat riscul ca locaţiunea să poată înceta înainte de termenul stabilit prin co n venţia părţilor. De asemenea, locaţiunea va înceta ca efect al înstrăinării bunului dat în locaţiune, în cazul care formalităţile de opozabilitate a contractului de locaţiune faţă de dobânditor nu au în fost îndeplinite (de exemplu, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea nu a fost notată în cartea funciară).

8. Moartea locatarului Nefiind un contract încheiat intuitu personae, în principiu, locaţiunea nu încetează prin moartea locatorului sau a locatarului. Totuşi, potrivit art. 1820 alin. (2) din noul Cod civil, în cazul locaţiunii cu durată determinată, moştenitorii locatarului pot denunţa contractul în termen de 60 de zile de la data la care au luat cunoştinţă de moartea locatarului şi existenţa locaţiunii. Legea recunoaşte în acest caz, pe cale de excepţie, dreptul moştenitorilor locatarului de a denunţa unilateral contractul de locaţiune, chiar dacă acesta a fost încheiat pe durată determinată.

1 Conform art. 1812 alin. (3) din noul Cod civil.

187

TITLU L VI

Contractul de Închiriere a locuintei CAPITO LU L I Noţiune, domeniu de aplicare şi caractere juridice 1. Noţiune Contractul de închiriere a locuinţei este o varietate specială a contractului de locaţiune, având ca obiect o locuinţă şi fiind supus unei reglementări speciale1. Această reglementare spe­ cială îşi are temeiul în importanţa pe care locuinţa o are în viaţa omului; reglementarea închi­ rierii locuinţei este un domeniu care trebuie să se caracterizeze prin echilibru şi stabilitate2 • El reprezintă acel contract prin care o persoană (locator) se obligă să asigure unei alte persoane (locatar sau chiriaş) folosinţa temporară a unei locuinţe, în schimbul unei sume de bani (chirie). Principalul act normativ în materia închirierii locuinţelor este Legea locuinţei nr. 114/19963 • Ea cuprinde reglementări referitoare atât la închirierea locuinţelor în general, cât şi la închi­ rierea unor categorii speciale de locuinţe. Potrivit art. 72 din Legea nr. 114/1996, prevederile legii se completează cu dispoziţiile Codului civil referitoare la contractul de locaţiune, prevederile Codului civil constituind dreptul comun privind închirierea. Legiuitorul, prin art. 71 din Legea nr. 114/1996, a prevăzut că vor fi aplicabile dispoziţiile prevăzute prin legi speciale, potrivit cărora partea contractantă (locatorul sau chiriaşul) beneficiază de drepturile mai favorabile decât cele prevăzute prin Legea nr. 114/1996 în materia raporturilor juridice locative şi a celor conexe acestora (aplicarea principiului legii mai favorabile) 4• 1 Noul Cod civil, fără a abroga legea specială în materie, a reglementat în art. 1824-1835 câteva reguli particulare în materia închirierii locuinţelor. Totuşi, de la data intrării în vigoare a noului Cod civil, sunt abrogate art. 21-33 din Legea locuinţei nr. 114/1996. 2 L. Stănciulescu, op. cit. , 2017, p. 364. 3 Legea nr. 114/1996 a fost publicată în M. Of. nr. 254 din 21 octombrie 1996 şi republicată în M. Of. nr. 393 din 31 decembrie 1997, fiind modificată şi completată prin numeroase acte normative, recent prin Legea nr. 143/2017 pentru completarea Legii locuinţei nr. 114/1996. Prin H.G. nr. 1275/2000 au fost aprobate Normele metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii locuinţei nr. 114/1996. 4 Există asemenea dispoziţii, de exemplu, în Legea nr. 85/1992; Legea nr. 112/1995; Legea nr. 17/1994 etc.

188

Contractul de închiriere a locuinţei

2. Domeniu de aplicare Dispoziţiile Legii locuinţei nr. 114/1996 sunt aplicabile numai contractelor de închiriere având ca obiect o locuinţă, reglementarea specială impunându-se datorită importanţei acestui contract. Locuinţa, potrivit art. 2 lit. a) din Lege, este „o construcţie alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii" 1. Dacă contractul are ca obiect exclusiv un alt imobil (curte, garaj), atunci nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 114/1996, ci dispoziţiile dreptului comun 2 . Totuşi, deşi legea nu prevede expres, dacă odată cu locuinţa se închiriază şi garajul aferent, atunci se va încheia un singur contract, guvernat de dispoziţiile Legii nr. 114/1996, garajul fiind accesoriu locuinţei3 • Legislaţia locativă este inaplicabilă în cazul suprafeţelor locative cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, pentru acestea existând reglementări speciale4• Legislaţia locativă nu este aplicabilă nici în cazul închirierii unei case de vacanţă, definită de lege ca „locuinţă ocupată temporar, ca reşedinţă secundară, destinată odihnei şi recreerii". Prin prisma faptului că locuinţa de vacanţă nu prezintă caracterele locuinţei obişnuite, fiind afectată unui scop special, cel al odihnei şi recreerii, diferit de cel al locuinţei obişnuite, cel de satisfacere a cerinţelor de locuit ale unei persoane sau familii, acoperind necesităţile esenţiale de odihnă, preparare a hranei, educaţie şi igienă, precum şi duratei scurte a ocupării, pe o perioadă determinată, a locuinţei de vacanţă, nu se impune incidenţa legislaţiei locative în acest domeniu.

3. Caractere juridice Caracterele juridice ale contractului de închiriere a locuinţei sunt aceleaşi ca şi în cazul contractului de locaţiune de drept comun, reglementate de Codul civil. Acestea sunt5 : a) este un contract sinalagmatic; b) este un contract cu titlu oneros; c) este un contract comutativ; d) este un contract consensual; e) este un contract cu executare succesivă; f) este un contract netranslativ de proprietate; prin el se transmite dreptul de folosinţă temporară asupra unei locuinţe.

1 Potrivit art. 101 din Legea locuinţei, locuinţele şi unităţile individuale pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică notarială, sub sancţiunea nulităţii absolute. Dovada dreptulu i d e proprietate ş i a celorlalte drepturi reale asupra unei unităţi d e locuit s e face nurnai p e baza actelor de proprietate şi a extrasului de carte funciară pentru informare. 2 Fr. Deak, op. cit., p. 4. 3 E. Safta-Romano, op. cit. , p. 79. 4 Pentru amănunte, a se vedea D. Chirică, op. cit., p. 198. 5 Pentru detalii, a se vedea supra, titlul III, nr. 3.

189

CAPITOLUL l i Încheierea contractului 1. Părţile contractante Părţile contractului de închiriere a locuinţei sunt: a) locatorul; b) locatarul (chiriaşul); a) În principiu, închirierea locuinţelor se face, în calitate de locator, de către proprietar. Locator poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică, de stat sau privată. În cazul locuinţelor proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, contractul trebuie să fie încheiat de persoana juridică care are în administrare imobilul în cauză sau de către organul prevăzut de lege (consiliu local, primar etc.) . Deoarece prin contractul de închiriere a locuinţei n u se transmite proprietatea, ci numai folosinţa, el poate fi încheiat nu numai de către proprietar, în calitate de locator, dar şi de titularul unui alt drept real (uzufructuar, de exemplu) sau de creanţă (locatarul, de exemplu), dacă este posibilă subînchirierea 1. Întrucât închirierea locuinţei este un act de administrare, poate fi locator şi o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minor între 14 şi 18 ani) 2 . De asemenea, contractul de închiriere a locuinţei poate fi încheiat în calitate de locator de oricare dintre soţi pentru bunurile comune, fiind prezumat dat consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, legea instituie condiţia consimţământului scris expres al celuilalt soţ în cazul în care obiectul contractului de închiriere a locuinţei este locuinţa familiei (art. 322 din noul Cod civil). Consimţământul scris în această situaţie trebuie să fie expres chiar şi atunci când soţul-locator este proprietar exclusiv al imobilului locuinţă de familie. Legiuitorul instituie, astfel, o normă prin care protejează locuinţa familiei. b) Locatarul (chiriaşul) este persoana care, în urma încheierii contractului, dobândeşte dreptul de folosinţă asupra unei locuinţe, în schimbul plăţii chiriei. Reglementând drepturile soţilor asupra locuinţei închiriate, art. 323 din noul Cod civil prevede că, în cazul în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, 1 M. Mureşan, op. cit., p. 47. Art. 41 alin. (3) din noul Cod civil prevede că „ minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conserva re, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor". Singura condiţie impusă de lege pentru minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu este ca încheierea contractului de închiriere a locuinţei să nu îi provoace un prejudiciu patrimonial. 2

190

Încheierea contractului

fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul con­ tractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie 1 . Ascendenţii şi descendenţii titularului de contract dobândesc drepturi locative numai dacă sunt menţionaţi în contractul de închiriere şi dacă au locuit împreună cu chiriaşu 1 2 • Reglementând situaţia altor persoane care locuiesc împreună cu chiriaşul, art. 1832 din noul Cod civil prevede că „în lipsa unei interdicţii stipulate în acest sens, şi alte persoane pot locui împreună cu chiriaşul, caz în care vor fi ţinute solidar cu acesta, pe durata folosinţei exercitate, pentru oricare dintre obligaţiile izvorâte din contract" 3 • în doctrină4, s-a apreciat în mod întemeiat că numai persoanele fizice pot avea calitatea de chiriaşi în temeiul Legii nr. 114/1996, pentru că numai ele pot locui; suprafeţele locative cu altă destinaţie decât cea de locuinţă pot fi închiriate de către persoanele juridice, dar numai în condiţiile Codului civil sau ale unor alte reglementări speciale. Noul Cod civil prevede în art. 1828 dreptul de preferinţă al chiriaşului la închiriere, arătând că „la încheierea unui nou contract de închiriere a locuinţei, chiriaşul are, la condiţii egale, drept de preferinţă. El nu are însă acest drept atunci când nu şi-a executat obligaţiile născute în baza închirierii anterioare. Dispoziţiile referitoare la exercitarea dreptului de preempţiune în materia vânzării sunt aplicabile în mod corespunzător" .

2. Conţinutul contractului Contractul de închiriere încheiat între părţi trebuie să cuprindă anumite menţiuni referitoare la: - locuinţa închiriată (adresă, suprafaţă locativă, dotări, suprafaţa curţilor şi a grădinilor); - persoanele care vor locui împreună cu titularul contractului de închiriere; - stabilirea chiriei lunare (valoare, reguli de modificare, mod de plată, sumă plătită în avans); modalităţile de punere în executare şi încetare a contractului (locul şi condiţiile de primire şi restituire a cheilor, inventarul obiectelor şi al dotărilor aferente); data intrării în vigoare şi durata; - obligaţiile părţilor.

3. Obiectul contractului de închiriere Contractul de închiriere a locuinţei are un dublu obiect: a) locuinţa închiriată; b) chiria. 1 Pierderea, d i n orice cauză, a d reptul u i de folosinţă asu pra locuinţei de către titu larul contractului de închiriere, în speţă de către fosta soţie a pârâtului, care a părăsit locuinţa, n u atrage pierderea acestui d rept şi de către ceilalţi membri ai familiei, care continuă raportul de locaţiu ne, în baza d repturilor lor proprii de locata ri, modificâ ndu-se numai conţinutul contractul u i, în raport de membrii fami liei rămaşi (C. Ap. Bucu reşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 3713/2001, Lex expert) . 2 Potrivit art. 1834 din noul Cod civil . 3 În aceste cazu ri, încetarea, din orice cauză, a contractului de închi riere, precum şi hotărârea j ude­ cătorească de evacuare a chiriaşului sunt de d rept opozabile şi se execută îm potriva tuturor persoanelor ca re locuiesc, cu titlu sau fără titlu, împreună cu chiriaşu l . 4 E. Safta-Romano, op. cit., p. 9 2.

191

CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A LOCUI NŢEI

a) Locuinţa, conform art. 2 lit. a) din Legea nr. 114/1996, cuprinde camerele de locuit, dependinţele 1 şi alte dotări şi utilităţi necesare. Locuinţa închiriată, anexele şi dotările aferente, cu inventarul corespunzător, trebuie să fie prevăzute în contract; la fel, dacă este cazul, condiţiile de folosire a părţilor aflate în coproprietate. b) Chiria este obiectul prestaţiei la care chiriaşul s-a obligat prin contractul de închiriere a locuinţei. Chiria se fixează, de regulă, în bani. Totuşi, aceasta se poate stabili şi în alte prestaţii. Astfel, părţile contractului de închiriere trebuie să determine cuantumul chiriei lunare, regulile de modificare a acesteia şi modul de plată2. Chiria se stabileşte în raport de durata contractului şi se plăteşte periodic, pe zi, lună sau an sau se plăteşte global, pe toată durata contractului de închiriere a locuinţei. Locuinţele proprietate privată, dacă nu există reglementări speciale, se închiriază potrivit liberei înţelegeri a părţilor, fără nicio restricţie, chiria stabilindu-se în condiţiile pieţei, prin acordul părţilor. Pentru locuinţele care aparţin domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrative ale acestuia, pentru locuinţele de serviciu şi căminele pentru salariaţi ale societăţilor, companiilor şi societăţilor naţionale şi regiilor autonome, chiria, potrivit prevederilor art. 26 dinO.U.G. nr. 40/1999 3, se calculează pornindu-se de la un tarif de bază lunar, prevăzut de art. 27 din acest act normativ. Este de observat că, prin 0.U.G. nr. 40/19994, legiuitorul a prevăzut că, pentru con­ tractele de închiriere încheiate pe o perioadă mai mare de un an, proprietarul poate cere modificarea chiriei (art. 35) 5, aceste prevederi legale apropiindu-se de realităţile vieţii economice şi sociale prezente din România şi fiind în acord cu practica judiciară actuală6. În cazul în care chiriaşul nu îşi dă acordul scris la cererea de majorare a chiriei în termen de 60 de zile de la data notificării cererii de majorare, proprietarul poate intenta acţiune în justiţie pentru majorarea chiriei. Este interzisă rezilierea contractului de închiriere sau evacuarea chiriaşului pe motiv că acesta nu este de acord cu majorarea chiriei.

4. Termenul închirierii Termenul este de esenţa contractului de închiriere, acesta trebuind să cuprindă data intrării în vigoare şi durata. Legea nr. 114/1996 nu a stabilit nicio limită, minimă sau maximă, pentru închirierea locuinţelor, termenul fiind lăsat la aprecierea părţilor. 1 Dependinţele sunt încăperile care, prin funcţiunile lor, asigură folosirea corespunzătoare a locuinţei, şi anume: antreu, tindă, vestibul, hol, verandă, culoare, bucătărie, chicinetă, oficiu, debara, cămară, cameră de baie, WC, spălătorie, uscătorie, pivniţă, boxă, logie terasă şi magazie din zid. 2 Dacă chiria este fictivă sau derizorie, atunci contractul nu va fi unul de închiriere, ci, eventual, de comodat (împrumut de folosinţă). 3 O. U.G. nr. 40/1999 a fost publicată în M. Of. nr. 148 din 8 aprilie 1999, fiind aprobată, cu completări şi modificări, prin Legea nr. 241/2001, publicată în M. Of. nr. 265 din 23 mai 2001. Ea a mai fost modificată ulterior prin O.G. nr. 7/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 493/2002, în prezent abrogată; Legea nr. 493/2002 şi O. U.G. nr. 68/2006. 4 Potrivit Legi i de punere în aplicare a noului Cod civil, de la data intrării în vigoare a acestui cod sunt abrogate prevederile art. 12, art. 14-25, art. 32 alin. (2) şi art. 43-44 din O. U.G. nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţe. 5 În afară de cazul în care proprietarul nu a renunţat la acest drept prin contractul de închiriere. 6 A se vedea, de exemplu, CSJ, s. corn., dec. nr. 21/1994, în R. I. Motica, F. Moţiu, op. cit., pp. 198-199.

192

Încheierea contractului

închirierea poate fi făcută pe o durată determinată sau nedeterminată, însă nu poate să fie, conform dreptului comun, veşnică (perpetuă), locaţiunile ereditare fiind interzise de lege. Pentru a asigura locatarului stabilirea dreptului de folosinţă şi pentru protecţia chiriaşilor în condiţiile crizei de locuinţe cu care se confruntă ţara, legiuitorul român a intervenit prin prorogări legale, prelungind efectele unor contracte de închiriere. Astfel, prin Legea nr. 1 7/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative i, contractele de închiriere, indiferent de pro­ prietarul suprafeţei locative, aflate în curs de executare, au fost prelungite de drept pe o perioadă de 5 ani (18 aprilie 1994-18 aprilie 1999). De această prorogare legală nu au beneficiat chiriaşii care au schimbat în mod abuziv destinaţia spaţiului închiriat, precum şi cei care nu au ocupat efectiv locuinţa închiriată2. De asemenea, potrivit art. 5 din Legea nr. 17/1994, prorogarea legală nu a operat în cazul contractelor de închiriere încheiate de chiriaşi cu proprietarii particulari după 1 ianuarie 1990 şi nici în cazul contractelor de închiriere încheiate în numele proprietarului de consiliile locale3, acestea producându-şi efectele numai pentru termenul prevăzut în contract4. O altă prorogare legală a fost dispusă prin Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situa­ ţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului5. Potrivit art. 7 alin. (1) din Lege, contractele de închiriere privind imobilele cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, aflate în posesia statului sau a altor persoane juridice la 20 decembrie 1989, s-au pre­ lungit de drept pe o perioadă de 5 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii de restituire în natură a imobilului fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia. Potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, protecţia chiriaşilor este limitată, astfel încât poate fi evacuat în termen de un an de la intrarea în vigoare a Legii: a) chiriaşul titular sau membrii familiei sale (soţ, soţie, copii minori) care au dobândit sau înstrăinat după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu, o locuinţă; b) chiriaşul care refuză să preia în folosinţă o altă locuinţă corespunzătoare; c) chiriaşul care subînchiriază locuinţa fără consimţământul proprietarului; d) chiriaşul care a schimbat total sau parţial destinaţia ori structura interioară a locuinţei fără consimţământul proprietarului. O altă prorogare legală a contractelor de închiriere s-a dispus prin O. U. G. nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţe. Astfel, pentru o serie de suprafeţe locative (în esenţă, cele deţinute de stat sau de unităţile admi­ nistrative, de unităţi de învăţământ, de aşezăminte social-culturale etc.) s-au prelungit de drept contractele de închiriere aflate în curs de executare pe o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a actului normativ6, iar pentru celelalte suprafeţe locative redobândite de 1 Legea nr. 17/1994 a intrat în vigoare la 18 aprilie 1994. 2 C. Ap. Timişoara, s. civ., dec. nr. 973/1995, în Dreptul nr. 6/1996, p. 112. 3 Aceste contracte, potrivit art. 7 din H.C.M. nr. 860/1973, se încheiau pe termen de un an, dacă proprietarul persoană fizică nu închiria spaţiul locativ excedentar. 4 C. Ap. Timişoara, s. civ., dec. nr. 17/1996, în Revista Cercului Juridic Bănăţean nr. 6/1996, pp. 101-102. 5 Legea nr. 112/1995 a intrat în vigoare la data de 29 ianuarie 1996. 6 Potrivit art. 1 din O. U.G. nr. 40/1999.

193

CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A LOCUINŢEI

foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, la cererea chiriaşului, durata contractelor de închiriere s-a prelungit pentru o perioadă de 5 ani da la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă. Pentru garajele deţinute de stat la data intrării în vigoare a actului normativ, durata contractului de închiriere s-a prelungit, la cererea chiriaşului, pentru o perioadă de 5 ani (respectiv pe perioada 8 aprilie 1999-8 aprilie 2004). În vederea asigurării continuităţii contractelor de închiriere pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţă şi pentru cele privind garajele din imobilele aflate în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, a căror durată urma să expire la data de 8 aprilie 2004, s-a intervenit prin O. U. G. nr. 8/2004 1 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, durata contractelor de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă, fiind prelungită de drept pentru o perioadă de 5 ani, iar durata contractelor de închiriere privind garajele din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a actului normativ fiind prelungită, la cererea chiriaşilor, pentru o perioadă de 3 ani. Ulterior, potrivit O. U. G. nr. 44/2009, durata contractelor de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ­ teritoriale, pentru care a operat tacita relocaţiune, în condiţiile prevăzute de Codul civil, este de 5 ani de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă2 • Prin O. U. G. nr. 43/2014 3 s-a prevăzut că durata contractelor de închiriere privind supra­ feţele locative cu destinaţia de locuinţe din proprietatea statului sau a unităţilor admi­ nistrativ-teritoriale, pentru care a operat tacita relocaţiune, în condiţiile prevăzute la art. 1810 din noul Cod civil, este de 5 ani de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă. În practica judiciară4 s-a decis că, întrucât la baza încheierii contractelor stă, în general, libertatea de voinţă, chiriaşul poate renunţa la acest beneficiu instituit în favoarea sa, încheind contractul de închiriere pe un termen mai scurt.

1 O. U.G. nr. 8/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 278 din 30 martie 2004 şi a fost aprobată prin Legea nr. 219/2004, publicată în M. Of. nr. 507 din 7 iunie 2004. 2 O. U.G. nr. 44/2009 a fost publicată în M. Of. nr. 330 din 19 mai 2009. 3 O. U.G. nr. 43/2014 a fost publicată în M. Of. nr. 474 din 27 iunie 2014. 4 C. Ap. Timişoara, s. civ., dec. nr. 1852/2002, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară 2002, pp. 139-142.

194

CAP ITO LU L III Efectele contractului de Închiriere 1. Obligaţiile locatorului (proprietarului) Obligaţiile proprietarului (locatorului) sunt următoarele: a) să predea locuinţa chiriaşului în stare normală de folosinţă 1; b) să repare şi să menţină în stare de siguranţă în exploatare şi de funcţionalitate clădirea2 pe toată durata închirierii locuinţei3 ; c) să întreţină în bune condiţii elementele structurii de rezistenţă a clădirii4, elementele de construcţie exterioare5, curţile şi grădinile, precum şi spaţiile comune din interiorul c/ădirii6 ; d) să întreţină în bune condiţii instalaţiile comune proprii clădirii7 . În cazul clădirilor cu mai multe locuinţe, cheltuielile pentru întreţinere şi reparaţii la părţile de construcţii şi instalaţii aflate în folosinţă comună se repartizează proporţional cu 1 Proprietarul trebuie să predea bunul în stare corespunzătoare destinaţiei în vederea căreia a fost închiriat, locatorul fiind obligat, în lipsă de stipulaţie contrară, să efectueze toate lucrările, inclusiv cele locative, necesare predării lucrului în stare corespunzătoare folosinţei. În cazul în care, la predarea către chiriaş, spaţiul era impropriu folosirii conform destinaţiei, iar chiriaşul l-a adus în stare de folosinţă, el este îndreptăţit la restituirea cheltuielilor efectuate, mai puţin a celor locative (C. Ap. Braşov, s. corn., dec. nr. 7 din 22 februarie 2002, pe www.jurisprudenta. cam). 2 Locatorul are obligaţia contractuală de a asigura folosinţa utilă şi liniştită a imobilului închiriat, ceea ce presupune şi menţinerea funcţionalităţii spaţiului închiriat prin al imentarea cu energie electrică. În ipoteza în care chiriaşii apreciază că locatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale, manifestând o atitudine abuzivă, au posibilitatea de a solicita instanţei de judecată sancţionarea acestui comportament, inclusiv pe calea ordonanţei preşedinţiale (C. Ap. Bucureşti, s. a V-a corn., dec. nr. 1769 din 4 noiembrie 2005, în L.C. Stoica, op. cit., p. 45). 3 Locatorul trebuie să ofere chiriaşului o locuinţă sigură, de natură a nu ameninţa sănătatea sau integritatea corporală a acestuia. În virtutea acestei obligaţii, locatorul trebuie să se asigure ciî, µe durata cât locuinţa este închiriată, aceasta nu va constitui un pericol pentru chiriaşi, astfel încât eventualele probleme apărute pe durata desfăşurări i contractului de închiriere a locuinţei vor trebui rezolvate de către acesta. 4 Structura de rezistenţă reprezintă scheletul clădirii, fără de care aceasta nu poate exista. Deteriorarea structurii de rezistenţă reprezintă una dintre cele mai mari probleme ale unei clădiri, iar rapiditatea cu care este rezolvată aceasta determină faptul dacă imobilul mai poate fi folosit sau nu. Locatarul trebuie să verifice periodic integritatea structurală a structurii de rezistenţă pentru a nu pune în pericol integritatea şi sănătatea corporală a chiriaşilor. 5 Acoperiş, faţadă, împrejmuiri, pavimente. 6 Casa scării, casa ascensorului, holuri, coridoare, subsoluri, scări exterioare. 7 Exemplificativ, acestea sunt: ascensor, hidrofor, instalaţii de alimentare cu apă, de canal izare, instalaţi i electrice şi de gaze, centrale termice, instalaţii de încălzire centrală, de antenă, telefonice etc.

195

CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A LOCUI NŢEI

cota-parte ce revine fiecărui apartament din proprietatea comună şi se suportă de fiecare proprietar 1 . Potrivit art. 1829 alin. (1) din noul Cod civil: ,,în clădirile cu mai multe apartamente, chiriaşii au dreptul de a întrebuinţa părţile şi instalaţiile de folosinţă comună ale clădirii potrivit cu destinaţia fiecăreia". Dacă proprietarul nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin cu privire la întreţinerea şi repa­ rarea locuinţei închiriate, lucrările pot fi executate de chiriaş, în contul proprietarului, urmând apoi să reţină contravaloarea lor din chirie; e) să răspundă pentru viciile care ameninţă sănătatea ori integritatea corporală2 • Obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia chiriaşului o locuinţă care să nu îi pună în pericol viaţa sau integritatea corporală apare ca fiind una normală în sarcina acestuia. Dacă imobilul închiriat, prin structură sau prin starea sa, constituie o primejdie gravă pentru sănătatea celor care lucrează sau locuiesc în el, chiriaşul, chiar dacă a renunţat la acest drept, va putea rezilia contractul de închiriere, în condiţiile legii. Chiriaşul are dreptul şi la daune-interese dacă, la data încheierii contractului, nu a cunoscut viciile bunului. În materie locativă, normele legale privind obligaţiile proprietarului sunt imperative, neputând fi modificate prin convenţia părţilor, fiind declarate nule clauzele contractuale prin care proprietarul este exonerat de obligaţiile care îi revin potrivit prevederilor legale.

2. Obligaţiile chiriaşului Legea nr. 114/1996 şi Codul civil stabilesc mai multe obligaţii ale chiriaşului. Acestea sunt următoarele: a) Chiriaşul este obligat să folosească locuinţa cu prudenţă şi diligenţă3 • Astfel, chiriaşul nu ar putea folosi locuinţa pentru exercitarea comerţului ori pentru instalarea sediului unui partid politic etc. Dacă în contractul de închiriere se menţionează profesia locatarului, se poate prezuma acordul tacit al locatorului pentru exercitarea acelei profesiuni. În toate cazurile, pentru schimbarea destinaţiei locuinţei (în întregime sau în parte) este necesar consimţământul expres al proprietarului sau al asociaţiei de proprietari. b) Chiriaşul, conform regulilor dreptului comun, are obligaţia de a plăti chiria stipulată, nefiind reguli speciale prevăzute în Legea nr. 114/1996 sau în Codul civil cu privire la contractul de închiriere a locuinţei4• 1 Pentru deta lii, a se vedea Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii locuinţei n r. 114/1996, aprobate prin H.G. nr. 1275/2000 şi publ icate în M. Of. nr. 690 din 22 decembrie 2000. 2 Această obligaţie, neprevăzută de Legea nr. 114/1996, a fost reglementată prin art. 1827 din noul Cod civil . 3 Obligaţia locatarului de a folosi închiriat bunul cu prudenţă şi diligenţă este prevăzută expres î n art. 1799 din noul Cod civil. 4 Chiria este datorată de către chiriaş şi în ipoteza în care acesta este evacuat din locuinţă. Astfel, potrivit art. 1831 alin. (2) di n noul Cod civil, ,,chiriaşul este obligat la plata chiriei prevăzute în contract până la data eliberării efective a locuinţei, precum şi la repararea prej udiciilor de orice natură cauzate locatorului până la acea dată".

196

Efectele contractului de închiriere

c) Conform art. 1829 alin. (2) din noul Cod civil, chiriaşii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile pentru iluminarea, încălzirea, curăţarea părţilor şi instalaţiilor de folosinţă comună, precum şi la orice alte cheltuieli pe care legea le stabileşte în sarcina lor. d) Chiriaşul are obligaţia de a întreţine locuinţa în bune condiţii, pentru a putea fi predată la încetarea contractului în stare de folosinţă şi de curăţenie 1. e) Chiriaşul are obligaţia de a preda proprietarului locuinţa în stare de folosinţă, la eliberarea acesteia.

3. Obligaţii care nu pot fi asumate de chiriaş Potrivit art. 1826 din noul Cod civil, este considerată nescrisă orice clauză în temeiul căreia: a) chiriaşul este obligat să încheie o asigurare cu un asigurător impus de locator. Chiriaşului nu îi este interzis de către legiuitor să încheie anumite asigurări cu privire la locuinţa închiriată. Este vorba despre asigurările care privesc riscul producerii de pagube locuinţei din culpa chiriaşului, asigurări de răspundere civilă împotriva producerii de incendii sau în cazul în care anumite bunuri sunt furate din locuinţa închiriată. Legea interzice doar impunerea asigurătorului de către locator, în cazul în care chiriaşul doreşte să încheie un anumit tip de asigurare. Locatorul ar putea avea interesul de a impune un anumit asigurător prin prisma acordării unor anumite avantaje din partea acestuia (reduceri de prime de asigurare în cazul altor bunuri asigurate de către locator) . Chiriaşul are libertate totală în alegerea asigurătorului, beneficiind de orice avantaje acordate de acesta. Totuşi, beneficiarul asigurării încheiate de către chiriaş este proprietarul locuinţei, datorită faptului că producerea riscului asigurat va afecta bunul acestuia; b) se prevede răspunderea solidară sau indivizibilă a chiriaşilor din apartamente diferite situate în acelaşi imobil, în cazul degradării elementelor de construcţii şi a instalaţiilor, obiectelor şi dotărilor aferente părţilor comune ale imobilului. O astfel de clauză prevăzută în contractul de închiriere a locuinţei intră în contradicţie cu obligaţiile prevăzute de lege în sarcina proprietarului locuinţei. Potrivit legii, proprietarul este cel care obligaţia de a întreţine în bune condiţii structura de rezistenţă a clădirii, elementele de construcţie exterioară, curţile, grădinile şi spaţiile comune din interiorul clădirii şi de a întreţine instalaţiile comune proprii clădirii. Or, degradarea spaţiilor comune reprezintă o problemă de care locatorul trebuie să se îngrijească, pentru a menţine locuinţa în stare normală de folosinţă. Doar în ipoteza în care degradarea spaţiilor comune rezultă din utilizarea acestora în mod necorespunzător de către chiriaş se poate reţine răspunderea acestuia şi i se pot impune cheltuielile necesare readucerii acestora în stare de funcţionare. Într-o astfel de situaţie, se va reţine doar răspunderea celui care a provocat degradarea, şi nu răspunderea solidară sau indivizibilă a tuturor chiriaşilor din clădire; 1 Pe durata desfăşurării contractului, chiriaşul are obligaţia de a asigura cu răţenia şi igienizarea în interiorul locui nţei şi la părţile de folosi nţă comună. De asemenea, chiriaşul are obl igaţia de a efectua lucrările de întreţinere, repara re sau înlocui re a elementelor de construcţii şi insta laţii d i n folosinţa excl usivă. Este vorba despre obligaţia chiriaşului de a efectua micile reparaţii locative, de înlocuirea unor elemente care necesită schimbarea period ică, necesare menţinerii locuinţei în stare de folosinţă .

197

CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A LOCUI NŢEI

c) chiriaşul se obligă să recunoască sau să plătească în avans, cu titlu de reparaţii locative, sume stabilite pe baza estimărilor făcute exclusiv de locator. Locatorul nu va putea stabili în mod unilateral, în avans, valoarea unor anumite daune produse locuinţei în cazul în care acele daune ar fi produse de către chiriaş, întrucât va avea interes în a stabili o valoare cât mai mare a acestor daune, posibil disproporţionată în raport cu valoarea reală a acestor daune; d) locatorul este îndreptăţit să diminueze sau să suprime, fără contraprestaţie echi­ valentă, prestaţiile la care s-a obligat prin contract. Contractul de închiriere a locuinţei este un contract sinalagmatic, încheiat între locator şi chiriaş, având ca obiect o locuinţă. În schimbul chiriei plătite periodic locatorului, chiriaşul dobândeşte dreptul de a folosi locuinţa închiriată.Orice modificare adusă obligaţiilor părţilor modifică efectele contractului. Modificarea, fără contraprestaţie echivalentă din partea locatorului, a prestaţiilor la care acesta s-a obligat prin contract este de natură a lipsi contractul de caracterul său sinalag­ matic. În acest caz, părţile s-ar afla într-un dezechilibru contractual evident, chiriaşul trebuind să suporte o sarcină contractuală mai mare decât locatorul.

198

CAPITO LU L IV Subinchirierea şi cesiunea contractului de Închiriere 1. Subînchirierea locuinţelor Chiriaşul poate subînchiria locuinţa deţinută numai în condiţiile prevăzute de art. 1833 din noul Cod civil 1 : a) cu acordul prealabil scris al proprietarului2 ; b) în condiţiile stabilite de proprietar3 • Dacă s-a încheiat cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, contractul de subînchiriere este valabil şi produce efecte între locatarul principal şi sublocatar, ca orice contract de locaţiune. Sublocatarul nu poate beneficia însă de eventuala prorogare legală a contractelor de închiriere4. Subchiriaşul nu se află în raporturi juridice directe cu proprietarul, el neputându-se prevala de niciun drept împotriva proprietarului, iar dreptul său locativ încetează o dată cu încetarea drepturilor chiriaşului principal5• Cu toate acestea, în scop de protecţie a locatorului, potrivit art. 1833 din noul Cod civil, „în lipsa unei stipulaţii contrare, (...) sublocatarul răspunde solidar cu chiriaşul pentru obligaţiile asumate faţă de locator prin contractul de închiriere11 6 Potrivit art. 1834 alin. (4) din noul Cod civil, subînchirierea consimţită de chiriaş încetează în termen de 30 de zile de la decesul său, dacă locaţiunea nu continuă în favoarea unei persoane îndreptăţite în acest sens (soţ, ascendenţi sau descendenţi)7. .

1 Chiriaşu lui nu i se aplică dispoziţiile privitoare la subînchiriere în cazu l în care permite accesul şi uti lizarea locuinţei închiriate anu mitor persoane pentru care nu-şi asumă răspunderea . Astfel, regu lile a rătate privitoare la subînchiriere nu vizează ipoteza în care chiriaşul, fă ră a încheia u n contract de subînch iriere, perm ite - dar fără a-şi asuma sau a avea o obligaţie ju ridică - ca alte persoane (rude, prieteni etc.} să se folosească tempora r de locuinţa închiriată . Întrucât persoanele tolerate nu a u niciun titlu locativ şi pot fi evacuate oricând la cererea chiriaşu lui, folosinţa exercitată de către ele nu aduce nicio atingere obligaţiilor contractuale ale chiriaşului (Tri b . Suprem, c o l. civ., d e c . n r . 1660/1968, î n R R D n r. 4/1969, pp. 178-179}. 2 În i poteza în care chiriaşu l subînchiriază locuinţa fără acord u l locatoru l u i sau cu nerespectarea condiţii lor stabilite ( de exemplu, pentru altă destinaţie decât cea de locuinţă}, locatorul poate cere p r i n justiţie executa rea obl igaţiilor prin contractul principal (ceea ce poate avea ca efect inclusiv expulzarea sublocatarului} sau rezilierea contractu lui de închiriere cu daune-interese, potrivit dreptului comu n . 3 Această cond iţie, neprevăzută expres de lege, este subînţeleasă, prin acord ul dat locatorul putând impune anumite condiţii în care este permisă subînchi rierea. 4 Fr. Deak, op. cit. , 1997, p. 3 1 . 5 M . Mureşan, op. cit. , p. 5 3 . 6 Este un c a z de solidaritate legală pasivă, prevăzut de lege pentru a asigura protecţia locatorului faţă de eventuala nerespectare a obligaţiilor asumate prin contractul de închiriere de către locata r. 7 În acest ultim caz, persoan a îndreptăţită la continuarea contractului de locaţiune sem n ează contractul de subînchiriere în locul chiriaşu l u i decedat.

199

CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A LOCUINŢEI

2. Cesiunea contractului de închiriere a locuinţei Legea nr. 114/1996 nu cuprinde nicio dispoziţie legală privind cesiunea contractului de închiriere. În aceste condiţii, având în vedere că art. 72 din Lege prevede că dispoziţiile sale se completează cu dispoziţiile Codului civil privind contractul de locaţiune, înseamnă că, întrucât noul Cod civil permite expres atât subînchirierea, cât şi cesiunea contractului de închiriere (art. 1833), este posibilă şi cesiunea contractului de închiriere a locuinţei, condiţiile necesare fiind aceleaşi ca şi în cazul subînchirierii, efectele juridice ale celor două instituţii juridice fiind însă diferite1 . Este de menţionat că, pentru protecţia locatorului din contractul principal, noul Cod civil a instituit răspunderea solidară a chiriaşului şi a cesionarului faţă de locator, prevăzând în art. 1833 că, în lipsa unei stipulaţii contrare, cesionarul răspunde solidar cu chiriaşul pentru obligaţiile asumate faţă de locator prin contractul de închiriere.

1 A se vedea distincţia dintre sublocaţiune şi cesiunea contractului de locaţiune, valabilă şi în cazul contractului de închiriere a locuinţei.

200

CAP ITO LU L V

Schimbul obligatoriu de locuinţe Legea nr. 114/1996, spre deosebire de legislaţia locativă anterioară 1 , nu cuprinde nicio dispoziţie legală privind schimbul obligatoriu de locuinţe, ceea ce înseamnă că, în principiu, în prezent, acesta nu mai este posibil. Totuşi, schimbul obligatoriu de locuinţe poate interveni în cazurile în care prin legi speciale se prevede dreptul proprietarului locuinţei de a solicita schimbul obligatoriu. O asemenea dispoziţie legală este conţinută de art. 5 alin. {3) din Legea nr. 112/1995, care prevede că fostul proprietar sau moştenitorii acestuia, dacă locuiau la 22 decembrie 1989 în imobil cu alţi chiriaşi, vor redobândi dreptul de proprietate asupra întregului imobil, iar evacuarea chiriaşilor şi punerea în posesie a proprietarilor se va face numai după acordarea efectivă a unei locuinţe corespunzătoare2 de către autorităţile publice sau de către proprietar. Alte dispoziţii legale privind schimbul obligatoriu de locuinţe sunt cuprinse în Legea nr. 10/2001, care prevede, în art. 15 alin. (1), obligaţia chiriaşului de a elibera de îndată locuinţa ocupată care a fost restituită foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, dacă i se pune la dispoziţie o altă locuinţă corespunzătoare3 • Din raţiuni de protecţie socială, art. 15 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 a stabilit că în cazul persoanelor cu handicap, a celor prevăzute în Legea nr. 42/1990 (în prezent abrogată), a veteranilor şi văduvelor de război şi a persoanelor prevăzute în Decretul-Lege nr. 118/1990, schimbul obligatoriu de locuinţe trebuie făcut încât acestor persoane să le fie asigurate condiţii de folosinţă similare celor existente în locuinţa închiriată.

1 Legea nr. 5/1973, în art. 64, a consacrat schimbul obligatoriu de locuinţe, proprietarul locuinţei închiriate putându-se muta în locuinţa sa cu condiţia punerii la dispoziţia chiriaşului a unei alte locuinţe. 2 Pentru a constitui o locuinţă corespunzătoare, locuinţa oferită trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru o locuinţă convenabilă, conform art. 2 lit. b) din Legea nr. 114/1996. 3 Proprietarul nu este ţinut să ofere chiriaşului spaţiul necesar hobby-ului său; spre exemplu, pentru a asigura păsărilor de rasă condiţii optime de vieţuire (ICCJ, s. civ., dec. nr. 2590/2005).

201

CAPITOLUL VI Încetarea contractului 1. Cauze de încetare Cauzele de încetare a contractului de închiriere a locuinţei, în afara celor reglementate de Codul civil pentru contractul de locaţiune, sunt prevăzute expres de Legea locuinţei nr. 114/1996 şi de noul Cod civil 1 : a) expirarea termenului stipulat; b) denunţarea unilaterală a contractului de închiriere; c) rezilierea contractului, în condiţiile prevăzute de lege; d) decesul chiriaşului.

2. Expirarea termenului La expirarea termenului stipulat în contract, contractul de închiriere încetează, iar chiriaşul este obligat să predea locuinţa proprietarului (locatorului) 2. Părţile pot conveni asupra reînnoirii contractului, aceasta operând în condiţiile şi termenul stabilite prin convenţia lor. Convenţia părţilor de reînnoire a contractului poate fi expresă, dar şi tacită, fiind apli­ cabile regulile dreptului comun privind relocaţiunea tacită. Potrivit art. 1831 din noul Cod civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, evacuarea chiri­ aşului se face în baza unei hotărâri judecătoreşti3 • Chiriaşul este obligat la plata chiriei pre­ văzute în contract până la data eliberării efective a locuinţei, precum şi la repararea preju­ diciilor de orice natură cauzate locatorului până la acea dată. 1 Pentru unele categorii de locuinţe, reglementate prin legi speciale, s-au prevăzut şi alte cauze de încetare a contractului de închiriere; a se vedea, de exemplu, Legea nr. 112/1995, O. U.G. nr. 40/1999 etc. 2 Dacă intimata şi-a manifestat în scris, în mod neechivoc şi neîndoielnic, voinţa de a nu mai prelungi contractul de închiriere, acesta şi-a încetat efectele prin ajungerea la termen (C. Ap. Bucureşti, s. a VI-a corn., dec. nr. 1012 din 28 septembrie 2002). 3 Având în vedere faptul că reclamanta locator a notificat-o pe pârâtă în sensul că nu intenţionează să mai prelungească contractul de închiriere a locuinţei după data ajungerii la termen, prima instanţa a constatat în mod corect încetarea locaţiunii şi a dispus evacuarea locatarei pentru lipsa titlului. Pentru ca pârâta-recurentă chiriaşă să poată solicita instanţei de judecată recunoaşterea unui drept de retenţie asupra spaţiului închiriat, aceasta ar fi trebuit să solicite instanţei, printr-un capăt de cerere diferit, obligarea intimatei-reclamante la plata de despăgubiri concretizate într-o sumă de bani determinată care să reprezinte contravaloarea reparaţiilor şi îmbunătăţirilor efectuate spaţiului locativ, şi aceasta datorită faptului că dreptul de retenţie este un mijloc specific de garantare a obligaţiilor, constând în dreptul creditorului de a refuza restituirea unui bun al debitorului, aflat în detenţia sa, până ce debitorul nu-i plăteşte ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun (C. Ap. Bucureşti, s. a V-a corn., dec. nr. 285 din 20 februarie 2004, pe www.jurisprudenta. com).

202

Încetarea contractului

3. Denunţarea unilaterală în analiza acestui caz de încetare a contractului de închiriere a locuinţei trebuie să distin­ gem după cum contractul a fost încheiat pe durată determinată sau pe durată nede­ terminată. Noul Cod civil a prevăzut denunţarea unilaterală în cazul închirierii făcute fără deter­ minarea duratei, prevăzând, în art. 1824, că atunci când contractul de închiriere s-a încheiat fără determinarea duratei şi nu s-a convenit altfel, chiriaşul poate denunţa contractul prin notificare, cu respectarea unui termen de preaviz care nu poate fi mai mic decât sfertul intervalului de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei 1 . La rândul său, locatorul poate denunţa contractul prin notificare, cu respectarea unui termen de preaviz care nu poate fi mai mic de: a) 60 de zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este de o lună sau mai mare; b) 15 zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este mai mic de o lună. Potrivit art. 1825 din noul Cod civil, dacă închirierea este pe durată determinată, locatarul poate denunţa unilateral contractul prin notificare, cu respectarea unui termen de preaviz de cel puţin 60 de zile2 • Orice clauză contrară este considerată nescrisă. Dacă, într-o asemenea situaţie, în contract s-a prevăzut că locatorul poate denunţa unilateral contractul în vederea satisfacerii nevoilor locative proprii sau ale familiei sale, termenul de preaviz nu poate fi mai mic de: a) 60 de zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este de o lună sau mai mare; b) 15 zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este mai mic de o lună.

4. Rezilierea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor sau comportamentul culpabil al chiriaşului Rezilierea este o sancţiune judiciară care intervine în cazul în care părţile nu-şi execută în mod culpabil obligaţiile izvorâte din contract, fiind un efect al contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, aşa cum este şi contractul de închiriere a locuinţei3• 1 În cazul în care chiriaşul denunţă în mod unilateral contractul de închiriere privind imobilul în care locuieşte, unitatea locatoare are dreptul de a repartiza locuinţa unei alte persoane, iar actele juridice ulterioare încheiate cu o terţă persoană sunt perfect valabile (C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1347 /2000). 2 Chiriaşul nu poate fi obligat la daune-interese pentru terminarea contractului înainte de expirarea termenului, ci doar la plata chiriei până la expirarea termenului de preaviz. Acest fapt este justificat de faptul că denunţarea unilaterală este o posibilitate conferită de lege chiriaşului pentru încetarea contractului înainte de termen. 3 Întrucât contractul de închiriere se înscrie în categoria contractelor cu executare succesivă, efectul rezilierii, respectiv încetarea contractului, se produce numai pentru viitor, adică ex nune. Prin urmare, în cazul în care s-a constatat că prestaţiile datorate de locatar pentru folosinţa bunului până la data rezilierii contractului şi eliberării spaţiului închiriat au fost achitate, locatorul nu mai poate pretinde, după încetarea contractului şi părăsirea spaţiului de către locatar, plata chiriei până la împl inirea termenului locaţiunii, deoarece a dispărut

203

CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A LOCUINŢEI

Reglementând la modul general cazurile de reziliere a contractului de închiriere a locuinţei 1, art. 1830 alin. (1) din noul Cod civil prevede că „în cazul în care, fără justificare, una dintre părţile contractului de închiriere nu îşi execută obligaţiile născute din acest contract, cealaltă parte are dreptul la rezilierea contractului" 2• Cazurile speciale de reziliere a contractului de închiriere a locuinţei înainte de termen sunt următoarele3 : a) chiriaşul, membrii familiei sale sau alte persoane cărora acesta din urmă le-a îngăduit, în orice mod, folosirea, deţinerea sau accesul în locuinţă au un comportament care face imposibilă convieţuirea4 cu celelalte persoane care locuiesc în acelaşi imobil sau în imobile aflate în vecinătate5• Pentru a putea opera rezilierea în acest caz, trebuie ca purtarea locatarului să facă realmente imposibilă convieţuirea, să fie vorba de fapte repetate de comportare şicanatorie, permanentă şi abuzivă6. Deşi s-a susţinut în literatura de specialitate7 că rezilierea, în acest caz, poate fi cerută, în clădirile cu mai multe locuinţe, şi la cererea asociaţiei de proprietari sau a colocatarilor lezaţi, faţă de prevederea expresă a legii (,,locatorul poate cere") şi pentru că rezilierea unui contract, în general, nu poate fi cerută decât de părţile contractului, apreciem că acest lucru nu este posibil, aceste persoane putând cere eventual evacuarea chiriaşului pe temei delictual, pentru abuzul de drept săvârşit de chiriaş8 ; b) chiriaşul, membrii familiei sale sau alte persoane cărora acesta din urmă le-a îngăduit, în orice mod, folosirea, deţinerea sau accesul în locuinţă Împiedică folosirea normală a locuinţei sau a părţilor comune9 . temeiul contractual care să impună o astfel de obligaţie şi, în egală măsură, contraprestaţia locatorului de asigurare a folosinţei bunului (ICCJ, s. a l i-a civ., dec. nr. 2752/2014, pe www. scj. ro). 1 Rezilierea contractului poate fi cerută pentru neexecutarea oricărei obligaţii izvorâte din contract, chiar dacă neexecutarea obl igaţiei de către debitor este de mică însemnătate, dar are caracter repetat, orice clauză contrară fiind considerată nescrisă. 2 Conţinutul acestui text este redat astfel cum a fost modificat prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil. 3 Ele sunt prevăzute de art. 1830 alin. (2) din noul Cod civil. 4 Dacă faptele imputate pârâtului chiriaş nu au fost săvârşite în exclusivitate de acesta, reprezentând manifestări ale tuturor locatarilor, între care există o stare conflictuală generată de deconectarea întregului imobil de la reţelele de al imentare cu apă şi gaze pentru neplata facturilor către furnizori, nu se poate reţine culpa exclusivă şi determinantă a pârâtului, de natură a face aplicabilă sancţiunea rezilierii (ICCJ, s. civ. şi de prop. int., dec. nr. 1648 din 3 martie 2005, pe www. scj. ro). 5 În scopul do"edirii imp,:,sibilităţii de a convieţui în imobil din cauza conduitei necorespunzătoare a unui locatar se poate folosi orice mijloc de probă, şi anume nu numai declaraţii ale colocatarilor din acel imobil, ci şi ale unor persoane străine, ca, de pildă, ale unor locatari din clădirile învecinate, care au avut posibilitatea să audă scandalurile şi zgomotele produse din culpa chiriaşului pârât (Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1737 /1990, în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990, pp. 82-83). 6 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1811/1970, în Repertoriu 1969-1975, p. 163. 7 Fr. Deak, op. cit. , 1997, p. 44. 8 În acelaşi sens, a se vedea E. Safta-Romano, op. cit. , pp. 128-129. 9 În practica judiciară s-a decis că, în cazul în care unul dintre soţi are o comportare necorespunzătoare faţă de ceilalţi locatari din imobil, nu se poate dispune numai evacuarea lui, ci şi a celuilalt soţ. Altminteri, s-ar ajunge să se dispună separarea judecătorească a domiciliului, deşi domiciliul comun al soţilor este de natura căsătoriei, iar potrivit legii, au dreptul la o singură locuinţă. Această soluţie se impune şi pentru considerentul că, în concepţia legiuitorului, titularul contractului de închiriere, împreună cu membrii familiei sale, formează un

204

Încetarea contractului

5. Decesul chiriaşului Potrivit art. 1834 alin. (1) din noul Cod civil, contractul de închiriere a locuinţei încetează în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului chiriaşului. Încetarea contractului de închiriere nu se va produce însă dacă există persoane îndreptăţite potrivit legii să invoce beneficiul contractului. Astfel, închirierea va continua, la cerere, în beneficiul: a) soţului sau soţiei 1; b) descendenţilor chiriaşului (copii, nepoţi, strănepoţi etc.) sau ascendenţilor acestuia (părinţi, bunici, străbunici) 2, dacă ei sunt menţionaţi în contractul de închiriere şi au locuit împreună cu acesta3• Beneficiarii care au cerut continuarea contractului desemnează de comun acord per­ soana sau persoanele care semnează contractul de închiriere în locul chiriaşului decedat4• În cazul în care aceştia nu ajung la un acord în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului chiriaşului, desemnarea se face de către locator.

colectiv cu aceleaşi interese şi, fiind cu toţii obligaţi să respecte prevederile legii, rămân răspunzători pentru faptele ce atrag evacuarea, chiar dacă sunt săvârşite numai de către unii dintre ei (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1326/ 1976, în Repertoriu 1975-1980, p. 109). 1 În conformitate cu prevederile art. 323 din noul Cod civil, în caz de deces al unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor continuă exercitarea dreptului său locativ dacă nu renunţă în mod expres la acesta. Este instituită, aşadar, o prezumţie relativă de continuitate a contractului de închiriere a locuinţei, soţul supra­ vieţuitor nefiind obligat să opteze pentru continuarea acestuia în termenul stipulat în art. 1834 din noul Cod civil. 2 Renunţarea la contract de către soţul supravieţuitor nu afectează drepturile ascendenţilor şi descen­ denţilor, tot aşa cum nici renunţarea acestora la beneficiul contractului nu afectează dreptul de opţiune al soţului supravieţuitor, deci nu duce la încetarea contractului. 3 Potrivit art. 1834 alin. (3) din noul Cod civil, aşa cum textul este modificat prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil. 4 Persoanele care beneficiază de continuarea închirierii au acest drept nu în calitate de moştenitori, ci în calitate de chiriaşi care au locuit împreună cu titularul de contract, deci indiferent dacă sunt sau nu moştenitorii persoanei decedate.

