Conspect Drept Procesual Civil Partea Specială [PDF]

Zitiervorschau

1

      1) 2) a) b) c) d)

1)

2)

a)

Tema: INTENTAREA PROCESULUI CIVIL Noțiunea și efectele juridice ale intentării procesului civil Procesul civil constă dintr-o totalitate de acţiuni procesuale, exercitate de către subiecţii raporturilor de procedură civilă, în ordinea stabilită de lege, în scopul examinării şi soluţionării unei cauze civile, precum şi a executării efective a hotărîrii judecătoreşti. Dinamica succedării acţiunilor procesuale determină divizarea procesului civil în părţi, numite conven țional faze procesuale. Procesul civil în mod inevitabil se declanşează prin producerea fazei de intentare, care constă din acţiuni procesuale întreprinse de către justiţiabil şi de către judecător în scopul accederii efective la justiţie. Raportată la felurile de procedură, doar procedura în ordonanță (simplificată) nu are faza intentării procesului. Iar în procedura insolvabilităţii conţinutul acesteia este unul specific. !!! În cazul celorlalte feluri de procedură civilă faza intentării procesului se produce potrivit aceloraşi reglementări. !!! Procesul civil începe prin adresarea justiţiabilului în instanţa de judecată. Potrivit alin.(1) art.7 CPC, !!! instanţa judecătorească intentează procesul civil la cererea persoanei care revendică apărarea unui drept al său încălcat sau contestat, libertăţii ori a unui interes legitim. În cazurile expres prevăzute de lege, !!! procesul civil poate fi intentat la cererea altor persoane decît titularii de drepturi încălcate sau contestate. Este vorba de procuror, în condiţiile art.71 CPC, autorităţi publice, organiza ții, persoane fizice – conform art.73 CPC. Terminologic, CPC utilizează mai multe sintagme atunci cînd se referă la această fază procesuală: intentarea procesului civil; pornirea procesului; intentarea acţiunii; primirea cererii; acceptarea cererii; cauză pendinte, adică cerere căreia i s-a dat curs şi cerere pusă pe rol. Faza intentării procesului civil constă din două acţiuni procesuale corelative: Sesizarea instanţei de judecată prin depunerea unei cereri de chemare în judecată (adresarea în instanţă). Reacţia instanţei prin emiterea unei încheieri judecătoreşti. În funcție de temeiurile prevăzute de lege, judecătorul, în mod unipersonal, va emite una din 4 încheieri judecătoreşti: încheiere de refuz în primirea cererii de chemare în judecată (art.169 CPC); încheiere de restituire a cererii de chemare în judecată (art.170 CPC); încheiere de a nu da curs cererii de chemare în judecată (art.171 CPC); încheiere de acceptare a cererii de chemare în judecată (art.168 CPC). !!! Caracterul inseparabil al celor două acţiuni procesuale permite de a afirma că nu justiţiabilul care se adresează în instanţă intentează (pornește) procesul civil, dar este absolut necesară o încheiere judecătorească de acceptare a cererii de chemare în judecată. !!! Totuşi, procesele civile, indiferent de felul de procedură, nu se intentează (pornesc) niciodată din oficiu. !!! De aceea, procesul civil este pornit sau intentat de către judecător la cererea justiţiabilului. !!! Scopul oricărei persoane este, în primul rînd, de a accede la justiţie, adică de a obţine emiterea încheierii de acceptare a cererii de chemare în judecată. În al doilea rînd, justi țiabilul tinde să ia cîştig de cauză, adică să-i fie admise pretenţiile prin pronunţarea unei hotărîri judecătorești. Acest al doilea scop, deşi nu se realizează la faza intentării procesului civil, depinde vital de intentarea corectă a procesului. Sarcina judecătorului la această fază procesuală este de a verifica dacă justiţiabilul s-a adresat corect în judecată, adică a respectat toate rigorile prevăzute de lege. Accesul la justiţie nu este un drept absolut. Prin normele interne, un stat îşi poate institui limitări ale accesului la justiţie în proporţii rezonabile, astfel încît dreptul să nu fie afectat în esenţa sa. De aceea, legiuitorul din RM a instituit o ordine destul de clar şi exhaustiv reglementată de intentare a procesului civil. Efectele juridice ale intentării procesului civil, după conţinut şi importanţă, se pot grupa în două categorii: Efecte procesual-juridice – semnifică, în primul rînd, investirea instanței de judecată cu abilitatea de a examina şi soluţiona o cauză civilă. Din data depunerii cererii de chemare în judecată în instanţa competentă, raportul juridic material-litigios devine obiectul procesului civil, se conturează componenţa participanţilor la proces. Prezumaţii subiecţi ai raportului material-litigios obţin un nou statut juridic – devin reclamant şi pîrît. În funcţie de statutul procesual obţinut, fiecare participant ia proces poate exercita drepturi şi obligaţii procesuale. !!! Reclamantul nu se mai poate adresa în instanţă cu aceeaşi cerere, avînd acelaşi obiect şi în baza acelora și temeiuri, chiar dacă, potrivit normelor de competenţă jurisdicţională teritorială alternativă (art.39 CPC), acesta putea alege între opţiunile oferite de legiuitor. De ex., dacă o persoană a sesizat instanţa de judecată de la domiciliul pîrîtului cu o acţiune privind apărarea drepturilor consumatorului, atunci adresarea ulterioară cu aceeaşi cauză la instanţa de judecată de la domiciliul reclamantului va determina instanţa de judecată să-i restituie sau să-i scoată cererea de pe rol, conform lit.g) alin.(1) art.170 CPC sau lit.d) art.267 CPC. Efecte materiale-juridice. Cea mai importantă consecinţă de ordin material-juridic a intentării procesului este întreruperea termenului de prescripţie (lit.a) alin.(1) art.277 CC). Achitarea pensiei de întreţinere se produce, de asemenea, din momentul adresării în judecată (alin. (2) art.98 Codul familiei). Cererea de chemare în judecată și conținutul ei. Procedura corectării cererii de chemare în judecată Cererea de chemare în judecată este un prim act de procedură prin care se începe realizarea efectivă a principiilor disponibilităţii, a dreptului la apărare şi a acesului la justiţie. !!! Deşi alin.(1) art.166 CPC prevede că oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în judecată, totuşi cererea de chemare în judecată trebuie să corespundă unor rigori de formă şi de conţinut. Cererea de chemare în judecată se perfectează doar în formă scrisă, iar dacă reclamantul este asistat în judecată de un reprezentant, aceasta trebuie să fie dactilografiată (alin.(7) art.166 CPC). Practica judiciară poate extinde justificat această cerinţă şi în privinţa cererilor de chemare în judecată depuse de către procurori (art.71 CPC), autorită ți şi organizaţii (art.73 CPC) în interesele altor persoane. De asemenea, forma scrisă dactilografiată se extinde fără excepţii asupra reclamanţilor persoane juridice, care întotdeauna compar în justiţie prin reprezentant. !!! În caz contrar, cererilor nedactilografiate nu li se va da curs, potrivit art.171 CPC. Actualmente legisla ția procesuală permite doar reclamantului-persoană fizică, cel care se adresează personal în instanţă, să perfecteze olograf o cerere de chemare în judecată. Conţinutul oricărei cereri de chemare în judecată este compus din: elemente esenţiale, adică obligatorii, fără de care respectiva cerere nu poate fi pusă pe rolul instanţei de judecată. Judecătorul nu va da curs unei cereri de chemare în judecată, dacă acesteia îi lipseşte măcar un element esenţial. Alte elemente ale cererii de chemare în judecată, se pot regăsi în cerere la discreţia reclamantului, însă lipsa lor nu afectează valoarea procesuală a actului.

2 b)

      

elemente neesențiale, adică facultative, care pot fi incluse în cerere doar dacă este posibil sau dacă reclamantul consideră necesar. Lipsa unui element facultativ într-o cerere de chemare în judecată nu constituie un neajuns şi nu poate constitui un impediment pentru acceptarea cererii. Art.166 CPC prevede mai multe elemente esenţiale ale cererii de chemare în judecată, care trebuie întrunite în cumul: datele de identificare ale părților (lit.b), c) alin.(2) art.166 CPC) şi ale reprezentantului reclamantului, dacă acesta există (lit.c 2) alin.(2) art.166 CPC); pretenţiile reclamantului, precum şi valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată (lit.d), f), g) alin. (2) art.166 CPC); circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile (lit.e) alin.(2) art.166 CPC); indicarea probelor de care reclamantul dispune în momentul depunerii cererii (lit.e) alin.(2) art.166 CPC); date despre respectarea ordinii prealabile (lit.h) alin.(2) art.166 CPC); semnătura pe cererea de chemare în judecată (alin.(5) art.166 CPC); anexele obligatorii (lit.i) alin.(2) art.16 şi art.167 CPC). !!! În lipsa unuia dintre elementele esenţiale, cererea de chemare în judecată nu poate pretinde a fi un document integru care să producă efectul procesual scontat – acceptarea de către judecător. Datele de identificare ale părţilor (reclamant şi pîrît) - (lit.b), c) alin.(2) art.166 CPC) Prin date de identificare ale părţilor (reclamantul şi pîrîtul) se înţelege numele şi domiciliul persoanei fizice, denumirea şi sediul persoanei juridice. !!! Dacă reclamantul este o persoană juridică, trebuie indicate suplimentar datele bancare şi codul fiscal ale acesteia (lit.b) alin. (2) art.166 CPC). Grație acestui element, judecătorul, în primul rînd, va verifica competen ța teritorială, iar în al doilea rînd – va putea înştiinţa corespunzător părţile. !!! Dacă reclamantul este reprezentat de un reprezentant legal, avocat, avocat-stagiar sau salariat, atunci în cererea de chemare în judecată obligatoriu trebuie indicate numele, prenumele, adresa, numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale reprezentantului reclamantului (lit.с 2) alin.(2) art.166 CPC). Această cerință este prevăzută în scopul facilitării procesului de citare şi înştiinţare corespunzătoare a justiţiabililor. Pretențiile reclamantului, precum şi valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată (lit.d), f), g) alin. (2) art.166 CPC) Deşi legiuitorul expres prevede că în cererea de chemare în judecată trebuie indicată esenţa încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime ale reclamantului (lit.d) alin.(2) art.166 CPC), aceasta nu este decît un reper de clarificare a obiectului acţiunii civile, adică a pretenţiilor reclamantului formulate potrivit legii materiale. Cadrul normativ general îl formează art.11 CC şi art.6 CPC. Însă multitudinea actelor normative, precum şi diversitatea cauzelor civile, permit şi impun, în acelaşi timp, concretizarea pretenţiilor cu referire la cazuri şi persoane concrete. Principiul disponibilităţii (art.27 CPC) lasă exclusiv pe seama reclamantului nu doar decizia de a se apăra, ci şi formularea propriilor pretenţii, adresate părţii adverse prin intermediul instanţei de judecată. Formularea clară a pretenţiilor în cererea de chemare în judecată permite stabilirea corectă a competenţei jurisdicţionale materiale şi teritoriale. Făcînd excepţie de categoriile de cauze atribuite expres în competen ța altor instanţe decît judecătoriile, judecătorul, chiar de la depunerea cererii de chemare în judecată va putea verifica dacă reclamantul a respectat sau nu competenţa jurisdicţională teritorială. În acest sens, este logică verificarea prioritară a competenţei excepţionale (art.40 CPC) ulterior, dacă reclamantul a ales una din opţiunile legal oferite (alin.(1) art.42 şi art.39 CPC) şi abia la final corectitudinea regulii generale a competen ței teritoriale (art.38 CPC). De asemenea, pretenţiile reclamantului vor putea permite judecătorului să decidă dacă acestea se judecă sau nu în procedură civilă (lit.a) alin.(1) art.169 CPC) ori dacă acestea (aceleaşi pretenţii şi aceleaşi temeiuri între aceleaşi părţi) au fost deja examinate şi soluţionate (lit.b) şi lit.d) alin.(1) art.169 CPC). !!! Deşi la faza incipientă judecătorului îi este aproape imposibil să cunoască informaţia necesară pentru aplicarea corectă a lit.b) şi d) alin.(1) art.169 CPC. Însă ulterior, după acceptarea cererii de chemare în judecată, se vor putea aplica lit.b) şi e) ale art.265 CPC. !!! Extrem de important pentru justiţiabili şi pentru instan ță este cuantumul taxei de stat, precum şi scutirea din oficiu de achitare a acesteia. !!! Pretenţiile reclamantului corect şi clar formulate, inclusiv indicarea valorii acestora acolo unde este posibil şi necesar, permit diferențierea acţiunilor civile ca fiind patrimoniale sau nepatrimoniale şi respectiv, modul diferit de taxare a pretenţiilor inserate în cererea de chemare în judecată. Pretenţiile formulate de către reclamant vor putea face în viitor obiectul modificărilor. Reclamantul le va putea schimba (formulînd o altă pretenţie în locul celei iniţiale), va putea mări sau micşora cuantumul pretenţiilor (adăugînd sau excluzînd pretenţii accesorii, ori schimbînd valoarea acţiunii) sau chiar renunţa integral ori parţial la ele. !!! Pentru instanţa de judecată acest lucru este extrem de important, deoarece legea procesuală în alin.(3) art.240 CPC, prevede că instanţa va adopta hotărîrea în limitele pretenţiilor înaintate de reclamant. Schimbarea pretențiilor pe parcursul procesului depinde de disponibilitatea reclamantului, cu condi ția că nu va ieşi din limitele acţiunii civile iniţiale. !!! În cererea de chemare în judecată se pot conţine mai multe pretenţii (capete de cerere) conexe prin temeiurile apari ției sau prin probe (alin.(4) art.166 CPC). Judecătorul va stabili caracterul de sine stătător al fiecărei pretenţii şi valoarea fiecăreia dintre ele sau care pretenţie este principală şi care este accesorie, pentru a verifica dacă reclamantul a achitat corect taxa de stat. În cazul mai multor pretenţii independente inserate într-o singură cerere de chemare în judecată, judecătorul va ţine cont de necesitatea taxării fiecărei pretenţii aparte (lit.k) art.87 CPC). Circumstanțele de fapt și de drept pe care reclamantul își întemeiază preten țiile (lit.e) alin.(2) art.166 CPC) Circumstanţele de fapt care trebuie incluse în conţinutul oricărei cereri de chemare în judecată se rezumă la expunerea unor fapte juridice care s-au produs şi care au generat pretenţiile reclamantului. Realmente, acestea întruchipează temeiul acţiunii civile, adică justificarea pe care reclamantul o invocă pentru a putea convinge instanţa că pretenţiile sale trebuie admise. însă invocarea nu este suficientă, reclamantul urmează să dovedească anume circumstanţele de fapt pe care le invocă drept temei al pretenţiilor sale (alin.(1) art.118 CPC). !!! Importanţa practică a circumstanţelor de fapt, ca element esenţial al cererii de chemare în judecată, este indispensabil legată de obiectul probaţiei. Disponibilitatea reclamantului, pe care o instanţă impar țială nu o poate distorsiona, permite acestuia să-şi întemeieze pretenţiile cum crede că e mai corect, precum şi să le modifice pe parcursul examinării cauzei (alin.(2) art.60 CPC). De aceea, la primirea cererii de chemare în judecată judecătorul va putea impune doar indicarea circumstanţelor de fapt, nu şi faptul că acestea nu sînt suficiente, convingătoare sau imposibil de probat. În asemenea cazuri, judecătorul anticipează posibila examinare în fond, expunîndu-se asupra acesteia, fapt care este inadmisibil şi incompatibil cu standardele CEDO. Circumstanţele de drept sînt prevederile normelor juridice materiale şi procesuale pe care se bazează reclamantul în formularea şi probarea pretenţiilor sale. Un justiţiabil care se adresează nemijlocit în instanţă, fără a beneficia de asistenţa juridică a unui avocat,

3 avocat-stagiar, de ajutorul unui procuror sau al unui subiect prevăzut în art.73 CPC, poate să nu cunoască exact şi exhaustiv pe care articole din care legi se poate baza pentru apărarea drepturilor sale. Mai mult decît atît, conform alin.(2) art.5 CPC nici unei persoane nu i se poate refuza apărarea judiciară din motiv de inexistenţă a legislaţiei, de imperfecţiune, de coliziune sau obscuritate a legislaţiei în vigoare. !!! În cazul în care un justiţiabil-persoană fizică se adresează nemijlocit în instan ța de judecată, lipsa circumstanţelor de drept în textul cererii de chemare în judecată nu va determina judecătorul să nu-i dea curs conform art.171 CPC. În restul cazurilor, lipsa acestui element esenţial al cererii de chemare în judecată va constitui un neajuns care urmează a fi corectat în termenul oferit de judecător. !!! Judecătorul verifică doar dacă acest element esenţial se conţine în textul cererii de chemare în judecată şi nu va aprecia dacă suportul normativ (normele juridice scrise în textul cererii) sînt suficiente, relevante sau corect invocate. La faza intentării procesului civil nu se cercetează şi apreciază fondul cauzei, fiindcă instanţa va soluţiona litigiul de drept doar prin hotărîre judecătorească, aplicînd corect legea materială şi procesuală. Indicarea probelor de care reclamantul dispune în momentul depunerii cererii de chemare în judecată (lit.e) alin.(2) art.166 CPC) este un element indispensabil pentru confirmarea circumstan țelor de fapt. În textul cererii de chemare în judecată se poate face referire la orice mijloc de probă, cu excepţia concluziilor expertului, indiferent dacă reclamantul le deţine sau nu. Întrucît la depunerea cererii de chemare în judecată pot fi anexate doar înscrisuri şi înregistrări audio şi/sau video, celelalte mijloace de probă vor putea fi administrate ulterior în condiţiile legii. Judecătorul se va pronunţa tendenţios şi neobiectiv, dacă va imputa reclamantului la faza depunerii cererii de chemare în judecată că acesta nu a indicat toate probele necesare examinării şi soluţionării juste a cauzei civile. Totodată, nu este de bună-credinţă conduita justiţiabililor care evită anexarea probelor de care dispun în mod indiscutabil, reieşind din categoria şi circumstanţele cauzei civile (actele juridice care se contestă, actele de stare civilă, înscrisurile care justifică scutirea de taxă de stat etc.). Date despre respectarea ordinii prealabile (lit.h) alin.(2) art.166 CPC) Ordinea prealabilă este prevăzută fie de lege, fie de contractul păr ților. Nu reprezintă ordine prealabilă clauza de arbitraj inserată sau anexată la contractul părţilor, precum şi formula de curtoazie privind soluţionarea pe cale amiabilă a litigiilor care rezultă din contractul respectiv. !!! Deşi ordinea prealabilă nu este obligatorie pentru toate categoriile de cauze civile deduse judecăţii, atunci cînd legea sau contractul părţilor o impune, ea devine esenţială pentru accederea în instanţa de judecată, iar actele prin care se probează adresarea în prealabil şi, eventual, răspunsul negativ pe care l-a primit reclamantul sînt anexe indispensabile ale cererii de chemare în judecată. În lipsa lor judecătorul va restitui cererea de chemare în judecată (lit.a) art.170 coroborat cu alin.(1) art.171 şi lit.d) art.167 CPC). Semnătura pe cererea de chemare în judecată (alin.(5) art.166 CPC) !!! Instanțele de judecată niciodată nu pornesc procese civile din oficiu, ci doar la cererea persoanei care crede că i s-a încălcat sau contestat un drept. De aceea, actele procesuale nesemnate nu se acceptă, or, semnătura este prima dovadă certă a valorificării eficiente a principiului disponibilităţii (art.27 CPC). !!! În caz contrar, cererea de chemare în judecată se restituie prin încheiere care nu se contestă cu recurs separat (alin.(5) art.170 CPC). Pe cel puțin un exemplar de cerere de chemare în judecată se va regăsi în original semnătura reclamantului . !!! Facsimilul semnăturii nu este dovada semnării cererii de către justi țiabil, respectiv este o încălcare a exigen ței legale. E necesar ca numele şi prenumele complete ale reclamantului să figureze la sfîrşitul cererii dactilografiate sau scrise olograf. Pentru evitarea dubiilor despre valabilitatea semnăturii, reclamantul va anexa copia buletinului de identitate sau a pa șaportului, unde se regăseşte mostra propriei semnături. Aceeaşi exigenţă privitor la semnătură vor respecta şi reprezentanţii legali ai reclamanţilor, care îşi vor menţiona şi certifica documentar calitatea în funcţie de categoria reprezentării legale (art.79 CPC). Fiecare coreclamant care figurează în aceeaşi cerere de chemare în judecată va semna personal cererea, ţinînd cont de cerinţele anterior menţionate. !!! Dacă coreclamanţii obligatorii îl împuternicesc pe unul dintre ei de a semna cererea de chemare în judecată, această împuternicire specială va trebui transmisă printr-o procură autentificată notarial. Este unica soluţie prin care se poate completa un gol legislativ, or, norma procesuală nu prevede expres cum se perfectează împuternicirile speciale ale coreclamantului-reprezentant. Doar art.81 CPC impune sub sancțiunea nulităţii ca această împuternicire specială să se regăsească în formă scrisă într-un act prevăzut (mandat sau procură).

a)

b)

 

Anexele obligatorii (lit.i) alin.(2) art.16 şi art.167 CPC) Cererea de chemare în judecată va fi însoţită de un şir de anexe obligatorii, în lipsa cărora judecătorul va trebui să nu-i dea curs; acestea sînt: Dovada în original a achitării taxei de stat, în cazurile în care reclamantul nu beneficiază conform art.85 CPC de scutirea achitării acesteia. !!! Dacă reclamantul persoană fizică sau juridică în cererea de chemare în judecată solicită scutire integrală sau parţială, eşalonare sau amînare a achitării taxei de stat, atunci obligatoriu va trebui nu doar să invoce ca motiv situa ția materială, dar şi să anexeze probe care o justifică. Fără a putea enumera limitativ care ar putea fi aceste probe, este oportună enumerarea exemplificativă pe care o face CSJ în Hotărîrea Plenului nr.25 din 28.06.2004. !!! Situația materială dificilă a reclamantului persoană fizică poate fi dovedită prin avizul Comisiei pentru protecţie socială, certificat despre mărimea salariului, pensiei sau a altor venituri; existenţa la întreţinere a copiilor minori sau a altor persoane etc. Pentru aprecierea situaţiei materiale se va lua în considerare: valoarea patrimoniului disponibil al persoanei, valoarea acțiunii, obligațiile care ar rezulta din anumite acte, făcîndu-se o concluzie din ansamblul probelor prezentate. !!! Persoana juridică, solicitînd scutirea de plata taxei de stat, urmează să probeze lipsa mijloacelor financiare, prezentînd probe pertinente în acest sens. În calitate de probă pot servi: informaţia de la inspectoratul fiscal privind existenţa şi situaţia conturilor bancare, dările de seamă fiscale pentru ultimii ani etc. Actele certificate corespunzător care atestă calitatea de conducător al persoanei juridice, de reprezentant legal sau împuternicirile reprezentantului contractual, precum şi cererea în original a persoanei fizice adresată procurorului. Conducătorii persoanelor juridice vor putea semna personal cererile de chemare în judecată, confirmîndu-şi calitatea prin actele de numire, alegere, confirmare certificate corespunzător. În acest caz, se va indica în mod obligatoriu funcţia, calitatea persoanei fizice care de jure întruchipează o persoană juridică. Pentru o persoană juridică de drept public, constituită prin lege, conducătorul căreia a fost ales, numit sau confirmat în funcţie printr-un act al unei autorităţi publice centrale de stat, publicat în Monitorul Oficial, este suficientă referinţa la acest act. Documentele pe care trebuie să le anexeze reprezentanţii legali sînt diferite în funcţie de temeiurile reprezentării. Reprezentanții legali nu au nevoie de careva împuterniciri pentru a exercita în volum deplin toate actele procedurale din numele şi în interesul reprezentatului, însă fiecare din calităţile reprezentanților legali trebuie certificată în modul corespunzător: Părinţii şi/sau înfietorii vor anexa propriile acte de indentitate, actele de naştere ale copiilor şi hotărîrea judecătorească de încuviinţare a adopţiei (dacă în actul de naştere al copilului încă nu s-au făcut men țiunile necesare). Tutorii persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu şi curatorii persoanelor limitate în capacitatea de exerciţiu vor anexa hotărîrea judecătorească de lipsire/limitare în capacitatea de exerciţiu şi actul administrativ eliberat de autoritatea tutelară privind numirea tutorelui/curatorului.

4   

c)

d)

e)

f)

1) 2)

3)

4)

Tutorii minorilor în vîrstă de pînă la 14 ani şi curatorii minorilor în vîrstă de la 14 la 18 ani vor anexa actele de naştere ale respectivilor minori, precum şi actul administrativ eliberat de autoritatea tutelară privind numirea tutorelui/curatorului. Administratorii fiduciari ai bunurilor persoanelor declarate absente fără veste vor prezenta hotărîrea judecătorească de declarare a absenţei fără veste (art.49 CC) şi contractul de administrare fiduciară (art.50 CC). Custodele bunurilor persoanei decedate sau declarate decedate, dacă reprezintă în proces moştenitorii acestora, dacă succesiunea nu a fost încă acceptată de nimeni, va anexa actul notarial de numire (art.1555 CC). !!! Dacă cererea de chemare în judecată este semnată de către un reprezentat contractual – un avocat, avocat-stagiar pentru reclamantul persoana fizică sau juridică sau un salariat neavocat al reclamantului persoanei juridice-împuternicirile de semnare a cererii de chemare în judecată trebuie să se regăsească sub sancţiunea nulităţii în mandat sau procura. !!! În caz contrar, cererea este pasibilă de restituire irevocabilă. Din 12 noiembrie 2014 HG nr.158 din 28.02.2013 prevede că împuterniciri/e avocatului şi ale avocatului-stagiar în procesul civil, stabilite conform art.81 CPC, urmează a fi consemnate pe versoul mandatului sau, după caz în procura întocmită la cererea clientului, în modul stabilit de lege. Dacă se întocmește o procură, avocatul sau avocatul-stagiar va nota pe versoul mandatului textul „Conform procurii anexate” şi va semna versoul mandatului în locul clientului. !!! Împuternicirile avocatului sau ale avocatului-stagiar stabilite în procură sînt valabile doar dacă aceasta se prezintă împreună cu mandatul. Art.81 CPC prevede că în procura sau în mandatul avocatului ori avocatului-stagiar pot fi inserate împuterniciri speciale, inclusiv de a transmite împuterniciri unei alte persoane. Adică un salariat sau un avocat, avocatstagiar împuternicit expres în scris poate transmite împuternicirile sale altui salariat sau, respectiv, avocat ori avocat-stagiar. Această modalitate de reprezentare este justă şi se încadrează perfect în prevederile Legii cu privire la avocatură nr.1260/2002, care în alin.(1), (2) şi (3) art.5 prevede că !!! orice persoană are dreptul sa își aleagă în mod liber avocatul pentru a fi consultată şi reprezentată de acesta în materie juridică. În pofida dispozițiilor lit.b) alin.(2) pct.6 din HG nr.1175/2010, potrivit cărora, formularul mandatului avocatului conţine următoarele elemente obligatorii: pe verso se inserează semnătura clientului, nu doar semnătura clientului ori a avocatului, avocatului stagiar atestă caracterul veritabil al împuternicirii, ci şi semnătura altui reprezentant împuternicit în modul cerut de lege. !!! Este necesar ca alături de orice semnătură să figureze numele şi prenumele persoanei care semnează, scrise complet şi lizibil. !!! Dacă cererea de chemare în judecată este depusă de procuror în interesul unei persoane fizice care, din motive legal prevăzute, nu se poate adresa în judecată personal (alin.(2) art.71 CPC), cererea de chemare în judecată va fi semnată de către procuror, indicîndu-se expres această calitate procesuală. Însă, în mod obligatoriu, se va anexa cererea persoanei fizice, cu excep ția celei incapabile, prin care procurorului i se solicită adresarea în judecată. Această cerere a persoanei fizice adresată procurorului nu semnifică împuternicirea acestuia din urmă, întrucît procurorul în procesul civil nu este reprezentant, ci reclamant în accepţiune procesuală. !!! Cererea persoanei fizice este dovada faptului că procesul civil nu se porneşte abuziv ori din oficiu, în pofida principiului disponibilită ții. Dacă procurorul se adresează în judecată în interesele statului sau ale societăţii, respectînd temeiurile alin.(3) art.71 CPC, semnarea cererii de chemare în judecată de către procuror este suficientă pentru valabilitatea actului procesual. !!! În cazul adresării în judecată a autorităţilor publice, organizaţiilor sau persoanelor fizice în interesul altor persoane conform art.73 CPC, judecătorul va verifica mai întîi dacă există o prevedere legală specială expresă care să permită intentarea procesului în baza art.73 CPC, or, în lipsa acesteia, se va refuza în primirea cererii de chemare în judecată (lit.c) alin.(1) art.169 CPC). !!! Dacă aplicarea acestei prevederi nu se impune, atunci cererea de chemare în judecată se semnează în interesul reclamantului fie de către conducătorul autorităţii publice sau al organizației, indicîncu-se funcţia acestuia cu anexarea actelor confirmative, fie de către un salariat al autorită ții publice sau al organizaţiei care are împuternicirea de a semna prevăzută expres într-o procură. Înscrisurile care confirmă pretenţiile reclamantului, dacă acesta le deţine la data adresării. Pot fi anexate şi suporturile pe care se conţin înregistrări audio şi/sau video ca mijloace de probă. Potrivit lit.c) alin.(1) art.167 CPC, coroborat cu art.138 CPC, prezentarea originalelor înscrisurilor ca mijloace de probă este o cerinţă generală. Însă anexarea unei copii de pe un document nu este exclusă, dacă aceasta este certificată corespunzător. Multitudinea şi diversitatea înscrisurilor ca mijloace de probă ce pot fi anexate la depunerea cererii de chemare în judecată implică diferite metode de confirmare a valabilităţii copiilor de pe acestea. Copiile actelor de identitate ale părţilor nu necesită nici o certificare (instanţa va putea verifica identitatea acestora în şedinţă), copiile actelor de stare civilă se vor autentifica fie de către avocat, fie notarial. La fel se va proceda cu copiile actelor juridice (contracte, testamente etc.). Copiile actelor de constituire a persoanelor juridice, precum şi celorlalte acte emise de acestea (copii ale carnetelor de muncă, ordine interne, contracte etc.) pot fi certificate şi de persoana juridică care confirmă corespunderea cu originalul. Copiile de pe înscrisuri se depun pentru pîrîţi doar dacă aceştia nu dispun de ele în virtutea specificului raportului material-litigios. Copiile cererii de chemare în judecată şi ale celorlalte anexe. Numărul copiilor cererii de chemare în judecată trebuie să fie egal cu numărul pîrîților, plus una pentru instanţă. Deşi legea prevede că şi intervenien ților trebuie să li se înmîneze o copie a cererii de chemare în judecată, această cerinţă este prematură, or, intervenienţii principali întotdeauna, iar cei accesorii – deseori, apar în proces după intentarea acestuia. Oricum dacă în cererea de chemare în judecată este indicat un intervenient accesoriu, reclamantul va pregăti şi pentru acesta un set de materiale. Dacă reclamantul nu va anexa documentele care confirmă respectarea ordinii prealabile, judecătorul va dispune restituirea cererii de chemare în judecată conform lit.a) alin.(1) art.170 CPC. Însă dovada respectării ordinii prealabile nu va necesita nici un fel de certificare întrucît legea nu prevede acest lucru (lit.d) alin.(1) art.167 CPC). Forţa probantă a documentului care confirmă respectarea ordinii prealabile obligatoriu se atestă prin data expedierii şi cea a recepţionării cererii prealabile. Copia actului de identitate al reclamantului. Acest act nu este prevăzut în art.167 CPC, dar este necesar pentru a verifica autenticitatea semnăturii, precum şi pentru a garanta respectarea lit.e) art.169 CPC. Elementele neesențiale (facultative) ale cererii de chemare în judecată nu determină judecătorul să semnaleze lipsa acestora sau să impună corectarea lor, incluse fiind la latitudinea justiţiabilului. Denumirea cererii nu este un element de conţinut esenţial, întrucît legiuitorul consideră că cererea de chemare în judecată este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire incorectă (alin.(6) art.166 CPC). Instanţa căreia i se adresează justiţiabilul trebuie indicată în cererea de chemare în judecată conform lit.a) alin.(2) art.166 CPC. Însă acest reper nu este unul esenţial pentru investirea instan ței de judecată competente. Indicarea eronată a denumirii judecătoriei în cererea de chemare în judecată nu urmează a determina judecătorul să nu dea curs cererii, dacă cererea de chemare în judecată este depusă cu respectarea normelor de competenţă jurisdicţională. !!! Competenţa jurisdicțională materială sau teritorială se apreciază după alte criterii, decît simpla indicare a denumirii instanţei. De aceea, această cerin ță de conţinut este una neesenţială. Pentru a evita tergiversările şi pentru a exclude formalismul excesiv al procedurilor în cazul în care justiţiabilul greşeşte denumirea instanţei, cererea trebuie acceptată. !!! Aplicarea art.171 CPC doar din acest considerent va constitui un abuz din partea judecătorului. Numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale păr ților (lit.b1) şi c1) alin.(2) art.166 CPC). Acestea nu constituie elemente esenţiale ale cererii de chemare în judecată, din simplul considerent că reclamantul sau pîrîtul poate să nu dispună de ele. Iar cu referire la pîrît, chiar dacă acesta are număr de telefon, număr de fax, poştă electronică sau alte date de contact, reclamantul poate să nu le cunoască. Data scrisă în cererea de chemare în judecată. Cererea de chemare în judecată poate fi depusă în instanţa de judecată nemijlocit de către reclamant sau de către alţi subiecţi în interesul reclamantului (art.71 şi 73 CPC), sau de către reprezentantul legal sau contractual

5

5)

   

  