205

CAP ITO LU L VI I

Închirierea unor locuinţe cu destinaţie specială 1. Reguli aplicabile Legea nr. 114/1996, pentru anumite tipuri de locuinţe, prevede reguli speciale, dero­ gatorii de la regulile generale din materia contractului de închiriere a locuinţei. Aceste reguli sunt prevăzute pentru: locuinţele sociale; locuinţele de serviciu; locuinţele de intervenţie; locuinţele de necesitate; locuinţele de protocol. Pentru aceste categorii de locuinţe se aplică regulile speciale prevăzute de Legea nr. 114/1996, iar, unde nu există reguli speciale, se vor aplica regulile generale prevăzute pentru contractul de închiriere a locuinţei, completate cu regulile dreptului comun 1 .

2. Locuinţa socială Locuinţa socială este acea locuinţă care se atribuie cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii, a căror situaţie economică nu le permite dobândirea în proprietate sau închi­ rierea unei locuinţe în condiţiile pieţei [art. 2 lit. c) din Legea nr. 114/1996] . Locuinţele sociale aparţin domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale 2, putând fi numai închiriate3, şi nu vândute chiriaşilor4. 1 Regulile generale pentru contractul de închiriere a locuinţelor speciale sunt prevăzute de Legea nr. 114/1996, iar dreptul comun în materia locaţiunii îl constituie dispoziţiile Codului civil. Astfel, potrivit art. 1835 din noul Cod civil, ,,regimul închirierii prevăzut de legea specială pentru locuinţele sociale, locuinţele de necesitate, locuinţele de serviciu, locuinţele de intervenţie şi locuinţele de protocol se întregeşte cu prevederile prezentului cod". 2 Conform art. 39 din Legea nr. 114/1996. 3 Locuinţa socială, închiriată cu această destinaţie expres prevăzută în contract, nu poate fi vândută chiriaşului - care invocă dispoziţiile Decretului-Lege nr. 61/1990 şi ale Legii nr. 85/1992 - chiar dacă a fost construită anterior Legii nr. 114/1996 - care, prin art. 47, interzice vânzarea acestor locuinţe -, deoarece acest act normativ a definitivat regimul locuinţelor care deja aveau acest statut, fiind exceptate de la vânzare { I CCJ, s. civ. şi de prop. int., dec. nr. 4165 din 19 mai 2005, în C.C. Hageanu, V.C. Dumitrache, Contractul de închiriere. Practică juridică, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 193). 4 Aceste locuinţe pot fi închiriate numai familiilor cu un venit mediu net lunar realizat în ultimele 12 luni cu cel puţin 20% sub nivelul venitului net lunar pe membru de familie sau, după caz, de persoană, stabilit conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 114/1996.

206

Închirierea unor locuinţe cu destinaţie specială

întrucât numărul locuinţelor sociale este, de regulă, mai mic decât numărul solicitanţilor, legea prevede că ele se repartizează în vederea închirierii de către consiliile locale 1, în o rdinea de prioritate stabilită de ele, pentru persoanele prevăzute de lege2• Contractul de închiriere se încheie de către primar (sau persoana împuternicită de acesta) cu beneficiarii stabiliţi de consiliul local [art. 44 alin. (1)]. Formularea textului este greşită, întrucât contractul se încheie în realitate numai cu unul dintre beneficiari, care devine titular al contractului, iar în contract vor fi incluse şi persoanele care vor locui cu titularul contractului3• Contractul se încheie pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea prelungirii pe baza decla­ raţiei de venituri şi a actelor doveditoare necesare [art. 44 alin. (1)]. Chiria stabilită nu poate depăşi 10% din venitul net lunar, calculat pe ultimele 12 luni, pe familie4, iar diferenţa până la valoarea reală a chiriei este subvenţionată de la bugetul local [art. 44 alin. (2)]. Titularul contractului are obligaţia să comunice primarului, în termen de 30 de zile, orice modificare produsă în venitul net lunar al familiei sale. Legea prevede cazuri speciale de reziliere a contractului de închiriere a locuinţelor sociale: a) prin necomunicarea, în termen de 30 de zile, a modificărilor produse în venitul net lunar al familiei [art. 45 alin. (1)]; b) dacă venitul net lunar pe familie, realizat în 2 ani fiscali consecutivi, depăşeşte cu peste 20% nivelul minim prevăzut de lege, iar titularul contractului nu a achitat valoarea nominală a chiriei în termen de 90 de zile de la comunicare [art. 46 lit. b)]; c) dacă chiriaşul a subînchiriat locuinţa socială, a transmis dreptul de locuire (schimb, cesiune etc.) sau a schimbat destinaţia spaţiului închiriat (art. 49) 5• Potrivit art. 48 din Legea nr. 114/1996, nu pot beneficia de locuinţe sociale persoanele sau familiile6 care: 1. deţin în proprietate o locuinţă; 2. au înstrăinat o locuinţă după data de 1 ianuarie 1990; 3. au beneficiat de sprijinul statului în credite şi execuţie pentru realizarea locuinţei; 4. deţin, în calitate de chiriaş, o altă locuinţă din fondul locativ de stat.

3. Locuinţa de serviciu Locuinţa de serviciu este locuinţa destinată funcţionarilor publici, angajaţilor unor instituţii sau agenţi economici, acordată în condiţiile contractului de muncă, potrivit prevederilor legale [art. 2 lit. d) din Legea nr. 114/1996]. 1 Nedeţinând repartiţie emisă, potrivit hotărârii consiliului local, pe baza propunerilor comisiei de fond locativ, pârâtei nu i se poate încheia contract de închiriere (C. Ap. Constanţa, s. civ., dec. nr. 1052/2001, în Culegere de practică judiciară pe anii 1999-2002, Ministerul Justiţiei, 2002, p. 96). 2 Art. 43 din Lege prevede, exemplificativ, persoanele îndreptăţite (tinerii căsătoriţi cu vârsta până la 35 de ani, persoane handicapate, pensionari, invalizii de gradul I şi li, veteranii şi văduvele de război etc.). 3 Fr. Deak, ap. cit. , p. 53; E. Safta-Romano, op. cit. , p. 81. 4 Prin „familie", conform art. 17, se înţelege „soţul, soţia, copiii şi părinţii soţilor, care l ocuiesc şi gospo­ dăresc împreună". 5 Art. 49 din Lege interzice expres, pentru locuinţele sociale, subînchirierea locuinţei, transmiterea dreptului de locuire şi schimbarea destinaţiei spaţiului închiriat. 6 Prin famil ie, în această materie, potrivit art. 17 din Legea nr. 114/1996, se înţelege soţul, soţia, copiii şi părinţii soţilor, care l ocuiesc şi gospodăresc împreună.

207

CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A LOCUINŢEI

Condiţiile şi durata încheierii vor fi stipulate în contractul de închiriere încheiat între părţile contractante, accesoriu la contractul de muncă [art. 51 alin. (2)]. Rezultă deci că, în aceste cazuri, contractul de închiriere este accesoriu la contractul de muncă, încetând odată cu încetarea contractului de muncă, iar titularul contractului şi membrii familiei sale vor fi evacuaţi necondiţionat de atribuirea altei locuinţe 1. Locuinţele de serviciu sunt constituite într-un fond compus din: locuinţele existente, care, potrivit legii, rămân cu destinaţia de locuinţe de serviciu la data intrării în vigoare a Legii locuinţei, precum şi din locuinţele noi. Acestea din urmă sunt finanţate fie de la bugetul de stat şi bugetele locale, fie de la bugetele agenţilor economici, pentru salariaţii acestora. Locuinţele de serviciu noi se construiesc pe terenurile aflate în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, pentru locuinţele finanţate de la bugetul de stat, sau pe terenurile aparţinând agenţilor economici, pentru locuinţele finanţate din veniturile acestora. Locuinţele de serviciu realizate cu finanţare de la bugetul de stat şi de la bugetele locale pot fi vândute în condiţiile legii chiriaşilor, însă numai cu aprobarea Guvernului şi numai dacă s-a restrâns sau a încetat activitatea care a generat realizarea locuinţelor respective [art. 53 alin. (4)1 2.

4. Locuinţa de intervenţie Locuinţa de intervenţie este locuinţa destinată cazării personalului unităţilor economice sau bugetare, care, prin contractul de muncă, îndeplineşte activităţi sau funcţii ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în cadrul unităţilor economice [art. 2 lit. e)] 3. În principiu, potrivit art. 54 alin. (1), locuinţa de intervenţie urmează regimul juridic al locuinţei de serviciu4. Totuşi, comparativ cu locuinţa de serviciu, locuinţa de intervenţie prezintă unele parti­ cularităţi: a) este situată în incinta unităţii sau în imediata apropiere a acesteia; 1 În cazul în care, după desfacerea contractului de muncă, societatea încheie cu fostul său salariat contract de închiriere în care nu se prevede că obiectul convenţiei are caracter de locuinţă de serviciu, contractul urmează a fi respectat, nemaifiind posibilă evacuarea fostului salariat pentru motivul că nu mai este salariatul său şi nu ar mai avea dreptul să deţină cu chirie locuinţa de serviciu în temeiul art. 51 al Legii nr. 114/1996 {ICCJ, s. civ. şi de prop. int., dec. nr. 302 din 19 ianuarie 2005, pe www. scj.ro). 2 Deşi legea prevede expres, considerăm că locuinţele de serviciu realizate cu fonduri de la buget sunt proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, întrucât numai aşa se poate explica de ce legiuitorul admite •ristrăinarea lor (chiar în condiţii restrictive). Dacă ar fi proprietate publică, dispoziţia art. 53 alin. (4) ar fi neconstituţională, având în vedere că prin Constituţie bunurile proprietate publică sunt declarate inalienabile [art. 136 al in. (4)] . 3 Dacă apartamentul din speţă este închiriat unor locatari care nu se încadrează în personalul menţionat în lege, pârâta nefăcând dovada că această locuinţă ar fi necesară sau direct legată de îndeplinirea unor astfel de atribuţii de serviciu, locuinţa nu este de intervenţie. De asemenea, împrejurarea că raporturile locative dintre părţi nu au fost definite ca accesorii la contractul individual de muncă demonstrează că unitatea pârâtei nu a înţeles să condiţioneze închirierea locuinţei de calitatea de angajat a locatarului şi de îndeplinirea anumitor atribuţii de serviciu, fie sau nu permanente sau urgente, astfel încât refuzul de a încheia contract de vânzare-cumpărare nu este legalmente fundamentat (C. Ap. Braşov, dec. nr. 703 din 1996, în C. Ţurianu, Practică juridică adnotată, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999, p. 172). 4 Este de reţinut că închirierea acestor locuinţe se face nu numai în considerarea raportului de muncă al titularului, dar şi a funcţiei deţinute de acesta în cadrul unităţii.

208

Închirierea unor locuinţe cu destinaţie specială

b) este destinată personalului care îndeplineşte atribuţii de serviciu ce necesită prezenţa în preajma locului de muncă 1; c) nu poate fi vândută chiriaşului2 ; d) încetarea contractului de muncă atrage, în toate cazurile, încetarea contractului de închiriere, intervenind chiar dacă titularul contractului primeşte ajutor de şomaj sau alocaţie de sprijin. În practica judiciară3 s-a decis, într-un recurs în interesul legii, că refuzul de vânzare a locuinţelor şi implicit verificarea naturii locuinţei sunt supuse cenzurii instanţelor judecăto­ reşti. Intervenţia instanţei supreme a fost dictată de practica diferită a instanţelor sub aceste aspecte, unităţile deţinătoare de locuinţe având tendinţa de a refuza vânzarea către angajaţi a locuinţelor ocupate de aceştia în calitate de chiriaşi, pe motiv că acestea ar fi de inter­ venţie, chiar dacă în fapt acestea erau locuinţe de serviciu.

5. Locuinţa de necesitate Locuinţa de necesitate este locuinţa destinată cazării temporare a persoanelor şi familiilor ale căror locuinţe au devenit inutilizabile în urma unor catastrofe naturale sau accidente sau ale căror locuinţe sunt supuse demolării în vederea realizării de lucrări de utilitate publică, precum şi a lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua în clădiri ocupate de locatari [art. 2 lit. f) din Legea nr. 114/1996]. Particularităţile contractului de închiriere privind locuinţa de necesitate sunt următoarele: - scopul închirierii îl constituie cazarea temporară a persoanelor şi familiilor ale căror locuinţe nu pot fi utilizate; - locuinţa celor care necesită cazarea temporară să fie inutilizabilă; credem că inutili­ zabilitatea trebuie să fie totală sau într-o proporţie atât de mare încât să facă imposibilă locuirea; - locuinţa să fie inutilizabilă nu din culpa celor care o ocupă, ci din cauza unor catastrofe naturale sau accidente, e supusă demolării în vederea executării unor lucrări de utilitate publică sau a unor lucrări de reabilitare, care nu pot fi efectuate în clădirea ocupată de locatari. În cazuri de maximă urgenţă, consiliile locale vor putea declara locuinţele libere, aflate în fondul de locuinţe sociale, drept locuinţe de necesitate (art. 56 din Lege). Locuinţa de necesitate se atribuie pe baza hotărârii consiliului local, iar contractul de închiriere se încheie de primarul localităţii sau de persoana împuternicită de acesta [art. 55 alin. (3)] 4 • 1 Dacă locuinţa se situează la 6 km de sediul unităţii şi la 2 km de locul de muncă, locuinţa nu poate fi considerată locuinţă de intervenţie (C. Ap. Timişoara, s. civ., dec. nr. 94/1993, în Revista Cercului Juridic Bănăţean nr. 1/1995, p. 62). 2 Potrivit art. 54 alin. (3) din Legea nr. 114/1996. 3 CSJ, Secţiile unite, dec. nr. 11/1997, în Buletinul Jurisprudenţei CSJ pe anul 1997, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1998, pp. 58-59. 4 Titularul contractului de închiriere nu va putea subînchiria locuinţa de necesitate, nu va putea efectua un schimb de locuinţe şi nici cesiona contractul.

209

CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A LOCUINŢEI

Închirierea are caracter temporar, durând până la înlăturarea efectelor care au făcut inutilizabilă locuinţa ocupată anterior ori până la atribuirea unei alte locuinţe din fondul locativ de stat (de exemplu, în cazul demolării pentru lucrări de utilitate publică) 1 .

6. Locuinţa de sprijin Având în vedere multiplele situaţii din practică în care, în urma crizei economice, au avut loc evacuări silite din cauza neachitării obligaţiilor din contractele de credit ipotecare ca urmare a situaţiei economice precare a debitorilor persoane fizice din asemenea contracte, prin Legea nr. 143/20172 s-a reglementat locuinţa de sprijin, în scop de protecţie a unor asemenea persoane. Locuinţa de sprijin este locuinţa cu o suprafaţă utilă de cel mult 100 mp, care se atribuie cu chirie unor persoane sau familii care au fost evacuate prin proceduri de executare silită din locuinţele proprietate personală, în urma neachitării obligaţiilor contractuale prevăzute în contracte de credit ipotecar, şi a căror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei. Aceste locuinţe aparţin domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale şi se repartizează de către autorităţile administraţiei publice locale, care le-au cumpărat prin licitaţie publică, pe baza criteriilor stabilite anual prin hotărâre a consiliului local. Contractul de închiriere se încheie de către primar sau de către o persoană împuternicită de acesta cu beneficiarii stabiliţi de consiliul local, pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea prelungirii pe baza declaraţiei de venituri şi a actelor doveditoare necesare conform prevederilor legale. Nivelul chiriei nu va depăşi 10% din venitul net lunar, calculat pe ultimele 12 luni, pe familie. Diferenţa până la valoarea nominală a chiriei va fi subvenţionată de la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale unde este situată locuinţa de sprijin. Contractul de închiriere se poate rezilia: a) la cererea chiriaşului, cu condiţia notificării prealabile într-un termen de minimum 60 de zile3; b) la cererea proprietarului, în cazul în care: - chiriaşul nu a respectat clauzele contractului de închiriere; - chiriaşul nu a achitat valoarea nominală a chiriei în termen de 90 de zile de la comunicare; - chiriaşul nu şi-a achitat obligaţiile ce îi revin din cheltuielile comune pe o perioadă de 90 de zile, dacă au fost stabilite prin contractul de închiriere în sarcina chiriaşului; - chiriaşul are un comportament care face imposibilă convieţuirea sau împiedică folosirea normală a locuinţei. 1 Fr. Deak, op. cit. , 1997, p. 61. 2 Legea nr. 143/2017 pentru completarea Legii locuinţei nr. 114/1996 a fost publicată în M. Of. nr. 461 din 20 iunie 2017. 3 Limbajul folosit de legiuitor este impropriu, întrucât este evident că în acest caz nu este vorba despre o reziliere a contractului de închiriere a locuinţei de sprijin, ci de o încetare prin denunţare unilaterală din partea chiriaşului.

2 10

Închirierea unor locuinţe cu destinaţie specială

Nu pot beneficia de locuinţe de sprijin persoanele sau familiile care: a) deţin în proprietate o altă locuinţă; b) deţin, în calitate de chiriaş, o altă locuinţă din fondul locativ de stat. Beneficiarii locuinţelor de sprijin nu au dreptul să subînchirieze, să transmită dreptul de locuire sau să schimbe destinaţia spaţiului închiriat, sub sancţiunea rezilierii contractului de închiriere şi a suportării eventualelor daune aduse locuinţei şi clădirii, după caz.

7. Locuinţa de protocol Locuinţa de protocol este acea locuinţă destinată utilizării de către persoanele care sunt alese sau numite în unele funcţii sau demnităţi publice, exclusiv pe durata exercitării acestora [art. 2 lit. g)]. Lista imobilelor cu destinaţia de locuinţă de protocol şi condiţiile pe care acestea trebuie să le îndeplinească se stabilesc prin hotărâre a Guvernului [art. 58 alin. (3)]. Locuinţele de protocol sunt proprietate publică a statului, fiind administrate de Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" [art. 57 alin. (1)-(2)] 1. Locuinţele de protocol, potrivit art. 58 şi art. 59 din Lege, se împart în două categorii: a) locuinţe de protocol cu destinaţie de reşedinţă oficială (art. 58); b) locuinţe de protocol propriu-zise (art. 59). a) Locuinţa de protocol - reşedinţă oficială se atribuie de către Guvern şi este pusă la dispoziţie pe întreaga durată de exercitare a funcţiei de către Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat". Persoanele îndreptăţite sunt prevăzute expres şi limitativ de lege: preşedintele României, preşedintele Senatului, preşedintele Camerei Deputaţilor şi prim-ministru. Contractul de închiriere se încheie de Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" cu serviciile de specialitate ale instituţiilor în care îşi desfăşoară activi­ tatea persoanele beneficiare, iar plata chiriei se face din bugetele acestor instituţii 2 • b) Locuinţa de protocol propriu-zisă se atribuie, la cerere, cu plata chiriei prevăzute de lege, persoanelor care îndeplinesc următoarele funcţii publice: vicepreşedinte al Senatului sau Camerei Deputaţilor, ministru de stat, ministru şi asimilatul acestuia, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele Curţii Constituţionale, preşedintele Curţii de Conturi, preşedintele Consiliului Legislativ şi avocatul poporului, pe durata exercitării funcţiei sau a mandatului [art. 59 alin. (1)]. Pentru această categorie de locuinţe, atribuirea se face prin decizie a primului-ministru şi este condiţionată de nedeţinerea de către persoana solicitantă, în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea3, a unei alte locuinţe corespunzătoare unei locuinţe de protocol [art. 59 alin. (2) şi (3)] 4• 1 Aceste locui nţe sunt proprietatea publică a statului, deci ele constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice a statului, n u şi a unităţilor administrativ-teritoriale, fiind bunuri domeniale. 2 Conform art. 60 şi art. 66 d i n Legea nr. 114/1996. 3 În principiu, toate instituţiile a rătate îşi au sediul în Bucureşti. 4 Locuinţele de protocol se a m p lasează numai în clădiri cu număr redus de apartamente d estinate acestei folosinţe.

2 11

CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A LOCUINŢEI

În aceste cazuri, contractul de închiriere se încheie de unitatea administratoare direct cu beneficiarul, care, pe această bază, va putea ocupa locuinţa împreună cu membrii familiei [art. 60 alin. (2)]. Atribuirea unei locuinţe de protocol nu afectează drepturile locative deţinute de persoana îndreptăţită la locuinţa de protocol [art. 60 alin. (4)]. Contractul de închiriere, pentru toate locuinţele de protocol, încetează de drept în termen de 60 de zile de la data eliberării din funcţie a beneficiarului, legea neconferind dreptul de a se atribui acelei persoane o altă locuinţă [art. 60 alin. (3)] 1.

8. Soluţionarea litigiilor locative Potrivit prevederilor art. 61 din Legea nr. 114/1996, ,,orice litigiu în legătură cu aplicarea prevederilor prezentei legi se soluţionează de către instanţele judecătoreşti". Litigiile locative urmează astfel să fie judecate potrivit normelor de drept comun, competenţa de soluţionare aparţinând judecătoriei, în primă instanţă, ca instanţă de drept comun. Legiuitorul a urmărit să instituie o procedură şi o competenţă unitare pentru judecarea oricăror litigii în legătură cu Legea nr. 114/1996, fiind excluse procedura contenciosului administrativ sau alte jurisdicţii speciale2•

1 Fr. Deak, op. cit., 1997, p. 62. E. Safta-Romano, op. cit., p. 138.

2

2 12

TITLUL VII Contractul de arendare CAPITOLUL I Noţiune şi caractere juridice 1. Reglementare legală. Noţiune Vechiul Cod civil a reglementat contractul de arendare 1 în art. 1454-1469, ca o varietate a contractului de locaţiune, ca un instrument juridic specific de închiriere a fondurilor rurale. Dacă în perioada 1945-1989 acest contract a devenit inaplicabil, refuzându-se atât prin doctrină, cât şi în practica judiciară să i se dea eficienţa juridică2, prin Legea arendării nr. 16/19943, contractul de arendare a primit o nouă reglementare legală4. Prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil se prevede expres abrogarea Legii arendării nr. 16/1994. Noul Cod civil prevede în art. 1836-1850 câteva reguli particulare în materia arendării, astfel încât, în completare, vor fi aplicabile normele de drept comun din materia locaţiunii. Contractul de arendare este acel contract prin care una dintre părţi (arendator) transmite celeilalte părţi (arendaş) exploatarea unor bunuri agricole, pe o perioadă determinată, în schimbul unui preţ (arendă) 5•

2. Caractere juridice Caracterele juridice ale contractului de arendare sunt următoarele: a) este un contract sinalagmatic, întrucât fiecare dintre părţi îşi asumă obligaţii reci­ proce, iar acestea sunt interdependente. În schimbul transmiterii folosinţei bunurilor agricole se va plăti un preţ numit arendă; 1 În Cartea a III-a, Titlul VII, Capitolul IV, ,,Despre regulile particulare la arendare". A se vedea, de exemplu, Trib. reg. Bucureşti, dec. nr. 150/1961, în LP nr. 5/1961, p. 132. 3 Legea arendării nr. 16/1994 a fost publicată în M. Of. nr. 91 din 7 aprilie 1994, fiind modificată ulterior de mai multe ori, ultima dată prin Legea nr. 20/2008. 4 Contractul de arendă reprezintă o oportunitate pentru neproprietarii de pământuri să lucreze şi să investească în domeniul agrar, iar pentru deţinătorii de pământuri, o obligaţie pasivă ce constă în a permite altor subiecte de drept să exercite atributele folosinţei asupra pământurilor ce le aparţin, obligaţie căreia îi corespunde dreptul de a culege fructele civile, sub forma arendei. 5 Noul Cod civil nu cuprinde o definiţie a contractului de arendare în secţiunea destinata regulilor particulare în materia arendării. Cu privire la definirea arendării, a se vedea şi: Fr. Deak, op. cit., p. 273; M. Mureşan, op. cit. , p. 59; D. Chirică, op. cit., p. 199; E. Safta-Romano, op. cit., p. 146 etc. 2

213

CONTRACTUL DE ARENDARE

b) este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare dintre părţi urmăreşte un interes patrimonial propriu (primirea contraprestaţiei de la cealaltă parte) 1; c) este un contract comutativ, fiindcă, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau deter­ minabilă . În contractul de arendare, arendatorul cunoaşte de la început folosinţa căror bunuri trebuie transmisă şi arendaşul ştie cuantumul preţului pe care trebuie să îl plătească. Chiar dacă în cazul arendării terenurilor, factorii naturali ar putea influenţa cantitatea şi calitatea recoltei, în special în cazul stabilirii arendei în fructe, arendarea nu poate fi considerată ca fiind un contract aleatoriu, întrucât părţile sunt obligate să stabilească un mod de deter­ minare a arendei încă de la încheierea contractului; d) este un contract cu executare succesivă, pentru că obligaţiile părţilor se execută în timp, pe durata stabilită în contract. În ceea ce priveşte termenul arendării, noul Cod civil nu prevede o durată minimă a contractului de arendare, lăsând părţilor libertatea de a stabili durata contractului. Cu toate acestea, art. 1837 din noul Cod civil prevede că, dacă durata nu este determinată, arendarea se consideră a fi făcută pentru toată perioada necesară recoltării fructelor pe care bunul agricol urmează să le producă în anul agricol în care se încheie contractul; e) este un contract netranslativ de proprietate, prin el transmiţându-se numai explo­ atarea (folosinţa) unor bunuri agricole, arătate expres în contract; f) este un contract solemn. Noul Cod civil prevede în mod expres caracterul solemn al contractului de aren­ dare, în art. 1838: ,,contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute". În acest caz, contractul trebuie să fie încheiat în formă scrisă pentru valabilitate, iar nu numai pentru probă cum este cazul pentru alte contracte (vânzare, de exemplu) 2 • Este de prevăzut că, pentru a facilita executarea silită în cazul neplăţii arendei, prin art. 1845 din noul Cod civil s-a prevăzut caracterul executoriu al contractelor de arendare încheiate în formă autentică, precum şi al celor înregistrate la consiliul local.

1 Un contract în care transmiterea folosinţei are loc cu titlu gratuit nu poate fi contract de arendare, ci contract de împrumut de folosinţă (a se vedea R. Popescu, Contractul de arendare, în Dreptul nr. 6/1995, p. 23). 2 Caracterul solemn al contractului de arendare constituie o excepţie de la regula consensualismului contractelor de locaţiune, în condiţiile în care contractul de arendare reprezintă o varietate a contractului de locaţiune.

2 14

CAPITO LU L l i Conditiile . de validitate si. Încheierea contractului de arendare 1. Consimţământul În privinţa consimţământului vor fi aplicabile regulile de drept comun prevăzute de Codul civil, nefiind prevăzute reguli speciale pentru contractul de arendare.

2. Capacitatea Pentru încheierea valabilă a unui contract de arendare este necesar ca persoanele care îl încheie să aibă capacitatea de a contracta. Noul Cod civil cuprinde unele dispoziţii privind capacitatea persoanelor contractante, derogatorii de la dreptul comun; în rest, se vor aplica regulile generale privind capacitatea. Referitor la capacitatea de exerciţiu, datorită faptului că arendarea este un act de administrare, părţile trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de administrare, având în vedere faptul că prin acest contract se urmăreşte o normală punere în valoare a bunului dat în arendă 1. Contractele de arendare vor fi însă considerate acte de administrare doar dacă nu depăşesc 5 ani, potrivit dispoziţiilor art. 1784 alin. (3), fiind acte de dispoziţie dacă depăşesc acest termen. Calitatea de arendator o poate avea proprietarul, uzufructuarul sau alt deţinător legal al bunurilor agricole care fac obiectul contractului. Arendator poate fi ori o persoană fizică ori o persoană juridică. Spre deosebire de regulile aplicabile locaţiunii2, arendaşul nu poate avea calitatea de arendator. Potrivit art. 1847 din noul Cod civil, sub sancţiunea nulităţii absolute, arendaşul nu poate subarenda bunurile agricole arendate3, chiar dacă arendatorul ar fi de acord, fiind interzise şi oficiile de arendaşi4• Totuşi, legea nu-l obligă pe arendaş să execute personal toate lucrările agricole, el putând să contracteze executarea unor lucrări cu persoane prestatoare de servicii în agricultură şi putând angaja cu contract de muncă salariaţi permanenţi sau sezonieri. 1 O. Puie, Contractele civile în contextul noului Cod civil şi al noului Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 236. 2 În cazul contractului de locaţiune este permisă subînchirierea şi cesiunea contractului de locaţiune, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. 3 Subarendarea este interzisă, indiferent că este totală sau parţială. 4 Prin aceste oficii, nedefinite de lege, s-au avut în vedere arendarea generală şi oficiile de intermediere între arendatori şi arendaşi. Legiuitorul exclude asocierea în orice formă a arendaşilor, pentru a împiedica constituirea unor asociaţii de tip speculativ.

215

CONTRACTUL DE ARENDARE

De asemenea, prin art. 1846 din noul Cod civil s-a prevăzut posibilitatea cesionării contractului de arendare de către arendaş în favoarea soţului, coparticipant la exploatarea bunurilor agricole, sau descendenţilor săi care au împlinit 18 ani, dar numai cu acordul scris al arendatorului. În principiu, poate avea calitatea de arendaş orice persoană fizică sau juridică1. De la data aderării României la Uniunea Europeană au dobândit dreptul de a fi arendaşi şi cetăţenii străini şi persoanele juridice străine din statele membre ale UE.

3. Obiectul Contractul de arendare are un dublu obiect: a) bunurile arendate; b) preţul (arenda). a) Art. 1836 din noul Cod civil prevede că pot fi arendate orice bunuri agricole, arătându-se exemplificativ că acestea pot fi: 1. terenurile cu destinaţie agricolă, şi anume terenuri agricole productive - arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pom icole, arbuştii fructiferi, plantaţiile de hamei şi duzi, păşunile împădurite, terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajările pisci­ cole şi de îmbunătăţiri funciare, drumurile tehnologice, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă; 2. animalele, construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri desti­ nate exploatării agricole. Scopul arendării bunurilor agricole este acela de a fi destinate exploatării agricole; dacă folosinţa bunurilor este transm isă în alte scopuri, contractul nu va mai fi de arendare, ci se vor aplica principiile de drept comun prevăzute de Codul civil pentru locaţiune2 • b) În privinţa preţului folosinţei bunurilor arendate, legea prevede că arenda poate fi stabilită fie pe bani, fie pe fructe (sub forma unei cantităţi de produse agricole). Ea poate fi stabilită într-o sumă de bani determ inată, într-o cantitate determ inată de produse agricole, într-o sumă de bani determ inabilă în funcţie de valoarea unei cantităţi determ inate de produse agricole sau într-o cotă din fructe. În ceea ce priveşte plata arendei în fructe, art. 1844 din noul Cod civil prevede că, în lipsa altui termen prevăzut în contract, arendaşul este de drept în întârziere pentru predarea lor de la data culegerii, iar arendatorul este de drept în întârziere pentru recepţie de la data la care a fost notificat în scris de către arendaş.

4. Cauza Potrivit regulilor generale, cauza contractului de arendare trebuie să existe, să fie licită şi să fie morală. 1 Noul Cod civil nu mai prevede obl igativitatea arendaşilor persoane fizice de a avea pregătire de special itate agricolă sau un atestat de cunoştinţe agricole, aşa cum prevedea Legea nr. 16/1994. De asemenea, Codul civil nu mai prevede condiţia ca arendaşul persoană juridică să aibă ca obiect de activitate exploatarea bunurilor agricole. 2 E. Safta-Romano, op. cit. , p. 157.

216

Condiţiile de validitate şi încheierea contractului de arendare

5. Forma contractului de arendare Potrivit art. 1838 alin. (1) din noul Cod civil, ,,contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute". Forma scrisă este prevăzută de lege pentru valabilitatea contractului; legea nu cere însă ca înscrisul să fie autentic, putând fi vorba şi despre un înscris sub semnătură privată 1. Pe lângă forma scrisă a contractului de arendare, legea a impus şi ca un exemplar al contractului să fie depus la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile arendate. înregistrarea contractului de arendare în registrul de la consiliul local are efect de opoza­ bilitate faţă de terţi a arendării. Depunerea unui exemplar al contractului pentru înregistrarea la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile arendate este prevăzută de noul Cod civil sub sancţiunea unei amenzi civile stabilite de instanţa de judecată pentru fiecare zi de întârziere [art. 1838 alin. (2)]2.

1 Spre deosebire de locaţiune, ca re este un contract consensual pentru care condiţia formei este cerută doar ad probationem, a rendarea necesită respectarea condiţiilor prevăzute de lege în vederea încheierii va labile a acestui contract. 2 Când bunurile arendate sunt situate în raza teritorială a mai multor consilii locale, câte un exemplar a l contractului s e depune la fiecare consiliu local î n a cărui rază teritorială sunt situate bunurile arendate.

217

CAP ITO LU L I I I

Efectele contractului de arendare 1. Obligaţiile arendatorului Ca urmare a încheierii contractului de arendare, se nasc drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante (arendator şi arendaş) 1. Noul Cod civil nu prevede reguli speciale în privinţa obligaţiilor arendatorului, astfel că vor fi aplicabile regulile cu caracter general prevăzute de art. 1786 în materie de locaţiune. Arendatorul are, astfel, următoarele obligaţii: a) obligaţia de predare a bunurilor arendate la termenul şi în condiţiile stabilite de contractul de arendare; b) obligaţia de a-l garanta pe arendaş de evicţiune totală sau parţială, precum şi de viciile ascunse ale bunurilor arendate; c) obligaţia de a menţine bunurile arendate în stare corespunzătoare de folosinţă pe toată durata arendării2 .

2. Obligaţiile arendaşului Arendaşul are şi el anumite obligaţii, datorită caracterului sinalagmatic al contractului de arendare. Având în vedere prevederile generale din materie de locaţiune3 şi reglementările specifice prevăzute pentru contractul de arendare4, putem conchide că arendaşul are următoarele obligaţii: a) să ia în primire bunurile arendate; b) să plătească arenda în cuantumul şi la termenele stabilite prin contract. Reglementând reducerea arendei în cazul pieirii fortuite a recoltei5, art. 1841 din noul Cod civil prevede că atunci când, pe durata arendării, întreaga recoltă a unui an sau cel puţin o jumătate din ea a pierit fortuit, arendaşul poate cere reducerea proporţională a arendei, dacă aceasta a fost stabilită într-o cantitate determinată de produse agricole, într-o sumă de bani determinată sau într-o sumă de bani determinabilă în funcţie de valoarea unei cantităţi determinate de produse agricole6• 1 Drepturilor uneia dintre părţi le corespund, în principiu, obligaţii corelative ale celeilalte părţi. În calitate de proprietar, arendatorul are şi obligaţia de plată a taxelor şi impozitelor datorate pentru bunurile agricole arendate. 3 A se vedea art. 1796 şi urm. din noul Cod civil. 4 Art. 1836-1850 din noul Cod civil. 5 În cazul în care piere bunul agricol arendat, se vor aplica regulile generale din materia imposibilităţii fortuite de executare, iar arendatorul va fi cel care va suporta riscul pieirii fortuite a bunului. 6 În cazul pieirii fortuite a recoltei, legiuitorul a încercat să preîntâmpine dezechilibrul care ar putea apărea între prestaţiile părţilor, întrucât în cazul arendării, spre deosebire de alte contracte, culegerea fructelor interesează ambele părţi, atât pe arendaş, cât şi pe arendator. 2

218

Efectele contractului de arendare

Arendaşul nu poate obţine reducerea arendei în cazul în care pieirea recoltei a avut loc după ce a fost culeasă şi nici atunci când cauza pagubei era cunoscută la data încheierii contractului. Conform art. 1843 din noul Cod civil, atunci când arenda este stabilită într-o cotă din fructe sau într-o sumă de bani determinabilă în funcţie de valoarea unei astfel de cote, pieirea fortuită, în tot sau în parte, a fructelor de împărţit este suportată proporţional şi nu dă niciuneia dintre părţi acţiune în despăgubire împotriva celeilalte. Dacă însă pieirea s-a produs după culegerea fructelor şi una dintre părţi întârzie în mod culpabil predarea sau recepţia lor, cota cuvenită acesteia se reduce cu fructele pierdute, iar cota celeilalte părţi se consideră ca şi cum nu ar fi survenit nicio pierdere, afară numai dacă fructele ar fi pierit chiar dacă predarea şi recepţia fructelor se făceau la timp. Potrivit art. 1844 din noul Cod civil, atunci când arenda se plăteşte în fructe, în lipsa altui termen prevăzut în contract, arendaşul este de drept în întârziere pentru predarea lor de la data culegerii, iar arendatorul este de drept în întârziere pentru recepţie de la data la care a fost notificat în scris de către arendaş. Este de precizat că în anumite situaţii, ca măsură de protecţie a arendatorului în ceea ce priveşte plata arendei, legea recunoaşte caracterul executoriu al contractului de arendare. Astfel, potrivit art. 1845 din noul Cod civil, contractele de arendare încheiate în formă autentică, precum şi cele înregistrate la consiliul local constituie, în condiţiile legii, titluri executorii pentru plata arendei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract; c) să folosească bunurile arendate cu prudenţă şi diligenţă. Această obligaţie se apreciază din punct de vedere abstract, arendaşul fiind obligat să utilizeze bunul ca un bun proprietar. Dat fiind că diligenţa arendaşului se apreciază in abstracto, iar arendarea presupune exploatarea bunului agricol, conduita arendaşului va fi apreciată prin raportare la o persoană aptă să exploateze agricol un teren cel puţin de un nivel mediu1. Arendaşul poate schimba categoria de folosinţă a terenului arendat numai cu acordul prealabil, dat în scris, de către proprietar şi cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare (art. 1839 din noul Cod civil); d) să asigure bunurile luate în arendă în vederea recuperării daunelor produse de calamităţi naturale. În acest sens, potrivit art. 1840 din noul Cod civil, ,,arendaşul este obligat, chiar în lipsă de stipulaţie expresă, să asigure bunurile agricole pentru riscul pierderii recoltei ori al pieirii animalelor din cauza unor calamităţi naturale" 2 • În cazul necontractării asigurării potrivit legii sau contractului de arendare, arendaşul răspunde faţă de arendator pentru prejudiciul astfel cauzat; e) să restituie bunurile arendate la încetarea, din orice cauză, a contractului de arendare în starea în care le-a primit; f) să suporte toate cheltuielile legate de încheierea, înregistrarea şi publicitatea contractului de arendare. 1 Chiar dacă arendaşul nu deţine suficiente cunoştinţe, acesta se poate adresa unor special işti, astfel încât bunul să nu sufere degradări. 2 În cazurile prevăzute la art. 1841-1843 din noul Cod civil, dacă încheierea contactului de asigurare pentru riscul pieirii fortuite a recoltei era obligatorie potrivit legii sau contactului de arendare, indemnizaţia de asigurare se împarte între arendator şi arendaş proporţional cu suportarea de către aceştia a riscului pieirii fortuite a recoltei.

2 19

CAP ITO LU L IV

Încetarea contractului de arendare În principiu, în privinţa încetării contractului de arendare se vor aplica regulile dreptului comun. Astfel, cauzele generale de încetare a locaţiunii sunt aplicabile şi contractului de arendare 1. Noul Cod civil reglementează drept cazuri speciale de încetare a contractului de arendare decesul, incapacitatea sau falimentul arendaşului (art. 1850), consacrând astfel caracterul intuitu personae al acestui contract. Întrucât contractul de arendare este încheiat pe o durată determinată, la expirarea termenului convenit, în principiu, contractul încetează2• Totuşi, potrivit art. 1848 din noul Cod civil, contractul de arendare se reînnoieşte de drept, pentru aceeaşi durată, dacă niciuna dintre părţi nu a comunicat cocontractantului, în scris, refuzul său cu cel puţin 6 luni înainte de expirarea termenului, iar în cazul terenurilor cu destinaţie agricolă, cu cel puţin un an3• Astfel, dacă cel puţin una dintre părţi îşi manifestă dorinţa de a nu continua contractul, arendarea nu poate fi reînnoită de drept. Dacă manifestările de voinţă lipsesc, se consideră că părţile nu doresc încetarea contractului, acesta fiind reînnoit de drept4• În privinţa efectelor înstrăinării bunurilor arendate prin acte între vii, se vor aplica regulile de drept comun prevăzute de Codul civil, astfel că arendarea va fi opozabilă dobânditorului, dacă nu s-a prevăzut în contractul de arendare clauza încetării contractului în caz de înstrăi­ nare a bunurilor arendate şi au fost îndeplinite condiţiile de opozabilitate faţă de dobânditor. Este de menţionat că, în cazul înstrăinării bunurilor arendate, art. 1849 din noul Cod civil prevede că arendaşul are drept de preempţiune cu privire la bunurile agricole arendate5 •

1 Cauzele generale de înrPtare aplicabi le arendării sunt, de exemplu, executarea contractului, acordul de voinţă al părţilor, îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei, imposibil itatea folosirii bunului, rezi lierea pentru neexecutare, desfi inţarea titlului locatorului, înstrăinarea lucrului arendat, dacă există clauză specială în acest sens. 2 Contractul de arendare va avea întotdeauna o durată determinată, chiar dacă părţile nu au prevăzut un termen, întrucât legea stabileşte că arendările contractate fără determinarea termenului se consideră încheiate pe durata necesară culegeri i fructelor pe anul în care a fost încheiat contractul. 3 Dacă durata contractului de arendare este de un an sau mai scurtă, termenele de refuz al reînnoirii se reduc la jumătate. 4 Reînnoirea contractului de arendare diferă de tacita relocaţiune din reglementarea contractului de locaţiune. Reînnoirea arendării se va face pe aceeaşi durată ca şi contractul anterior, părţile având la îndemână un termen în care îşi pot exprima refuzul de a continua contractul. 5 Acest drept de preempţiune se exercită potrivit art. 1730-1739 din noul Cod civi l.

220

TITLUL VIII Contractul de antrepriză CAPITOLUL I Noţiune şi caractere juridice 1. Noţiune Potrivit art. 1851 din noul Cod civil, ,,prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ". Noţiunea de „antrepriză" este generală, astfel încât pe baza acestui contract se execută lucrări de construcţii, lucrări de instalaţii, prestări de servicii; regulile referitoare la antrepriză se aplică, în lipsa unor reglementări speciale sau în completarea lor, şi lucrărilor intelectuale (meditaţii, consultaţii profesionale etc.) 1. Esenţa contractului de antrepriză, indiferent de lucrările realizate prin intermediul său, constă în faptul că antreprenorul se obligă faţă de client să execute o anumită lucrare şi să-i predea rezultatul acesteia, efectuând lucrarea pe riscul său2•

2. Delimitarea de alte contracte Contractul de antrepriză se aseamănă cu alte contracte (de muncă, de locaţiune, de vânzare, de mandat şi de depozit), astfel încât este necesar să fie arătate elementele de deosebire faţă de aceste contracte, pentru a fi stabilit regimul juridic aplicabil. a) Deosebirile dintre contractul de antrepriză şi contractul de muncă sunt următoarele: antreprenorul este plătit pentru rezultatul muncii sale, iar angajatul, după cantitatea şi calitatea muncii depuse, independent de rezultat3 ; 1 C. Toader, op. cit. , p. 195. Împrejurarea că între o editură şi coautorul unui interviu, difuzat în cadrul unei emisiuni tv, nu s-a încheiat un contract de editare, pentru publ icarea acestuia în cuprinsul unui volum, act care să confere - din perspectiva editurii - obligaţia de respectare a drepturilor de autor, ci un contract de antrepriză, nu eliberează editura de orice răspundere faţă de pretenţiile formulate de terţi. Antreprenorul, editura, răspunde faţă de terţi - pentru care contractul de antrepriză reprezintă o res inter alias acta - pentru prejudiciile create acestora prin încălcarea drepturilor de autor protejate prin Legea nr. 8/1996, în temeiul răspunderii civile delictuale. Ca urmare, terţii prejudiciaţi printr-un contract de antrepriză îl pot acţiona în instanţă pe antreprenor { ICCJ, s. I civ., dec. nr. 4826 din 26 iunie 2012, pe www.scj. ro). 3 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 857 /1959, în CD, 1959, pp. 94-98. 2

22 1

CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ

antreprenorul se bucură de independenţă juridică în privinţa modului de executare a lucrării, organizând munca după aprecierea sa şi efectuând-o pe propriul său risc 1, în timp ce angajatul este încadrat într-un colectiv de muncă, fiind supus unui regulament de ordine interioară, patronul având asupra lui un drept de control şi dirijare2 ; clientul nu răspunde de pagubele cauzate de antreprenor terţilor, spre deosebire de patron, care, în baza contractului de prepuşenie, răspunde în calitate de comitent faţă de terţi de faptele angajatului său. b) Contractul de antrepriză se deosebeşte de contractul de locaţiune prin aceea că în timp ce locaţiunea asigură folosirea temporară a unui lucru în schimbul unui preţ (chirie), antrepriza are ca obiect executarea unei lucrări în schimbul unui preţ stabilit în raport cu rezultatul ei. c) Dacă antreprenorul se obligă să procure, pe lângă munca sa, şi materialul necesar pentru confecţionarea lucrului ce face obiectul contractului, atunci operaţiunea juridică se aseamănă cu vânzarea unui lucru viitor. Potrivit art. 1855 din noul Cod civil, ,,contractul este de vânzare, iar nu de antrepriză atunci când, potrivit intenţiei părţilor, executarea lucrării nu constituie scopul principal al contractului, avându-se în vedere şi valoarea bunurilor furnizate" 3. Calificarea juridică a contractului va depinde de intenţia părţilor. Contractul va fi calificat antrepriză dacă din intenţia părţilor rezultă că procurarea materialelor de către antreprenor nu constituie decât o clauză accesorie a contractului, al cărui obiect principal este realizarea lucrării, privită ca rezultat. Dimpotrivă, dacă materialul procurat este elementul esenţial al contractului, depăşind vădit valoarea muncii, atunci este vorba despre vânzarea unui lucru viitor4• d) Antrepriza se deosebeşte de mandat, întrucât are ca obiect săvârşirea unor fapte materiale, iar nu a unor acte juridice, iar antreprenorul nu are puterea de a-l reprezenta pe client, contractele încheiate de el cu terţii neproducând efecte faţă de client5• e) Antrepriza se aseamănă cu depozitul, dacă lucrarea se execută cu materialul clientului, predat antreprenorului. Pe timpul cât materialele se află la el, antreprenorul răspunde pentru păstrarea lucrurilor sau materialelor respective, ca un depozitar, însă obligaţia sa principală este de prelucrare a materialelor, iar nu de păstrare a lor6 • 1 A se vedea: Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 912/1954, în CD, 1952-1954, pp. 168-171; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1627/1975, în RRD nr. 3/1976, p. 62. 2 Pentru detalii cu privire la contractual individual de muncă, a se vedea: D. Moţiu, Dreptul individual al muncii, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 39 şi urm.; D. Moţiu, Contractul individual de muncă pe durată determinată, în Analele Universităţii de Vest din Timişoara, seria Drept, nr. 2/2006, Ed. Universităţii de Vest din Timişoara, pp. 88-98. 3 Aprecierea elementului dominant nu presupune numai compararea pur aritmetică a valorii celor două prestaţii, esenţială fiind intenţia părţilor contractante - L. Stănciulescu, op. cit., p. 340. 4 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., voi. li, p. 351. 5 Cu o singură excepţie, prevăzută de art. 1856 din noul Cod civil în beneficiul lucrătorilor neplătiţi de antreprenor, aceştia având împotriva clientului o acţiune directă până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii. 6 M. Mureşan, op. cit., p. 75.

222

Noţiune şi caractere juridice

Pentru calificarea naturii juridice a contractului este necesar să se determine dacă efectuarea lucrării sau păstrarea lucrului formează conţinutul principal al contractului.

3. Caractere juridice Contractul de antrepriză este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă 1 şi consensual2 • La antrepriza de lucrări publice, care se pot contracta numai pe baza unei licitaţii publice, antrepriza are caracter solemn, fiind prevăzute de lege forme speciale pentru validitatea contractului. În cele mai multe cazuri, antrepriza este un contract încheiat intuitu personae, întrucât clientul încredinţează lucrarea unui anumit antreprenor, în considerarea calităţilor sale personale. Acest caracter se referă însă, de regulă, numai la organizarea şi conducerea lucrărilor, iar nu şi la executarea lor efectivă; antreprenorul este obligat să execute personal lucrarea numai dacă există clauză contractuală în acest sens sau aceasta este subînţeleasă din împrejurările cauzei (de exemplu, angajarea unui avocat renumit pentru o anumită cauză, comandarea unui tablou unui pictor renumit etc.) 3.

1 În principiu, antrepriza este un contract cu executare succesivă, deoarece în cele mai multe dintre cazuri elementul timp ţine de esenţa contractului. De exemplu, în cazul unor construcţii, lucrarea poate fi executată în mai multe zile, luni sau chiar ani. 2 Antrepriza ia naştere prin acordul de voinţă al părţilor, care îşi dau consimţământul reciproc asupra condiţiilor contractuale, ea fiind perfectă şi pe deplin încheiată odată cu manifestarea concordantă a acordului de voinţă al acestora (Trib. Bucureşti, s. corn., dec. nr. 564 din 14 octombrie 1994, Lex expert). 3 D. Chirică, op. cit. , p. 24.

223

CAPITOLUL l i Condiţii de validitate Condiţiile de validitate ale contractului de antrepriză sunt, în general, cele prevăzute de dreptul comun în materie cu privire la consimţământ, capacitate, obiect şi cauză. În ceea ce priveşte capacitatea părţilor 1, clientul (beneficiarul) trebuie să aibă fie capa­ citatea de a face acte de administrare (de exemplu, când comandă executarea unor reparaţii curente la imobilul său), fie capacitatea de a face acte de dispoziţie (de exemplu, când co­ mandă construirea unei case) 2. Antreprenorul, în toate cazurile, trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu; minorul de 16 ani, deşi poate încheia singur un contract de muncă3, nu poate încheia, ca antreprenor, un contract de antrepriză. În privinţa obiectului contractului, deoarece antrepriza este un contract sinalagmatic, are un dublu obiect: - lucrarea executată; - preţul. Lucrarea executată reprezintă rezultatul muncii fizice sau intelectuale a antreprenorului şi poate reprezenta construirea unei clădiri, construirea de drumuri, reparaţii la un imobil, elaborarea de proiecte, prestarea de servicii etc. În ceea ce priveşte preţul antreprizei, noul Cod civil prevede în art. 1854 că preţul antreprizei poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii. Acesta trebuie să fie serios şi determinat sau cel puţin determinabil. Atunci când contractul nu cuprinde clauze referitoare la preţ, beneficiarul datorează preţul prevăzut de lege ori calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, preţul stabilit în raport cu munca depusă şi cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestarea serviciului, avându-se în vedere şi uzanţele existente. În noul Cod civil se reglementează preţul estimat cu ocazia încheierii contractului, caz în care antreprenorul trebuie să justifice orice creştere a preţului, iar beneficiarul nu este ţinut să plătească această creştere decât în măsura în care ea rezultă din lucrări sau servicii care nu puteau fi prevăzute de către antreprenor la momentul încheierii contractului4, preţul 1 Este de precizat că, potrivit art. 1853 din noul Cod civil, incapacitatea prevăzută în materie de vânzare de art. 1655 al in. (1) se apl ică în mod corespunzător şi contractului de antrepriză. 2 C. Toader, op. cit., p. 198. 3 D. Moţiu, Consideraţii privind aptitudinea în muncă a salariatului, în C. Jud. nr. 2/2012, pp. 103-115. 4 Preţul estimat este reglementat de art. 1865 din noul Cod civil. În acest caz, antreprenorul este ţinut de propria evaluare, neputând modifica preţul în sensul creşterii acestuia, fără o detal iată justificare a măsurii . Ca efect direct, beneficiarul contractului nu este obligat să ţină cont de această creştere decât în cazul în care ea rezultă din lucrări sau servicii ce nu puteau fi prevăzute de antreprenor la momentul încheieri i contractului, deci la estimarea iniţială a preţului.