(împuternicit expres conform art.81 CPC). În acest caz nu contează data scrisă în cerere, ci data depunerii şi numărul de înregistrare aplicate pe un exemplar al cererii de chemare în judecată care rămîne la justiţiabil. Dacă cererea de chemare în judecată se expediază prin poştă – data depunerii se consideră data expedierii, marcată cu ştampilă poştală pe plic. Totu și, atunci cînd semnarea cererii de chemare în judecată se face la o anumită dată, iar depunerea la o altă dată, pentru a aprecia valabilitatea dreptului de a semna, se va ţine cont şi de data semnării cererii. Conform alin.(3) art.166 CPC, cererea de chemare în judecată poate cuprinde şi alte date, importante pentru soluţionarea pricinii, precum şi demersurile reclamantului. Cele mai frecvente demersuri ale reclamantului inserate în textul cererii de chemare în judecată sau anexate la aceasta ca acte separate sînt: cererile (demersurile) de scutire integrală sau parţială, amînare sau eşalonare a taxei de stat; cererile (demersurile) privind asigurarea probelor; cererile (demersurile) privind asigurarea acțiunii civile; reclamarea de probe. !!! La fiecare dintre acestea judecătorul va reac ționa în forma si la momentul permis de lege. !!! Înaintea acceptării cererii de chemare în judecată, se va emite o încheiere judecătorească de admitere sau respingere a solicitărilor legate de facilitățile de taxare, care se va putea contesta odată cu fondul cauzei (art.99 CPC). Sintagma „ odată cu fondul” nu are interpretare ad literam, întrucît respingerea solicitării de scutire poate duce la restituirea cererii de chemare în judecată conform alin.(2) art.171 CPC. De aceea, !!! pentru a respecta întocmai logica procesului civil, o atare încheiere judecătorească se va putea contesta odată cu eventuala încheiere de restituire a cererii de chemare în judecată. !!! În cazul respingerii cererii de scutire integrală sau par țială, amînare sau eșalonare a taxei de stat, judecătorul nu va da curs cererii de chemare în judecată şi va stabili un termen de achitare a taxei de stat. Ulterior, dacă reclamantul nu se va conforma, cererea de chemare în judecată se va restitui prin încheiere susceptibilă de recurs (art.171 CPC). Cererea de asigurare a probelor se va putea soluţiona înainte de intentarea procesului prin încheiere de asigurare a probei (se atacă odată cu fondul) sau de refuz în asigurarea probei (se atacă cu recurs în 5 zile de la pronunţare) – art.128 CPC. Cererea de asigurare a acţiunii se va soluţiona doar după acceptarea cererii de chemare în judecată (alin.(3) art.168 şi alin.(2) art.177 CPC) prin încheiere susceptibilă de recurs. La solicitarea de reclamare a probelor, perfectată conform alin.(2) art.119 CPC, judecătorul va reacţiona după acceptarea cererii de chemare în faza de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare. În termen de 24 ore cererea de chemare în judecată depusă în instan ță se va distribui aleatoriu prin intermediul Programului Integrat de Gestionare a Dosarelor. Din momentul distribuirii unui judecător a cererii de chemare în judecată, acesta, în termen maxim de 5 zile, va putea decide una din următoarele soluţii procesuale – refuzul (art.169 CPC), restituirea (art.170 CPC), necesitatea corectării cererii de chemare în judecată (art.171 CPC) sau acceptarea acesteia (art.168 CPC). Refuzul și restituirea cererii de chemare în judecată Nerespectarea premiselor şi a condiţiilor de exercitare a dreptului la acţiune în sens procesual produce diferite efecte juridice. Dacă la depunerea cererii de chemare în judecată judecătorul constată lipsa dreptului la ac țiune în baza vreunui temei din art.169 CPC, el va dispune prin încheiere recurabilă refuzul în primirea cererii de chemare în judecată. !!! Nu toate temeiurile de refuz în primirea cererii de chemare în judecată pot fi aplicate de către judecător la faza intentării procesului. Motivul este evident – unele temeiuri de refuz rezultă din circumstan țe invocate şi probate de către partea adversă. De ex., lit.b) şi d) alin.(1) art.169 CPC. Însă în cazurile lit.a), c), e) şi f) art.169 CPC, judecătorului îi poate fi clar de la bun început că urmează a refuza în primirea cererii de chemare în judecată. Ţinînd cont de gravitatea consecinţelor procesuale ale încheierii de refuz în primirea cererii de chemare în judecată, legiuitorul a permis contestarea acesteia cu recurs (alin.(2) şi (3) art.169 CPC). !!! Dacă la depunerea cererii de chemare în judecată judecătorul constată că dreptul la acţiune este exercitat cu încălcarea ordinii de adresare în instanţă prevăzută în art.170 CPC, el va dispune prin încheiere restituirea cererii de chemare în judecată. Totuşi, unele condiții de exercitare a dreptului la acţiune în sens procesual nu pot fi verificate cu certitudine la depunerea cererii de chemare în judecată. De ex., lit.c), d), g) alin.(1) art.170 CPC. Cu toate acestea, probabilitatea restituirii cererii de chemare în judecată este mai mare decît cea a refuzării, or, judecătorul poate şi trebuie să verifice dacă justiţiabilul a respectat condiţiile de exercitare a dreptului la intentarea acţiunii. Doar în 4 cazuri prevăzute în art.170 CPC încheierea de restituire este recurabilă – lit.a), b), c) şi g). Dacă cererea de chemare în judecată poate fi refuzată, restituită sau trebuie corectată fără a i se da curs, atunci se va aplica consecința cea mai gravă. Justificarea acestei practici nu este defavorabilă justiţiabililor, în pofida aparenţelor. Or, atunci cînd un judecător mai întîi va oferi termen pentru achitarea taxei de stat, ulterior va restitui cererea pentru nerespectarea ordinii prealabile şi după respectarea acesteia va refuza în primirea cererii din careva temeiuri prevăzute de lege, nu doar justi țiabilului i se va cauza un grav disconfort, ci consumă excesiv şi timpul, eforturile, resursele umane şi tehnice ale instanţei. !!! Judecătorul nu are posibilitatea legală să verifice corectitudinea perfectării cererii de chemare în judecată după intentarea procesului, de aceea, exigenţele de formă şi conţinut se vor verifica mult mai minuţios la depunerea cererii de chemare în judecată. Ulterior, neajunsurile cererii nu pot fi corectate de către instanţă. În acelaşi timp temeiurile de refuz sau restituire se pot justifica şi după intentarea procesului (art.265, 43, 267 CPC), iar primirea pe rol a unei cereri care nu corespunde exigenţelor de con ținut sau nu-i taxată în modul corespunzător este în contradicţie cu consecutivitatea logică a procesului. Instanţa, după pornirea procesului, va putea propune concretizarea pretenţiilor, completarea motivelor acestora sau depunerea probelor suplimentare, dar atunci cînd justiţiabilul nu va binevoi să-şi exercite aceste drepturi, examinarea va fi destul de dificilă pentru judecător. !!! Dacă a fost pusă pe rol o cerere netaxată (judecătorul nu a dispus achitarea taxei de stat sau a dispus scutirea de taxă, fără solicitare şi probare corespunzătoare), acest lucru dezechilibrează grav procesul civil, iar partea adversă este vădit defavorizată prin intentarea unui proces fără respectarea uniformă a condiţiilor obligatorii pentru toţi justițiabilii. Încheierile emise de judecător la faza intentării procesului conform art.169, 170, 171 CPC sînt documente separate şi trebuie să corespundă cerinţelor art.270 CPC. Consecinţele juridice ale refuzului primirii cererii de chemare în judecată sînt prevăzute în alin.(3) art.169 CPC, conform căruia !!! se exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleași temeiuri. Însă gravitatea acestei consecinţe procesuale nu trebuie exagerată. Trebuie de ţinut cont de principala regulă de acţiune în timp a normei procesuale prevăzută de alin.(1) art.3 CPC, potrivit căreia !!! la data adresării în judecată se aplică norma procesuală valabilă în acel moment. De aceea, nu încheierea de refuz sau încetare a procesului va fi temei de refuz repetat, ci prevederile art.169 CPC raportate la data adresării repetate. De ex., normele speciale pe care s-a axat lit.e) art.169 CPC au deja alt conținut care permite adresarea în judecată a unei autorităţi publice conform art.73 CPC sau hotărîrea irevocabilă a fost casată prin revizuire (lit.b) art.169 CPC). !!! Sintagmele „aceluiași reclamant împotriva aceluiaşi pîrît”, din alin.(2) art.169 CPC şi „aceleiaşi părţi” din alin.(2) art.266 CPC se referă şi la intervenienţii principali, precum şi la succesorii în drepturi ai reclamantului, pîrîtului şi intervenientului principal.

6 Graţie principiului accesului liber la justiţie, consecinţa procesuală prevăzută de alin.(2) art.169 CPC nu se va aplica, dacă acţiunea a fost depusă conform art.71 sau 73 CPC de către procuror sau alţi subiecţi investiţi de lege.

a) b) c) d)

 

 

Tema: PREGĂTIREA PRICINII PENTRU DEZBATERI JUDICIARE Noțiunea și sarcinile fazei de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare A doua fază procesuală obligatorie a oricărui proces civil este pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare. !!! Dacă cererea de chemare în judecată a fost acceptată de către judecător, inevitabil acesta trebuie să întreprindă anumite acţiuni procesuale care urmăresc același scop – de a asigura o examinare efectivă a fondului cauzei într-un termen optim şi previzibil, evitînd pe cît este posibil incidentele procesuale. Legiuitorul confirmă că trebuie asigurată judecarea justă şi promptă (alin.(1) art.183 CPC). !!! Această sarcină este o finalitate a procedurii civile (art.4 CPC) care are un con ținut foarte complex. Judecarea semnifică examinarea şi soluţionarea cauzelor civile în fond, respectînd exigenţele de formă şi de conţinut a actelor de procedură, precum şi consecutivitatea exercitării acestora. Caracterul just al judecării întruchipează conceptul de dreptate, echitate, conform căruia trebuie găsit echilibrul întru respectarea drepturilor fiecăruia. Scopurile acestei faze procesuale sînt expres enunţate de către legiuitor în alin.(2) art.183 CPC: precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor juridice dintre părţi; constatarea circumstanţelor care au importanţă pentru solu ționarea justă a pricinii; stabilirea componenţei participanţilor la proces şi implicarea în proces a altor persoane; prezentarea de probe. Precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor juridice dintre părţi. Întrucît în procedura civilă se examinează o diversitate foarte mare de cauze civile, raporturile juridice între părţi sînt şi ele destul de diversificate. Acestea pot rezulta din raporturi juridice civile, familiale, de muncă, locative, funciare, ecologice şi din alte raporturi juridice (alin.(4) art.2 CPC). De aceea, !!! pentru început se clarifică ce fel de cauză civilă s-a acceptat spre examinare, pentru a identifica şi normele juridice materiale care trebuie aplicate. Dacă raportul juridic material-litigios este corect determinat, atunci suportul normativ al acestuia va fi uşor de găsit. Soluționarea justă a oricărei cauze civile impune o hotărîre legală, în deosebi conform legii materiale. !!! La această fază procesuală trebuie de clarificat care norme juridice materiale sînt aplicabile raportului material-litigios (de ex., să nu fi fost abrogate sau declarate neconstituționale la data producerii litigiului). Dacă nu a fost precizată legea materială care urmează a fi aplicată raportului material-litigios, atunci soluţia dată de instan ță nu va fi una corectă, întrucît ori nu a fost aplicată legea care trebuia să fie aplicată, ori a fost aplicată o lege care nu trebuia să fie aplicată. !!! Instanţele de apel şi/sau de recurs vor constata încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept material (alin.(2) art.387, 432 CPC), fapt care inevitabil va determina casarea hotărîrii judecătoreşti. Constatarea circumstanțelor care au importanţă pentru soluționarea justă a pricinii . În conformitate cu alin.(3) art.118 CPC, circumstanţele care au importanță pentru soluţionarea justă a pricinii sînt determinate definitiv de instanţa judecătorească pornind de la pretenţiile şi obiecţiile părţilor şi ale altor participan ți la proces, precum şi de la normele de drept material şi procedural ce urmează a fi aplicate. !!! La această fază procesuală, judecătorul va determina obiectul probaţiei judiciare, adică ce trebuie de dovedit. În primul rînd, acesta rezultă din motivele de fapt pe care se întemeiază pretenţiile reclamantului şi care se regăsesc în cererea de chemare în judecată. În al doilea rînd, obiectul probației se va contura reie șind din referinţa pîrîtului, în care se vor indica obiecţiile şi circumstanţele pe care le invocă drept temei al acestora. Anume la acestea se referă legiuitorul atunci cînd specifică în alin.(3) art.186 CPC că în referinţă se indică răspunsul la pretenţiile de fapt ale acţiunii. Deşi legea nu menţionează nimic despre clarificarea sarcinii proba ției la această fază procesuală, inevitabil, judecătorul va identifica cine şi ce trebuie să probeze. Stabilirea componenţei participanţilor la proces şi implicarea în proces a altor persoane. Deşi părţile sînt principalii subiecţi procesuali, stabilirea corectă a acestora este preocuparea judecătorului în limitele imparţialităţii pe care trebuie să o respecte. !!! Reclamantul este cel care se adresează nemijlocit sau prin intermediul altor subiecţi în instanţă, iar graţie principiului disponibilităţii acesta va indica pîrîtul (copîrîţii), adică persoana (persoanele) despre care se crede că a (au) încălcat sau contestat un drept. Instanţa de judecată nu va putea dispune înlocuirea părţii care figurează greşit în proces, chiar dacă este foarte evident. În cazul în care se constată că acţiunea a fost depusă de reclamantul necorespunzător sau că acţiunea nu este îndreptată împotriva unei persoane care trebuie să răspundă în acţiunea dată, acesta va constitui temei de respingere a acţiunii. !!! Nici intervenienţii principali nu pot fi atraşi în proces din oficiu. Judecătorul, ţinînd cont de principiul disponibilităţii, nu este în drept să atragă aceste persoane în proces fără consimţămîntul lor. Legea procesuală impune doar în știin țarea acestora pentru a evita pronunţarea de hotărîri judecătoreşti în privinţa drepturilor persoanelor neantrenate în proces, adică pentru a nu le lipsi de dreptul la apărare, ca parte a unui proces echitabil. !!! Ca urmare a constatării temeiurilor coparticipării procesuale obligatorii, instanţa judecătorească va înştiinţa, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, pe toţi coreclamanţii şi copîrîţii despre posibilitatea de a interveni în proces (alin.(2) art.62 CPC). Şi dacă se constată că există persoane care pot să îşi declare propriile pretenţii asupra obiectului litigiului între părţile iniţiale, instanţa este obligată să înştiinţeze persoanele în cauză despre procesul pornit şi să ie explice dreptul lor de a interveni în proces prin înaintarea unei acţiuni (alin.(11) art.65 CPC). Prezentarea de probe. Pe parcursul examinării cauzelor civile în fond nu se vor administra alte probe decît cele prezentate în termenele stabilite de judecător la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri sau la deschiderea şedinţei de judecată. Conform alin.(4) art.122 CPC, !!! se consideră inadmisibile probele ce nu au fost prezentate de participanţii la proces pînă la data stabilită de judecător, cu excepția cazurilor prevăzute la art.204 şi alin.(1) art.372 CPC. Actele procesuale ale judecătorului în vederea pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare Judecătorul, în faza de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare, îndeplineşte mai multe acte procesuale. Art.185 CPC enumeră nelimitativ un şir de acţiuni care trebuie sau pot fi întreprinse anume la această etapă. Unele acţiuni procesuale sînt inevitabile şi obligatorii pentru toate cauzele civile. Acestea trebuie exercitate de către judecător indiferent dacă i s-au solicitat sau nu de către participanţii la proces. Ele se întreprind din oficiu şi se răsfrîng asupra subiecţilor procesuali. Alte acţiuni procesuale sînt rezultatul solicitărilor la care judecătorul trebuie să reacţioneze, solu ționînd cererile sau demersurile participanţilor la proces. Judecătorul din oficiu trebuie: să emită o încheiere de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare; să înştiinţeze pîrîtul, alţi participanţi la proces, precum şi persoanele drepturile cărora pot fi lezate prin emiterea hotărîrii judecătoreşti, dacă din materiale administrate de participanţi rezultă existenţa acestor subiecţi, inclusiv prin numirea delegaţiilor judecătoreşti peste hotarele ţării; să ofere termen pentru prezentarea probelor de către pîrît şi a probelor suplimentare de către reclamant; să clarifice necesitatea antrenării specialistului sau a interprets lui în proces;

7  

      



 

1)

să propună părţilor să soluţioneze litigiul prin metode alternative; să stabilească termenul (ora, data şi locul) şedinţei de judecată (art.190 CPC). !!! Judecătorul este în drept să dispună din oficiu separarea preten țiilor conform art.188 CPC. Ca efect al solicitării participanților la proces judecătorul va efectua următoarele acte de procedură: va soluţiona cererea de asigurare a acţiunii (art.177 CPC); vă soluţiona cererea de asigurare a probelor (art.129 CPC); vă soluţiona cererea de reclamare a probelor depusă de către participanţii la proces (art.119 CPC); vă soluţiona cererea de desemnare a expertizei (art.148 CPC); va soluţiona cererea de numire a delegaţiilor în interiorul ţării sau peste hotarele ei pentru a colecta probe (art.125 CPC); va soluţiona problema primirii acţiunii reconvenţionale (art.172 CPC); va amîna data începerii şedinţei de judecată (art.191 CPC). Actele procesuale ale judecătorului în scopul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare emise din oficiu Respectiva fază procesuală începe, potrivit art.184 CPC, prin emiterea de către judecător în decursul a 5 zile de la data la care s-a acceptat cererea de chemare în judecată a încheierii privind pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare, fără înştiinţarea participan ților la proces. !!! De regulă, în practică acelaşi document conţine 2 acte de dispoziţie: încheierea de acceptare a cererii de chemare în judecată şi cea de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare. Aceasta – în cazurile în care judecătorul nu are nevoie de cele 5 zile prevăzute de lege pentru a realiza efectiv sarcinile de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare. Totuşi există suficient de multe cauze civile extrem de dificile din punct de vedere al naturii juridice, număr al participanţilor, mijloace de probă etc. care, practic, determină judecătorul să emită încheierea de pregătire a pricinii pentru dezbateri în răstimpul a 5 zile de la acceptarea cererii de chemare în judecată. În încheierea de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare se indică toate acţiunile procesuale pe care judecătorul şi participanţii la proces urmează să le întreprindă pentru ca în şedinţă să nu ajungă o cauză civilă slab pregătită; este vorba de: expedierea către pîrît şi, după caz, către intervenient a copiilor de pe cererea de chemare în judecată, de pe înscrisurile anexate la ea şi stabilii ea datei pînă la care pîrîtul şi, după caz, intervenientul urmează să prezinte o referinţă scrisă privind ac țiunea reclamantului şi toate probele necesare (lit.b) alin.(1) art.185 CPC); remiterea reclamantului şi, după caz, intervenientului a copiilor de pe referinţă de pe înscrisurile anexate la ea şi stabilirea datei pînă la care urmează să fie prezentate toate probele suplimentare (lit.c) alin.(1) art.185 CPC); în enumerarea din lit.a) alin.(1) art.185 CPC prima acţiune procesuală este menţionată necesitatea soluţionării problemei intervenirii în proces a coreclamanţilor, copîrîţilor şi intervenienţilor. !!! În consecutivitatea logică şi practică a pregătirii oricărei pricini pentru dezbateri judiciare această acţiune procesuală nu poate fi prima. Or, existenţa coparticipanţilor obligatorii sau a intervenienţilor principali ori accesorii rezultă, de regulă, din materiale dosarului. !!! Această circumstanţă poate fi stabilită de către judecător la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare doar după prezentarea tuturor probelor de către reclamant şi pîrît. Judecătorul nu trebuie să caute, să identifice eventuali subiecţi pe care hotărîrea sa îi poate afecta în drepturi. Această situaţie este o rigoare severă doar dacă din materialele dosarului rezultă existenţa altor subiecţi care nu participă nici într-o calitate procesuală la examinarea cauzei care îi vizează. în acest caz, judecătorul are o singură obligaţie – să-i înștiințeze despre faptul că pe rol se află respectiva cauză civilă. !!! În orice situaţie înştiinţarea valabilă a acestei categorii de persoane trebuie să fie anexată la dosar, astfel încît hotărîrea judecătorească să nu fie susceptibilă de casare din acest considerent în instanţa superioară sau în revizuire. Potrivit lit.i) alin.(1) art.185 CPC, judecătorul va rezolva problema introducerii în proces a specialistului sau interpretului la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. Specialistul, conform art.230 CPC, va putea fi audiat în dezbateri judiciare, dar nu este exclusă şi implicarea lui din oficiul instanţei la această fază procesuală. !!! Acţiunile procesuale menţionate nu trebuie doar indicate în încheierea de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare, ci efectiv realizate. Lit.d), e) alin.(1) art.185 CPC prevăd !!! obligația judecătorului de a contribui la soluţionarea litigiilor pe alte căi decît cea judiciară. În acest scop judecătorul trebuie să ia măsuri pentru concilierea părţilor şi să explice părţilor dreptul de a recurge la judecată arbitrală pentru soluționarea litigiului şi efectele unui astfel de act . Împăcarea părţilor nemijlocit sau cu ajutorul unui mediator este posibilă oricînd, dar !!! fără a înștiința pîrîtul şi, eventual, alţi subiecţi în litigiu despre cererea depusă, această conciliere nu poate fi realizată. !!! Realmente acţiunea procesuală dată poate fi realizată în şedinţa prealabilă. Dreptul de a recurge la judecată arbitrală pentru soluţionarea litigiului aparţine ambelor părţi, doar în anumite cazuri şi numai dacă se încheie o convenţie de arbitraj în formă scrisă. De aceea, judecătorul va exercita această acţiune procesuală cu mai multă atenţie doar în cazurile în care cauzele civile sînt de competenţa arbitrajului. !!! Dacă părţile au încheiat în scris un compromis, instan ța judecătorească scoate cererea de pe rol în cazul în care părţile au solicitat examinarea pricinii de către judecata arbitrală, în condi țiile legii (lit.l 1) art.267 CPC. Oricum părţile în litigiu vor decide de comun acord dacă vor recurge sau nu la metode alternative de soluţionare a litigiilor. Unica acţiune procesuală pe care judecătorul este în drept să o exercite din oficiu în faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare este separarea pretenţiilor conform art.188 CPC. Legea prevede că această acţiune procesuală poate fi făcută doar la examinarea cauzelor în primă instanţă, fiind prerogativa unipersonală a judecătorului după ce primeşte cererea, perfectată printr-o încheiere judecătorească nesusceptibilă de recurs. !!! Ca efect al separării pretenţiilor, cauza poate rămîne de competenţa aceleiaşi instanţe de judecată, fiind necesară doar redistribuirea ei aleatorie altui judecător, dar poate determina şi strămutarea către instanţa competentă (lit.b) alin.(2) art.43 CPC). !!! În acest caz se va emite încă o încheiere judecătorească susceptibilă de recurs. Ultima acțiune procesuală pe care o va efectua judecătorul la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare este fixarea termenului (ora, data şi locul) şedinţei de judecată (ari.190 CPC). Actele procesuale ale judecătorului în vederea pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare emise la cerere La cererea participanţilor la proces, judecătorul unipersonal va solu ționa cererea de asigurare a acţiunii (art.177 CPC) la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. Dacă solicitarea de asigurare a acţiunii este inserată sau anexată la cererea de chemare în judecată, atunci, conform alin.(2) art.177 CPC, judecătorul va trebui să soluţioneze cererea de asigurare a acţiunii în ziua emiterii încheierii privind acceptarea cererii de chemare în judecată, fără în știin țarea pîrîtului şi a celorlalţi participanţi la proces. Adică, această încheiere poate premerge chiar încheierii de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare sau poate fi emisă concomitent cu aceasta. !!! Dacă acceptarea cererii de chemare în judecată şi pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare se pot conţine într-un singur document, deoarece ambele se pot ataca odată cu fondul, atunci încheierea prin care se va soluţiona problema asigurării acţiunii se va emite ca document separat. Aceasta, susceptibilă de recurs separat, va trebui să conţină motivarea admiterii sau respingerii cererii de asigurare a acţiunii. Dacă solicitarea de asigurare a acţiunii este făcută în timpul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare (nu este depusă concomitent cu cererea de chemare în judecată), atunci ea se va soluţiona în termen de o si de la depunere, fără înştiinţarea pîrîtului şi a celorlalţi participanţi la proces (alin.(1) art.177 CPC). !!! Nu poate fi acceptată opinia CSJ, potrivit căreia dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra asigurării în ziua depunerii cererii şi au avut loc cîteva şedinţe, măsurile de asigurare urmează a fi aplicate în şedinţa de judecată, cu

8

2)

3)

4)

5)

a) b) c)

6)

7)

participarea părţilor. În primul rînd, nu este clar, de ce instanţa nu s-a pronunţat asupra asigurării în ziua depunerii cererii, în al doilea rînd, care este rostul aplicării în şedinţă, dacă instanţa, soluţionînd cererea de asigurare, poate şi să nu asigure acţiunea. Considerînd aceste inadvertenţe nişte confuzii lingvistice, totuşi inversarea prevederii legale exprese nu este un ex. bun de urmat, chiar dacă, probabil, CSJ a avut şi o motivaţie justificată în acest sens. Sintagma „instanţa” nicidecum nu impune ci tarea participanţilor în şedinţă atîta timp cît legea expres interzice acest lucru. Este o excepţie de la regula generală legiferată în mod direct. !!! Pierderea efectului asigurării acţiunii prin soluţionarea cererii de asigurare în şedinţă de judecată cu participarea părţilor şi nu în termen de o zi de la depunere, fără înştiinţarea pîrîtului şi a celorlalţi participanţi la proces, aşa cum prevede legea, ar putea prejudicia justiţiabilii şi periclita executarea efectivă a hotărîrii judecătoreşti, în consecinţă, şi înfăptuirea justiţiei. Soluţionarea cererii de asigurare a probelor (art.129 CPC). În acest context, alin.(1) art.185 CPC prevede două acţiuni procesuale, fără a le considera limitative:  Soluţionarea problemei citării în şedinţă de judecată a martorilor sau interogarea la locul aflării lor, conform alin.(1) art.136 CPC (lit.f) alin.(1) art.185 CPC). !!! Audierea martorilor la locul aflării lor la această etapă se poate face doar ca măsură de asigurare a probelor. Audierea acestora chiar în instanţă, ca măsură de asigurare, de asemenea, este posibilă din punct de vedere procesual. Iar în ordinea firească a administrării probelor acest act procesual se va exercita în şedinţă de judecată.  În caz de urgenţă, la cererea părţilor, se cercetează la faţa locului înscrisurile şi probele materiale, cu înştiinţarea participanţilor la proces (lit.g) alin.(1) art.185 CPC). Reclamarea de la organizaţii şi persoane fizice a probelor necesare, dacă cer participanţii la proces (lit.g) alin.(1) art.185 CPC). Aplicarea alin.(2) art.119 CPC este posibilă anume la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, chiar dacă această solicitare se conţine în cererea de chemare în judecată. !!! Participanţii la proces pot solicita concursul instanţei de judecată la colectarea probelor şi prin cereri separate adresate în timpul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. În asemenea cazuri judecătorul va reacţiona printr-un demers al instanţei de judecată adresat persoanelor care deţin probele ce urmează a fi administrate în justiţie. !!! Reclamarea probelor prin intermediul instanţei de judecată nu întotdeauna va avea ca efect obligatoriu emiterea acestui fel de demers, or, judecătorul va putea refuza reclamarea probelor printr-o încheiere nesusceptibilă de recurs, dacă acestea pot fi ob ținute fără concursul instanţei (alin.(2) art.138 CPC). Dispunerea efectuării expertizei, ia solicitarea părţilor sau, în cazurile prevăzute de lege, din oficiu (lit.h) alin.(1) art.185 CPC). Regulile procesuale care trebuie respectate se conţin în art.148-160 CPC. Fără a detalia excesiv această procedură, anume la această fază procesuală este necesară desemnarea expertizei, cu convocarea părţilor în şedinţă şi întocmirea procesului-verbal. !!! Anume pentru astfel de situaţii alin.(2) art.185 CPC prevede şedinţe prealabile. Este necesară semnalarea faptului că la această fază procesuală – ca efect al desemnării efectuării expertizei – este posibilă suspendarea facultativă a procesului (lit.d) art.261 CPC). În lumina Legii nr.155/2012, alin.(2) art.148 şi art.150 CPC, se impune mai întîi perfectarea încheierii de efectuare a expertizei în care se desemnează expertul sau instituţia de expertiză care urmează să efectueze expertiza, în a doua încheiere, emisă în rezultatul convocării unei şedinţe cu participarea părţilor şi a expertului, se stabileşte legătura dintre expert şi părţi, etapa la care părţile pot fi admise să participe la investigaţiile expertului, se aduce la cunoştinţa părţilor şi expertului obiectul expertizei şi întrebările la care expertul urmează să ofere răspunsuri, li se explică faptul că au dreptul de a face observaţii cu privire la aceste întrebări şi de a cere modificarea sau completarea lor. Conform lit.k) alin.(1) art.185 CPC, judecătorul, la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, poate trimite delegaţii judecătoreşti. !!! Delegaţia judecătorească solicitată altei instanţe judecătoreşti din ţară poate duce la suspendarea procesului (lit.e) art.261 CPC). !!! Scopul unei astfel de delegaţii este de a colecta probe, cum ar fi cercetarea acestora la locul aflării lor – audierea martorilor sau cercetarea înscrisurilor ori a probelor materiale care nu pot fi aduse efectiv în instanţă (art.125 CPC). Obiectul delegaţiilor judecătoreşti străine îl constituie: înmînarea actelor procedurale – citaţiilor, înştiinţărilor, informaţiilor şi altor acte juridice care, de regulă, se enumeră în convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale; adunarea probelor peste hotarele ţării (obţinerea explicaţiilor păr ților, depoziţiilor martorilor, concluziilor experţilor, cercetarea la locul aflării a probelor materiale şi alte acte în vederea obţinerii probelor); informarea asupra dreptului străin (art.13 CPC şi Convenţia europeană în domeniul informaţiei cu privire la dreptul străin, Londra, 07.06.1968, în vigoare pentru RM de la 15.06.2002 şi Protocolul adiţional la Convenţie, Strasbourg, 15.03.1978, în vigoare pentru RM de la 15.06.2002). Conform lit.c) alin.(1) art.260 CPC, instanţa judecătorească obligatoriu va suspenda procesul în cazul delegării către o instanţă judecătorească străină a efectuării actelor de procedură. Conform lit.m) alin.(1) art.185 CPC, judecătorul, la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare efectuează alte acte procedurale. Un ex. elocvent este acţiunea reconvenţională, care, potrivit alin.(1) art.172 CPC, este un drept al pîrîtului ce poate fi exercitat pînă la începerea dezbaterilor judiciare. !!! Acţiunile reconvenționale se vor depune anume la această fază procesuală. Or, depunerea lor fără a justifica vreun temei din art.173 CPC, dar şi după începerea dezbaterilor judiciare va determina o singură soluţie – separarea acesteia prin încheiere nesusceptibilă de recurs. !!! Pîrîtului nu i se încalcă nici un drept, întrucît aceste 2 feluri de acţiuni reconvenţionale se pot judeca separat, fără careva riscuri. Depunerea acţiunii reconvenţionale implică o complicare a procedurii pregătirii pricinii pentru judecare. Pentru a accepta spre examinare o acțiune civilă depusă de către pîrît ca recovenţională, judecătorul trebuie mai întîi să verifice dacă aceasta poate fi încadrată într-unul din temeiurile prevăzute de alin.(1) art.173 CPC. !!! Dacă acţiunea depusă de către pîrît ca reconvenţională nu se încadrează nici într-un temei prevăzut de art.173 CPC, instanţa de judecată va dispune separarea acesteia prin încheiere nesusceptibilă de recurs. !!! După aceasta, judecătorul trebuie să stabilească dacă pîrîtul a respectat art.169, 170, 166, 167 CPC. Dacă judecătorul va emite încheieri recurabile de refuz sau restituire a cererii reconven ționale şi dacă pîrîtul exercită această cale de atac, examinarea cauzei iniţiale nu poate continua. Este necesară expedierea dosarului către curtea de apel. !!! Dacă curtea de apel va menţine încheierile de refuz sau restituire a cererii reconvenţionale depusă în baza lit.a) şi c) alin.(1) art.173 CPC, aceasta va putea fi depusă repetat conform regulilor generale de intentare a acţiunii într-o procedură separată. La cererea părţilor, poate fi stabilit un alt termen pentru începerea şedinţei de judecată (art.191 CPC). !!! Amînarea începerii şedinţei de judecată trebuie motivată, de ex., prin imposibilitatea părţii de a se prezenta în şedinţă de judecată la data fixată din motive ce nu depind de voinţa sa sau prin intenţia părţilor de a se împăca şi de a încheia o tranzacţie. Tema: DEZBATERILE JUDICIARE Esența și părțile componente ale ședinței de judecată Dezbaterile judiciare constituie a treia fază obligatorie pentru procesul civil. Esenţa acestei faze se rezumă la examinarea şi soluţionarea pricinii civile în fond. Dezbaterile judiciare ale cauzelor civile presupun parcurgerea consecutivității de acţiuni procesuale prevăzute de lege care au menirea să garanteze examinarea şi soluţionarea în fond în mod nemijlocit, contradictoriu, public, efectiv şi just a litigiilor de drept, în termeni optimi şi previzibili. Examinarea cauzei civile în fond semnifică cercetarea sub toate aspectele a probelor adminstrate într-un proces civil, în baza cărora se constată circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii, se stabilesc drepturile şi obligaţiile concrete ale subiecţilor raportului

9

1) 2) 3) 4)

a)

b)

c)

d) e)

f)

g)

h)

material-litigios, se emite o hotărîre legală şi întemeiată. !!! Practic, în această fază procesuală se înfăptuie ște justiţia civilă. În celelalte faze fie se pregăteşte înfăptuirea justiţiei, fie se verifică legalitatea hotărîrilor judecătoreşti, fie se asigură executarea lor. Toate principiile dreptului procesual civil se manifestă în cadrul dezbaterilor judiciare într-un mod destul de elocvent. Dezbaterile judiciare sînt publice. !!! Datorită faptului că orice persoană poate să asiste la înfăptuirea justiţiei, cu excepţiile stabilite de lege, dezbaterile judiciare mai reprezintă şi faza în care se realizează, mai mult sau mai puţin, şi scopul educativ al justiţiei. Fiind cea mai complexă fază procesuală, conţine toate actele de procedură care se divizează în cîteva etape: partea pregătitoare a şedinţei (art.197-210 CPC); judecarea pricinii în fond (art.211-232 CPC); susţinerile orale şi replicile (art.233-234 CPC); adoptarea şi pronunţarea hotărîrii (art.236 CPC). Partea pregătitoare a şedinţei de judecată nu trebuie confundată cu faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, în cadrul căreia instanţa întreprinde măsuri pentru a asigura examinarea justă şi promptă a cauzei (art.183 CPC). !!! Partea pregătitoare a şedinţei de judecată cuprinde un şir de acte procedurale în cadrul cărora se verifică posibilitatea examinării pricinii în fond în ședin ța dată de judecată. Ea constă din următoarele acţiuni procesuale: Deschiderea şedinţei de către preşedintele acesteia la ora anterior fixată şi anunţarea procesului care se va judeca (art.197 CPC) . Şedinţa de judecată urmează să fie deschisă la data şi ora fixată, indiferent de prezenţa sau absenţa unor participanţi la proces sau a altor subiecţi procesuali. Anunţarea şedinţei de judecată la data şi ora fixată se face atît prin citaţii expediate la faza precedentă prin poştă sau cu scrisoare recomandată şi cu aviz de primire, prin telegrame sau prin alte mijloace expediate participanţilor la proces (alin.(1)-(2) art.102 CPC), cît şi prin afişarea rolului în incinta instanţei, în loc public, cu cel puţin 3 zile înaintea termenului de judecată (alin.(2) art.193 CPC) şi pe portalul www.instante.justice.md. Verificarea de către preşedintele şedinţei a identităţii persoanelor prezente, a împuternicirilor persoanelor cu funcţie de răspundere şi celor ale reprezentanţilor. Grefierul anunţă prezenţa participanţilor la proces şi motivele neprezenţei celor absenţi (alin.(1) art.198 CPC). !!! Instanţa trebuie să constate motivele de neprezentare în şedinţa de judecată a participanţilor la proces şi cît de justificate sînt ele. Chiar dacă există temeiuri de amînare a procesului, instanţa va asculta opiniile participan ților prezenţi despre posibilitatea examinării pricinii în lipsa celor absenţi. Lămurirea obligațiilor traducătorului sau interpretului (art.199 CPC) şi avertizarea acestuia despre răspunderea penală în caz de traducere sau interpretare incorectă. În acest sens, participantul la proces care vorbeşte o altă limbă decît cea a procesului trebuie să în țeleagă ce se petrece în cadrul şedinţei de judecată, să ia cunoştinţă de actele de procedură care s-au efectuat, să-şi poată exercita efectiv drepturile şi obligaţiile sale procedurale. Din acest considerent, instanţa va asigura prezenţa unui interpret în şedinţa de judecată şi îi va explica obligaţiile sale procesuale, avertizîndu-l, contra semnătură, despre răspunderea penală pe care o poartă conform art.312 CP pentru traducere sau interpretare incorectă cu bună-ştiinţă. Îndepărtarea martorilor din sala de şedinţe, dacă aceştia sînt prezenți. În scopul obţinerii unor depoziţii veridice şi cît mai obiective, martorii nu trebuie să cunoască conţinutul explicaţiilor părţilor, ale intervenienţilor, concluziile expertului, consultaţiile specialistului, precum şi conţinutul depoziţiilor altor martori înainte de a depune mărturie (art.200 CPC). Anunţarea completului de judecată, precum şi a numelui expertului, specialistului, interpretului, grefierului şi explicarea dreptului de a face propuneri de recuzare a acestora şi de abţinere de ia judecată (art.201 CPC). În acest scop, preşedintele şedinţei de judecată numeşte judecătorul sau judecătorii care fac parte din complet, precum şi grefierul, interpretul, expertul şi specialistul. Oricare dintre aceştia se poate abţine de la participarea în cadrul examinării pricinii puse pe rol în temeiurile art.50 şi art. 51 CPC. Din aceleaşi motive pot fi formulate cereri de recuzare a judecătorului, grefierului, interpretului, expertului şi specialistului. Recuzarea reprezentanţilor nu este prevăzută de legea procesuală, însă, cu referire la avocaţi, instanţa trebuie să ţină cont de alin.(2) art.46 Legea cu privire la avocatură nr.1260/2002. În astfel de situaţii, partea interesată care semnalează un temei de abţinere a avocatului de la participarea în şedinţă de judecată va trebui să se adreseze Comisiei pentru etică şi disciplină care funcţionează în cadrul Uniunii Avocaţilor. Instanţa va dispune amînarea procesului din acest motiv. !!! Examinarea cererilor de abținere sau de recuzare se face în ordinea procesuală prevăzută de art.53 CPC printr-o încheiere a instanţei de judecată care poate fi contestată odată cu hotărîrea. Dacă cererea de recuzare sau de abţinere a judecătorului a fost admisă, şedinţa de judecată se poate amîna. Dacă judecătorul sau completul recuzat nu poate fi înlocuit, în temeiul lit.d) alin.(2) art.43 CPC, instanţa ierarhic superioară va decide strămutarea pricinii. Explicarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la proces (art.202 CPC). Preşedintele completului de judecată explică drepturile şi obligaţiile generale ale participanţilor la proces prevăzute în art.56 CPC şi atenţionează participanţii la proces asupra exercitării cu bunăcredinţă a drepturilor prevăzute de lege şi asupra consecinţelor procedurale care pot surveni în caz de exercitare abuzivă a drepturilor. Preşedintele ședinței va explica şi drepturile speciale ale reclamantului şi ale pîrîtului (art.60, 172 CPC), precum şi drepturile comune ale acestora (dreptul de a se împăca prin încheierea unei tranzacţii de împăcare, de a strămuta pricina la instanţa de la locul aflării majorităţii probelor etc.). Explicarea drepturilor şi obligaţiilor expertului şi specialistului (art.210 CPC). Conform art.154 CPC expertul desemnat de instanţă are un statut procesual deosebit, marcat de drepturi şi obligaţii specifice. în acest sens este obligatorie atît explicarea drepturilor, cît şi somarea expertului despre răspunderea penală pe care o poartă conform art.312 CP pentru depunerea cu bună-ştiinţă a unui raport de expertiză fals. !!! Declarația semnată de expert sau experţi se anexează la procesul-verbal al şedinţei de judecată. Specialiştii sînt antrenaţi în proces fie din oficiu, fie ia solicitarea oricărui participant la proces în condiţiile art.230 CPC. Soluţionarea cererilor şi demersurilor participanţilor la proces (art.203 CPC). Exercitîndu-şi drepturile procedurale generale, explicate de către preşedintele şedinţei de judecată, participanţii la proces pot înainta cereri şi demersuri inclusiv în partea pregătitoare a şedinţei de judecată. Cererile şi demersurile formulate atît verbal, cît şi în scris pot influen ța mersul procesului, în special al şedinţei de judecată. De ex., asigurarea acţiunii, depunerea acţiunii reconvenţionale conform lit.b) alin.(2) art.173 CPC, solicitarea examinării în şedinţă închisă etc. Conform prevederilor procesuale ale Legii nr.155/2012, care redresează procedura şi termenele de prezentare a probelor, nu considerăm justă practica continuării procesului de colectare a probelor în şedinţă de judecată, or, această sarcină trebuie realizată la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare (lit.b), c) alin.(1) art.185 şi alin.(4) art.122 CPC). Însă judecătorul poate să decidă acceptarea probelor în prima şedinţă de judecată, dacă participanţii la proces au fost în imposibilitate să le prezinte în termenul stabilit de instanţă la etapa pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare (art.204 CPC). !!! Cu referire la această regulă nouă: participantul ia proces trebuie să formuleze o cerere de acceptare a probei prezentate în respectiva şedinţă, cu indicarea obligatorie a motivelor imposibilită ții prezentării anterioare, instanţa va pune în discuţie această solicitare şi, după audierea celorlalţi participanți la proces, se va expune printr-o încheiere protocolară, dar motivată. Această situaţie va putea determina amînarea şedinţei pentru a oferi părţii adverse posibilitatea prezentării de contraprobe. În sensul art.203 CPC, instanţa trebuie să se pronunţe asupra cererilor şi demersurilor după ascultarea opiniilor celorlalţi participanţi la proces, asigurînd astfel respectarea principiului contradictorialită ții. Nu este justificată practica ignorării de către preşedinţii de complet a cererilor şi demersurilor formulate de participanţi sub pretextul expunerii lor ulterioare în cadrul dezbaterii pricinii. !!!

10 Admiterea sau respingerea cererii sau demersului se face prin încheiere judecătorească separată sau consemnată în procesul-verbal al ședinței.

  

 

1) 2)

  

Efectele neprezentării în ședința de judecată a persoanelor citate Pentru a se prezenta în şedinţa de judecată în scopul participării la examinarea în fond a cauzei civile, orice persoană trebuie citată în modul corespunzător (art.100-109 CPC). Citarea subiecţilor implicaţi în examinarea cauzei civile este obligaţia instanţei de judecată. De aceea, !!! dacă lipseşte dovada citării legale, procesul întotdeauna se amînă (alin.(2) art.205 CPC) si se înştiinţează subiectul procesual respectiv. Pornind de la faptul că aceştia au fost citaţi legal, trebuie reiterată obligaţia corelativă a subiecţilor implicaţi în examinarea cauzei de a comunica instanţei despre absența în şedinţă, motivele acesteia şi probele care le confirmă (art.205 CPC). În funcţie de statutul procedural al participantului la proces sau al persoanei care contribuie la înfăptuirea justiţiei diferă efectele juridice ale neprezentării acestora în şedinţa de judecată. Absenţa reclamantului citat legal în şedinţa de judecată poate condiționa 3 efecte procedurale: amînarea procesului, dacă acesta a comunicat instanţei motivele neprezentării sale şi instanţa le-a considerat întemeiate (alin.(2) art.205 CPC); scoaterea cererii de pe rol, dacă acesta nu a comunicat instanţei motivele neprezentării sale ori instanţa le-a considerat neîntemeiate, ori nu a solicitat examinarea în lipsa sa, iar pîrîtul consimte la scoaterea de pe rol (alin.(2) art.206 CPC); examinarea în lipsa reclamantului, dacă acesta nu a comunicat instanţei motivele neprezentării sale ori instanţa le-a considerat neîntemeiate, iar pîrîtul cere soluţionarea pricinii în fond sau dacă reclamantul a solicitat examinarea în lipsa sa şi participanţii la proces sînt de acord (alin.(1)-(2) art.206 CPC). Absenţa pîrîtului citat legal poate cauza două consecinţe procesuale: amînarea procesului, dacă acesta a comunicat instanţei de judecată motivele absenţei sale în şedinţă şi instanţa le-a considerat justificate; examinarea cauzei în lipsa pîrîtului, dacă acesta nu a comunicat instanţei motivele absenţei sale ori dacă instanţa le-a considerat neîntemeiate şi/sau dacă pîrîtul nu a cerut examinarea pricinii în lipsa sa (alin.(3) art.206 CPC). Absenţa coparticipanţilor la proces nu produce un impact grav asupra desfăşurării şedinţei de judecată, dacă există dovada scrisă a transmiterii dreptului de a duce procesul unuia sau cîtorva coparticipanţi. Dacă acest fel de reprezentare judiciară nu se adevereşte din materialele dosarului, atunci instanţa va ţine cont, în primul rînd, de categoria coparticipării. În cazul coparticipării facultative (art.63 CPC) vor interveni consecinţele sus enunţate, în funcţie de absenţa coreclamantului sau copîrîtului facultativ. !!! În cazul coparticipării obligatorii (art.62 CPC), absenţa oricărui coparticipant va determina fie amînarea procesului – pentru a-l cita legal, fie examinarea în lipsa acestuia – dacă a fost legal înştiinţat. Legătura juridică inseparabilă dintre coparticipanţii obligatorii (de ex. coproprietari, succesorii aceluiaşi defunct) obligă, pe de o parte, instanţa să-i în știin țeze legal, iar pe de altă parte nu permite tergiversarea la nesfîrşit a procesului pentru a examina cauza cu participarea efectivă a coparticipantului obligatoriu. !!! Dacă coparticipantul obligatoriu, fiind înștiințat legal, nu se prezintă în şedinţă, nu comunică instanţei motivele neprezentării sale, ori instan ța le consideră neîntemeiate, ori nu solicită examinarea în lipsa sa, instanţa oricum va examina şi soluţiona pricina civilă, iar hotărîrea nu va putea fi casată din cauza prevăzută în lit.d) alin.(1) art.388 CPC. Intervenientului principal i se aplică aceleaşi consecinţe ca şi reclamantului (alin.(2) art.65 CPC). Adică, ţinînd cont de condiţiile legale, cererea acestuia poate fi examinată în lipsa lui, scoasă de pe rol sau procesul poate fi amînat. Neprezenţa în proces a intervenientului accesoriu depinde, după efectele procedurale, de două situaţii: intervenientul accesoriu n-a fost atras la examinarea cauzei sau citat fiind, intervenientul accesoriu nu s-a prezentat în şedinţă fără motive întemeiate. !!! Pentru ambele situaţii consecințele sînt prevăzute în art.69 CPC, deşi nu este exclusă posibilitatea amînării procesului în condiţii similare ca pentru reclamant sau pîrît, dacă ceilalţi participanţi la proces sînt de acord. Referitor la procuror şi subiecţii din art.73 CPC, există posibilitatea amînării procesului din cauza absenţei acestora în condiţii similare. Un procuror sau un reprezentant al unei autorităţi care nu se prezintă în instanţa de judecată nu provoacă consecinţa scoaterii de pe rol a cererii, fiindcă aceşti subiecţi procesuali nu sînt reclamanţi în adevăratul sens al cuvîntului. Dacă procurorul sau subiecţii din art. 73 CPC acţionează în interesul unor persoane, atunci absenţa nejustificată a acestora în proces nu poate avea ca efect scoaterea cererii de pe rol, întrucît această acţiune procedurală se va produce în funcţie de conduita reclamantului propriu-zis. !!! Dacă procurorul sau subiecţii din art.73 CPC acționează în interesul societăţii sau a unui număr nelimitat de persoane, absenţa nejustificată a acestora în şedinţă de judecată va determina scoaterea cererii de pe rol, or, în astfel de situaţii instanţa practic nu va putea identifica şi cita în modul corespunzător reclamantul. !!! Ceilalţi subiecți care contribuie la înfăptuirea justiţiei de asemenea pot, în caz de absenţă, să solicite amînarea examinării cauzei din motive întemeiate, cu condiţia că participanţii la proces acceptă acest lucru. Spre deosebire de ceilalţi subiecţi care contribuie la înfăptuirea justiţiei, reprezentanţii contractuali în procesul civil absentează cel mai frecvent de la şedinţele de judecată şi, respectiv, amînările în majoritatea cazurilor le sînt imputabile, pentru că reprezentan ții: nu sînt participanţi la proces (art.55 CPC); nu au drepturi procesuale proprii, exercită drepturi străine, drepturi transmise, numite împuterniciri; din acest motiv amînarea o cere partea reprezentată din motivul lipsei reprezentantului. În asemenea cazuri, şedinţa de judecată se amînă o singură dată, consecinţa referindu-se la participantul reprezentat. Reprezentantul legal absent în şedinţă de judecată determină exact aceleaşi consecinţe procesuale, de parcă ar lipsi partea reprezentată (alin.(4) art.79 CPC). Absenţa martorului, expertului, specialistului sau interpretului va determina amînarea examinării cauzei, dacă prezenţa lor este stringent necesară anume în şedinţa respectivă. !!! Instanța va ţine cont de opinia participanţilor prezenţi la proces, dar şi de prevederile legale cu referire la fiecare subiect procesual. De ex., un martor va putea fi audiat la o următoare şedinţă de judecată, repetîndu-se citarea acestuia, iar fără interpret şedinţa de judecată efectiv nu poate avea loc, or, participantul care nu vorbeşte în limba procesului practic nu-şi va putea exercita dreptul la apărare. Dacă persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei – martorul, expertul, specialistul sau interpretul – nu se prezintă în şedinţa de judecată, atunci instanţa judecătorească, după ce audiază opiniile participanţilor la proces despre posibilitatea examinării pricinii în absenţa unuia sau mai mulţi subiecţi enumeraţi, pronunţă o încheiere privind prelungirea dezbaterilor judiciare sau amînarea procesului. !!! Martorul, expertul, specialistul şi interpretul citaţi legal, care nu se prezintă în şedinţa de judecată din motive considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, pot fi supuşi unei amenzi de pînă la 10 unită ți convenţionale (alin.(1)-(2) art.207 CPC). Dacă martorul nu se prezintă nici după a doua citare, instanţa poate dispune aducerea lui forţată (alin.(3) art.136 CPC). Pe seama expertului citat legal care nu se prezintă nejustificat în şedinţa de judecată se vor pune cheltuielile suportate de persoanele interesate, cu posibila aplicare concomitentă a unei amenzi de 15 unităţi convenţionale (alin.(4) art.154 CPC). Judecarea pricinii în fond

11 Judecarea pricinii în fond este cea mai amplă şi cea mai semnificativă parte a dezbaterilor judiciare. !!! În cadrul judecării pricinii în fond sînt antrenați toţi participanţii la proces, precum şi persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei. Se manifestă plenar principiile publicităţii, oralităţii, disponibilităţii, contradictorialităţii, nemijlocirii etc. !!! Președintele şedinţei de judecată, în virtutea rolului său diriguitor, va crea condiţii pentru ca participanţii la proces să-şi expună considerentele referitor la circumstanţele de fapt şi de drept ale pricinii, să facă completări şi să prezinte probe în condiţiile legii (art.211 CPC). La început, preşedintele şedinţei face un raport asupra pricinii ce urmează a fi examinată. De regulă, acesta se face pe baza cererii de chemare în judecată. Dacă pîrîtul a depus acţiune reconvenţională, atunci raportul va cuprinde şi pretenţiile pîrîtului. În eventualitatea în care pricina se reexaminează după casarea hotărîrii de către instanţa ierarhic superioară, preşedintele şedinţei de judecată va menţiona expres acest fapt, indicînd şi temeiul casării. Ulterior, se clarifică dacă reclamantul îşi susţine pretenţiile, dacă pîrîtul recunoaşte sau nu pretenţiile reclamantului şi dacă părţile nu solicită încheierea unei tranzacţii de împăcare. După aceasta, instanţa va asculta explicaţiile părţilor şi ale intervenien ților, precum şi ale celorlalţi participanţi la proces. !!! Procurorul, împuterniciţii autorităţilor publice, ai organizaţiilor şi persoanele fizice care au intentat procesul civil în interesul altor persoane dau explicaţii primii (art.213 CPC). !!! Explicaţiile părţilor la proces pot conţine negarea circumstanţelor pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile, fapt ce cade în sarcina probaţiei părţii adverse (alin.(6) art.123 CPC). De cele mai dese ori pîrîţii ridică obiecţii de ordin procesual-juridic şi/sau material-juridic împotriva pretenţiilor reclamantului. !!! Explicaţiile părţilor făcute în şedinţă de judecată pot constitui recunoașteri ale anumitor fapte pe care partea adversă îşi întemeiază preten țiile sau obiecţiile sale, situaţie în care partea respectivă este degrevată de obligaţia dovedirii lor (alin.(4) art.131 CPC). După explicaţiile părţilor şi ale participanţilor la proces, instanţa stabile ște consecutivitatea cercetării probelor, ţinînd cont de opinia participanților la proces. În acest sens, trebuie să fie deja clarificate obiectul şi sarcina probaţiei, iar părţile în cererea de chemare în judecată şi în referinţă să indice prin ce probe îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile. Ulterior însă, în funcţie de circumstanţele pricinii (modificarea pretenţiilor sau a temeiului acţiunii, înaintarea acţiunii reconvenţionale, neprezentarea motivată a martorului, imposibilitatea prezentării înscrisului în şedinţa de judecată, necesitatea examinării urgente a probelor materiale perisabile etc.), consecutivitatea cercetării probelor poate fi schimbată (art.214 CPC). După stabilirea consecutivităţii cercetării probelor, se pot audia martorii admişi de instanţă şi prezenţi în şedinţa respectivă. Dacă au fost solicitați mai mulţi martori, instanţa, pentru evitarea tergiversării examinării pricinii, îi poate selecta, respectînd totodată principiul echilibrului numărului de martori ai părţilor. !!! Martorii, pînă la audierea lor, sînt îndepărtați din sala de şedinţe. Fiecare martor va fi audiat separat. Preşedintele şedinţei, înainte de a-l audia, stabileşte identitatea acestuia, îi explică drepturile şi obliga țiile, îl somează asupra răspunderii penale pe care o atrage refuzul de a depune mărturii sau depunerea cu bună-ştiinţă a unor mărturii mincinoase. Martorul semnează declaraţia privind cunoaşterea obligaţiilor şi răspunderii lui. Declaraţia se anexează la procesul-verbal al şedinţei. Preşedintele şedinţei explică martorului care nu a împlinit vîrsta de 16 ani obligaţia de a depune mărturii complete şi sincere. Acest martor, însă, nu este somat de răspunderea penală pe care o atrage refuzul de a depune mărturii sau depunerea cu bună-ştiinţă a unor mărturii mincinoase. Dacă este audiat un martor minor în vîrstă de pînă la 14 ani, va fi citat să asiste şi un pedagog. Instanţa aplică această regulă şi faţă de audierea minorului cu vîrsta între 14 şi 16 ani, cînd găseşte de cuviinţă. Sînt citaţi, după caz, şi părinţii, înfietorii, tutorele sau curatorul minorului. Partea care a solicitat citarea în judecată a martorului poate renunţa la audierea lui, însă partea adversă poate cere interogarea martorului prezent în şedinţă. !!! La audiere, preşedintele constată atitudinea martorului faţă de participan ții la proces, îi propune să comunice instanţei tot ceea ce cunoaşte personal despre obiectul audierii (art.216 CPC). Cu permisiunea pre ședintelui, martorului i se pot adresa întrebări, mai întîi – de către partea la a cărei cerere a fost citat şi reprezentantul acesteia, apoi – de către ceilal ți participanţi şi reprezentanţii lor. Judecătorii au dreptul să pună întrebări martorului în orice moment al audierii lui. Instanţa poate audia din nou martorul, după caz, în aceeaşi şedinţă sau în cea următoare, poate face confruntarea martorilor pentru a se clarifica asupra depoziţiilor contradictorii ale acestora. !!! În cazul în care se constată că întrebarea adresată martorului de către un participant la proces este ofensatoare sau tinde să dovedească un fapt ce nu se referă la pricină, instanţa nu o va încuviin ța. La cererea participantului la proces, instanţa emite o încheiere asupra întrebării, precum şi asupra motivului respingerii ei (alin.(5) art.216 CPC). !!! Martorul, în timpul depoziţiilor, se poate folosi de însemnări, în cazul în care relatarea lui se referă la date şi cifre (de ex., calcule, parametri tehnici etc.). Totodată, aceste însemnări se prezintă instan ței şi participanţilor la proces şi pot fi anexate la dosar în baza unei încheieri judecătoreşti. Martorul nu are voie să citească un răspuns scris de mai înainte. Depoziţiile lui se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de către grefier şi se semnează pe fiecare pagină, iar la sfîrşitul lor – de pre ședintele şedinţei, de grefier şi de martori, după ce aceştia din urmă iau cunoştinţă de ele. !!! Nedorința sau imposibilitatea martorului de a semna se notează în procesul-verbal. În cazul amînării procesului, instanţa poate audia martorii prezenţi, dacă în şedinţă sînt de faţă părţile. Citarea repetată a acestor martori într-o nouă şedinţă se admite numai în caz de necesitate. Astfel de depozi ții, precum şi cele adunate prin delegaţii judecătoreşti, în procedura asigurării probelor şi obţinute de la o persoană care, din cauza sănătăţii precare, bătrîneţii, invalidităţii sau din alte motive întemeiate, a fost audiată în instanţa de la locul aflării sale, sînt citite în şedinţa de judecată. Ulterior, participanţii la proces pot da explicaţii asupra acestor mijloace de probă (art.221 CPC). Martorul audiat rămîne în sala de şedinţe pînă la încheierea dezbaterilor judiciare dacă instanţa nu va permite retragerea lui. Martorul minor (în vîrstă de pînă la 16 ani), după audiere, părăseşte sala de şedinţe, dacă instanţa consideră că prezenţa lui nu este necesară. !!! Înscrisurile se cercetează de instanța de judecată conform normelor din art.222-223 CPC, conducîndu-se de rigorile din art.137141 CPC. Înscrisul se depune, de regulă, în original sau în copie autentificată în modul stabilit de lege, indicîndu-se locul de aflare a originalului. Înscrisul se depune în original atunci cînd, conform legii sau unui alt act normativ, circumstanţele pricinii trebuie confirmate numai cu documente în original sau cînd copiile de pe documentul prezentat au cuprinsuri contradictorii, precum şi în alte cazuri cînd instanţa consideră necesară prezentarea originalului (alin.(4) art.138 CPC). Copiile de pe documentele prezentate în judecată de către participantul la proces, precum şi cele reclamate din oficiu de instanţă, se înmînează participanţilor la proces care nu dispun de ele. !!! În situaţia în care, în conformitate cu afirmaţiile părţii interesate, actul original se află pe mîna părţii adverse, probaţiunea se efectuează prin înaintarea unui demers de obligare a acesteia de a-l prezenta în original, în cazul în care partea adversă nu execută încheierea judecătorească privind prezentarea actului în original, se va utiliza copia de pe original, prezentată de partea interesată, dacă legea nu prevede altfel. Instanţa va aprecia forţa probantă a copiei autentificate după intima ei convingere (alin.(5) art.138 CPC). !!! Dacă una dintre părţi sau un alt participant la proces intenţionează să împiedice utilizarea în judecată a documentului sau a unui alt înscris prin lichidarea iui sau prin aducerea lui la inutilizabilitate, afirmaţiile persoanei interesate despre cuprinsul documentului pot fi considerate de instanţă ca fiind doveditoare (alin.(5) art.139 CPC). Dacă înscrisul se păstrează la o autoritate, organizaţie sau la o altă persoană sau instituţie, instanţa, la cererea persoanei interesate, dispune prezentarea lui în termen. Această dispoziţie nu se referă la înscrisurile care pot fi obţinute fără concursul instanţei. Totodată, această normă urmează a fi ajustată la cea prevăzută de art.119 CPC, prezentarea şi reclamarea probelor. Obţinerea şi prezentarea înscrisurilor se fac pe cheltuiala solicitantului (art.138 CPC). !!! Dacă pentru soluţionarea cauzei civile numai o parte din act este importantă, instanţa reclamă şi primeşte numai un extras din el, autentificat în modul stabilit de lege. !!! Autenticitatea unui act sau a unui alt înscris poate fi demonstrată prin comparare. În asemenea caz, persoana interesată trebuie să prezinte în instanţa judecătorească documente sau alte acte utile pentru compararea scrisului şi semnăturilor ori să solicite ob ținerea lor

12 prin concursul instanţei. Asupra obţinerii modelelor respective se emite o încheiere judecătorească. Dacă persoana care a semnat, indiferent dacă are vreo calitate procesuală, contestă autenticitatea acestora, instanţa poate să-i solicite un modei pentru cercetare comparativă. Refuzul de a prezenta modelul respectiv poate fi calificat de instanţă ca recunoaşterea scrisului sau semnăturii (art.140 CPC). !!! La verificarea veridicităţii înscrisului de către instanţă poate participa un specialist sau expert care va ajuta la obţinerea modelului potrivit cunoștințelor sale metodice şi aplicative. Cererea de declarare a înscrisului ca fiind fals acordă instanţei dreptul de a cere excluderea lui ca mijloc de probă şi să soluţioneze pricina în baza altor probe. Pentru verificarea declaraţiei de defăimare a probei ca fiind falsă, instanţa, afară de dispunerea expertizei, poate propune părţilor să prezinte alte probe. !!! Dacă persoana care defăimează înscrisul indică autorul sau complicele falsului, instanţa poate suspenda judecarea pricinii, prezentînd procurorului înscrisul împreună cu procesul-verbal respectiv potrivit alin.(3) art.227 CPC. Potrivit art.222 CPC, înscrisurilor şi proceselor-verbale privind cercetarea înscrisurilor, încheiate la faţa locului în cadrul delegaţiei judecătorești, asigurării probelor sau în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, li se dă citire în şedinţa de judecată, apoi se prezintă participanților la proces, reprezentanţilor lor şi, după caz, experţilor, specialştilor şi martorilor. După aceasta, participanţii la proces pot da explicaţii asupra lor. Înscrisurile respective nu au forţă probatorie prestabilită, fiind apreciate liber de instanţă în raport cu celelalte probe din dosar, potrivit regulilor generale. Prezentarea şi reclamarea probelor materiale se înfăptuieşte potrivit regulilor generale (art.119 CPC). !!! Obiectele care nu pot fi prezentate în judecată şi probele materiale perisabile se cercetează ia locul aflării lor şi se descriu amănun țit în procesul-verbal, încheiat la faţa locului, ori sînt fotografiate, după caz, şi sigilate. Cercetarea la faţa locului şi cercetarea probelor materiale în ședin ță trebuie să îndeplinească aceleaşi reguli procesuale comune şi generale prevăzute de cod. !!! Despre examinarea probei materiale perisabile sau probei la locul ei de păstrare sau aflare, atunci cînd prezentarea în judecată este imposibilă sau dificilă, participanţii la proces sînt înştiinţaţi potrivit legii procesuale (locul, data, ora examinării), însă neprezentarea acestora nu împiedică cercetarea probei. Datele referitoare la examinarea acestor probe se consemnează într-un proces-verbal, care se anexează la dosar (art.120, art.144 CPC). !!! Probele perisabile, adică supuse alterării rapide sau deteriorării, distrugerii, sînt examinate de urgenţă la locul de aflare, iar specialiştii pot efectua măsurări, fotografieri, filmări, înregistrări audio şi video, pot elabora planuri şi pot face alte acte necesare. !!! Procesul-verbal al cercetării la faţa locului poate să fie întocmit după terminarea întregii activităţi sau treptat, pe măsura desfăşurării cercetării. Procesul-verbal trebuie semnat de preşedintele şedinţei şi de grefier cei tîrziu a doua zi de la efectuarea cercetării la faţa locului. Modificările, rectificările şi completările procesului-verbal se menţionează în el şi se certifică de preşedinte şi grefier prin semnătură. În procesul-verbal se consemnează utilizarea mijloacelor de înregistrare video sau a altor mijloace tehnice de fixare a mersului cercetării, cu aportul specialistului participant la efectuarea actului procedural. De regulă, probele materiale se păstrează la dosar sau se predau în camera de păstrare a instanţei judecătoreşti, însoţite de un registru special. Instanţa ia toate măsurile pentru păstrarea lor intactă, dovada acestui fapt fiind făcută prin sigiliul aplicat, fotografiile probei materiale făcute la o dată anterioară. Cheltuielile de păstrare a probelor materiale suportate de părţi se distribuie potrivit dispoziţiilor art.94 CPC. După ce s-au examinat probele perisabile, instanţa dispune restituirea lor către organizaţia, care le poate folosi după destinaţie. În acest ultim caz, proprietarului bunului îi pot fi restituite obiecte de acelaşi gen şi calitate sau contravaloarea lor (codul anterior prevedea că valoarea lor se stabileşte la momentul restituirii, prevedere omisă în noua reglementare). !!! Celelalte probe materiale se restituie după ce hotărîrea judecătorească rămîne definitivă, fie persoanelor care le-au prezentat, fie celor cărora instanţa le-a declarat dreptul asupra lor, fie aceste bunuri se comercializează în modul stabilit de instanţă. !!! Obiectele care, potrivit legii, nu se pot afla în posesiunea persoanelor fizice se remit persoanelor juridice respective (alin.(2) art.145 CPC). Ca dovadă a restituirii probei materiale, la dosar trebuie anexată o recipisă a persoanei care a primit obiectele respective. Această dispoziţie se referă şi la cazul bunurilor care se păstrau la locul lor de aflare. În unele cazuri, probele materiale, după ce sînt examinate de instan ță, se restituie, la cerere, persoanelor care le-au reprezentat, chiar înainte de terminarea procesului, dacă aprobarea cererii nu creează impedimente în soluţionarea cauzei civile (alin.(3) art.145 CPC). !!! Fiind un „martor ocular mecanic”, înregistrarea video redă obiectiv faptele reale petrecute şi obiectele existente, depinzînd şi de inteligenţa şi spiritul de observaţie, iar uneori şi de interesul celui care a înregistrat. De aceea, este posibilă şi audierea în calitate de martor a persoanei care a făcut înregistrarea. Atunci cînd reproducerea înregistrărilor audio-video are loc în sala de ședin țe sau în altă încăpere special amenajată, consemnîndu-se în procesul-verbal al şedinţei de judecată semnele distinctive ale surselor de probă reproductivă şi data reproducerii, instanţa audiază explicaţiile părţilor şi ale altor participanţi la proces. Reproducerea înregistrării audio-video poate fi repetată în întregime sau parţial (alin.(1) art.226 CPC). !!! Instanţa, printr-o încheiere, poate atrage, din oficiu sau la cererea oricărui participant la proces, la audierea şi vizionarea înregistrărilor audio-video, specialişti în domeniul respectiv pentru consultaţii, explicaţii şi ajutor tehnic, potrivit art.230 CPC. Dacă explicaţiile şi consultaţiile scrise sau orale, răspunsurile specialistului la întrebări nu au elucidat unele date din înregistrările audio-video, instanţa judecătorească poate dispune efectuarea unei expertize. Desemnarea expertizei poate fi făcută şi atunci cînd nu se apelează la consultaţia specialistului. !!! Suporturile înregistrărilor audio-video se păstrează în instanţa judecătorească, înso țite de un registru special. Instanţa ia măsuri pentru păstrarea lor intactă. Suporturile respective pot fi păstrate, în caz de necesitate, la locul aflării lor, după cercetarea lor fiind descrise în procesul-verbal şi sigilate. Cheltuielile de păstrare a suporturilor electronice, magnetice sau de alt tip conţinînd înregistrările audio-video se repartizează între părţi conform art.94 CPC. Potrivit Legii cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale din 23.06.2000 şi conform alin.(1) art.148 CPC, pentru elucidarea unor aspecte din domeniul ştiinţei, artei, tehnicii, meşteşugurilor artizanale şi din alte domenii, apărute în proces, care cer cunoştinţe speciale, instanţa dispune efectuarea unei expertize, la cererea părţii sau a unui alt participant la proces, iar în cazurile prevăzute de lege, din oficiu. De regulă, efectuarea expertizei este dispusă în timpul pregătirii pricinii de dezbateri judiciare (lit.h) alin.(1) art.185 CPC), dar instanţa poate dispune efectuarea expertizei şi în timpul dezbaterilor pricinii civile. Această acţiune procesuală trebuie făcută în limitele art.204 CPC, adică dacă participanţii la proces au fost în imposibilitate să le prezinte în termenul stabilit de instanţă la etapa pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. !!! În aceste cazuri, la cererea participanților la proces sau din oficiu, instanţa poate suspenda procesul (lit.d) art.261 CPC). Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să formuleze şi să prezinte instanţei problemele care trebuie să fie elucidate de expert, însă numai instanţa stabilește definitiv problemele asupra cărora expertul urmează să-şi prezinte raportul (alin.(2) art.152 CPC). !!! În şedinţa de judecată se ascultă explicaţiile specialistului şi concluziile autorităţilor publice (art.230 şi art.231 CPC). După examinarea tuturor probelor, preşedintele şedinţei de judecată precizează dacă participanţii la proces şi reprezentanţii acestora solicită completarea materialelor din dosar. !!! Dacă nu se fac astfel de cereri, preşedintele declară finalizarea examinării pricinii în fond şi instanţa trece la următoarea etapă a dezbaterilor judiciare. Susținerile orale. Replica

13 Susţinerile orale se rezumă la luările de cuvînt ale participanţilor la proces. Fiind una dintre etapele distincte ale dezbaterii judiciare, susținerile orale constituie de fapt pledoariile referitoare la rezultatele cercetării probelor în cadrul judecării pricinii în fond. În ordinea stabilită de lege (alin.(2)-(3) art.190 CPC), participanţii la proces îşi expun opiniile argumentate vis-a-vis de circumstanţele cauzei, care justifică sau nu pretențiile proprii şi obiecţiile părţilor adverse, se dă apreciere fiecărei probe care confirmă sau infirmă respectivele circumstanţe de fapt, se expune părerea despre corectitudinea aplicării sau interpretării normelor materiale şi, în final, fiecare participant reconfirmă care ar trebui să fie soluţia dată de instanţă prin pronunţarea hotărîrii. !!! Ținerea pledoariilor la finalul judecării cauzei civile în fond permite instanţei să definitiveze procesul de examinare a pricinii prin formarea unei viziuni clare şi complete referitor la poziţia fiecărui participant la proces, să treacă în revistă toate probele şi să clarifice forţa lor probantă pentru pricina respectivă, să-şi contureze intima convingere în privinţa aprecierii lor şi să clarifice care circumstanţe au fost şi care nu au fost dovedite în cadrul judecării în fond, să conchidă despre cît de întemeiate, de fapt şi de drept, sînt pretenţiile sau obiecţiile fiecăruia dintre participanţii la proces. !!! Participanții la proces analizează şi se pronunţă asupra pretenţiilor, obiecţiilor, circumstanţelor şi probelor care au fost invocate şi cercetate în cadrul judecării pricinii în fond. Conform art.235 CPC, circumstanţele neexaminate de instanţă şi probele neelucidate în şedinţa de judecată nu pot forma conţinutul susţinerilor orale. Nu are justificare o luare de cuvînt în privinţa unor pretenţii sau circumstanţe noi, care nu au fost înaintate sau cercetate în cadrul şedinţei de judecată. !!! Nefiind examinate în cadrul judecării în fond, ele determină instanţa fie să reia examinarea pricinii în fond, fie să dezaprobe în hotărîre argumentele care depăşesc cadrul legal al susţinerilor orale. !!! Legea procesuală nu limitează durata susţinerilor orale, dar în virtutea rolului său diriguitor, pre ședintele şedinţei de judecată poate să atenționeze participantul la proces care expune argumente vădit irelevante, repetă de mai multe ori aceleaşi opinii, îşi permite atacuri ofensatoare sau netacticoase la adresa altor participanţi la proces. !!! După susţinerile orale fiecare dintre participanţii la proces are dreptul la replică. Dreptul la replică este o luare de cuvînt repetată, determinată de necesitatea de a răspunde la afirmaţiile din susţinerile orale ale altor participanţi la proces. În replică, participantul la proces poate face scurte concluzii sau poate expune contraargumente, dacă acestea au fost omise din propriile susţineri orale. !!! Indiferent care a fost consecutivitatea, dreptul la ultima replică o are pîrîtul şi reprezentantul lui (art.234 CPC).