2 24

Condiţii de validitate

stabilit în funcţie de valoarea lucrărilor sau serviciilor, caz în care antreprenorul este ţinut, la cererea beneficiarului, să îi dea socoteală despre stadiul lucrărilor, despre serviciile deja prestate şi despre cheltuielile deja efectuate\ precum şi preţul forfetar (global}, situaţie în care beneficiarul trebuie să plătească preţul convenit şi nu poate cere o diminuare a acestuia, motivând că lucrarea sau serviciul a necesitat mai puţină muncă ori a costat mai puţin decât s-a prevăzut, iar antreprenorul nu poate pretinde o creştere a preţului pentru motive opuse2• În cazul preţului forfetar, acesta se stabileşte în momentul încheierii contractului sub forma unei sume globale (de exemplu, 100.000 de lei) pentru întreaga lucrare. În acest caz, antreprenorul este obligat să execute şi să predea lucrarea în condiţiile prevăzute în contract3• Preţul forfetar are putere de lege între părţi, instanţele nefiind în drept să acorde executantului un preţ mai mare, chiar dacă s-a stabilit prin expertiză acest preţ majorat4• Potrivit art. 1867 alin. (3) din noul Cod civil, preţul forfetar va rămâne neschimbat, chiar dacă s-au adus modificări cu privire la condiţiile de executare iniţial prevăzute, dacă părţile nu au convenit altfel5•

1 Art. 1866 din noul Cod civil reglementează preţul stabilit în funcţie de valoarea lucrărilor sau serviciilor. În acest caz, preţul este fixat pe bază de deviz, articol cu articol, iar nu în bloc, fiecare porţiune a lucrării având preţul ei distinct. Preţul total al lucrării va depinde de cantitatea lucrărilor efectiv executate şi nu va fi cunoscut şi stabilit decât după executarea integrală a lucrării. 2 Preţul forfetar este prevăzut de art. 1867 din noul Cod civil. 3 Simplele facturi emise în vederea plăţii unor lucrări a căror execuţie intră în obiectul contractului de antrepriză la preţul forfetar nu pot determina admiterea unor pretenţii suplimentare faţă de preţul contractat iniţial. Antreprenorul nu poate cere o sporire de preţ, nici cu titlu de îmbogăţire fără just temei, pe motiv că s-a mărit preţul muncii sau al materialelor, nici pe motiv că a efectuat modificări sau adăugiri la planul iniţial, dacă aceste modificări sau adăugiri nu au fost prevăzute în niciun act adiţional şi nici nu s-a dovedit acordul scris al beneficiarului pentru modificările de preţ şi că nu sunt incidente normele generale privind încheierea convenţiilor şi executarea acestora. Beneficiarul trebuia să comande aceste lucrări suplimentare prin note de comandă scrisă, iar antreprenorul trebuia să le accepte sau nu tot în formă scrisă (ICCJ, s. a li-a civ., dec. nr. 3800/2013, pe www.scj.ro). 4 Trib. jud. Ilfov, s. civ., dec. nr. 937/1978, în RRD nr. 2/1979, p. 59. 5 În contractul de antrepriză părţile au prevăzut suma totală forfetară a antreprizei, preţul determinat fiind invariabil, în suma forfetară fiind cuprinse toate lucrările. În baza contractului, antreprenorul este obligat să execute şi să predea lucrarea în condiţiile prevăzute, fără a putea cere o sporire de preţ, nici cu titlu de îmbogăţire fără justă cauză, pe motiv că a efectuat modificări şi adăugiri la planul iniţial, decât numai dacă dovedeşte acordul scris al beneficiarului pentru majorarea preţului {ICCJ, s. corn., dec. nr. 3799 din 21 iunie 2005, pe www.scj. ro) .

225

CAPITO LU L I I I

Efectele contractului de antrepriză 1. Obligaţiile antreprenorului Prin încheierea contractului de antrepriză, antreprenorul are următoarele obligaţii: a) Obligaţia de informare a beneficiarului Noul Cod civil reglementează cu caracter de noutate, în art. 1858, această obligaţie; potrivit textului legal, antreprenorul este obligat să îl informeze fără întârziere pe beneficiar dacă normala executare a lucrării, trăinicia ei sau folosirea potrivit cu destinaţia acesteia ar fi primejduită din cauza: 1) materialelor procurate sau a celorlalte mijloace pe care, potrivit contractului, benefi­ ciarul le-a pus la dispoziţie; 2) instrucţiunilor necorespunzătoare date de beneficiar; 3) existenţei sau ivirii unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ţinut să răspundă. b} Obligaţia de a executa lucrarea sau serviciul convenite la termen În ceea ce priveşte procurarea, păstrarea şi întrebuinţarea materialelor, art. 1857 din noul Cod civil prevede că dacă din lege sau din contract nu rezultă altfel, antreprenorul este obligat să execute lucrarea cu materialele sale1. Antreprenorul căruia beneficiarul i-a încredinţat materialele este obligat să le păstreze şi să le întrebuinţeze potrivit destinaţiei lor, conform regulilor tehnice aplicabile, să justifice modul în care acestea au fost întrebuinţate şi să restituie ceea ce nu a fost folosit la executarea lucrării. În cazul neexecutării la termen, antreprenorul răspunde pentru întârziere în condiţiile dreptului comun 2• c) Obligaţia de a-i permite beneficiarului controlul executării lucrării Astfel, potrivit art. 1861 din noul Cod civil, beneficiarul are dreptul ca, pe propria sa cheltuială, să controleze lucrarea în cursul executării ei, fără a-l stânjeni în mod nejustificat pe antreprenor, precum şi să-i comunice acestuia observaţiile sale. d} Obligaţia de a preda lucrarea executată Dacă lucrarea a fost terminată, însă antreprenorul refuză nejustificat să o predea clientului, se poate cere executarea silită prin intermediul justiţiei, iar în cazul imposibilităţii predării se pune problema riscurilor3• 1 Antreprenorul care lucrează cu materialele sale răspunde pentru cal itatea acestora, potrivit dispoziţiilor de la contractul de vânzare. 2 M. Mureşan, op. cit. , p. 76. 3 A se vedea infra, cap. III, nr. 3.

226

Efectele contractului de antrepriză

e) Obligaţia de a garanta clientul pentru vicii ascunse şi pentru calităţile convenite ale lucrării Această garanţie este asemănătoare celei a vânzătorului din contractul de vânzare1 .

2. Obligaţiile clientului La rândul său, clientul are mai multe obligaţii: a) Obligaţia de a lua măsurile necesare Potrivit art. 1859 din noul Cod civil, în cazul în care beneficiarul, deşi a fost înştiinţat de către antreprenor cu privire la primejduirea normalei executări a lucrării, trăinicia ei sau folo­ sirea potrivit cu destinaţia acesteia, nu ia măsurile necesare într-un termen potrivit cu împre­ jurările, antreprenorul poate rezilia contractul sau poate continua executarea acestuia pe riscul beneficiarului, notificându-l în acest sens. Cu toate acestea, dacă lucrarea ar fi de natură să ameninţe sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor, antreprenorul este obligat să ceară rezilierea contractului, sub sancţiunea de a prelua riscul şi de a răspunde pentru prejudiciile cauzate inclusiv terţilor. b} Obligaţia de a plăti preţul convenit În acest sens, art. 1864 din noul Cod civil prevede că atunci când obiectul contractului este o lucrare, beneficiarul este obligat să îi plătească antreprenorului preţul la data şi locul recepţiei întregii lucrări, dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel2 • Până la plata preţului, antreprenorul are un drept de retenţie asupra lucrării executate; de asemenea, potrivit art. 1869 din noul Cod civil, pentru garantarea plăţii preţului datorat pentru lucrare, antreprenorul beneficiază de o ipotecă legală asupra lucrării, constituită şi conservată în condiţiile legii. c) Obligaţia de a recepţiona şi prelua lucrarea Această obligaţie presupune ca clientul să verifice rezultatul lucrării contractate (recepţie) 3 şi să ia lucrarea executată în stăpânirea sa (preluare). De regulă, acestea au loc după termi­ narea integrală a lucrării. Reglementând recepţia lucrării, art. 1862 din noul Cod civil prevede că de îndată ce a primit comunicarea prin care antreprenorul îl înştiinţează că lucrarea este finalizată, beneficiarul are obligaţia ca, într-un termen rezonabil potrivit naturii lucrării şi uzanţelor din domeniu, să o verifice şi, dacă aceasta corespunde condiţiilor stabilite prin contract, să o recepţioneze, precum şi, atunci când este cazul, să o ridice. Dacă, fără motive temeinice, beneficiarul nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat antreprenorului rezultatul verificării, lucrarea se socoteşte recepţionată fără rezerve. Bene­ ficiarul care a recepţionat lucrarea fără rezerve nu mai are dreptul de a invoca viciile apa­ rente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităţilor convenite. 1 Potrivit art. 1863 din noul Cod civil, ,,antreprenorul datorează garanţie contra viciilor l ucrării şi pentru calităţile convenite, potrivit dispoziţiilor privind garanţia contra viciilor lucrului vândut, care se aplică în mod corespunzător". 2 Totuşi, în cazul în care lucrarea a pierit ori s-a deteriorat înainte de recepţie, fără vina beneficiarului, antreprenorul nu are dreptul la preţ atunci când el a dat materialul sau când pieirea ori deteriorarea a avut o altă cauză decât viciile materialului dat de beneficiar. 3 Recepţia constă în verificarea şi aprobarea de către client a modului în care antreprenorul a executat lucrarea (L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 397).

227

CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ

Recepţia lucrării din partea clientului fără rezerve sau obiecţii echivalează cu descărcarea de răspundere a antreprenorului. d} Obligaţia de a ridica În termen bunurile Reglementând situaţia bunurilor neridicate în termen de beneficiar, art. 1868 din noul Cod civil prevede că dacă antreprenorul s-a obligat să execute o lucrare cu materialul beneficiarului sau să presteze un serviciu cu privire la un bun pe care beneficiarul i l-a predat în acest scop, iar acesta din urmă nu ridică bunul în termen de 6 luni socotit din ziua convenită pentru recepţie sau, când lucrarea ori serviciul s-a finalizat mai târziu, de la data finalizării, antreprenorul, după ce l-a înştiinţat în scris pe beneficiar, are dreptul să vândă bunul cu diligenţa unui mandatar cu titlu gratuit al beneficiarului. După reţinerea preţului lucrării şi a cheltuielilor de vânzare, antreprenorul va consemna diferenţa la dispoziţia beneficiarului 1 .

3. Pieirea lucrării înainte de recepţie Potrivit art. 1860 din noul Cod civil, dacă anterior recepţiei lucrarea piere ori se dete­ riorează din cauze neimputabile beneficiarului, antreprenorul care a procurat materialul este dator să o refacă pe cheltuiala sa şi cu respectarea condiţiilor şi termenelor iniţiale, ţinând seama, dacă este cazul, de regulile privind suspendarea fortuită a executării obligaţiei. Atunci când materialul a fost procurat de beneficiar, acesta este ţinut să suporte cheltu­ ielile refacerii lucrării numai dacă pieirea s-a datorat unui viciu al materialelor. În celelalte cazuri, beneficiarul este obligat să furnizeze din nou materialele, dacă pieirea sau dete­ riorarea nu este imputabilă antreprenorului.

1 Aceste reguli nu sunt aplicabile în cazul în care beneficiarul introduce împotriva antreprenorului o acţiune întemeiată pe neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a lucrării.

228

CAPITO LU L IV Încetarea contractului de antrepriză În principiu, contractul de antrepriză încetează în cazurile şi în condiţiile dreptului comun în materie de contracte sinalagmatice. Unele reguli speciale sunt prevăzute în ceea ce priveşte rezilierea sau rezoluţiunea contractului de antrepriză. Astfel, reglementând rezilierea sau rezoluţiunea contractului din culpa antreprenorului, art. 1872 din noul Cod civil prevede că beneficiarul are dreptul să obţină rezilierea sau rezoluţiunea contractului în următoarele cazuri: a) respectarea termenului convenit pentru recepţia lucrării a devenit vădit imposibilă; b) lucrarea sau serviciul nu se execută în modul convenit şi, într-un termen stabilit de beneficiar potrivit cu împrejurările, antreprenorul nu remediază lipsurile constatate şi nu schimbă pentru viitor modul de executare a lucrării sau serviciului; c) nu se execută alte obligaţii ce revin antreprenorului potrivit legii sau în temeiul contractului. În ceea ce priveşte rezilierea sau rezoluţiunea contractului din culpa beneficiarului, conform art. 1873 din noul Cod civil, dacă antreprenorul nu poate începe sau continua exe­ cutarea contractului din cauza neîndeplinirii de către beneficiar a propriilor obligaţii, antre­ prenorul este îndreptăţit să obţină rezilierea sau rezoluţiunea contractului, cu daune-interese, dacă este cazul. De asemenea, în materia antreprizei există reguli speciale pentru ipoteza decesului antreprenorului sau incapacitatea sa de a executa contractul. Acest lucru se datorează faptului că, în principiu, contractul de antrepriză se încheie intuitu personae, aptitudinile antreprenorului fiind importante, chiar dacă acesta nu execută personal lucrarea 1 . Astfel, potrivit art. 1871 din noul Cod civil, în cazul în care antreprenorul decedează sau devine, fără culpa sa, incapabil de a finaliza lucrarea sau de a presta serviciul, contractul încetează dacă a fost încheiat în considerarea aptitudinilor personale ale antreprenorului. Beneficiarul este ţinut să recepţioneze partea deja executată, dacă o poate folosi. De asemenea, beneficiarul este obligat să plătească, în proporţie cu preţul convenit, valoarea lucrărilor efectuate şi a cheltuielilor făcute în vederea finalizării lucrării, însă numai în măsura în care aceste lucrări şi cheltuieli îi sunt de folos. Beneficiarul are dreptul, cu condiţia de a plăti o indemnizaţie adecvată, să ceară predarea materialelor pregătite şi a planurilor pe cale de a fi puse în executare, dispoziţiile legale privitoare la drepturile de proprietate intelectuală rămânând aplicabile. În ceea ce priveşte moartea beneficiarului, art. 1870 din noul Cod civil prevede că „de­ cesul beneficiarului nu determină încetarea contractului decât dacă aceasta face imposibilă sau inutilă executarea sa". 1 Este evident că părţile pot conveni prin contract ca lucrarea să fie continuată şi după decesul antreprenorului.

229

CAP ITO LU L V

Reguli speciale privind antrepriza de construcţii 1. Noţiune. Reguli aplicabile Cel mai cunoscut gen de antrepriză este antrepriza de construcţii. Potrivit art. 1874 din noul Cod civil, ,,prin contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii, antreprenorul se obligă să execute lucrări care, potrivit legii, necesită eliberarea autorizaţiei de construire". Antrepriza de construcţii are cea mai largă răspândire practică şi se poate referi la con­ struire de clădiri, reconstruire, consolidare, extindere, modificare de edificii sau alte construcţii (drumuri, împrejmuiri, dotări subterane), lucrări de instalaţii şi reparaţii la construcţii, activităţi de proiectare etc. În principiu, executarea lucrărilor de construcţii, instalaţii sau reparaţii, ca şi desfiinţarea acestora se pot face numai în temeiul şi cu respectarea unei prealabile autorizaţii adminis­ trative 1, eliberată de preşedinţii consiliilor judeţene sau de primari2 • Eliberarea acestei autorizaţii se face, potrivit prevederilor Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii3, numai pe baza unor proiecte verificate de către specialişti atestaţi4, iar lucrările pot fi executate numai de persoane fizice sau juridice autorizate5. Prin Decizia nr. 13/2019 a ICCJ6 a fost admis recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi s-a stabilit că lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii. 1 Potrivit principiului revocabilităţii actelor administrative, autorizaţia poate fi modificată sau revocată pe cale administrativă, cât timp raportul administrativ nu este dublat de un raport juridic civil (sau din alte domenii). După punerea în executare a autorizaţiei, actul iese din sfera de reglementare exclusivă a dreptului administrativ, neputându-se revoca pentru ilegalitate sau pentru oportunitate, întrucât şi-a produs efectele prin intrarea în circuitul altor raporturi juridice. 2 Pentru detal ii, a se vedea prevederile Legi i nr. 50/1991, republicată în M. Of. nr. 933 din 13 octombrie 2004, modificată până în prezent de mai multe ori. 3 Legea nr. 10/1995 a fost publicată în M. Of. nr. 12 din 24 ianuarie 1995 şi republicată în M. Of. nr. 765 din 30 septembrie 2016. 4 Sunt exceptate de la obligativitatea obţinerii autorizaţiei de construire lucrările care nu modifică structura de rezistenţă, caracteristicile iniţiale ale construcţiilor sau aspectul arhitectural al acestora, precum: zugrăvel i, vopsiri interioare, reparaţii de tâmplărie, reparaţii la acoperişuri, învelitori sau terase. 5 Emiterea autorizaţiei de construire este un atribut exclusiv al organului administrativ, instanţa nefiind competentă a emite o hotărâre care să ţină loc de autorizaţie de construire, însă aceasta poate obliga respectiva autoritate să emită actul (CSJ, s. cont. adm., dec. nr. 692/1994, în Jurisprudenţa CSJ, 1994, p. 54). 6 Decizia nr. 13/2019 a ICCJ, complet RIL, a fost publicată în M. Of. nr. 440 din 3 iunie 2019.

230

Reguli speciale privind antrepriza de construcţii

Pentru antrepriza de construcţii este necesară încheierea contractului în scris; forma scrisă este cerută de lege numai pentru probă (ad probationem). Pentru realizarea în bune condiţii a lucrării contractate, potrivit art. 1875 din noul Cod civil, clientul (beneficiarul) este obligat să permită antreprenorului, în măsura în care este necesară pentru executarea lucrării, folosirea căilor de acces, a instalaţiilor proprii de alimentare cu apă şi a altor utilităţi ce deservesc imobilul, precum şi să obţină toate auto­ rizaţiile cerute de lege pentru executarea lucrării 1. În ceea ce priveşte controlul clientului asupra executării lucrărilor, art. 1876 din noul Cod civil prevede că în cursul executării contractului, beneficiarul are dreptul ca, fără a stânjeni activitatea normală a antreprenorului, să controleze stadiul de execuţie, calitatea şi aspectul lucrărilor efectuate şi ale materialelor întrebuinţate, precum şi orice alte aspecte referitoare la îndeplinirea de către antreprenor a obligaţiilor sale contractuale, comunicând antrepre­ norului constatările şi instrucţiunile sale în scris, dacă nu s-a convenit altfel. În cazul în care, în cursul executării contractului, constată greşeli sau lipsuri în lucrările de proiectare în temeiul cărora s-a încheiat contractul, antreprenorul este obligat să comunice de îndată beneficiarului şi proiectantului constatările sale, împreună cu propunerile de remediere, în măsura în care acestea intră în domeniul pregătirii sale profesionale, precum şi să ceară beneficiarului să ia măsurile corespunzătoare. Dacă beneficiarul, luând şi avizul proiectantului, nu comunică de îndată măsurile luate pentru înlăturarea greşelilor sau lipsurilor semnalate ori dacă măsurile luate nu sunt corespunzătoare, antreprenorul poate să suspende executarea lucrărilor, înştiinţându-i de îndată despre aceasta pe beneficiar şi proiectant2• Cu privire la riscul contractului, art. 1878 din noul Cod civil prevede că „după finalizarea construcţiei, se va proceda, în condiţiile legii, la recepţia provizorie la terminarea lucrării, urmată de recepţia finală. Riscurile trec asupra beneficiarului de la data recepţiei provizorii la terminarea lucrării". Potrivit art. 22 lit. f) din Legea nr. 10/1995, antreprenorul este obligat la efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor de construire pentru lucrările prevăzute în autorizaţia de construire, numai împreună cu recepţia la terminarea lucrărilor branşamentelor la infrastructura tehnico-edilitară aferente ansamblurilor de locuinţe individuale şi colective, construcţiilor de utilitate publică şi căilor de acces.

2. Subantrepriza De regulă, pentru executarea unei construcţii, clientul contractează întreaga lucrare cu un singur antreprenor3 • Dacă nu i s-a interzis expres prin contract, antreprenorul are dreptul să încredinţeze executarea unor părţi din lucrare unor subantreprenori (instalator, parchetar, electrician, tâmplar, zidar etc.), pe baza unor contracte de subantrepriză4• 1 În vederea executării acestei obligaţii, antreprenorul trebuie să coopereze cu beneficiarul furnizându-i informaţiile necesare pe care le deţine sau pe care ar trebui să le deţină în considerarea specializări i sale. 2 Aceste reguli sunt prevăzute de art. 1877 din noul Cod civil. 3 În caz de pluralitate de antreprenori, nu poate fi vorba de subantrepriză, chiar daca unul este coordonatorul celorlalţi, deoarece fiecare antreprenor s-a obligat personal la execuţia lucrării. 4 Subantrepriza este întâlnită în practică cel mai des în cadrul antreprizei în construcţii, însă este posibilă şi în alte contracte de antrepriză.

231

CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ

Potrivit art. 1852 alin. (1) din noul Cod civil, prin contractul de subantrepriză antre­ prenorul poate încredinţa unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părţi ori elemente ale lucrării sau serviciilor, afară de cazul în care contractul de antrepriză a fost încheiat în considerarea persoanei sale 1 . În baza acestor contracte se nasc drepturi şi obligaţii numai între părţile contractante (antreprenor şi subantreprenor), clientul fiind terţ faţă de acestea. Totuşi, potrivit art. 1852 alin. (2) din noul Cod civil, în raporturile cu clientul, antre­ prenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru propria sa faptă.

3. Răspunderea în antrepriza de construcţii Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii a prevăzut reguli speciale privind răspunderea antreprenorului (constructorului) 2, astfel: a) antreprenorul răspunde pentru toate viciile ascunse ale construcţiei, ivite în termen de 10 ani de la recepţia lucrării3 ; b) antreprenorul răspunde pentru viciile structurii de rezistenţă a clădirii, rezultate din nerespectarea normelor de proiectare şi execuţie, pe toată durata de existenţă a construcţiei; c) pentru viciile aparente, antreprenorul răspunde până la recepţie sau numai pe durata termenului de garanţie, dacă acesta a fost stabilit de lege sau prin contract4; d) nu sunt admise în contract clauze de limitare sau de înlăturare a răspunderii antre­ prenorului, dar sunt admise clauze de agravare a răspunderii; e) răspunderea pentru vicii revine nu numai antreprenorului, dar şi proiectantului (arhitectului), dacă viciul construcţiei provine dintr-o eroare de proiect5• Reglementând exonerarea de răspundere, art. 1879 din noul Cod civil prevede că arhitectul sau inginerul este exonerat de răspunderea pentru viciile lucrării numai dacă dovedeşte că acestea nu rezultă din deficienţe ale expertizelor sau planurilor pe care le-a furnizat şi, dacă este cazul, din vreo lipsă de diligenţă în coordonarea sau supravegherea lucrărilor6. 1 Subantrepriza va fi supusă dispoziţiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză. Aceste reguli sunt derogatori i de la dreptul comun în materia antreprizei. 3 Deşi contractul de antrepriză nu cuprinde clauze referitoare la răspunderea antreprenorului pentru viciile ascunse, aceasta nu înseamnă că antreprenorul nu răspunde pentru vic;iile construcţiei. Prevederile contractului de antrepriză se completează cu cele ale Codului civil şi ale Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, care prevăd răspundere:i antreprPnorului pentru viciile ascunse ale construcţiei ivite în termen de 10 ani de la recepţia lucrării (C. Ap. Bucureşti, s. a VI-a corn., dec. nr. 588 din 27 mai 2005, pe www.jurisprudenta.com). 4 Potrivit art. 1880 alin. (1) din noul Cod civil, prescripţia dreptului la acţiune pentru vicii aparente începe să curgă de la data recepţiei finale sau, după caz, a împl inirii termenului acordat antreprenorului prin procesul-verbal de recepţie finală, pentru înlăturarea viciilor constatate. 5 Prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile lucrării de proiectare începe să curgă odată cu prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile lucrărilor executate de antreprenor, afară numai dacă viciile lucrărilor de proiectare au fost descoperite mai înainte, caz în care prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii acestora [art. 1880 alin. (2) din noul Cod civil]. 6 Din moment ce arhitectul a efectuat planurile construcţiei şi s-a ocupat şi de executarea lucrării, el urmează a răspunde solidar alături de antreprenor, întrucât prin art. 23 şi art. 30 din Legea nr. 10/1995 a fost stabil ită răspunderea pentru vicii, solidară, a antreprenorului şi arhitectului. Solidaritatea răspunderii arhitectului decurge din participarea sa la ridicarea construcţiei şi din faptul că viciile acestea au fost 2

232

Reguli speciale privind antrepriza de construcţii

Antreprenorul este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că viciile rezultă din ale expertizelor sau planurilor arhitectului ori ale inginerului ales de către ficienţe de neficiar. be Subantreprenorul nu este exonerat decât dacă dovedeşte că viciile rezultă din deciziile antreprenorului sau din expertizele ori planurile arhitectului sau ale inginerului. Toate aceste persoane sunt exonerate de răspundere dacă se dovedeşte că viciile lucrării rezultă din deciziile impuse de client (beneficiar) în alegerea solului sau a materialelor ori în alegerea subantreprenorilor, a experţilor sau a metodelor de construire.

4. Acţiunea directă a lucrătorilor Potrivit art. 1856 din noul Cod civil, în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antrepre­ norului la momentul introducerii acţiunii. Astfel, aceste persoane pot reclama plata lor direct de la client (beneficiar) 1, dar numai în măsura în care acesta ar fi dator faţă de antreprenor la momentul cererii2• Lucrătorii folosiţi de către antreprenor au o acţiune directă împotriva clientului, cu toate că între ei nu există raport juridic direct3• Aceasta reprezintă o derogare de la principiul relativităţii efectelor contractului, fiind o măsură de ocrotire a lucrătorilor4. Fiind o acţiune directă, starea de insolvabilitate sau falimentul antreprenorului nu se răsfrâng asupra creanţelor lucrătorilor, ei putându-l acţiona direct pe client pentru sumele datorate lor de antreprenor.

determinate de viciile proiectului. Sub aspectul reparării în natură, respectiv în speţa de faţă, consolidarea construcţiei, obiectul obligaţiei antreprenorului şi arhitectului este indivizibil. Pentru angajarea răspunderii, beneficiarul va dovedi numai existenţa viciului. În prezenţa acestei dovezi, culpa contractuală a arhitectului este prezumată, sarcina probei aparţinând acestuia din urmă, pentru a dovedi existenţa unei cauze străine exoneratoare de răspundere (ICCJ, s. corn., dec. nr. 2058 din 6 iunie 2006, în PR n r. 4/2007, p. 79). 1 Lucrătorii întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu pot reclama plata lor de la comitent, în măsura în care acesta ar fi dator întreprinzătorului în momentul reclamaţiei. Potrivit clauzelor contractuale, antreprenorul a primit tranşe din preţ, reprezentând 30% pentru cheltuieli iniţiale, urmând ca diferenţa de 70% să fie achitată în tranşe parţiale, în termen de 10 zile de la definitivarea lucrării şi semnarea de către părţile contractante a procesului-verbal de recepţie. În aceste condiţii, cum din probele administrate nu a rezultat finalizarea lucrărilor şi nu s-a depus procesul-verbal de recepţie finală, nu se poate reţine o datorie a clientului către antreprenor (C. Ap. Bucureşti, s. corn., dec. nr. 1872/2000, pe www.jurisprudenta.com). 2 Aceasta presupune ipoteza ca clientul să nu fi plătit deja integral preţul lucrării antreprenorului. 3 În cazul unui faliment al antreprenorului, lucrătorii au opţiunea de a-l acţiona direct pe beneficiar pentru sumele datorate lor de antreprenor, chiar dacă între ei (lucrători şi client) nu există un raport juridic direct [Trib. reg. Craiova, dec. nr. 4161/1958, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă (1952-1969), p. 389]. 4 Subantreprenorul nu poate uza de prevederile art. 1856 din noul Cod civil, deoarece excepţia de l a principiul relativităţii efectelor actelor juridice a fost instituită î n acest text legal î n scopul de a proteja drepturile lucrătorilor, al salariaţilor pentru munca prestată, şi nu de a conferi subantreprenorului, în realitate antreprenor la rândul său, posibilitatea de a-şi îndestula creanţa decurgând dintr-un contract printr-o acţiune directă împotriva unui debitor al debitorului său (pentru dezvoltări, a se vedea L.B. Săuleanu, Acţiune directă a lucrătorilor întemeiată pe art. 1488 C. civ. din 1864. Calitate procesuală activă recunoscută doar lucrătorilor persoane fizice, iar nu şi subantreprenorului persoanăjuridică, pe www.universu/juridic.ro, 2 februarie 2017).

233

TITLUL IX Contractul de societate CAPITOLUL I Noţiune şi caractere juridice 1. Noţiune. Dobândirea personalităţii juridice Noul Cod civil, unificând reglementarea legală în materie de contracte civile şi comerciale, a reglementat contractul de societate, prevăzând în art. 1887 că această reglementare constituie dreptul comun în materia societăţilor 1. Potrivit art. 1881 alin. { l) din noul Cod civil, prin contractul de societate, două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să con­ tribuie la aceasta prin aperturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta2. Întrucât legea nu face nicio distincţie între persoanele care pot încheia contractul de societate, acesta poate fi încheiat atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice3• Societatea se poate constitui cu sau fără personalitate juridică [art. 1881 alin. (3)] . Dobân­ direa personalităţii juridice se realizează dacă prin contractul de societate sau printr-un act separat asociaţii convin cu privire la constituirea unei societăţi cu personalitate juridică, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege [art. 1889 alin. (1)] 4• Dacă, potrivit voinţei asociaţilor, societatea urmează să aibă personalitate juridică, indife­ rent de obiectul de activitate, ea poate fi constituită numai în forma şi condiţiile prevăzute de legea specială care îi conferă personalitate juridică. Societatea dobândeşte personalitate juridică prin şi de la data înmatriculării în registrul comerţului, dacă prin lege nu se dispune altfel5• 1 Societăţile reglementate de legi speciale continuă să fie supuse acestora. Pe lângă raportul juridic obl igaţional pe care îl generează între părţi (asociaţi), contractul de societate dă naştere şi unei entităţi cu sau fără personalitate juridică. Entitatea colectivă rezultată din contractul de societate reprezintă o manifestare a raporturilor juridice izvorâte din acest act juridic, fiind mijlocul juridic de realizare a scopului urmărit de către asociaţi prin încheierea lui, şi anume real izarea şi împărţirea beneficiilor rezultante (1 . Cadariu Lungu, Contractul de societate conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 2). 3 E. Safta-Romano, Unele aspecte mai importante ale contractului de societate civilă, în Dreptul nr. 2/1992. 4 În acest caz, răspunderea lor pentru datoriile sociale este subsidiară, nelimitată şi sol idară, dacă prin lege nu se dispune altfel. 5 Potrivit art. 1889 alin. (4) din noul Cod civil, până la data dobândirii personalităţi i juridice, raporturile dintre asociaţi sunt guvernate de regulile apl icabile societăţii simple. 2

234

Noţiune şi caractere juridice

2. Caractere juridice Contractul de societate prezintă următoarele caractere juridice: a) Are caracter lucrativ, astfel că membrii săi urmăresc realizarea unor foloase (beneficii) patrimoniale, pe care să le împartă între ei. Prin acest caracter, societatea se deosebeşte de asociaţii şi fundaţii 1, care nu au scop lucrativ şi sunt persoane juridice2• Foloasele patrimoniale pot fi reprezentate atât de beneficii băneşti, cât şi de altă natură (de exemplu, construirea unei case de vacanţă). b) Este un contract sinalagmatic (bilateral sau multilateral), fiecare asociat obligându-se faţă de ceilalţi să-şi aducă aportul social şi să desfăşoare activitatea la care s-a obligat. În cazul contractului de societate, obligaţiile părţilor sunt convergente, iar scopul, comun, spre deosebire de alte contracte sinalagmatice (de exemplu, la vânzare) . c) Este un contract cu titlu oneros, fiecare parte urmând să obţină un avantaj, beneficiind de foloasele realizate. Caracteristic este însă faptul că fiecare parte urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial, dar nu pe seama celorlalte părţi, ci din rezultatele activităţii lor comune. d) Este un contract comutativ, întrucât, la momentul încheierii contractului de societate, existenţa drepturilor şi obligaţiilor pe care le au asociaţii este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă. Faptul că beneficiile obţinute sunt nesigure şi că este posibil să se înregistreze pierderi nu transformă contractul într-unul aleatoriu3 • e) Este un contract consensual, putându-se încheia prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi necesară vreo formă specială. În acest sens, potrivit art. 1884 alin. (1) din noul Cod civil, ,,contractul de societate se încheie în formă scrisă. Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului". Totuşi, sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul prin care se înfiinţează o societate cu personalitate juridică trebuie încheiat în formă scrisă şi trebuie să prevadă asociaţii, aporturile, forma juridică, obiectul, denumirea şi sediul societăţii [art. 1884 alin. (2)] 4 . De asemenea, în cazul aportului unor bunuri imobile sau, după caz, al altor drepturi reale imobiliare, contractul se încheie în formă autentică (art. 1883 din noul Cod civil). f) Este un contract cu executare succesivă în timp, pe toată durata de funcţionare a societăţii asociaţii fiind obligaţi între ei. Potrivit art. 1885 din noul Cod civil, durata societăţii este nedeterminată, dacă prin contract nu se prevede altfel. Asociaţii pot prelungi durata societăţii, înainte de expirarea acesteia.

1 În ceea ce priveşte persoanele juridice fără scop lucrativ, acestea pot încheia contracte de societate, cu condiţia ca beneficiile obţinute să fie utilizate în realizarea scopului pentru care au fost constituite. 2 Asociaţiile şi fundaţiile se pot constitui în condiţiile prevăzute de O.G. nr. 26/2000 (publicată în M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000); ea a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 246/2005. În art. 1 alin. (2) din acest act normativ se prevede că „asociaţiile şi fundaţiile constituite potrivit prezentei ordonanţe sunt persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial". 3 M. Mureşan, op. cit., p. 140. 4 În acest caz, contractul trebuie să îmbrace forma cerută de lege ad validitatem.

235

CAPITO LU L l i Condiţii de validitate. Domeniu de aplicare 1. Consimţământul Pentru a fi valabil, consimţământul părţilor trebuie să îndeplinească condiţiile generale prevăzute de Codul civil (să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exteriorizat, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie alterat de viciile de consimţământ) . În cazul contractului de societate, consimţământul părţilor se particularizează prin existenţa dorinţei şi scopului părţilor de a constitui societatea şi de a colabora pentru realizarea obiectivelor patrimoniale urmărite (affectio societatis) 1 .

2. Capacitatea În vederea încheierii contractului de societate, părţile trebuie să aibă capacitatea de a face acte de dispoziţie, deci trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu2 • Acest lucru presupune ca părţile să poată dispune de bunurile pe care le aduc ca aport în societate3 • Poate fi asociat orice persoană fizică sau persoană juridică, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel (art. 1882) . Şi statul poate avea calitatea de parte în contractul de societate. Calitatea statului de per­ soană juridică este reglementată prin art. 223 din noul Cod civil, care prevede că, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens. Aceste prevederi sunt aplicabile şi unităţilor administrativ-teritoriale care participă la raporturile civile în nume propriu, prin organele prevăzute de leee4. 1 Affectio societatis exprimă intenţia care îi animă pe asociaţi să coopereze la desfăşurarea activităţii comerciale care face obiectul societăţii, spre folosul comun al asociaţilor. 2 Condiţia capacităţii depl ine de exerciţiu este îndeplinită şi în cazul dobândirii anticipate a acesteia, astfel încât minorul căsătorit înainte de împlinirea vârstei de 18 ani ce dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină poate fi parte în contractul de societate, întrucât legea nu prevede nicio limitare în acest sens. 3 Exigenţa capacităţii depline de exerciţiu este impusă şi de alte obligaţii asumate prin intermediul unui contract de societate, precum şi de asumarea riscului unor eventuale pierderi (L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 260). 4 O. Puie, op. cit., p. 427.

236

Condiţii de validitate. Domeniu de aplicare

Contractul de societate se poate încheia şi între soţi sau de către soţi cu terţe persoane i , ţinându-se seama de regimul patrimonial legal în privinţa bunurilor aduse ca aport în societate2• În ceea ce priveşte regimul aporturilor în acest caz, art. 349 din noul Cod civil prevede că, sub sancţiunea nulităţii relative, niciunul dintre soţi nu poate singur, fără acordul celuilalt soţ, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părţi sociale ori, după caz, de acţiuni3• Calitatea de asociat este recunoscută soţului care a aportat bunul comun, dar părţile sociale sau acţiunile sunt bunuri comune. Soţul asociat exercită singur drepturile ce decurg din această calitate şi poate realiza singur transferul părţilor sociale şi acţiunilor deţinute. Calitatea de asociat poate fi recunoscută şi celuilalt soţ, dacă acesta şi-a exprimat voinţa în acest sens. În acest caz, fiecare dintre soţi are calitatea de asociat pentru părţile sociale sau acţiunile atribuite în schimbul a jumătate din valoarea bunului, dacă prin convenţie soţii nu au stipulat alte cote-părţi4•

3. Obiectul Potrivit art. 1882 din noul Cod civil, ,,orice societate trebuie să aibă un obiect determinat şi licit, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri". Aceasta înseamnă că obiectul societăţii trebuie să fie licit, fiind interzise societăţile care ar avea un obiect ilicit (de exemplu, săvârşirea de infracţiuni, exploatarea unei case de toleranţă, înlesnirea contrabandei, practicarea ilegală a medicinei etc.) 5• Dacă obiectul societăţii este ilicit, contractul de societate este lovit de nulitate absolută, care poate fi invocată de orice persoană interesată şi chiar din oficiu6• Codul civil nu prevede în ce domenii îşi găseşte aplicarea contractul de societate. Contractul de societate are în prezent o aplicabilitate practică lărgită, putând fi întâlnit, de exemplu, în cazul societăţilor7, a societăţilor agricole8, în exercitarea profesiei de avocat9 sau notar 10, în exercitarea profesiilor de medic sau farmacist, pentru construirea unui imobil, societăţilor de consulting şi engineering, societăţilor cu caracter sportiv etc.11. 1 Conform art. 1882 alin. (1) din noul Cod civil, ,,un soţ nu poate deveni asociat prin aportarea de bunuri comune decât cu consimţământul celuilalt soţ". 2 Potrivit art. 348 alin. (1) din noul Cod civil, bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăţi, asociaţii sau fundaţii, în condiţiile legii. 3 Totuşi, în cazul societăţilor ale căror acţiuni sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată, soţul care nu şi-a dat acordul la întrebuinţarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţi. 4 În acest caz, părţile sociale sau acţiunile ce revin fiecăruia dintre soţi sunt bunuri proprii. 5 E. Safta-Romano, op. cit. , p. 216. 6 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. , p. 360. 7 Potrivit Legii nr. 31/1990 a societăţilor. 8 A se vedea Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură. 9 A se vedea Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. 1° Conform Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995. 11 Potrivit art. 1887 alin. (2) din noul Cod civil, ,,legea poate reglementa diferite tipuri de societăţi în consi­ derarea formei, naturii sau obiectului de activitate".

237

CONTRACTUL DE SOCIETATE

Noul Cod civil, reglementând în mod unitar contractul de societate, prevede expres în art. 1888 că, după forma lor, societăţile pot fi: a) simple; b) în participaţie; c) în nume colectiv; d) în comandită simplă; e) cu răspundere limitată; f) pe acţiuni; g) în comandită pe acţiuni; h) cooperative; i) alt tip de societate anume reglementat de lege1 .

4. Cauza În materia contractului de societate, cauza este motivul pentru care se realizează aso­ cierea, respectiv împărţirea de către toţi asociaţii a profitului realizat de societate. Prin urmare, scopul urmărit de către fiecare asociat prin încheierea contractului de societate este realizarea unor avantaje de natură patrimonială, societatea constituită fiind mijlocul juridic de realizare a acestor avantaje2 . Cauza contractului de societate trebuie să includă scopul lucrativ de a obţine şi împărţi foloasele patrimoniale rezultate din activitatea comună desfăşurată, fie sub forma bene­ ficiilor băneşti, fie sub forma altor avantaje patrimoniale (recolte, dobândirea unor bunuri etc.). Acest scop trebuie să fie licit şi moral, în caz contrar contractul de societate fiind lovit de nulitate absolută.

1 Noi vom analiza pe larg societatea simplă, întrucât aceasta conţine normele de d rept comu n în materie de societate. 2 I. Cadariu Lungu, op. cit., p. 58.

238

CAPITOLUL III Societatea simplă 1. Încheierea contractului Potrivit art. 1890 din noul Cod civil, ,,contractul de societate nu este supus unor forma­ lităţi speciale, cu excepţia celor prevăzute la art. 1884 alin. (1) şi celor care rezultă din natura bunurilor ce constituie aport". Astfel, contractul de societate simplă se încheie în scris, însă forma scrisă este cerută de lege numai pentru probă (ad probationem). Totuşi, în cazul aportului unor bunuri imobile sau, după caz, al altor drepturi reale imo­ biliare, contractul se încheie în formă autentică (art. 1883 din noul Cod civil) 1. Potrivit art. 1892 din noul Cod civil, societatea simplă nu are personalitate juridică. Totuşi, dacă asociaţii doresc dobândirea personalităţii juridice, prin actul de modificare a con­ tractului de societate vor indica, în mod expres, forma juridică a acesteia şi vor pune de acord toate clauzele sale cu dispoziţiile legale aplicabile societăţii nou-înfiinţate. Sub sancţi­ unea nulităţii absolute, contractul prin care se înfiinţează o societate cu personalitate juridică trebuie încheiat în formă scrisă şi trebuie să prevadă asociaţii, aporturile, forma juridică, obiectul, denumirea şi sediul societăţii [art. 1884 alin. (2) din noul Cod civil]. În acest caz, dobândirea personalităţii juridice se face fără a se dispune dizolvarea societăţii simple. Asociaţii şi societatea nou-înfiinţată răspund solidar şi indivizibil pentru toate datoriile societăţii născute înainte de dobândirea personalităţii juridice.

2. Capitalul social Prin contractul de societate, două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coope­ reze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi. Aşadar, aporturile sociale sunt esenţiale în cazul încheierii unui contract de societate, constituind fondul comun pus la dispoziţia societăţii. Aportul este necesar pentru constituirea oricărui tip de societate, indiferent dacă aceasta are sau nu personalitate juridică2 • Capitalul social al societăţii se constituie din aporturile băneşti sau în bunuri ale asociaţilor [art. 1894 alin. (1)]. Astfel, aportul social reprezintă modalitatea prin care asociaţii 1 Transferul d reptu rilor asu pra bunu rilor aportate este supus în acest caz formelor de publicitate prevăzute de lege. 2 Prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate în baza contractului de societate de a contribui la fondul com u n, prin aducerea unei contribuţii cu valoare patrimonială sau a unui serviciu ( L. Stănciulescu, op. cit. , 2017, p. 265).

239

CONTRACTUL DE SOCIETATE

contribuie la formarea capitalului social şi poate consta în bunuri, bani ori prestaţii sau cunoştinţe specifice. Conform art. 1882 alin. (3) din noul Cod civil, ,,fiecare asociat trebuie să contribuie la constituirea societăţii prin aporturi băneşti, în bunuri, în prestaţii sau cunoştinţe specifice" 1 . Aportul social prezintă următoarele caractere juridice: - constituie o condiţie de valabilitate specifică a contractului de societate, fără a mai fi întâlnit şi în cazul altor contracte; - constituie o condiţie esenţială şi generală pentru constituirea societăţii. Este o condiţie esenţială pentru că, în lipsa aportului, nu se poate forma capitalul social şi generală pentru că aportul trebuie realizat la constituirea oricărei forme de societăţi; - este obligatoriu, nefiind o facultate lăsată de lege la aprecierea părţilor; - este individual, întrucât fiecare asociat trebuie să contribuie la constituirea societăţii prin aporturi2 . Aportul social nu trebuie să fie de valoare egală şi nici de aceeaşi natură, însă niciun asociat nu poate fi scutit de a aduce un aport social, oricât de mic3• Fiecare dintre asociaţi răspunde faţă de societate4 şi faţă de ceilalţi asociaţi5 pentru văr­ sarea aporturilor la care s-a obligat (art. 1895) 6• Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită societăţii. Legea nu instituie un prag minim al aportului în bani, asociaţii fiind liberi să îl stabilească, raportându-se la nevoile societăţii. Dacă aportul social constă într-o sumă de bani, asociatul datorează şi dobânzi legale, în caz de întârziere acestea curgând de plin drept, din ziua când trebuia făcută plata; asociatul debitor poate fi obligat, dacă este cazul, şi la plata de daune-interese (art. 1898). Dacă aportul social constă în bunuri, legea permite aducerea lor în societate fie în pro­ prietate, fie numai în folosinţă (art. 1896) 7. Aportul se efectuează prin transferul drepturilor asupra bunurilor şi predarea efectivă a acestora în stare de funcţionare potrivit destinaţiei sociale. Asociatul care aportează proprietatea sau un alt drept real asupra unui bun răspunde pentru efectuarea aportului întocmai ca un vânzător faţă de cumpărător, iar asociatul care 1 Potrivit art. 1883 alin. (1) din noul Cod civil, în cazul unei societăţi cu personalitate juridică, aporturile intră în patrimoniul societăţii, iar în cazul unei societăţi fără personalitate juridică, aporturile devin coproprietatea asociaţilor, afară de cazul în care au convenit, în mod expres, că vor trece în folosinţa lor comună. 2 1. Cadariu Lungu, op. cit., p. 67. 3 I. Zinveliu, op. cit. , p. 324; D. Chirică, op. cit. , p. 276. 4 În practica judiciară s-a decis că asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat poate fi exclus din societate, la cererea oricărui asociat, fiind irelevantă valoarea modică a aportului convenit de către asociaţi (CSJ, s. corn., dec. nr. 2416/2003, în C. Turianu, V. Pătulea, Drept comercial. Culegere de practică judiciară, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 469). 5 Neîndeplinirea obligaţiei de efectuare a aportului îndreptăţeşte pe ceilalţi asociaţi să solicite rezoluţiunea contractului de societate în ceea ce îl priveşte pe asociatul care nu şi-a executat obligaţia sau obligarea acestuia la efectuarea aportului, cu plata de daune-interese. 6 Drepturile conferite de părţile de interes sunt suspendate până la vărsarea aporturilor la capitalul social. 7 Aportul în bunuri mai poartă denumirea de „aport în natură" şi poate avea ca obiect bunuri imobile (caz în care contractul de societate trebuie încheiat în forma autentică), bunuri mobile, corporale sau necorporale.

240

Societatea simplă

aportează folosinţa răspunde pentru efectuarea aportului întocmai ca un locator faţă de locatar 1. În ceea ce priveşte suportarea riscului pieirii fortuite a bunului adus ca aport, se vor aplica ulile corespunzătoare: dacă a fost adusă ca aport social proprietatea asupra bunului, reg riscul va rămâne în sarcina asociatului aportor, până la predarea lui efectivă, iar dacă aportul constă numai în folosinţa bunului, riscul pieirii fortuite rămâne în sarcina asociatului proprietar, conform regulii res perit domino. Bunurile proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale nu pot fi aduse ca aport în proprietate la patrimoniul social, deoarece sunt inalienabile. Un asemenea aport este valabil doar dacă se aduce ca aport în societate folosinţa bunului, întrucât, astfel, nu se aduce atingere dreptului exclusiv de proprietate publică a statului. Dacă totuşi contractul de societate prevede ca aport transferul dreptului de proprietate publică, actul va fi sancţionat cu nulitatea absolută2• Aportul în prestaţii sau cunoştinţe specifice se efectuează prin desfăşurarea de către asociatul care s-a obligat a unor activităţi concrete şi prin punerea la dispoziţia societăţii a unor informaţii, pentru realizarea obiectului acesteia, în modalităţile şi condiţiile stabilite prin contractul de societate [art. 1899 alin. (2)]. El este datorat în mod continuu, atât timp cât asociatul care s-a obligat la acesta este membru al societăţii, iar asociatul este ţinut faţă de societate pentru toate câştigurile realizate din activităţile care fac obiectul aportului3 . Evaluarea aporturilor în cunoştinţe specifice se realizează la momentul încheierii con­ tractului, în scopul de se stabili cota de participare la beneficii şi pierderi a asociatului. Partea la profituri şi pierderi a asociatului al cărui aport constă în prestaţii sau cunoştinţe specifice este egală cu cea a asociatului care a contribuit cu aportul cel mai mic, dacă nu s-a convenit altfel. Acest aport nu trebuie confundat cu activităţile desfăşurate în comun de către asociaţi pentru administrarea treburilor societăţii pe parcursul funcţionării acesteia şi nici cu serviciile prestate de alte persoane decât asociaţii, de exemplu, în baza unui contract de muncă sau de antrepriză4•

3. Părţile de interes Asociaţii contribuie la formarea capitalului social al societăţii, prin aporturi băneşti sau în bunuri, iar capitalul social subscris se divide în părţi egale, numite părţi de interes, care se distribuie asociaţilor proporţional cu aporturile fiecăruia, dacă prin lege sau contractul de 1 Potrivit a rt. 1896 a l i n . (3) din noul Cod civil, aperturile constând în bunuri fu ngibile sau consu mptibile nu pot fi su bscrise cu titlu de aport în folosinţă, ci devi n, în toate cazurile, proprietatea asociaţi lor, chiar dacă în contractul de societate nu s-a stipulat aceasta în mod expres. 2 L. Stă nciulescu, op. cit. , 2017, p. 266. În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă, statuând că bunul care constituie obiectul a portul u i trebuie să aparţină asociatu lui, acesta neputâ nd aduce ca a port un bun proprietate publică (CSJ, dec. nr. 117/1992, în Dreptul nr. 5-6/1993, p . 138). 3 Neexecutarea aportului în p restaţii sau cunoştinţe specifice dă loc numai la o acţiune în excludere cu daune-interese, dacă este cazul [art. 1899 alin. (3)]. 4 Fr. Deak, op. cit. , p. 434.

241

CONTRACTUL DE SOCIETATE

societate nu se prevede altfel [art. 1894 alin. (1) din noul Cod civi1] 1. Părţile de interes sunt indivizibile 2. Părţile de interes plătite sau vărsate în întregime dau drept de vot în adunarea asociaţilor, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel [art. 1900 alin. (2)]. Dacă o parte de interes este proprietatea comună a mai multor persoane, acestea răspund în mod solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate şi sunt obligate să desem­ neze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor sociale aferente. Potrivit art. 1901 alin. (1) din noul Cod civil, transmiterea părţilor de interes se face în limitele şi condiţiile prevăzute de lege şi de contractul de societate3• Transmiterea părţilor de interes către persoane din afara societăţii este permisă cu consimţământul tuturor asociaţilor4• Orice asociat poate răscumpăra, substituindu-se în drepturile dobânditorului, părţile de interes dobândite cu titlu oneros de un terţ fără consimţământul tuturor asociaţilor5, în termen de 60 de zile de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască cesiunea [art. 1901 alin. (2)] 6 .

4. Patrimoniul social Societatea civilă are un patrimoniu propriu, alcătuit din suma aperturilor sociale, la care se adaugă toate bunurile, drepturile şi obligaţiile contractate în numele societăţii, denumit patrimoniu sociaP. Patrimoniul social este distinct de patrimoniul fiecărui asociat în parte, deşi societatea civilă nu are personalitate juridică şi nu este subiect de drept. Prin aperturile sociale se constituie, astfel, un patrimoniu societar, având ca titulari pe asociaţi8•

5. Raporturile dintre asociaţi şi societate În tot timpul funcţionării societăţii, raporturile dintre asociaţi trebuie să se întemeieze pe buna-credinţă în îndeplinirea obligaţiilor şi în exercitarea drepturilor şi pe grija pentru treburile societăţii. 1 Dacă aportu l constă în prestaţii sau în cunoştinţe specifice, în schimbul acestui aport, asociaţii participă, potrivit actului constitutiv, la îm părţi rea beneficiilor şi suportarea pierderilor, precum şi la luarea deciziilor în societate [art. 1894 a l i n . (3) din noul Cod civil ] . 2 Faptul c ă părţi le de interes sunt considerate indivizibile înseamnă c ă ele nu pot f i partajate între coproprietari, chiar dacă ar face parte di ntr-o moştenire sau dintr-o masă de bunuri în devălmăşie. 3 Părţile de interes se pot tra nsmite şi prin moştenire, dacă prin contract nu se d ispune altfel. 4 Aceasta avâ nd în vedere caracterul intuitu personae al contractu lui de societate, ceea ce presupune că încheierea acestuia se realizează în baza unor însuşiri pe ca re le posedă asociaţii. 5 Dreptul de răscu mpărare a părţilor de interes dobândite de către un terţ fă ră consimţământul tuturor asociaţi lor este un drept special impus de caracteru l intuitu personae al societăţii simple şi poate fi exercitat de oricare dintre asociaţi, indiferent dacă transmiterea a operat cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. 6 Termenu l de 60 de zile în care poate fi exercitat dreptul de răscum părare are natura juridică a unui termen de prescripţie, împlinirea termen ului având ca efect stingerea dreptul u i de a mai răscumpăra părţile de interes, corelativ cu consolidarea calităţii de asociat a terţului dobânditor (D. Gavriş, M. Eftimie, M. Belu Magdo, Noul cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, voi . I I I, Ed. Hamangiu, Bucu reşti, 2012, p. 270). 7 I . Zinveliu, op. cit. , p. 325. 8 F. Moţiu, D. Moţiu, op. cit., p. 326.

242

Societatea simplă

Astfel, în primul rând, asociaţii au obligaţia de neconcurenţă faţă de societate 1 . Potrivit art. 1903 din noul Cod civil, asociatul nu poate face concurenţă societăţii pe cont propriu sau pe contul unei terţe persoane şi nici nu poate face pe socoteala sa ori pe socoteala altuia vreo operaţiune care ar putea fi păgubitoare pentru societate. De asemenea, asociatul nu poate lua parte pe cont propriu sau pe contul unei terţe pe rsoane la o activitate care ar conduce la privarea societăţii de bunurile, prestaţiile sau cunoştinţele specifice la care asociatul s-a obligat. Fiecare asociat răspunde faţă de societate pentru orice pagubă cauzată prin culpa sa, indiferent de foloasele aduse de acelaşi asociat societăţii în alte afaceri, foloase care nu se pot compensa cu pagubele produse [art. 1907 alin. (2)]. În privinţa folosirii bunurilor societăţii, art. 1904 din noul Cod civil prevede că, în lipsă de stipulaţie contrară, fiecare asociat poate folosi bunurile sociale în interesul societăţii, potrivit cu destinaţia acestora şi fără să stânjenească drepturile celorlalţi asociaţi. Asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţează bunurile sociale în folosul său sau al unei alte persoane este obligat să restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să acopere daunele ce ar putea rezulta. În ceea ce priveşte fondurile băneşti ale societăţii, conform art. 1905 din noul Cod civil, niciun asociat nu poate lua din fondurile comune mai mult decât i s-a fixat pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să se facă în interesul societăţii, asociatul care încalcă aceste dispoziţii fiind răspunzător de sumele luate şi de toate daunele-interese ce ar putea rezulta. La rândul său, asociatul are dreptul la rambursarea cheltuielilor pe care le-a făcut pentru societate şi de a fi indemnizat pentru obligaţiile sau pierderile pe care le-a asumat sau suferit acţionând de bună-credinţă în interesul societăţii [art. 1907 alin. (1) din noul Cod civil].

6. Hotărârile privind societatea Potrivit art. 1910 din noul Cod civil, asociaţii, chiar lipsiţi de dreptul de administrare, au dreptul să participe la luarea hotărârilor colective ale adunării asociaţilor2 • Hotărârile cu privire la societate se iau cu majoritatea voturilor asociaţilor, dacă prin contract sau prin lege nu se stabileşte altfel. Totuşi, hotărârile privind modificarea contractului de societate sau numirea unui adminis­ trator unic se iau cu consimţământul tuturor asociaţilor, această prevedere legală justificându-se prin importanţa deciziilor care sunt luate în aceste situaţii. De asemenea, obligaţiile unui asociat nu pot fi mărite fără consimţământul acestuia, ceea ce înseamnă că, indiferent de prevederile din contract sau din lege privind adoptarea valabilă a unei hotărâri a asociaţilor, în acest caz particular este necesar consimţământul asociatului ale cărui obligaţii sunt mărite. 1 În determinarea unei fapte ca fiind un act de neconcurenţă faţă de societate, esenţială este componenta de prejudiciu al intereselor acesteia, asociaţi lor fiindu-le interzis să efectueze orice tip de operaţiune ce ar putea fi păgubitoare pentru societate, şi n u doar a unor activităţi similare ori asemănătoare cu cele desfăşurate de societate. 2 Dreptul asociaţilor, chiar neadministratori, de a se implica în activitatea societăţii este o consecinţă firească a d reptului de coproprietate a l acestora asupra bunurilor sociale (1 . Cadariu Lungu, op. cit., p . 113).

243

CONTRACTUL DE SOCI ETATE

Regulile de mai sus sunt imperative, astfel că nu pot fi înlăturate prin convenţia părţilor, orice clauză contrară fiind considerată nescrisă 1. În ceea ce priveşte adoptarea hotărârilor asociaţilor, potrivit art. 1911 din noul Cod civil, hotărârile pot fi adoptate de asociaţii reuniţi în adunarea asociaţilor2 sau pot rezulta din consimţământul tuturor asociaţilor exprimat în actul încheiat de societate. Art. 1912 din noul Cod civil prevede că asociatul nemulţumit de o hotărâre luată cu majoritate o poate contesta la instanţa judecătorească, în termen de 15 zile3 de la data la care a fost luată, dacă a fost prezent, şi de la data comunicării, dacă a fost lipsă. Dacă hotărârea nu i-a fost comunicată asociatului, termenul curge de la data la care acesta a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data la care a fost luată hotărârea.

7. Raporturile cu terţii Potrivit art. 1892 din noul Cod civil, de regulă, societatea simplă nu are personalitate juri­ dică, astfel încât ea nu este subiect de drept distinct şi nu poate intra în raporturi juridice cu terţii. O consecinţă a lipsei personalităţii juridice a societăţii simple se regăseşte şi cu privire la reprezentarea în justiţie. Reglementând reprezentarea în justiţie, art. 1919 din noul Cod civil prevede că societatea este reprezentată în proces prin administratorii cu drept de repre­ zentare sau, în lipsa numirii, prin oricare dintre asociaţi, dacă nu s-a stipulat prin contract dreptul de reprezentare numai pentru unii dintre aceştia4• Societatea stă în justiţie sub denumirea prevăzută în contract sau cea înregistrată, în mod legal, după caz, dacă prin lege nu se prevede altfel5• În executarea obligaţiilor faţă de creditorii societăţii, fiecare asociat răspunde cu propriile sale bunuri proporţional cu aportul său la patrimoniul social, numai în cazul în care creditorul social nu a putut fi îndestulat din bunurile comune ale asociaţilor [art. 1920 alin. (1)] . Astfel, se instituie o răspundere subsidiară a asociaţilor, ce poate fi antrenată numai în cazul în care bunurile comune ale asociaţilor nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor creditorilor. Reglementând situaţia asociaţilor aparenţi, art. 1921 din noul Cod civil prevede că orice persoană care pretinde că este asociat sau creează terţilor deliberat o aparenţă convin­ gătoare în acest sens răspunde faţă de terţii de bună-credinţă întocmai ca un asociat. 1 Potrivit art. 1910 al in. (5) din noul Cod civil. Contractul de societate poate prevedea modul de convocare şi desfăşurare a hotărâri i, iar în lipsă, hotărârea poate fi adoptată şi prin consultarea scrisă a asociaţilor. 3 Acest termen este de decădere, astfel că nu poate fi suspendat sau întrerupt. 4 Această prevedere legală este corelată şi cu dispoziţiile de procedură civilă corespunzătoare. Astfel, potrivit art. 110 din noul Cod de procedură civilă,. ,,cererea de chemare în judecată împotriva unei asociaţii, societăţi sau altei entităţi fără personalitate juridică, constituită potrivit legi i, se poate introduce la instanţa competentă pentru persoana căreia, potrivit înţelegerii dintre membri, i s-a încredinţat conducerea sau administrarea acesteia. În cazul lipsei unei asemenea persoane, cererea se va putea introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre membrii entităţii respective". 5 Terţii de bună-credinţă se pot prevala de oricare dintre acestea. 2

244

Societatea simplă

În acest caz, societatea nu va răspunde faţă de terţul astfel indus în eroare decât dacă i-a dat motive suficiente pentru a fi considerat drept asociat sau în cazul în care, cunoscând manoperele pretinsului asociat, nu ia măsurile rezonabile pentru a împiedica inducerea terţului în eroare. În ceea ce priveşte asociaţii oculţi, art. 1922 din noul Cod civil prevede că aceştia răspund faţă de terţii de bună-credinţă întocmai ca şi ceilalţi asociaţi 1.

8. Administrarea societăţii Administrarea societăţii constă în realizarea actelor necesare desfăşurării activităţii aces­ teia, în vederea îndeplinirii scopului urmărit de către asociaţi. De regulă, numirea administratorilor, modul de organizare a acestora, limitele man­ datului, precum şi orice alt aspect ce ţine de administrarea societăţii sunt lăsate la aprecierea asociaţilor, stabilindu-se prin contractul de societate sau printr-un act ulterior acestuia [art. 1913 alin. (1) din noul Cod civil] . Administrarea societăţii poate fi încredinţată uneia sau mai multor persoane, fie dintre asociaţi, fie terţi2• Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice ori persoane juridice, române sau străine [art. 1913 alin. (2) din noul Cod civil] . Dacă prin contract nu se dispune altfel, societatea este administrată de asociaţi, care au mandat reciproc de a administra unul pentru altul în interesul societăţii. Operaţiunea făcută de oricare dintre ei este valabilă şi pentru partea celorlalţi, chiar fără a le fi luat consimţă­ mântul în prealabil3• Dacă administrarea societăţii a fost încredinţată unei singure persoane, administratorul, în absenţa opoziţiei asociaţilor, poate îndeplini toate actele care intră în conţinutul noţiunii de administrare a societăţii fără a cere acordul asociaţilor [art. 1914 alin. (1) din noul Cod civil] 4• Administratorul poate fi revocat5 potrivit regulilor de la contractul de mandat 6, dacă nu se prevede altfel în contractul de societate7• 1 În doctrină s-a arătat că asociaţii oculţi sunt persoane a căror existenţă este păstrată secretă în relaţia cu terţii, deşi ei sunt parte a unui contract de societate (D. Gavriş, M. Eftim ie, M. Belu Magdo, op. cit., p. 291). 2 În jurisprudenţă s-a apreciat că, administratorii unei societăţi având cel mai larg mandat pentru administrarea societăţii în tot ceea ce priveşte ajungerea scopului social, urmează ca, atunci când contractul de societate nu conţine o enumerare l i mitativă a atribuţiilor, trebuie exa minat dacă în fapt acel act intră în natura operaţiunilor pe care societatea şi le-a propus să le realizeze. Astfel, într-o societate al cărei obiect este exploatarea unei mine de lignit, directorii şi administratorii ei nu îşi pot exercita puterile lor decât cu privire l a direcţia ş i administrarea tehnică ş i comercială a exploatării lignitului, deci numa i la vânzarea lignitului extras, ş i n u s e poate întinde ş i asupra dreptului de a înstrăina ş i i mplicit nici d e a ipoteca mina de lignit (Trib. Ilfov, dec. nr. 248/1925, în D. Gavriş, M. Eftimie, M. Belu Magdo, op. cit., p. 284). 3 Oricare dintre ei se poate opune, în scris, operaţiunii mai înainte ca ea să fie încheiată. Opoziţia nu produce însă efecte faţă de terţi i de bună-credinţă. 4 Este vorba despre actele necesare în vederea realizării scopului societăţii, inclusiv a unor acte de dispoziţie. 5 În practica judiciară s-a decis că revocarea administratorilor nu poate interveni pe calea ordonanţei preşedinţiale, întrucât ordonanţa preşedinţială vizează măsuri provizorii, iar revocarea calităţii de administrator nu poate fi considerată o măsură de acest tip, întrucât afectează fondul cauzei (CSJ, s. corn., dec. nr. 59 din 21 ianuarie 1996, în F. Ciutacu, Drept comercial. Culegere de spete, Ed. Themis Cart, Bucureşti, 2003, p. 87). 6 Administratorul societăţii si mple este un mandatar al colectivităţii asociaţilor, iar nu al societăţii si mple, întrucât aceasta nu are personal itate juridică. 7 Potrivit art. 1914 alin. (2) din noul Cod civil.

245

CONTRACTUL DE SOCIETATE

Asociaţii au libertatea de a numi mai mulţi administratori, determinându-le atribuţiile prin intermediul contractului sau, ulterior, prin acte separate. Dacă administrarea societăţii a fost încredinţată mai multor administratori, fără a li se determina concret atribuţiile şi fără a se arăta că actele trebuie să fie făcute în comun, fiecare poate administra singur în interesul societăţii, cu bună-credinţă. Dacă împuternicirea stipulează să lucreze împreună, niciunul dintre ei nu poate face actele de administrare fără ceilalţi, chiar dacă aceştia ar fi în imposibilitate de a acţiona (art. 1916) 1. Actele de administrare a societăţii şi cele de dispoziţie asupra bunurilor acesteia sunt interzise asociaţilor care nu au calitatea de administrator, sub sancţiunea acoperirii daunelor ce ar putea rezulta (art. 1918) 2 . În ceea ce priveşte răspunderea administratorilor, art. 1915 din noul Cod civil prevede că administratorii răspund personal faţă de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societăţii. Dacă mai mulţi administratori au lucrat împreună, răspunderea este solidară. Cu toate acestea, în privinţa raporturilor dintre ei, instanţa poate stabili o răspundere proporţională cu culpa fiecăruia la săvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii.

9. Participarea la profit şi pierderi Participarea asociaţilor atât la beneficii, cât şi la pierderi reprezintă un element specific al societăţii simple. Regulile privind repartizarea beneficiilor şi pierderilor societăţii sunt prevă­ zute de art. 1902 din noul Cod civil. Ca regulă generală, asociaţii se bucură de libertate deplină în ceea ce priveşte modalitatea de participare la profit şi la pierdere. Astfel, ei pot stabili să aibă o participare egală la profit şi la pierderi, deşi aporturile lor au fost în cote diferite, sau să participe în cote diferite la profit şi la pierderi, chiar daca aporturile au fost în cote egale. Împărţirea beneficiilor obţinute sau a pierderilor suferite se face conform celor convenite în contractul de societate sau a legii speciale aplicabile, iar în lipsa unei prevederi exprese în acest sens, împărţirea se face proporţional cu valoarea aportului social adus de fiecare dintre asociaţi. Partea la profituri şi pierderi a asociatului al cărui aport constă în prestaţii sau cunoştinţe specifice este egală cu cea a asociatului care a contribuit cu aportul cel mai mic, dacă nu s-a convenit altfel. Asociaţii pot participa la câştig în proporţie diferită de contribuţia la pierderi, cu condiţia ca astfel de diferenţe să fie rezonabile potrivit cu împrejurările şi să fie expres prevăzute în contract. 1 Legea instituie regula unanimităţii în această ipoteză, urmărind prin aceasta să protejeze societatea de abuzurile pe care ar putea să le facă un singur administrator. 2 Aceşti asociaţi, potrivit art. 1918 alin. (2) din noul Cod civil, au dreptul de a consulta registrele şi situaţiile financiare ale societăţii, de a lua cunoştinţă de operaţiunile acesteia şi de a consulta orice document al societăţii, fără a stânjeni operaţiunile societăţii şi a afecta drepturile celorlalţi asociaţi .

246

Societatea simplă

Este obligatoriu ca fiecare asociat să participe la repartizarea beneficiilor şi suportarea pierderilor. Este interzis ca un asociat să îşi rezerve numai pentru el tot beneficiul sau să se convină ca unii asociaţi să fie scutiţi de la suportarea unor pierderi. Potrivit art. 1902 alin. (5) din noul Cod civil, orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărţirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerată nescrisă 1 . Astfel, nu va fi valabilă nicio clauză contractuală prin care un asociat să fie exclus de la împărţirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi2•

10. Pierderea calităţii de asociat Pierderea calităţii de asociat poate avea loc din cauze subiective sau cauze care depind de persoana respectivă sau de situaţia juridică a societăţii3• Cazurile de pierdere a calităţii de asociat sunt prevăzute expres de art. 1925 din noul Cod civil, acestea fiind următoarele: cesiunea părţilor în societate4; executarea silită a părţilor de interes; moartea5, falimentul sau punerea sub interdicţie judecătorească a asociatului; retragerea asociatului din societate 6; excluderea din societate; încetarea personalităţii juridice. În ceea ce priveşte retragerea din societate, potrivit art. 1926 din noul Cod civil, asociatul unei societăţi cu durată nedeterminată sau al cărei contract prevede dreptul de retragere se poate retrage din societate, notificând societatea cu un preaviz rezonabil, dacă este de bună-credinţă7 şi retragerea sa în acel moment nu produce o pagubă iminentă societăţii. Asociatul unei societăţi cu durată determinată sau având un obiect care nu se poate înfăptui decât într-un anumit timp se poate retrage pentru motive temeinice, cu acordul majorităţii celorlalţi asociaţi, dacă prin contract nu se prevede altfel. Dacă acordul nu este întrunit, asociatul se poate adresa instanţei, care, hotărând asupra retragerii, va aprecia legitimitatea şi temeinicia motivelor, oportunitatea retragerii în raport 1 În dreptul roman, această societate (societas leonino) era interzisă, fi ind considerată contra noturam societatis. 2 În aceste cazuri ar fi vorba despre clauze leonine; de la adjectivul latin leoninus, -a, -un = de leu. Este considerată ca fiind clauză leonină şi acea clauză prin care se stabilesc cote derizorii de împărţire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor (I. Cadariu-Lungu, op. cit. , p. 93). 3 L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 277. 4 Transmiterea părţilor de interes se face în limitele şi condiţiile prevăzute de lege şi de contractul de societate. 5 Calitatea de asociat încetează la data morţii, însă nu este exclusă transmiterea părţilor sociale prin moştenire, cu excepţia cazului în care contractul de societate interzice expres această facultate. 6 Retragerea din societate are la bază dorinţa asociatului, fiind astfel un mod voluntar de încetare a calităţii de asociat. 7 Renunţarea nu este de bună-credinţă atunci când, de exemplu, asociatul o face în scopul de a-şi însuşi singur folosul pe care asociaţii era să îl dobândească în comun.

247

CONTRACTUL DE SOCI ETATE

cu împrejurările şi buna-credinţă a părţilor 1 . În toate cazurile, asociatul este ţinut să acopere daunele ce ar putea rezulta din retragerea sa (art. 1927} 2 . Spre deosebire de retragerea din societate, care are la bază voinţa asociatului în cauză, excluderea din societate se bazează pe hotărârea instanţei judecătoreşti, sesizată cu o cerere de excludere de un asociat3• În privinţa excluderii, potrivit art. 1928 din noul Cod civil, la cererea unui asociat, instanţa judecătorească, pentru motive temeinice, poate hotărî excluderea din societate a oricăruia dintre asociaţi. Motivele de excludere nu sunt limitativ prevăzute de lege, ci sunt lăsate la aprecierea instanţei de judecată. Pot fi menţionate drept motive temeinice de excludere: neîndeplinirea obligaţiilor asumate de către societate, săvârşirea unor fapte păgubitoare pentru societate ori de concurenţă faţă aceasta, imixtiunea asociatului neadministrator în atribuţiile adminis­ tratorului, folosirea bunurilor sociale împotriva interesului societăţii4• Asociatul exclus poate obţine valoarea părţilor sale de la data încetării calităţii de asociat, iar ceilalţi asociaţi sunt ţinuţi să îi plătească imediat ce aceasta a fost stabilită, cu dobânda le­ gală de la data încetării calităţii de asociat, iar în cazul în care părţile nu convin asupra valorii părţilor de interes, aceasta se va stabili de către instanţă (art. 1929).

11. Încetarea societăţii Încetarea societăţii civile intervine în următoarele situaţii, prevăzute de art. 1930 din noul Cod civil: a) realizarea obiectului societăţii sau imposibilitatea neîndoielnică a realizării acestuia5; b) consimţământul tuturor asociaţilor6; 1 Asociatul retras are dreptul la valoarea părţii sale de interes, de la data încetării calităţii de asociat. Dacă asociaţii nu convin asupra valorii părţilor de interes, aceasta se va stabili de către instanţa judecătorească, în condiţiile art. 1901 alin. (3) din noul Cod civil. 2 În practica judiciară s-a decis că asociatul care s-a retras din societate are dreptul la beneficii şi suportă pierderile până în ziua retrageri i sale din societate. Stabilirea acestor drepturi şi repartizarea lor se face potrivit contractului de societate. Asociatul retras este obligat, potrivit legii, să suporte consecinţele operaţiunilor în curs de executare la data retragerii, numai că drepturile şi obligaţiile constând în participarea la pierderi sau la câştig nu pot fi lt.;ate în di�::uţie mai înainte de terminarea operaţiunilor. Pentru operaţiunile în curs de executare, existente la data retragerii, asociatul este obligat să suporte consecinţele acestor operaţiuni. Retragerea părţii cuvenite asociatului retras sau participarea la pierderi nu se poate opera decât după terminarea operaţiunilor (CSJ, s. corn., dec. nr. 68/2003, în D. M. Gavriş, M. Eftimie, M. Belu Magdo, op. cit., p. 295). 3 De cele mai multe ori, excluderea din societate reprezintă o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre asociaţi, conflicte care fac imposibilă continuarea asocieri i. 4 D. Gavriş, M. Eftimie, M. Belu Magdo, op. cit., p. 297. 5 Spre exemplu, societatea încetează dacă nu s-au putut obţine avizele şi autorizaţiile necesare pentru construcţia imobilului proiectat. 6 Societatea simplă poate înceta prin voinţa tuturor asociaţilor, aceasta fiind o consecinţă a principiului simetriei formei actelor juridice (mutuus consensus, mutuus dissensus).

248

Societatea simplă

c) hotărârea instanţei 1 , pentru motive legitime şi temeinice 2 ; d) împlinirea duratei societăţii, cu excepţia cazului în care se aplică dispoziţiile art. 19313 ; e) nulitatea societăţii4; f) alte cauze stipulate în contractul de societate. De asemenea, potrivit art. 1937-1938, societatea va înceta, în cazurile în care contractul de societate nu prevede altfel, şi prin: 1. pieirea bunurilor subscrise ca aport5; 2. moartea6 ori punerea sub interdicţie a uneia dintre persoanele fizice asociate7 ; 3. încetarea calităţii de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate; 4. falimentul unui asociat8 • La încetarea societăţii, societatea intră în dizolvare şi patrimoniul social se lichidează9 , încasându-se creanţele şi plătindu-se datoriile, după care activul rămas este destinat rambur1 Gravele neînţelegeri dintre asociaţi, concretizate în numărul mare de litigii comerciale şi penale existente între părţi, au condus la dispariţia lui affectio societatis, respectiv a intenţiei de a conlucra în vederea atingerii unui scop lucrativ comun şi care face imposibilă continuarea activităţii societăţii. Culpa unuia sau altuia dintre asociaţi în generarea acestor neînţelegeri este lipsită de relevanţă, important fiind doar efectul disensiunilor, respectiv împiedicarea funcţionării societăţi i, decizia instanţei de control judiciar, de menţinere a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, de dizolvare a societăţii şi de deschidere a procedurii de lichidare fiind legală (ICCJ, s. corn., dec. nr. 256/2008, Lex expert). 2 În practica judiciară, într-un caz, instanţa a dispus dizolvarea societăţii pentru motive temeinice în ipoteza neînţelegerilor repetate dintre asociaţi, care împiedicau funcţionarea societăţi i. În speţă, reclamanta a probat că nu i se permite accesul de către celălalt asociat în spaţiul unde societatea are punctul de lucru, nici pentru a verifica situaţia financiară a societăţii, iar asociatul refuză comunicarea. Instanţa a statuat că societatea ca formă de asociere presupune dorinţa specifică a asociaţilor de a colabora în real izarea unui scop comun. Fi ind părţi într-o societate în care elementul intuitu personae este mai pronunţat, lipsa de înţelegere poate duce la nereal izarea interesului comun. Aşa cum arată şi martorii, dar, mai mult, chiar administratorul şi asociatul pârât în răspunsurile la interogatoriu, divergenţele dintre asociaţi au condus la disfuncţionalităţi majore ale societăţii, sub forma „încetări i temporare a activităţi i", cum arată chiar pârâta. Cum capitalul societăţii este împărţit în mod egal între cei doi asociaţi, se poate vorbi de o paral izie a organelor de decizie, suficientă pentru a se dispune dizolvarea societăţii (Trib. laşi, dec. nr. 1214 din 29 mai 2009, pe www.jurisprudenta. com). 3 Art. 1931 din noul Cod civil prevede că societatea este tacit prorogată atunci când, cu toate că durata sa a expirat, aceasta continuă să execute operaţiunile sale, iar asociaţii continuă să iniţieze operaţiuni ce intră în obiectul său şi să se comporte ca asociaţi. Prorogarea operează pe o durată de un an, continuând din an în an, de la data expirării duratei, dacă sunt îndeplinite aceleaşi condiţii. 4 Conform art. 1932 din noul Cod civil, nulitatea societăţi i poate rezulta exclusiv din încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, stipulate sub sancţiunea nulităţii, sau din nesocotirea condiţiilor generale de validitate a contractelor, dacă legea specială nu prevede altfel. 5 Societatea nu va înceta dacă s-a stabilit în contractul de societate că ea poate continua şi fără asociatul care a subscris bunul ce a pierit ori s-a pierdut. 6 În practica judiciară s-a decis că, în cazul decesului unui asociat, societatea este obligată la plata părţii sociale a acestuia către succesori, conform ultimului bilanţ contabil aprobat. Astfel, momentul naşterii obligaţiei de plată se raportează la data ultimului bilanţ contabil aprobat, existent la data decesului asociatului (ICCJ, s. a li-a civ., dec. nr. 4091/2012). 7 În contractul de societate se poate stipula însă ca la moartea unui asociat societatea să continue de drept cu moştenitorii acestuia (art. 1939). 8 Acest caz este aplicabil, în prezent, numai în cazul în care există asociaţi persoane juridice sau asociaţi persoane fizice care sunt supuse înregistrării în Registrul comerţului, întrucât doar aceştia intră sub incidenţa Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. 9 Lichidarea societăţii constă într-un ansamblu de operaţiuni care au ca scop terminarea operaţiunilor aflate în curs la data dizolvării societăţii, încasarea creanţelor, transformarea bunurilor în bani, plata datoriilor şi

249

CONTRACTUL DE SOCI ETATE

sării aporturilor subscrise şi vărsate de asociaţi, iar eventualul excedent constituie profit net, care va fi repartizat între asociaţi proporţional cu partea fiecăruia la beneficii, dacă nu s-a prevăzut altfel prin contractul de societate sau prin hotărâre a asociaţilor. Împărţeala în natură a bunurilor societăţii se face potrivit regulilor privitoare la împăr­ ţeala bunurilor proprietate comună. Dacă activul net este neîndestulător pentru înapoierea în întregime a aporturilor şi pentru plata obligaţiilor sociale, pierderea se suportă de asociaţi potrivit cu contribuţia acestora sta­ bilită prin contract.

împărţirea beneficiilor între asociaţi. Potrivit art. 1941 alin. (1) din noul Cod civil, lichidarea se face, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de societate sau prin convenţie ulterioară, de toţi asociaţii sau de un lichidator numit de ei cu unanimitate. În caz de neînţelegere, lichidatorul este numit de instanţa judecătorească, la cererea oricăruia dintre asociaţi. Noul Cod civil reglementează în detaliu procedura de lichidare în art. 1942-1948.

250

CAPITOLUL IV Asocierea in participaţie În concepţia noului Cod civil, una dintre formele societare este asocierea în participaţie (art. 1888 C. civ.). Procedura simplificată de constituire şi libertatea asociaţilor de a stabili obligaţiile ce le incumbă asigură acesteia o mare utilitate practică 1. Definind contractul de asociere în participaţie, art. 1949 din noul Cod civil prevede că acesta este contractul prin care o persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participaţie la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni pe care le întreprinde2. Pentru încheierea valabilă a acestui contract nu este necesară îndeplinirea vreunei condiţii de formă, astfel că asocierea în participaţie are caracter consensual, acordul de voinţă al părţilor fiind necesar şi suficient în acest sens3• Totuşi, pentru probă este necesară încheierea contractului în formă scrisă, întrucât, potrivit art. 1950 din noul Cod civil, ,,contractul se probează numai prin înscris" 4 . Părţile contractului de asociere în participaţie pot fi persoane fizice sau juridice, inclusiv persoane juridice străine care îşi desfăşoară activitatea în România5• Asocierea în participaţie nu poate dobândi personalitate juridică şi nu constituie faţă de terţi o persoană distinctă de persoana asociaţilor (art. 1951) 6• Reglementând regimul aporturilor la constituirea asocierii în participaţie, art. 1952 din noul Cod civil prevede că asociaţii rămân proprietarii bunurilor puse la dispoziţia asociaţiei. Ei pot conveni însă ca bunurile aduse în asociere, precum şi cele obţinute în urma folosirii acestora să devină proprietate comună. 1 Pentru dezvoltări, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit. , p. 507. Asociaţia în participaţie are loc atunci când un comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane ori societăţi o participare la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni sau chiar asupra întregului comerţ. Dacă însă în baza aşa-ziselor contracte de asociere reiese că fiecare asociat a comercializat mărfuri în spaţiile şi mobil ierul închiriat de aceeaşi societate comercială, iar asociaţii nu au ţinut o evidenţă contabilă distinctă a operaţiunilor asocieri i cu obl igaţia ca lunar să transmită un decont cuprinzând „cheltuielile şi veniturile înregistrate în funcţie de natura lor", înseamnă că este vorba de un contract de închiriere (CSJ, s. cont. adm., dec. nr. 1074/2000, Lex expert). 3 În condiţiile neconcretizări i în contractul de asociere a obligaţiilor reciproce ale asociaţilor, unul dintre aceştia nu poate opune celuilalt excepţia de neexecutare a contractului raportându-se la o eventuală neexecutare de către acesta din urmă a obligaţiilor angajate faţă de beneficiarul terţ (ICCJ, s. corn., dec. nr. 79/2010, pe www. scj. ro). 4 Legiuitorul a exclus o prorogare a efectelor contractului de asociere în participaţie altfel decât prin voinţa expresă a părţilor, consemnată şi probată printr-un act scris. Între părţi nu a existat niciun acord expres pentru prorogarea efectelor contractului de asociere, iar, în această privinţă, instanţa nu poate suplini consimţământul părţilor, cu atât mai mult cu cât, printr-o decizie irevocabilă, s-a dispus rezilierea contractului de asociere în participaţiune încheiat între părţi (C. Ap. Bucureşti, s. a V-a corn., dec. nr. 178/2003, Lex expert). 5 L. Stănciulescu, op. cit. , 2017, p. 282. 6 În această situaţie, terţul nu are niciun drept faţă de asociere şi nu se obligă decât faţă de asociatul cu care a contractat. 2

251

CONTRACTUL DE SOCI ETATE

Bunurile puse la dispoziţia asocierii pot trece, în tot sau în parte, în proprietatea unuia dintre asociaţi pentru realizarea obiectului asocierii, în condiţiile convenite prin contract şi cu respectarea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege. În ceea ce priveşte raporturile dintre asociaţi şi faţă de terţi, conform art. 1953 din noul Cod civil, asociaţii, chiar acţionând pe contul asocierii, contractează şi se angajează în nume propriu faţă de terţi 1 . Asociaţii exercită toate drepturile decurgând din contractele încheiate de oricare dintre ei, dar terţul este ţinut exclusiv faţă de asociatul cu care a contractat, cu excepţia cazului în care acesta din urmă a declarat calitatea sa la momentul încheierii actului. Cu caracter de protecţie a asociaţilor, art. 1953 alin. (5) din noul Cod civil prevede că orice clauză care stabileşte un nivel minim garantat de beneficii pentru unul sau unii dintre asociaţi este considerată nescrisă2 •

1 Cu toate acestea, dacă asociaţii acţionează în această calitate faţă de terţi, sunt ţinuţi solidar de actele încheiate de oricare dintre ei. Orice clauză din contractul de asociere care limitează răspunderea asociaţilor faţă de terţi este inopozabilă acestora. 2 Întrucât contractul de asociere în participaţiune priveşte constituirea unei societăţi lipsite de personalitate juridică, calitatea de asociat într-o asociere în participaţiune nu poate fi confundată cu calitatea de asociat într-o societate cu răspundere limitată. Prin urmare, în cazul asocierii în participaţiune, nu poate fi dispusă sancţiunea excluderii asociatului, în temeiul art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, acest text legal referindu-se la contractul de societate, care nu are nicio legătură cu asocierea în participaţiune (ICO, s. corn., dec. nr. 132/2011, pe www.scj. ro).

252

TITLUL X Contractul de mandat CAP ITO LU L I Noţiune şi caractere juridice. Feluri 1. Noţiune De regulă, un act juridic este încheiat pentru a produce efecte juridice pe seama per­ soanelor care au luat parte la negocierea şi încheierea lui. Alte persoane, care nu au participat la încheierea acelui act, sunt terţi faţă de actul juridic respectiv, astfel încât acest act nu produce efecte juridice pe seama lor. În general, o persoană care negociază şi încheie un contract o face pentru ea însăşi; con­ tractul pe seama altuia prezintă deci un caracter de excepţie. Acest lucru este datorat faptului că un contract pe seama altuia dă naştere la anumite efecte care sunt destinate unei persoane absente la încheierea acestuia. Astfel, efectul translativ de proprietate şi forţa obligatorie ale acestui contract privesc o persoană care nu şi-a exprimat voinţa în acest contract. Sunt implicate deci în această opera­ ţiune trei persoane: un contractant, cocontractantul său, care joacă rolul de intermediar, şi un terţ, care a încheiat un act juridic cu intermediarul1 . În sistemul de drept român, contractul pe seama altuia se poate realiza fie printr-un con­ tract de intermediere cu reprezentare (mandatul cu reprezentare), fie printr-un contract de intermediere fără reprezentare (mandatul fără reprezentare, cu varietăţile sale: comisionul, consignaţia, expediţia). În noul Cod civil, mandatul2 este prezentat în mod unitar, fiind reglementate expres atât mandatul cu reprezentare, cât şi mandatul fără reprezentare, cu toate formele acestuia3• 1 L. Aynes, La cession de contrat et Ies operations juridiques a trois personnes, Ed. Economica, Paris, 1984, nr. 168, p. 125. 2 Etimologic, termenul „mandat" provine din expresia manu data din limba latină şi are semnificaţia de putere dată sau putere transferată de la o persoană către o altă persoană. Trebuie făcută precizarea că termenul manus din limba latină înseamnă „mână", cu semnificaţia de putere (Gh. Guţu, Dicţionar latin-român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 334). 3 Demersul legislativ realizat prin prevederile noului Cod civil îl considerăm deosebit de util în general, dar mai ales în ceea ce priveşte activitatea de intermediere, în condiţiile în care două dintre contractele

253

CONTRACTUL DE MANDAT

Art. 2009 din noul Cod civil defineşte mandatul ca fiind „contractul prin care o parte, nu­ mită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant" 1. Contractul de mandat, plastic numit în doctrină şi contractul cu o mie de feţe2, ocupă un loc aparte în rândul contractelor civile, deoarece, prin intermediul lui, participanţii la circuitul civil pot încheia, în principiu, orice alt act juridic, cu excepţia celor pentru care legea cere expres condiţia să fie încheiate personal de către părţi. Contractul de mandat este unul dintre cele mai vechi contracte, fiind folosit pe scară largă, întrucât absenţa, lipsa de experienţă în afaceri, boala şi alte asemenea circumstanţe favorabile apariţiei acestuia au fost prezente mereu. Dacă în trecut mandatul era un simplu contract consensual prin care o parte însărcina o altă parte să îi facă un serviciu neremunerat, el a cunoscut o evoluţie istorică deosebită, fiind ,,una din instituţiile juridice creditate cu o evoluţie spectaculoasă" 3 •

2. Caractere juridice Contractul de mandat prezintă următoarele caractere juridice: a) Este un contract consensual, adică ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor, nefiind necesară îndeplinirea vreunor forme speciale. În acest sens sunt şi prevederile art. 2013 din noul Cod civil, potrivit cărora „contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură privată, sau verbală". b) Este un contract cu titlu gratuit sau cu titlu oneros (art. 2010 din noul Cod civil). Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit, în acest caz man­ datarul nefiind remunerat pentru serviciile prestate mandantului4•

reglementate prin noul Cod (respectiv contractele de expediţie şi de curtaj - denumit în Cod „contract de intermediere"), deşi folosite în practica comercială de la noi din ţară, nu au fost reglementate până în prezent în legislaţia română, iar celelalte două (contractele de comision şi de consignaţie), deşi au fost reglementate legal (primul în Codul comercial, iar cel de-al doilea în Legea nr. 178/1934), reglementarea legală era în mare parte depăşită şi lacunară. 1 În general, codurile civile din alte state europene reglementează numai mandatul cu reprezentare (Franţa, Belgia, Luxemburg, Austria, Germania, Grecia, Danemarca, Finlanda, Suedia, Olanda, Portugal ia). Mandatul fără reprezentare este reglementat mai ales în codurile comerciale. 2 Fr. Dutilleul, Ph. Delebeque, op. cit., p. 339. 3 R. Rizoiu, Mandatul irevocabil ca tehnică de garantare a obligaţiilor, în RRDP nr. 4/2009, p. 185. 4 Deşi mandatul este, în principiu, un contract cu titlu gratuit, legea nu interzice ca mandatul să fie remunerat, în cazul în care în cuprinsul său există o stipulaţie expresă în acest sens. Caracterul oneros este doar de natura contractului de mandat, nu şi de esenţa sa. Printr-un act numit procură, reclamanta a fost împuternicită să efectueze acte de administrare asupra bunurilor mobile ce aparţineau pârâtei, iar din cuprinsul acesteia nu rezultă că mandantul s-a obligat la acordarea unei remuneraţii. Mandatul în care sunt enumerate numai actele juridice ce urmează a fi îndeplinite de mandatar, fără a rezulta remuneraţia convenită de părţi, nu poate fi calificat ca fiind cu titlu oneros (C. Ap. Bucureşti, s. a I I I -a civ., dec: nr. 719/1999, pe

www.jurisprudenta. com) .

254

Noţiune şi caractere juridice. Feluri

Dacă mandatul este oferit unei persoane în cadrul şi în limitele profesiei pe care aceasta o exercită, mandatul este prezumat a fi oneros (de exemplu, mandatul oferit unui avocat pentru reprezentarea într-un proces) 1. Atunci când mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia mandatarului nu este deter­ minată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate [art. 2010 alin. (2)]. c) Este un contract unilateral dacă mandatul are caracter gratuit, dând naştere la obligaţii doar în sarcina mandatarului. Dacă mandatul are caracter oneros, atunci contractul de mandat este sinalagmatic, ambele părţi având drepturi şi obligaţii izvorâte din contract2 • d) Este un contract încheiat intuitu personae, întrucât se bazează în încrederea pe care mandantul o are în mandatar. Contractul se încheie în considerarea persoanei mandatarului, datorită unor însuşiri ale acestuia fiindu-i încredinţată încheierea unor acte juridice pe seama mandantului şi în numele acestuia.

3. Feluri Potrivit art. 2011 din noul Cod civil, mandatul este cu sau fără reprezentare. În acest sens, în noul Cod civil, un capitol separat este destinat contractului de mandat, fiind reglementat legal atât mandatul cu reprezentare, cât şi mandatul fără reprezentare3 • De asemenea, sunt reglementate în mod unitar contractul de comision, ca varietate a contractului de mandat fără reprezentare, contractul de consignaţie şi contractul de expediţie, ca varietăţi ale contractului de comision. Art. 2012 din noul Cod civil stabileşte regula conform căreia, dacă din împrejurări nu rezultă altfel, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor pentru care a fost împuternicit. Astfel, dacă nu se poate stab.ili că între părţi s-a încheiat un contract de mandat fără reprezentare, prezumţia va fi aceea a încheierii unui contract de mandat cu reprezentare.

1 Potrivit art. 2010 alin. (1) d i n noul Cod civil, mandatul dat pentru acte de exercita re a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros. 2 Pentru o opinie în sensul că mandatul este în toate cazurile un contract unilateral, a se vedea D . Alexandresco, op. cit., pp. 557-558. 3 Este vorba despre Titlul IX, Capitolul IX din noul Cod civil .

255

CAPITOLUL l i Reprezentarea. Delimitarea intre mandatul cu şi fără reprezentare Dată fiind importanţa instituţiei reprezentării în raporturile de drept privat, precum şi specificitatea ei, în noul Cod civil aceasta a fost reglementată legal în art. 1295-1314 1, fiind arătate atât felurile (legală, judiciară sau convenţională), cât şi principiile sale, în acest mod rezolvându-se contradicţiile apărute în literatura juridică şi practica judiciară cu privire la diferitele aplicaţii ale reprezentării şi a delimitării dintre contractele de intermediere cu şi fără reprezentare2 • Reprezentarea a fost definită în literatura juridică drept mecanismul prin care o persoană (reprezentant) încheie un contract pe seama altei persoane (reprezentat), în contul căreia se nasc drepturile şi obligaţiile din acel contract3 • Particularitatea reprezentării este de a transfera efectele actului juridic încheiat direct şi imediat asupra persoanei reprezentatului, în timp ce reprezentantul dispare odată cu îndeplinirea misiunii sale. Dificultăţile înţelegerii noţiunii reprezentării constau în a explica cum un act juridic, rezultat al acordului de voinţă al reprezentantului şi al terţului contractant, produce efecte faţă de reprezentat (ca şi cum acesta ar fi parte în contract), fără a produce efecte faţă de reprezentant (deşi acesta a participat la încheierea contractului). Pentru a încerca o clarificare a conţinutului acestei noţiuni în materia contractelor, vom face o comparaţie între contractul de mandat cu reprezentare şi contractul de mandat fără reprezentare. Astfel, în cazul mandatului cu reprezentare, o persoană (mandatarul) se obligă să încheie acte juridice în numele şi pe seama unei alte persoane (mandant), care îi dă această împuternicire. Reprezentarea presupune deci în acest caz două caracteristici importante: reprezentantul intervine în numele reprezentatului, deci el exercită drepturile acestuia din urmă; reprezentantul acţionează pe seama reprezentatului, deci el îl angajează direct pe acesta. Mandatul fără reprezentare este contractul în temeiul căruia mandatarul încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama mandantului. Aici lucrurile sunt diferite: - acţionând în numele său propriu, mandatarul se angajează personal faţă de terţii contractanţi; 1 Apreciem că, pentru acurateţe, legiuitorul ar fi trebuit să dea şi o definiţie legală a reprezentării. 2 Până la adoptarea noului Cod civil, reprezentarea nu era nici definită şi nici reglementată în mod expres, fiind însă recunoscută în mod indirect, prin aplicarea principilor acesteia, îndeosebi în materia contractului de mandat. 3 J. Carbonnier, Droit civil. Les obligations, 4• tome, 21" ed., PUF, Paris, 1998, p. 136.

256

Reprezentarea. Delimitarea între mandatul cu şi fără reprezentare

- acţionând pe seama altuia, mandatarul exercită drepturile altuia, respectiv ale man­ dantului. În ceea ce priveşte condiţiile reprezentării în cazul mandatului cu reprezentare, acestea sunt următoarele: 1. să existe puterea de reprezentare de către mandatar a mandantului; 2. să existe intenţia de a reprezenta; 3. să existe voinţa proprie a reprezentantului. Analizând prima condiţie, apreciem că un contract nu poate fi încheiat prin reprezentare decât de o persoană care are puterea de a se angaja în mod valabil. Orice act de repre­ zentare conţine în mod necesar, alături de intenţia de a reprezenta, puterea de a o face. Reprezentantul trebuie să acţioneze în limitele puterii sale, aşa cum rezultă din sursa reprezentării sale, adică din împuternicire. Fără această putere, contractul, chiar încheiat în mod expres pentru altul, nu produce efecte juridice, în lipsa unei ratificări ulterioare care permite acoperirea lipsei unei puteri prealabile. Această primă condiţie, necesară pentru ca reprezentarea să aibă loc, este prezentă şi în operaţiunea juridică a mandatului fără reprezentare, întrucât intervenţia mandatarului este rezultatul contractului de mandat prin care mandantul a dat putere mandatarului să acţioneze pe seama lui, chiar dacă nu şi în numele lui. Intenţia de a reprezenta este şi ea o condiţie a reprezentării. Această condiţie presupune ca reprezentantul să acţioneze cu intenţia de a-l reprezenta pe reprezentat şi de a dezvălui calitatea sa terţilor cu care contractează pentru ca aceştia să cunoască că el tratează pe seama altuia. Este esenţial ca terţul contractant şi reprezentantul să acţioneze având o intenţie comună, aceea de a fi încheiat un act în interesul altei persoane şi al cărui rezultat să profite direct acesteia; această considerare a persoanei reprezentate este primordială, atât pentru reprezentant, cât şi pentru terţi. În cazul contractului de mandat fără reprezentare, această intenţie de reprezentare, de cele mai multe ori, nu este cunoscută sau este ignorată de terţii cu care contractează mandatarul, întrucât aceştia acceptă drept partener numai persoana cu care au tratat. Sub acest aspect, mandatarul nu este un reprezentant, el tratând cu terţii în nume propriu. Nu în ultimul rând, reprezentantul trebuie să-şi exprime o voinţă proprie pentru încheierea actelor juridice cu terţii. El nu este un simplu instrument pasiv al reprezentatului sau purtătorul său de cuvânt, având o anumită libertate de iniţiativă în modul în care îşi îndeplineşte împuternicirea şi fiind parte la încheierea actului juridic pe care îl intermediază. În acest sens, pentru ca reprezentarea să fie perfectă, este necesar să fie întrunite trei voinţe: - voinţa reprezentatului, care a dat reprezentantului puterea de a acţiona şi de a lua pe seama sa efectele actului îndeplinit prin reprezentant; voinţa reprezentantului de a acţiona pe seama reprezentatului; voinţa terţului contractant de a trata cu reprezentatul prin intermediul repre­ zentantului. În cazul contractului de mandat fără reprezentare nu poate fi contestată realitatea unei voinţe proprii a mandatarului şi a mandantului. Astfel, mandatarul, prin acordul încheiat cu terţii, stabileşte raportul juridic comandat de către mandant, însă lipseşte voinţa terţului de a

257

CONTRACTUL DE MANDAT

trata cu reprezentatul (mandantul), acesta din urmă rămânând străin de încheierea con­ tractului dintre mandatar şi terţ. În privinţa efectelor pe care le produce reprezentarea, efectul principal al acesteia în privinţa reprezentatului este acela că reprezentatul devine parte în contract din momentul în care reprezentantul a încheiat acest contract cu terţul, ca şi cum l-ar fi încheiat chiar el însuşi. Fiind parte în contract, reprezentatul devine beneficiar al efectelor acestui contract; el dobândeşte imediat proprietatea mărfurilor cumpărate prin reprezentant, pierde imediat proprietatea bunurilor vândute prin intermediul acestuia şi devine direct creditor sau debitor al terţului contractant. Reprezentantul rămâne în afara efectelor contractului pe care l-a încheiat pentru repre­ zentat, astfel că nicio legătură contractuală nu s-a stabilit între el şi terţul contractant. Situaţia nu este la fel în cazul contractului de mandat fără reprezentare. Astfel, în acest caz, mandatarul acţionează în nume propriu, dar, în acelaşi timp, pe seama mandantului, fiind deci vorba despre o reprezentare imperfectă sau indirectă. În cazul în care condiţiile reprezentării sunt reunite numai în parte, întrucât, acţionând în nume propriu, mandatarul poate ascunde numele mandantului faţă de terţi, iar terţii nu au intenţia de a contracta cu mandantul, ci numai cu mandatarul, efectele reale ale operaţiunii încheiate de mandatar se produc direct în patrimoniul mandantului, deoarece mandatarul exercită prerogativele mandantului în interesul acestuia.

258

CAPITOLUL I I I Mandatul cu reprezentare 1. Definiţie Dând o definiţie generală a mandatului în art. 2010, noul Cod civil nu a mai definit în mod separat şi mandatul cu reprezentare 1, însă elementele unei asemenea definiţii pot fi extrase din reglementarea legală. Astfel, vom defini contractul de mandat cu reprezentare ca fiind este acel contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie acte juridice în numele şi pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire2 •

2. Delimitarea de alte contracte Contractul de mandat nu trebuie confundat cu alte contracte, cu care se aseamana. Delimitarea de alte contracte se impune pentru a stabili regimul juridic aplicabil raporturilor dintre părţi. Mandatul cu titlu oneros se deosebeşte de contractul de muncă3 şi de contractul de antrepriză, întrucât mandatarul încheie acte juridice şi este reprezentantul mandantului, în timp ce salariatul sau antreprenorul săvârşeşte acte sau fapte materiale şi nu are calitatea de reprezentant4• De asemenea, contractul de mandat poate înceta prin revocare unilaterală, spre deosebire de contractele de muncă şi de antrepriză, unde, de regulă, acest caz de încetare nu operează. Contractul de mandat se deosebeşte şi de vânzare, deoarece vânzătorul este proprietar al bunului vândut, în timp ce mandatarul vinde pentru mandant, trebuind să restituie acestuia preţul primit; de asemenea, cumpărătorul devine proprietarul bunului vândut, pe când mandantul este reprezentat de mandatar, transferul dreptului de proprietate operând direct în patrimoniul mandantului5• 1 Vom utiliza în prezentul capitol termenul de „mandat", întrucât, de regulă, mandatul este cu reprezentare. Pentru definirea mandatului, a se vedea şi: Fr. Deak, op. cit., p. 311; M. Mureşan, op. cit. , p. 82; I. Zinveliu, op. cit., p. 330; D. Chirică, op. cit., p. 235; C. Roşu, Contractele de mandat şi efectele lor în dreptul civil şi comercial, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 22 etc. 3 Pentru detalii privind contractul individual de muncă, a se vedea D. Moţiu, Dreptul individual al muncii. Curs universitar, ed. a 2-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 28 şi urm. 4 Salariatul poate primi împuternicire de reprezentare din partea patronului, caz în care va avea calitatea de mandatar (spre exemplu, juristul unităţii). 5 E. Safta-Romano, op. cit., p. 230. 2

259

CONTRACTUL DE MANDAT

3. Forma şi dovada mandatului În privinţa formei contractului de mandat, întrucât acesta este un contract consensual, nu este necesară îndeplinirea vreunei forme speciale. Potrivit art. 2013 alin. (1) din noul Cod civil, ,,contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură privată, sau verbală. Acceptarea mandatului poate rezulta şi din executarea sa de către mandatar". În practică, mandatul este constatat, de regulă, printr-un înscris, numit procură (împu­ ternicire, delegaţie). Întocmirea unui înscris este necesară pentru ca terţii să verifice puterile conferite mandatarului de către mandant, precum şi limitele în care acesta poate contracta în numele mandantului 1. În acest sens, pentru justificarea puterii de a reprezenta, contractantul poate cere repre­ zentantului să facă dovada puterilor încredinţate de reprezentat şi, dacă reprezentarea este cuprinsă într-un înscris, să îi remită o copie a înscrisului, semnată pentru conformitate2 • Când actul juridic pe care urmează să-l încheie mandatarul este autentic, atunci şi procura trebuie întocmită în formă autentică3. Acest lucru se datorează faptului că mandatul formează un tot indivizibil cu actul în vederea căruia a fost dat4• Potrivit art. 2013 alin. (2) din noul Cod civil, mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi5 • Prevederea nu se aplică atunci când forma este necesară doar pentru opozabilitatea actului faţă de terţi, dacă prin lege nu se prevede altfel. Totuşi, mandatul trebuie să fie dat în formă autentică numai în cazul în care legea prevede forma autentică pentru validitatea actului juridic ce urmează a fi încheiat de mandatar, nu şi atunci când acest act a fost încheiat în formă autentică, fără ca legea să prevadă o atare cerinţă6 • Există anumite cazuri în care legea impune prezentarea unei procuri autentice pentru încheierea prin mandatar a unui act notarial, chiar dacă forma autentică nu este cerută ad validitatem, ci exprimă doar voinţa părţilor. În acest sens, art. 90 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 prevede că „părţile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică". În doctrină s-a afirmat că aceasta este expresia formalismului convenţional, caracteristică a sistemelor moderne de drept7 . Mandatul poate fi expres, dar şi tacit [art. 2013 alin. (1)]. Mandatul tacit trebuie să rezulte din împrejurări de fapt care fac neîndoielnică intenţia părţilor. Mandatul tacit nu trebuie confundat cu mandatul aparent, întrucât în cazul mandatului aparent terţii încheie contractul cu convingerea că mandatarul are puterea de a reprezenta, 1 Trib. jud. Satu Mare, dec. nr. 118/1971, în RRD nr. 1/1972, p. 152. Această prevedere legală este cuprinsă în art. 1302 din noul Cod civil. 3 D. Alexandresco, op. cit. , p. 565; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 365. 4 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 24/1972, în Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, p. 195. 5 În acelaşi sens este şi dispoziţia din art. 1301 din noul Cod civil, conform căreia împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie. 6 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1841/1971, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1969-1975), p. 141. 7 C. Toader, op. cit. , p. 214. 2

260

Mandatul cu reprezentare

fără ca, în realitate, mandatarul să aibă această putere (de exemplu, mandatul a fost revocat sau mandatarul a depăşit limitele reprezentării). Art. 2014 din noul Cod civil prevede un caz special de acceptare tacită, astfel încât, în absenţa unui refuz neîntârziat, mandatul se consideră acceptat dacă priveşte actele a că ror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care acesta şi-a oferit serviciile fie în mod public, fie direct mandantului, ţinându-se seama, între altele, de prevederile legale, de practicile stabilite între părţi şi de uzanţe. În privinţa dovezii mandatului, trebuie să distingem după cum mandatul este expres sau tacit. În toate cazurile, acceptarea mandatului poate fi dovedită prin executarea lui de către mandatar. Dacă mandatul este expres, dovada se face după regulile dreptului comun, dacă nu există prevederi legale speciale, în principiu prin înscris autentic sau sub semnătură privată . Dacă mandatul este tacit, dovada acestuia se poate face, atât de către părţi, cât şi de terţul cu care contractează mandatarul sau de alţi terţi, prin orice mijloc de probă. În literatura juridică1 s-a arătat că, în prezent, dispoziţiile Codului civil referitoare la forma încheierii contractelor, prin urmare şi a contractului de mandat, trebuie coroborate cu preve­ derile Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică, din care rezultă că pot fi încheiate şi se acordă eficienţă juridică contractelor prin intermediul mijloacelor electronice. În cazul în care nu poate fi dovedită încheierea contractului de mandat, atunci raporturile dintre părţi se vor soluţiona potrivit regulilor gestiunii de afaceri sau îmbogăţirii fără justă cauză.