     



   



Adoptarea și pronunțarea hotărîrii judecătorești După încheierea susținerilor orale, completul de judecată se retrage pentru deliberare (alin.(1) art.236 CPC). La deliberare iau parte numai judecătorii în faţa cărora a avut loc judecarea cauzei. Completul de judecată deliberează în secret. !!! Divulgarea deliberărilor este interzisă (alin.(1) art.238 CPC). Actualmente nu este prevăzută amînarea deliberării hotărîrii. Raţiunea legiuitorului rezidă în prevederea conform căreia după deliberare se va pronunţa doar dispozitivul hotărîrii. Totuşi, ţinînd cont de complexitatea cauzei, numărul participanților, necesitatea inserării în dispozitiv a unor afirmaţii depline şi clare, amînarea deliberării se admite, însă instanţa va consemna acest lucru printr-o încheiere protocolară motivată, fixînd şi termenul rezonabil de amînare a deliberării. !!! Participanților la proces trebuie să li se aducă la cunoştinţă locul, data şi ora cînd se va pronunţa hotărîrea. Sub conducerea preşedintelui şedinţei de judecată, conform alin.(1) art.238 şi alin.(1) art.240 CPC, se deliberează asupra următoarelor repere: care circumstanţe formează obiectul şi sarcina probaţiei pentru fiecare participant la proces; care fapte au fost stabilite cu ajutorul probelor pertinente şi admisibile şi care nu au fost dovedite; motivele respingerii anumitor probe; care participant depune pretenţii întemeiate total sau parţial; care norme de drept material urmează a fi aplicate raportului material-litigios; concluzia aprecierii probelor şi interpretării legii materiale în privinţa părţilor în litigiu, care, în esenţă, se rezumă la admiterea sau respingerea totală sau parţială a pretenţiilor înaintate în judecată. Dacă, în timpul deliberărilor, consideră necesară clarificarea unor noi circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii sau cercetarea suplimentară a unor probe, instanţa judecătorească emite o încheiere de reluare a dezbaterilor judiciare (alin.(2) art.240 CPC). !!! Toate problemele ce apar în cadrul adoptării hotărîrii se solu ționează cu majoritatea de voturi, nici unul dintre judecători neavînd dreptul să se abţină de la vot (alin.(1) art.48 CPC). Judecătorul care la adoptarea hotărîrii expune opinie separată, o va perfecta în scris, înmîna președintelui şedinţei, care o va anexa la dosar. Conform alin.(2) art.48 CPC, !!! opinia separată nu se anunță şi nu se dă citirii în şedinţa de judecată din cauza secretului deliberărilor. Însă opinia separată face parte din materialele dosarului şi în temeiul art.56 CPC, participanţii la proces au dreptul să ia cunoştinţă de acestea. Conform alin.(1) art.236 CPC după deliberare se pronunţă doar dispozitivul hotărîrii, care, semnat fiind de către judecătorii din complet, se înmînează participanţilor prezenţi în şedinţă. !!! Este recomandabil ca participanții să confirme primirea hotărîrii, semnînd o recipisă în acest sens. În aceeaşi zi dispozitivul hotărîrii se plasează pe site-ul instanţei de judecată. Participanţilor care nu au fost prezenţi la proces li se va expedia cel tîrziu a doua zi, cu aviz de primire, dispozitivul hotărîrii, astfel încît în termen de cel mult 5 zile de la pronunţare, aceştia să-l recepţioneze (alin.(4) art.236 CPC). Dispozitivul hotărîrii va conţine obligatoriu: Admiterea sau neadmiterea integrală sau parţială a pretenţiilor reclamantului, intervenientului principal şi ale pîrîtului în acţiune reconvențională. Aici obligatoriu se va ţine cont de limita prevăzută în alin.(3) art.240 CPC – instanţa judecătorească adoptă hotărîrea în limitele pretențiilor înaintate de reclamant. Executarea imediată conform art.256 CPC. Distribuirea taxei de stat. Celelalte cheltuieli de judecată se vor adjudeca sau nu prin dispozitivul hotărîrii doar dacă au fost solicitate (alin.(1) art.94 CPC). Anularea măsurii de asigurare a acţiunii în cazul respingerii preten țiilor reclamantului. Calea de atac şi termenul de atac. După pronunţarea dispozitivului hotărîrii, preşedintele ședinței de judecată declară şedinţa închisă. După semnarea hotărîrii, nici un judecător nu poate reveni asupra opiniei sale (alin.(5) art.238 CPC), iar după pronunţarea hotărîrii, instanța care a adoptat-o nu este în drept să o anuleze sau să o modifice (alin.(1) art.249 CPC). !!! Anularea sau modificarea hotărîrii este prerogativa instanţelor ierarhic superioare, care sînt sesizate în ordine de apel sau de recurs, dacă legea nu prevede altfel. !!! Perfectarea hotărîrilor judecătoreşti integrale, adică constînd din parte introductivă, parte descriptivă (succintă), motivare şi dispozitiv este o excepţie legiferată, care nu afectează dreptul la un proces echitabil în esenţa sa. Această justificare rezultă implicit din excepţiile prevăzute de alin.(5) art.237 CPC. Hotărîrea judecătorească se va perfecta integral în următoarele cazuri: Participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunţarea dispozitivului hotărîrii, solicită în mod expres acest lucru. !!! Dacă în cererea de chemare în judecată sau în susţineri orale ori în alt mod pe parcursul procesului un participant la proces va solicita instanţei perfectarea hotărîrii integrale, această cerere se va considera conformă lit.a) alin.(5) art.237 CPC. Instan țele nu vor birocratiza procesul civil, invocînd că astfel de cereri sînt premature. Dacă justiţiabilul a solicitat hotărîrea integrală după 30 zile de la pronunţarea

14 



  

       



a) b) c)

dispozitivului, instanţa, printr-o încheiere nesusceptibilă de recurs, va refuza întocmirea acesteia, indiferent de motivul pierderii termenului. Participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunţarea dispozitivului hotărîrii, depun cerere de apel. Conform alin.(1) art.363 CPC, cererea de apel se depune în scris la instan ța judecătorească a cărei hotărîre se atacă. Aceasta o va înregistra, dar nu va verifica corectitudinea întocmirii cererii de apel, anexarea dovezii de achitare a taxei de stat, însă va perfecta hotărîrea integrală în termen de 15 zile. În acest sens, !!! apelurile depuse tardiv, adică după expirarea a 30 zile de la pronunţarea dispozitivului, nu vor determina instan ța să perfecteze hotărîrile judecătorești integral. În practică se pot produce situaţii cînd, după o perioadă îndelungată, judecătorul sau judecătorii care au examinat cauza civilă pot fi nevoiţi să perfecteze hotărîrea judecătorească integrală. Dacă la data perfectării hotărîrii motivate unul dintre judecătorii completului de judecată este în imposibilitate de a semna hotărîrea integrală, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează preşedintele instanţei de judecată. În toate cazurile, pe hotărîre va fi menţionată cauza imposibilităţii de a semna (alin.(7) art.237 CPC). Hotărîrea judecătorească urmează să fie recunoscută şi executată pe teritoriul altui stat. În acest caz, instanţa din oficiu în termen de 15 zile de la pronunţare va perfecta hotărîrea judecătorească integrală. !!! Chiar şi hotărîrile adoptate în şedinţă secretă se pronunţă public (alin.(9) art.23 CPC). Publicarea acestora pe site-ul instanţei de judecată implică respectarea Regulamentului privind modul de publicare a hotărîrilor judecătoreşti pe pagina web, aprobat prin Hotărîrea Consiliului Superior al Magistraturii nr.472/21 din 18.12.2008. Incidente procesuale care afectează continuitatea procesului Continuitatea procesului civil poate fi afectată de următoarele incidente procesuale: întreruperea şedinţei de judecată (art.2041 CPC); amînarea procesului (art.208 CPC); suspendarea procesului (art.260-264 CPC). Întreruperea şedinţei de judecată rezultă din imposibilitatea continuării examinării în aceeaşi zi şi determină o pauză cu posibilitatea continuării acesteia la o altă dată şi oră, care vor fi fixate de instanţa de judecată în urma consultării opiniilor participan ților la proces. !!! Întreruperea ședinței nu afectează integritatea procesului-verbal. Amînarea procesului este un incident procesual care, la apariția unor circumstanţe legale, împiedică desfăşurarea şedinţei de judecată şi condiţionează examinarea cauzei la altă dată şi la altă oră. Depăşirea acestor impedimente depinde de voinţa participanţilor la proces. !!! Amînarea procesului se admite doar în cazuri expres prevăzute de legea procesuală. !!! Alte temeiuri de amînare nu pot fi invocate de către participanții la proces sau admise de către instanţa de judecată, fără a periclita durata optimă şi previzibilă a procesului. Amînarea procesului se admite în cazul: viciilor de citare corespunzătoare, deoarece partea este în drept să ceară amînarea procesului, dacă citaţia nu i s-a înmînat în termen (alin. (5) art.102 CPC); absenţei unui participant la proces sau a altui subiect (alin.(2)-(3) art.205, alin.(4) art.206, alin.(1) art.207 CPC); depunerii acţiunii reconvenţionale doar conform lit.b) alin.(1) art.173 CPC; prezentării sau reclamării de probe (în caz excepţional, conform art.204 CPC); necesităţii implicării în proces a altor persoane (de ex., a coparticipantului obligatoriu (art.62 CPC), a intervenientului principal (art.65 CPC)); încălcării ordinii în sala de şedinţe (alin.(6) art.196 CPC); solicitării Plenului CSJ a avizului consultativ (alin.(5) art.122 CPC); acordării termenului de împăcare la examinarea cererii de desfacere a căsătoriei (alin.(4) art.37 Codul familiei). !!! Amînarea procesului se dispune prin încheiere judecătorească, care nu poate fi atacată cu recurs (alin.(3) art.208 CPC). În cazul amînării procesului, instanţa fixează data şi ora unei noi şedinţe de judecată, de aceea atît participanţii cît şi instan ța cunosc cu certitudine cînd va continua procesul. Suspendarea procesului civil este un incident procesual, care face imposibilă desfă șurarea de mai departe a procesului din cauza unor împrejurări obiective prevăzute de lege, care pun instanţa în imposibilitate de a efectua acte de procedură pe parcursul unui termen determinabil (pînă cînd vor dispărea aceste împrejurări), cu o eventuală posibilitate de a relua procesul. Suspendarea procesului înseamnă oprirea mersului judecăţii datorită ivirii unor împrejurări voite de părţi sau independente de voinţa lor. !!! Suspendarea se deosebește de amînare prin temeiuri, procedură de operare şi data reluării examinării pricinii civile. În cazurile suspendării procesului, circumstanţele care împiedică desfăşurarea şedinţei de judecată nu pot fi evitate nici de către instanță, nici de către participanţi la proces, nici nu se știe cu certitudine cînd acestea vor înceta. Suspendarea procesului, indiferent de temei, are ca efect suspendarea curgerii tuturor termenelor de procedură. Mai mult decît atît, încetează temporar toate actele procedurale, cu excepţia celor de asigurare a acţiunii şi a probelor (alin.(2) art.260 CPC). !!! În perioada suspendării procesului nu pot fi efectuate acte de procedură, întrucît acestea nu vor produce nici un efect procesual-juridic. !!! Temeiurile de suspendare a procesului sînt grupate în două categorii, în func ție de caracterul lor în raport cu prerogativa instanţei de a dispune respectiva suspendare. În cazurile alin.(1) art.260, alin.(1) art.44 CPC, Legea contenciosului administrativ nr.793/2000, Legea cu privire la mediere nr.137/2015 instanţa este obligată să suspende procesul, iar potrivit art.261 CPC instanţa este în drept, din oficiu sau la cererea participanților la proces, să dispună suspendarea procesului. !!! Indiferent de faptul dacă instanța de judecată este obligată sau este în drept să suspende procesul, nu se ştie cu certitudine cînd acesta va putea fi reluat, deoarece decăderea circumstanţelor care au cauzat suspendarea procesului nu depinde nici de instanţă, nici de participanţii la proces. În aceste cazuri trebuie de aşteptat pînă ele vor decădea de la sine. Termenele de suspendare nu sînt determinate, ci determinabile (art.262 CPC), de aceea nici instanţa, nici participanţii la proces nu se pot pronunţa referitor la data şi ora reluării procesului. Suspendarea procesului se dispune în mod obligatoriu, dacă: Partea în proces sau intervenientul principal a decedat ori se reorganizează, iar raportul material-litigios permite succesiunea în drepturi pînă la determinarea succesorului în drepturi al persoanei ieşite din proces. !!! Pentru ca temeiul de suspendare menționat să producă efecte juridice, în instanţă trebuie prezentat certificatul de deces al uneia din părţi. Potrivit prevederilor legale decesul la Oficiul de Stare Civilă se înregistrează în temeiul: certificatului medical constatator al decesului, eliberat de o unitate sanitară; actului, eliberat de către organele competente, prin care se constată decesul persoanei supuse represiunilor şi ulterior reabilitate conform legislaţiei respective; hotărîrii instanţei judecătoreşti privind constatarea decesului sau privind declararea persoanei ca fiind decedată.

15









  







Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă, de transmitere a drepturilor şi obliga țiilor prin succesiune de la o persoană juridică existentă la o persoană juridică succesoare, care există sau ia naştere prin reorganizare. Conform art.69 CC, !!! persoana juridică se reorganizează prin fuziune (contopire şi absorbţie), dezmembrare (divizare şi separare) sau transformare. Hotărîrea de reorganizare se ia de fiecare persoană juridică în parte, în condiţiile stabilite pentru modificarea actelor de constituire. !!! Cînd în instanţă este prezentat certificatul de deces al persoanei fizice sau actul privind reorganizarea persoanei juridice, procesul se va suspenda pînă la determinarea succesorului în drepturi al persoanei ie șite din proces. Acest efect procesual se produce, dacă raporturile juridice deduse judecăţii sînt transmisibile către succesorii în drepturi, fie că se referă la succesorii unei persoane fizice, fie că se referă la succesorii unei persoane juridice supuse procedurii de reorganizare. Posibilitatea de succesiune în drepturile procedurale este reglementată de art.70 CPC. !!! În cazul decesului sau reorganizării, instanţa poate permite înlocuirea părţii cu succesorul ei în drepturi, dacă raportul material-litigios acordă posibilitatea de succesiune în drepturi. Potrivit normei legale, pe lîngă decesul sau reorganizarea părţilor, procesul poate fi suspendat şi în privinţa intervenientului principal, atras în proces în conformitate cu art.65 CPC. !!! În situaţia în care pretenţiile părţilor sau ale intervenientului principal se referă la drepturi sau obliga ții personale, care sînt inseparabile de subiectul de drept implicat în proces (de ex., în litigiile privind desfacerea căsătoriei, încasarea pensiei de întreţinere, restabilirea în cîmpul muncii etc.), procesul va înceta în baza lit.f) art.265 CPC. Partea în proces a pierdut capacitatea de exerciţiu (art.307 CPC) pînă la numirea tutorelui de către autoritatea tutelară . Exercitarea unor drepturi procesual civile de o persoană incapabilă este categoric interzisă de alin.(2) art.58 CPC, unde se menţionează că actele de procedură efectuate de minori cu vîrsta de pînă la 14 ani sau de adulţii declaraţi incapabili sînt nule. !!! Pierderea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, conform art.24 CC, este determinată de tulburarea psihică cauzată de bolile mentale sau de deficienţe mentale, din cauza cărora aceasta nu poate conştientiza sau dirija ac țiunile sale. !!! Persoana fizică, care suferă de astfel de tulburări psihice, este declarată incapabilă numai de către instanţa de judecată, conform Capitolului XXVIII CPC. Hotărîrea judecătorească prin care persoana fizică este declarată incapabilă, serveşte temei pentru ca autoritatea tutelară să numească o tutelă. !!! După ce hotărîrea judecătorească devine definitivă, persoana fizică pierde capacitatea de exerci țiu, iar dacă este parte sau intervenient principal în cadrul unui proces pendinte – această circumstanţă condiţionează în mod obligatoriu suspendarea procesului pînă la numirea tutorelui persoanei incapabile. S-a dat o delegaţie către instanţa judecătorească străină pentru efectuarea actelor de procedură pînă la îndeplinirea şi prezentarea de către instanţa judecătorească străină a rezultatelor delegaţiei. !!! Dreptul unei instanţe naţionale de a da delegaţii judecătoreşti către instan țe străine este prevăzut în alin.(3) art.125 şi art.465 CPC. Instanţele judecătoreşti ale RM pot da delegaţii instanţelor judecătore ști străine în vederea efectuării unor acte de procedură (înmînarea de citaţii şi de alte acte, obţinerea de explicaţii ale părţilor, de depoziţii ale martorilor, de raporturi de expertiză, de cercetare la faţa locului, luarea de măsuri de asigurare a acţiunii etc). !!! Însă procedura de trimitere a delegației se efectuează în conformitate cu tratatele internaţionale bilaterale şi multilaterale la care RM este parte, precum şi în baza principiului reciprocităţii. În situaţiile prevăzute de Legea insolvabilităţii nr.149/2012 . Conform alin.(4) art.79 al legii menţionate Cauzele cu privire la bunurile din masa debitoare în care debitorul este pîrît, iar reclamantul este creditor chirografar şi care sînt pendinte la data intentării procedurii de insolvabilitate se suspendă pînă la reluare de către creditorul chirografar sau pînă la încetarea procedurii de insolvabilitate . Creditorii chirografari sînt în drept să depună cerere de înaintare a creanţelor în instanţa de insolvabilitate. Procedura suspendată poate fi reluată de creditorul chirografar în cazul nevalidării creanţelor în procedura de insolvabilitate. S-a ridicat excepţia de neconstituționalitate în baza alin.(3) art.12 1 CPC pînă la adoptarea hotărîrii de către Curtea Constituţională . Una din principalele competenţe ale Curţii Constituţionale este efectuarea, la sesizare, a controlului constituţionalităţii legilor şi hotărîrilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui RM, hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care RM este parte. Controlul constituțional se realizează prin intermediul unei sesizări, potrivit lit.d) alin.(1) art.38 Codul Jurisdicţiei Constituţionale, unul din subiecţii cu drept de sesizare fiind CSJ. La 09.02.2016 Curtea Constituţională a RM a statuat că !!! orice instanţă judiciară chemată să soluţioneze un litigiu, în ipoteza unei îndoieli cu privire ia constituţionalitatea unei dispoziţii, are atît puterea, cît şi obligaţia să se adreseze Curţii Constituţionale. !!! Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată de către orice instanţă de judecată ex oficio sau la cererea părţii în proces. Judecătorii ordinari nu sînt în drept să refuze părţilor sesizarea Cur ții Constituţionale decît dacă: obiectul sesizării nu intră în categoriaa actelor prevăzute în lit.a) alin.(1) art.135 din Constituţie; prevederile contestate nu sînt aplicabile la soluţionarea cauzei; există o hotărîre anterioară a Curţii avînd ca obiect prevederile contestate. În consecinţă, art.121 CPC urmează a fi interpretat în modul în care Curtea Constituţională a indicat. In concreto, sesizarea privind controlul constituţionalităţii unor norme ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze se prezintă direct Curţii Constituţionale de către judecătorii/completele de judecată din cadrul CSJ, curţilor de apel şi judecătoriilor, pe rolul cărora se află cauza. S-a ridicat excepţia de ilegalitate (alin.(3) art.13 din Legea contenciosului administrativ nr.793/2000) pînă la restituirea dosarului cu hotărîrea irevocabilă a instanţei care a examinai excep ția de ilegalitate . Excepţia de ilegalitate este posibilitatea de a verifica legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ, emis de o autoritate publică, dacă într-un proces în desfăşurare solicit acest lucru instanţa însăși sau oricare din participanţii la proces. !!! În cazul în care instanţa constată că actul administrativ de care depinde soluţionarea litigiului în fond, contravine legii, ridică excepţia de ilegalitate printr-o încheiere şi sesizează instanţa de contencios administrativ competentă. În asemenea situaţii examinarea cauzei se suspendă. Instanţa de contencios administrativ examinează excepţia de ilegalitate în termen de 10 zile, pronunţînd hotărîrea corespunzătoare în numele legii. A fost inițiată medierea în condiţiile Legii nr.137/2015 de la data semnării contractului de mediere. Pentru a exercita procedura de mediere, părţile a căror cauză se examinează în instanţa de judecată trebuie să încheie un contract de mediere, în conformitate cu art. 21 al Legii cu privire la mediere. Dacă părţile au ajuns la un comun acord privind intentarea procedurii de mediere, pricina pendinte se va suspenda în conformitate cu alin.(2) art.21 din Legea cu privire la mediere – iniţierea medierii în condiţiile legii constituie temei pentru suspendarea procesului civil sau procedurii arbitrate de la data semnării contractului de mediere. Durata suspendării procesului va fi legată de termenele medierii. !!! Medierea litigiului are loc într-un termen care nu va depăşi 3 luni de la data încheierii contractului de mediere, dacă părţile nu au stabilit de comun acord alt termen. Pînă la expirarea termenului stabilit iniţial, părţile pot solicita prelungirea acestuia. !!! În cazul în care litigiul este deferit medierii în cadrul unui proces judiciar, termenul de mediere poate fi prelungit doar cu acordul organului de urmărire penală sau al instanţei de judecată. În acest caz, precum şi în cazul renun țării exprese la mediere, procedura respectivă încetează. În asemenea circumstanţe, procedura de examinare a cauzei de către instanţa de judecată va putea fi reluată la cererea părţii interesate. A apărut un conflict de competenţă jurisdicţională în baza alin.(1) art.44 CPC pînă ia soluţionarea conflictului de competenţă de către instanţa competentă ierarhic superioară. Conflictul de competență este situaţia cînd două sau mai multe instan țe de judecată, indiferent de poziţia ierarhică se declară competente faţă de o anumită cauză (conflict pozitiv de competenţă) sau cînd două instanţe îşi declină reciproc competenţa (conflict negativ de competenţă). !!! Conflictul de competenţă se soluţionează de către instanţa ierarhic superioara faţă de instanţele care sînt părţi ale conflictului de competenţă în conformitate cu regulile stabilite în art.44 CPC. Instanţa obligatoriu va dispune din oficiu suspendarea procesului şi va înainta dosarul către instan ța competentă să soluţioneze conflictul. Procedura de

16



a) b) c) d)











suspendare se va conforma regulilor stabilite de art.260-264 CPC. Faptul că temeiul respectiv nu este stipulat expres, în nici un caz nu afectează caracterul obligatoriu al suspendării, probabil că aceasta este o greşeală tehnică omisă de legiuitor. !!! Suspendarea procesului în baza temeiului respectiv va produce efecte pînă la momentul emiterii unei încheieri irevocabile de către instanţa superioară competentă să soluţioneze conflictul, prin care se desemnează instanţa competentă să examineze cauza, iar în scurt timp procesul se va relua. Suspendarea facultativă se va dispune în următoarele cazuri: Pîrîtul sau reclamantul se află într-o unitate activă a Forţelor Armate sau a altor trupe şi formaţiuni militare ale RM pînă la eliberarea din rîndurile Forţelor Armate. Legislaţia în vigoare nu prevede noţiunea de unitate militară activă. Conform Legii nr.1245/2002 cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei, serviciul militar este obligatoriu pentru toţi bărba ții, cetăţeni ai RM, şi se îndeplineşte în următoarele forme: serviciul militar prin contract; serviciul militar în termen; serviciul militar cu termen redus; serviciul militar ca rezervişti concentraţi sau mobilizaţi. Sînt consideraţi în serviciul militar şi studenţii instituţiilor militare de învăţămînt. Femeile cu pregătire specială necesară pot îndeplini serviciul militar prin contract. !!! Dacă persoanele care îşi satisfac serviciul militar în condiţiile sus-enunţate sînt implicate în procese civile în calitate de părţi sau intervenienţi principali, considerăm că această circumstanţă va determina suspendarea obligatorie sau facultativă a procesului în funcţie de caracterul mai presus de voinţa persoanei de a participa într-un termen proxim la şedinţele de judecată. Art.17 al Legii nr.1245/2002 prevede mai multe obligaţii ale serviciului militar. !!! Majoritatea dintre acestea nu permit în mod obiectiv prezentarea în instanţă. Însă obligaţia sau dreptul de a suspenda procesul mai depinde şi de durata îndeplinirii obligaţiunilor militare. Dacă, de ex., este vorba de o concentrare militară care nu durează mai mult de 45 zile sau un exerciţiu de mobilizare care nu durează mai mult de 10 zile, credem că procesul, cu mare probabilitate, poate fi amînat. !!! Dacă partea în proces sau intervenientul principal participă la operaţiuni internaţionale de menţinere a păcii sau ia misiuni şi operaţiuni internaţionale, evident că această circumstanţă este un temei de suspendare obligatorie. Partea în proces sau intervenientul principal se află într-o institu ție curativ-profilactică, situaţie adeverită de institu ția respectivă pînă la externarea din instituţia curativ-profilactică. Îmbolnăvirea unei părţi la proces sau a intervenientului principal implică anumite consecinţe pentru bunul mers al şedinţei de judecată. în funcţie de gradul de îmbolnăvire a persoanei, procesul civil va fi amînat din cauza neprezentării motivate a persoanei în şedinţa de judecată sau suspendat în cazul internării persoanei într-o instituţie curativ-profilactică, pe un termen îndelungat. Procesul poate fi suspendat pînă la externarea persoanei din instituţia medicală menţionată. !!! Aflarea părţii în proces sau a intervenientului principal în starea de incapacitate fizică de a se prezenta la examinarea pricinii, cît şi consecinţele întreruperii programului de tratament, pot constitui temei pentru suspendarea procesului civil doar la stabilirea unui termen de peste 21 de zile de tratament staţionar în instituţia sanitar-profilactică. Acest termen determină perioada de dereglare a sănătăţii de lungă durată, fapt ce implică imposibilitatea amînării procesului civil, deoarece este nevoie de o perioadă foarte îndelungată de amînare a procesului, ceea ce poate poziţiona una dintre părţi într-o poziţie defavorabilă prin executarea de către una din părţi cu rea-credinţă a drepturilor procesuale – situaţie imposibilă în cadrul suspendării procesului civil. Un al doilea argument ar fi încălcarea termenului rezonabil de examinare a cauzei printr-o amînare nepotrivită a cauzei civile. O altă neclaritate, vis-a vis de acest temei, este faptul existenţei în mod obligatoriu a cazului de internare a unei părţi din proces într-o instituție medicală. Tratamentul staţionar nu implică în mod obligatoriu internarea pacientului în instituţia curativ-profilactică, ci presupune şi efectuarea tratamentului staţionar la domiciliu persoanei sub controlul strict al medicilor. Prin formularea prevăzută la lit.b) art.261 CPC, partea în proces sau intervenientul principal se află într-o instituţie curativ-profilactică, situaţie adeverită de instituţia respectivă, implică nemijlocit internarea în mod obligatoriu în instituţia menţionată – formulare ce nu implică şi persoanele, care se află la tratament medical la domiciliu sub evidenţa strictă a medicilor, deşi motivul suspendării este acelaşi, fără careva rezerve. !!! Legiuitorul trebuie să modifice conţinutul acestui temei de suspendare, pentru a nu stabili legătura dintre persoană şi instituţia medicală, ci legătura dintre persoană şi starea de sănătate, precum şi durata tratamentului. Prin instituţie curativ-profilactică urmează a fi înţeles orice instituţie medical-sanitară care are funcţia de acordare de asistenţă medicală calificată, de orice tip prevăzut la alin.(1)-(2) art.4 din Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii. !!! În practică, instanțele naţionale dispun de cele mai multe ori, amînarea procesului. Însă, în situaţiile cînd, în baza actelor prezentate, durata aflării persoanei în instituţia curativă este destul de îndelungată – doar atunci instanţele dispun suspendarea procesului. !!! Pentru ca acest temei de suspendare să fie corect aplicat, instanţa de judecată va trebui să ţină cont de durata aflării persoanei în instituţia curativ-profilactică, posibilitatea prezentării acesteia în şedinţa de judecată, precum şi de faptul dacă persoana interesată a cerut sau nu examinarea pricinii în lipsa sa. Pîrîtul este căutat conform art.109 CPC pînă ia găsirea pîrîtului sau la încetarea căutării lui . Potrivit alin.(1) art.109 CPC, în acţiunile intentate în interesul statului, în pricinile de plată a pensiei de întreţinere, în pricinile de reparaţie a prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale, prin altă vătămare a sănătăţii sau deces, dacă nu se cunoaşte locul de aflare a pîrîtului, instanţa judecătorească este obligată să ordone căutarea lui. !!! Prin această normă, reclamantului, în cazurile sus-enunţate, i se oferă o susţinere procesuală care nu dezechilibrează procesul. În respectivele cauze, instanţa urmează în mod obligatoriu să dispună căutarea pîrîtului, în cazul dacă nu se cunoaşte locul aflării lui. Cu referire la alin.(2) art.109 CPC, deşi este prevăzut dreptul instanţei de a ordona căutarea pîrîtului, oricum procesul poate fi suspendat în aceeaşi ordine procesuală. Adică, indiferent de obliga ția sau dreptul de a dispune căutarea pîrîtului, instanţa poate decide suspendarea procesului. Instanţa a dispus efectuarea unei expertize, conform art.148 CPC, pînă la prezentarea în instanţă a raportului de expertiză . Întrucît acesta este un temei de suspendare facultativă, instanța de judecată va putea dispune suspendarea procesului doar pentru expertizele complexe, precum şi pentru acele expertize care durează un termen mai mare (de ex., de cîteva luni). Instanţa a dat o delegaţie judiciară unei alte instanţe judecătore ști din ţară, conform alin.(1)-(2) art.125 CPC, pînă la îndeplinirea şi prezentarea delegaţiei judiciare. Deşi la această situaţie procesuală se recurge extrem de rar, ţinînd cont că nu sîntem un stat mare şi acţiunile procesuale, de regulă, nu implică extinderea în altă jurisdicţie, totuşi, atunci cînd se recurge la delegaţii judecătoreşti în ţară, instanţa poate să amîne procesul sau să-l suspende, în funcţie de complexitatea actelor de procedură care urmeză a fi îndeplinite. Instanţa a dispus autorităţii teritoriale cu atribuţii în domeniul adopţiei efectuarea unui control al condiţiilor de tras ale adoptatorilor în pricinile de adopţie şi în alte pricini în care pot fi lezate drepturile şi interesele copilului pînă ia primirea avizului organului de tutelă şi curatelă. Conform alin.(1) art.290 CPC, în faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul emite o încheiere prin care copiile de pe cererea de încuviinţare a adopţiei şi de pe actele anexate se expediază autorităţii teritoriale cu atribuţii în domeniul adopţiei în a cărei rază domiciliază copilul, împreună cu solicitarea avizului privind adopţia şi a dosarului copilului. !!! Prin încheiere, în acest caz, procesul se poate suspenda pînă la primirea avizului şi dosarului copilului de la organul de tutelă şi curatelă. Deşi suspendarea în

17 



1) 2) 3)

a) b)

c)

acest caz este prevăzută ca facultativă, respectivul temei reiterat categoric în art.290 CPC ne permite să afirmăm că, de fapt, instanţa va fi obligată să suspende procesul. Au încetat împuternicirile tutorelui sau curatorului pînă la data emiterii unei noi decizii a organului de tutelă şi curatelă . Pentru a proteja interesele persoanelor în privința cărora este instituită tutela sau curatela, legiuitorul a instituit acest temei de suspendare a procesului. !!! Tutorii şi curatorii sînt reprezentanți legali în procesul civil, iar încetarea împuternicirilor acestora practic expune persoanele fără capacitate de exerciţiu (integrală sau parţială) unui risc iminent de a nu se putea apăra de sine stătător. Întrucît alin.(2) art.36 CC prevede că pînă la numirea tutorelui sau curatorului, atribuţiile lor sînt exercitate de autoritatea tutelară, acest temei nu obligă instanţa să suspende procesul, ci îi oferă dreptul de a o face. Pricina nu poate fi judecată înainte de soluţionarea unei alte pricini conexe pînă la data rămînerii irevocabile a hotărîrii, deciziei, sentinţei sau încheierii judecătoreşti sau pînă la data hotărîrii emise în baza materialelor examinate pe cale administrativă sau în ordinea jurisdicţiei constituţionale. În acest caz se constată o legătură interdependentă între două cauze ce trebuie examinate consecutiv de către instanţa de judecată. !!! De regulă, faptele şi raporturile juridice constatate pe parcursul examinării unei cauze civile şi pronunţării unei hotărîri judecătoreşti produc efectele puterii lucrului judecat şi referitor la examinarea pricinii a doua, indiferent dacă au fost implicate aceleaşi persoane, fapt ce poate determina suspendarea. De ex., examinarea unei cereri privind încasarea prejudiciilor cauzate prin executarea necorespunzătoare a clauzelor unui contract nu poate avea loc dacă în aceeaşi sau într-o altă instan ță de judecată a fost pusă pe rol şi se examinează o cerere privind declararea nulităţii respectivului contract. !!! Sau cererea de reparare a prejudiciilor cauzate prin comiterea unei infracţiuni nu poate fi examinată pînă nu se va pronunţa sentinţa penală în privinţa acestei fapte şi a respectivei persoane. !!! În toate cazurile de suspendare obligatorie sau facultativă a procesului instanţa de judecată emite o încheiere care poate fi atacată cu recurs în timpul cît durează suspendarea procesului (art.263 CPC). După decăderea circumstan țelor care au cauzat suspendarea procesului, la cererea participanților la proces sau din oficiu, procesul va fi reluat şi examinarea lui se va desfăşura conform normelor generale. Terminarea procesului fără adoptarea hotărîrii De regulă, dezbaterile judiciare se termină prin adoptarea şi pronun țarea unei hotărîri care, indiferent de conţinut, are drept scop procesual soluţionarea cauzei civile şi aplanarea litigiului dintre părţi. Dar în unele cazuri procesul civil se poate termina fără adoptarea unei hotărîri prin emiterea unei încheieri de încetare a procesului (art.265-266 CPC) sau de scoatere a cererii de pe rol (art.267-268 CPC). Aceste două acte procedurale se deosebesc între ele prin temeiuri de aplicare, procedură şi efecte juridice. Încetarea procesului este efectul procesual iremediabil care se produce dacă instanţa constată unul din temeiurile prevăzute limitativ de lege. Temeiurile de încetare a procesului se pot grupa în 3 categorii: Lipsa dreptului la intentarea acţiunii, constatată de către instanţă după acceptarea cererii de chemare în judecată – lit.a), b), e), g), h) art.265 CPC. Exercitarea de către părţi în condiţiile legii a actelor de dispoziţie determinante pentru soarta procesului – lit.с), d) art.265 CPC. Producerea unui eveniment – partea în proces persoană fizică decedează şi raportul juridic litigios nu admite succesiunea în drepturi (lit.f) art.265 CPC). !!! Procesul civil poate înceta şi în alte cazuri prevăzute de lege. De ex., în conformitate cu alin.(1) art.342 CPC, dacă materialele adunate nu sînt suficiente pentru reconstituirea hotărîrii procedurii judiciare pierdute, instanţa judecătorească, printr-o încheiere, dispune încetarea procesului de reconstituire a procedurii judiciare pierdute şi lămureşte participan ților la proces că au dreptul de a depune în judecată o nouă acțiune conform regulilor generale. !!! Pronunţînd încheierea de încetare a procesului, instanța men ționează că nu se admite o nouă adresare în judecată a aceleia și părţi cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri (alin.(2) art.266 CPC). Scoaterea cererii de pe rol este efectul procesual remediabil care se produce dacă instanţa constată unul din temeiurile prevăzute limitativ de lege. Temeiurile scoaterii cererii de pe rol pot fi grupate în cîteva categorii: Nerespectarea condiţiilor de intentare a procesului, depistate după acceptarea cererii de chemare în judecată sau apariţia unui litigiu de drept pe parcursul examinării cererii în procedură specială: lit.a),b), c), d), h), l) art.267 şi alin.(3) art.280 CPC). Scoaterea cererii de pe rol este consecinţa unor fapte ale părţilor în virtutea principiului disponibilităţii:  părţile au convenit ca litigiul lor să fie soluţionat pe cale arbitrală, iar pînă la examinarea pricinii în fond, pîrîtul a ridicat obiecţii împotriva soluţionării litigiului în judecată (lit.e) art.267 CPC);  părţile citate legal nu s-au prezentat la şedinţa de judecată după a doua citare şi nici nu au solicitat examinarea pricinii în absenţa lor (lit.f) art.267 CPC);  reclamantul citat legal nu s-a prezentat în şedinţă de judecată, nu a comunicat instanţei motivele neprezentării sau motivele sînt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau nu a solicitat examinarea pricinii în absenţa sa, iar pîrîtul nu solicită soluţionarea pricinii în fond (lit.g) art.267 CPC);  persoana în ale cărei interese este pornit procesul, în conformitate cu alin.(2) art.7, alin.(2) art.72 şi alin.(3) art.73 CPC, nu susţine pretenţiile înaintate, nu solicită să intervină în proces în calitate de reclamant (lit.i) art.267 CPC);  părţile au solicitat examinarea pricinii de către judecata arbitrală, în condiţiile legii (lit.l 1) art.267 CPC). Scoaterea de pe rol se va produce ca urmare a neonorării obligației de achitare a taxei de stat :  persoanele indicate la art.72 şi art.73 CPC au renunţat la acţiune, iar reclamantul care a preluat acţiunea nu a plătit taxă de stat în termenul stabilit de instanţă (lit.j) art.267 CPC);  instanţa a amînat sau a eşalonat plata taxei de stat, iar reclamantul nu a plătit-o în termenul stabilit de instanţă (lit.k) art.267 CPC). !!! Legea poate să prevadă şi alte cazuri de scoatere de pe rol, de ex., alin.(1) art.323 CPC prevede dacă de ținătorul depune cererea în instanţă pînă la expirarea a 3 luni de la data publicării înştiinţării, judecătorul scoate de pe rol cererea persoanei care a pierdut documentul şi stabileşte un termen de cel mult 2 luni în care institu ția (persoana) care a eliberat documentul nu poate efectua plăţi şi livrări în baza lui. !!! În toate cazurile de scoatere de pe rol instanţa pronunţă o încheiere judecătorească recurabilă. Dacă cererea a fost scoasă de pe rol din cauza neprezentării părţilor sau a reclamantului în baza temeiurilor lit.f), g) art.267 CPC, atunci instanţa îşi poate anula propria încheiere privind scoaterea de pe rol, cu condiţia că părţile prezintă probe care justifică imposibilitatea obiectivă de a se prezenta în şedinţă de judecată. Refuzul instanţei de a anula încheierea privind scoaterea de pe rol poate fi atacat cu recurs (alin.(4)-(5) art.268 CPC). !!! După corectarea circumstanţelor care au dus la scoaterea cererii de pe rol, persoana interesată poate adresa instanţei o nouă cerere conform dispoziţiilor generale (alin.(3) art.268 CPC). Procesul-verbal al ședinței de judecată Procesul-verbal este un act de procedură care se întocmeşte în mod obligatoriu pentru fiecare şedinţă de judecată în cadrul examinării pricinii în fond şi în apel, precum şi pentru fiecare act procedural îndeplinit în afara şedinţei de judecată (art.273 CPC). !!!

18 Lipsa procesului-verbal al şedinţei de judecată sau al efectuării unui act procedural este o încălcare procesuală care duce din oficiu la casarea hotărîrii judecătoreşti (lit.g), h) alin.(1) art.388 și lit.e) alin.(3) art.432 CPC). Procesul-verbal al şedinţei trebuie să respecte anumite exigenţe de formă şi de conţinut, adică grefierul îl scrie la computer. În cazul în care nu este posibilă utilizarea computerului, procesul-verbal se scrie de mînă, fiind ulterior scris la computer. Preşedintele şedinţei şi grefierul trebuie să semneze procesul-verbal în cel mult 5 zile de la data încheierii ultimei ședin țe de judecată (alin.(4)-(5) art.275 CPC). În decursul a 5 zile de la data semnării procesului-verbal participanţii la proces şi reprezentanţii lor pot lua cunoştinţă de conţinutul acestuia şi pot prezenta în scris observații referitoare la inexactităţile sau scăpările din procesul-verbal, care se anexează la dosar. În termen de 5 zile de la prezentare, judecătorul examinează observaţiile asupra procesului-verbal şi, dacă este de acord cu ele, confirmă acest lucru prin menţiunea „De acord” şi prin semnătură, dacă nu – pronunţă o încheiere motivată de respingere a acestora (art.276 CPC). !!! CSJ a explicat ordinea şi cazurile în care acest drept se poate exercita. În cazul de întrerupere a ședin ței de judecată, participanţii la proces nu vor putea să ia cunoştinţă de procesul-verbal al şedinţei de judecată, întrucît întreruperea şedinţei de judecată se dispune printr-o încheiere protocolară şi nu afectează integritatea procesului-verbal. În sensul celor citate nu rezultă necesitatea semnării acestuia de către preşedintele şedinţei şi grefier după anunţarea întreruperii procesului. Potrivit art.14 din Legea nr.514/1995 privind organizarea judecătorească, ședin țele de judecată se înregistrează prin utilizarea mijloacelor tehnice video sau audio ori se consemnează prin stenografiere. Înregistrările şi stenogramele se transcriu de îndată. Înregistrarea audio şi/sau video a şedinţelor de judecată se realizează în modul stabilit de Consiliul Superior al Magistraturii. !!! Participanții la proces şi reprezentanţii lor au dreptul la o copie de pe procesul-verbal şi de pe înregistrarea audio şi/sau video a şedinţei de judecată. Copia de pe înregistrarea audio şi/sau video a şedinţei de judecată se eliberează de către grefier la solicitarea scrisă sau verbală a participantului la proces sau a reprezentantului lui contra unei plăţi stabilite de Guvern (20 lei), care nu va depăşi mărimea cheltuielilor suportate de instanţă pentru eliberarea copiei (alin.(1) art.276 1 CPC).









1) 2) 3)

Tema: ACTELE JUDECĂTOREȘTI DE DISPOZIȚIE ALE INSTANȚEI DE FOND Noțiunea și felurile actelor judecătorești de dispoziție ale instanței de fond Examinarea şi soluţionarea în fond a cauzelor civile de către instan țele de judecată implică emiterea unor acte de dispoziţie. Pentru a determina clar esenţa, forma şi conţinutul acestora, trebuie evidenţiate anumite particularităţi: Actele judecătoreşti de dispoziţie se emit doar de către instanţele de judecată, întrucît conform art.114 şi 120 ale Constituţiei RM, nici o altă autoritate decît instanţele judecătoreşti nu poate înfăptui justiţia. material litigios Din acest considerent, actele judecătoreşti de dispoziţie poartă un caracter autoritar. Actele dispoziţionale ale instanţelor de judecată sînt acte de aplicare a dreptului, deoarece se emit în baza normelor materiale, ţinîndu-se cont de rigorile procesuale în vigoare la momentul soluţionării cauzei civile concrete. În acest sens, material litigios ele pot fi numite acte de aplicare a dreptului adoptate în formă procesuală de către instanţele de judecată. Instanţele de judecată adoptă acte de aplicare a dreptului în privin ța unor subiecţi concreţi şi, în acest fel, se manifestă caracterul individual al actelor judecătoreşti de dispoziţie. material litigios Instanţele de judecată, în virtutea principiului separării puterilor în stat, nu adoptă norme juridice, ci le aplică în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor civile în care sînt implicate persoane concrete. Actele judecătoreşti de dispoziţie sînt obligatorii atît pentru persoanele implicate nemijlocit în soluţionarea unei cauze civile concrete cît şi pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, organizaţiile şi persoanele fizice şi se execută cu stricte țe pe întreg teritoriul RM (art.120 Constituţia RM, art.16 CPC). În concluzie, actele judecătoreşti de dispoziţie sînt acte procesuale cu caracter individual, autoritar şi obligatoriu, adoptate de către instanţele de judecată în baza legislaţiei în vigoare în cursul еxаminării şi soluţionării cauzelor civile. Instanţa de fond poate adopta 3 tipuri de acte judecătoreşti de dispoziţie: hotărîri, încheieri, ordonanţe. Actul judecătoresc de dispoziție prin care instanţele judecătoreşti superioare soluţionează fondul apelului sau recursului se numeşte decizie (alin.(1) art.14 CPC). Hotărîrea judecătorească este actul judecătoresc de dispoziţie prin care se soluţionează fondul oricărei cauze civile. Prin hotărîre judecătorească se admit sau se resping pretenţiile reclamantului, iar raportul material-litigios se aplanează. Instanţele judecătoreşti asigură realizarea drepturilor şi executarea obligaţiilor subiective, iar hotărîrile judecătoreşti constituie temei pentru apariţia (lit.c) alin.(2) art.8 CC), modificarea sau stingerea raporturilor juridice, precum şi la restabilirea ordinii de drept. !!! În cazul examinării cererilor în procedură specială, instanţa pronunță hotărîri prin care pot fi recunoscute fapte cu valoare juridică sau pot fi apărate interesele legitime ale persoanelor în lipsa litigiilor de drept. Prin încheieri judecătoreşti se soluţionează orice probleme procedurale, exceptînd fondul cauzei. De aceea, nu doar cea de fond, dar şi celelalte instanţe – de apel, de recurs, de revizuire – emit încheieri judecătore ști. Ordonanţa judecătorească este un act de dispoziţie emis unipersonal de către judecător privind încasarea de bunuri sau bani de la debitor la cererea creditorului (art.344 CPC). În procesul civil se mai întîlnesc şi ordonanţe de protecţie prin care instanța de judecată aplică măsuri de contracarare a violenţei în familie (art.3184 CPC), însă acestea nu urmează a fi confundate cu ordonanţele emise în baza temeiurilor prevăzute în art.345 CPC. Acestea sînt acte prin care se pune în aplicare încheierea judecătorească, prin care s-a admis cererea privind aplicarea măsurilor de protecţie. !!! Natura juridică a acestor ordonanţe de protecţie este similară cu cea a titlului executoriu. !!! Hotărîrea judecătorească în toate cazurile se emite sub forma unui act aparte adoptat în camera de deliberare, în urma examinării cauzei în şedinţă de judecată (art.238 CPC). Încheierile judecătoreşti pot fi adoptate pe orice problemă, în orice fază a procesului, în mod unipersonal sau colegial, sub forma unui document separat sau consemnat în procesul-verbal al şedinţei (art.269 CPC). !!! Ordonanţa se emite unipersonal de către judecător, fără citarea părţilor, fără dezbateri judiciare, doar în baza examinării materialelor prezentate de către creditor (art.350 CPC). !!! Hotărîrile primei instanţe pot fi atacate cu apel în condiţiile legii. Încheierile pot fi atacate cu recurs separat (art.423 CPC) sau odată cu fondul cauzei (art.359 CPC). În anumite cazuri expres prevăzute de CPC încheierile în genere nu sînt susceptibile de atac (de ex., soluţionarea conflictului de competenţă, anularea ordonanţei). Ordonanţa judecătorească eliberată creditorului nu poate fi atacată cu apel sau recurs. Esența, importanța și cuprinsul hotărîrii judecătorești Hotărîrea judecătorească reprezintă un act de aplicare şi realizare a dreptului. Normele juridice de ordin material şi cele de ordin procesual sînt viabile numai în măsura în care instanţa, prin aplicarea lor corectă la soluţionarea litigiilor, consolidează ordinea de drept.

19



   







!!! Hotărîrea judecătorească este o operațiune logică şi, în acelaşi timp, un act de voinţă. Operaţiunea logică, materializată într-o hotărîre judecătorească este rezultatul unui efort intelectual făcut de către judecător care trebuie să se respecte şi legile logicii atunci cînd examinează şi apreciază probele prezentate de participan ții la proces. !!! Concluziile greşite sînt rezultatul unor erori admise de către judecător în procesul de înţelegere şi evaluare a informaţiei care constituie conţinutul probei judiciare. Nu doar logica este necesară pentru a formula o soluţie justă. !!! Aplicarea corectă şi uniformă a normelor materiale şi procedurale, precum şi bunele moravuri sînt la fel de necesare pentru a exprima prin voinţa umană un adevăr impus ca reper al dreptă ții. Importanţa hotărîrii judecătoreşti nu rezidă doar în soluţionarea unui litigiu de drept, dar şi în rezonanţa socială pe care o produce. Consolidînd ordinea de drept, o hotărîre judecătorească impune respect tuturor, astfel încît se fortifică conştiinţa juridică şi sporeşte încrederea justiţiabililor. În concluzie, hotărîrii judecătorești îi revine un rol de apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor ocrotite de lege aparţinînd unor persoane concrete, precum şi un rol educativ pentru cei care nu sînt vizaţi expres. Hotărîrile judecătoreşti reflectă dreptul în stare dinamică. Eficienţa aplicării normelor de drept se vede doar în măsura în care instanţele de judecată pronunţă hotărîri în numele legii. !!! Fiind un document oficial, emis în scris, hotărîrea judecătorească conţine rechizite care îi conferă valoarea unui act autentic, emis de o autoritate judecătorească. Conform alin.(1) art.241 CPC, hotărîrea judecătorească constă din partea introductivă şi partea dispozitivă. Începînd din 01.12.2012 această hotărîre reprezintă regula generală în procesul de înfăptuire a justiţiei. În partea introductivă se indică locul şi data adoptării, denumirea instanţei care a pronunţat-o, numele judecătorilor care au constituit completul de judecată, al grefierului, al părţilor şi al celorlalţi participanţi la proces, al reprezentan ților, obiectul litigiului şi pretenţia înaintată judecăţii spre examinare, menţiunea despre caracterul public sau închis al şedinţei. Elementul primordial al unei hotărîri este indicarea instanţei de la care emană. Numai astfel se poate stabili dacă aceasta a fost competentă să soluţioneze cauza civilă şi dacă hotărîrea a fost pronunţată legal. Totodată, prin menţionarea numelui judecătorilor se poate verifica dacă judecătorii care au participat la dezbatere sînt cei care au judecai fondul pricinii. Cu alte cuvinte, numai prin indicarea numelor respective se va putea stabili dacă hotărîrea a fost pronunţată de judecătorii învesti ți cu această calitate. !!! Părţile care se judecă se identifică prin indicarea numelui, prenumelui, domiciliului sau reşedinţa şi calitatea pe care o au în proces. !!! Aceste menţiuni sînt necesare pentru individualizarea părţilor, deşi nu sînt considerate esenţiale. Dacă în hotărîre numele este indicat greşit sau s-a stabilit că aceasta este o simplă greşeală tehnică, hotărîrea nu-şi pierde valabilitatea, ea poate fi corectată de căire instan ța care a emis-o (art.249 CPC). În afară de nume şi prenume, seva arăta calitatea procesuală a participanţilor la proces (reclamant, pîrît, intervenient etc.). !!! De asemenea, trebuie făcută menţiunea despre numele reprezentan ților legali, contractuali sau statutari pentru verificarea rigorilor de procedură cu privire la reprezentarea judiciară. Dispozitivul hotărîrii va conţine obligatoriu: Admiterea sau neadmiterea integrală sau parţială a pretenţiilor reclamantului, intervenientului principal şi ale pîrîtului în acţiune reconvențională. Aici, obligatoriu, se va ţine cont de limita prevăzută în alin.(3) art.240 CPC, instanţa judecătorească adoptă hotărîrea în limitele pretențiilor înaintate de reclamant. Executarea imediată conform art.256 CPC. Distribuirea taxei de stat. Celelalte cheltuieli de judecată se vor adjudeca sau nu prin dispozitivul hotărîrii doar dacă au fost solicitate (alin.(1) art.94 CPC). Anularea măsurii de asigurare a acţiunii în cazul respingerii preten țiilor reclamantului. Calea şi termenul de atac. Dispozitivul hotărîrii trebuie să fie clar şi complet, astfel încît pe baza lui să se poată executa efectiv hotărîrea judecătorească. Dacă în dispozitiv nu se indică prestaţia concretă la care este obligat pîrîtul, hotărîrea este incompletă şi necesită suplimentare. Dacă dispozitivul nu este suficient de clar, situaţie regretabilă dar posibilă în practică, partea interesată va putea solicita explicarea lui de către instanţa care a pronunţat hotărîrea. Perfectarea hotărîrilor judecătoreşti integrale, constînd din parte introductivă, parte descriptivă (succintă), motivare şi dispozitiv este o excepţie legiferată, care nu afectează dreptul la un proces echitabil în esenţa sa. Această justificare rezultă implicit din excepţiile prevăzute de alin.(5) art.236 CPC. Hotărîrea judecătorească se va perfecta integral: Dacă participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronun țarea dispozitivului hotărîrii, solicită în mod expres acest lucru . Dacă în cererea de chemare în judecată sau în susţineri orale ori în alt mod pe parcursul procesului un participant la proces va solicita instanţei perfectarea hotărîrii integrale, această cerere nu se va considera prematură. Dacă justi țiabilul a solicitat hotărîrea integrală după 30 zile de la pronunțarea dispozitivului, instanţa printr-o încheiere nesusceptibilă de recurs va refuza întocmirea acesteia, indiferent de motivul pierderii termenului, or, respectivul termen este unul de decădere. Dacă participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronun țarea dispozitivului hotărîrii, depun cerere de apel . Conform alin.(1) art.363 CPC, cererea de apel se depune în scris la instan ța judecătorească a cărei hotărîre se atacă. Aceasta o va înregistra, fără а-i verifica corectitudinea şi se va preocupa de perfectarea hotărîrii integrale în termen de 15 zile. În acest sens, apelurile depuse tardiv, adică după expirarea a 30 zile de la pronunţarea dispozitivului, nu vor determina instanţa să perfecteze hotărîrile judecătoreşti integrale, decît dacă curtea de apel a dispus repunerea apelantului în termen şi CSJ a menţinut această încheiere judecătorească. Dacă hotărîrea judecătorească urmează să fie recunoscută şi executată pe teritoriul altui stat. Este vorba de hotărîrile judecătoreşti pronunțate în cauzele cvile cu element de extraneitate. În asemenea cazuri, motivarea hotărîrii se face din oficiu în termen de 15 zile de la pronunțarea dispozitivului, indiferent de faptul a solicitat-o vreun participant la proces sau s-a depus ori nu cerere de apel. În partea descriptivă se indică pretenţiile reclamantului, obiecţiile pîrîtului şi explicaţiile celorlalţi participanţi la proces. Obiectul pretenţiilor este cei arătat în cererea de chemare în judecată, cu excepţia cazurilor cînd aceasta a fost modificată sau completată pe parcursul judecăţii. !!! Susţinerile părţilor (rezumatul dezbaterilor) vor cuprinde succint numai faptele şi împrejurările care au importanţă pentru soluţionarea pricinii, precum şi argumentele de drept care au fost prezentate de părţi în cadrul dezbaterilor, în special în susţineri orale. !!! Se vor indica şi dovezile pe care părţile şi-au întemeiat pretenţile şi obiecţiile pentru a se putea verifica dacă instanţa a luat în considerare şi le-a apreciat corect. În motivarea hotărîrii se indică: circumstanţele pricinii constatate de instanţă, probele pe care se întemeiază concluziile ei privitoare la aceste circumstanţe, argumentele invocate de instanţă la respingerea unor probe, legile de care s-a călăuzit instanţa (alin.(5) art.241 CPC). Motivarea hotărîrii constituie una dintre cele mai esenţiale garanţii a calităţii actului de justiţie, un remediu împotriva arbitrarului judecătoresc, şi oferă posibilitatea unui cerc larg de persoane de a cunoaşte conţinutul motivelor ce au determinat pronunţarea unei anumite soluţii. !!! Obligaţia motivării se impune spre a arăta că judecătorii au examinat fiecare pretenţie sau obiec ție pe care au făcut-o părţile şi, totodată, spre a se da posibilitate instan țelor superioare să controleze dacă judecata s-a făcut cu respectarea formelor legale. Tocmai de aceea, motivarea este un element esenţial al hotărîrii judecătoreşti, iar caracterul superficial ori incomplet al acesteia periclitează securitatea raporturilor juridice.

20 Legea procesuală nu instituie condiţii particulare în legătură cu forma sau conţinutul motivării. În acest sens, alin.(5) art.241 CPC se referă doar la necesitatea redactării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au respins demersurile părţilor. În această privinţă se impune !!! o concluzie importantă, şi anume: instanţa trebuie să se refere în motivarea hotărîrii ia toate capetele de cerere formulate şi la argumentarea pentru care s-au respins unele dintre ele. !!! Ultima menţiune cuprinsă în hotărîre şi care este impusă de dispozi țiile alin.(1) art.236 şi lit.f) alin.(1) art.388 CPC se referă la semnătura judecătorului. Legiuitorul consideră o încălcare de ordin procesual care face pasibilă de casare o hotărîre nesemnată de judecător sau semnată de judecătorul nemenţionat în hotărîre. !!! Legea procesuală se referă la stringenţa respectării principiului nemijlocirii, potrivit căruia examinarea şi soluţionarea unei pricini civile trebuie făcută de către acelaşi judecător sau complet de judecată. Legiuitorul oferă soluţii pentru situaţia cînd unul dintre judecătorii completului nu are posibilitatea obiectivă de a semna hotărîrea pronunţată. Conform alin.(7) art.236 CPC, !!! dacă unul dintre judecătorii completului de judecată este în imposibilitatea de a semna hotărîrea integrală, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează preşedintele instanţei de judecată. În toate cazurile, pe hotărîre va fi menţionată cauza imposibilităţii de a semna.

    

a) b) c) d)

a) b) c)

1) 2) 3)

Exigențele față de hotărîrea judecătorească Conţinutul hotărîrii judecătoreşti, de asemenea, trebuie să respecte anumite cerinţe. În caz contrar, instanţele ierarhic superioare vor dispune casarea hotărîrilor primei instanţe. Orice hotărîre judecătorească trebuie să fie: legală (art. 239 CPC); întemeiată (art. 239 CPC); certă (art. 249, 251 CPC); deplină (art. 250 CPC); necondiţionată (art.251 CPC). Prin legalitatea hotărîrii se înţelege aplicarea corectă a normelor de drept material şi procedural de către instanţa de judecată care a pronunțat hotărîrea. !!! Hotărîrea este legală dacă a fost adoptată în strictă conformitate cu normele de drept material care reglementează raportul material-litigios, iar în lipsa lor au fost aplicate normele de drept ce reglementează raporturi similare (analogia legii) ori principiile de drept şi sensul legislației în vigoare (analogia dreptului), (art.12 CPC). !!! În hotărîre trebuie să fie indicate normele de drept material şi procedural de care s-a călăuzit instanţa la judecarea pricinii. Legea procesuală specifică în art.387 şi alin.(2) art.432 CPC care sînt încălcările normelor de drept material ce determină casarea hotărîrii ca fiind ilegală. Se consideră că normele de drept material sînt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească: nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată; a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată; a interpretat eronat legea; a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului. !!! Încălcarea normelor de drept procesual care duce la casarea hotărîrii sînt prevăzute în art.388 CPC şi alin.(3) art.432 CPC. Chiar dacă în aceste două articole enumerarea încălcărilor procesuale pe care instanţa de judecată le poate invoca şi din oficiu pentru casarea hotărîrii nu este absolut identică, trebuie să fie respectată regula generală conform căreia se consideră încălcări ale normelor procedurale numai dacă ele au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a pricinii (alin.(2) art.388 CPC). Conform lit.a), b), c) alin.(1) art.386 CPC, o hotărîre judecătorească este întemeiată dacă: circumstanţele importante pentru soluţionarea justă a pricinii sînt constatate şi elucidate pe deplin; circumstanţele pricinii sînt dovedite cu probe veridice şi suficiente; concluziile instanţei expuse în hotărîre corespund circumstanţelor pricinii. !!! Dacă între concluziile instanţei de judecată făcute în urma aprecierii probelor şi circumstanţele de fapt ale acesteia nu există o legătură bazată pe legile empirice şi logice ale cunoaşterii, atunci există pericolul formulării de soluţii eronate şi, în consecinţă, soluţionarea greşită a pricinii. O hotărîre neîntemeiată nu poate fi legală. Cu toate acestea, cele două noţiuni diferă. Legalitatea se referă la aplicarea normelor juridice, iar temeinicia – la elucidarea circumstanţelor şi aprecierea probelor. Certă este hotărîrea în care se indică un răspuns clar privind drepturile şi obligaţiile părţilor. Hotărîrea judecătorească trebuie să conţină o soluţie clară atît pentru subiecţii raportului material-litigios cît şi pentru ceilalţi participanţi la proces. O hotărîre judecătorească care nu este certă nu poate fi executată şi caracterul obligatoriu al acesteia nu este realizabil. Deplină este hotărîrea care dă răspuns la toate pretenţiile înaintate în acţiunea iniţială şi cea reconvenţională. Conform alin.(3) art.240 CPC, instanţa judecătorească adoptă hotărîrea în limitele pretenţiilor înaintate de reclamant. Dacă reclamantul şi-a susţinut pretenţiile formulate în cererea de chemare în judecată sau ulterior în cereri suplimentare prin administrarea de probe, instanţa, apreciind probele respective, va trebui să dea răspuns dacă admite sau nu pretenţiile formulate. Dacă instanţa care a soluţionat litigiul nu a indicat suma adjudecată, bunurile ce urmează a fi remise sau acţiunile pe care pîrîtul trebuie să le îndeplinească, hotărîrea nu este completă şi instanţa va trebui să rectifice această scăpare. Necondiţionată este hotărîrea judecătorească care nu cuprinde condiţii, de a căror apariţie sau stingere depinde executarea hotărîrii. De ex., reclamantul îşi va primi datoria dacă pîrîtul, pînă la o anumită dată, îşi va vinde apartamentul sau pîrîtul va întoarce contravaloarea bunului procurat sau îl va schimba pe unul de calitate corespunzătoare. !!! Astfel de hotărîri va fi imposibil de a le executa, iar partea interesată riscă să nu-şi restabilească niciodată drepturile sale. Caracterul necondiţional al hotărîrilor judecătoreşti este menit să asigure consolidarea ordinii de drept şi apărarea eficientă a drepturilor încălcate şi contestate, precum şi a intereselor legitime. !!! Cu toate acestea, legiuitorul prevede ca excepţie, cu referire la hotărîrile de adjudecare a bunurilor, în care trebuie indicată şi contravaloarea bunului, în eventualitatea în care la momentul executării hotărîrii acesta nu mai există în natură (art.246 CPC). Rectificarea hotărîrii de către instanța care a pronunțat-o După semnarea hotărîrii nici un judecător nu poate reveni asupra opiniei sale (art. 238 alin.(5) CPC), iar după pronunţarea hotărîrii, instanța care a adoptat-o nu este în drept să o anuleze sau să o modifice (alin.(1) art.249 CPC). !!! Anularea sau modificarea hotărîrii este prerogativa instanțelor ierarhic superioare care sînt sesizate în ordine de apel sau de recurs, dacă legea nu prevede altfel. Principalele cerinţe cărora trebuie să le corespundă hotărîrea judecătorească – legalitatea şi temeinicia – formează obiectul controlului judiciar înfăptuit de către instanţele ierarhic superioare. !!! Celelalte cerinţe care se înaintează faţă de hotărîrea judecătorească – certitudinea, deplinătatea, necondiţionalitatea – pot fi asigurate şi de către instanţa care a pronunţat hotărîrea. Instanţa de judecată care a pronunţat hotărîrea poate rectifica hotărîrea în următoarele cazuri: Emiterea hotărîrii suplimentare (art.250 CPC). Îndreptarea erorilor materiale şi de calcul evidente (art.249 CPC). Explicarea hotărîrii (art.251 CPC). Emiterea hotărîrii suplimentare se face pentru а-i da hotărîrii iniţiale caracterul deplinătăţii. Aceasta se admite în cazul în care instanţa:

21 a)

b)

c)

a) b) c)     

nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii în privinţa căreia participan ții la proces au prezentat probe şi explicaţii . Dacă participanţii la proces şi-au onorat obligaţiile referitoare la probaţiune, instanţa de judecată trebuie să dea apreciere acestor probe, iar, ca rezultat, să formuleze soluţii cu privire la toate pretenţiile susţinute şi probate în modul corespunzător. Dacă reclamantul a renunţat la anumite pretenţii sau pîrîtul a recunoscut o parte din ele, instanţa oricum trebuie să se pronunţe în hotărîrea sa asupra acestora. Chiar şi atunci cînd reclamantul a formulat în cererea sa mai multe pretenţii adresate pîrîtului, dar, ulterior, pe parcursul examinării cauzei, nu dă explicaţii şi nu probează unele dintre pretenţiile sale, instanţa trebuie să se pronunţe asupra respingerii acestora; soluţionînd problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma sau bunurile adjudecate ori nu a stabilit acţiunile pe care trebuie să le întreprindă pîrîtul. Pentru a facilita executarea hotărîrii, instanţa care a soluţionat o cauză civilă în fond, admiţînd pretenţiile reclamantului, trebuie să indice clar ce bunuri i-au fost adjudecate, care este suma ce urmează să o achite pîrîtul reclamantului, care acţiuni concrete trebuie să le exercite pîrîtul. Dacă instanţa a admis această scăpare, pronunţînd o hotărîre incompletă, atunci completarea hotărîrii ei este prerogativa aceleiaşi instan țe de judecată; nu a rezolvat problema repartizării între părţi a cheltuielilor de judecată sau nu s-a pronunţat în privinţa cererilor martorilor, experţilor, specialiştilor sau reprezentanţilor. Soluţionînd litigiul în fond, instanţa trebuie să distribuie cheltuielile de judecată. Instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să achite părţii care a avut cîştig de cauză toate cheltuielile de judecată. Dacă acţiunea reclamantului a fost admisă parţial, acestuia i se compensează cheltuielile de judecată proporţional părţii admise din pretenţii, iar pîrîtului – proporţional părţii respinse din pretenţiile reclamantului (alin.(1) art.94 CPC). Întrucît cheltuielile de judecată constau din taxa de stat şi din cheltuieli de judecare a pricinii, instan ța trebuie să se pronunţe cu privire la taxa de stat în hotărîrea sa, iar cu referire la celelalte cheltuieli de judecată doar dacă partea interesată a solicitat-o. Instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să compenseze părţii care a avut cîştig de cauză cheltuielile ei de asistenţă juridică, în măsura în care acestea au fost reale, necesare şi rezonabile (art.96 CPC). !!! Dacă martorii, experţii, interpreţii, specialiştii şi reprezentanţii solicită plată pentru exercitarea obligaţiilor lor, instanţa este obligată să dispună încasarea lor în dispozitivul hotărîrii (art.92, 93 CPC). În lit.c) alin.(1) art.250 CPC a fost omis interpretul ca subiect căruia de asemenea i se pot achita sumele necesare pentru exercitrea obligaţiilor sale, dacă acesta nu face parte din personalul instanţei judecătoreşti. Îndreptarea erorilor materiale se reduce la corectarea greşelilor în scrierea numelor, poziţiei procesuale a participanţilor la proces etc., iar cele de calcul evidente nu trebuie să schimbe esenţa hotărîrii (de ex., calcularea salariului pentru absenţa forţată de la lucru este stabilită corect, iar suma salariilor lunare este greşită). !!! Important este ca erorile materiale şi de calcul vădit să nu afecteze esenţa soluţiei pronunțate prin hotărîrea judecătorească. Întrucît în multe cauze civile există 2 documente judecătoreşti care constituie aceeaşi hotărîre judecătorească: una simplă (parte introductivă şi partea dispozitivă) şi alta completă (partea introductivă, parte descriptivă, motivare şi dispozitiv), aceste documente nu trebuie să conţină soluţii diferite. !!! Dacă dispozitivul unei hotărîri este total diferit de partea motivantă a hotărîrii judecătorești, atunci această eroare, chiar fiind admisă fără rea-credinţă, nu poate fi corectată de către aceeaşi instanţă care emis-o. !!! O hotărîre judecătorească fără greşeli materiale sau de calcul evidente este certă, nu produce confuzii în procesul executării şi nu creează disensiuni pentru cei care urmează să-şi conformeze conduita prescrierilor acesteia. Explicarea hotărîrii se face atunci cînd nu este clar sensul, extinderea sau aplicarea dispozitivului hotărîrii ori cînd dispoziţiile din hotărîre sînt contradictorii. Explicarea se face pentru ca hotărîrea să fie certă şi necondiţionată. Indexarea sumelor adjudecate (art.253 CPC) se face în şedinţă de judecată, ia cererea creditorului sau debitorului, în termenul executării silite. însă această prerogativă nu este rectificare, or, instanţa nu a greşit nimic la emiterea hotărîrii. Mai mult decît atît, ea este dublată de art.24 Cod de executare – Calcularea dobînzilor, penalităţilor şi altor sume rezultate din întîrzierea executării. !!! Corectarea erorilor tehnice din hotărîre şi emiterea unei hotărîri suplimentare se poate face din oficiu sau la cererea participan ților la proces, iar explicarea hotărîrii la cererea participanţilor la proces sau a organului de executare a hotărîrii (art.251 CPC, lit.у) alin.(1) art.22 şi art.71 Cod de executare). În toate cazurile problemele rectificării hotărîrii judecătore ști se examinează în şedinţă de judecată, despre data, ora şi locul desfăşurării căreia sînt citaţi în modul stabilit participanţii la proces. !!! Neprezenţa acestora nu împiedică desfăşurarea şedinţei şi examinarea problemelor respective. În privința solicitării corectării greşelilor din hotărîre legea nu stabile ște un termen în care instanţa ar putea fi sesizată, pe cînd explicarea hotărîrii este admisibilă, dacă aceasta nu a fost executată şi nu a expirat termenul de executare silită, iar problema hotărîrii suplimentare poate fi pusă în termenul executării silite a hotărîrii (art. 249, 250, 251 CPC). !!! Corectarea greşelilor din hotărîre şi explicarea acesteia, precum şi respingerea cererii de emitere a hotărîrii suplimentare se face prin adoptarea unor încheieri susceptibile de recurs. Dacă se adoptă hotărîre suplimentară, aceasta se anexează la dosar şi poate fi atacată în ordine generală. Puterea lucrului judecat Hotărîrea judecătorească este finalitatea spre care tind părţile în litigiu şi acest act dispoziţional al judecăţii produce o serie de efecte juridice. Tipurile hotărîrilor judecătoreşti: hotărîri nedefinitive, hotărîri definitive, hotărîri irevocabile. Hotărîrile nedefinitive sînt pronunţate de către judecătorii, sînt susceptibile de apel și produc următoarele efecte juridice: Instanţa se desesizează de examinarea cauzei civile (poate doar să-şi rectifice hotărîrea în cazurile expres admise de lege: art.249-251 CPC). După pronunţarea hotărîrii, instanţa care a adoptat-o nu este în drept să o anuleze sau să o modifice (excepţii constituind art.301, 308, 3435 CPC). Începe să curgă termenul de apel – 30 de zile de la pronunţarea dispozitivului hotărîrii (lit.b) alin.(5) art.236, alin.(1) art.362 CPC). Se execută imediat numai în cazurile prevăzute de art.256 CPC. Hotărîrile definitive nu pot fi atacate cu apel. Efectele hotărîrii judecătoreşti definitive sînt: Obligativitatea (art.120 Constituţia RM şi art.16 CPC) este obiectul unor dispute doctrinare aprinse, îndeosebi referitor la limitele subiective ale obligativităţii hotărîrilor judecătoreşti. !!! În primul rînd, caracterul obligatoriu al hotărîrii judecătoreşti se extinde asupra participanţilor la proces. Aceştia trebuie să-şi conformeze conduita după cum autoritatea judecătorească s-a expus în hotărîre: fie că se referă la recunoaşterea unui drept, la executarea unei obligaţii ori de modificarea unui raport juridic. !!! O bună ordine de drept exclude încălcarea drepturilor altor persoane prin hotărîri judecătoreşti, a căror menire este să apere, şi nu să încalce drepturi, libertăţi şi interese legitime. !!! Dar în contextul realităţii noastre o ataare specificare în lege ne permite să afirmăm că hotărîrea judecătorească obligatorie, prin care se încalcă drepturile altor persoane neatrase în proces nu va fi opozabilă faţă de acestea. Această gravă încălcare procesuală este temei de casare din oficiu a hotărîrii judecătoreşti şi de trimitere la rejudecare (lit.d) alin.(1) art.385 şi lit.c 1) alin.(1) art.445 CPC). !!! Aceşti subiecţi pot solicita de sine stătător revizuirea hotărîrii judecătoreşti irevocabile prin care le sînt lezate drepturile (lit.b) art.447 şi

22



  



 





a) b) c)   

 

lit.c) art.449 CPC). Hotărîrile judecătoreşti sînt obligatorii, de asemenea, pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, organizaţiile şi persoanele fizice (art.120 Constituţia RM, art.16 CPC). !!! Aceasta înseamnă că respectivii subiecţi de drept nu trebuie să întreprindă acte de natură să contravină hotărîrii judecătoreşti, ceea ce în esenţă constituie respect faţă de autoritatea judecătorească, totodată, conformîndu-şi astfel activitatea cu hotărîrea judecătorească. Altfel spus, să execute hotărîrea judecătorească dacă li se adresează şi să nu emită decizii contrare hotărîrii. Executorialitatea (art.120 Constituţia RM şi art.16, 255 CPC) semnifică posibilitatea de a pune în executare silită hotărîrea pronunţată de către instanţă dacă ea nu se execută benevol. Conform art.255 CPC, hotărîrea se execută după ce devine definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată. !!! Dar caracterul executoriu al hotărîrilor definitive nu este absolut din cauza caracterului suspensiv al recursului împotriva deciziilor date în apel (art.435 CPC). Acesta suspendă executarea hotărîrii în cazul strămutării de hotare, distrugerii de plantaţii şi semănături, demolării de construcţii sau de orice bun imobil, în alte cazuri prevăzute de lege. !!! În pricinile patrimoniale instanţa învestită cu judecarea recursului este în drept să dispună suspendarea executării hotărîrii atacate cu recurs dacă recurentul a depus cauţiune. în pricinile nepatrimoniale, executarea hotărîrii poate fi suspendată la cererea motivată a recurentului. Alin.(1) art.254 CPC prevede că !!! rămîn definitive hotărîrile judecătoreşti emise în primă instanţă, supuse apelului, după examinarea pricinii în ареl. Însă această formulare este destul de generală şi impune anumite precizări. Hotărîrile judecătoreşti devin definitive: Prin neatacare, după expirarea termenului de apel – 30 zile de la pronunţarea dispozitivului hotărîrii; Ca efect al renunţării la apel înaintea expirării termenului prevăzut de lege (alin.(2) art.360 CPC); Ca efect al exercitării apelului împotriva hotărîrii judecătoriei. Dacă curtea de apel nu va da curs (art.368 CPC) ori va restitui cererea de apel (art.369 CPC), atunci hotărîrea judecătorească va deveni definitivă dacă se va menţine încheierea respectivă de către CSJ. Dacă curtea de apel emite încheiere de încetare a procedurii de apel ca urmare a retragerii apelului (art.374 CPC) atunci hotărîrea devine definitivă de la pronunţarea acestei încheieri. Ca efect al soluţionării fondului apelului împotriva hotărîrii judecătoresei. În acest caz contează ce decizie va pronunţa instanţă de apel. Dacă curtea de apel a casat integral hotărîrea primei instanţe şi a trimis pricina spre rejudecare în primă instanţă ori dacă a casat hotărîrea primei instanţe, dispunînd încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol, atunci hotărîrea judecătorească nu va produce nici un fel de efecte, fiind desfiiinţată. !!! Dacă curtea de apel va menţine, va modifica sau va pronunţa o nouă hotărîre atunci, efectele definitive se vor produce de la pronunţare. Ca urmare a examinării şi soluţionării în fond de către curtea de apel a unor categorii de cauze civile, efectele definite survin de la pronunţare. Hotărîrile irevocabile nu pot fi atacate cu recurs. Hotărîrile judecătorești irevocabile sînt: Exclusive (lit.b) alin.(1) art.169, lit.b) art.265, alin.(3) art.254 CPC). Exclusivitatea determină imposibilitatea adresării repetate în judecată a aceloraşi părţi, precum şi a succesorilor lor în drepturi cu aceleaşi pretenţii, în baza aceloraşi temeiuri. În conformitate cu lit.b) alin.(1) art.169 şi lit.b) art.265 CPC, hotărîrea irevocabilă pronunţată într-un litigiu face imposibilă adresarea repetată în judecată cu aceeaşi acţiune. Important este ca instanţa de judecată să califice corect acţiunile civile care au aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri. Prejudiciale (alin.(2) art.123, alin.(3) art.254 CPC). Atunci cînd instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor nu mai poată fi pusă în discuţie. !!! Prejudicialitatea face imposibilă o altă apreciere într-un alt proces al faptelor şi raporturilor juridice care au fost deja stabilite prin hotărîre judecătorească. Conform alin.(2) art.123 şi alin.(3) art.254 CPC, faptele stabilite printr-o hotărîre irevocabilă nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi contestate la judecarea altei pricini la care participă aceleaşi persoane. !!! Prejudicialitatea are limite subiective şi obiective. Cele subiective cer ca acest efect juridic să se producă prin participarea la alt proces a aceloraşi persoane. Limitele obiective se referă la examinarea în cadrul altui proces a aceloraşi fapte şi raporturi juridice în privinţa cărora a fost emisă deja o hotărîre irevocabilă. Respectarea prejudicialităţii contribuie la soluţionarea justă a pricinilor civile, exclude posibilitatea pronunţării hotărîrilor contradictorii, facilitează procesul probaţiei. !!! În contextul alin.(2) art.69 CPC, hotărîrea judecătorească nu va avea puterea lucrului judecat în cadrul examinării acţiunii în regres, dacă partea interesată nu a atras în proces intervenientul accesoriu. Neanulabile – nu mai pot fi invocate erori judiciare şi nu mas pot fi utilizate căi de atac de reformare (securitatea raporturilor juridice impune ca nici o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărîri irevocabile şi obligatorii, doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă soluţie a cauzei). Conform alin.(2) art.254 CPC, rămîn irevocabile hotărîrile judecătoreşti: emise în primă instanţă, după expirarea termenului de apel, dacă participanţii interesaţi nu au exercitat calea de atac corespunzătoare; emise de instanţa de apel, după expirarea termenului de recurs, dacă participanţii interesaţi nu au exercitat calea de atac corespunzătoare; emise de instanţa de recurs, după examinarea recursului. Altfel spus, hotărîrile judecătoreşti devin irevocable: prin neatacare după expirarea termenului de apel, în cazul hotărîrii judecătoriei sau prin renunţare la apel (alin.(2) art.360 CPC); prin neatacare după expirarea termenului de recurs, în cazul hotărîrii sau deciziei curţii de apel; de la pronunţare de către CSJ, indiferent de actul de dispoziţie care se pronunţă: încheiere de încetare a procedurii în recurs ca urmare a retragerii acestuia (art.443 CPC), încheiere de inadmisibilitate a recursului (art.440 CPC) sau decizie asupra fondului recursului (alin.(3) art.445 CPC). Însă, !!! dacă CSJ va casa decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, dispunînd încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol sau va casa decizia curţii de apel, trimiţînd pricina spre rejudecare în instanţa de apel ori va casa şi hotărîrea judecătoriei trimiţînd pricina spre rejudecare în primă instanţă, atunci toate efectele hotărîrii judeătoreşti se vor stinge, hotărîrea fiind desfiiinţată. Conform alin.(2) art.445 CPC, !!! hotărîrea sau decizia casată nu are nici o putere legală. !!! Numai după ce va rămîne irevocabilă, hotărîrea judecătorească va ţine loc de adevăr, adică va obţine puterea lucrului judecat. Autoritatea lucrului judecat este o garanţie a stabilităţii rezultatelor înfăptuirii justiţiei. În sens clasic, semnificaţia puterii lucrului judecat reprezintă o regulă, potrivit căreia ceea ce s-a decis printr-o hotărîre judecătorească exprimă adevărul şi de aceea judecata nu poate fi reiuată. !!! În acest sens, o cerere nu poate fi examinată şi soluţionată decît o singură dată, iar constatările făcute de către instanţa de judecată nu pot fi contrazise printr-o altă hotărîre. !!! Puterea lucrului judecat produce efecte pozitive, care constau în posibilitatea părţilor de a executa, prin mijloace legale hotărîrea judecătorească şi efecte negative care semnifică că o nouă judecată asupra aceleiaşi pricini este împiedicată – res judecata. În acest ultim caz, doctrina consideră că este vorba de autoritatea lucrului judecat. !!! Puterea lucrului judecat este consacrată ca o prezumţie legală absolută, ce împiedică partea care a pierdut procesul să repună în discuţie dreptul recunoscut prin acea hotărîre. Caracterul absolut al puterii lucrului judecat este afectat prin: repunerea în termenul de apel pierdut (alin.(2) art.362 CPC) şi menţinerea acestei încheieri a cur ții de apel (lit.b) alin.(1) şi alin.(2) art.269 CPC); atacarea şi casarea încheierii instanţei de apel de a nu da curs cererii de apel (alin.(3) art.368 CPC) şi a încheierii de restituire a apelului (inclusiv pentru pierderea termenului) (alin.(2) art.369 CPC);

23   















momentul începerii curgerii termenului de recurs – 2 luni de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei integrale (art.434 CPC), iar decizia integrală se întocmeşte în termen de 15 zile de la pronunţarea dispozitivului deciziei (alin.(4) art.389 CPC); casarea cu trimitere la rejudecare care nu se contestă cu nici o cale de atac (art.429 CPC); revizuiri abuzive care în esenţă sînt apeluri camuflate. Temeiurile din art.449 CPC fiind interpretare superficial şi extensiv. Efectele juridice pe care le produce o hotărîre judecătorească ca act final de aplicare şi realizare a dreptului trebuie să asigure stabilitatea şi eficiența realizării acestuia . De aceea, consolidarea efectelor hotărîrilor judecătore ști prin excluderea pericolelor procedurale va facilita şi va garanta apărarea efectivă a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime în justiţie. Încheierile judecătorești ale instanței de fond Dispoziţiile primei instanţe prin care pricina civilă nu se soluţionează în fond se emit sub formă de încheiere (alin.(1) art.269 CPC). Încheierile judecătoreşti pot fi diferite după conţinut şi numeroase pe parcursul examinării unei cauze civile. Dar, indiferent de conţinut, formă, ordine de emitere sau dreptul de contestare, încheierile judecătoreşti rămîn a fi un instrument procesual cu ajutorul căruia instanţa soluţionează orice problemă procedurală care poate apărea pe parcursul procesului. În CPC un prim criteriu de clasificare a încheierilor instanţei de fond este complexitatea acestora, care determină procedura emiterii şi forma perfectării. !!! În cazul soluţionării unor probleme simple, instanţa va emite o încheiere fără a se retrage în camera de deliberare, conţinutul încheierii fiind consemnat în procesul-verbal al ședinței de judecată. !!! Încheierile care vizează probleme procesuale complexe se emit după deliberare în scris sub forma unui act dispoziţional separat. Cuprinsul încheierii separat emise de către instanţa de judecată este specificat în alin.(1) art.270 CPC. În funcţie de conţinutul încheierilor judecătoreşti, acestea pot fi grupate în mai multe categorii: încheieri referitoare la bunul mers al procesului – începînd cu încheierea privind acceptarea cererii de chemare în judecată (alin.(3) art.168 CPC), instanţa de judecată poate emite un număr mare de încheieri care urmăresc un singur scop: crearea condiţiilor optime pentru desfășurarea procesului. De aceea, pot fi încheieri privind:  pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare (art.184 CPC),  asigurarea acţiunii (art.177 CPC),  conexarea sau separarea pretenţiilor înaintate spre judecare (art.187, art.188 CPC),  cu privire la intervenirea în proces a coparticipanţilor sau intervenienţilor (art.62, art.63, art.65, art.67 CPC),  reclamarea probelor (alin.(1) art.119 CPC),  asigurarea probelor (alin.(2) art.128 CPC),  desemnarea expertizei (alin.(2) art.148 CPC),  aplicarea amenzilor ca sancţiuni procesuale (art.163 CPC) etc; încheieri care constituie un impediment legal în desfăşurarea procesului – acestei categorii i se atribuie încheierile privind refuzul de a primi cererea de chemare în judecată (alin.(2) art.169 CPC), restituirea cererii de chemare în judecată (alin.(2) art.170 CPC), încheierile prin care nu se dă curs cererii (alin.(1) art.171 CPC), încheierile privind încetarea procesului (art.266 CPC, cu excepţia lit.с), d) art.265 CPC), scoaterea cererii de pe rol (alin.(1) art.268 CPC), suspendarea procesului (alin.(1) art.263 CPC) etc. !!! În unele situaţii, finalizarea procesului prin astfel de încheieri nu este irevocabilă, căci există posibilitatea reluării procesului în cazul în care au decăzut circumstanţele care au dus la suspendarea acestuia sau de a adresa instanţei o nouă cerere de chemare în judecată după înlăturarea circumstanţelor care au cauzat restituirea sau scoaterea de pe rol a cererii de chemare în judecată. !!! Privitor la încheierea de a nu da curs cererii (alin.(1) art.171 CPC): această încheiere judecătorească se referă la categoria celor care facilitează desfăşurarea procesului, și anume cînd persoana care a depus cererea de chemare în judecată a remediat neajunsurile în termenul oferit de instanţă. Dar, în situaţia în care aceasta nu s-a întîmplat, fapt care a condiţionat restituirea cererii printr-o încheiere, şi încheierea de a nu da curs cererii se referă la categoria celor care împiedică justificat desfăşurarea procesului. În această ordine de idei, !!! restituirea cererii de chemare în judecată sau scoaterea acesteia de pe rol prin încheieri, de asemenea, are ca scop general asigurarea bunei desfăşurări a procesului prin neadmiterea ca acesta să înceapă sau să continue cu neajunsurile prevăzute de lege, chiar dacă persoana interesată le poate corecta; încheieri de finalizare a procesului – spre deosebire de precedenta categorie, se emit în temeiul manifestărilor de voinţă a părţilor, dacă instanța admite renunţarea reclamantului la acţiune sau confirmă tranzac ția părţilor (lit.с), d) art.265 CPC). !!! În aceste două cazuri procesul se finalizează fără pronunţarea unei hotărîri. Dacă litigiul ar fi soluţionat de instanţă, aceasta ar emite o hotărîre, iar în cazul în care reclamantul sau părţile au decis să-i pună capăt prin manifestările lor de voinţă, instanţa va emite o încheiere de încetare a procesului; încheieri privind realizarea hotărîrii judecătoreşti, de ex.: încheierile privind explicarea hotărîrii judecătoreşti (art.251 CPC), corectarea greşelilor din hotărîre (art.249 CPC), care se pronunţă pentru a corecta scăpările admise de instanţă fără a schimba esenţa soluţiei date prin hotărîrea pronunţată. !!! La această categorie de încheieri, de asemenea, se atribuie şi încheierile emise de instanţă care se referă la executarea hotărîrii, de ex. încheierea privind schimbarea modului şi ordinii de executare (art.71 Cod de executare, art.252 CPC), indexarea sumelor adjudecate (art.253 CPC), precum şi suspendării procesului de executare (art.79 Cod de executare); încheierile prin care instanţa competentă admite sau respinge cererea de revizuire (alin.(1) art.453 CPC) şi încheierile privind anularea ordonanţei (alin.(1) art.353 CPC). !!! Esenţa acestor încheieri se rezumă la faptul că însăşi instanţa care a pronunţat o hotărîre sau ordonanţă poate decide casarea sau anularea acesteia. Clasificarea încheierilor judecătoreşti se face şi în funcţie de posibilitățile de contestare a acestora ; instanţele judecătoreşti pronunță încheieri care sînt susceptibile de recurs separat, încheieri care pot fi atacate odată cu fondul hotărîrii şi încheieri judecătoreşti care nu mai pot fi contestate pe nici o cale de atac: pentru ca o încheiere să fie susceptibilă de recurs separat de hotărîre trebuie respectate una din cele 2 condiţii prevăzute în art.423 CPC , adică ori legea prevede expres recursul împotriva încheierii, ori încheierea pronunţată face imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului (de ex., pentru încheierea judecătorească privind refuzul de a explica hotărîrea nu este prevăzut recursul, însă, în acest caz, desfăşurarea procesului este periclitată, de aceea, şansa ca această încheiere să fie verificată de către instanţa ierarhic superioară este legitimă); încheieri care se atacă odată cu fondul, sau care sînt susceptibile de atac (cu apel) odată cu hotărîrea . În acest context, sînt menționate toate celelalte încheieri pronunţate de instanţa de judecată pe parcursul examinării pricinii civile, dacă legea nu prevede pentru ele o cale separată de atac sau imposibilitatea atacării lor. De ex., examinarea pricinii în şedinţă secretă (alin.(5) art.23 CPC), soluţionarea cererii de recuzare a judecătorului, expertului, specialistului, interpretului, grefierului şi executorului judecătoresc (alin.(5) art.53 CPC), admiterea coparticipării obligatorii (art.62 CPC), admiterea intervenţiei principale (art.65 CPC), respingerea întrebării puse martorului (alin.(5) art.216 CPC), examinarea probelor la faţa locului (alin.(1) art.225 CPC) etc. !!! Pentru mai multe categorii de încheieri judecătoreşti legiuitorul prevede sintagma „nu se supun recursului”. Însă aceasta nu întotdeauna trebuie înţeleasă ad literam. În unele situaţii procesuale, încheierile care, conform legii nu se supun recursului, totuşi se pot

24 contesta odată cu fondul hotărîrii, de ex., efectuarea expertizei (alin.(2) art.148 CPC), soluţionarea cererii de recuzare a expertului (alin. (4) art.151 CPC), acceptarea cererii de chemare în judecată (alin.(4) art.168 CPC), amînarea procesului (alin.(3) art.208 CPC) etc. !!! Exercitarea de către participanţii la proces a căii de atac prevăzute de lege împotriva hotărîrilor se extinde şi asupra încheierilor date în pricina respectivă, chiar dacă s-au emis după pronunţarea hotărîrii şi dacă atacarea încheierii nu se menţionează în cererea de apel (alin.(2) art.359 CPC). Prevederea de a nu supune recursului încheierile judecătoreşti nu înseamnă imposibilitatea atacării unora dintre ele odată cu fondul hotărîrii. Din acest considerent, !!! este mai oportună atribuirea într-o categorie separată a încheierilor care nu se supun nici unei căi de atac, cum ar fi cele privitor la soluţionarea conflictului de competenţă (alin.(8) art.44 CPC), refuzul de a primi cererea de elibeiare a ordonanţei judecătoreşti (alin.(3) art.348 CPC), anularea ordonan ței (alin.(1) art.353 CPC). Efectele juridice ale încheierilor judecătoreşti diferă în anumite privinţe de cea a hotărîrilor judecătoreşti. Încheierile care se atacă odată cu fondul devin definitive concomitent cu hotărîrea judecătorească respectivă. Încheierile care se atacă cu recurs separat sînt definitive de la pronunţare indiferent de momentul cînd hotărîrea judecătorească produce efecte juridice. !!! Cele care nu se supun nici unei căi de atac sînt imediat irevocabile. !!! Încheierile referitoare la bunul mers al procesului, de regulă, nu sînt exclusive, întrucît instanţa poate reveni asupra lor pe parcursul procesului. Excepţia se referă la caracterul exclusiv al încheierii privind acceptarea cererii de chemare în judecată (alin.(4) art.168 CPC) datorită existenţei căreia se restituie sau se scoate de pe rol o altă cerere depusă la aceeaşi sau la altă instanţă de judecată între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri (lit.g) alin.(1) art.170 şi lit.d) alin.(1) art.267 CPC). Încheierile privind refuzul primirii cererii de chemare în judecată, precum şi cele referitoare la încetarea procesului exclud adresarea repetată în judecată a aceluiaşi reclamant către acelaşi pîrît, cu aceleaşi preten ții, în baza aceloraşi temeiuri (alin.(3) art.169 şi alin.(2) art.266 CPC). Din această cauză respectivele încheieri produc efectul exclusivităţii similar hotărîrilor judecătoreşti. !!! Încheierile judecătoreşti nu produc efectul prejudicialităţii, întrucît prin emiterea lor instanţa de judecată nu a examinai elemente de rond ale cauzelor civile, de aceea art.123 CPC se referă doar la hotărîri şi sentin țe judecătoreşti. Atunci cînd rămîn definitive, încheierile judecătoreşti devin executorii, cu excepţiile cînd executarea lor este imediată, ca în cazul asigurării acţiunii (art.178 CPC). Conform art.16 CPC, încheierile, asemenea altor acte de dispoziţie ale instanţei de judecată, sînt obligatorii şi se execută pe întreg teritoriul RM.

1) 2)

a) b) c)

Tema: PROCEDURA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV Noţiunea şi esenţa procedurii contenciosului administrativ În conformitate cu art.53 din Constituţia RM, persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. În baza acestei norme constituţionale, a fost adoptată Legea contenciosului administrativ, care în alin.(1) art.1 defineşte contenciosul administrativ ca instituţie juridică, care are drept scop contracararea abuzurilor şi exceselor de putere ale autorităţilor publice, apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii, ordonarea activităţii autorită ților publice, asigurarea ordinii de drept. !!! Apreciind importanţa instituţiei contenciosului administrativ, Curtea Constituţională, în una din hotărîrile sale, a indicat că funcţionarea oricărei societăţi democratice presupune în permanenţă ca premisă esenţială în realizarea statului de drept necesitatea creării unui sistem instituţionalizat de control capabil să „cenzureze” activitatea autorităţilor publice la orice nivel, astfel încît puterea deţinută să nu devină o prerogativă la discreţia celor ce o exercită. Contenciosul administrativ urmăreşte concomitent două sarcini: sarcina cu caracter public de asigurare a exercitării controlului din partea puterii judecătoreşti asupra activităţii puterii executive , ce rezultă din principiul separaţiei şi colaborării puterilor stabilit de art.6 din Constituţie; sarcina cu caracter privat de apărare judiciară a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor împotriva abuzurilor comise de autoritățile publice, ce rezultă din principiul general al accesului liber la justiţie stabilit de art.20 din Constituţie. În această privinţă, alin. (2) art.1 al Legii contenciosului administrativ prevede că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru a obţine anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-а fost cauzată. În cadrul procedurii contenciosului administrativ instanţele judecătore ști nu examinează un litigiu de drept privat, ci un litigiu de contencios administrativ, definit legal ca un litigiu generat fie de un act administrativ, fie de nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri privind recunoaşterea unui drept recunoscut de lege, în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică sau un funcţionar al acestei autorităţi. Subiectul obligatoriu al raportului material-litigios este o autoritate publică sau un funcţionar al acestei autorităţi care în relaţiile cu partea adversă (reclamantul) nu se află pe poziţii de egalitate. Această particularitate a raportului material-litigios determină defavorizarea reclamantului, astfel încît examinarea acestei categorii de cauze conform regulilor generale ale procedurii în acţiuni civile nu ar duce la apărarea eficientă a drepturilor acestuia. Specificul raportului material-litigios, precum şi sarcinile private şi publice ale instanţei de judecată au determinat necesitatea stabilirii unor reguli specifice de examinare a acestor categorii de cauze în cadrul unui fel separat de procedură – procedura contenciosului administrativ. CPC dedică procedurii contenciosului administrativ doar două articole (art.277-288), care, în esenţă, sînt norme de blanchetă şi fac trimitere la Legea contenciosului administrativ. Normele specifice privind procedura de examinare a cauzelor în ordinea procedurii contenciosului administrativ sînt stabilite în Legea contenciosului administrativ. !!! Spre deosebire de alte state, în RM nu există instanţe specializate în soluţionarea litigiilor de contencios administrativ. Deşi Legea contenciosului administrativ operează cu termenul „instanţa de contencios administrativ”, aceasta, de fapt, înseamnă judecătorii desemnaţi din judecătorii, colegiile sau completele de contencios administrativ ale curţilor de apel, precum şi Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al CSJ. !!! Similar procedurii în acţiuni civile, în cadrul procedurii contenciosului administrativ se atestă prezenţa unui litigiu de drept, există două părţi cu interese contrare denumite reclamant şi pîrît, reclamantul înaintează împotriva pîrîtului o pretenţie care urmează a fi examinată de instanţă de judecată. Aceasta permite atribuirea procedurii contenciosului administrativ la categoria procedurilor litigioase (contencioase) din care mai face parte procedura în acţiuni civile. În același timp, !!! procedura contenciosului administrativ urmează a fi delimitată de procedura în acţiuni civile. În această privinţă, nu se aplică doar criteriul statutului juridic al pîrîtului – nu orice litigiu de drept în care pîrîtul este o autoritate publică se examinează în ordinea procedurii contenciosului administrativ. Pentru aceasta este necesar să fie întrunit şi cel de-al doilea criteriu – existenţa unui obiect specific de contestare. Obiect al acţiunii în procedura contenciosului administrativ îl constituie; actul administrativ; contractul administrativ; nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri. Drept pretenţie accesorie reclamantul poate solicita şi repararea prejudiciului cauzat. Pretenţia separată privind repararea prejudiciului cauzat printr-un act administrativ anulat deja se examinează în ordinea procedurii în ac țiuni civile.