4. Capacitatea În privinţa capacităţii, legea nu prevede condiţii speciale, astfel că vor fi aplicabile regulile dreptului comun. Se impun totuşi anumite precizări, datorită specificului contractului de mandat, cu privire la capacitatea cerută mandantului şi mandatarului. Astfel, noul Cod civil prevede în art. 1298 faptul că, în cazul reprezentării convenţionale, atât reprezentatul, cât şi reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată, aceste dispoziţii legale generale urmând a fi aplicabile şi în cazul mandatului. Capacitatea mandantului se apreciază în funcţie de natura actului juridic pe care urmează să-l încheie prin mandatar (act de administrare, act de conservare sau act de dispoziţie). El trebuie să fie capabil de a contracta el însuşi actul pentru încheierea căruia îl însărcinează pe mandatar, întrucât efectele acestui act se produc în persoana lui. Dacă se are în vedere încheierea unui act de dispoziţie, evident, mandantul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină. În schimb, dacă actul ce urmează a fi încheiat este un act de administrare, mandatul poate fi dat şi de către un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă. În privinţa mandatarului, acesta trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată2, deoarece, în actele pe care le încheie în numele mandantului, trebuie să exprime un consimţământ valabil. 1 Pentru detalii, a se vedea C. Roşu, op. cit., p. 26 şi urm. Pentru opinia că nu are importanţă capacitatea mandatarului, deoarece el n u contractează în numele său, ci al mandantului, a se vedea : I . Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 366; E. Safta-Romano, op. cit., pp. 236-237; D. Alexa nd resco, op. cit., pp. 570-571. 2

261

CONTRACTUL DE MANDAT

5. Consimţământul Întrucât, în principiu, mandatul are caracter consensual, consimţământul părţilor nu trebuie să îmbrace vreo formă specială, el trebuind să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea oricărei convenţii. Noul Cod civil prevede o regulă specială în ceea ce priveşte viciile de consimţământ, contractul de mandat fiind anulabil atunci când consimţământul mandatarului este viciat. Dacă însă viciul de consimţământ priveşte elemente stabilite de mandant, contractul este anulabil numai dacă voinţa acestuia din urmă a fost viciată1 . De asemenea, reglementând conflictul de interese, art. 1303 din noul Cod civil prevede: „contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de contractant la data încheierii contractului" . În această situaţie, mandatarul va avea dreptul la acţiunea în nulitatea relativă a con­ tractului încheiat între mandatar şi terţul contractant, însă numai dacă terţul este de rea-credinţă, adică a cunoscut sau trebuia să fie cunoscut conflictul de interese dintre mandatar şi mandant. Unele precizări se impun în legătură cu actul cu sine însuşi, dubla reprezentare şi mandatul în interes comun. Actul cu sine însuşi apare în situaţia în care mandatarul încheie actul juridic care formează obiectul contractului cu sine însuşi, şi nu cu un terţ2 . Rolul terţului este luat chiar de către mandatar în acest caz. În cazul dublei reprezentări, contractul este încheiat numai de către mandatar, în numele şi pe seama altor două persoane, pe care tot el le reprezintă. În privinţa acestora, în literatura juridică s-a exprimat opinia că autocontractul (denumire sub care sunt cunoscute actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare) ar neglija interesele mandantului sau mandanţilor şi că mandantul ar putea cere anularea actului pentru dol prin reticenţă3 • Potrivit unei alte opinii4, autocontractul este, în principiu, valabil, întrucât dolul nu se presupune, ci trebuie dovedit5 . Noul Cod civil pune capăt acestei controverse, reglementând expres în art. 1304 con­ tractul cu sine însuşi şi dubla reprezentare. Potrivit noii reglementări, contractul încheiat de reprezentant cu sine însuşi, în nume propriu, este anulabil numai la cererea reprezentatului, 1 Potrivit art. 1299 din noul Cod civil. Incapacitatea specială invocată a mandatarului nu se regăseşte, întrucât calitatea mandatarului de a fi ginerele cumpărătorilor nu excludea vânzarea către aceştia a bunului, acesta având indicaţia defunctei spre a vinde „cui va crede de cuviinţă", iar susţinerea că printr-o astfel de vânzare s-a urmărit ca de imobil să beneficieze însuşi mandatarul nu s-a probat în cauză, o astfel de situaţie nefiind presupusă; pe cale de consecinţă, nu se pot reţine aceste aspecte care să conducă la nul itatea contractului (C. Ap. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 345/2017, pe www.ro/ii.ro). 3 În acest sens, a se vedea: Fr. Deak, op. cit. , pp. 321-322; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Şti inţifică, Bucureşti, 1969, pp. 83-86; M. Mureşan, op. cit. , p. 84. 4 A se vedea: D. Chirică, op. cit., pp. 261-262; T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Şti inţifică, Bucureşti, 1968, p. 76; C. Roşu, op. cit., p. 38. 5 Controversele au fost datorate, în mare parte, nereglementării legale a acestor situaţii juridice. 2

262

Mandatul cu reprezentare

cu excepţia cazului în care reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului nu a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese. Aceste dispoziţii legale sunt aplicabile şi în cazul dublei reprezentări1. În acest mod se consacră legislativ prima opinie din cele arătate mai sus. Suntem de acord cu soluţia aleasă de legiuitor, întrucât executarea fidelă a misiunii sale impune mandatarului să acţioneze în interesul mandantului, fiindu-i interzis să deturneze puterile care i-au fost conferite pentru a-şi servi propriile sale interese, iar acest pericol există în cazul contractului cu sine însuşi2• În acest condiţii, regula va fi aceea că un asemenea contract va fi lovit de nulitate relativă, cu excepţia situaţiilor în care mandatarul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului nu a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese (de exemplu, vânzarea unor mărfuri la preţul pieţei). Autocontractul nu trebuie confundat cu mandatul în interes comun (procuratio in rem suam). În acest caz, nu se poate pune problema nulităţii, deoarece mandatarul contractează cu un terţ pe care nu-l reprezintă, numai că, alături de mandant, este şi el cointeresat în încheierea actului care formează obiectul mandatului3• De exemplu, un teren este proprietate comună a două persoane şi unul dintre coproprietar dă mandat celuilalt coproprietar să-i vândă partea sa; este posibil ca şi mandatarul să fie interesat să vândă partea sa, astfel că el va acţiona atât în numele mandantului, cât şi în interes propriu4•

6. Obiectul şi întinderea mandatului Obiectul contractului trebuie să îndeplinească condiţiile generale prevăzute de lege pentru validitatea oricărui contract. În toate cazurile, obiectul contractului de mandat îl pot forma numai actele juridice, nu şi faptele materiale. Acestea din urmă pot avea însă caracter accesoriu actelor juridice încheiate de mandatar (de exemplu, verificarea bunului care urmează a fi cumpărat pentru mandant) 5• Actele juridice cu caracter personal nu pot fi făcute prin mandatar (de exemplu, testa­ mentul, mărturia într-un proces, răspunsul la interogatoriu, consimţământul la încheierea căsătoriei etc.) 6• 1 În cazul în care un mandatar încheie un antecontract de vânzare-cumpărare, în dublă calitate, de împuternicit al vânzătoarei şi reprezentant al cumpărătoarei, nesocotind regulile de protecţie a mandantului stabilind în sarcina sa obligaţii împovărătoare de plată a unor daune-interese de trei ori mai mari decât preţul vânzării - şi conflictul de interese astfel ivit, antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în aceste condiţii nu poate fi opus mandantului, sancţiunea nulităţii relative invocate de acesta fiind pe deplin aplicabilă ca un remediu pentru încălcarea de către mandatar a obligaţiilor sale esenţiale (ICCJ, s. corn., dec. nr. 2026/2011, pe www. scj.ro). 2 A se vedea şi F.A. Moţiu, Aspecte controversate privind contractul cu sine însuşi în cazul mandatului şi comisionului, în ROC nr. 3/2005, p. 38 şi urm. 3 Pentru amănunte, a se vedea M.D. Bocşan, Mandatul în interes comun, în Dreptul nr. 2/2001, p. 64 şi urm. 4 F. Moţiu, D. Moţiu, op. cit., p. 342. 5 Potrivit art. 2016 alin. (3) din noul Cod civil, mandatul se întinde şi asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate în mod expres. 6 E. Safta-Romano, op. cit., p. 239.

263

CONTRACTUL DE MANDAT

Contractul de mandat poate fi încheiat pe o durată determinată sau nedeterminată. Dacă părţile nu au prevăzut un termen, el încetează în 3 ani de la încheierea contractului (art. 2015). În privinţa întinderii mandatului, acesta poate fi special sau general (art. 2016 din noul Cod civil) . Mandatul este special, când se dă pentru o singură operaţie juridică (procuratio unicus rei) sau pentru anumite operaţii determinate, şi general, când mandatarul primeşte împuter­ nicirea de a se ocupa de toate treburile mandantului (procuratio omnium bonorum) 1 . Potrivit art. 2016 alin. (1) din noul Cod civil, mandatul general îl autorizează pe mandatar să efectueze numai acte de conservare şi de administrare2; de aici rezultă că puterile oferite mandatarului sunt supuse unei interpretări restrictive, fiind protejate de lege interesele mandantului3 . Reglementând mandatul special, art. 2016 alin. (2) din noul Cod civil prevede că „pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacţii ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acţiuni în justiţie, precum şi pentru a încheia orice alte acte de dispoziţie, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres" 4. Astfel, pentru actele de dispoziţie, legea prevede necesitatea existenţei unui mandat special5 . Specializarea nu trebuie însă dusă la extrem, astfel încât mandatul este special dacă va indica natura operaţiei juridice şi obiectul ei6• 1 Fr. Deak, op. cit. , p. 320; I. Rosetti-Bălănescu, Al . Băicoianu, op. cit. , p. 366. Intentarea unui proces referitor la folosinţa unei locuinţe reprezintă un act de administrare, fiind suficientă o procură generală de reprezentare (Trib. jud. Galaţi, dec. nr. 111/1972, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă 1969-1975, p. 196). 3 Acţiunea în revendicare a fost introdusă din iniţiativa mandatarului, fără ca acesta sa aibă din partea reclamantului mandant o procură specială pentru exerciţiul actelor de dispoziţie, procură în baza căreia acesta a acţionat în justiţie conferindu-i doar puteri limitate, referitoare la acte de administrare sau de conservare cu privire la bunurile mobile şi imobile ale reclamantului mandant, aflate pe teritoriul României. Însă, în faţa instanţei de apel, mandatarul a depus o procură autentificată, ulterioară, prin care reclamantul îl împuternicea să îl reprezinte în faţa instanţelor judecătoreşti de orice grad, cu depline puteri pentru a formula şi susţine orice acţiune pentru revendicarea imobilului în litigiu, conferindu-i inclusiv dreptul „de a uza de orice căi de atac". Chiar dacă nu se precizează expres, din interpretarea procurii se constată că reclamantul mandant confirmă, în mod tacit, promovarea şi susţinerea de către mandatar a acţiunii în revendicare, exercitată cu depăşirea primului mandat, dat de reclamant doar pentru administrarea şi conservarea bunurilor sale (ICCJ, s. civ. şi de prop. int., dec. nr. 2330/2005, pe www. scj.ro). 4 Dacă mandanta a împuternicit mandatarul să o reprezinte cu depline puteri în faţa notarului în cauza succesorală rămasă după mama sa, având dreptul de a face declaraţie de acceptare a succesiunii sau de renunţare, în numele său şi pentru aceasta, înseamnă că prin contractul de mandat s-au stabilit în mod clar operaţiunile juridice pentru care a fost mandatat mandatarul, fiind deci un mandat special, faptul că mandatarului i s-a dat dreptul de opţiune între acceptarea şi renunţarea la moştenire neputând fi interpretat în sensul că operaţiunile juridice sunt numai determinabile, iar nu determinate (C. Ap. Cluj, s. I civ., dec. nr. 35/2017, pe www.ro/ii.ro). s Pentru a putea socoti un mandat ca fiind special, este suficientă determinarea operaţiunilor juridice pentru care este acordată împuternicirea, nefiind necesare clauze detaliate care să stabilească modul de îndeplinire a mandatului (V. Terzea, Noul Cod civil adnotat cu doctrină şi jurisprudenţă, voi . li, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 928). 6 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. , p. 1008. 2

264

Mandatul cu reprezentare

În legătură cu aceste aspecte, în practica judiciară s-a decis că renunţarea la judecată reprezintă o desistare, deci un act de dispoziţie 1 . De aceea, declaraţia de renunţare trebuie făcută personal sau prin mandatar cu procură specială2• De asemenea, s-a arătat că procura generală de reprezentare nu este suficientă pentru îndeplinirea unor acte procedurale într-un proces, acte care conţin elemente de dispoziţie, cum sunt: recunoaşterea, tranzacţia, înscrierea în fals, pentru acestea fiind necesară o procură specială3• Indiferent de întinderea mandatului (general sau special), mandatarul nu poate depăşi limitele puterilor ce i-au fost conferite de mandant (art. 2017 din noul Cod civil). Mandatarul trebuie să se încadreze în limitele împuternicirii primite de la mandant4. Dacă mandatarul încheie acte juridice prin care depăşeşte limitele împuternicirii sale, atunci el va răspunde personal pentru prejudiciile cauzate atât faţă de mandant, cât şi faţă de terţul cu care a contractat. În doctrină5 s-a arătat că între noţiunile de mandat expres şi mandat tacit, pe de o parte, şi noţiunile de mandat general şi mandat special, pe de altă parte, nu există suprapunere, întrucât primele se referă la forma mandatului, iar celelalte la întinderea acestuia.

7. Obligaţiile mandatarului Din contractul de mandat rezultă pentru mandatar următoarele obligaţii principale (art. 2017-2024 din noul Cod civil): a) de a executa mandatul; b) de a da socoteală; c) de a răspunde pentru substituirea cu o terţă persoană. a) Obligaţia de a Îndeplini mandatul reprezintă principala obligaţie a mandatarului. Mandatarul trebuie să execute mandatul, adică să încheie actul juridic pentru care a primit împuternicirea, sau să depună toate diligenţele pentru a încheia acel act. 1 Hotărârea prin care s-a luat act de renunţarea la judecata apelului dată cu nerespectarea obligativităţii împuternicirii mandatarului prin procură specială este lovită de nulitate. În consecinţă, a fost admis recursul mandantului (reclamant în proces), casată decizia din apel şi trimisă cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecare (ICO, s. civ. şi de prop. int., dec. nr. 1127/2006 - P. Perju, Probleme de drept civil şi procesual civil din practica Secţiei civile şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dreptul nr. 7/2007, pp. 230-247). 2 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1396/1978; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2080/1978, în R. I. Motica, F. Moţiu, op. cit. , p. 275. 3 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 566/1989; CSJ, s. civ., dec. nr. 415/1992, în R. I. Motica, F. Moţiu, op. cit. , pp. 276 şi 278. 4 În cazul unui mandat special, mandatarul nu poate încheia un alt act juridic decât cel convenit cu mandantul decât cu depăşirea împuternicirii primite. Dreptul de a încheia un contract de vânzare-cumpărare în schimbul unui preţ nu include şi prerogativa încheierii unui antecontract de vânzare-cumpărare, în care părţile se pot obliga inclusiv la anumite daune-interese, într-un cuantum semnificativ, astfel cum s-a întâmplat în speţă, cu care mandantul nu s-a declarat în niciun moment de acord. Contractul de vânzare-cumpărare şi antecontractul de vânzare-cumpărare constituie convenţii distincte, cu un regim juridic diferit, neputându-se concluziona că dreptul de a încheia un contract de vânzare-cumpărare îl include şi pe cel de a încheia un antecontract de vânzare-cumpărare (C. Ap. Timişoara, s. a li-a civ., dec. nr. 442/2019, pe www. ro/ii.ro). 5 D. Chirică, op. cit. , p. 260.

265

CONTRACTUL DE MANDAT

Mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin mandat 1 . Aprecierea acestei obligaţii se va face în funcţie de caracterul instrucţiunilor, care pot fi imperative, indicative sau facultative. Cu toate acestea, el se poate abate de la instrucţiunile primite, dacă îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant şi se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. În acest caz, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse executării mandatului (art. 2017). De asemenea, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze pe mandant despre împrejurările care au apărut ulterior încheierii mandatului şi care pot determina revocarea sau modificarea acestuia [art. 2018 alin. (2)]. Obligaţia de a executa mandatul este o obligaţie de mijloace (de diligenţă), şi nu una de rezultat 2• Nu putem considera obligaţia mandatarului ca fiind una de rezultat, deoarece acesta nu poate garanta în momentul încheierii contractului că va obţine un rezultat determinant în favoarea mandantului. În schimb, calificarea acestei obligaţii ca o obligaţie de mijloace este pertinentă, mandatarul având îndatorirea de a pune în valoare toate mijloacele necesare pentru a obţine rezultatul dorit de către mandant, fără însă să garanteze obţinerea rezultatului respectiv. Dacă mandatul este cu titlu oneros3, răspunderea mandatarului va fi apreciată după tipul abstract (culpa levis in abstracto) al omului prudent şi diligent4• Astfel, în cazul mandatarului profesionist (avocat, executor judecătoresc), întrucât mandatul său este prezumat ca fiind remunerat şi datorită profesionalizării mandatului, este normal ca răspunderea mandatarului să fie mai severă, cerându-i-se o diligenţă maximă5 • Diligenţa cerută mandatarului este apreciată cu mai puţină rigurozitate dacă mandatul este cu titlu gratuit, în acest caz culpa mandatarului apreciindu-se în concret (culpa levis in concreto), în funcţie de diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri [art. 2018 alin. (1)]. Întrucât răspunderea mandatarului are la bază criteriul culpei, el nu va răspunde pentru neexecutare, dacă aceasta se datorează culpei mandantului sau intervenirii unui caz de forţă majoră. Mandatarul nu răspunde pentru pieirea fortuită a lucrului încredinţat de mandant, chiar dacă se dovedeşte că l-ar fi putut salva, sacrificând un lucru propriu, dispoziţiile din materia contractului de comodat nefiind aplicabile în materia mandatului6 . 1 În cazul în care prin procură s-a prevăzut în sarcina mandatarului obligaţia de a împrumuta orice sumă de bani în vederea cumpărării unui apartament, în numele mandantului şi pentru acesta, fără să existe stipulată in terminis şi obligaţia mandatarului de a încheia contractul de vânzare-cumpărare imobiliară, nu se poate considera că limitele mandatului au fost depăşite dacă a fost încheiat doar contractul de împrumut, întrucât şi dacă s-ar admite că mandatul privea şi cumpărarea, iar cele două operaţiuni juridice ar fi fost interdependente, neaducerea la îndeplinire a obligaţiilor în integralitatea lor nu valorează depăşire a limitelor mandatului, ci o executare incompletă, necorespunzătoare a acestuia, care nu are ca sancţiune nulitatea actului astfel încheiat, ci rezoluţiunea mandatului cu daune-interese {ICO, s. a li-a civ., dec. nr. 3476/2014, pe www.scj.ro). 2 I. Zinveliu, op. cit. , p. 333; E. Safta-Romano, op. cit. , p. 241; M. Mureşan, op. cit. , pp. 84-85. 3 Potrivit art. 2018 alin. (1) din noul Cod civil, dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute mandatul cu diligenţa unui bun proprietar. 4 În literatura juridică s-a arătat că mandatarul are obligaţia de a-şi îndeplini sarcinile ca un bun tată de familie {C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit. , p. 193). 5 C. Roşu, op. cit. , p. 44. 6 D. Alexandresco, op. cit. , p. 587.

266

Mandatul cu reprezentare

Regulile prevăzute de Codul civil privind această obligaţie a mandatarului nu sunt impe­ părţile putând stabili prin contract un alt conţinut al acesteia 1. tive, ra Reglementând pluralitatea de mandatari, art. 2022 din noul Cod civil prevede că, în absenţa unei stipulaţii contrare, mandatul conferit mai multor persoane pentru a lucra îm preună nu are efect dacă nu a fost acceptat de către toate aceste persoane. Când mai multe persoane au acceptat acelaşi mandat, actele lor îl obligă pe mandant chiar dacă au fost încheiate numai de una dintre ele, afară de cazul când s-a stipulat că vor lucra împreună. În lipsă de stipulaţie contrară, mandatarii răspund solidar faţă de mandant dacă s-au obligat să lucreze împreună2 . b) Obligaţia de a da socoteală despre îndeplinirea mandatului3 presupune, la rândul ei, două obligaţii corelative, şi anume: obligaţia de predare şi obligaţia de conservare. Obligaţia de predare impune mandatarului să dea în primire mandantului tot ceea ce i-a fost remis în puterea mandatului pe care l-a executat, chiar dacă aceasta nu s-ar cuveni mandantului, şi să justifice actele îndeplinite de el în baza mandatului [art. 2019 alin. (1) din noul Cod civil] 4• Dacă mandatarul a folosit în interes propriu unele sume primite spre a fi înmânate man­ dantului, el datorează atât plata acestor sume, cât şi plata dobânzilor, socotite din ,ziua între­ buinţării lor, iar în cazul în care mandatarul a încasat, fără a le folosi, sume de bani în contul mandatarului, din ziua în care a fost pus în întârziere (art. 2020) . În perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori în numele lui se află în deţinerea mandatarului, acesta este obligat să le conserve [art. 2019 alin. (2)]. Obligaţia de conservare presupune îndatorirea mandatarului de a conserva bunurile pri­ mite de către mandatar din partea mandantului cu ocazia executării mandatului, adică de a 1 Potrivit voinţei părţilor, în contractul de mandat s-a stabilit că drepturile cuvenite reclamantului reprezintă 20% din preţul vânzării imobilului, ceea ce, de necontestat, impune ca cerinţă încheierea unui act de vânzare-cumpărare cu privire la acesta. Părţile nu au convenit în niciun fel ca drepturile reclamantului să fie stabilite în raport de preţul de circulaţie a imobilului, ceea ce înseamnă că o asemenea pretenţie nu poate fi susţinută pe o clauză contractuală, care să-şi producă efectele. Vânzarea imobilului reprezintă în speţă un eveniment care afectează însăşi existenţa acordului părţilor, deoarece în lipsa acesteia nu este activată nicio obligaţie a mandanţilor şi, corelativ, nu se naşte nici dreptul mandatarului. Aceasta reprezintă un element esenţial în raport de care se şi stabileşte obligaţia asumată prin contract de mandanţi (I CCJ, s. I civ., dec. nr. 5321/2012, pe www. scj. ro). 2 Potrivit art. 2038 din noul Cod civil, ,,în lipsa unei convenţii contrare, mandatul dat mai multor mandatari obl igaţi să lucreze împreună încetează chiar şi atunci când cauza încetării îl priveşte numai pe unul dintre ei" . 3 Obligaţia de a da socoteală reprezintă o obligaţie de a face, iar regimul prescripţiei extinctive corespunzător acestei obligaţii este cel reglementat de art. 2524 alin. (1) din noul Cod civil. 4 Caracterul intuitu personae al contractului de mandat exprimă ideea că, în principiu, mandatarul trebuie să execute personal însărcinarea primită, iar contractul încetează la moartea uneia dintre părţi. Încetarea contractului de mandat prin moartea mandantului nu înlătură însă orice obligaţie a părţilor. Obligaţia de a da socoteală are în vedere tocmai justificarea pe care mandatarul trebuie să o facă în raport cu mandantul în legătură cu bunurile primite în puterea mandatului, iar după decesul mandantului, această obligaţie se execută faţă de moştenitori . Dacă mandatara a ridicat sumele de bani din contul defunctei mandante, pe baza specimenului de semnătură în bancă, o formă de mandat care presupune posibilitatea mandatarului de a ridica sume de bani din contul mandantului şi în lipsa vreunui alt mandat care să-i confere mandatarei împuternicirea de a dispune într-un anume fel de sumele ridicate din contul defunctei, aceasta avea obligaţia să justifice modul în care a utilizat sumele respective (ICCJ, s. I civ., dec. nr. 7522/2011, pe www. scj. ro).

267

CONTRACTUL DE MANDAT

le păstra într-o stare bună, de a le feri de posibile deteriorări, de a le culege fructele, luând măsurile judiciare conservatorii sau notarea ori înscrierea drepturilor reale asupra bunurilor sau asupra valorilor 1. În executarea acestei obligaţii, mandatarul va exercita drepturile mandantului faţă de terţi, dacă bunurile primite pentru mandant prezintă semne de deteriorare sau au ajuns cu întârziere, iar în caz de urgenţă, mandatarul poate proceda la vânzarea bunurilor cu diligenţa unui bun proprietar. În toate aceste situaţii mandatarul trebuie să îl anunţe de îndată pe mandant (art. 2024) . Mandatarul nu răspunde, în lipsa unei clauze exprese în acest sens, pentru executarea obligaţiilor terţului născute din contractul pentru care a avut împuternicire, cu excepţia situaţiei în care insolvabilitatea terţului i-a fost sau ar fi trebuit să îi fi fost cunoscută la data încheierii contractului (art. 2021) . c) Obligaţia de a răspunde pentru faptele persoanei substituite în executarea mandatului decurge din caracterul intuitu personae al contractului de mandat2• În principiu, mandatarul trebuie să execute personal însărcinarea primită. Părţile pot con­ veni însă în contract ca mandatarul să aibă dreptul de a-şi substitui o terţă persoană, care să îndeplinească obligaţiile rezultate din mandat. Astfel, potrivit art. 2023 alin. (1) din noul Cod civil, mandatarul este ţinut să îndeplinească personal mandatul, cu excepţia cazului în care mandantul l-a autorizat în mod expres să îşi substituie o altă persoană în executarea în tot sau în parte a mandatului. Chiar în absenţa unei autorizări exprese, mandatarul îşi poate substitui un terţ dacă: a) împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul; b) îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurări; c) se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împre­ jurările ce o justifică3 • Dreptul de substituire nu se poate exercita decât în limitele puterilor conferite prin con­ tractul de mandat, astfel încât mandatarul este răspunzător de modul în care substituitul său execută împuternicirea primită. Mandatarul este obligat să răspundă de faptele substituitului, dacă s-a făcut substituirea, numai în două situaţii: 1. dacă a efectuat substituirea fără a fi avut acest drept; 2. dacă a fost autorizată substituirea, fără arătarea persoanei substituitului, pentru dili­ genţa cu care a ales persoana care l-a substituit şi i-a dat instrucţiunile privind execu­ tarea mandatului. În toate cazurile, mandantul are o acţiune directă contra substituitului în cazul în care acesta nu a respectat obligaţiile pe care şi le-a asumat mandatarul iniţial în contractul de mandat 1 FI.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, ed. a 2-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1573. 2 Pentru o comparaţie cu alte sisteme de drept, a se vedea D. Moţiu, Substituirea mondatorului în executarea mandatului. Elemente de drept comparat, în Analele Universităţii de Vest din Timişoara, seria Drept nr. 2/2004, Ed. Universităţii de Vest din Timişoara, pp. 267-277. 3 Aceste cazuri sunt prevăzute de art. 2023 alin. (2) din noul Cod civil. În toate acesta cazuri, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la substituire.

268

Mandatul cu reprezentare

[art. 2023 alin. (6) din noul Cod civil]. În schimb, substituitul nu are această acţiune directă îm potriva mandantului 1.

8. Obligaţiile mandantului Mandantului îi revin două obligaţii principale, prevăzute de art. 2025-2027 din noul Cod civil: a) de a dezdăuna pe mandatar pentru cheltuielile făcute în executarea contractului de mandat; b) de a plăti remuneraţia stipulată, dacă contractul este cu titlu oneros. a) Mandantul este ţinut să dezdăuneze pe mandatar pentru toate cheltuielile făcute de acesta în legătură cu executarea mandatului. În lipsa unei convenţii contrare, mandantul este obligat să pună la dispoziţia manda­ tarului mijloacele necesare executării mandatului [art. 2025 alin. (1)]. Mandantul va restitui mandatarului cheltuielile rezonabile2 avansate de acesta din urmă pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzile legale aferente, calculate de la data efectuării cheltuielilor [art. 2025 alin. (2)]. El nu poate refuza restituirea acestor cheltuieli, chiar dacă operaţia juridică pentru care s-a dat mandatul nu a putut fi efectuată, dacă mandatarul nu are nicio culpă. Această ipoteză este echitabilă, obligaţia mandatarului fiind una de mijloace, şi nu de rezultat, el neputând să răspundă decât dacă nu a depus diligenţele care se impuneau a fi depuse pentru obţinerea rezultatului dorit. Mandantul trebuie să plătească şi dobânzi la sumele avansate de mandatar; aceste dobânzi curg din ziua în care mandatarul a făcut plata, fără punere în întârziere. În sfârşit, mandantul este obligat să repare prejudiciul suferit de către mandatar în exe­ cutarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa mandatarului (art. 2026). b) În cazul mandatului cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească remuneraţia stabilită mandatarului (art. 2027) 3 • Această obligaţie subzistă şi dacă operaţiunea juridică în vederea căreia a fost conferit mandatul nu a putut fi efectuată, fără culpa mandatarului. Dacă există mai mulţi mandanţi care au numit un singur mandatar pentru o afacere co­ mună, fiecare dintre ei este responsabil solidar faţă de mandatar pentru efectele mandatului (art. 2028 din noul Cod civil) 4• 1 Curtea de Casaţie franceză a acordat, totodată, şi acţiune directă mandatarului substituit contra mandantului şi a decis că, de vreme ce mandantul poate acţiona direct contra persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o, şi substituitul trebuie să se bucure de o acţiune directă şi personală contra mandantului pentru a obţine rambursarea avansurilor şi a cheltuielilor sale şi plata retribuţiei datorate. În cazul substituirii, mandatarul iniţial devine un mandant în privinţa submandatarului şi cei doi contractanţi sunt ţinuţi de obligaţii născute din acest nou mandat (Cass. corn., dec. din 24 martie 1998, în RTD civ., 1998, p. 932). 2 Caracterul rezonabil este determinat în funcţie de împrejurările cunoscute la momentul încheierii contractului sau în funcţie de valoarea de piaţă a bunurilor sau serviciilor în discuţie. 3 Potrivit art. 2010 din noul Cod civil, dacă remuneraţia mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate. 4 În acest caz este vorba despre o solidaritate legală.

269

CONTRACTUL DE MANDAT

Mandatarul beneficiază de un drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia exe­ cutării mandatului de la mandant ori pe seama acestuia, până la achitarea cheltuielilor făcute pentru îndeplinirea mandatului sau până la achitarea remuneraţiei stipulate, deoarece creanţele corelative sunt prilejuite de acelaşi raport juridic 1. Dreptul de retenţie al man­ datarului este însă supus condiţiei ca mandatarul să se afle în posesia bunurilor respective 2 .

9. Raporturile juridice între mandant şi terţi Potrivit art. 1296 din noul Cod civil, ,,contractul încheiat de reprezentant, în limitele împu­ ternicirii, în numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte", iar conform art. 2017 alin. (1), ,,mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin mandat". Coroborând aceste dispoziţii legale, putem conchide că mandatarul are doar rol de inter­ mediar, considerându-se că actul s-a încheiat între mandant şi terţ. Ca urmare a actelor încheiate de mandatar cu terţul, între mandant şi terţ se creează raporturi juridice directe3 . Mandantul, fiind reprezentat de mandatar, care a contractat în numele şi pe seama mandantului, va suporta toate efectele actului încheiat de mandatar cu terţu 1 4 • Aşadar, dacă, de exemplu, mandatarul a încheiat un contract de vânzare a unui lucru al mandantului, dreptul de proprietate asupra acelui lucru se transmite direct din patrimoniul mandantului în patrimoniul terţului-cumpărător5• Mandantul este obligat pe baza actului juridic încheiat între mandatar şi terţ numai dacă mandatarul a acţionat în limitele puterilor ce i-au fost conferite6 • Actele încheiate de mandatar cu depăşirea împuternicirilor primite nu-l obligă pe mandant, dacă nu le-a ratificat expres sau tacit7 •

1 Art. 2029 din noul Cod civil prevede că pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva mandantului izvorâte din mandat, mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori pe seama acestuia. 2 M. l. Ghinea, Unele probleme referitoare la dreptul de retenţie, în RRD nr. 11/1983, p. 10. 3 În literatura juridică s-a afirmat că „terţul în fapt tratează cu mandatarul, în drept contractează cu mandantul" (Fr. Deak, op. cit. , p. 328). 4 Dacă mandatarul a depăşit limitele împuternicirii date de mandanţi prin aceea că a contractat cu o altă persoană juridică, însă mandanţii au ratificat tacit, dar neechivoc actele astfel încheiate, această ratificare, din punct de vedere juridic, valorează mandat. Prin urmare, reclamanţii mandanţi sunt obligaţi faţă de terţul contractant în limitele mandatului ratificat (C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1890/2003, Lex expert). 5 D. Chirică, op. cit. , p. 266. 6 Mandatul special dat pentru o operaţiune determinată a fost folosit de mandatar cu o altă întindere şi cu o destinaţie distinctă, încălcându-se astfel principiul voinţei juridice reale a părţilor. Prin urmare, mandantul nu a avut intenţia de a garanta plata creditului, actul fiind încheiat împotriva voinţei sale de a contracta, motiv pentru care acesta nu poate fi obligat la plata sumei datorate de societatea beneficiară a creditului (CSJ, s. corn., dec. nr. 6806 din 21 noiembrie 2001 - L.C. Stoica, Mandatul. Reprezentarea judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 26). 7 CSJ, s. civ., dec. nr. 1759/1994, în Dreptul nr. 10-11/1995, p. 143.

270

Mandatul cu reprezentare

În lipsa ratificării1, actele excesive ale mandatarului îl obligă pe mandant numai în condiţiile gestiunii de afaceri sau a îmbogăţirii fără justă cauză2 . Mandantul nu răspunde nici pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte civile) săvârşite de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului, acestea neputându-se înscrie în limita puterilor încredinţate de mandant3• Chiar şi în lipsa ratificării din partea mandantului, contractul încheiat de mandatar fără împuternicire sau depăşind limitele prevăzute de aceasta poate produce efecte în patri­ moniul său, în cazul în care au fost întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa mandatului aparent4. Potrivit art. 1309 alin. (2) din noul Cod civil, este necesar a fi îndeplinite trei condiţii pentru a putea fi aplicată teoria mandatului aparent5, şi anume: - terţul trebuie să fi crezut la momentul încheierii contractului faptul că persoana cu care îl încheie acţionează în calitate de mandatar în numele şi pe seama mandantului, fiind împu­ ternicit de către mandant pentru această operaţiune, iar nu în nume propriu; - terţul să fi fost în mod rezonabil îndreptăţit să creadă că persoana cu care a încheiat contractul acţiona în calitate de mandatar; - credinţa terţului trebuie să fie determinată de comportamentul mandantului 6 .

10. Raporturile dintre mandatar şi terţi În principiu, deoarece mandatarul contractează cu terţii în numele şi pe seama mandantului, nu se creează raporturi juridice între el şi terţii cu care a încheiat contractul. 1 Posibilitatea ratificării este prevăzută de art. 1311-1313 din noul Cod civil, mandantul putând ratifica actul excesiv a l mandatarului, însă respectând formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă. Terţul contracta nt poate, printr-o notificare, să acorde u n termen rezonabil pentru ratificare, după a cărui împlinire contractul n u mai poate fi ratificat. Ratificarea a re efect retroactiv, fără a afecta însă drepturile dobândite d e terţi între timp. 2 Fr. Deak, op. cit. , p. 329. 3 I . Rosetti-Bălă nescu, Al. Băicoianu, op. cit. , p. 370. 4 În raport de datele speţei, respectiv a utentificarea procu rilor, înscrierea imobilului în ca rtea fu nciară, prezenta rea actelor de proprietate ale vânzători lor şi posesia de către mandatar a imobi l u l u i în litigiu, pârâţii cumpărători nu s-au comportat ca nişte cumpărători cu diligenţă şi prudenţă medie, ci, dimpotrivă, diligenţa lor se situează la un nivel maxim, astfel încât nu poate f i pusă la îndoială. În condiţiile reţinerii i ncidenţei erorii comune şi invincibile, ca re a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi a bunei-credinţe a cumpărătorilor, acest contract este salvat de nulitate, iar mandatu l aparent îşi p roduce efecte de reprezentare ca şi cum mandatarul ar fi primit puteri depline de la mandanţi (C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 49/2016, pe www. ro/ii.ro) . 5 Este justă aplicarea teoriei ma ndatului aparent atunci când mandantul a contribuit la crea rea aparenţei, dând mandat unei persoane, iar u lterior omite să aducă la cunoştinţa terţu lui că mandatu l a încetat ori a fost revocat, condiţii în care mandata rul abuzează sau depăşeşte limitele ma ndatu l u i care i-a fost conferit iniţial. N u este posibilă extinderea acestei reguli d e protecţie a terţilor ş i l a situaţia în care aparenţa creată n u are nicio legătură cu presupusul mandant, pentru că procura folosită de mandatar constituie un fa ls, iar mandantul era decedat la momentu l întocmirii procurii (C. Ap. Bucu reşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 471/2017, pe www. ro/ii.ro) . 6 Contractul de împrumut încheiat de directorul u nei societăţi comerciale, ca re n u avea puteri d e reprezentare a acesteia, d a r care s-a prezentat d rept administrator, nu poate f i anulat la cererea societăţii comerciale, deoarece la încheierea contractului nu au existat vicii de consimţământ, fii nd creată aparenţa reprezentării legale, inclusiv prin utilizarea ştampilei societăţii. Aspectele i nterne referitoare la depăşirea puterilor de reprezentare nu pot fi opuse celuilalt cocontractant pentru a se cere anularea a ctul ui, fiind culpa exclusivă a societăţii în lipsa de control asupra administrării sale proprii {ICCJ, s. corn., dec. nr. 1826/2006, în RRDA nr. 2/2007).

271

CONTRACTUL DE MANDAT

Pentru actele sale care depăşesc limita mandatului mandatarul va răspunde direct faţă de terţi1, cu excepţia cazului în care terţii au putut lua cunoştinţă de puterile mandatarului, într-o asemenea situaţie presupunându-se că terţii şi-au asumat riscurile contractului2• în literatura juridică s-a considerat că, din nevoia de a fi protejate interesele terţelor per­ soane care tratează încheierea afacerii cu mandatarul, ar fi necesară asumarea de către mandatar a unei obligaţii de garanţie a solvabilităţii mandantului (cel puţin prezentă) în faţa terţilor contractanţi3.

11. Încetarea contractului de mandat Alături de cauzele generale de încetare a contractului, art. 2030 din noul Cod civil prevede unele cazuri de încetare aplicabile numai contractului de mandat. Acestea se explică prin faptul că mandatul se încheie intuitu personae, având la bază încrederea reciprocă dintre părţi4 • Cazurile speciale de încetare a mandatului sunt următoarele: a) revocarea mandatului de către mandant; b) renunţarea mandatarului; c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului. a) Revocarea mandatului de către mandant duce la încetarea contractului de mandat, deoarece mandatul se încheie în interesul mandantului. Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat irevocabil (art. 2031) 5 • Revocarea poate fi expresă sau tacită6• 1 În ceea ce priveşte nearătarea cal ităţi i de reprezentant, art. 1297 din noul Cod civil prevede: ,,Contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci când terţul contractant nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că reprezentantul acţiona în această cal itate, îi obl igă numai pe reprezentant şi pe terţ, dacă prin lege nu se prevede altfel. Cu toate acestea, dacă reprezentantul, atunci când contractează cu terţul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terţul care descoperă ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite şi împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva reprezentantului". 2 Dacă un terţ, în baza unei credinţe eronate, îndeplineşte un act cu o persoană care nu avea dreptul sau puterea să-l îndeplinească, aparenţa astfel creată permite recunoaşterea validităţii şi opozabilităţii actului respectiv. Dacă încheierea contractului depăşeşte limitele mandatului acordat mandatarului, contractele încheiate cu terţii de bună-credinţă sunt valabile şi deci opozabile mandantului, deoarece singur acesta este vinovat de a fi încredinţat puterile sale unei persoane care a abuzat de ele (ICCJ, s. corn., dec. nr. 1754/2009, Lex expert). 3 C. Roşu, op. cir. , pp. 86-87. 4 În practica judiciară s-a arătat că în cazul mandatului suntem în prezenţa unei abateri de la principiul simetriei încheieri i contractelor, în sensul că, prin esenţa sa, mandatul poate fi desfiinţat şi prin voinţa uneia dintre părţi, nu numai prin consens (ICCJ, s. a li-a civ., dec. nr. 2060/2014, pe www.scj. ro). 5 Totuşi, în cazul pluralităţi i de mandanţi, mandatul nu poate fi revocat decât cu acordul tuturor mandanţilor [art. 2031 alin. (3)] . 6 Revocarea mandatului, fie ea expresă sau tacită, nu produce efecte pentru trecut, ci numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că mandatul încetează de la data revocării, astfel că numai de la această dată mandatarul nu mai poate acţiona în numele şi pe seama mandantului, actele îndeplinite anterior rămânând valabile. În consecinţă, exercitarea dreptului la acţiune prin mandatar, la o dată anterioară revocării mandatului dat cu respectarea condiţi ilor prevăzute de lege, rămâne un act valabil (ICCJ, s. civ. şi de prop. int., dec. nr. 1431/2011, pe www.scj.ro).

272

Mandatul cu reprezentare

Revocarea expresă nu este supusă vreunei forme speciale 1, dar manifestarea de voinţă trebuie să fie neîndoielnică2 • Ea nu este însă opozabilă terţilor decât după ce a fost adusă la cunoştinţa acestora3 ; până atunci, mandantul va răspunde faţă de terţii de bună-credinţă (m andat aparent), având drept de regres contra mandatarului. Cu caracter de noutate, art. 2033 din noul Cod civil prevede că, dacă procura a fost dată formă autentică notarială, în vederea informării terţilor, notarul public căruia i se solicită în să autentifice revocarea unei asemenea procuri este obligat să transmită revocarea către registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. Notarul public care auten­ tifică actul pentru încheierea căruia a fost dată procura are obligaţia de a verifica la registrul naţional notarial dacă acea procură a fost revocată. Revocarea tacită poate fi dedusă din orice împrejurări care vădesc neîndoielnic intenţia mandantului. Astfel, numirea unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere echivalează în mod implicit cu revocarea mandatarului precedent, urmând să-şi producă efectele de la data la care este notificată primului mandatar4. Revocarea produce efecte numai pentru viitor, astfel încât actele săvârşite de mandatar anterior notificării revocării rămân valabile5• Reglementând efectele revocării, art. 2032 din noul Cod civil prevede că mandantul care revocă mandatul rămâne ţinut să îşi execute obligaţiile faţă de mandatar6• El este, de ase­ menea, obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate 7 ori intempestive8• 1 Împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere revocă mandatul iniţial. Mandatul pentru vânzarea unui imobil aflat în indiviziune dat unui coindivizar s-a considerat revocat expres prin introducerea unei acţiuni de partaj de către mandant (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 872/1973, în Îndreptar, p. 195). 3 Mandantul poate revoca mandatarul, dar revocarea mandatarului nu se poate opune unei terţe persoane care, necunoscând revocarea, a contractat cu mandatarul de bună-credinţă (ICCJ, s. civ. şi de prop. int., dec. nr. 2148 din 27 februarie 2006, pe www. scj.ro). 4 Dacă mandatarul nu a cunoscut intenţia mandantului de a-i retrage mandatul, contractul încheiat în baza acestui mandat este perfect valabil (CSJ, s. civ., dec. nr. 1226/1992, în Deciziile CSJ 1990-1992, pp. 64-66). 5 Potrivit art. 2036 din noul Cod civil, tot ceea ce mandatarul a făcut, în numele mandantului, înainte de a cunoaşte sau de a fi putut cunoaşte cauza de încetare a mandatului este socotit ca valabil făcut în executarea acestuia. 6 În situaţia contestării de către mandatar a existenţei revocării contractului, mandantul se poate adresa instanţei judecătoreşti, solicitându-i acesteia să constate încetarea mandatului şi obligarea mandatarului la îndeplinirea obligaţiilor care decurg din încetarea acestuia, precum restituirea procurii şi a bunurilor încre­ dinţate în scopul executării mandatului. 7 În practica judiciară s-a decis că, atât în conformitate cu prevederile dreptului comun, respectiv Codul civil, cât şi în conformitate cu prevederile legii speciale, în speţă Legea nr. 31/1990, mandantul este obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar ca urmare a revocării nejustificate ori intempestive a mandatului. Prin urmare, în cazul în care se invocă revocarea intempestivă şi fără justă cauză a mandatului, ne aflăm în prezenţa răspunderii civile contractuale, fiind necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia, existenţa unui prejudiciu patrimonial şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Instanţa a reţinut că revocarea intempestivă şi fără justă cauză a mandatului nu conduce de plano la acordarea de despăgubiri, pentru aceasta fiind necesar să se dovedească existenţa unui prejudiciu. În speţă, instanţa de recurs a reţinut că în mod corect instanţa de apel a apreciat că nu pot fi acordate despăgubiri reclamantului, atât timp cât acesta nu a făcut dovada faptului că i s-a produs un prejudiciu prin revocarea mandatului (ICCJ, s. a li-a civ., dec. nr. 83 din 17 ianuarie 2014, pe www.juridice. ro). 8 Atunci când părţile au declarat mandatul irevocabil, revocarea se consideră a fi nejustificată dacă nu este determinată de culpa mandatarului sau de un caz fortuit ori de forţă majoră. 2

273

CONTRACTUL DE MANDAT

b) Renunţarea mandatarului la mandat poate avea loc oricând, notificând mandantului renunţarea sa [art. 2034 alin. (1) din noul Cod civil], indiferent dacă mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros 1 . Dacă mandatul este cu titlul oneros, mandatarul poate pretinde remuneraţia pentru actele pe care le-a încheiat pe seama mandantului până la data renunţării. Mandatarul este obligat să îl despăgubească pe mandant pentru prejudiciile suferite prin efectul renunţării, cu excepţia cazului în care continuarea executării mandatului i-ar fi cauzat mandatarului însuşi o pagubă însemnată, care nu putea fi prevăzută la data acceptării mandatului. c) De regulă, mandatul încetează prin moartea, incapacitatea ori falimentul mandatarului sau mandantului, datorită caracterului intuitu personae al contractului de mandat. Potrivit art. 2035 din noul Cod civil, în caz de deces, incapacitate sau faliment al uneia dintre părţi, moştenitorii ori reprezentanţii acesteia au obligaţia de a informa de îndată cealaltă parte şi sunt obligaţi să continue executarea mandatului dacă întârzierea acesteia riscă să pună în pericol interesele mandantului ori ale moştenitorilor săi. În cazul încetării mandatului, oricare ar fi motivul de încetare al acestuia, mandatarul nu mai poate încheia acte juridice în numele şi pe seama mandantului. De asemenea, acesta este obligat să îi restituie mandantului procura primită în baza căreia acesta a fost împuternicit să încheie actele juridice prevăzute în mandat, precum şi să îi predea orice alte acte sau bunuri primite în vederea executării mandatului.

1 Spre deosebire de cazul revocării mandatului, renunţarea mandatarului nu poate fi decât expresă, imposibilitatea renunţării tacite reieşind din obligaţia mandatarului de a notifica mandantul cu privire la renunţare.

274

CAPITOLUL IV Mandatul fără reprezentare Până la adoptarea noului Cod civil, mandatul fără reprezentare nu a fost reglementat în mod distinct, însă existenţa lui a fost acceptată în literatura juridică şi în practica judiciară, fiind întâlnit, în materie civilă, în cazul contractului de prete-nom 1, iar în materie comercială, sub forma contractului de comision, consignaţie sau expediţie2• Potrivit art. 2039 alin. (1) din noul Cod civil, mandatul fără reprezentare este contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile ce rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre mandat. Spre deosebire de mandatul cu reprezentare, unde mandatarul acţionează în numele şi pe seama mandantului, în cazul mandatului fără reprezentare mandatarul acţionează în nume propriu, dar pe seama mandantului3• Prin contractul de mandat fără reprezentare, mandantul îl împuterniceşte pe mandatar să încheie anumite acte juridice în nume propriu, dar pe seama mandantului. Din acest contract se nasc drepturi şi obligaţii în raporturile dintre mandant şi mandatar, aceste raporturi fiind guvernate, în principiu, de regulile mandatului cu reprezentare. Îndeplinirea sarcinilor primite de mandatar de la mandant, adică încheierea de către man­ datar a actelor juridice pentru care a primit împuternicirea cu terţii, duce la naşterea altor efecte juridice, prin care mandatarul se obligă direct şi personal faţă de terţii cu care a contractat. Aşadar, încheierea şi executarea contractului de mandat fără reprezentare conduce la crearea a două categorii de raporturi juridice: - interne (între mandant şi mandatar); - externe (între mandatar şi terţi). Întrucât, potrivit art. 2039 alin. (2) din noul Cod civil, prevederile din materia mandatului fără reprezentare se completează, în mod corespunzător, cu regulile aplicabile mandatului cu reprezentare, vom prezenta în continuare numai dispoziţiile legale specifice. Astfel, în privinţa efectelor mandatului fără reprezentare faţă de terţi, art. 2040 prevede regula că terţii nu au niciun raport juridic cu mandantul. În baza împuternicirii primite, mandatarul încheie acte juridice în nume propriu, astfel încât, în contractul dintre mandatar şi terţ, mandatarul este parte contractantă şi deci are calitatea de creditor sau debitor faţă de terţ. În calitate de debitor, mandatarul poate fi 1 Pentru detalii, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynes, P.-Y. Gautier, op. cit. , p. 270. A se vedea, pentru detalii: C. Toader, op. cit. , pp. 235-238; St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, op. cit., p. 383 şi urm.; F.A. Moţiu, Contractele comerciale de intermediere fără reprezentare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005 etc. 3 Pentru delimitarea dintre mandatul cu şi fără reprezentare, a se vedea infra cap. l i . , 2

275

CONTRACTUL DE MANDAT

urmărit de terţi pentru executarea obligaţiilor din contractul încheiat cu aceştia; în calitate de creditor, el poate exercita împotriva terţului toate drepturile născute din acest contract. Astfel, dacă mandatarul însărcinat să vândă mărfuri a încheiat afacerea cu terţul şi mandantul nu a livrat mărfurile, terţul nu poate acţiona decât împotriva mandatarului, cu care se află în raporturi juridice. Aceeaşi este situaţia în cazul în care terţul nu plăteşte preţul mărfurilor care i-au fost vândute; mandantul nu poate să solicite plata direct de la terţ. Pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul încheiat între mandatar şi terţ, răspunderea aparţine părţii contractante în culpă. Faţă de terţ, răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul încheiat de mandatar cu terţul aparţine mandatarului, chiar dacă, în fapt, vinovat este mandantul; de exemplu, în cazul în care marfa vândută terţului de mandatar şi care aparţine mandantului are o calitate necorespunzătoare 1 . Cu toate acestea, mandantul, substituindu-se mandatarului, poate exercita drepturile de creanţă născute din executarea mandatului, dacă şi-a executat propriile sale obligaţii faţă de mandatar2 • De asemenea, potrivit art. 2041 din noul Cod civil, mandantul poate revendica bunurile mobile dobândite pe seama sa de către mandatarul care a acţionat în nume propriu, cu excepţia bunurilor dobândite de terţi prin efectul posesiei de bună-credinţă. Dacă bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le transmită mandantului. În caz de refuz, mandantul poate solicita instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de transmitere a bunurilor dobândite3• Creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de acesta în nume propriu, dar pe seama mandantului, dacă mandatul fără reprezentare are dată certă şi aceasta este anterioară luării oricărei măsuri asigurătorii sau de executare (art. 2042}. Operaţiunea mandatului fără reprezentare este o tehnică originală de realizare de acte juridice de către un mandatar care acţionează în numele său propriu, dar pe seama man­ dantului. În acest cadru, efectele personale care privesc drepturile şi obligaţiile create prin încheierea contractului cu terţii se produc între mandatar şi terţi, în timp ce efectele reale ale acestui contract operează direct între mandant şi terţii cu care a contractat mandatarul în baza împuternicirii avute din contractul de mandat fără reprezentare.

1 Mandantul nu poate fi chemat în judecată în locul sau alături de mandatar, astfel încât acţiunea în executarea sau desfiinţarea contractului cu terţii aparţine mandatarului, care lucrează în numele său personal, fără a fi nevoie de intervenţia mandantului, numai el putând să ceară de la aceştia plata preţului sau l ivrarea mărfurilor (Curtea de Casaţie, s. a III-a, dec. 1148/1930, în Practica judiciară în materie comercială (1916-1947), voi. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 139). 2 Acest lucru se datorează faptului că mandatarul acţionează în nume propriu, dar, în acelaşi timp, pe seama mandantului, fiind deci vorba despre o reprezentare imperfectă sau indirectă. Efectele reale ale operaţiunii încheiate de mandatar se produc direct în patrimoniul mandantului, deoarece mandatarul exercită prerogativele mandantului în interesul acestuia. 3 Dispoziţiile art. 2041 alin. {2) se aplică prin asemănare şi bunurilor mobile supuse unor formalităţi de publ icitate.

276

CAPITOLUL V Contractul de comision 1. Noţiune Contractul de comision este unul dintre contractele de intermediere foarte des utilizate mai ales în activitatea comercială. Întrucât, în relaţiile comerciale, mandatul apare de multe ori ca un procedeu tehnic prea riguros 1, se apelează de către comercianţi deseori la con­ tractul de comision. Acest contract prezintă certe avantaje atât pentru părţile contractante, cât şi pentru terţi. Utilitatea lui rezidă în aceea că permite unui comerciant să facă operaţiuni comerciale utilizând serviciile unui alt comerciant, realizându-se astfel o operaţiune triunghiulară2• Prin contracte de comision, comitentul este derobat de sarcinile de supraveghere şi control şi îşi canalizează mijloacele materiale, financiare şi umane în activitatea de bază. De asemenea, el beneficiază de acurateţea şi cunoştinţele comisionarului, de creditul, competenţa şi prestigiul pe care comisionarul îl are pe piaţa respectivă, asigurându-şi pătrun­ derea pe pieţe noi şi implicit sporirea volumului afacerilor. Pe de altă parte, comisionarul îşi poate face o profesiune din acest gen de operaţii, fiind independent faţă de comerciantul pe seama căruia acţionează. Fără a necesita investiţii proprii, utilizându-şi doar competenţa, creditul şi prestigiul profesional, el realizează beneficii importante, proporţional cu operaţiunile intermediate. El împrumută aceluia de la care a primit ordin (comitentul) reputaţia sa de solvabilitate, creditul, precum şi numele său. La rândul lor, terţii contractanţi au avantajul că pot aprecia solvabilitatea comisionarului şi îşi pot realiza mai uşor creanţele de la comisionarii cu care contractează decât de la comitenţii pe care nu îi cunosc sau care se găsesc la mari distanţe. Art. 2043 din noul Cod civil defineşte contractul de comision ca fiind mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remu­ neraţii numite comision. Ca natură juridică, contractul de comision este o varietate a contractului de mandat, în ambele cazuri încheindu-se acte juridice pe seama persoanei care a dat împuternicirea. Având în vedere că, spre deosebire de mandatar, comisionarul încheie actele juridice cu terţii în nume propriu, şi nu în numele comitentului, contractul de comision este caracterizat ca fiind un mandat fără reprezentare. 1 Acesta întrucât mandatul presupune cunoaşterea de către terţi a persoanei mandantului, precum şi a limitelor împuternicirii date de acesta mandatarului. 2 M. Pedamon, Droit commercial. Commercants et fonds de commerce. Concurrence et contrats du commerce, Precis Dalloz, Paris, 1994, nr. 622, p. 586.

277

CONTRACTUL DE MANDAT

2. Caractere juridice Fiind o varietate a contractului de mandat, caracterele juridice ale contractului de comision sunt similare cu cele ale mandatului, însă ţinând seama şi de acţionarea cu titlu profesional din partea comisionarului. a) Astfel, după criteriul scopului urmărit de părţi la încheierea contractului, contractul de comision este un contract cu titlu oneros, întrucât prin încheierea lui ambele părţi con­ tractante urmăresc realizarea unui interes patrimonial, respectiv primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă (achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii în schimbul unei remuneraţii). b) După criteriul conţinutului contractului, comisionul este un contract bilateral (sinalag­ matic), adică dă naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante, comitent şi comisionar. Obligaţiile părţilor contractului de comision sunt reciproce şi interdependente, fiecare parte fiind în acelaşi timp atât creditor, cât şi debitor faţă de cealaltă parte, iar cauza juridică a obligaţie uneia dintre părţi este reprezentată de obligaţia reciprocă a celeilalte părţi. c) După criteriul modului de formare valabilă, contractul de comision este un contract consensual, încheindu-se în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, legea necon­ diţionând naşterea valabilă a acestui contract de îndeplinirea vreunei forme speciale. Întocmirea unui înscris este necesară numai ad probationem, pentru dovedirea existenţei raporturilor contractuale şi a puterilor încredinţate comisionarului. În acest sens, reglementând proba contractului de comision, art. 2044 din noul Cod civil prevede că acesta se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului. d) Este un contract încheiat intuitu personae, bazându-se, în principal, pe încrederea pe care comitentul o are în comisionar, astfel încât comitentul să accepte încheierea de acte juridice pe seama sa de către comisionar 1.

3. Contractul cu sine însuşi În principiu, pe baza împuternicirii primite, comisionarul trebuie să încheie anumite acte juridice cu terţii, în nume propriu, dar pe seama comitentului. Problema care se pune este dacă, primind împuternicirea să cumpere anumite bunuri şi deţinând chiar el asemenea bunuri, comisionarul poate vinde aceste bunuri comitentului sau dacă, fiind însărcinat să vândă anumite bunuri ale comitentului, le poate cumpăra chiar el. Aceasta ridică deci problema încheierii de către comisionar a unui contract cu sine însuşi2• Noul Cod civil, pe lângă faptul că reglementează în mod expres problema actului cu sine însuşi şi a dublei reprezentări3, conţine unele dispoziţii speciale în ceea ce priveşte vânzarea de către comisionar de titluri de credit şi alte bunuri cotate. 1 Astfel, în caz de deces al uneia dintre părţile contractului de comision, acesta va înceta datorită acestui caracter intuitu personae al contractului. 2 Pentru dezvoltări, inclusiv drept comparat în materie, a se vedea F.A. Moţiu, op. cit., pp. 58-68. 3 A se vedea, în acest sens, regulile aplicabile contractului de mandat, valabile şi în cazul contractului de comision.

278

Contractul de comision

Astfel, potrivit art. 2050 din noul Cod civil, în lipsă de stipulaţie contrară, când împuter­ nicirea priveşte vânzarea sau cumpărarea unor titluri de credit circulând în comerţ sau a altor mărfuri cotate pe pieţe reglementate, comisionarul poate să procure comitentului la preţul cerut, ca vânzător, bunurile pe care era împuternicit să le cumpere sau să reţină pentru sine la preţul curent, în calitate de cumpărător, bunurile pe care trebuia să le vândă în contul co mitentului1. Preluând şi adaptând la noile realităţi economice şi sociale prevederile legislaţiei ante­ are, noul Cod civil a prevăzut astfel deci posibilitatea comisionarului de a încheia un con­ rio tract cu sine însuşi, atunci când nu există pericolul de prejudiciere a intereselor comitentului. Astfel, în cazul în care comitentul îl însărcinează pe comisionar să vândă anumite mărfuri care au preţ la bursă, comisionarul poate să reţină pentru sine, la preţul curent, în calitate de cumpărător, mărfurile care urmau să fie vândute. Sau, în cazul în care comitentul îl împuter­ niceşte pe comisionar să cumpere acţiuni ale unei societăţi, iar comisionarul deţine ase­ menea acţiuni, el le poate remite comitentului la preţul stabilit la bursă pentru acele acţiuni. Dacă în asemenea situaţii comisionarul nu face cunoscut comitentului numele terţului cu care a contractat cumpărarea sau vânzarea de titluri sau mărfuri, cu preţ curent, atunci legea prezumă că vânzarea sau cumpărarea s-au făcut de chiar comisionarul. Aceasta este o pre­ zumţie relativă, iuris tantum, comisionarul putând face proba că adevăratul contractant este altul. În acest sens, în doctrina interbelică română s-a arătat că, dacă vânzarea sau cumpărarea s-a dat pentru lucruri care au un preţ pe piaţă sau bursă, comisionarul poate, în lipsă de stipulaţie contrară, să devină chiar el parte contractantă (autocontractare voluntară) sau poate să fie considerat de către comitent astfel dacă acel comisionar încheie afacerea fără a-l numi pe vânzător sau cumpărător (autocontractare necesară) 2.

4. Efectele contractului de comision Contractul de comision, întocmai ca şi mandatul, este un contract prealabil, care pregă­ teşte încheierea altor contracte cu terţii. Prin încheierea contractului de comision se nasc raporturi juridice între comitent şi comisionar, iar prin executarea acestuia se nasc raporturi juridice cu terţii. Astfel, prin contractul de comision comitentul îl împuterniceşte pe comisionar să încheie anumite acte juridice în nume propriu, dar pe seama comitentului. Din acest contract se nasc drepturi şi obligaţii în raporturile dintre comitent şi comisionar, aceste raporturi fiind guver­ nate de regulile mandatului. Îndeplinirea sarcinilor primite de comisionar de la comitent, adică încheierea de către comi­ sionar a actelor juridice pentru care a primit împuternicirea cu terţii, duce la naşterea altor efecte juridice, prin care comisionarul se obligă direct şi personal faţă de terţii cu care a contractat. 1 În acest caz, comisionarul care se comportă el însuşi ca vânzător sau cumpărător are dreptul la comision. 1 . L. Anca, Compendiu de drept comercial, Tipografia Fondul Cărţilor Funduare, Cluj, 1925, p. 254.

2

279

CONTRACTUL DE MAN DAT

Aşadar, încheierea şi executarea contractului de comision duce la crearea a două cate­ gorii de raporturi juridice: - interne (între comitent şi comisionar); - externe (între comisionar şi terţi). a) Obl:gaţ.:i:ie cnm :sbnan.wi

Comisionarul are mai multe obligaţii care îi incumbă din contractul de comision şi pe care trebuie să le îndeplinească. În raporturile cu comitentul, comisionarul este de fapt un man­ datar, astfel că, în principiu, sunt aplicabile în această privinţă regulile mandatului. 1. În primul rând, comisionarul are obligaţia de a executa mandatul încredinţat de către comitent, adică de a încheia, în baza împuternicirii primite, actele juridice stabilite de comitent. Actele juridice trebuie încheiate de către comisionar în limitele împuternicirii primite, el fiind obligat să se conformeze instrucţiunilor comitentului. În doctrină s-a arătat că apre­ cierea acestei obligaţii se va face în funcţie de caracterul instrucţiunilor, care pot fi impe­ rative, indicative sau facultative 1 . Potrivit art. 2048 din noul Cod civil, comisionarul are obligaţia să respecte întocmai instrucţiunile exprese primite de la comitent. Cu toate acestea, comisionarul se poate îndepărta de la instrucţiunile primite de la comi­ tent numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) nu este suficient timp pentru a se obţine autorizarea sa prealabilă în raport cu natura afacerii; b) se poate considera în mod rezonabil că acesta, cunoscând împrejurările schimbate, şi-ar fi dat autorizarea; c) îndepărtarea de la instrucţiuni nu schimbă fundamental natura şi scopul sau condiţiile economice ale împuternicirii primite2• Orice operaţiune a comisionarului, cu încălcarea sau depăşirea puterilor primite, rămâne în sarcina sa, dacă nu este ratificată de comitent; de asemenea, comisionarul poate fi obligat şi la plata de daune-interese [art. 2048 alin. (4)). Subordonarea comisionarului faţă de comitent priveşte nu numai instrucţiunile privitoare la condiţiile de încheiere a actelor juridice, ci şi obligaţia comisionarului de a-l informa pe comitent asupra executării comisionului, precum şi asupra modificării împrejurărilor avute în vedere la stabilirea împuternicirii, pentru o eventuală reconsiderare a acesteia. În cazul în c2 re comis!onarul, fără să aibă încuviinţarea comitentului, încheie o operaţiune pe credit, va răspunde faţă de comitent ca şi când operaţiunea s-ar fi făcut în condiţii obiş­ nuite, adică pe bani gata. Astfel, potrivit art. 2047 alin. (1) din noul Cod civil, comisionarul care vinde pe credit, fără autorizarea comitentului, răspunde personal, fiind ţinut, la cererea comitentului, să plătească de îndată creditele acordate împreună cu dobânzile şi alte foloase ce ar rezulta. 1 R. Munteanu, Contracte de intermediere în comerţul exterior al României, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984,

p. 55.

2 În aceste cazuri, comisionarul are obl igaţia să îl înştiinţeze pe comitent despre abaterea de la instrucţiuni de îndată ce este posibil.

280

Contractul de comision

În cazul în care comisionarul este autorizat să vândă pe credit, el este obligat să arate co mitentului persoana cumpărătorului şi termenul acordat. În caz contrar, se prezumă că operaţiunea s-a făcut pe bani gata, neputându-se face proba contrară, fiind vorba de o prezumţie absolută, iuris et de iure1 . 2. O altă obligaţie importantă a comisionarului este să dea socoteală comitentului. Această obligaţie presupune îndatorirea comisionarului de a-l înştiinţa pe comitent despre demersurile şi rezultatele obţinute, de a da în primire comitentului tot ceea ce i-a fost remis în baza contractului cu terţii şi să justifice actele îndeplinite de el în baza împuternicirii primite. Deoarece contractul cu terţul este încheiat de comisionar în nume propriu, dar pe seama comitentului, drepturile dobândite de comisionar trec direct asupra comitentului, care este de fapt stăpânul afacerii. Tot astfel, obligaţiile asumate de comisionar prin contractul cu terţii se răsfrâng asupra comitentului. De aceea, dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul contractului încheiat între comisionar şi terţ, ca şi riscurile se transmit direct de la comitent la terţ şi invers, de la terţ la comitent2• 3. Obligaţia de a răspunde pentru faptele persoanei substituite în executarea contractului de comision are acelaşi conţinut ca şi în cazul contractului de mandat. b) Obl:gaţ.:i:ie a:m .:sbnanwi 1. În primul rând, comitentul are obligaţia de a plăti remuneraţia cuvenită comisionarului. Deoarece contractul de comision este un contract cu titlu oneros, iar comisionarul acţionează cu titlu profesional, comitentul va plăti comisionarului o remuneraţie denumită comision, ca plată pentru serviciile prestate de acesta3 • Comisionul constă în general dintr-un anumit procent (de exemplu, 5, 10, 15%) din valoarea operaţiunii tratate, însă şi alte modalităţi sunt posibile. Astfel, comisionul poate consta într-o sumă fixă, convenită la încheierea contractului de comision, sau poate fi condiţionat de obţinerea unui preţ superior unei anumite sume stabilite prin contract; uneori, părţile pot stabili că, în cazul în care comisionarul vinde mărfurile comitentului la un preţ superior celui estimat, diferenţa îi va aparţine, cu titlu de comision. Nivelul comisionului este, în principiu, determinat de către părţi. Dacă părţile nu au stabilit cuantumul comisionului, acesta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate4• 1 Potrivit art. 2047 alin. {2) d i n noul Cod civil . Aceste efecte s e explică p r i n reprezenta rea indirectă p e ca re o asigură comisionarul. Deoarece comisionarul a pri m it de la comitent împuternicirea de a încheia actul juridic în nume propriu, actul încheiat de acesta cu terţul va produce efecte numai faţă de comisionar. Dar, în temeiul raportului de reprezentare d i ntre comitent şi comisionar, efectele actului juridic se produc direct în patrimon i u l comitentu l u i, care este de fa pt adevăratul beneficiar al efectelor actului j u ridic respectiv. 3 În practica judiciară s-a decis că neîndeplinirea obligaţiei comitentului de a achita comisionul stabilit prin contract, deşi comisionarul a asigurat coopera rea economică cu beneficiarul, determină plata daunelor către comisionarul care a fost astfel p rejudiciat {CSJ, s. corn., dec. nr. 1743/2002, în RRDA nr. 3/2004, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 108). 4 Potrivit art. 2049 alin. (4) şi a rt. 2010 alin. (2) din noul Cod civil . 2

281

CONTRACTUL DE MANDAT

Potrivit art. 2049 alin. (1) din noul Cod civil, comitentul nu poate refuza plata comisionului atunci când terţul execută întocmai contractul încheiat de comisionar cu respectarea împuternicirii primite. Dacă nu s-a stipulat altfel, comisionul se datorează chiar dacă terţul nu execută obligaţia sa ori invocă excepţia de neexecutare a contractului 1. 2. În acelaşi timp, comitentul este obligat să restituie cheltuielile făcute de comisionar cu îndeplinirea însărcinării primite. Astfel, dacă pentru îndeplinirea însărcinării primite, comisionarul a făcut anumite cheltu­ ieli, comitentul este obligat să plătească comisionarului aceste cheltuieli. Aceste cheltuieli cuprind atât sumele de bani avansate de comisionar pentru îndeplinirea însărcinării sale, cât şi despăgubirile cuvenite comisionarului pentru pagubele suferite cu ocazia executării contractului. Întrucât comisionarul este deseori pus în situaţia de a avansa sume importante de bani pentru executarea contractului de comision, fie pentru a plăti preţul mărfurilor cumpărate pentru comitent, fie pentru a acoperi cheltuielile de transport, depozitare, conservare sau de expediţie în cazul vânzării mărfurilor comitentului, se justifică să beneficieze de o protecţie suplimentară pentru a-şi putea recupera aceste sume, precum şi pentru plata remuneraţiei care i se datorează pentru serviciile prestate comitentului. Astfel, art. 2053 din noul Cod civil recunoaşte dreptul de retenţie al comisionarului pentru creanţele sale asupra comitentului cu privire la bunurilor acestuia, aflate în detenţia sa, precum şi dreptul de preferinţă faţă de vânzătorul neplătit. c) Efed:e:e executării..cnnbacb..iliide cnm. imn faţă de teJ:ţi

Potrivit art. 2045 din noul Cod civil, ,,terţul contractant este ţinut direct faţă de comisionar pentru obligaţiile sale" 2• În baza împuternicirii primite, comisionarul încheie acte juridice în nume propriu, astfel încât, în contractul dintre comisionar şi terţ, comisionarul este parte contractantă şi deci are calitatea de creditor sau debitor faţă de terţ. Dacă în cazul contractului de mandat prin executarea mandatului, adică prin încheierea actului juridic de către mandatar şi terţ, se nasc raporturi juridice directe între mandant şi terţ, în cazul contractului de comision raporturile juridice sunt create între comisionar şi terţ3 • Prin încheierea contractului dintre comisionar şi terţ nu se stabilesc niciun fel de raporturi juridice între comitent şi terţ4• 1 Dacă împuternicirea pentru vânzarea unui imobil s-a dat exclusiv unui comisionar, comisionul rămâne datorat de proprietar chiar dacă vânzarea s-a făcut direct de către acesta sau prin intermediul unui terţ. 2 De asemenea, conform art. 2040 din noul Cod civil, aplicabil în cazul mandatului fără reprezentare, ,,terţii nu au niciun raport juridic cu mandantul". 3 Tratând în nume propriu, comisionarul intră în raporturi juridice cu terţii, obligându-se personal faţă de aceştia, după cum terţii, la rândul lor, sunt ţinuţi de executarea contractului faţă de comisionar, şi nu faţă de comitent, pe care de cele mai multe ori nu îl cunosc. Terţii contractanţi, nefiind în raporturi cu comitentul, nu au acţiune împotriva acestuia; în calitate de debitor, comitentul nu poate fi urmărit de către terţi pentru plată (C. Ap. Piteşti, s. corn., dec. nr. 1403/1998, în Curtea de Apel Piteşti. Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară pe semestrul I al anului 1998, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pp. 200-202). 4 A se vedea, pentru dezvoltări, F. Moţiu, D. Moţiu, Efectele juridice ale încheierii de către comisionar a actelor juridice pentru care a primit împuternicire cu terţii, în Analele Universităţii de Vest din Timişoara, seria Drept, voi. nr. 1-2/2002, pp. 79-87.

282

Contractul de comision

Totuşi, dacă terţul nu-şi execută obligaţiile rezultate din contractul încheiat cu comisionarul, comitentul are dreptul, în baza contractului de comision, să ceară comisionarului să intenteze acţiunile corespunzătoare împotriva terţului sau să îi cedeze lui aceste acţiuni. Astfel, potrivit art. 2046 din noul Cod civil, în caz de neexecutare a obligaţiilor de către terţ, comitentul poate exercita acţiunile decurgând din contractul cu terţul, subrogându-se, la cerere, în drepturile comisionarului. În acest scop, la cererea comitentului, comisionarul are obligaţia să îi cedeze acestuia de îndată acţiunile contra terţului, printr-un act de cesiune sub semnătură privată, fără nicio contraprestaţie din partea comitentului 1 .

5. Clauza stardeletedeie (ducro:h:e) În principiu, comisionarul răspunde faţă de comitent numai pentru încheierea actelor juridice cu terţul, nu şi pentru executarea lor sau pentru solvabilitatea terţului contractant. Acest principiu este expres prevăzut de art. 2052 alin. (1) din noul Cod civil: ,,comisionarul nu răspunde faţă de comitent în cazul în care terţul nu îşi execută obligaţiile decurgând din act". Cu toate acestea, conform art. 2052 alin. (2) din noul Cod civil, el îşi poate asuma expres obligaţia de a garanta pe comitent de executarea obligaţiilor terţului. Această obligaţie de garanţie se poate angaja prin clauza star def credere sau ducroire (garanţia solvabilităţii) 2. Prin funcţia sa, clauza star def credere este o garanţie cu caracter de sine stătător3, avându-şi fundamentul în voinţa părţilor contractante4. Ea reprezintă un mecanism original născut din practica comercială pentru a asigura garanţia comitentului. Scopul său este acela de a mări răspunderea comisionarului în raporturile cu comitentul, oferind acestuia din urmă o garanţie suplimentară privind executarea contractului de către terţ5 . Prin asumarea acestei obligaţii de garanţie, comisionarul va fi obligat personal faţă de co­ mitent pentru executarea obligaţiilor rezultate din contractul încheiat între comisionar şi terţ6 • În schimbul garanţiei executării obligaţiilor, comisionarul are dreptul la o remuneraţie specială, fiind îndreptăţit la un comision special „pentru garanţie" sau „pentru credit" ori un alt asemenea comision stabilit prin convenţia lor sau, în lipsă, de către instanţă, care va ţine cont de împrejurări şi de valoarea obligaţiei garantate [art. 2052 alin. (2)]. 1 Comisionarul răspunde pentru daunele cauzate comitentului, prin refuzul sau întârzierea cedării acţiunilor împotriva terţului [art. 2046 alin. (3)] . 2 Comisionarul ducroire a fost definit în literatura juridică franceză ca fiind garantul faţă de comitent de executarea operaţiunii de către terţul cu care a tratat pe seama comitentului (R. Guil l ien, J. Vincent, Lexique de termes juridiques, 10• ed., Ed. Dai loz, Paris, 1995, p. 225). 3 În ceea ce priveşte natura juridică a clauzei star de/ credere, în doctrină au fost propuse mai multe teorii : teoria cauţiunii, teoria asigurării sau teoria clauzei autonome; a se vedea, î n acest sens, I . I . Bălan, Efectele contractului de comision faţă de terţi, Clauza star de/ credere, în Dreptul nr. 5/2003, pp. 56-64. 4 M. P. Dumont, op. cit., nr. 152, p. 133. 5 A fost considerată o clauză star del credere clauza din contractul de comision prin care comisionarul s-a obligat faţă de comitent să plătească preţul mărfii într-un anumit termen de la data livrării, necondiţionat de plata preţului de către partenerul extern (St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, Contracte civile şi comerciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 394). 6 C. Ap. Cluj, s. corn. cont. adm. , dec. nr. 832/2001, nepublicată.

283

CONTRACTUL DE MANDAT

6. Încetarea contractului de comision Fiind o varietate a contractului de mandat, contractul de comision va înceta în aceleaşi cazuri ca şi mandatul (art. 2030 din noul Cod civil). Astfel, contractul de comision va înceta prin: a) revocarea comisionului de către comitent; b) renunţarea comisionarului; c) moartea, incapacitatea sau falimentul comitentului sau comisionarului. În aplicarea acestor cazuri de încetare a contractului de mandat la contractul de comision trebuie să se ţină seama de caracterul oneros al contractului de comision şi de necesitatea asigurării securităţii raporturilor juridice născute anterior. Noul Cod civil prevede reguli speciale pentru contractul de comision în ceea ce priveşte revocarea comisionului de către comitent. Astfel, potrivit art. 2051, comitentul poate revoca împuternicirea dată comisionarului până în momentul în care acesta a încheiat actul cu terţul. În acest caz, comisionarul are dreptul la o parte din comision, care se determină ţinând cont de diligenţele depuse şi de cheltuielile efectuate cu privire la îndeplinirea împuternicirii până în momentul revocării.

284

CAPITOLUL VI Contractul de consignaţie 1. Noţiune. Natură juridică Contractul de consignaţie este un contract cu largă aplicare, mai ales în activitatea comer­ cială, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional, prin intermediul contractelor de consig­ naţie tinzându-se la accelerarea desfacerii mărfurilor, deoarece consignatarii au depozitele lor proprii de consignaţie, precum şi o reţea proprie de desfacere a mărfurilor 1. Pe de altă parte, prin vânzarea bunurilor prin intermediul consignatarului, consignantul îşi diminuează cheltuielile de lansare a produselor într-o gamă variată, dar în cantităţi mici, pre­ cum şi cele de reclamă, implicate de vânzarea directă către consumatorii finali, deoarece firmele consignatare, în general, sunt specializate şi introduse deja pe pieţe. Contractul prezintă avantaje şi pentru consignatarul însărcinat cu vânzarea bunurilor date în consignaţie, deoarece acesta nu este nevoit să imobilizeze fonduri în mărfurile primite şi, ca urmare, nu suportă nici dobânzi pentru eventuale credite. Potrivit art. 2054 din noul Cod civil, contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision care are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop2 . Ca natură juridică, contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision. Totuşi, el prezintă şi anumite caracteristici care îl individualizează, conferindu-i un caracter autonom, ceea ce justifică reglementarea legală specială a acestuia. Astfel, pe de o parte, împuternicirea dată de consignant consignatarului constă, întot­ deauna, în vânzarea unor bunuri mobile proprietatea consignantului. Pe de altă parte, consignatarul este obligat să remită consignantului suma de bani obţinută ca preţ al vânzării sau, dacă bunurile nu au putut fi vândute, să le restituie consignantului în natură. Mărfurile încredinţate pentru a fi vândute de către consignatar nu trec în proprietatea acestuia, ci numai în posesia sa de la data încredinţării lor până la data vânzării către terţi.

2. Caractere juridice Din definiţia dată contractului de consignaţie rezultă şi caracterele juridice ale con­ tractului de consignaţie. Astfel, contractul de consignaţie este un contract bilateral, cu titlu oneros, consensual, netranslativ de proprietate şi încheiat intuitu personae. 1 Contractul de consignaţie nu a fost reglementat în Codul comercial român. Reglementarea sa a fost făcută abia prin Legea nr. 178/1934 pentru reglementarea contractului de consignaţie. Această lege este considerată abrogată prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil. 2 Contractul de consignaţie este guvernat de regulile prevăzute de noul Cod civil, precum şi de dispoziţiile privitoare la contractul de comision şi de mandat.

285

CONTRACTUL DE MANDAT

Contractul de consignaţie este un contract bilateral (sinalagmatic}, deoarece dă naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante, consignant şi consignatar. În acelaşi timp, el este un contract cu titlu oneros, fiecare dintre părţi urmărind realizarea unui folos material, respectiv consignantul să-i fie vândute bunurile, iar consignatarul să pri­ mească remuneraţia stabilită1 . Consignaţia este un contract netranslativ de proprietate, astfel încât consignantul rămâne proprietarul bunurilor date în consignaţie. În acest sens, potrivit art. 2057 alin. (2) din noul Cod civil, ,,consignantul dispune de bunurile încredinţate consignatarului, pe toată durata contractului. El le poate relua oricând, chiar în cazul în care contractul a fost încheiat pe durată determinată". Contractul de consignaţie este un contract consensual, întrucât se naşte prin simplul acord de voinţă al părţilor contractante2 • Remiterea către consignatar a bunurilor mobile pentru a fi vândute terţilor nu este o condiţie a încheierii contractului, ci un efect al acestuia3 • Ad probationem, contractul de consignaţie trebuie încheiat în formă scrisă, acest lucru fiind prevăzut expres de art. 2055 din noul Cod civil: ,,dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului" . Contractul de consignaţie este un contract încheiat intuitu personae, întrucât între consignant şi consignatar se vor aplica regulile contractului de mandat, iar mandatul are la bază încrederea dintre cele două părţi contractuale.

3. Efectele contractului de consignaţie Prin contractul de consignaţie, consignantul îl împuterniceşte pe consignatar să încheie în nume propriu şi pe seama consignantului acte juridice de vânzare a unor bunuri mobile proprietatea consignantului. Din acest contract se nasc drepturi şi obligaţii atât în sarcina consignantului, cât şi în sarcina consignatarului. Pe de altă parte, prin încheierea actelor juridice de vânzare pentru care s-a dat împuter­ nicirea se nasc raporturi juridice între consignatar şi terţi, punându-se problema efectelor executării contractului de consignaţie. a) Ob.l::gaţ:iie oons::gnantu.l.J.i 1. O primă obligaţie a consignantului este obligaţia de a preda consignatarului bunurile mobile care urmează a fi vândute. În temeiul contractului de consignaţie, consignantul 1 Contractul de consignaţie poate fi şi cu titlu gratu it; potrivit a rt. 2058 alin. (1) din noul Cod civil, ,,contractul de consignaţie este prezumat cu titlu oneros" . 2 Avâ nd în vedere efectele pe care le implică contractul de consignaţie, man ifestările de voinţă ale părţilor trebuie să fie exprese, dar încheierea contractu lui poate fi şi tacită; ea poate rezulta din executarea de către consignatar a însărcinării pri m ite din partea consigna ntu l u i . Consignatarul răspunde pentru orice lipsă, pierdere sau deteriora re a bun urilor, provenită d i n culpa sa ori a prepuşilor săi (Trib. Bucu reşti, s. corn., dec. 225/1996, în Culegere de practică judiciară 1990-1998).

3 În doctrină a fost exprimată şi opinia că acest contract ar avea caracter real, deoarece el presupune predarea lucrurilor în paza consignatarul u i (R. Petrescu, Teoria generală a obligaţii/ar comerciale, Ed. Romfel, Bucu reşti, 1994, p. 191).

286

Contractul de consignaţie

trebuie să pună la dispoziţia consignatarului bunurile care trebuie vândute terţilor, întrucât numai aşa consignatarul îşi poate îndeplini însărcinarea primită. Astfel, potrivit art. 2057 alin. (1) din noul Cod civil, consignantul va remite bunurile n co signatarului pentru executarea contractului, păstrând dreptul de a inspecta şi controla sta rea acestora pe toată durata contractului. Prin contractul de consignaţie nu se transmite consignatarului dreptul de proprietate asupra bunurilor care i-au fost încredinţate. Datorită acestui fapt, consignantul, ca proprietar al bunurilor, va suporta riscul pieirii fortuite sau pentru caz de forţă majoră a lucrurilor încre­ dinţate consignatarului spre a fi vândute. Rămânând titular al dreptului de proprietate, consignantul poate dispune oricând de bu­ nurile încredinţate consignatarului, potrivit art. 2057 alin. (2) din noul Cod civil. Ca urmare, el poate relua în posesia sa şi poate ridica oricând, chiar dacă contractul a fost încheiat pe o perioadă determinată toate sau numai o parte din bunurile sale 1 . De asemenea, fiind proprietar, consignantul poate modifica, în mod unilateral, condiţiile de vânzare a bunurilor predate consignatarului. Modificările sunt obligatorii pentru consig­ natar din momentul în care i-au fost aduse la cunoştinţă în scris [art. 2056 alin. (2)]. 2. O altă obligaţie a consignantului este obligaţia de a plăti remuneraţia cuvenită con­ signatarului. Pentru serviciile prestate, consignatarul are dreptul la o remuneraţie, care se stabileşte fie forfetar (o sumă fixă), fie procentual (în raport de preţul bunurilor) prin contractul de consignaţie. Astfel, potrivit art. 2058 alin. (1) din noul Cod civil, remuneraţia la care are dreptul con­ signatarul se stabileşte prin contract sau, în lipsă, ca diferenţă dintre preţul de vânzare stabilit de consignant şi preţul efectiv al vânzării. Dacă vânzarea s-a făcut la preţul curent, remuneraţia se va stabili de către instanţă, potrivit cu dificultatea vânzării, diligenţele consignatarului şi remuneraţiile practicate pe piaţa relevantă pentru operaţiuni similare. 3. Consignantului îi incumbă şi obligaţia de a restitui cheltuielile făcute de consignatar cu îndeplini rea însărcinării primite. Astfel, în cazul în care, pentru îndeplinirea însărcinării sale, consignatarul a făcut anumite cheltuieli, consignantul este obligat să returneze sumele de bani respective consignatarului. În acest sens, conform art. 2059 din noul Cod civil, consignantul va acoperi consig­ natarului cheltuielile de conservare şi vânzare a bunurilor, dacă prin contract nu se prevede altfel. În cazul în care consignantul reia bunurile sau dispune luarea acestora din posesia consignatarului, precum şi în cazul în care contractul de consignaţie nu se poate executa, fără vreo culpă din partea consignatarului, acesta are dreptul să îi fie acoperite toate cheltuielile făcute pentru executarea contractului. 1 În aceste cazu ri, consignantul va da consignataru l u i un termen rezonabil de preaviz necesar pentru pregătirea predării bunurilor [art. 2057 alin. (3)].

287

CONTRACTUL DE MANDAT

Potrivit art. 2062 din noul Cod civil, în lipsă de stipulaţie contrară, consignatarul nu are un drept de retenţie asupra bunurilor primite în consignaţie şi a sumelor cuvenite consig­ nantului, pentru creanţele sale asupra acestuia 1 . b) Oblgaţiie rons:gna:tan.wi

1. Consignatarul are obligaţia de primire, păstrare şi asigurare a bunurilor primite pentru vânzare (art. 2060 din noul Cod civil). În executarea acestei obligaţii, consignatarul va primi şi va păstra bunurile ca un bun pro­ prietar şi le va remite cumpărătorului sau consignantului, după caz, în starea în care le-a primit spre vânzare. Astfel, bunurile primite de consignatar de la consignant trebuie păstrate şi conservate în condiţiile prevăzute de lege. Pentru a putea verifica modul de îndeplinire a acestei obligaţii, legea recunoaşte dreptul consignantului de a controla şi verifica oricând bunurile încredinţate consignatarului. Reglementând obligaţia de asigurare, potrivit art. 2060 alin. (2) din noul Cod civil, consig­ natarul va asigura bunurile la valoarea stabilită de părţile contractului de consignaţie sau, în lipsă, la valoarea de circulaţie de la data primirii lor în consignaţie 2• El va fi ţinut faţă de consignant pentru deteriorarea sau pieirea bunurilor din cauze de forţă majoră ori fapta unui terţ, dacă acestea nu au fost asigurate la primirea lor în consignaţie ori asi­ gurarea a expirat şi nu a fost reînnoită ori societatea de asigurări nu a fost agreată de consignant3. Asigurările sunt contractate de drept în favoarea consignantului, cu condiţia ca acesta să notifice asigurătorului contractul de consignaţie înainte de plata despăgubirilor. 2. Consignatarul are obligaţia de a executa împuternicirea dată de consignant. Prin contractul de consignaţie, consignantul încredinţează consignatarului anumite bunuri mobile pentru a fi vândute pe seama consignantului. Ca urmare, consignatarul este obligat să execute însărcinarea primită, aceea de a vinde terţilor bunurile primite în consignaţie4• Preţul la care bunul urmează să fie vândut este cel stabilit de părţile contractului de consignaţie sau, în lipsă, preţul curent al mărfurilor de pe piaţa relevantă, de la momentul vânzării (art. 2056 din noul Cod civil) 5• 1 Această dispoziţie legală vine în contradicţie cu prevederile referitoare la contractul de comision şi la contractul de mandat, neavând o justificare logică, motiv pentru care apreciem că într-o viitoare reglementare ar trebui să fie prevăzut dreptul de retenţie al consignatarului pentru garantarea plăţii remuneraţiei, precum şi pentru acoperirea cheltuielilor făcute pentru executarea contractului, întocmai ca la mandat şi la comision. 2 Consignatarul este obligat să plătească cu regularitate primele de asigurare. 3 Consignantul va putea asigura bunurile pe cheltuiala consignatarului, dacă acesta omite să o facă. 4 Lipsa de disponibilitate a executări i contractului de consignaţie de către consignatar, anunţată consig­ nantului printr-o notificare de denunţare făcută cu încălcarea clauzelor contractuale, constituie o neexecutare culpabilă a contractului din partea consignatarului, de natură a atrage obligaţia celui în culpă de a plăti despăgubiri. În componenţa despăgubirii poate intra contravaloarea mărfii aflate la consignatar, retrasă de la vânzare în condiţiile încălbării contractului, iar atitudinea reclamantei, manifestată prin disponibilitatea de ridicare a bunurilor aflate în detenţia consignatarului, nu reprezintă o acceptare a denunţări i de natură să ducă la încetarea, chiar mutuală, a contractului, această conduită de minimizare a pagubei neputând fi reproşată creditorului despăgubirii {ICCJ, s. a li-a civ., dec. nr. 2627 /2014). 5 Consignantul poate modifica unilateral preţul de vânzare stabilit, iar consignatarul va fi ţinut de această modificare de la momentul la care i-a fost adusă la cunoştinţă în scris.

288

Contractul de consignaţie

În absenţa unei prevederi contractuale sau a unei dispoziţii scrise a consignantului asupra condiţiilor vânzării, consignatarul poate vinde bunurile numai contra numerar, prin virament sau cec barat şi numai la preţurile curente ale mărfurilor. Potrivit art. 2061 alin. (1) din noul Cod civil, în cazul în care consignatarul primeşte auto­ rizarea să vândă pe credit, în condiţiile în care părţile nu convin altfel, atunci el poate acorda cumpărătorului un termen pentru plata preţului de maximum 90 de zile şi exclusiv pe bază de cambii acceptate sau bilete la ordin. În lipsă de stipulaţie contrară referitoare la vânzarea pe credit, consignatarul este solidar răspunzător cu cumpărătorul, faţă de consignant, pentru plata la scadenţă a preţului mărfu­ rilor vândute pe credit1 . 3. Consignatarul are obligaţia de a da socoteală consignantului asupra îndeplinirii împu­ ternicirii sale. Consignatarul acţionează pe baza împuternicirii primite de la consignant, astfel încât el trebuie să îl informeze pe consignant, la termenele stabilite în contract, cu privire la vânzările făcute către terţi. Deoarece bunurile primite de consignatar în consignaţie sunt vândute pe seama consig­ nantului, consignatarul este obligat să remită consignantului, la termenele prevăzute în con­ tract, preţul tuturor bunurilor vândute contra numerar şi toate sumele de bani rezultate din încasarea creanţelor provenite din vânzarea acestor bunuri, până la concurenţa preţurilor lor. Tot în virtutea obligaţiei de a da socoteală de îndeplinirea împuternicirii primite, consig­ natarul este obligat să restituie consignantului bunul încredinţat în consignaţie, dacă acesta nu a fost vândut în termenul convenit2 • c) Efectel3 executih:ii.cnntmcllll.lide cnns::gnaţ:e

Prin contractul de consignaţie, consignantul încredinţează consignatarului anumite bunuri mobile pentru a fi vândute pe seama consignantului, în numele propriu al consignatarului. Deci, consignatarul este împuternicit să încheie acte de vânzare cu terţii pentru bunurile primite în consignaţie. Prin încheierea acestor contracte de vânzare se stabilesc raporturi juridice între părţile contractante, adică între consignatar, în calitate de vânzător, şi terţi, în calitate de cumpă­ rători. Pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale, se angajează răspunderea civilă contractuală a părţii culpabile, în aceleaşi condiţii ca şi în cazul contractului de mandat. Astfel, partea culpabilă va trebui să repare prejudiciul cauzat prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor născute din contractul de consignaţie. Între consignant şi terţi nu se stabilesc raporturi juridice din încheierea unor asemenea contracte de vânzare. Totuşi, deoarece contractele de vânzare se încheie pe baza împuternicirii primite de consignatar de la consignant şi pe seama consignantului, transferul dreptului real de 1 Acesta este un caz de solidaritate legală pasivă, prevăzut de art. 2061 alin. (2) din noul Cod civil. 2 În cazul deschiderii procedurii insolvenţei în privinţa consignantului, bunurile intră în averea acestuia, iar în

cazul deschiderii procedurii insolvenţei în privinţa consignatarului, bunurile nu intră în averea acestuia şi vor fi restituite imediat consignantului [art. 2057 alin. (4)].

289

CONTRACTUL DE MANDAT

proprietate şi al riscurilor operează direct între consignant şi terţi. De asemenea, preţul bunurilor vândute terţilor va fi remis consignantului 1 . Acest lucru se datorează şi faptului că, prin încredinţarea bunurilor în consignaţie, consig­ nantul a rămas proprietarul acestor bunuri, care nu au trecut în proprietatea consignatarului, acesta fiind numai împuternicit să le vândă.

4. Încetarea contractului de consignaţie În ceea ce priveşte încetarea contractului de consignaţie, potrivit art. 2063 din noul Cod civil, acesta încetează prin revocarea sa de către consignant, renunţarea consignatarului, din cauzele indicate în contract, moartea, dizolvarea, falimentul, interdicţia sau radierea consig­ nantului ori a consignatarului 2•

1 R. I. Motica, L. Bercea, Drept comercial român şi drept bancar, voi. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 364. 2 Deoarece în raporturile dintre consignant şi consignatar sunt aplicabile regulile de la mandatul şi comision, contractul de consignaţie va înceta în aceleaşi moduri ca şi contractul de mandat sau comision.

290

CAPITOLUL VII Contractul de expediţie 1. Noţiune Transportul de mărfuri, în special în trafic internaţional, are o mare răspândire, deru­ lându-se sub diferite forme: feroviar, maritim, rutier sau aerian. Derularea transporturilor de mărfuri presupune o serie de operaţiuni dificil de realizat, acte numeroase de întocmit în forme anume stabilite, multiple documente de procurat pentru însoţitorii mărfurilor, forma­ lităţi complicate de vamă şi tranzit sau asigurarea mărfurilor pe durata deplasării lor. Expediţia de mărfuri cunoaşte în prezent o amplă dezvoltare atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. Satisfacerea nevoilor schimbului de mărfuri, repartiţia acestora în plan ge­ neral, aprovizionarea marilor consumatori, adesea aflaţi la mari distanţe, conferă activităţii de expediţie rolul de instrument de progres, fiind un mijloc de apropiere între activităţile umane şi, totodată, un criteriu de dezvoltare economică1. În aceste condiţii, cei interesaţi de încheierea unor contracte de transport intern sau internaţional recurg de cele mai multe ori la serviciile unor intermediari specializaţi, încheind cu aceştia contracte de expediţie a mărfurilor2• Intrarea în vigoare a Codului civil în anul 2011 a produs o serie de consecinţe importante şi în ceea ce priveşte contractul de expediţie. Ca urmare a abrogării parţiale a Codului comercial şi modernizării legislaţiei din domeniul dreptului transporturilor, contractul de expediţie devine un contract numit, fiind reglementat de art. 2064-2071 din noul Cod civil3• Potrivit art. 2064 din noul Cod civil, contractul de expediţie este o varietate a contractului de comision4 prin care expeditorul se obligă să încheie, în nume propriu şi în contul comiten­ tului, un contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii5 • 1 A. Deak, Câteva aspecte generale cu privire la expediţia de mărfuri prin grupaj şi În containere În trafic intern şi internaţional, în ROC nr. 5/2004, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 98. 2 Aceşti intermediari sunt denumiţi în mod diferit: comisionari de transport (în dreptul francez), forwarding agent - agent de expediţie - (în dreptul anglo-american), comisionar-expeditor (în dreptul elveţian) sau expediţionar (în dreptul german). 3 În scop de eficientizare a transporturilor, de fluidizare a deplasării mărfurilor, a luat naştere o nouă structură juridică, cu rol auxiliar, contractul de expediţie, cu scopul de a intermedia legătura dintre comitent şi expeditor şi de a asigura „haina juridică" pentru toate aceste operaţiuni conexe transportului. Necesitatea acestei operaţiuni rezidă în faptul că ea este cea care facilitează circulaţia mărfurilor între producător şi consumator şi în faptul că răspunde unor probleme acute ale transporturilor cu un grad mare de complexitate, cum sunt transporturile în trafic internaţional sau cele multimodale (Gh. Piperea, Dreptul transporturilor, ed. a 3-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 1). 4 Aceasta înseamnă că în completarea regulilor specifice contractului de expediţie se vor aplica regulile prevăzute de lege pentru contractul de comision. 5 Contractul de expediţie este în mod cert o varietate a contractului de comision, care intervine în legătură cu transportul unor mărfuri dintr-un loc de plecare şi până la un loc de destinaţie.

291

CONTRACTUL DE MANDAT

Expeditorul poate, dacă are mijloacele necesare în acest sens, să execute chiar el trans­ portul mărfurilor comitentului. În acest sens, potrivit art. 2070 din noul Cod civil, expeditorul care ia asupra sa obligaţia executării transportului, cu mijloace proprii sau ale altuia, în tot sau în parte, are drepturile şi obligaţiile transportatorului.

2. Caractere juridice Contractul de expediţie prezintă următoarele caractere juridice: a) este un contract sinalagmatic (bilateral), adică dă naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante, expeditor şi comitent; b) un contract comutativ, întrucât existenţa şi întinderea obligaţiilor părţilor sunt cunoscute de la încheierea contractului şi nu depind de hazard; c) este un contract consensual, încheindu-se în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor. Pentru probă, este necesară întocmirea unui înscris, în caz contrar în ipoteza unui litigiu între părţi putând apărea dificultăţi în ceea ce priveşte dovedirea raporturilor contractuale; d) este un contract încheiat intuitu personae, bazându-se, în principal, pe încrederea pe care comitentul o are în expeditor, astfel încât să accepte încheierea de acte juridice pe seama sa. Expeditorul este un sfătuitor tehnic, iar comitentul îi va lăsa acestuia grija de a încheia contractul de transport; e) este un contract oneros, constând într-o activitate de intermediere, sub forma unei întreprinderi, desfăşurată în baza unei remuneraţii, fiecare parte urmărind obţinerea unui avantaj în schimbul obligaţiilor asumate.

3. Efectele contractului de expediţie Fiind o varietate a contractului de comision, contractul de expediţie produce efecte similare acestuia, bineînţeles, ţinând cont şi de specificitatea raporturilor juridice privind expediţia. Din contractul de expediţie se nasc drepturi şi obligaţii în raporturile dintre expeditor şi comitent; fiind un contract sinalagmatic, aceste drepturi şi obligaţii sunt reciproce şi inter­ dependente. În acelaşi timp, faţă de faptul că expeditorul încheie contractul de transport pentru care a primit împuternicirea de la comitent cu transportatorul în numele său propriu, din acest contract se nasc drepturi şi obligaţii între cele două părţi contractante. a) OblţJaţ:i:ie expedil:on.wi

1. Cea mai importantă obligaţie a expeditorului este aceea de a executa împuternicirea primită, deci de a încheia contractul de transport al mărfurilor aparţinând comitentului cu un transportator şi de a efectua operaţiunile auxiliare în organizarea transportului 1 . 1 Potrivit art. 2065 din noul Cod civil, până la încheierea contractului de transport, comitentul poate revoca ordinul de expediţie, plătind expeditorului cheltuielile şi o compensaţie pentru diligenţele desfăşurate până la comunicarea revocării ordinului de expediţie.

292

Contractul de expediţie

În princ1p1u, expeditorul este organizator al transportului, fără să efectueze el însuşi transportul mărfii. În această calitate, în alegerea traseului, mijloacelor şi modalităţilor de transport al mărfii, el va respecta instrucţiunile comitentului, iar dacă nu există asemenea instrucţiuni, va acţiona în interesul comitentului [art. 2067 alin. (1) din noul Cod civil] 1 . Expeditorul este ţinut de obligaţia de a respecta instrucţiunile date de către comitent, de a supraveghea transportul mărfurilor şi de a asigura ajungerea acestora cu bine la destinaţie2• Expeditorul nu are obligaţia de a asigura bunurile decât dacă aceasta a fost stipulată în contract sau rezultă din uzanţe [art. 2067 alin. (3)]. Expeditorul îşi poate asuma faţă de comitent obligaţia de a efectua operaţiunile de export şi de import, inclusiv cele vamale, pentru bunurile pe care acesta le vinde în străinătate sau le cumpără de peste hotare. Operaţiunea se realizează în baza unui document cu regim special denumit „dispoziţie de transport şi vămuire". Mijloacele de îndeplinire a misiunii sale sunt la alegerea sa, însă expeditorul trebuie să acţioneze în toate împrejurările în interesul clientului său, de exemplu, alegând un trans­ portator suficient de bun pentru a realiza fără întârziere deplasarea mărfurilor şi asi­ gurându-se de regularitatea documentelor vamale sau efectuând o expertiză în caz de intervenţie a unei avarii3 . În afară unei convenţii contrare, expeditorul alege liber modul de transport şi transpor­ tatorul şi încheie în nume propriu diferitele contracte necesare. El trebuie să verifice dacă transportatorul pe care l-a ales este apt să realizeze transportul în bune condiţii a mărfurilor şi să aleagă un material adaptat caracteristicilor particulare ale mărfii transportate4• Reglementând răspunderea expeditorului, art. 2068 din noul Cod civil prevede că acesta răspunde de întârzierea transportului, de pieirea, pierderea, sustragerea sau stricăciunea bunurilor în caz de neglijenţă în executarea expedierii, în special în ceea ce priveşte preluarea şi păstrarea bunurilor, alegerea transportatorului ori a expeditorilor intermediari. Atunci când, fără motive temeinice, se abate de la modul de transport indicat de comitent, expeditorul răspunde de întârzierea transportului, pieirea, pierderea, sustragerea sau stricăciunea bunurilor, cauzată de cazul fortuit, dacă el nu dovedeşte că aceasta s-ar fi produs chiar dacă s-ar fi conformat instrucţiunilor primite. 2. O altă obligaţie importantă a expeditorului este obligaţia de a da socoteală despre îndeplinirea însărcinării primite. În îndeplinirea acestei obligaţii, el trebuie să-l informeze pe 1 Expeditorul trebuie să acţioneze în limitele împuternicirii date de către comitent, astfel încât instrucţiunile date de către acesta din urmă sunt obligatorii pentru expeditor, chiar dacă acestea i-ar putea restrânge libertatea de iniţiativă şi acţiune. 2 În cazul în care expeditorul îşi asumă şi obligaţia de predare a bunurilor la locul de destinaţie, se prezumă că această obligaţie nu este asumată faţă de destinatar [art. 2067 alin. {2)]. 3 C. Ap. Paris, dec. din 14 mai 1984, în Buii. transp., 1985, p. 207. 4 În practica judiciară franceză a fost angajată răspunderea comisionarului de transport pentru alegerea unui material prea lejer şi insuficient protejat pentru transportul unui cal de curse {C. Ap. Paris, dec. din 17 nov. 1978, în Buii. transp., 1979, p. 11).