25

 



     





Actul administrativ reprezintă o manifestare juridică unilaterală de voin ță, cu caracter normativ sau individual, din partea unei autorităţi publice în vederea organizării executării sau executării în concret a legii (art.2 Legea contenciosului administrativ). !!! Actul administrativ poate avea denumiri diferite (decizie, dispoziţie, hotărîre, aviz, prescripţie, etc.), fiind important ca acesta să producă nemijlocit efecte juridice pentru persoana vizată, ducînd la apariţia, modificarea sau stingerea drepturilor şi/sau obligaţiilor acesteia. Răspunsul unei autorităţi publice care cuprinde punctul de vedere cu privire la interpretarea unei legi sau a unui act administrativ normativ nu poate fi considerat drept un act administrativ, deoarece răspunsul în cauză nu produce nici un efect juridic faţă de persoana care l-a solicitat. Actele pregătitoare sau operaţiunile administrative şi tehnico-materiale care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat nu pot constitui de sine stătător obiect al acţiunii în contenciosul administrativ, deoarece nu produc efecte juridice prin ele însele. !!! Dat fiind faptul că, în lipsa actului pregătitor sau exercitării unor operaţiuni tehnico-materiale, actul administrativ nu poate fi adoptat sau emis, iar dacă ar fi emis sau adoptat, nu ar produce erecte juridice, instanţa de contencios administrativ, în temeiul alin.(2) art.25 din Lege, verificînd legalitatea actului, este în drept, din oficiu sau la cerere, să se pronunţe şi asupra legalităţii acestor acte sau opera țiuni (de ex., instanţa din oficiu este în drept să verifice legalitatea avizelor, care au stat la baza emiterii actului administrativ, cvorumul prevăzut de lege, dacă actul este semnat de către conducătorul organului colegial, iar în cazurile prevăzute de lege – contrasemnat, etc.). Contractul administrativ este definit drept contract încheiat de autoritatea publică, în virtutea prerogativelor de putere publică, avînd ca obiect administrarea şi folosirea bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea de servicii publice, activitatea funcționarilor publici care reiese din relaţiile de muncă reglementate de statutul juridic al acestora (art.2 al Legii contenciosului administrativ). Nu orice contract încheiat de autoritatea publică reprezintă un contract administrativ. Organele autorităţilor publice pot încheia atît contracte administrative propriu-zise, care pot fi contestate în ordinea procedurii contenciosului administrativ, cît şi contractele civile, litigiile în privinţa cărora fiind examinate în ordinea procedurii în acţiuni civile. În acest context, Plenul CSJ a explicat că din categoria contractelor administrative fac parte contractele de concesiune, reglementate prin Legea cu privire la concesiuni, contractele de achiziţii publice, reglementate prin Legea privind achiziţiile publice, contractele de prestare a serviciilor publice de gospodărire comunală, cum ar fi: de alimentare cu apă potabilă şi menajeră, de furnizare a energiei termice şi electrice, de canalizare şi epurare a apelor uzate şi pluviale, de salubrizare, de administrare a fondului locativ public, de administrare a domeniului public, reglementate prin Legea serviciilor publice de gospodărie comunală, alte contracte de prestări servicii de interes public sau de executare a lucrărilor de interes public naţional sau local. !!! Contractele prin care autorităţile publice dispun de bunurile din domeniul privat al acestora nu sînt contracte administrative şi nu constituie obiect al acţiunii în contencios administrativ. În practica judiciară este acceptată poziţia, potrivit căreia, contractele de vînzarecumpărare a bunurilor din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale constituie contracte administrative, dacă, pînă la încheierea contractului de vînzare-cumpărare, nu a fost schimbat regimul juridic al bunului respectiv, cu trecerea lui din domeniul public în domeniul privat, în condițiile Legii privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice şi ale legisla ției privind proprietatea publică. Prin art.2 al Legii contenciosului administrativ, contractelor administrative sînt asimilate şi contractele încheiate între autorităţile publice şi funcţionarii publici. !!! Acţiunile funcționarilor publici, funcționarilor publici cu statut special din serviciile diplomatice, din serviciul vamal, din organele apărării securităţii naţionale şi ordinii publice şi alte organe, cu privire la numirea, transferarea, detaşarea, suspendarea sau eliberarea din funcţie, inclusiv aplicarea sancţiunilor disciplinare se examinează în ordinea procedurii contenciosului administrativ. Sînt exceptate de la controlul de legalitate, în ordinea procedurii contenciosului administrativ, actele administrative de numire sau eliberare din funcţie, de aplicare a sancţiunilor disciplinare în privinţa: personalului încadrat, pe baza încrederii personale, în cabinetul persoanelor ce exercită funcţii de demnitate publică; personalului din autorităţile publice care desfăşoară activităţi auxiliare de secretariat, protocol şi administrativ (pază, între ținere, reparaţii, gospodărire şi deservire), de administrare a sistemelor informaţionale, inclusiv de introducere şi prelucrare a informaţiei, ce asigură funcţionarea autorităţii publice; altor categorii de personal, care nu desfăşoară activităţi ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică. Nesoluționarea în termenul legal a unei cereri reprezintă refuzul de a primi o cerere sau faptul de a nu răspunde peti ționarului în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii de către o autoritate publică, în cazul în care legea nu dispune altfel (de ex., refuzul de a elibera un certificat, o adeverinţă, refuzul de a furniza o informaţie sau de a asigura accesul liber la registrele publice etc.). Legea contenciosului administrativ defineşte drept autoritate publică orice structură organizatorică sau organ, instituite prin lege sau printr-un act administrativ normativ, care acţionează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public. Din categoria autorităţilor publice fac parte: Parlamentul RM; Preşedintele RM; Guvernul; organele administraţiei publice centrale (ministerele, agenţiile, birourile, inspectoratele, Curtea de Conturi, Comisia Naţională a Pieţei Financiare, Comisia Electorală Centrală, Banca Naţională a Moldovei etc.); autorităţile administraţiei publice locale, care sînt constituite şi activează pe teritoriul satului/comunei, oraşului/municipiului, raionului, municipiului Chişinău, unităţii teritoriale cu statut juridic special (primarul, consiliul local, consiliul raional, preşedintele raionului, etc.); autoritatea judecătorească, care include toate instan țele judecătore ști, Consiliul Superior al Magistraturii şi Procuratura. !!! Definiţia largă a noțiunii de „autoritate publică” dată de Legea contenciosului administrativ nu înseamnă că toate categoriile de acte emise de autorităţile publice pot fi contestate în judecată. Potrivit Legii contenciosului administrativ, !!! sînt asimilate autorităţilor publice persoanele de drept privat care exercită atribuţii de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite prin lege să presteze un serviciu de interes public, inclusiv persoanele care prestează servicii notariale. !!! Nici Legea, nici practica judiciară nu oferă o listă exhaustivă de persoane de drept privat asimilate autorităților publice, ceea ce uneori creează dificultăţi la delimitarea procedurii contenciosului administrativ de procedura în acţiuni civile. Actele exceptate de la controlul judecătoresc – conform art.4 al Legii contenciosului administrativ, nu pot fi atacate în instanţele de contencios administrativ: actele exclusiv politice ale Parlamentului, Preşedintelui RM şi Guvernului, precum şi actele administrative cu caracter individual, emise de Parlament, de Preşedintele RM şi de Guvern în exerciţiul atribuţiilor prevăzute expres de normele constitu ționale sau legislative, ce ţin de alegerea, numirea şi destituirea din funcţiile publice cu responsabilităţi de protecţie a intereselor generale ale statului sau ale instituţiilor publice a persoanelor oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau public deosebit, conform listei prezentate în anexă, parte integrantă a legii; actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica externă a RM;

26     

      

   





a) b) c)

legile, decretele Preşedintelui RM cu caracter normativ, ordonanţele şi hotărîrile Guvernului cu caracter normativ, tratatele internaţionale la care RM este parte, care sînt supuse controlului de constituţionalitate; actele de comandament cu caracter militar (acte referitoare la problemele strict militare ale activităţii din cadrul forţelor armate); actele administrativ-jurisdicţionale de sancţionare contravenţională şi alte acte administrative pentru a căror desfiinţare sau modificare legea prevede o altă procedură judiciară; actele de gestiune emise de autoritatea publică în calitate de persoană juridică, în legătură cu administrarea şi folosirea bunurilor ce aparțin domeniului său privat; actele administrative emise pentru executarea hotărîrilor judecătore ști irevocabile. De asemenea, !!! nu sînt de competenţa instanţei de contencios administrativ ac țiunile privind contestarea încheierilor şi actelor executorului judecătoresc legate de executarea hotărîrilor cu caracter civil, acestea fiind examinate în ordinea procedurii stabilite de Codul de executare. Particularitățile de examinare a cauzelor în ordinea procedurii contenciosului administrativ !!! La examinarea cauzelor în ordinea procedurii contenciosului administrativ se aplică regulile generale ale procedurii în acţiuni civile, cu anumite excepţii. Subiecţii cu drept de sesizare a instanţei de contencios administrativ. Conform art.5 al Legii contenciosului administrativ, subiecţii cu drept de sesizare în contenciosul administrativ sînt: persoana, inclusiv funcționarul public, militarul, persoana cu statut militar, care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri; Guvernul, Cancelaria de Stat, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, preşedintele raionului şi primarul, în condiţiile Legii nr.436/2006 privind administraţia publică locală; procurorul, în conformitate cu art.71 CPC; avocatul parlamentar, care, la sesizarea persoanei vătămate într-un drept al său, atacă actele administrative, în condiţiile Legii nr.52/2014 cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsmanul); Comisia Naţională de integritate – în condiţiile Legii nr.180/2011 cu privire la Comisia Naţională de Integritate; instanţele judecătoreşti, în cazul ridicării excepţiei de ilegalitate; alte persoane, în conformitate cu legislaţia în vigoare. Cererea prealabilă. Conform regulii generale stabilite de art.14 al Legii contenciosului administrativ, reclaman ții trebuie să respecte procedura prealabilă de soluţionare a cauzei pe cale extrajudiciară, prin înaintarea unei cereri prealabile. Potrivit normei menţionate, !!! persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ va solicita, printr-o cerere prealabilă, autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, în cazul în care legea nu dispune altfel. În cazul în care organul emitent are un organ ierarhic superior, cererea prealabilă poate fi adresată, la alegerea petiționarului, fie organului emitent, fie organului ierarhic superior, dacă legislaţia nu prevede altfel . !!! În cazul în care persoana nu este mulţumită de răspunsul primit la cere-rea prealabilă sau nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de lege, aceasta este în drept să sesizeze instanţa de contencios administrativ. În unele situaţii legea prevede posibilitatea sesizării directe a instan ței de contencios administrativ, fără depunerea unei cereri prealabile, de ex.: dacă persoana se consideră vătămată într-un drept al său prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri (alin.(2) art.16 din Legea contenciosului administrativ); oficiul teritorial ai Cancelariei de Stat poate sesiza direct instanţa de contencios administrativ, dacă demonstrează că actul administrativ este de natură să producă pagube iminente (art.69 din Legea nr.436/2006 privind administraţia publică locală); autoritatea administraţiei publice locale este în drept să atace decizia subiectului controlului de oportunitate în instanţa de contencios administrativ (art.70 din Legea nr.436/2006 privind administraţia publică locală); persoana care se consideră lezată într-un drept sau interes legitim de către furnizorul de informaţii poate ataca acţiunile acestuia atît pe cale extrajudiciară, cît şi direct în instanţa de contencios administrativ competentă (art.21 din Legea nr.982/2000 privind accesul la informaţie); sesizarea directă a instanţei de către persoana care s-a adresat oficiului teritorial al Cancelariei de Stat cu o cerere de efectuare a controlului de legalitate, dacă această cerere a fost respinsă de oficiul teritorial (art.67 din Legea nr.436/2006 privind administraţia publică locală); contestarea actelor administrative cu privire la numirea, transferarea, detaşarea, suspendarea sau eliberarea din funcţie a funcţionarilor publici. Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti. Cu referire la competenţa jurisdicţională materială se aplică prevederile CPC, în redacţia Legii nr.155/2012. Adică, judecătoriile examinează şi soluţionează în fond toate pricinile civile, dacă legea nu prevede altfel. În ceea ce priveşte competenţa jurisdicţională teritorială, art.11 al Legii contenciosului administrativ oferă reclamantului posibilitatea de a depune cererea de chemare în judecată în instanţa de la domiciliul său, fie în instan ța de la sediul pîrîtului ( competenţa teritorială alternativă). !!! CSJ a explicat că prevederile art.11 din Legea contenciosului administrativ nr.793/2000, urmează a fi înţelese ca instituind competența jurisdicţională teritorială de alternativă atît pentru reclamanţi – persoane fizice, cît şi pentru reclamanţi – entităţi juridice. De asemenea, !!! Legea contenciosului administrativ prevede obligativitatea separării pretenţiilor accesorii. Conform alin.(2) art.12 din Lege, în cazul în care se constată că, într-o pricină ce se judecă în instan ța de contencios administrativ, una din pretenţii este de drept comun, cu excepţia cazurilor cînd, prin emiterea actului administrativ contestat, s-a cauzat o pagubă materială, instan ța de contencios administrativ emite o încheiere, fără drept de atac, de separare a pretenţiei de drept comun şi de strămutare a acesteia în instanţa competentă. Taxa de stat. Conform alin.(3) art.16 din Legea contenciosului administrativ şi lit.a) alin.(1) art.85 CPC, reclamanţii, în acţiunile născute din raporturi de contencios administrativ, sînt scutiţi de plata taxei de stat. Termenele de adresare în instanţă. Cererea prin care se solicită anularea unui act administrativ sau recunoaşterea dreptului pretins poate fi înaintată în termen de 30 de zile, în cazul în care legea nu dispune altfel; acest termen curge de la: data primirii răspunsului ia cererea prealabilă sau data expirării termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea acesteia; data comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri prin care se solicită recunoaşterea dreptului pretins sau data expirării termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea unei astfel de cereri; data comunicării actului administrativ, în cazul în care legea nu prevede procedura prealabilă.

27

 



!!! Pentru motive temeinice, în cazul actelor cu caracter individual ale Băncii Naţionale a Moldovei, cererea prin care se solicită anularea actului administrativ sau recunoa șterea dreptului pretins poate fi înaintată şi peste termenul menţionat, dar nu mai tîrziu de 6 luni de la data comunicării actului (acest termen fiind unul de decădere). În cazul în care persoana vătămată într-un drept al său a cerut anularea actului administrativ fără a cere şi despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care persoana în cauză a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. !!! Actele administrative cu caracter normativ considerate ilegale pot fi atacate oricînd. Componenţa participanţilor la proces. În cazul în care, prin cererea de chemare în judecată se solicită repararea prejudiciului cauzat, în calitate de copîrît, alături de autoritatea publică, poate fi chemat funcționarul public care a elaborat actul administrativ contestat sau care a refuzat să soluţioneze cererea. În cazul în care acţiunea se admite, func ționarul public poate fi obligat să plătească despăgubirile solidar cu autoritatea publică respectivă. !!! Funcționarul public acţionat astfel în justiţie poate chema în garanţie superiorul său ierarhic care i-а ordonat să elaboreze actul administrativ sau să refuze soluţionarea cererii, acesta fiind introdus în proces ca terţă persoană [intervenient accesoriu] (art.20 din Legea contenciosului administrativ). Asigurarea acțiunii. În calitate de măsură specială de asigurare a acţiunii, în cadrul procedurii contenciosului administrativ instanţa poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat. În cazuri temeinic justificate şi în scopul prevenirii unei pagube iminente, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ şi din oficiu (alin.(1), (2) art.21 din Legea contenciosului administrativ). În această privinţă, Plenul CSJ a explicat: !!! la soluţionarea chestiunii cu privire la suspendarea actului administrativ, instanţa va lua în consideraţie toţi factorii şi interesele relevante şi va dispune suspendarea lui numai dacă va constata că actul este susceptibil de a cauza un prejudiciu iminent, ce ar putea fi ireparabil, sau dacă vor exista temeiuri vădite privind ilegalitatea actului. Noţiunea de pagubă iminentă, în sensul Legii, poate viza potențialitatea perturbării funcţionării unei instituţii sau a unui serviciu public ori afectării grave a altui interes public sau privat. Unele particularităţi sînt prevăzute pentru cauzele de contestare a actelor Băncii Naţionale a Moldovei. Potrivit alin.(3) art.21 din Legea contenciosului administrativ, prin derogare de la regula generală, !!! pînă la soluționarea definitivă a cauzei nu poate fi suspendată executarea actelor Băncii Naţionale a Moldovei referitoare la retragerea licenţei băncii şi la măsurile impuse de Banca Naţională a Moldovei în procesul de lichidare a băncii, fiind aplicabile prevederile alin.(7) art.38 din Legea instituţiilor financiare nr.550/1995. Cererile cu privire la suspendarea executării actelor Băncii Naţionale se examinează în condiţiile Legii nr.548/1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei. De asemenea, prin derogare de la regula generală, cererea de suspendare a executării deciziilor Serviciului Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor privind sistarea executării activităţii sau tranzacţiei suspecte se examinează în condiţiile Legii nr.190/2007 cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului. Rolul instanţei în proces. Avînd în vedere sarcina cu caracter public de asigurare a exercitării controlului din partea puterii judecătoreşti asupra activităţii puterii executive, în cadrul procedurii contenciosului administrativ instanţa judecătorească nu are un rol diriguitor în proces, ci unul activ. !!! Spre deosebire de procedura în acţiuni civile, instanţa nu se limitează la acordarea sprijinului participanţilor la proces în efectuarea actelor de procedură, ci se implică activ în procesul de probaţiune. Conform lit.b) alin.(2) art.22 al Legii contenciosului administrativ, după acceptarea cererii, judecătorul dispune prezentarea de către pîrît a actului administrativ contestat şi a documenta ției care a stat la baza emiterii acestuia, a înscrisurilor, precum şi a altor date pe care instanţa le consideră necesare pentru examinarea cauzei. !!! Rolul activ al instanței în proces urmează să fie mai pronunţat în special în cauzele privind contestarea actelor cu caracter normativ. De asemenea, prin derogare de la regula generală stabilită în alin.(3) art.240 CPC, !!! în cadrul procedurii contenciosului administrativ instanţa este în drept să se pronunţe, din oficiu sau la cerere, şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat. !!! În cazurile în care controlul legalită ții acestor acte sau operaţiuni ţine de competenţa instanţei de contencios administrativ ierarhic superioare, se ridică excepţia de ilegalitate în faţa acestei instanţe (alin.(2) art.25 al Legii contenciosului administrativ). Repartizarea sarcinii de probațiune. Conform alin.(3) art.24 al Legii contenciosului administrativ, sarcina de probaţiune a legalităţii actului administrativ contestat este pusă pe seama pîrîtului. !!! Cu referire la pretenţia privind repararea prejudiciului cauzat prin actul administrativ, se aplică regula generală de repartizare a sarcinii de probaţie stabilită de art.118 CPC ( fiecare parte trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale). De asemenea, pîrîtul nu este în drept să se eschiveze de la prezentarea probelor solicitate de instanţă. Potrivit alin.(3) art.22 al Legii contenciosului administrativ, !!! pîrîtul este obligat să prezinte instanței documentele solicitate la prima zi de înfăţişare, în caz contrar – i se aplică o amendă judiciară în mărime de pînă la 10 salarii minime pentru fiecare zi de întîrziere nejustificată. Aplicarea amenzii judiciare nu scuteşte pîrîtul de obligaţia de a prezenta documentele solicitate. Reguli specifice pentru efectuarea unor acte de procedură. Judecătorul emite încheierea cu privire la acceptarea sau neacceptarea cererii de chemare în judecată în termen de 3 zile de la data depunerii acesteia. !!! Citarea părţilor pentru ziua primei înfăţişări (şedinţa preliminară în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare) se fixează în cel mult 10 zile de la data punerii cererii pe rol. Instanţa poate judeca cauza în fond în prima zi de înfă ți șare, dacă părţile declară că sînt pregătite pentru dezbaterile judiciare. În celelalte cazuri, instanţa fixează data judecării pricinii în fond în termen rezonabil. !!! Cererile de contestare a actelor Băncii Na ționale a Moldovei în domeniul politicii monetare şi valutare, inclusiv măsurile de salvgardare, a actelor Băncii Naţionale cu privire la administrarea specială asupra băncii şi cu privire la retragerea licenţei băncii, a actelor Băncii Naţionale adoptate în procesul de evaluare şi supraveghere a calită ții acţionarilor entităţilor supravegheate de Banca Naţională, a măsurilor implementate de Banca Naţională sau de administratorul special în cursul administrării speciale a băncii, precum şi a măsurilor impuse de Banca Naţională în procesul de lichidare a băncii se examinează în termen de 3 luni de la data depunerii. Prin derogare de art.206 CPC, neprezentarea la ședința de judecată, fără motive temeinic justificate, a părţilor şi/sau a reprezentanţilor lor nu împiedică examinarea cereri. !!! În cazul în care este imposibil de a judeca cauza în lipsa reclamantului, instanţa scoate cererea de pe rol. Împuternicirile instanţei. Ca urmare a examinării fondului cauzei în procedura contenciosului administrativ, instanţa adoptă una din următoarele hotărîri: respinge acţiunea ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea termenului de prescripţie; admite acţiunea şi anulează, în tot sau în parte, actul administrativ sau obligă pîrîtul să emită actul administrativ cerut de reclamant ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau alt înscris, ori să înlăture încălcările pe care le-a comis, precum şi dispune încasarea din contul reclamantului a despăgubirilor pentru întîrzierea executării hotărîrii; admite acţiunea şi constată circumstanţele care justifică suspendarea activităţii consiliului local sau a consiliului raional, după caz. !!! În cazul admiterii acţiunii, instanţa de asemenea se pronunţă, la cerere, şi asupra reparării prejudiciului material şi moral cauzat prin actul administrativ ilegal sau prin neexaminarea în termenul legal a cererii prealabile. Instanţa nu este în drept să se pronunţe asupra oportunităţii actului administrativ şi a operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii acestuia. Conform art.26 al Legii contenciosului administrativ, actul administrativ contestat poate fi anulat, în tot sau în parte, doar în cazul în care acesta:

28   



      

este ilegal în fond, ca fiind emis contrar prevederilor legii; este ilegal, ca fiind emis cu încălcarea competenţei; este ilegal, ca fiind emis cu încălcarea procedurii stabilite. Actul administrativ anulat de instanţă încetează a produce efecte juridice din momentul în care hotărîrea judecătorească devine irevocabilă. !!! Ţinînd cont de unele circumstanţe concrete şi de eventualitatea survenirii unor urmări juridice negative, instan ța poate stabili, prin hotărîrea sa, că normele declarate nule nu vor produce efecte juridice de la data adoptării actului administrativ. Publicarea şi executarea hotărîrii. Hotărîrea irevocabilă privind anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ ilegal a cărui intrare în vigoare a fost condiţionată de publicarea în sursa oficială, precum şi hotărîrea irevocabilă asupra excepţiei de ilegalitate se publică în aceeaşi sursă. Cheltuielile legate de publicarea hotărîrii le suportă, de regulă, pîrîtul. În cazul publicării hotărîrii din contul reclamantului, la cererea acestuia, cheltuielile suportate se încasează de la pîrît printr-o încheiere a instanţei de judecată care execută hotărîrea. !!! Hotărîrile judecătorești irevocabile adoptate în ordinea procedurii contenciosului administrativ constituie titluri executorii. Instanţa care a adoptat hotărîrea în fond, în termen de 3 zile de la data la care hotărîrea devine irevocabilă, trimite o copie a hotărîrii pîrîtului pentru executare. Hotărîrea se execută în termenul stabilit în dispozitivul ei, iar în cazul în care termenul nu este stipulat – în cel mult 30 de zile de la data la care hotărîrea devine irevocabilă. Tema: PROCEDURA SPECIALĂ Noţiunea şi esenţa procedurii speciale Procedura specială este o procedură judiciară de sine stătătoare în procesul civil. !!! Esenţa procedurii speciale este determinată de natura juridică a pricinilor atribuite la această procedură, de scopurile ei, precum şi de modalitățile prin care se realizează justiţia în procedura dată. Procedura specială se deosebeşte de procedura contencioasă în acțiuni civile şi de cea a contenciosului administrativ, înainte de toate, prin natura juridică a pricinilor care constituie obiectul dezbaterilor judiciare. !!! În procedurile judiciare contencioase, de regulă, se apără drepturile subiective încălcate sau contestate ale cetăţenilor sau organizaţiilor. !!! Pricinile în procedura specială se caracterizează prin aceea că obiectul activităţii judecătore ști (în majoritatea pricinilor) îl constituie apărarea intereselor ocrotite de lege pe calea confirmării existenței sau lipsei faptelor juridice sau altor situaţii de drept, de care depinde apariţia, modificarea sau stingerea drepturilor subiective ori patrimoniale ale cetăţenilor sau ale organizaţiilor. !!! În ordinea procedurii speciale persoanele interesate pot să-şi apere în judecată drepturile subiective incontestabile în cazurile în care persoanele date nu le pot realiza fără confirmarea acestora în ordine judecătorească, de ex. – în cazurile privind restabilirea în drepturile ce reies din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute, în cazurile privind adopţia, privind constatarea faptului de posesie, folosință şi dispoziţie asupra unui bun imobil în baza dreptului de proprietate şi în alte cazuri. !!! În categoriile respective de pricini instanţa de judecată confirmă existenţa sau lipsa dreptului incontestabil. În atare şi alte situa ții apărarea dreptului nu poate fi exercitată în procedura contencioasă, deoarece lipseşte litigiul de drept, iar persoana interesată nu înaintează nimănui nici o pretenţie. Procedurii speciale îi sînt caracteristice şi categoriile de pricini în care instanţa de judecată constată statutul juridic al persoanei: în unele cazuri persoana este declarată incapabilă sau limitată în capacitatea de exerciţiu, în altele – persoana se declară decedată sau dispărută fără urmă, cauze privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea) şi altele. Natura juridică a dreptului material în pricinile de procedură specială influenţează direct şi nemijlocit scopurile procedurii speciale şi modalitățile aplicate de către instanţa judecătorească în apărarea drepturilor specifice pentru felul dat de proceduri judiciare. Scopul procedurii speciale îl constituie nu soluţionarea litigiului de drept civil, de muncă, de familie, ci confirmarea într-o ordine unilaterală incontestabilă a circumstanţelor care au valoare juridică, a drepturilor incontestabile, stabilirea statutului juridic al cetăţeanului sau al bunurilor. !!! Procedura specială este indisolubil legată de celelalte feluri de proceduri judiciare civile. Aceasta decurge din principiile comune care reglementează ordinea de examinare a pricinilor civile şi care permit stabilirea regulilor de bază ale procedurii judiciare civile. Procedura specială are caracteristice următoarele trăsături, spre deosebire de alte feluri de proceduri judiciare civile: Lipsa litigiului de drept material. Existenţa litigiului în privinţa unui fapt, a statutului juridic. Lipsa litigiului de drept caracterizează procedura specială ca procedură nelitigioasă. Procedura specială există nu pentru soluţionarea litigiilor, ci pentru stabilirea faptelor juridice, statutului juridic al cetăţenilor sau al bunurilor. Lipsa litigiului de drept condi ționează o gamă de particularităţi care stabilesc felurile pricinilor examinate în ordinea procedurii speciale şi le deosebesc de pricinile procedurii contencioase prin lipsa celor două părţi cu interese contrare (a reclamantului şi a pîrîtului) şi prin lipsa persoanelor terţe. Nu se aplică unele instituţii procesuale, cum ar fi: tranzacţia, referința, acţiunea reconvenţională, recunoaşterea acţiunii, asigurarea acțiunii etc. Procedura specială se intentează de către petiţionar. La examinarea pricinii pot participa persoane interesate (art.55, 73, 74, 280 CPC) – organele autorităţilor publice, organele de tutelă şi curatelă, instituţiile curative, cetăţenii etc. Legea stabileşte cercul de persoane care se pot adresa în instan ța judecătorească cu o cerere privind intentarea procesului în procedură specială (art.286, 294, 302, 309 CPC). CPC stabileşte pentru fiecare categorie de pricini competenţa jurisdicţională (art.283, 286, 294, 297 CPC). La examinarea pricinilor în procedură specială, alături de regulile generale ale procedurii judiciare civile, care au importanţă esenţială, se aplică şi norme procesuale speciale, care reflectă specificul examinării fiecărei categorii de pricini ale procedurii speciale. Fiecare categorie de pricini ale procedurii speciale are particularități de drept material şi de drept procesual . Aceasta condiţionează nu numai specificul ordinii procesuale de examinare a lor, ci şi executarea hotărîrilor judecătoreşti adoptate. Art.279 CPC atribuie procedurii speciale pricinile privind: a) constatarea faptelor care au valoare juridică; b) încuviinţarea adopţiei; c) declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea); d) declararea persoanei dispărute fără urmă sau decedată; e) limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sau declararea incapacită ții; f) încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat; g) încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie; h) restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute (procedura de chemare); i) declararea fără stăpîn a unui bun mobil şi declararea dreptului de proprietate municipală asupra bun imobil fără stăpîn; j) constatarea inexactităţii înscrierilor în registrele de stare civilă; k) reconstituirea procedurii judiciare pierdute (procedura de reconstituire).

29 În conformitate cu alin.(2) art.279 CPC, lista pricinilor atribuite spre examinare în ordinea procedurii speciale, indicată în alin.(1) art.279 CPC, nu este exhaustivă. Prin legile RM procedurii speciale îi pot fi atribuite şi alte categorii de pricini, care corespund particularităților acestui fel de procedură judiciară civilă. !!! Pricinile privind anularea limitării capacităţii de exerciţiu şi declararea capacităţii, deşi nu sînt stipulate în art.279 CPC, formează o categorie independentă de pricini ale procedurii speciale. Conform art.1515 CC, !!! succesiunea se declară vacantă dacă nu există nici succesori legali, nici succesori testamentari sau dacă nici unul dintre succesori nu are dreptul la succesiune, sau toţi succesorii au renunţat la succesiune. Cererea privind declararea succesiunii ca fiind vacantă trebuie să fie examinată de către instan ța judecătorească potrivit prevederilor procedurii speciale cu participarea reprezentantului organului de administrare publică şi altor persoane interesate pe cauză. !!! Succesiunea vacantă în baza hotărîrii judecătoreşti se transmite în proprietatea statului sau în proprietatea unităţii administrativ teritoriale după locul aflării patrimoniului respectiv. Procedura specială reprezintă un fel de procedură judiciară civilă în cadrul căreia se examinează anumite categorii de pricini caracterizate prin lipsa litigiului de drept şi prin aplicarea metodelor speciale de apărare, în care instanţa judecătorească confirmă existenţa sau lipsa faptelor juridice de care depinde naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor personale sau patrimoniale ale cetăţenilor sau organizaţiilor, confirmă existenţa sau lipsa dreptului nelitigios, precum şi stabileşte statutul juridic al cetăţeanului sau al bunurilor.

        

   

a) b) c)

   

Constatarea faptelor care au valoare juridică de către instanţa de judecată Apărarea interesului legal al cetăţeanului sau al organizaţiei în procedura specială pe calea constatării faptelor care au valoare juridică este îndreptată spre îndeplinirea, modificarea, dobîndirea sau stingerea drepturilor subiective în viitor . De regulă, existenţa dreptului juridic corespunzător cu care norma de drept leagă apariţia, modificarea sau stingerea drepturilor subiective ale cetăţenilor şi organizaţiilor se confirmă prin actele eliberate de organele corespunzătoare. !!! Pentru cazurile cînd faptul corespunzător care are valoare juridică nu a fost sau nu poate fi înregistrat în modul cuvenit sau cînd faptul nu este pasibil înregistrării respective, dar acestea sînt necesare cetățenilor sau organizaţiilor pentru naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor subiective, în procesul civil este prevăzută o ordine specială de constatare. Pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică reprezintă cea mai răspîndită categorie de pricini ale procedurii speciale. În conformitate cu art.281 CPC, instanţa judecătorească examinează pricinile de constatare a faptului: raporturile de rudenie dintre persoane; aflarea persoanei la întreţinere; înregistrarea naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului, decesului; recunoaşterea paternităţii; decesul persoanei la o anumită dată şi în anumite împrejurări; acceptarea succesiunii şi locul deschiderii succesiunii; producerea unui accident; posesiunea, folosinţa şi dispoziţia unui bun imobil în drept de proprietate; apartenenţa documentelor constatatoare de drepturi (cu excepţia documentelor militare, buletinului de identitate, paşaportului şi a certificatelor eliberate de organele de stare civilă) persoanei al cărei nume indicat în document nu coincide cu numele din certificatul de naştere, buletinul de identitate sau din paşaport; concubinajul, în cazurile stabilite de lege; faptul represiunii politice; detenţiunea în lagărele de concentrare (ghetouri); răspîndirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea şi reputa ția profesională dacă autorul informaţiei nu este cunoscut. Art.281 CPC conţine o listă-model de fapte care au valoare juridică şi care pot fi constatate de către instanţa de judecată în ordinea procedurii speciale. În ordine judecătorească pot fi constatate şi alte fapte care au valoare juridică (lit.n) alin.(2) art.281 CPC), de ex.: faptul aflării cetăţeanului în lagăre fasciste sau sovietice. Condiţiile în baza cărora pricinile de constatare a faptelor juridice se examinează în ordinea procedurii speciale sînt formulate exhaustiv în lege. Instanţele judecătoreşti pot primi cererea privind constatarea faptului care are valoare juridică şi să o examineze în ordinea procedurii speciale, dacă: acesta generează, în virtutea legii, următoarele efecte juridice: apariţia, modificarea sau încetarea unor drepturi personale sau reale ale petiţionarului; petiţionarul nu are o altă posibilitate de a obţine sau de a restabili documentele care ar certifica faptul juridic a cărui constatare o solicită; constatarea faptului nu este legată de soluţionarea unui litigiu de drept ce tine de competenţa instanţelor judecătoreşti. !!! La depunerea cererii, judecătorul este obligat să verifice existenţa condiţiilor dreptului la intentarea pricinii şi respectarea ordinii de adresare în instanţa judecătorească. Una dintre condiţii o constituie imposibilitatea obţinerii în ordine extrajudiciară a documentului corespunzător sau reconstituirea documentelor pierdute, de altfel cerinţa petiţionarului nu este de competenta instanţei de judecată. Imposibilitatea restabilirii documentelor pierdute în ordine extrajudiciară obligatoriu se indică în cerere. La categoria altor condiţii ale dreptului de adresare în instanţa judecătorească se atribuie: lipsa hotărîrii judecătoreşti sau a încheierii privind încetarea procesului pe pricină, competenţa instanţei în examinarea pricinii, capacitatea de exerciţiu a petiţionarului sau formularea respectivă a împuternicirilor reprezentantului, corespunderea cererii cu cerinţele generale şi speciale înaintate de legislaţia procesual civilă faţă de cererile pe pricinile de constatare a faptelor juridice etc. (art.166, 169, 170, 284 CPC). În cerere trebuie să fie indicate, de asemenea, probele care confirmă faptul şi certifică imposibilitatea obţinerii documentelor respective sau imposibilitatea restabilirii acestora în ordine extrajudiciară. !!! La acceptarea cererii sau la pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare judecătorul este obligat să verifice dacă constatarea faptului nu este legată de necesitatea soluţionării ulterioare a unui litigiu de drept de competenţa instanţei judecătoreşti. Dacă constatarea faptului cu valoare juridică este legat de soluţionarea litigiului de drept, care nu este de competen ța instanţelor de judecată, judecătorul primeşte cererea privind constatarea acestui fapt în ordinea procedurii speciale (alin.(2) art.282 CPC). Cererea în pricinile de constatare a faptelor cu valoare juridică se depune în instanţa judecătorească de la domiciliul sau locul aflării petiționarului. Excepţie fac cererile privind constatarea faptului posesiunii, folosin ței şi dispozi ției unui bun imobil în drept de proprietate, care se depune în instanţa judecătorească de la locul aflării bunului imobil. !!! Cererea privind constatarea faptului care are valoare juridică este supusă taxei de stat în mărime de cinci unităţi convenţionale. În cazurile în care cererile privind constatarea faptelor cu valoare juridică sînt scoase de pe rol din cauza existenţei litigiului de drept, care poate fi soluţionat în ordinea procedurii contencioase, iar reclamantul înaintează cerere de chemare în judecată, taxa de stat, plătită pentru