293

CONTRACTUL DE MANDAT

comitent despre modul de executare a împuternicirii primite şi a rezultatelor obţinute în final. Activitatea expeditorului în acest sens este foarte utilă, întrucât comitentul este interesat ca expedierea mărfurilor şi primirea acestora la destinaţie să aibă loc la termenele stabilite, precum şi să cunoască situaţia mărfurilor expediate pe parcursul transportului. În executarea acestei obligaţii, expeditorului îi revine şi sarcina de a facilita comitentului încasarea contravalorii mărfii care urmează să fie predată destinatarului. De asemenea, pre­ miile, bonificaţi ile şi reducerile tarifelor, obţinute de expeditor, aparţin de drept comiten­ tului, dacă nu se prevede altfel în contract [art. 2067 alin. (4)]. b) Obl:gaţ:iie cnm :itentul.li

1. Pentru ca expeditorul să-şi poată îndeplini împuternicirea primită, comitentul are obli­ gaţia de a pune la dispoziţia acestuia mărfurile care urmează să fie transportate la destinaţia stabilită1. Odată cu mărfurile, comitentul trebuie să pună la dispoziţia expeditorului toate docu­ mentele necesare efectuării transportului (declaraţii vamale, certificate de origine a mărfurilor, facturi fiscale etc.), precum şi să-i dea toate instrucţiunile aferente. În măsura în care indicaţiile ar fi incomplete sau greşite, clientul este ţinut ca, la sesizarea expeditorului, dacă acesta solicită completări sau rectificări ale instrucţiunilor primite, să le întregească ori să le aducă eventuale corective. 2. O obligaţie importantă a comitentului este obligaţia de plată a remuneraţiei cuvenite expeditorului ca preţ al serviciilor prestate de către acesta, remuneraţie denumită generic comision. Potrivit art. 2069 alin. (1) din noul Cod civil, expeditorul are dreptul la comisionul prevăzut în contract sau, în lipsă, stabilit potrivit tarifelor profesionale ori uzanţelor sau, dacă acestea nu există, de către instanţă în funcţie de dificultatea operaţiunii şi de diligenţele expeditorului. 3. O altă obligaţie a comitentului o reprezintă obligaţia de plată a cheltuielilor efectuate de expeditor pentru îndeplinirea contractului de expediţie. În principiu, momentul plăţii acestor cheltuieli este la finalul contractului de expediţie, atunci când marfa a fost predată destinatarului, pentru că numai atunci se cunoaşte exact cuantumul acestor cheltuieli. Reglementând situaţia juridică a acestor cheltuieli, conform art. 2069 alin. (2) din noul Cod civil, contravaloarea prestaţiilor accesorii şi cheltuielile se rambursează de comitent pe baza facturilor sau altor înscrisuri care dovedesc efectuarea acestora, dacă părţile nu au convenit anticipat o sumă globală pentru comision, prestaţii accesorii şi cheltuieli care se efectuează.

1 În scopul arătat se cere ca marfa să fie ambalată, marcată, etichetată astfel încât să reziste operaţiunilor de transport şi/sau celor conexe şi să poată fi livrată destinatarului potrivit contractului şi conform uzanţelor.

294

Contractul de expediţie

4. Prescripţia În ceea ce priveşte termenul de prescripţie pentru acţiunile născute din contractul de expediţie, noul Cod civil prevede o regulă specială. Astfel, potrivit art. 2071, dreptul la acţiune izvorând din contractul de expediţie se prescrie în termen de un an socotit din ziua predării bunurilor la locul de destinaţie sau din ziua în care ar fi trebuit să se facă predarea lor, cu excepţia dreptului la acţiunea referitoare la transporturile care încep sau se termină în afara Europei, care se prescrie în termen de 18 1uni.

295

TITLUL XI Contractul de agenţie CAPITOLUL I Noţiune. Caractere juridice 1. Noţiune Contractul de agenţie reprezintă o creaţie a sistemului de drept anglo-saxon, care, lipsit de constrângerile sistemului de drept continental, a constituit un mecanism juridic caracte­ rizat printr-o flexibilitate conceptuală sporită. Reglementarea agenţiei în Uniunea Europeană a avut ca sursă de inspiraţie sistemul de drept de common law, în care sunt reunite în cadrul contractului de agency toate formele de intermediere comercială1. Astfel, în acest sistem, contractele de mandat şi de comision din dreptul continental nu sunt reglementate, funcţiile lor fiind îndeplinite de contractul de agency. Instituţia denumită „agency" cuprinde toate formele de manifestare a intermedierii, inclusiv cea realizată în baza contractului de muncă, a gestiunii de afaceri, a contractului de antrepriză, a răspunderii delictuale indirecte, precum şi toate formele de reprezentare, cu excepţia reprezentării incapabilului şi a reprezentării proprii dreptului familiei. Contractul de agency s-a impus în acest sistem prin posibilităţile de adaptare la cerinţele şi specificul afacerii care face obiectul intermedierii, prin pragmatism şi prin flexibilitate. Acest tip de contract reflectă clar specificul dreptului anglo-saxon, în care, în general, contractele se încheie în termeni ce trebuie să lase loc la cât mai puţine interpretări cu putinţă, de unde şi marea diversitate de forme a acestui contract, care acoperă întreaga paletă de relaţii de intermediere din dreptul continental, implicit şi din dreptul român. Prin Legea nr. 509/2002 a fost reglementat pentru prima dată în legislaţia română statutul agenţilor comerciali permanenţi2, reglementarea internă fiind necesară ca urmare a eforturilor de aderare a României la Uniunea Europeană şi constituind o transpunere în dreptul român a Directivei 86/653/CEE3 • 1 Pentru detalii, a se vedea F.A. Moţiu, Contractul de agency, în Analele Universităţii de Vest din Timişoara, seria Jurispudentia, nr. 1-2/2001, Ed. Universităţii de Vest din Timişoara, pp. 73-83. 2 Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi a fost publicată în M. Of. nr. 581 din 6 august 2002. 3 Pentru regimul juridic al contractului de agenţie în Uniunea Europeană, a se vedea Gh. Stancu, Privire comparativă a contractului de agenţie în cadrul legislaţiei europene, în RDC nr. 11/2007, p. 9 şi urm.

296

Noţiune. Caractere juridice

Agenţii comerciali permanenţi reprezintă o categorie specială de intermediari în acti­ vitatea comercială, iar activitatea lor se desfăşoară în baza contractului de agenţie 1 . Ca urmare a unificării dreptului privat şi a renunţării la dualismul drept civil-drept prin noul Cod civil a fost reglementat, în Titlul IX, Capitolul X, contractul de agenţie mercial, co (art. 2072-2095) 2. Potrivit art. 2072 alin. (1) din noul Cod civil, prin contractul de agenţie comitentul îl împu­ terniceşte în mod statornic pe agent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât şi să încheie contracte, în numele şi pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii, în una sau în mai multe regiuni determinate. Din definiţia contractului de agenţie rezultă că părţile contractului de agenţie sunt agentul3 şi comitentul; prin acest contract, agentul este împuternicit de către comitent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât şi să încheie contracte, în numele şi pe seama comi­ tentului. În primul caz, activitatea agentului este similară curtierului4, iar în cel de-al doilea caz, mandatarului5 • Totuşi, contractul de agenţie prezintă şi caracteristici proprii, care îi conferă un statut aparte, fiind un contract de sine stătător6• Astfel, activitatea de intermediere în baza contractului de agenţie are caracter profesional7 şi de durată8, iar nu un caracter ocazional, ca în cazul contractului de mandat. De asemenea, agentul îşi desfăşoară activitatea ca un intermediar independent; el nu poate fi în acelaşi timp prepusul comitentului [art. 2072 alin. (2)]. Interesul părţilor în realizarea activităţii de intermediere prin contractul de agenţie este unul comun agentului şi 1 A se vedea, pentru dezvoltări: T. Prescure, R. Crişan, Contractul de agenţie - un nau contract numit în dreptul comercial român, în Dreptul nr. 7/2003, pp. 43-52; C. Roşu, Reglementarea agenţilor comerciali potrivit Legii nr. 509/2002, în RDC nr. 12/2002, p. 194. 2 În Legea de punere în aplicare a noului Cod civil se prevede că, la data intrării în vigoare a acestuia, Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi se abrogă. 3 În contractul de agenţie, agentului îi sunt acordate o serie de prerogative care cunosc o triplă limitare. Din punct de vedere material, agentul este împuternicit să negocieze şi, după caz, să încheie pe seama comitentului nu orice categorii de contracte, ci numai pe acelea care au fost convenite de către părţi, din punct de vedere spaţial, contractul de agenţie urmează să fie executat de către agent numai în regiunea geografică agreată de către părţi, iar din punct de vedere temporal, contractul se încheie de cele mai multe ori pentru o perioadă de timp determinată. 4 Contractul de curtaj (intermediere în accepţiunea noului Cod civil) va fi analizat separat, în cadrul prezentei lucrări. 5 Potrivit art. 2095 din noul Cod civil, ,,dispoziţiile prezentului capitol se completează cu prevederile referitoare la contractul de comision, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile. Dacă agentul are şi puterea de a-l reprezenta pe comitent la încheierea contractelor, dispoziţiile prezentului capitol se completează în mod corespunzător cu cele privind contractul de mandat cu reprezentare". 6 Dacă în temeiul contractului încheiat de părţi, reclamanta urma să identifice parteneri pentru beneficiar, să mijlocească acceptarea ofertei acestuia şi să controleze graficul de lucrări, potrivit comenzilor lansate de acceptanţii ofertei, enumeraţi, în schimbul unei remuneraţii de 5% din valoarea facturilor încasate, convenţia încheiată are natura juridică a unui contract de agenţie (ICCJ, s.corn., dec. nr. 812/2006, pe www. scj. ro). 7 Potrivit art. 2072 alin. (2) din noul Cod civil, ,,agentul este un intermediar independent care acţionează cu titlu profesional". 8 Agentul este împuternicit „în mod statornic" să negocieze sau să încheie contracte, în numele şi pe seam a comitentului.

297

CONTRACTUL DE AGENŢIE

clientului; datorită acestui interes comun, părţile contractante trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile asumate cu loialitate şi cu diligenţă 1.

2. Caractere juridice Contractul de agenţie prezintă următoarele caractere juridice: a) Este un contract consensual, care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor; legea nu prevede nicio condiţie specială pentru încheierea valabilă a acestuia. Numai ad probationem legea impune forma scrisă a contractului de agenţie. Astfel, potrivit art. 2078 alin. (1) din noul Cod civil, contractul de agenţie se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului. b) Este un contract sinalagmatic, întrucât dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante (agent şi comitent), aceste obligaţii fiind reciproce şi interdependente. c) Este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi urmăresc realizarea unor foloase patrimoniale prin încheierea acestuia, iar agentul acţionează cu titlu profesional. d) Este un contract comutativ, întrucât existenţa şi întinderea obligaţiilor părţilor con­ tractului sunt cunoscute de la momentul încheierii contractului şi nu depind de hazard. e) Este un contract cu executare succesivă în timp, având în vedere că obligaţiile părţilor se execută în mod eşalonat, pe întreaga durată a contractului. f) Este un contract încheiat intuitu personae, bazat pe încrederea pe care o are comitentul în agent, astfel încât agentul să fie împuternicit de către comitent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât şi să încheie contracte, în numele şi pe seama comitentului2•

1 St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, op. cit. , p. 370. Comitentul îşi alege cu atenţie agenţii, în considerarea capacităţilor acestora de a desfăşura activitatea care face obiectul contractului. Interesul său nu se limitează la a încasa sumele datorate de către agent în temeiul contractului, interesul său este mai ales acela de a păstra identitatea comună şi reputaţia reţelei (V.S. Bădescu, Clauza de exclusivitate teritorială şi clauza de neconcurenţă, elemente esenţiale ale contractului de agenţie, conform Codului Civil (Legea nr. 287/2009), în Dreptul nr. 8/2012, p. 70). 2

298

CAP ITO LU L l i

Cuprinsul contractului de agenţie Contractul de agenţie cuprinde clauzele negociate de către cele două părţi contractante: comitent şi agent 1. Caracterul său specific a impus intervenţia legiuitorului, prin stabilirea unor norme legale în ceea ce priveşte părţile contractului, domeniul de aplicare, exclu­ sivitatea sau clauzele de neconcurenţă. Potrivit art. 2078 alin. (2) din noul Cod civil, oricare dintre părţi are dreptul să obţină de la cealaltă parte, la cerere, un document scris semnat, cuprinzând conţinutul contractului de agenţie, inclusiv modificările acestuia2•

1. Domeniul de aplicare Conform art. 2073 alin. (1) din noul Cod civil, dispoziţiile legale privind contractul de agent nu se aplică activităţii persoanelor care: a) acţionează ca intermediar în cadrul burselor de valori şi al pieţelor reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate; b) au calitatea de agent sau broker de asigurări şi reasigurări3 ; c) prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent4• Conform art. 2073 alin. (2) din noul Cod civil, nu este considerat agent persoana care: a) are calitatea de organ legal sau statutar al unei persoane juridice, având drept de reprezentare a acesteia; b) este asociat ori acţionar şi este împuternicită în mod legal să îi reprezinte pe ceilalţi asociaţi sau acţionari; c) are calitatea de administrator judiciar, lichidator, tutore, curator, custode sau admi­ nistrator-sechestru în raport cu comitentul.

1 Dacă în temei u l contractului încheiat de părţi reclama nta u rma să identifice parteneri pentru beneficiar, să mij locească acceptarea ofertei acestuia şi să controleze graficul de lucrări, potrivit comenzilor lansate de acceptanţii ofertei, enumeraţi, în schimbul unei remuneraţii de 5% din valoarea facturilor încasate, convenţia încheiată are natura j u ridică a unui contract de agenţie (ICO, s. corn., dec. n r. 812 din 23 februarie 2006, pe www.scj.ro).

Aceste dispoziţii sunt imperative, astfel încât părţile nu pot renunţa la acest d rept. Pentru intermediarii în cadrul burselor de valori şi a l pieţelor reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate şi pentru agenţii sau brokerii de asigurări şi reasigurări există reglementări speciale, urmând a fi aplicabile acele prevederi. 4 Neremunerarea agentului pentru executarea obligaţiilor ce îi revin nu este posibilă, întrucât s-ar a d u ce atingere caracteru l u i oneros al acestui contract. Aşa cum am a rătat şi mai sus, contractul de agenţie este u n contract c u titlu oneros, fiecare pa rte urmărind să-şi procure u n avantaj în schimbul obligaţiilor asu mate în contract, astfel încât agentul nu va p utea să desfăşoare o activitate care nu este remunerată . 2

3

299

CONTRACTUL DE AGENŢIE

2. Exclusivitatea Clauza de exclusivitate constituie o stipulaţie contractuală complexă, care impune în sarcina agentului obligaţia de a nu desfăşura activitatea care face obiectul contractului de agenţie într-o zonă anterior determinată de părţi pe cale convenţională şi care este menită să protejeze interesele comitentului. Potrivit definiţiei contractului de agenţie, agentul poate fi împuternicit să negocieze sau să încheie contracte în una sau în mai multe regiuni determinate. Astfel, în contractul de agenţie, prin convenţia părţilor, se poate stabili zona geografică unde va acţiona agentul. Potrivit art. 2074 alin. (1) din noul Cod civil, pentru evitarea conflictului de interese dintre agent şi comitent, agentul nu poate negocia sau încheia pe seama sa, fără consimţământul comitentului, în regiunea determinată prin contractul de agenţie, contracte privind bunuri şi servicii similare celor care fac obiectul contractului de agenţie. În lipsă de stipulaţie contrară, agentul poate reprezenta mai mulţi comitenţi, iar comitentul poate să contracteze cu mai mulţi agenţi, în aceeaşi regiune şi pentru acelaşi tip de contracte [art. 2074 alin. (2)]. Totuşi, agentul poate reprezenta mai mulţi comitenţi concurenţi, pentru aceeaşi regiune şi pentru acelaşi tip de contracte, numai dacă se stipulează expres în acest sens 1 . Protecţia intereselor comitentului prin intermediul exclusivităţii se realizează astfel pe două planuri, prin limitarea unor activităţi derulate de către agent pe seama sa, respectiv prin limitarea unor activităţi derulate de către agent în numele şi pe seama unor terţe persoane.

3. Clauza de neconcurenţă Specific acestui contract este faptul că legiuitorul a prevăzut posibilitatea pentru părţile contractului de a stipula clauze de neconcurenţă2 în cuprinsul contractului de agenţie3• Prin clauză de neconcurenţă în această materie se înţelege acea stipulaţie contractuală al cărei efect constă în restrângerea activităţii profesionale a agentului pe perioada contractului de agenţie sau ulterior încetării sale [art. 2075 alin. (1)] 4• Clauza de neconcurenţă trebuie redactată în scris, sub sancţiunea nulităţii absolute5• Ea se aplică doar pentru regiunea geografică sau pentru grupul de persoane şi regiunea 1 Potrivit art. 2074 alin. (3) din noul Cod civil. 2 Clauza de neconcurenţă în afaceri a fost definită în doctrină ca fiind clauza în temeiul căreia „debitorul obligaţiei se obligă să înceteze activitatea sa şi i se interzice să desfăşoare, din nou, o anumită activitate într-un anume sector geografic şi pentru o anume durată de timp" (M. Mocanu, Contractul de franciză, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 80). 3 Pentru dezvoltări, a se vedea D. Florea, Aspecte teoretice şi practice privind clauza de neconcurenţă în activitatea agenţilor comerciali, în C. Jud. nr. 2/2010, p. 79 şi urm. 4 Restrângerea activităţii profesionale de care face vorbire norma legală poate privi atât regiunea sau piaţa ori pieţele pe care este împuternicit agentul să acţioneze, cât şi operaţiunile concrete şi contractele pe care este autorizat să le încheie. 5 Calificarea de lege ca absolută a acestei nulităţi determină o serie de consecinţe juridice prin care se asigură o protecţie sporită a agentului, respectiv imposibilitatea de confirmare de către agent (ca urmare a

300

Cuprinsul contractului de agenţie

geografică la care se referă contractul de agenţie şi doar pentru bunurile şi serviciile în legătură cu care agentul este împuternicit să negocieze şi să încheie contracte 1 . Din punct de vedere temporal, restrângerea activităţii prin clauza de neconcurenţă nu se poate întinde pe o perioadă mai mare de 2 ani de la data încetării contractului de agenţie. Dacă s-a stabilit un termen mai lung de 2 ani, acesta se va reduce de drept la termenul maxim din prezentul alineat [art. 2075 alin. (4)]. Reglementând ineficacitatea clauzei de neconcurenţă, potrivit art. 2093 din noul Cod civil, comitentul nu se poate prevala de clauza de neconcurenţă atunci când contractul de agenţie încetează în următoarele situaţii: a) fără a fi aplicabile prevederile art. 2090, comitentul denunţă unilateral contractul de agenţie cu nerespectarea termenului de preaviz, legal sau convenţional, şi fără a exista un motiv grav pentru care nu respectă preavizul, pe care comitentul să îl fi comunicat de îndată agentului; b) contractul de agenţie este reziliat ca urmare a culpei comitentului. Dacă agentul îşi încalcă obligaţia de neconcurenţă asumată prin contract, el îşi angajează răspunderea faţă de comitent, putând fi obligat la daune-interese către comitent. Totuşi, la cererea agentului, instanţa poate, ţinând seama şi de interesele legitime ale comitentului, să înlăture sau să limiteze efectele clauzei de neconcurenţă, atunci când consecinţele prejudiciabile ale acesteia pentru agent sunt grave şi vădit inechitabile 2.

4. Remuneraţia agentului Având în vedere că, potrivit art. 2082 alin. (1) din noul Cod civil, agentul are dreptul la o remuneraţie pentru toate contractele încheiate ca efect al intervenţiei sale, părţile contractului de agenţie trebuie să determine în contract modul de remunerare al agentului pentru prestaţiile efectuate în baza acestui contract. Remuneraţia poate fi exprimată în cuantum fix sau variabil, prin raportare la numărul contractelor sau actelor de comerţ ori la valoarea acestora, caz în care se numeşte comision. Potrivit art. 2082 alin. (3) din noul Cod civil, în lipsa unei stipulaţii exprese sau a unei prevederi legale, agentul are dreptul la o remuneraţie stabilită potrivit uzanţelor aplicabile fie în locul în care agentul îşi desfăşoară activitatea, fie în legătură cu bunurile care fac obiectul contractului de agenţie. Dacă nu există astfel de uzanţe, agentul este îndreptăţit să primească o remuneraţie rezonabilă, în funcţie de toate aspectele referitoare la contractele încheiate.

presiunii exercitate de către comitent), precum şi obligaţia i nsta nţei de judecată de a invoca d i n oficiu această nulitate. 1 Orice extindere a sferei clauzei de neconcurenţă este considerată nescrisă [art. 2075 al i n. (3)] . 2 Pentru detalii privind clauza de neconcurenţă, a se vedea D. Moţiu, Consideraţii privind neconcurenţa în lumina principiului libertăţii muncii, în volumul „Aspecte controversate în i nterpretarea şi aplicarea prevederi l o r Codului m u ncii şi ale Legii dialogul u i social. l n Honorem Prof. u niv. dr. I o n Traian Ştefănescu", Ed. Univers u l J u ridic, Bucureşti, 2013, p p . 136-157.

301

CONTRACTU L DE AGENŢIE

5. Durata contractului Contractul de agenţie se poate încheia pe o durată determinată sau nedeterminată, potrivit voinţei părţilor 1 . Potrivit art. 2088 din noul Cod civil, contractul de agenţie încheiat pe durată determinată, care continuă să fie executat de părţi după expirarea termenului, se consideră prelungit pe durată nedeterminată.

1 Conform a rt. 2089 din noul Cod civil, contractul de agenţie pe durată nedeterminată poate fi denunţat u n ilateral de oricare dintre părţi, cu un preaviz obligatoriu. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi contractului de agenţie pe du rată determinată care prevede o clauză expresă privind posibilitatea denunţării u n ilaterale anticipate.

302

CAPITOLUL III Efecte juridice 1. Obligaţiile agentului Obligaţiile agentului sunt prevăzute de art. 2079 din noul Cod civil. În acest sens, agentul trebuie să îndeplinească, personal sau prin prepuşii săi 1, obligaţiile ce decurg din împuter­ nicirea care îi este dată, cu bună-credinţă2 şi loialitate3• În mod special, agentul este obligat: a) să îi procure şi să îi comunice comitentului informaţiile care l-ar putea interesa pe acesta privitoare la regiunile stabilite în contract, precum şi să comunice toate celelalte informaţii necesare de care dispune4; b) să depună diligenţele necesare pentru negocierea şi, dacă este cazul, încheierea contractelor pentru care este împuternicit, în condiţii cât mai avantajoase pentru comitent; c) să respecte instrucţiunile rezonabile primite de la comitent5; d) să ţină în registrele sale evidenţe separate pentru contractele care îl privesc pe fiecare comitent; 1 Su bstituirea agentului în tot sau în parte este supusă regulilor aplicabile în materia contractului de mandat. 2 Buna-credi nţă constituie un principiu fundamental în materie civilă, care este prevăzut în art. 14 d i n noul Cod civil : ,,orice persoană fizică sau persoană j u ridică trebuie să îşi exercite d repturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri" . În contractul de agenţie aplicarea acestui principiu impune agentului să îşi execute obligaţiile contractuale în conformitate cu scopul pentru care acestea au fost instituite în sarcina sa, acţionând astfel încât comitentu l să poată beneficia de dreptu rile corelative respectivelor obligaţii. 3 Principiul loialităţii nu este consacrat de o manieră generală în Codu l civil, ci în m a n ie ră punctuală, în materia administrării bunurilor altuia (art. 803 din noul Cod civil) şi în materia contractului de agenţie (art. 2079 şi art. 2080 din noul Cod civil ) . Necesitatea consacrării exprese a principiu l u i loialităţii în cazurile menţio n ate rezidă din faptul că acestea p resupun existenţa unei relaţii de d urată între părţi, pe parcursul căreia administratorul (în prima situaţie), agentul, respectiv comitentul (în cea de-a doua situaţie) întreprind acte ce pot afecta de o manieră sem nificativă patrimoniul celui care beneficiază de pe u rma activităţii lor. 4 Aceste informaţii pot avea ca obiect cererea şi oferta privind bunurile şi serviciile oferite de comitent, preţurile practicate, operaţiunile comercianţilor concu renţi, eventualele condiţii sau restricţii din regiunea de acţiune sau ale pieţei pe care activează agentul etc. 5 Instrucţiunile rezonabile sunt i nstrucţiunile care se înscriu în limitele normale, obiş n u ite, în activitatea de intermediere în baza contractului de agenţie. În executarea acestei obligaţii, trebuie să se ţină seam a de caracterul imperativ, indicativ sau facultativ al i nstrucţiunilor. Instrucţiunile imperative au un caracter obligatoriu, ele exprimă un o rd i n a l comitentului, care trebuie respectat întocmai. Instrucţiunile indicative au un caracter de îndru mare, de orientare în executarea împuternicirii de către agent, iar instrucţiunile facu ltative sunt instrucţiu n i a căror aplica re este lăsată la aprecierea agentului.

303

CONTRACTUL DE AGENŢIE

e) să depoziteze bunurile sau eşantioanele într-o modalitate care să asigure identificarea lor. Agentul care se află în imposibilitate de a continua executarea obligaţiilor ce îi revin trebuie să îl înştiinţeze de îndată pe comitent, sub sancţiunea plăţii de daune-interese. Menţionăm că, potrivit art. 2094 din noul Cod civil, dispoziţiile legale privind obligaţiile agentului sunt imperative, iar nu supletive, neputându-se deroga de la ele în defavoarea intereselor agentului, astfel încât orice clauză contrară va fi considerată nescrisă.

2. Obligaţiile comitentului Potrivit art. 2080 din noul Cod civil, în raporturile sale cu agentul, comitentul trebuie să acţioneze cu loialitate şi cu bună-credinţă. În mod special, comitentul este obligat: a) să pună la dispoziţie agentului, în timp util şi într-o cantitate corespunzătoare, mostre, cataloage, tarife şi orice altă documentaţie, necesare agentului pentru executarea împuternicirii sale; b) să furnizeze agentului informaţiile necesare executării contractului de agenţie; c) să îl înştiinţeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când anticipează că volumul contractelor va fi semnificativ mai mic decât acela la care agentul s-ar fi putut aştepta în mod normal; d) să îl informeze pe agent într-un termen rezonabil cu privire la acceptarea, refuzul ori neexecutarea unui contract negociat sau, după caz, încheiat de agent 1; e) să plătească agentului remuneraţia în condiţiile şi la termenele stabilite în contract sau prevăzute de lege2. În ceea ce priveşte remuneraţia agentului, aceasta este datorată pentru toate contractele încheiate ca efect al intervenţiei sale. Remuneraţia poate fi exprimată în cuantum fix sau variabil, prin raportare la numărul contractelor sau actelor de comerţ ori la valoarea acestora, când se numeşte comision [art. 2082 alin. (2)] . Agentul este îndreptăţit la comision pentru contractele încheiate pe durata contractului de agenţie3, dacă acestea sunt încheiate: a) ca urmare a intervenţiei sale; b) fără intervenţia agentului, dar cu un client procurat anterior de acesta pentru contracte sau acte de comerţ similare; c) cu un client dintr-o regiune sau grup de persoane determinate, pentru care agentul a primit împuternicire exclusivă4• 1 În cazul în care agentul a fost împuternicit doar să negocieze, iar comitentul nu comunică în termen rezonabil acordul său pentru încheierea contractului negociat de agent conform împuternicirii primite, se consideră că a renunţat la încheierea acestuia (art. 2081 din noul Cod civil). 2 Şi normele legale privind dispoziţiile comitentului sunt imperative, potrivit art. 2094 din noul Cod civil. Orice clauză contrară este considerată nescrisă. 3 Conform art. 2083 din noul Cod civil. 4 Art. 2084 din noul Cod civil prevede că agentul este îndreptăţit la comision pentru un contract încheiat ulterior încetări i contractului de agenţie, dacă:

304

Efecte juridice

Potrivit art. 2085 din noul Cod civil, dacă părţile nu convin altfel, dreptul la comision se naşte la data la care este îndeplinită una dintre condiţiile următoare: a) comitentul şi-a executat obligaţiile contractuale faţă de terţa persoană; b) comitentul ar fi trebuit să îşi execute obligaţiile contractuale potrivit convenţiei sale cu terţul; c) terţul şi-a executat obligaţiile contractuale. Legea prevede dreptul la comision al agentului şi în cazul contractelor neexecutate. Astfel, potrivit art. 2086 din noul Cod civil, comisionul se datorează şi pentru contractele încheiate, dar la a căror executare părţile acestora au renunţat, dacă agentul şi-a îndeplinit obligaţiile. Atunci când contractul încheiat nu se execută de către părţi ca urmare a unor circumstanţe imputabile agentului, dreptul la comision se stinge sau comisionul se reduce proporţional cu neexecutarea, după caz. În caz de executare parţială din partea terţului, agentul este îndreptăţit doar la plata unei părţi din comisionul stipulat, proporţional cu executarea contractului încheiat între comitent şi terţ. Cât priveşte calculul valorii comisionului, potrivit art. 2087 din noul Cod civil, la sfârşitul fiecărui trimestru, comitentul trebuie să trimită agentului copiile de pe facturile care au fost expediate terţilor, precum şi descrierea calculului valorii comisionului. La cererea agentului, comitentul îi va comunica de îndată informaţiile necesare calculării comisionului, inclusiv extrasele relevante din registrele sale contabile 1.

a) acesta a fost încheiat în principal datorită intervenţiei agentului pe durata contractului de agenţie şi încheierea a avut loc într-un termen rezonabil de la încetarea contractului de agenţie; b) comanda emisă de terţ a fost primită de comitent sau de agent anterior încetării contractului de agenţie, în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 2083. 1 Clauza prin care se derogă de la aceste prevederi legale în defavoarea agentului se consideră nescrisă.

305

CAPITOLUL IV Încetarea contractului de agenţie 1. Cazurile speciale de încetare În afară de cazurile generale de încetare a contractului, prevăzute de dreptul comun, noul Cod civil prevede în materia contractului de agenţie câteva reguli speciale, pe care urmează să le analizăm în continuare. a) exp:il:aJBa. tellI\ enulrl

Contractul de agenţie poate fi încheiat pe durată determinată sau nedeterminată. În situaţia în care s-a încheiat pe durată determinată, el încetează la expirarea termenului convenit de părţi. Totuşi, potrivit art. 2088 din noul Cod civil, contractul de agenţie încheiat pe durată deter­ minată care continuă să fie executat de părţi după expirarea termenului se consideră prelungit pe durată nedeterminată1 . b) denunţa:rea un:ia:tmali În cazul în care contractul de agenţie s-a încheiat pe durată nedeterminată, el poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi, cu un preaviz obligatoriu [art. 2089 alin. (1)] 2. Potrivit legii, termenul de preaviz trebuie să aibă o durată de cel puţin o lună, pentru primul an de contract. În cazul în care durata contractului este mai mare de un an, termenul minim de preaviz se măreşte cu câte o lună pentru fiecare an suplimentar început, fără ca durata termenului de preaviz să depăşească 6 luni [art. 2089 alin. (4)] 3. Termenele de preaviz nu pot fi mai scurte decât cele prevăzute de lege. Prin convenţia lor, părţile pot prevedea termene mai lungi, dar cu condiţia să fie aceleaşi atât pentru agent, cât şi pentru comitent. Art. 2090 din noul Cod civil reglementează denunţarea unilaterală în cazuri speciale, pre­ văzând că, în toate cazurile, contractul de agenţie poate fi denunţat fără preaviz de oricare dintre părţi, cu repararea prejudiciilor astfel cauzate celeilalte părţi, atunci când circumstanţe excepţionale4, altele decât forţa majoră ori cazul fortuit, fac imposibilă continuarea colaborării dintre comitent şi agent. 1 Soluţia este asemănătoare cu tacita relocaţiune în cazu l contractului de locaţiune. 2 Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi contractu l u i de agenţie pe durată determinată care prevede o clauză expresă privind posibilitatea denunţării unilaterale a nticipate, p recum şi contractului pe d u rată determinată care este prelungit pe durată nedetermi nată. 3 Dacă părţile nu convin a ltfel, termenul de preaviz expiră la sfârşitul unei l u n i calendaristice. 4 Ar putea constitui astfel de circu msta nţe excepţionale vârsta, infirmitatea sau boala agentului, care îl îm piedică în mod rezonabil să continue activitatea .

306

Încetarea contractului de agenţie

În aceste cazuri, contractul încetează la data primirii notificării scrise prin care acesta a fost denunţat, indiferent dacă contractul de agenţie este încheiat pe durată determinată sau nedeterminată.

2. Indemnizaţiile şi despăgubiri datorate Potrivit art. 2091 din noul Cod civil, la încetarea contractului de agenţie agentul are dreptul să primească de la comitent o indemnizaţie 1, în măsura în care: a) i-a procurat noi clienţi comitentului sau a sporit semnificativ volumul operaţiunilor cu clienţii existenţi, iar comitentul obţine încă foloase substanţiale din operaţiunile cu aceşti clienţi; b) plata acestei indemnizaţii este echitabilă, având în vedere circumstanţele concrete, în special comisioanele pe care agentul ar fi trebuit să le primească în urma operaţiunilor încheiate de comitent cu aceşti clienţii, precum şi posibila restrângere a activităţii profesionale a agentului din cauza existenţei în contractul de agenţie a unei clauze de neconcurenţă2. Valoarea indemnizaţiei nu poate depăşi o sumă echivalentă cuantumului unei remuneraţii anuale, calculată pe baza mediei anuale a remuneraţiilor încasate de agent pe parcursul ultimilor 5 ani de contract. Dacă durata contractului nu însumează 5 ani, remuneraţia anuală este calculată pe baza mediei remuneraţiilor încasate în cursul perioadei respective. Agentul nu are dreptul la această indemnizaţie în următoarele situaţii (art. 2092): a) comitentul reziliază contractul din cauza încălcării de către agent a obligaţiilor sale; b) agentul denunţă unilateral contractul, cu excepţia cazului în care această denunţare este motivată de circumstanţe precum vârsta, infirmitatea ori boala agentului, în considerarea cărora, în mod rezonabil, nu i se poate cere acestuia continuarea activităţilor; c) în cazul cesiunii contractului de agenţie prin înlocuirea agentului cu un terţ; d) dacă nu se convine altfel de către părţile contractului de agenţie, în cazul novaţiei acestui contract prin înlocuirea agentului cu un terţ. Pentru protejarea agentului, potrivit art. 2094 din noul Cod civil, părţile nu pot deroga în defavoarea intereselor agentului de la prevederile legale privind dreptul la indemnizaţie al acestuia, orice clauză contrară fiind considerată nescrisă. Acordarea acestei indemnizaţii nu aduce atingere dreptului agentului de a cere despăgubiri, în condiţiile legii. Prin urmare, dacă încetarea contractului cauzează prejudicii agentului, acesta este îndreptăţit să ceară despăgubiri de la comitent, în condiţiile dreptului comun. 1 Raţiunea consacrării unui drept al agentului la încasarea unei indemnizaţii în caz de încetare a contractului este, pe de o parte, aceea de a recompensa pe agent pentru avantajele patrimoniale aduse comitentului prin activitatea de intermediere prestată, iar, pe de altă parte, de a-l dezdăuna pentru eventualele pierderi la care s-ar expune ca urmare a încetării contractului. 2 În cazul încetării contractului de agenţie ca urmare a decesului agentului, dreptul la indemnizaţie aparţine moştenitorilor. Pentru valorificarea dreptului la indemnizaţie, agentul ori, după caz, moştenitorii acestuia trebuie să îl pună în întârziere pe comitent, cu privire la pretenţii, în termen de un an de la încetarea contractului de agenţie. În caz contrar, dreptul la indemnizaţie se stinge [art. 2091 alin. (5) din nou Cod civil] .

307

TITLU L XI I Contractul de intermediere (curtaj} CAPITOLUL I Noţiune. Caractere juridice 1. Noţiune Noţiunea de „intermediere", în sens larg, cuprinde toate formele de intermediere, adică atât contractul de mandat (cu sau fără reprezentare), cu varietăţile sale (comision, consignaţie, expediţie), contractul de agenţie, cât şi contractul de curtaj 1. În acest context, considerăm că ar fi fost mai potrivit ca, în noul Cod civil, în cadrul Titlului IX, ce reglementează diferite contracte speciale, un capitol special să fi fost rezervat con­ tractelor de intermediere, iar în cadrul acestui capitol să fie prezentate toate formele specifice de intermediere, în acest fel intermedierea având un regim juridic clar şi unitar. Desigur că, în această ipoteză, contractul de intermediere, aşa cum este denumit în noul Cod civil, ar trebui să primească o altă denumire, noi considerând că ar putea să fie folosită noţiunea de „contract de curtaj" 2, similară cu cea folosită în alte sisteme de drept continental3 . Curtierul este un intermediar care, de regulă, cu titlu profesional şi în schimbul unei remuneraţii, pune în legătură două persoane care doresc să încheie un contract între ele4• Rolul său constă în a face cunoscute fiecărei părţi condiţiile celeilalte, de a consilia părţile şi de a încerca să concilieze interesele divergente ale acestora, facilitând încheierea între ele a unui contract; el nu tratează personal afacerea şi nu asigură, în afară unei convenţii contrare, o finalizare a acesteia. 1 În Dicţionarul explicativ al l imbi i române, intermediarul este definit ca fiind „persoana care, de obicei în schimbul unui avantaj bănesc, face legătura între vânzător şi cumpărător sau încheie o tranzacţie între două părţi, cu împuternicirea acestora" (DEX, ed. a 2-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 499). 2 Pentru detalii privind contractul de curtaj, inclusiv drept comparat, a se vedea F.A. Moţiu, op. cit., pp. 218-264. 3 A se vedea, de exemplu, dreptul francez, belgian, elveţian etc. 4 G. Duranton, Courtiers, Repertoire de droit commercial, 2• tome, Encyclopedie Juridique Dalloz, Paris, 2000, p. 2.

308

Noţiune. Caractere juridice

Activitatea de intermediere prin curtaj 1 reprezintă o activitate care joacă un rol im­ portant; ea se exercită în sectoare economice variate şi pentru toate felurile de operaţiuni2 • Astfel, există curtieri în materie de mărfuri, în domeniul transporturilor, în materia asigu­ rărilor, în domeniul publicităţii, curtierii matrimoniali etc. 3• Potrivit art. 2096 alin. (1) din noul Cod civil, intermedierea este contractul prin care inter­ mediarul se obligă faţă de client să îl pună în legătură cu un terţ, în vederea încheierii unui contract4 • Părţile acestui contract sunt: a) intermediarul (curtierul) Acesta este independent, putând fi o persoană fizică sau o persoană juridică ce acţio­ nează în nume propriu, asumându-şi obligaţia de a pune în legătură clientul şi un potenţial contractant pentru a se încheia un contract determinat. Intermediarul nu este prepusul părţilor intermediate şi este independent faţă de acestea în executarea obligaţiilor sale [art. 2096 alin. (2)] . Intermediarul este, de regulă, un profesionist, dispus să avanseze cheltuieli pentru succesul intermedierii, în scopul obţinerii unei remuneraţii. Clientul încredinţează de obicei o asemenea intermediere unei persoane despre care are convingerea că acesta deţine mijloace pentru a o aduce la îndeplinire (mijloace care ţin de exercitarea sistematică, organizată a unei asemenea activităţi) 5• El nu este un reprezentant al clientului, dat fiind faptul că acest contract de curtaj este un contract fără reprezentare. Astfel, el nu are putere de reprezentare pentru a încheia acte juridice în numele şi pe seama clientului, rolul său fiind numai de simplu mijlocitor, deoarece nu participă la încheierea efectivă a contractului dintre persoanele puse în legătură. Potrivit art. 2102 din noul Cod civil, intermediarul poate reprezenta părţile intermediate la încheierea contractului intermediat sau a altor acte de executare a acestuia numai dacă a fost împuternicit expres în acest sens. b) clientul Acesta este persoana care apelează la serviciile curtierului, în vederea gas1r1 1 unui partener de afaceri. Clientul nu este, de regulă, un profesionist, el căutând doar serviciile specializate ale intermediarului, prestate într-un domeniu nefamiliar clientului. 1 Contractul de curtaj este un contract de sine stătător, căruia îi sunt aplicabile reguli specifice şi care are un regim juridic propriu şi distinct faţă de contractele cu care se aseamănă (mandat, comision, agenţie). Pentru detalii, a se vedea I. Dogaru, E.G. Olteanu, L.B. Săuleanu, op. cit., pp. 756-766. 2 Cu toate că a avut o largă aplicare în practică, contractul de intermediere nu a fost re1'7'ementat în dreptul român decât prin noul Cod civil. 3 M. Pedamon, op. cit., nr. 628, p. 592. 4 Nu poate fi considerată abuzivă clauza dintr-o fişă de vizionare a unui imobil, anexă la contractul de intermediere, prin care consumatorul, client al unei agenţii imobiliare, certifică că a luat cunoştinţă, pentru prima oară, de acel imobil, prin intermediul acelei agenţii, întrucât este clauză clară, fără echivoc, pentru înţelegerea căreia nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (ICO, s. a li-a civ., dec. nr. 110/2014, pe

www.scj.ro).

5 În practica judiciară s-a decis că clauza dintr-o fişă de vizionare a unui imobil, prin care consumatorul, client al unei agenţii imobiliare, certifică faptul că a luat cunoştinţă, pentru prima oară, de acel imobil, prin intermediul acelei agenţii, este o clauză clară, fără echivoc, care vizează un fapt obiectiv pentru înţelegerea căruia nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate din partea consumatorului, nefiind o clauză abuzivă potrivit Legii nr. 193/2000 (ICO, s. a li-a civ., dec. nr. 110/2014, pe www.scj.ro) .

309

CONTRACTUL DE INTERMEDIERE (CU RTAJ)

2. Caractere juridice Contractul de intermediere (curtaj) prezintă următoarele caractere juridice: a) este un contract consensual, adică el este valabil şi îşi produce toate efectele din mo­ mentul acordului de voinţă al părţilor, fără vreo formalitate suplimentară; b) este un contract cu titlu oneros, adică fiecare dintre părţile contractului urmăreşte realizarea unui folos patrimonial. Caracterul oneros al acestui contract este prezumat, având în vedere principiul că intermediarul efectuează activitatea de intermediere cu titlu profesional; c) este un contract comutativ, deoarece din chiar momentul încheierii sale părţile con­ tractului cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor pe care le au, acestea nedepinzând de hazard; d) este un contract sinalagmatic, având în vedere că din acesta rezultă obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi. Astfel, intermediarul (curtierul) are obligaţia de a găsi pentru client un contractant, în schimb clientul fiind obligat să plătească remuneraţia stabilită.

310

CAPITOLUL l i Efecte juridice 1. Obligaţiile intermediarului (curtierului) a) Principala obligaţie a intermediarului (curtierului), care este de esenţa contractului de curtaj (intermediere), este obligaţia de a găsi pentru client un contractant în vederea încheierii unui contract 1. Această obligaţie este o obligaţie de rezultat, iar nu una de diligenţă (de mijloace), întrucât găsirea unui contractant reprezintă fundamentul contractului. Numai dacă este găsit un contractant pentru client, intermediarul (curtierul) are dreptul la remuneraţia stabilită, iar clientul va fi obligat să plătească această remuneraţie. Misiunea sa este de a favoriza, prin demersurile efectuate, încheierea contractului în care se interpune, dar fără să trateze chiar el însuşi operaţiunea juridică proiectată, care se va realiza de către părţile puse în legătură prin intermediul lui 2. b) Din această misiune rezultă pentru intermediar (curtier) o obligaţie generală de informare, în baza căreia el trebuie, în primul rând, să garanteze clientului său identitatea celeilalte părţi. Astfel, el trebuie să verifice identitatea cocontractantului, angajându-şi răspunderea dacă propune clientului său un cocontractant inexistent3 • De asemenea, potrivit art. 2100 din noul Cod civil, intermediarul este obligat să comunice terţului toate informaţiile cu privi re la avantajele şi oportunitatea încheierii contractului intermediat, cu condiţia să nu prejudicieze în mod culpabil interesele clientului 4• Astfel, în îndeplinirea acestei obligaţii, el este ţinut de a prezenta afacerile cu exactitate şi precizie, trebuind să pună la curent cocontractanţii cu privire la toate circumstanţele refe­ ritoare la operaţiunea preconizată. În îndeplinirea obligaţiilor sale, el trebuie să acţioneze în aşa fel încât să nu favorizeze niciuna dintre părţile pe care le pune în legătură şi trebuie să fie imparţial, adică nepărtinitor, aducând la cunoştinţa contractanţilor toate amănuntele care pot influenţa încheierea contractului. 1 Noul Cod civil nu precizează o anumită categorie de contracte ce pot fi încheiate în urma intermedierii, astfel încât legea lasă libertatea absolută privind tipurile de contracte ce pot face obiectul intermedierii. 2 În afara cazului în care este mandatat expres şi pentru încheierea actului. 3 C. Ap. Versailles, dec. din 13 noiembrie 1985, apud G. Duranton, op. cit. , p. 9. 4 Întrucât textul legal nu distinge, rezultă că sunt avute în vedere atât informaţiile comunicate intermediarului de către client cu scopul de a fi utilizate în activitatea sa de procurare a unui cocontractant pentru acesta, cât şi informaţii pe care intermediarul le-ar deţine din alte surse. De cele mai multe ori, intermediarul este selectat în considerarea calităţii sale de profesionist, specializat în mijlocirea încheierii anumitor categorii de contracte, ceea ce presupune aptitudinea sa de a identifica şi comunica terţului toate aspectele relevante referitoare la avantajele şi oportunitatea încheierii contractului intermediat.

311

CONTRACTUL DE INTERMEDIERE (CURTAJ)

Furnizarea de informaţii inexacte sau incomplete care sunt de natură să compromită încheierea afacerii poate atrage responsabilitatea sa.

2. Obligaţiile clientului a) Principala obligaţie a clientului în cadrul contractului de curtaj este aceea de a plăti intermediarului (curtierului) remuneraţia stabilită. Potrivit art. 2097 alin. (1) din noul Cod civil, intermediarul are dreptul la o remuneraţie din partea clientului numai în cazul în care contractul intermediat se încheie ca urmare a intermedierii sale. Remuneraţia se datorează din momentul încheierii contractului intermediat de curtier, însă acest contract trebuie să fie valabil încheiat pentru a da dreptul la remuneraţia convenită 1 . Conform art. 2101 alin. (1) din noul Cod civil, clientul are obligaţia să comunice interme­ diarului dacă s-a încheiat contractul intermediat în termen de cel mult 15 zile de la data încheierii acestuia2, sub sancţiunea dublării remuneraţiei, dacă prin contract nu se prevede altfel3 . În ceea ce priveşte cuantumul remuneraţiei, art. 2097 alin. (2) din noul Cod civil prevede că, în lipsa convenţiei părţilor sau a unor prevederi legale speciale, intermediarul are dreptul la o remuneraţie în conformitate cu practicile anterioare stabilite între părţi sau cu uzanţele existente între profesionişti pentru astfel de contracte. În cazul în care intermedierea a fost realizată de mai mulţi intermediari, fiecare are dreptul la o cotă egală din remuneraţia stabilită global, dacă prin contract nu s-a stipulat altfel [art. 2099 alin. (1)] 4 • Potrivit art. 2519 alin. (2) din noul Cod civil, se prescrie în termen de 2 ani dreptul la acţiune privitor la plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în baza contractului de intermediere. b) Alături de obligaţia de plată a remuneraţiei, clientul are şi obligaţia de a restitui cheltu­ ielile făcute de intermediar pentru executarea contractului de intermediare (curtaj), însă numai dacă acest lucru a fost stipulat în contract. În acest sens, potrivit art. 2098 din noul Cod civil, intermediarul este îndreptăţit la restitu­ irea cheltuielilor efectuate pentru intermediere, dacă se stipulează expres în contract5 • 1 Curtieru l dobândeşte d reptu l de a fi remunerat numai prin încheierea contractului di ntre client şi terţ, chiar dacă acesta nu a fost executat (R. Radiere, Droit commercial; Ed. Da i loz, Paris, 1970, p. 149). 2 Raţiunea instituirii obl igaţiei de comunicare a încheierii contractului i ntermediat este aceea de a permite intermed iarului să cunoască momentul exigibilităţii creanţei sale privi nd remuneraţia cuvenită pentru activitatea prestată în folosul cl ientu lui şi, după caz, cuantu mul acesteia, avâ nd în vedere că remuneraţia este datorată de către cl ient intermediarului numai la momentul încheierii contractului intermediat. 3 De asemenea, în cazul în care remuneraţia se sta bileşte în fu ncţie de valoarea contractului intermediat sau alte elemente esenţiale ale acestuia, clientul este obligat să le comunice în condiţiile indicate la alin. (1) [art. 2101 alin. (2)] . 4 Aceste dispoziţii se apl ică atât în cazul în care pluralitatea de intermediari rezultă din contracte de intermediere separate, cât şi în cazul în care rezultă din acelaşi contract de intermediere [art. 2099 a l i n . (2)]. 5 Soluţia consacrată în materia contractului de i ntermediere este relativ atipică, în condiţiile în care, în mod obişnuit, noul Cod civil instituie regula rambursării cheltuielilor efectuate [art. 2025 alin. (2) în cazul contractu lui de mandat, art. 2059 alin. (2) în cazul contractul u i de consignaţie, art. 2069 alin. (2) în cazul contractului de exped iţie] .

312

TITLUL XIII Contractul de comodat (Împrumutul de folosinţă) CAPITO LU L I Noţiune şi caractere juridice 1. Noţiune Noul Cod civil a venit cu o abordare nouă a reglementării împrumutului. Astfel, sunt reglementate legal două feluri de împrumuturi: împrumutul de folosinţă, numit şi comodat, şi împrumutul de consumaţie (împrumutul propriu-zis, simplu sau mutuum) 1 . În ceea ce priveşte regimul juridic al celor două tipuri de contracte de împrumut, diferenţa principală constă în caracterul translativ de folosinţă al comodatului, spre deosebire de caracterul translativ de proprietate al împrumutului de consumaţie. Atât împrumutul de folosinţă, cât şi împrumutul de consumaţie sunt contracte reale, pentru încheierea lor valabilă fiind necesară, pe lângă acordul de voinţe al părţilor, şi tradiţiunea (remiterea) lucrului împrumutat. Noul Cod civil reglementează contractul de împrumut (în general) în Cartea a V-a, „Despre obligaţii", Titlul IX, ,,Diferite contracte speciale" (art. 2144-2170), împrumutul de folosinţă (comodatul) fiind reglementat în Secţiunea a 2-a (art. 2146-2157). Dacă, la origine, împrumutul de folosinţă era des folosit în domeniul relaţiilor familiale şi între prieteni, având la bază conceptul de „încredere", ulterior, contextul economic a determinat extinderea domeniului de aplicabilitate a acestui contract la raporturile de afinitate şi chiar la mediul de afaceri, devenind astfel un instrument al relaţiilor de afaceri, o tehnică juridică ce poate servi unor scopuri multiple2• Comodatul, sau împrumutul de folosinţă3 , este acel contract prin care o persoană, numită comodant, remite spre folosinţa temporară şi gratuită unei alte persoane, numită comodatar, un lucru nefungibil şi neconsumptibil, cu obligaţia pentru acesta de a-l restitui la termen în natură, în individualitatea sa. 1 Comodatul şi împrumutul de consumaţie sunt contracte distincte, independente (L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 438). 2 I. Dogaru, E.G. Olteanu, L. B. Săuleanu, op. cit., p. 818. 3 Cu privire la definiţia comodatului, a se vedea şi: C. Toader, op. cit., p. 233; M. Mureşan, op. cit., p. 96; D. Chirică, op. cit., p. 206; E. Safta-Romano, op. cit. , p. 261; I. Zinveliu, op. cit., p. 225.

3 13

CONTRACTUL DE COMODAT (ÎMPRU MUTUL DE FOLOSI NŢĂ)

Astfel, potrivit art. 2146 din noul Cod civil, ,,împrumutul de folosinţă este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părţi, numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligaţia de a-l restitui după un anumit timp".

2. Caractere juridice Contractul de comodat prezintă următoarele caractere juridice: a) Este un contract real, deoarece, pe lângă acordul de voinţă al părţilor, este necesară predarea 1 (tradiţiunea) lucrului care formează obiectul contractului2 . Dacă între părţi, deşi actul s-a încheiat în formă autentică, predarea bunului nu s-a efectuat, contractul de comodat nu este valabil încheiat, fiind vorba numai despre o pro­ misiune de contract (antecontract)3. Reglementând promisiunea de împrumut, art. 2145 din noul Cod civil prevede că atunci când bunul se află în deţinerea beneficiarului, iar promitentul refuză să încheie contractul, instanţa, la cererea celeilalte părţi, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, dacă cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite. În acele cazuri în care lucrul se află, indiferent cu ce titlu, în posesia sau detenţia comoda­ tarului, contractul de comodat se poate încheia prin acordul de voinţă al părţilor. b) Este un contract unilateral, deoarece, din momentul încheierii, naşte obligaţii numai pentru comodatar4. Pe parcursul executării contractului se pot naşte obligaţii şi în sarcina comodantului, dar asemenea obligaţii nu se nasc din contract, ci din cauze extracontractuale (gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză sau delictul civil). c) Este un contract cu titlu gratuit5 • Acest caracter rezultă expres din prevederile art. 2146 din noul Cod civil. Intenţia comodantului este de a procura comodatarului · un folos gratuit, fără contraprestaţie, ceea ce înseamnă că contractul de comodat este un act juridic dezinteresat, deoarece el nu are ca efect micşorarea patrimoniului comodantului. Dacă s-ar stipula un preţ pentru folosinţa lucrului împrumutat, contractul nu este un comodat, ci un contract de locaţiune. Totuşi, dacă după încheierea contractului, comodatarul dă comodantului o remuneraţie, contractul de comodat nu-şi schimbă caracterul6 • 1 În materia contractelor reale, deci şi în cazul comodatului, predarea bunului este necesa ră pentru însăşi formarea va labilă a contractu l u i . 2 Î n practica judiciară s-a decis astfel c ă încheierea contractului de comodat nu s e poate încheia numai prin lăsarea animalului la pârât, fă ră acordu l acestuia (Tri b. jud. Suceava, dec. civ. nr. 141/1987, în RRD nr. 7/1987, p. 66). 3 Tri b. Bucu reşti, s. a I I I-a civ., dec. nr. 2705/1983, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă (1960-1985), p. 101. 4 Comodatul nu este supus formalităţii pluralităţii de exemplare deoarece este un contract unilatera l . Sub acest aspect, în practica judiciară s-a reţinut că „cerinţa pluralităţii de exemplare se cere numai pentru convenţiile sinalagmatice perfecte din care rezultă d repturi şi obligaţii reciproce, nu şi cazul împru mutu lui, unde numai una dintre părţi se obl igă şi, ca atare, numai creditorul a re interesu l să posede înscrisul doveditor al drepturilor sale (Trib. jud. Alba, dec. nr. 432 din 7 iunie 1977, în RRD n r. 3/1978, p . 62). 5 Noţiunea de „gratuitate" se referă la absenţa unei remuneraţii datorate comodantului pentru folosinţa lucrului de către comodatar. 6 C. Hamangiu, N. Georgea n, op. cit., p. 220; E. Safta-Romano, op. cit., p. 262.

3 14

Noţiune şi caractere juridice

d) Este un contract netranslativ de proprietate, conferind comodatarului numai dreptul de a folosi lucrul dat în comodat, cu obligaţia de a-l restitui proprietarului-comodant. Prin intermediul contractului de comodat se transmite numai folosinţa lucrului împru­ mutat, de aici decurgând mai multe consecinţe (capacitatea părţilor contractante, suportarea riscurilor pieirii fortuite a lucrului etc.). e) Este un contract încheiat intuitu personae, întrucât are caracter gratuit şi este bazat, cel puţin din punctul de vedere al comodantului, pe încredere, încredinţarea unei alte persoane a unui bun (casă, maşină) în mod gratuit presupunând un anumit grad de încredere 1. Acest caracter rezultă şi din faptul că, potrivit art. 2156 C. civ., comodantul poate cere restituirea bunului dat în comodat în cazul decesului comodatarului, chiar dacă termenul comodatului nu s-ar fi împlinit, fiind vorba de un act încheiat în consideraţia persoanei, iar dreptul comodatarului nu se transmite moştenitorilor acestuia.

1 C. Toader, op. cit., p. 234.

3 15

CAPITOLUL l i Conditii de validitate 1. Capacitatea Comodatul este un act de administrare, astfel încât, pentru încheierea contractului, comodantul şi comodatarul trebuie să aibă capacitatea de a efectua acte de administrare. Întrucât contractul nu este translativ de proprietate, comodantul poate să nu fie proprietar al lucrului, putând fi un uzufructuar sau locatar. Astfel, potrivit art. 2147 din noul Cod civil, dacă nu i s-a interzis prin lege sau contract, orice persoană care are dreptul de a folosi bunul poate fi comodant. Comodatarul, la rândul său, nu poate împrumuta lucrul primit în comodat, deoarece el îl deţine numai în folosinţă proprie, dacă părţile nu s-au înţeles altfel1 . Astfel, conform art. 2148 alin. (2) din noul Cod civil, comodatarul trebuie să obţină aprobarea prealabilă a comodantului în situaţia în care intenţionează sa transmită folosinţa bunului unei terţe persoane2 . Unele persoane juridice sunt special înfiinţate pentru încheierea unor asemenea contracte, având o capacitate specială de folosinţă (biblioteci universitare sau academice, de exemplu). În privinţa închirierii casetelor video pentru o anumită perioadă în schimbul unui preţ, aceasta constituie o locaţiune, şi nu un comodat3 .

1 Din moment ce, în baza unui contract de comodat, comodantul a remis folosi nţa autoturismului Dacia 1300, proprietatea sa, comodataru lui, acesta din urmă răspunde faţă de pri m u l pentru degradarea produsă bunului de către persoa na căreia, la rândul ei, comodata rul i 1-a încredi nţat, deoarece, în cadrul contractului de comodat, raportul juridic există numai între comodant şi comodatar, iar nu şi între comodant şi cel ui căruia, cu orice titlu, comodata rul i-a încredinţat bunul, fiind evident, totodată, că degradarea autotu rismului de către o persoană căreia comodatarul i l-a încredi nţat, nu constituie un caz fortuit, ce exclude culpa comodatarului, pentru ca el să fie exonerat de răspundere (Trib. jud. Nea mţ, dec. nr. 403/1986, în RRD nr. 2/1987, p. 60). 2 În doctrină s-a apreciat că transmiterea folosinţei bunului în favoarea unei terţe persoane nu se poate real iza de către comodatar decât cu titlu gratuit, întrucât, în caz contrar, transmiterea cu titlu oneros a folosinţei bunului către o terţă persoană a r presupune o îmbogăţi re fără justă cauză a comodatarului, având în vedere că, iniţial, transmiterea folosinţei bunului de la comodant la comodatar s-a realizat cu titlu gratuit. În situaţia în care comodatarul transmite folosinţa bunului unei terţe persoane fără acordul prealabil al comodantu lui, aceasta poate promova împotriva terţului dobânditor o acţiu ne în revendicare, dacă a re şi cal itatea de proprietar, iar împotriva comodata rului, o acţiune personală ce derivă din contractul de comodat (L. Uţă, Contracte speciale în noul Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 269). 3 E. Safta-Romano, op. cit., p. 263.

316

Condiţii de validitate

2. Consimţământul Codul civil nu prevede reguli speciale în privinţa condiţiilor de validitate a consimţămân­ tului, astfel că se cer întrunite condiţiile generale prevăzute de dreptul comun în materie1.

3. Obiectul Obiectul contractului de comodat îl pot constitui atât bunurile mobile, cât şi cele imobile, cu condiţia ca acestea să nu se distrugă prin întrebuinţare, pentru a putea fi înapoiate în natură, în individualitatea lor2. De aceea, obiect al comodatului îl pot forma numai lucrurile nefungibile şi ne­ consumptibile3. Uneori, caracterul nefungibil al bunurilor poate rezulta din voinţa părţilor, fiind posibil ca bunuri fungibile prin natura lor să fie considerate de părţi ca nefungibile. În aceste cazuri, bunurile contractate sunt întrebuinţate conform unei destinaţii speciale prevăzute de părţi în contract (de exemplu, o cantitate de fructe este întrebuinţată nu pentru consumare, ci pentru a fi expusă într-o expoziţie) 4 • Suprafeţele locative pot forma obiectul contractului de comodat, în măsura în care se închiriază o locuinţă şi nu se percepe chirie, aplicându-se însă dispoziţiile imperative din legislaţia locativă (de exemplu, privind forma contractului) 5 • Bunurile proprietate publică pot fi date în comodat, dacă închirierea cu titlu gratuit se justifică printr-un interes public (de exemplu, obiecte de muzeu pentru organizarea unei expoziţii, împrumutarea cărţilor din bibliotecile publice etc.) 6.

4. Cauza Pentru valabilitatea cauzei se cer întrunite condiţiile generale în materie, prevăzute de dreptul comun7 •

1 Cel aflat într-o stare de dependenţă avansată de d roguri este lipsit temporar de discernământ, dar, aşa cum s-a precizat, trebuie făcută dovada acestei stări, care trebuie sa fie neechivocă raportat la momentul încheierii contractului. În situaţia în care lipseşte d iscernământul, consimţământul nu poate fi considerat valabil exprimat la încheierea actului juridic civil, lipsa discernământului fiind asimilată cu lipsa consimţământul u i la încheierea actului respectiv (C. Ap. Craiova, s. civ., dec. n r. 308/2008, pe www. nou/portal.just. ro) . 2 Încheierea u n u i contract de comodat având c a obiect u n imobil nefolosit de societat�a reclamantă, prin care comodatarul se obligă să îngrijească şi să conserve imobilul, precum şi să suporte repa raţiile şi toate cheltuielile rezultate din folosirea bunului nu reprezintă o pierdere, ci evitarea unei pierderi pe viitor, adică o operaţiune care aduce beneficii societăţii. În condiţiile în care elementul obiectiv (operaţiunea juridică) este evident profitabilă, n u există fraudă în dauna societăţii (C. Ap. Galaţi, s. a l i-a civ., dec. civ. n r. 65/2017, pe www. ro/ii. ro) .

3 Lucrurile nefu ngibile s u n t acelea care, î n executarea unei obligaţii, nu p ot fi înlocuite cu altele, trebuind predate în natură, iar lucrurile neconsumptibile sunt acelea care pot fi folosite în mod repetat, fără să fie necesară consumarea substanţei sau înstrăinarea lor. 4 M . M u reşan, op. cit., p. 96. 5 Trib. Suprem, s. civ., dec. civ. 2282/1979, în Repertoriu, 1975-1980, p. 118. 6 Fr. Deak, op. cit., p. 343. 7 Prin probe, în caz de dubiu, se poate determina natura contractului în funcţie de cauza a cestuia.

3 17

CAPITO LU L I I I Efectele contractului de comodat 1. Obligaţiile comodatarului Fiind un contract unilateral, comodatul dă naştere la obligaţii doar în sarcina comodatarului. Codul civil prevede, în art. 2148-2157, următoarele obligaţii ale comodatarului: a) obligaţia de a conserva lucrul împrumutat; b) obligaţia de a folosi lucrul împrumutat conform destinaţiei sale; c) obligaţia de a suporta cheltuielile de folosinţă ale lucrului; d) obligaţia de a restitui lucrul; e) obligaţia de a suporta riscul pierderii fortuite a lucrului împrumutat (în anumite situaţii). a) Obligaţia de a conserva lucrul împrumutat este prevăzută de art. 2148 alin. (1) din noul Cod civil, comodatarul fiind ţinut să păzească şi să conserve bunul împrumutat cu prudenţa şi diligenţa unui bun proprietar. Comodatarul este obligat să conserve lucrul chiar cu mai multă grijă decât lucrurile sale, deoarece contractul este încheiat în interesul său 1 . Diligenţa comodatarului în conservarea lucrului împrumutat se apreciază in abstracto. b) Obligaţia de a folosi lucrul potrivit destinaţiei este prevăzută de art. 2148 alin. (2) din noul Cod civil şi impune comodatarului să folosească lucrul numai potrivit naturii sale sau modului stabilit prin convenţie 2, sub sancţiunea plăţii de daune-interese3 • Folosinţa abuzivă a lucrului împrumutat justifică şi trecerea riscului pieirii fortuite a lucrului asupra comodatarului, precum şi rezilierea contractului pentru neexecutare culpabilă de obligaţii. Comodatarul nu răspunde însă pentru pierderea ori deteriorarea bunului rezultată numai din folosinţa în scopul căreia bunul i-a fost împrumutat4• 1 E. Safta-Romano, op. cit., pp. 264-265. 2 Potrivit art. 2148 alin. (2) din noul Cod civil, comodata ru l nu poate permite unui terţ să folosească bunul împrumutat decât cu aprobarea prealabilă a comoda ntului. 3 În cazul în care comodatarul a folosit autoturismul în alt mod decât cel convenit, el răspunde de stricăciunile cauzate autovehiculului d i n acest motiv. În speţă, s-a încredinţat maşina (în rodaj, după o reparaţie capitală) doar pentru o cursă cu două persoane în apropierea oraşului, astfel încât comodatarul răspunde pentru că a efectuat o deplasare la d istanţă mult mai mare şi pe u n drum greu accesibil, în afara oraşului (Trib. jud. Hu nedoara, dec. civ. nr. 585/1982, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă, 1980-1985, p. 101). 4 Părţile pot conveni în sensul de a fi obligat comodatarul şi pentru aceste stricăciuni, caz în care comodatarul va răspunde (Tri b. jud. Cluj, dec. nr. 484/1974, în RRD n r. 12/1974, p. 70).

318

Efectele contractului de comodat

c) Comodatarul are obligaţia de a suporta cheltuielile de folosinţă a lucrului împrumutat1, neavând dreptul să ceară restituirea acestor cheltuieli de la comodant, acestea fiind un accesoriu al folosinţei [art. 2151 alin. (1) din noul Cod civil] 2. d) Principala obligaţie a comodatarului este aceea de a restitui la scadenţă lucrul Împru­ mutat, în natura sa specifică (art. 2155 din noul Cod civil) 3. Comodatarul nu poate oferi echivalentul în bani al lucrului împrumutat, conform prin­ cipiului executării în natură a obligaţiilor de a face. Dacă lucrul a fost deteriorat din culpa comodatarului, el este obligat să-l repare şi să-l restituie în natură, putându-se stabili repararea prin echivalent numai în cazul imposibilităţii de executare în natură sau în cazul în care comodantul dovedeşte că executarea în natură nu îi mai foloseşte ori dacă ambele părţi ale contractului convin în acest sens4. Restituirea se va face comodantului, reprezentanţilor sau moştenitorilor săi, la locul stabilit prin contract5•Odată cu restituirea lucrului, se vor restitui şi fructele acestuia6• Comodatarul nu poate reţine lucrul împrumutat după scadenţă, nici chiar dacă are o creanţă împotriva comodantului, neputând să invoce compensaţia, întrucât aceasta ope­ rează numai când este vorba de datorii reciproce care au ca obiect bunuri fungibile de aceeaşi specie7• Potrivit art. 2153 din noul Cod civil, în niciun caz comodatarul nu poate invoca dreptul de retenţie pentru obligaţiile ce s-ar naşte în sarcina comodantului. În cazul în care comodatarul refuză nejustificat restituirea lucrului împrumutat, atunci comodantul are un drept de opţiune între două acţiuni: o acţiune reală, în revendicarea bunului său, derivată din dreptul său de proprietate, aceasta fiind imprescriptibilă şi putând fi intentată şi împotriva terţilor, implicând însă dovada, uneori dificilă, a dreptului de proprietate; o acţiune personală, derivată din contract, care nu implică dovada dreptului de pro­ prietate, ci doar a contractului, însă care este supusă prescripţiei extinctive şi nu poate fi intentată împotriva terţilor deţinători ai bunului împrumutat8 • 1 Subzistă obligaţia comodatarului de a suporta cheltuielile cu folosinţa bunului, având în vedere că între părţi a existat un contract de comodat consensual, fără a fi consemnat în scris, în baza căruia pârâtul a folosit cu titlu gratuit imobilul. Întrucât în calitatea sa de tolerat al imobilului pârâtul a beneficiat de alimentarea cu apă, servicii de canalizare şi de deratizare, contravaloarea acestora trebuia achitată de acesta în calitatea de ocupant al spaţiului (Trib. Vrancea, s. I civ., dec. nr. 297/2019, pe www.ro/ii.ro). 2 Aceste cheltuieli se referă, de exemplu, la suportarea cheltuielilor privind hrana animalului împrumutat, combustibilul necesar unui autovehicul etc. 3 Obligaţia de restituire este consecinţa firească a contractului de comodat, astfel că ea trebuie subînţeleasă chiar dacă nu a fost prevăzută în mod expres (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 722/1972, în CD, 1972, pp. 115-117). 4 Trib. jud. Suceava, dec. nr. 475/1987, în RRD nr. 4/1988, p. 68. 5 Printre obligaţiile comodatarului se numără şi aceea ca, la expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul, comodatarul să restituie autoturismul în starea în care l-a primit, fiind considerat că 1-a primit în stare de funcţionare. Prin urmare, în mod corect prima instanţă a stabilit că termenul de 3 ani prevăzut în contract a expirat, în lipsa altor prevederi contractuale contrare, şi că este de esenţa contractului de comodat ca bunul împrumutat să fie restituit în natură. Susţinerea comodatarului că a restituit bunul unei alte persoane decât comodantul nu a fost dovedită şi nici nu avea relevanţă în cauză, în lipsa unei înţelegeri între părţile contractului de comodat în acest sens (Trib. Gorj, s. I civ., dec. nr. 969/2019). 6 R. Sanilevici, op. cit., p. 118. 7 Comodatul are ca obiect bunuri nefungibile. 8 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2300/1989, în R.I. Motica, F. Moţiu, op. cit., pp. 290-291.

3 19

CONTRACTUL DE COMODAT (ÎMPRUMUTUL DE FOLOSI NŢĂ)

În principiu, comodatarul nu poate fi obligat să restituie bunul împrumutat înainte de îm­ plinirea termenului stipulat 1 . Dacă nu s-a prevăzut un termen de restituire, aceasta nu se poate cere înainte de a se fi îndestulat trebuinţa comodatarului avută în vedere la încheierea contractului. Dacă termenul nu este convenit, iar contractul nu prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul sau întrebuinţarea are un caracter permanent, comodatarul este obligat să înapoieze bunul la cererea comodantului2 . Comodantul poate cere restituirea bunului şi atunci când are el însuşi o nevoie urgentă şi neprevăzută de bun, atunci când comodatarul decedează sau atunci când acesta îşi încalcă obligaţiile; acest lucru se explică prin caracterul gratuit al contractului de comodat şi prin ideea de echitate3 • În ceea ce priveşte obligaţia de restituire a bunului, noul Cod civil prevede în art. 2157: „contractul de comodat încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu, în condiţiile legii, în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului" 4 • Comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau pieirea lucrului5, dar numai dacă este culpabil de acest fapt6 • El nu răspunde pentru pierderea ori deteriorarea bunului rezultată numai din folosinţa în scopul căreia bunul i-a fost împrumutat, conform art. 2149 alin. (1) C. civ. 7 • Dacă bunul a fost împrumutat mai multor comodatari, art. 2154 din noul Cod civil prevede că aceştia sunt obligaţi solidar faţă de comodant. Acesta este un caz de solidaritate legală pasivă8 . e) De regulă, riscul pieirii fortuite a bunului împrumutat, conform regulii res perit domini, este suportat de comodant în calitate de proprietar, comodatul nefiind un contract translativ de proprietate. 1 Noul Cod civil prevede în art. 2155 faptul că comodatarul este obligat să înapoieze bunul la împlinirea termenului convenit sau, în lipsă de termen, după ce s-a folosit de bun potrivit convenţiei. 2 Potrivit art. 2155 alin. (2) din noul Cod civil, aşa cum este modificat prin Legea de punere în aplicare a noul Cod civil. 3 D. Alexandresco, voi. IX, op. cit. , p. 656. 4 Dacă nu s-a stipulat un termen pentru restituire, contractul de comodat constituie titlu executoriu numai în cazul în care nu se prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul ori întrebuinţarea prevăzută are un caracter permanent. 5 Dacă între părţi s-a încheiat un contract de comodat pe care pârâta nu l-a respectat, nepredând bunurile împrumutate în starea tehnică în care le-a preluat, aceasta se află în culpă, suportând contravaloarea bunurilor (CSJ, s. corn., dec. nr. 3568/2002, în RRDA nr. 5/2003). 6 În caz de pieire a lucrului, evaluarea sa se face după momentul în care se pronunţă hotărârea, astfel încât comodantul să-şi poată procura un alt lucru identic cu cel împrumutat (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 951/1984, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă, 1980-1985, p. 95). 7 Faptul că după câteva zile de la predarea apartamentului spre folosinţă bateria de la duş nu a mai funcţionat, aspect ce a necesitat înlocuirea acesteia de către proprietar, nu atrage plata de către comodatar a contravalorii acesteia, dacă nu există vreo dovadă că pârâţii ar fi folosit în mod impropriu bateria de duş, iar această dovadă nu a fost produsă de reclamantă (Trib. Timiş, s. a li-a civ., dec. nr. 611/2019, pe www. ro/ii. ro). 8 Folosirea autoturismului pentru altă destinaţie şi timp mai îndelungat decât cel stabilit atrage răspunderea solidară a comodatarilor, chiar dacă avarierea s-a produs din culpa unuia dintre ei (Trib. jud. Hunedoara, dec. nr. 969/1980, în Repertoriu, 1980-1985, pp. 100-101).

320

Efectele contractului de comodat

Totuşi, în anumite situaţii, comodatarul are obligaţia de a suporta riscul pieirii fortuite a lucrului. Aceste situaţii sunt următoarele: 1) dacă acesta foloseşte bunul cu altă destinaţie decât aceea pentru care i-a fost împru­ mutat sau dacă prelungeşte folosinţa după scadenţa restituirii [art. 2149 alin. {2) ] 1; 2) dacă ar fi putut salva lucrul împrumutat, înlocuindu-l cu un bun al său, sau dacă, ambele lucruri fiind în pericol, a salvat lucrul său, lăsând să piară lucrul împrumutat (art. 2150). Aceste dispoziţii legale sunt supletive, putând fi înlăturate sau modificate prin acordul părţilor.

2. Obligaţiile comodantului Deşi, în principiu, contractul de comodat, fiind un contract unilateral, nu creează obligaţii decât în sarcina comodatarului, totuşi, comodantul are anumite obligaţii extracontractuale, născute pe parcursul executării contractului de comodat. Aceste obligaţii sunt prevăzute expres de art. 2151-2152 din noul Cod civil, fiind următoarele: a) Obligaţia de restituire a cheltuielilor de conservare Potrivit art. 2151 alin. {2) din noul Cod civil, comodatarul are dreptul să îi fie rambursate cheltuielile pentru lucrările necesare asupra bunului care nu puteau fi prevăzute la încheierea contractului, atunci când comodantul, înştiinţat în prealabil, nu s-a opus efectuării lor ori când, din cauza urgenţei lucrărilor, acesta nu a putut fi înştiinţat în timp util. Justificarea acestei obligaţii se găseşte fie în gestiunea de afaceri, fie în îmbogăţirea fără justă cauză2 • b) Obligaţia de reparare a prejudiciilor cauzate comodatarului Comodantul care, la data încheierii contractului, cunoştea viciile ascunse ale bunului împrumutat şi care nu l-a prevenit pe comodatar despre acestea este ţinut să repare prejudiciul suferit din această cauză de comodatar (art. 2152 din noul Cod civil). Această obligaţie este de natură delictuală, izvorând din faptul ilicit (dol sau culpă gravă) al comodantului3•

1 Comodatarul se va putea totuşi exonera de răspundere dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit ori s-ar fi deteriorat oricum din cauza acelei forţe majore. 2 M. Mureşan, op. cit., p. 100. 3 D. Chirică, op. cit., p. 212.

321

CAPITOLUL IV Încetarea comodatului Cauze de încetare a) Prin executarea contractului Raporturile contractuale încetează prin restituirea lucrului în stare corespunzătoare la termenul stabilit în contract, după satisfacerea trebuinţelor comodatarului sau la cererea comodantului 1 . b) Prin rezilierea contractului În caz de nerespectare a obligaţiilor de către comodatar, comodantul poate solicita în justiţie rezilierea contractului conform regulilor generale. Este posibilă şi rezilierea de drept a contractului, dacă părţile au stipulat un pact comisoriu expres în acest sens. c) Prin moartea comodatarului În cazul în care contractul de comodat nu s-a încheiat ţinându-se seama de persoana comodatarului, în caz de moarte a uneia dintre părţi, obligaţiile trec asupra succesorilor în drepturi, iar contractul nu încetează. Dacă însă contractul s-a încheiat intuitu personae, avându-se în vedere persoana comodatarului, iar acesta moare, comodatul încetează, iar moştenitorii sunt obligaţi să restituie imediat bunul, indiferent de termenul stabilit în contract.

1 A se vedea supra, cap. I I I, nr. 1.

322

TITLU L XIV Contractul de Împrumut de consumaţie CAPITOLUL I Noţiune şi caractere juridice 1. Noţiune Împrumutul de consumaţie1 este contractul prin care împrumutătorul remite împrumu­ tatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate2• Părţile acestui contract sunt împrumutătorul şi împrumutatul, acestea putând fi persoane fizice sau persoane juridice3 . În practică, în mod curent, împrumutul de consumaţie are ca obiect împrumuturile băneşti, dar prin intermediul său pot fi împrumutate orice bunuri fungibile şi consumptibile.

2. Caractere juridice Contractul de împrumut de consumaţie prezintă următoarele caractere juridice: a) Este un contract real, pentru validitatea sa fiind necesare atât acordul de voinţă al părţilor, cât şi tradiţiunea (predarea) bunului de la împrumutător la împrumutat. b) Este un contract unilateral, întrucât dă naştere la obligaţii numai în sarcina împrumutatului (obligaţia de restituire şi obligaţia de plată a dobânzilor) 4 • c) Este un contract cu titlu gratuit, dacă în contract nu se prevede contraechivalent în favoarea împrumutătorului, sau cu titlu oneros, dacă părţile stipulează un contraechivalent (de exemplu, dobânda în cazul împrumutului cu bani). 1 În d reptul roman acesta era cunoscut sub denumirea de mutuum. 2 Pentru defi n i rea împru mutu lui de consumaţie, a se vedea şi: D. Chirică, op. cit., p. 2 14; M. M u reşan, op. cit. , p. 101; I . Zinveliu, op. cit., p . 233; E. Safta-Romano, op. cit., p. 271; C. Toader, op. cit., p . 245 etc. 3 Atu nci când o persoană acordă împrumuturi fără a o face cu titlu profesional, acesteia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legale privind instituţiile de credit şi i nstituţiile financiare nebancare . 4 Cerinţa multiplului exemplar nu este a plicabilă contractului de împrum ut de consumaţie, deoa rece este prevăzută de lege numai pentru contractele sinalagmatice, în cauză fiind vorba despre u n contract unilatera l . Este suficientă redactarea unui singur exemplar a l contractului, pentru împrumutător, el fiind creditorul obligaţiilor asumate de împrumutat.

323

CONTRACTUL DE ÎM PRUMUT DE CONSUMAŢIE

Caracterul oneros al contractului trebuie să rezulte expres din contract, neputând fi pre­ zumat, cu excepţia împrumutului în bani 1 . d) Este un contract translativ de proprietate, împrumutatul devenind proprietarul bunu­ rilor împrumutate şi suportând riscurile pieirii fortuite (art. 2160 din noul Cod civil).

1 Cu privire la natura împru mutului, a rt. 2159 din noul Cod civil prevede că „în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutul se prezumă a fi cu titlu gratuit. Până la proba contrară, împrumutul care are ca obiect o sumă de bani se prezumă a fi cu titlu oneros".

324

CAPITOLUL l i Condiţii de validitate 1. Capacitatea Deoarece prin contractul de împrumut de consumaţie se transmite dreptul de pro­ prietate asupra bunurilor împrumutate, este necesar ca ambele părţi să aibă capacitatea de a face acte de dispoziţie, deci să aibă capacitate deplină de exerciţiu 1 .

2. Consimţământul În privinţa consimţământului2 sunt aplicabile regulile generale de drept comun3 pentru condiţiile de validitate a acestuia4• În practica judiciară5 s-a arătat că în cazul în care contractul s-a încheiat prin manopere dolosive, el este lovit de nulitate relativă, împrumutatul având obligaţia de a restitui sumele primite, chiar dacă ele nu sunt scadente.

3. Obiectul Obiectul contractului îl constituie lucrurile împrumutate. Acestea trebuie să fie bunuri mobile fungibile şi consumptibile 6 • 1 Inclusiv împrumutatul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, pentru că, atunci când termenul prevăzut în contract ajunge la scadenţă, acesta trebuie să returneze capitalul împrumutat şi dobânda. Aceasta presupune transferul dreptului de proprietate asupra respectivelor bunuri (D.C. Florescu, op. cit., p. 262). 2 În cazul în care nu există o punere sub interdicţie judecătorească, cel ce afirmă că a fost lipsit de discernământ în momentul contractării va trebui să facă dovada în acest sens pentru a obţine constatarea de către instanţă a nulităţii contractului de împrumut respectiv. (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1259/1973, în CD, 1973, pp. 108-110). 3 Dacă la momentul încheierii contractului de împrumut cu garanţie imobiliară, în formă autentică, partea contractantă nu a avut capacitatea psihică de apreciere a conţinutului şi a consecinţelor care rezultă din semnarea actelor, este exclusă orice manifestare de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice şi, prin urmare, consimţământul în această situaţie lipseşte, actul fiind lovit de nulitate absolută (ICCJ, s. a li-a civ., dec. nr. 2472/2014, pe www. scj. ro). 4 Operaţiunile juridice practicate frecvent între persoane cunoscute, de obicei între colegii de serviciu prin care fiecare participant contribuie cu o sumă fixă la constituirea periodică a unui fond bănesc, care se preia prin rotaţie de către participanţi, şi denumite „cerc", ,,roată", ,,joc" reprezintă împrumuturi de bani fără dobândă, având în vedere că nu există caracterul aleatoriu, contribuţia succesivă individuală revenind, după un timp determinat, integral în patrimoniul fiecărui participant (1. Bunescu, Contractul de împrumut în bani. Joc şi prinsoare. Deosebiri, în Dreptul nr. 4/2005, pp. 294-301). 5 Trib. jud. Neamţ, dec. nr. 770/1982, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1980-1985), p. 100. 6 Bunurile fungibile sunt cele determinabile după număr, măsurare sau greutate, astfel încât să poată fi înlocuite cu altele în executarea obligaţiilor [art. 543 alin. (2) din noul Cod civil] , iar bunurile consumptibile sunt

325

CONTRACTUL DE ÎM PRUMUT DE CONSUMAŢIE

În mod curent, obiectul contractului de împrumut de consumaţie îl constituie sume de bani; în aceste cazuri, la scadenţă trebuie să fie restituită suma împrumutată, indiferent de sporirea sau scăderea valorii banilor, conform principiului nominalismului monetar (art. 2164 din noul Cod civi1)1, cu excepţia cazului în care prin acte normative speciale se dispune altfel sau părţile au convenit în alt mod2•

4. Cauza În privinţa cauzei contractului, aceasta trebuie să îndeplinească regulile generale prevăzute de dreptul comun (să existe, să fie licită şi să fie morală) 3. Împrumutul făcut în scopul facilitării săvârşirii unei infracţiuni sau în scop imoral este lovit de nulitate absolută4•

acele bunuri a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei [art. 544 a l i n . (2) din noul Cod civil]. 1 I . Albu, Probleme actuale privind obligaţiile civile pecuniare, în RRD nr. 8/1983, pp. 11-12. 2 În literatura j uridică s-a arătat că „în materia împrumutu lui de consumaţie având ca obiect o sumă de bani, principiul nominalismului monetar apare drept o constantă, atât din perspectiva vechii reglementări, cât şi raportat la noul Cod civil. În concret, nominalismul monetar presupune o egal itate cantitativă, în sensul că debitorul obl igaţiei de restitui re rezu ltată dintr-un contract de împrumut de consumaţie având ca obiect o sumă de bani va fi eliberat prin plata sumei n umerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite" (C. Bîrsan, Principiul nominalismului monetar şi impreviziunea în contractul de împrumut de consumaţie având ca obiect o sumă de bani: o asociere ireconciliabilă?, pe www.juridice.ro, 27 februarie 2015). 3 Criteriul cauzei este important pentru delimitarea acestui contract faţă de depozitul neregulat, cu care se asea mănă. 4 E. Safta-Romano, op. cit., p. 274.

326

CAPITOLUL III Efecte juridice 1. Obligaţiile împrumutatului Întrucât contractul de împrumut de consumaţie este un contract unilateral, el naşte obligaţii numai în sarcina împrumutatului. a) Principala obligaţie a împrumutatului este aceea de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate 1, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor 2• Totuşi, părţile, în virtutea principiului libertăţii contractuale, au posibilitatea să stipuleze în contractul de împrumut clauze de indexare sau de revizuire prin care să prevină prejudiciile pe care schimbarea condiţiilor economice existente la încheierea contractului le poate provoca şi să se apere împotriva riscului previzibil al devalorizării banilor3 • Clauzele de indexare sunt acelea prin care părţile se înţeleg în prealabil să coreleze o valoare economică cu o altă valoare economică (cursul la zi al unei monede străine, relativ stabile, indicele ratei inflaţiei, preţul metalelor preţioase) 4 în vederea menţinerii în timp a valorii reale a obligaţiilor contractuale5•

1 Potrivit art. 2164 din noul Cod civil, ,,în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora . În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel". 2 Refuzul de restituire nu poate fi calificat drept abuz de încredere, fiind o faptă de natură civilă (Trib. reg. Bacău, dec. pen. nr. 2113/1962, în JN nr. 2/1963, p. 150). 3 I. Urs, Obligaţia de restituire a împrumutului de consumaţie oglindită în doctrină şi în practica judecătorească, în Dreptul nr. 3/2005, pp. 127-135. 4 Părţile aleg indicii economici de indexare în funcţie de stabilitatea acestora pe piaţă, tocmai pentru a interveni şi a suplini o eventuală fluctuaţie a monedei sau a valorii prevăzute în contract. Efectul clauzelor de indexare este unul imediat, acestea operând independent de vreo acţiune din partea părţilor contractante, în vederea restabilirii echilibrului prestaţiilor prevăzute în contract. 5 Cu privire la admisibilitatea stipulării unor clauze de indexare, a se vedea: CSJ, s. civ., dec. nr. 904/1992, în Dreptul nr. 1/1992, p. 82; L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţii/or, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 70.

327

CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE

Clauza de revizuire (hardship) 1 este aceea prin care părţile se obligă să revadă şi să reajusteze prestaţiile lor la anumite perioade de timp stabilite, pentru a le reechilibra, ţinând seama de schimbările constatate în circumstanţele economice2• Obligaţia de restituire a împrumutului este de esenţa contractului, ea existând şi în cazul în care nu a fost prevăzută în mod expres în contract, fiind întotdeauna subînţeleasă3. Restituirea trebuie făcută la termenul stabilit de către părţi, împrumutătorul neputând cere restituirea înainte de termen. Potrivit art. 2161 din noul Cod civil, termenul de restituire se prezumă a fi stipulat în favoarea ambelor părţi, iar dacă împrumutul este cu titlu gratuit, numai în favoarea împrumutatului. Dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanţă, ţinându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia părţilor şi de orice altă împrejurare relevantă. Dacă părţile au stipulat în contract că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanţa, constatând că împrumutatul le deţine sau le putea obţine între timp, nu va putea acorda un termen de restituire mai mare de 3 luni4• Nerespectarea obligaţiei de restituire a împrumutului este sancţionată cu o acţiune personală aparţinând împrumutătorului. Dacă s-a stipulat un termen pentru restituire, dreptul la acţiune se naşte din momentul împlinirii termenului. Dacă nu s-a stipulat nimic în privinţa termenului de restituire, atunci prescripţia dreptului la acţiune al împrumutătorului începe să curgă de la data încheierii contractului, nu de la data stabilită de instanţă ca termen de restituire [art. 2162 alin. (3) din noul Cod civil] . Contractul încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu, în condiţiile legii, în cazul încetării prin decesul împru­ mutatului sau prin expirarea termenului (art. 2165 din noul Cod civil) . b) Cu toate că, în principiu, lucrurile de gen nu pier (genera non pereunt), art. 2164 alin. (3) din noul Cod civil prevede că, în cazul în care împrumutatul este în imposibilitate de a restitui bunuri de aceeaşi natură, calitate şi în aceeaşi cantitate, el are obligaţia de a face plata în bani, după valoarea pe care o au bunurile la data şi în locul în care trebuia să se facă restituirea.

1 Spre deosebire de clauza de indexare, clauza de revizuire presu pune o acţiune din partea părţilor care la anu mite intervale de timp se obligă la a reexamina contractul, pentru a vedea dacă s-a p rodus sau nu o modificare a prestaţi ilor pecuniare avute în vedere la încheierea contractului. De asemenea, trebuie să intervină u n nou acord de voi nţă pentru a opera adaptarea contractu lui. 2 Pentru dezvoltări, a se vedea D.-R. Răducanu, Reactualizarea creanţelor c a urmare a fluctuaţiilor monetare, în Dreptul nr. 8/2003, p. 49. 3 Trib. Su prem, s. civ., dec. nr. 722/1972, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă {1969-1975), p. 141. 4 Potrivit art. 2162 alin. (3) din noul Cod civil, cererea pentru stabilirea termenului de restitui re se soluţionează potrivit procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa p reşedinţială.

328

Efecte juridice

2. Obligaţiile împrumutătorului În principiu, deoarece contractul este unilateral, împrumutătorul nu are nicio obligaţie rezultată din contract. Împrumutătorul nu poate să solicite restituirea lucrului împrumutat înainte de scadenţă, nici chiar dacă ar avea o trebuinţă mare şi neprevăzută 1. Art. 2166 din noul Cod civil prevede că împrumutătorul este ţinut, întocmai ca şi comodantul, să repare prejudiciul cauzat de viciile bunului împrumutat. În cazul împrumutului cu titlu oneros, împrumutătorul este răspunzător de prejudiciul suferit de împrumutat din cauza viciilor bunurilor împrumutate, aplicându-se în mod corespunzător regulile referitoare la garanţia vânzătorului. Textul legal este aplicabil însă numai în cazuri excepţionale, deoarece lucrurile fungibile şi consumptibile, în principiu, nu pot provoca daune2•

1 Dispoziţiile art. 2156 din noul Cod civil sunt aplicabile numai comodatului şi nu pot fi extinse, prin analogie, şi în cazul împrumutului de consumaţie. 2 M. Mureşan, op. cit., p. 104.

329

CAPITOLUL IV Împrumutul cu dobândă Noţiune. Reguli aplicabile Potrivit art. 2167 din noul Cod civil, ,,dispoziţiile referitoare la împrumutul cu dobândă sunt aplicabile, în mod corespunzător, ori de câte ori, în temeiul unui contract, se naşte şi o obligaţie de plată, cu termen, a unei sume de bani ori a altor bunuri de gen, în măsura în care nu există reguli particulare privind validitatea şi executarea acelei obligaţii". În acest caz, contractul de împrumut este cu titlu oneros. Dobânda reprezintă prestaţia pe care împrumutătorul o primeşte în plus faţă de bunurile efectiv împrumutate, prestaţie care se stipulează, de regulă, în bani 1. Împrumutul cu dobândă presupune deci ca, pe lângă restituirea bunului împrumutat, împrumutatul să plătească şi o prestaţie. El are un dublu obiect: lucrul împrumutat (capital) şi dobânda2 • Reglementarea în acest domeniu este dată în prezent de O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar3 • Dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, este denu­ mită „dobândă remuneratorie", iar dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită „dobândă penalizatoare" 4 • 1 Potrivit a rt. 2168 din noul Cod civil, dobânda se poate stabili în bani ori în alte prestaţii sub orice titlu sau denumire la care împru mutatul se obl igă ca echivalent al folosinţei capitalului. 2 Prin lege au fost reglementate mijloace de limitare a dobânzilor în cadrul contractelor de îm prumut, pentru a putea proteja debitorii acestora şi a preîntâmpina posibilele abuzuri. Legiuitorul a avut grijă ca din dori nţa de a trece de un moment de impas fi nanciar al împrumutatului, acesta să nu se afu nde mai adânc în datorii prin contractarea unui împrumut cu dobândă, care, în majoritatea cazurilor, ar trebui să vină ca o mână de ajutor pentru cel ca re doreşte să ada uge un plus venitu rilor sale. Este o situaţie perfect normală, ţinând cont că nevoia este cea ca re animă persoana la a încheia un astfel de contract, iar în fu ncţie de aceasta împrumutatu l poate acţiona aproape în necunoştinţă de cauză, fiind ghidat de instinctul de a rezolva situaţiile urgente, care nu suferă amânare şi ca re necesită u n efort financiar suplimentar u lterior. 3 O.G. nr. 13/2011 privi nd dobânda legală remuneratorie şi penal izatoare pentru obl igaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar a fost publ icată în M . Of. nr. 607 din 29 august 2011. 4 Dobânda lega lă remuneratorie se aplică pentru perioada cuprinsă între momentul încheierii valabile a contractului (adică momentu l remiterii sumei de bani sau a celorlalte bunuri ) şi momentul stabilit de părţi ca reprezentând scadenţa. Dobânda penalizatoare se aplică pentru perioada ce excedează data scadenţei, calculându-se pe zile de întârziere.

330

Împrumutul cu dobândă

În principiu, părţile sunt libere să stabilească în contractul de împrumut rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti . Totuşi, în raporturile juridice care n u decurg din exploatarea unei întreprinderi c u scop lucrativ, dobânda convenţională nu va putea depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an1, orice clauză contrară fiind nulă de drept2• În cazul în care, potrivit dispoziţi ilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii sau penalizatoare, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi se va plăti dobânda legală. Rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României. Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. Potrivit art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale. În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, rata dobânzii legale, atât remuneratorie, cât şi penalizatoare, este diminuată cu 20%. În raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an. Dobânda nu curge de drept; pentru a fi datorată, este necesar să existe clauză expresă în acest sens3 . Dobânda trebuie să fie expres stipulată în contract, neputând fi prezumată4. Potrivit art. 2170 din noul Cod civil, plata anticipată a dobânzii nu se poate efectua decât pe cel mult 6 luni. Dacă rata dobânzii este determinabilă, eventualele surplusuri sau deficite sunt supuse compensării de la o rată la alta, pe toată durata împrumutului, cu excepţia ultimei rate, ce rămâne întotdeauna câştigată în întregime de împrumutător. Dovada plăţii dobânzilor se face în condiţiile dreptului comun, inclusiv prin prezumţia de liberare a debitorului rezultând din remiterea voluntară a titlului făcută de creditor debitorului. În cazul nerespectării obligaţiilor contractuale, se vor aplica regulile generale din materia răspunderii contractuale. 1 Această dispoziţie reprezintă atât o măsură de protecţie a împrumutatului, care ar putea fi tentat de a încheia un astfel de contract considerând că poate returna respectiva dobândă la scadenţă, cât şi ca o sancţi une la adresa împrumutătorului de rea-credinţă, care se află pe o poziţie de forţă, profitând de nevoia împrumutatului. 2 În acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală. Valabilitatea nivelului dobânzii convenţionale se determină prin raportare la dobânda legală în vigoare la data stipulării. Legiuitorul a considerat că aceasta este o sancţiune proporţională pentru împrumutător, practic transformând forţat contractul de împrumut cu dobândă într-un contract de împrumut de consumaţie cu titlu gratuit, deci forţându-l pe acesta să se lipsească de folosirea sumei de bani sau de respectivele bunuri, pe o perioadă determinată, fără a primi în schimb vreo remuneraţie. 3 Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia, se datorează numai dobânda legală. 4 Potrivit art. 2169 din noul Cod civil, suma de bani împrumutată este purtătoare de dobândă din ziua în care a fost remisă împrumutatului.

331

CAPITOLUL V Încetarea contractului În mod obişnuit, contractul de împrumut de consumaţie încetează prin plată, adică prin restituirea împrumutului şi a dobânzilor aferente la termenul prevăzut în contract sau stabilit prin hotărâre judecătorească. Deoarece, de regulă, termenul este stabilit în favoarea debitorului, plata se face valabil şi înainte de termen. Dacă însă termenul a fost stabilit în interesul ambelor părţi, atunci debitorul va putea face plata înainte de termen numai cu consimţământul creditorului. În cazul împrumutului cu dobândă, dacă nu s-a stipulat altfel, se prezumă că termenul a fost stipulat în interesul ambelor părţi 1. În condiţiile dreptului comun, contractul de împrumut de consumaţie mai poate înceta şi prin alte moduri de stingere a obligaţiilor: remitere de datorie, confuziune, dare în plată, compensaţie etc. 2• Rezilierea contractului înainte de scadenţă pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către împrumutat este posibilă inclusiv în materia împrumuturilor băneşti, în condiţiile dreptului comun. În caz de deces al uneia sau ambelor părţi contractante, contractul nu va înceta. Datorită caracterului patrimonial al drepturilor şi obligaţiilor care iau naştere prin contractul de împrumut, acestea vor trece la succesorii fiecărei părţi. Sunt exceptate cazurile în care împrumutul a fost contractat intuitu personae, când decesul împrumutătorului sau împru­ mutatului atrage încetarea contractului şi exigibilitatea datoriei.

1 Fr. Deak, op. cit., p. 372. Pentru stingerea obl igaţiilor, a se vedea R.I. Motica, Realizarea obligaţiilor civile, Ed. Alma Mater Timisiensis M i rton, Timişoara, 2001. 2

332

TITLUL XV Contractul de depozit CAP ITOLU L I Noţiune. Caractere juridice. Feluri 1. Noţiune Potrivit art. 2103 alin. (1) din noul Cod civil, ,,depozitul este contractul prin care depozitarul primeşte de la deponent un bun mobil, cu obligaţia de a-l păstra pentru o perioadă de timp şi de a-l restitui în natură". Scopul principal al încheierii contractului de depozit este deci păstrarea (conservarea) lucrului depozitat în vederea restituirii lui în natură.

2. Caractere juridice Contractul de depozit prezintă următoarele caractere juridice: a) Este un contract real, care se încheie în mod valabil prin acordul de voinţă al părţilor şi predarea efectivă (tradiţiunea) a lucrului de la deponent la depozitar. Acest caracter este prevăzut expres de art. 2103 alin. (2) din noul Cod civil: ,,remiterea bunului este o condiţie pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, cu excepţia cazului când depozitarul deţine deja bunul cu alt titlu". Simplul acord de voinţă al părţilor, fără realizarea tradiţiunii lucrului, valorează antecontract de depozit, astfel că deponentul nu îl poate constrânge pe depozitar să primească bunul în depozit 1. b) Este, prin natura sa, un contract cu titlu gratuit, şi anume un act dezinteresat. Potrivit art. 2106 alin. (1) din noul Cod civil, depozitul este cu titlu gratuit dacă din convenţia părţilor sau din uzanţe ori din alte împrejurări, precum profesia depozitarului, nu rezultă că trebuie să fie plătită o remuneraţie. Dacă depozitarul are dreptul la o remuneraţie pentru serviciile prestate2, atunci contractul de depozit este cu titlu oneros, ambele părţi urmărind să obţină un folos patrimonial în schimbul prestaţiei la care se obligă. 1 D. Alexandresco, voi. X, op. cit., p. 6; C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 242. Când cuantumul remuneraţiei nu este stabilit prin contract, instanţa judecătorească îl va stabili în raport cu valoarea serviciilor prestate [art. 2106 alin. (2) din noul Cod civil]. 2

333

CONTRACTUL DE DEPOZIT

În lipsă de stipulaţie contrară, contractul de depozit este prezumat a fi cu titlu gratuit; dacă depozitarul reclamă o remuneraţie pentru serviciile prestate, el trebuie să facă dovada caracterului oneros al contractului 1. Depozitul este prezumat cu titlu oneros dacă depozitarul desfăşoară activitatea de păstrare cu caracter profesional, iar nu ocazional2 • c) Dacă depozitul este cu titlu gratuit, el este un contract unilateral, căci naşte obligaţii doar în sarcina depozitarului3 • Depozitul rămâne contract unilateral, chiar dacă, ulterior încheierii sale, se nasc unele obligaţii postcontractuale şi pentru cealaltă parte, datorită unui fapt posterior încheierii contractului şi accidental, care nu derivă din voinţa părţilor (delict civil sau gestiunea intereselor altei persoane). Dacă depozitul este remunerat, atunci el este un contract sinalagmatic, întrucât chiar din momentul încheierii sale părţile îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente. d) Este un contract netranslativ de proprietate, întrucât prin încheierea contractului nu se transmite proprietatea sau posesia asupra lucrului dat în depozit, ci depozitarul va avea numai calitatea de detentor precar, deţinând bunul pentru deponent, şi nu pentru sine4. De aceea, în lipsa unei clauze exprese în acest sens, depozitarul nu are dreptul de a folosi bunul primit în depozit. De asemenea, riscul pieirii fortuite a bunului depozitat aparţine deponentului, în calitate de proprietar5 •

3. Feluri Contractul de depozit este de două feluri: depozit propriu-zis şi sechestru. Depozitul propriu-zis prezintă, la rândul său, mai multe variante: depozitul obişnuit, depozitul necesar, depozitul hotelier şi depozitul neregulat. Depozitul obişnuit reprezintă forma cea mai des întâlnită în practică a depozitului, astfel încât regulile aplicabile acestuia formează dreptul comun în materie de depozit6 •

1 Gratuitatea contractului de depozit este numai de natu ra, iar nu şi de esenţa contractului. C. Toader, op. cit., p. 257. 3 R Dincă, op. cit., p. 280; L. Stănciulescu, op. cit., 2017, p. 457. 4 Prin excepţie, depozitu l neregulat este translativ de proprietate. 5 R. Postolache, I. Genoiu, S. Ionescu, M. Manea, M. N iţă, Contractul de depozit şi varietăţile acestuia, Ed. C.H . Beck, Bucureşti, 2010, p. 6. 6 Noul Cod civil nu enumeră, precum reglementa rea a nterioară, fel u rile depozitului, ci reglementează regulile comune privind contractul de depozit, acestea constituindu-se în d reptul comun în materia depozitului, precum şi depozitul necesar, depozitu l hotelier şi sechestrul convenţional. 2

334

CAPITOLUL l i Depozitul obişnuit {voluntar). Condiţii de validitate. Dovadă 1. Capacitatea Deoarece predarea în depozit a unui bun este calificată ca un act de administrare, părţile trebuie să aibă capacitatea de a face acte de administrare1 . Art. 2109 din noul Cod civil reglementează ipoteza depozitului făcut de o persoană capabilă către o persoană incapabilă. Astfel, dacă depozitarul este minor sau pus sub interdicţie, deponentul poate cere resti­ tuirea bunului remis atât timp cât acesta se află în mâinile depozitarului incapabil. În cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, deponentul are dreptul de a cere să i se plătească o sumă de bani egală cu valoarea bunului, dar numai până la concurenţa sumei cu care s-a îmbogăţit depozitaru 1 2•

2. Consimţământul În materia consimţământului se cer întrunite condiţiile prevăzute de dreptul comun. În literatura ju