30 pricina privind constatarea faptului cu valoare juridică, se ia în calcul la încasarea taxei şi la repartizarea cheltuielilor de judecată în cauza examinată în ordinea procedurii de acţiune civilă (alin.(4) art.280 CPC). În cazul nerespectării condiţiilor ordinii de adresare în instanţa judecătorească, judecătorul are dreptul să refuze primirea cererii în baza unuia din temeiurile prevăzute în art.169 CPC, să restituie sau să nu dea curs cererii (art.170, 171 CPC). Instanţa judecătorească va înceta procesul pe cauză sau va scoate cererea de pe rol (art.265, 267 CPC), dacă aceste circumstanţe vor fi dezvăluite pe parcursul examinării pricinii. Aceleaşi consecinţe vor surveni dacă se va constata că sînt încălcate condiţiile speciale de primire a cererii privind constatarea faptelor juridice (art.282 CPC). !!! Pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică trebuie să fie examinate de către instanţa judecătorească cu participarea petiționarului şi persoanelor interesate (alin.(2) art.280 CPC). Hotărîrea adoptată pe pricina privind constatarea faptului care are valoare juridică trebuie să corespundă cerinţelor prevăzute de art.241, 285 CPC. Intrînd în vigoare, hotărîrea judecătorească privind constatarea faptului care are valoare juridică este obligatorie pentru organele care înregistrează atare fapte sau formulează drepturile ce decurg din faptul constatat de instanţa judecătorească. !!! Hotărîrea judecătorească privind constatarea faptului care urmează a fi înregistrată de organele de înregistrare a actelor de stare civilă sau de alte organe nu înlocuieşte actele eliberate de aceste organe (de ex., certificatul privind dreptul la succesiune), ci prezintă temei pentru înregistrarea faptului şi eliberarea actelor respective. Constatarea faptului raporturilor de rudenie a persoanelor. Lit.a) alin.(2) art.281 CPC prevede posibilitatea constatării de către instanţa judecătorească a faptului raporturilor de rudenie a persoanelor de care depinde naşterea, modificarea sau încetarea (stingerea) drepturilor personale sau patrimoniale ale persoanelor fizice. !!! Pe rude le leagă diferite raporturi juridice reglementate de normele diferitelor ramuri de drept. Raporturile de rudenie urmează a fi constatate de către instanţa judecătorească în ordinea procedurii speciale în toate cazurile cînd aceasta nemijlocit dă naştere la efecte juridice, adică au pentru petiţionar valoare juridică. Raporturile de rudenie pot fi legate de paternitate, maternitate, fraternitate etc. De cele mai multe ori aceasta este condiționată de necesitatea de a dobîndi dreptul ia pensia de urmaş. Constatarea faptului raporturilor de rudenie a persoanelor pentru dobîndirea dreptului la succesiune, de ex., trebuie efectuată cu luarea în consideraţie a legislaţiei privind succesiunea, care stabileşte lista exhaustivă a moştenitorilor legali (art.1500 – 1501 CC). !!! Nu orice grad de rudenie generează efecte juridice. La primirea cererii şi examinarea pricinii, instanţa judecătorească este obligată să ţină cont pe care dintre rude legea le consideră persoane cu drept de primire a moştenirii. În cazul existenţei moştenitorilor de clasa I, care nu au refuzat succesiunea şi care nu au fost lipsiți de acest drept, instanţele judecătoreşti trebuie să refuze constatarea faptului raporturilor de rudenie a moştenitorilor de gradul II, precum şi a moştenitorilor de gradul III – în cazul existenţei moştenitorilor de gradul II, deoarece atare situaţii relaţiile respective nu au valoare juridică. !!! Faptul raporturilor de rudenie a persoanelor se constată în ordine judecătorească şi pentru formularea dreptului la pensie în cazul pierderii intreţinătorului. lotodată, trebuie să ne conducem de normele legisla ției privind asigurarea cu pensii ce reglementează cercul de persoane care au dreptul de a primi pensia (art.24, 25 Legea nr.156/1998 privind pensiile din asigurări sociale de stat, art.30-36 Legea nr.1544/1995 privind asigurarea cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din trupele organelor afacerilor interne). Raporturile de rudenie a persoanelor pot fi constatate şi atunci cînd persoanele interesate au dreptul la indemnizaţii, înlesniri şi compensaţii prevăzute de lege. !!! Există acte normative care nu oferă faptului de rudenie valoare juridică. În corespundere cu legislaţia locativă, raporturile de rudenie a persoanelor nu au valoare juridică pentru confirmarea dreptului la suprafa ța locativă sau pentru schimbul de locuinţe. De aceea, nu poate fi primită cererea privind constatarea raporturilor de rudenie, dacă peti ționarul urmăreşte scopul confirmării în viitor a dreptului asupra suprafeței locative sau pentru schimbul locuinţei. Obiectul probațiunii pe categoria respectivă de pricini îl constituie legătura de sînge. Instanţa indică în hotărîrea judecătorească pe pricina privind constatarea faptului raporturilor de rudenie în ce grad de rudenie se află petiţionarul cu persoana respectivă. Constatarea faptului întreținerii persoanei. Întreţinerea se poate manifesta prin întreţinere totală sau acordare de ajutor, constituind izvorul de bază al mijloacelor de existenţa ale întreţinutului. În RM faptul aflării la întreţinere are valoare juridică la stabilirea pensiei, repararea pagubei în urma decesului întreţinătorului etc. Faptul aflării la întreţinere nu urmează a fi înregistrat la organe de stat. Pe de altă parte, există organe în competenţa cărora este atribuită confirmarea faptului dat. !!! Faptul aflării persoanei la întreţinere se confirmă prin certificate ale instituţiei municipale de administrare cu fondul de locuinţe, asociaţiilor proprietarilor de locuinţe privatizate, asociaţiilor proprietarilor de condominiu, în raioane acestea sînt primăriile din sate şi comune, dar el mai poate fi confirmat şi prin alte acte. În cazul în care organele în competenţa cărora este atribuită certificarea faptului respectiv refuză eliberarea documentului, persoana interesată este în drept să se adreseze pentru stabilirea acestuia în instanţa judecătorească . Eliberarea de către organul corespunzător a certificatului precum că persoana nu s-a aflat la întreţinere nu exclude posibilitatea constatării acestui fapt în ordine judecătorească. !!! Judecătorul este în drept să constate faptul aflării persoanei la între ținere, dacă persoana se afla la întreţinere totală sau primea ajutor, care era izvorul continuu şi de bază al mijloacelor sale de existenţa. Dacă petiţionarul avea vreun cîştig, primea pensie alimentară, bursă etc., se va concretiza dacă ajutorul întreţinătorului constituia izvorul continuu şi de bază al mijloacelor de existenţă ale lui. !!! Se va avea în vedere că aflarea defunctului la întreținerea petiţionarului nu are valoare juridică pentru ultimul, iar constatarea unui atare fapt în procedura specială se exclude. Legislaţia în vigoare formulează diferit condiţiile în care faptul între ținerii produce efectele juridice la stabilirea pensiei, primirea despăgubirilor în cazul pierderii întreţinătorului, primirea compensa țiilor corespunzătoare sau a înlesnirilor. !!! La constatarea faptului întreţinerii pentru stabilirea pensiei în cazul pierderii întreţinătorului se va lua în considerare că dreptul la pensia respectivă îl au membrii incapabili de muncă din familia defunctului şi care se aflau la întreţinerea acestuia (art.31 din Legea asigurării cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din trupele organelor afacerilor interne nr.1544/1993). Obiectul probaţiunii în pricinile privind constatarea faptului întreţinerii şi naşterii dreptului la pensie include mai multe fapte cu caracter de drept material. Aflarea persoanei la întreţinerea defunctului trebuie să fi avut loc atît în trecut, cît şi în momentul decesului. De regulă, termenul aflării la întreţinerea întreţinătorului nu este relevant. !!! Constatarea faptului aflării persoanei la întreţinere are valoare pentru despăgubirea în legătură cu moartea întreţinătorului. La stabilirea faptului dat plata despăgubirii pentru prejudiciul, suportat prin decesul între ținătorului, persoanelor indicate în lit.d) art.1419 CC, instanţele judecătorești trebuie să aibă în vedere că dreptul la despăgubire îl au doar persoanele întreţinute de către defunct care au devenit inapte de muncă în decursul a cinci ani după moartea lui. !!! Constatarea faptului aflării persoanei la întreţinere poate avea valoare juridică şi pentru primirea compensaţiilor şi înlesnirilor materiale corespunzătoare. Conform art.11 din Legea privind protecţia socială a cetăţenilor care au avut de suferit de pe urma catastrofei de la Cernobîl din 30 noiembrie 1992, dreptul la compensaţii lunare în cazul pierderii între ținătorului – participant la lichidarea urmărilor avariei de la Cernobîl – îl au membrii familiei acestuia inapţi de muncă, care se aflau la întreţinerea lui. Constatarea faptului înregistrării naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului şi decesului. Actele de stare civilă constituie fapte juridice – acţiuni sau evenimente – care, conform legii, se supun înregistrării în organele de înregistrare a actelor de stare civilă. !!! Naşterea, adopţia, căsătoria, divorţul, decesul, schimbarea numelui de familie şi/sau a prenumelui, inclusiv înregistrarea lor au valoare juridică. Prezenţa lor poate fi pusă la îndoială dacă persoana interesată nu deţine documentele necesare, iar posibilitatea

31

 

1) 2) 3)

1) 2) 3) 4)     

 

restabilirii lor este pierdută (arhivele au fost distruse, în timpul calamităţilor naturale, incendiilor etc.). În aceste cazuri faptul înregistrării actului corespunzător de stare civilă poate fi constatat de către instanţa judecătorească în ordinea procedurii speciale. În lit.с) alin.(2) art.281 CPC se menţionează că !!! instanța judecătorească constată faptul înregistrării naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului şi decesului. Această normă nu are în vedere constatarea însăşi a faptelor naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului şi decesului. Aceste fapte se constată conform regulii generale în ordine administrativă de către organele corespunzătoare şi se confirmă prin anumite documente. De ex., conform art.20 din Legea nr.100/2001 privind actele de stare civilă, temei pentru înregistrarea naşterii copilului şi efectuarea înscrierii privind naşterea constituie: certificatul medical, care confirmă na șterea copilului, eliberat de instituţia medicală în care a avut loc na șterea lui; alte documente enumerate în această normă. La constatarea faptelor menţionate scopul dezbaterilor judiciare îl formează stabilirea circumstanţelor, dacă a avut loc faptul înregistrării naşterii, căsătoriei, adopţiei etc. Nu însuşi faptul naşterii persoanei la o anumită oră şi într-un anumit loc, nu faptul adoptării de către instanţă a hotărîrii judecătoreşti despre desfacerea căsătoriei etc., dar anume înregistrarea faptelor date şi a altor acte de stare civilă (art.54 CC), prevăzute în lit.с) alin.(2) art.281 CPC în organele de înregistrare a actelor de stare civilă. Necesitatea constatării faptelor respective apare atunci cînd: lipsesc certificatele corespunzătoare ale organelor de înregistrare a actelor de stare civilă; înscrierile de acte nu s-au păstrat; organul de înregistrare a actelor de stare civilă i-а refuzat persoanei interesate restabilirea lor. !!! Acceptînd cererea despre constatarea faptului înregistrării, judecătorul trebuie să clarifice dacă petiţionarul s-a adresat în privinţa restabilirii înscrierilor de act în organele de înregistrare a actelor de stare civilă. Instanţa judecătorească trebuie să solicite de la petiţionar proba în scris, care confirmă imposibilitatea restabilirii respectivei înscrieri în actul privind starea civilă. În anumite cazuri instanța judecătorească poate reclama materialele care au constituit temei pentru refuzul de a restabili înscrierea privind actul de stare civilă . !!! Pricinile privind constatarea faptelor de înregistrare a naşterii, adop ției, căsătoriei, divorţului şi decesului nu sînt de competenţa instanţelor judecătoreşti dacă există informația organului de stare civilă despre aceea că registrele (cărţile) înscrierilor de acte de stare civilă s-au păstrat în întregime, dar în ele lipseşte înscrierea de bază sau cea restabilită a actului de stare civilă, care îl interesează pe petiţionar. !!! Constatarea faptelor de înregistrare a naşterii în practica judiciară adesea este confundată cu constatarea vîrstei petiţionarului. În locul constatării faptului înregistrării naşterii, instanţele judecătore ști constatau data naşterii, adică vîrsta petiţionarului. !!! În ordinea judecătorească are loc doar constatarea faptului înregistrării naşterii în condiţiile refuzului organelor stării civile (din cauze independente de voinţa lor) de a restabili înscrierea corespunzătoare privind naşterea persoanei respective. Constatarea vîrstei în cazul restabilirii înscrierilor pierdute referitor la naştere se efectuează în ordine extrajudiciară. Faptul înregistrării căsătoriei şi divorţului poate fi constatat de către instanţa judecătorească atît în cazul decesului unuia dintre soţi sau a ambilor soţi cît şi în timpul vieţii lor. Ambii soți – dar şi unul dintre ei, o altă persoană interesată se pot adresa în instanţa judecătorească cu o cerere privind constatarea acestor fapte. Faptul înregistrării decesului se constată dacă anterior a existat înscrierea respectivă, dar ea a fost pierdută, iar Organul de stare civilă a refuzat petiţionarului restabilirea ei. !!! Trebuie făcută deosebirea dintre constatarea faptului înregistrării decesului (lit.с) alin.(2) art.281 CPC) şi faptul decesului persoanei la o anumită dată şi în anumite împrejurări (lit.e) alin.(2) art.281 CPC). În primul caz, este vorba despre imposibilitatea obţinerii sau restabilirii documentului organului de stare civilă despre înregistrarea decesului. În cel de al doilea caz, organele de stare civilă au refuzat înregistrarea faptului decesului în baza art.6 din Legea cu privire la actele de stare civilă. Constatarea faptului recunoaşterii paternităţii. Constatarea paternității pe cale judecătorească se examinează conform regulilor procedurii în acţiune civilă. Excepţie fac cazurile cînd, la momentul adresării în instanţa judecătorească, tatăl presupus al copilului nu este în viaţă, iar în timpul vieţii el se considera tatăl copilului respectiv. !!! În astfel de cazuri, pricinile se examinează în ordinea procedurii speciale – instanţa judecătorească constată faptul recunoaşterii paternităţii. La constatarea faptului recunoaşterii paternităţii obiectul probaţiunii îl constituie următoarele împrejurări: decesul presupusului tată al copilului; lipsa căsătoriei înregistrate între această persoană şi mama copilului; recunoaşterea copilului dat ca al său în timpul vieţii; întreţinerea copilului sau alte împrejurări care confirmă cert recunoaşterea de către cel decedat a paternită ții sale în timpul vieţii. La cererea despre constatarea faptului recunoaşterii paternităţii se anexează: certificatul de naştere al copilului, în care – în rubrica privind paternitatea copilul este trecut cu numele de familie al mamei, iar patronimicul este înscris la indicaţiile ei; copia certificatului de deces al presupusului tată; date care confirmă convieţuirea în comun (concubinajul) şi ţinerea unei gospodării comune de către mama copilului împreună cu presupusul tată; participarea lor comună la educaţia copilului; dovezile aflării copilului la întreţinerea persoanei care se considera drept tată al copilului; alte date faptice care confirmă cu certitudine recunoaşterea paternită ții celui decedat în privinţa copilului respectiv. !!! Dacă la constatarea faptului recunoaşterii paternităţii apare litigiu de drept (de ex., în privinţa averii succesorale), cererea este scoasă de pe rol şi persoanelor interesate li se explică dreptul de depunere a cererii de chemare în judecată în baza temeiurilor generale (alin.(3) art.280 CPC). Constatarea decesului persoanei la o anumită dată şi în anumite împrejurări. Conform legislaţiei RM, decesul este constatat de către lucrătorul medical-doctor. Certificatul medical despre moarte constituie temei pentru înregistrarea cazurilor de deces în organele stării civile. Conform art.54 din Legea privind actele de stare civilă, decesele se înregistrează nu doar în baza certificatului medical eliberat de către instituţia medicală, care a constatat moartea, ci şi a hotărîrii instanţei judecătore ști privind constatarea faptului decesului persoanei la o anumită dată şi în anumite împrejurări. !!! Înainte de a se adresa în instanţa judecătorească cu cerinţa de a se constata faptul decesului persoanei la o anumită dată şi în anumite împrejurări, petiţionarul trebuie să se adreseze în organele stării civile pentru înregistrarea acestui fapt. !!! Pricinile privind constatarea faptului decesului persoanei la o anumită dată şi în anumite împrejurări se intentează în baza cererii persoanelor interesate obligate să prezinte în instanţa judecătorească documentele care certifică refuzul organelor stării civile de a înregistra decesul persoanei. Cauzele refuzului organului stării civile de a înregistra faptul morţii pot fi diferite: lipsa termenului stabilit în lege de adresare în organele stării civile; lipsa documentelor care confirmă faptul decesului, moartea cetăţenilor în timpul accidentelor sau altor evenimente tragice, care fac imposibilă înregistrarea faptului în organele stării civile în ordinea stabilită de lege. Probele necesare pentru constatarea faptului decesului persoanei ia o anumită dată şi în anumite împrejurări constituie următoarele grupe de elemente de fapt:

32 a) b) c) d)

1) 2)

 

a) b) c) 1) 2)

probe care dovedesc refuzul organului stării civile de a înregistra evenimentul decesului şi probele care arată că organele stării civile nu dispun de date privind înregistrarea faptului decesului în privinţa persoanei date; probe care confirmă anume acel eveniment – moartea persoanei; probe care confirmă împrejurările în care a avut loc decesul cetăţeanului, faptul decesului căruia trebuie constatat; probe care confirmă o anumită dată (oră) cînd a survenit moartea persoanei. !!! Constatînd decesul persoanei, instanţa judecătorească în partea de motivare a hotărîrii judecătoreşti indică împrejurările în care a survenit moartea şi, după posibilitate, stabileşte concret data (timpul) decesului, bazîndu-se pe probele ce confirmă atît data decesului cît şi împrejurările în care a survenit acesta. Constatarea faptului acceptării succesiunii şi locul ei de deschidere. CC reglementează două forme de acceptare a succesiunii: intrarea de fapt în posesiunea patrimoniului succesoral sau în administrarea acestuia; depunerea la notarul de la locul deschiderii succesiunii a declaraţiei de acceptare a succesiunii (alin.(3) art.1516 CC). !!! Nu este exclus ca, la acceptarea succesiunii pe calea intrării de fapt în posesiunea patrimoniului succesoral petiţionarul, adresîndse notarului în vederea eliberării certificatului de moştenitor, să fie refuzat din considerentul că probele care confirmă intrarea de fapt în posesiunea patrimoniului succesoral nu sînt suficiente. În aceste cazuri, în faţa persoanei interesate se deschid două căi de apărare a interesului său: a se adresa în instanţa de judecată în baza art.7 din Legea contenciosului administrativ nr.793/2000 cu cererea de a verifica legalitatea actelor notariale îndeplinite sau refuzul de a îndeplini acte notariale; să constate în ordinea procedurii speciale faptul acceptării succesiunii şi locul ei de deschidere (lit.f) alin.(2) art.281 CPC). !!! Alegerea uneia dintre ele depinde de situaţia concretă. Dacă notarul a refuzat legal eliberarea certificatului de moştenitor în legătură cu lipsa probelor suficiente şi veridice de acceptare a succesiunii, moştenitorul trebuie să se adreseze în instanţa judecătorească pentru a se constata faptul dat. Conform art.1443 CC, !!! certificatul de moştenitor se eliberează de notar la locul de deschidere a succesiunii, care este ultimul domiciliu al celui ce a lăsat moştenirea, iar dacă locul nu este cunoscut – locul unde se află bunurile succesorale. Dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al deschiderii succesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai valoroasă a bunurilor imobile, iar în lipsa acestora – locul unde se află partea principală ca valoare a bunurilor mobile. !!! Întru confirmarea locului de deschidere a succesiunii, notarului i se prezintă certificatele de la organele de administrare publică locală, organul cadastral, extrase din cartea de imobil etc. Dacă prezentarea unor atare probe este imposibilă, persoana interesată poate să se adreseze în instanța judecătorească pentru a se constata locul deschiderii succesiunii . Constatarea faptului producerii unui accident. Accidentul este atribuit de către legislaţia în vigoare a RM la faptele ce au valoare juridică. CPC nu prevede limite referitor la constatarea faptului producerii unui accident. !!! Legislaţia materială conţine indicaţia în ce scopuri constatarea faptului producerii accidentului are valoare juridică (de ex., primirea pensiei, indemnizaţiei, repararea prejudiciului etc.). Faptul producerii accidentului poate fi constatat de către instanţa judecătorească doar atunci cînd posibilitatea constatării lui în ordine extrajudiciară se exclude, fapt care urmează să fie confirmat prin documente corespunzătoare: certificatele eliberate de inspecţia muncii, organele sindicale, organele de control tehnic şi energetic (alte organe) sau de la administraţia întreprinderii, care conţin informaţii referitoare la neînregistrarea accidentului sau pierderea documentelor necesare ce nu pot fi restabilite. !!! Existența unor atare documente constituie o probă precum că în legătură cu petiţionarul au fost luate măsuri întru constatarea faptului dat în ordine extrajudiciară. Instanţa judecătorească poate primi cererea de constatare a faptului producerii accidentului în cazul întrunirii a 3 condiţii: actul privind accidentul în genere nu a fost întocmit şi întocmirea lui în timpul dat este imposibilă; actul a fost întocmit, dar ulterior a fost pierdut şi reconstituirea lui în ordine extrajudiciară este imposibilă; la întocmirea actului a fost comisă o eroare care îl lipseşte de puterea probatorie, iar organul corespunzător nu poate să-l corecteze. Instanţa judecătorească, constatînd faptul producerii accidentului, nu este în drept să stabilească: cauzele şi nivelul pierderii capacităţii de muncă; cauzele, grupa şi data survenirii invalidităţii. Conform legislaţiei în vigoare (Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional pentru Determinarea Dizabilităţii şi Capacităţii de Muncă), faptele indicate se constată în ordinea extrajudiciară. !!! În partea dispozitivă a hotărîrii judecătoreşti trebuie să se indice datele persoanei care a suportat accidentul (numele, prenumele, patronimicul), inclusiv data (timpul) cînd a avut loc accidentul şi locul. Dacă instan ța judecătorească a constatat că accidentul are legătură cu munca (locul de muncă), atunci aceasta, de asemenea, se indică în hotărîrea judecătorească. Constatarea faptului posesiunii, folosinţei şi dispoziţiei unui bun imobil în drept de proprietate. În conformitate cu legislaţia în vigoare, în calitate de probă a existenţei dreptului înregistrat asupra bunului imobil o constituie înregistrarea de stat. Dreptul înregistrat asupra bunului imobil poate fi contestat doar în ordine judecătorească. !!! La categoria de drepturi, supuse înregistrării obligatorii de stat, se atribuie dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, care au ca obiect aceste bunuri, tranzac țiile cu bunurile imobile, inclusiv grevările dreptului de proprietate (ipoteca, servitutea, arenda, locaţiunea, administrarea fiduciară). !!! Documentele care constituie temei pentru înregistrarea de stat a existen ței, apariţiei, încetării, transmiterii, limitării drepturilor asupra bunurilor imobile şi a tranzacţiilor în privinţa lor sînt variate şi numeroase, iar forma şi conţinutul lor depind de tipul bunurilor imobile sau a tranzacţiei cu acestea, inclusiv de persoana de la care emană ele. Unul dintre aceste acte este şi hotărîrea judecătorească definitivă. !!! Faptul posesiunii, folosinţei şi dispoziţiei unui bun imobil în drept de proprietate se constată de instanţa judecătorească în ordinea procedurii speciale doar dacă petiţionarul a deţinut documentul ce confirmă dreptul său asupra bunului imobil, dar acesta a fost pierdut, iar faptul indicat nu poate fi confirmat într-o altă ordine. Primind cererea despre constatarea faptului respectiv, judecătorul trebuie, înainte de toate, să stabilească dacă petiţionarul s-a adresat anterior organelor cadastrale corespunzătoare sau organelor administrării publice locale. În cerere trebuie aduse probele care certifică imposibilitatea dobîndirii documentului corespunzător sau restabilirii acestuia într-o altă ordine. Dacă persoanei interesate i s-a refuzat eliberarea documentului constatator de drepturi în legătură cu faptul că construcţia nu este dată în exploatare, este ridicată de sine stătător sau cu alte încălcări ale regulilor în vigoare, fie că în baza materialelor organului cadastral (organului de administrare publică locală), bunul imobil este înregistrat sub numele altei persoane, instanţa judecătorească nu este în drept să constate faptul posesiunii, folosinţei şi dispoziţiei unui bun imobil în drept de proprietate . În astfel de cazuri toate problemele legate de dreptul de proprietate asupra acestui bun (construcţie) se soluţionează sau în ordinea contenciosului administrativ, sau pe calea înaintării cererii de chemare în judecată. !!! Prin hotărîrea judecătorească pe categoria respectivă de pricini se constată faptul că petiţionarul se foloseşte, posedă şi dispune de un bun imobil în drept de proprietate, adică prin constatarea faptului dat se confirmă dreptul de proprietate al peti ționarului asupra bunului dat. !!! În partea dispozitivă a hotărîrii judecătore ști trebuie să fie indicate data, locul şi organul care a efectuat înregistrarea bunului imobil, locul de situare şi datele privind persoana sub numele căreia a fost înregistrat acest bun. !!! Hotărîrea instanței de judecată, în conformitate cu actele normative men ționate mai sus, reprezintă temei pentru perfectarea dreptului de proprietate asupra bunului imobil (bloc locativ, altă construcţie etc.) în organul cadastral corespunzător.

33

 

  

   

Constatarea faptului apartenenței documentelor constatatoare de drepturi . Drepturile cetăţenilor în multe cazuri sînt legate de anumite feluri de documente, cu ajutorul cărora are loc constatarea şi realizarea lor. !!! Acestea sînt aşa-numitele documente constatatoare de drepturi, care confirmă anumite drepturi şi împrejurări, cu care norma juridică leagă naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor personale sau patrimoniale ale cetăţenilor. Adesea, persoana căreia i-а fost eliberat un atare document nu-şi poate realiza dreptul, deoarece datele privitor la titularul de drepturi în acest document nu corespund documentelor care constată identitatea acestuia (numele, prenumele, patronimicul). !!! Datele privind identitatea cetăţeanului trebuie să fie conţinute nu doar în documentele personale ale cetăţeanului, dar să fie întocmai reproduse şi în diferitele feluri de documente constatatoare de drepturi. Faptul apartenenţei documentelor constatatoare de drepturi se constată de către instanţa judecătorească, dacă numele, prenumele, patronimicul indicate în acestea nu corespund cu numele, prenumele şi patronimicul din buletinul de identitate, paşaport sau din certificatul de naştere al persoanei respective. !!! Instanţa judecătorească constată doar apartenen ța documentului constatator de drepturi, dar nu şi a documentelor personale ale petiționarului. De aceea în instanţa judecătorească nu se supun examinării pricinile privind apartenenţa documentelor ce confirmă calitatea petiţionarului de membru al organizaţiilor obşteşti, documentelor militare, buletinului de identitate, certificatelor eliberate de organele de stare civilă. Greşelile în documentele personale, de regulă, se înlătură de către organele care au eliberat documentele respective, adică în ordine extrajudiciară. !!! Constatarea faptului apartenenţei documentelor constatatoare de drepturi (cu excepţia documentelor militare, buletinelor de identitate, pașaportului şi certificatelor eliberate de organele de stare civilă) persoanei al cărei nume indicat în document nu coincide cu numele indicat în certificatul de naştere, în buletinul de identitate sau pa șaport este posibilă doar atunci cînd organul care a eliberat documentul respectiv refuză să opereze modificările sau să elibereze în schimbul acestuia un alt document. !!! Judecătorul trebuie să refuze primirea cererii dacă petiţionarul nu a întreprins acţiunile în vederea obţinerii documentului necesar de la organul competent. !!! Constatînd faptul apartenenţei documentelor constatatoare de drepturi, instanţa judecătorească nu este în drept să constate în hotărîre identitatea prenumelui, patronimicului şi numelui persoanelor care se numesc diferit în diferite documente. Partea dispozitivă a hotărîrii judecătoreşti pe pricinile privind constatarea faptului apartenenţei documentelor constatatoare de drepturi trebuie să conţină: indicarea semnelor distinctive ale documentului (denumirea, de către cine şi pe ce nume este eliberat, data eliberării, numărul etc.); numele, prenumele, patronimicul persoanei (conform datelor din paşaport, certificat de naştere, buletin de identitate) căreia îi aparţine documentul. Constatarea faptului de concubinaj în cazurile stabilite de lege. Drepturile şi obligaţiile soţilor nu pot apărea din raporturi de fapt de căsătorie între bărbat şi femeie (concubinaj) fără înregistrarea de stat a încheierii căsătoriei, oricît de îndelungate ar fi fost aceste raporturi. !!! Constatarea faptului de concubinaj (constatarea faptului aflării în relaţii de căsătorie de fapt) în ordinea procedurii speciale are loc doar în cazurile stabilite de lege. !!! Faptul concubinajului poate fi constatat în baza lit.j) alin.(2) art.281 CPC, dacă există probe că relaţiile de fapt de căsătorie au apărut pînă la adoptarea Decretului Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS din 8 iunie 1944, potrivit art.39 din Legea privind actele de stare civilă din 26.04.2001 şi au continuat pînă la moartea sau dispariţia fără veste a uneia dintre persoanele aflate în atare relaţii. În calitate de petiţionari în pricinile privind constatarea faptului de concubinaj poate participa unul dintre concubini, care se afla în relaţii de căsătorie de fapt cu celălalt concubin, decedat sau dispărut fără veste . !!! Urmează a avea în vedere că dreptul de adresare în instanţa judecătorească pentru constatarea faptului de concubinaj în cazurile stabilite de lege aparţine nu doar concubinului rămas în viaţă, ci şi altor persoane interesate (copii, persoanele întreţinute, alte rude ale concubinilor etc.). Hotărîrea judecătorească privind constatarea faptul de concubinaj în cazurile stabilite de lege reprezintă temei pentru înregistrarea căsătoriei în organele de stare civilă. În partea dispozitivă a hotărîrii judecătoreşti se indică: numele, prenumele, patronimicul, anul naşterii şi locul naşterii persoanelor în privinţa cărora se constată faptul; timpul apariţiei traiului comun de fapt (concubinajul); perioada existenţei relaţiilor de căsătorie de fapt. Constatarea faptului represiunii politice. Represiune politică se consideră privarea oamenilor de viaţă, măsurile de constrîngere aplicate de stat faţă de cetăţeni din motive politice, naţionale, religioase sau sociale, sub forma privaţiunii de libertate, deportări (exilări), expulzări, trimiterea la munci silite în condiţiile limitării libertăţii, evacuarea din ţară şi privarea (lipsirea) de cetăţenie, expropriere, internarea silită într-o instituție psihiatrică, sub alte forme de limitare în drepturi şi libertăţi ale persoanelor recunoscute drept persoane social periculoase pentru stat sau regimul politic, care se exercitau în temeiul hotărîrilor organelor administrative, judiciare şi extrajudiciare. !!! Constatarea faptului represiunii politice are valoare juridică. Cu acest fapt legea stabileşte legătura nu doar a apariţiei, dar şi confirmarea multor drepturi personale, patrimoniale şi politice ale tuturor persoanelor care, începînd cu perioada din 7 noiembrie 1917 pînă la 23 iunie 1990, au fost supuse represiunilor politice pe teritoriul de azi al RM, precum şi ale cetăţenilor RM care au fost supuşi represiunilor politice pe teritoriul unui alt stat. !!! Odată cu constatarea faptului dat, persoanele care au fost supuse represiunilor politice se restabilesc în drepturile lor politice, sociale, civile şi patrimoniale, ele se folosesc de numeroasele înlesniri enumerate în Legea nr.1225/1992 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice şi în multe alte acte normative. !!! Pentru constatarea faptului represiunii politice, legea stabile ște ordinea extrajudiciară şi cea judiciară (art.5, 5 1, 52, 53, 6, 7 din Legea nr.1225/1992). Constatarea faptului represiunii politice în ordine judiciară are loc dacă materialele din arhivă privind represiunile politice nu s-a păstrat, ca urmare a expirării termenului de păstrare sau din alte cauze. Lista persoanelor care au dreptul de a se adresa cu cerere privind constatarea faptului represiunii politice este destul de largă, acestea sînt: persoanele care au suferit în urma represiunilor politice, indicate în art.1 din Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice; persoanele în privinţa cărora au fost luate hotărîri despre represare politică, în privinţa cărora s-a reuşit evitarea represiunii nemijlocite, inclusiv datorită plecării peste hotarele republicii; membrii familiei persoanelor represate, inclusiv copiii născuţi în locurile de represiune sau în drum spre aceste locuri; persoanele forţate sau constrînse să-i urmeze pe părinţii lor, rudele lor, tutori aflaţi în deportare sau spre locul ţinerii în detenţie deosebită, fie cei rămaşi fără tutela lor, inclusiv copiii persoanelor executate în urma represiunilor politice. !!! La constatarea faptului dat judecătorii trebuie să se conducă, înainte de toate, de Legea nr.1225/1992, de Legea nr.296/1994 pentru interpretarea unor prevederi ale legii privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, de Legea nr.1358/1993 privind reabilitarea şi egalarea în drepturi a cetăţenilor RM care au participat la cel de-al doilea război mondial. Constatarea faptului detenţiunii în lagărele de concentrare (ghetouri). Conform legislaţiei RM, constatarea faptului de ținerii în lagărele de concentrare fasciste şi în ghetouri are importanţă juridică în vederea stabilirii diferitelor prestaţii şi servicii sociale prevăzute de către normele dreptului protecţiei sociale, este: Legea cu privire la protec ția socială suplimentară a invalizilor de război, a participanţilor la cel de-al doilea război mondial şi a familiilor lor nr.121/2001. Este dificilă caracterizarea detaliată a actelor normative care stabilesc diferite drepturi, înlesniri, indemnizaţii şi alte tipuri de ajutor social pentru foştii deţinuţi ai lagărelor de concentrare şi ghetouri, avînd în vedere volumul lor.

34

1) 2) 3)

1) 2) 3)

a) b) c)

 

!!! Cererea privind constatarea faptului detenţiei persoanei în lagărul de concentrare (ghetou) poate fi depusă de persoana care este în drept să primească plăţile corespunzătoare (pensii, înlesniri, compensaţii etc.). Persoanele cu dreptul de a primi plăţile sînt, înainte de toate, persoanele deţinute în unul din lagărele de concentrare sau atrase la munci silnice. Cererea privind constatarea faptului detenţiunii în lagărele de concentrare se depune personal sau în numele său, de o altă persoană care a fost deţinută într-unul din lagărele de concentrare sau ghetou şi atrasă la munci silnice. !!! Dacă persoana care a fost deţinută într-unul din lagărele de concentrare sau ghetou a decedat, atunci cu cerere privind constatarea faptului detenţiunii în lagărul de concentrare (ghetou) se pot adresa soţul supravieţuitor, copiii, alte rude ale defunctului care, conform legislaţiei în vigoare, au dreptul la primirea plăţilor corespunzătoare, compensaţiilor sau să se folosească de înlesnirile corespunzătoare, ca membru al familiei sau rudă a persoanei deţinute în lagărul de concentrare (ghetou). !!! Cererea privind constatarea faptului detenţiei persoanei în lagăr de concentrare (ghetou) se depune în instanţa judecătorească de la locul de trai sau de aflare a petiţionarului. Nu este exclusă posibilitatea de adresare cu cererea de constatare a faptului de detenţie a persoanei în lagăre de concentrare (ghetou) nu doar la locul de domiciliu (aflare) a peti ționarului, ci şi la locul de aflare a lagărului de concentrare (ghetou), dacă în acea localitate există probele corespunzătoare privind lagărul de concentrare (ghetou) şi de ținu ții acestuia . Regula respectivă este aplicabilă şi în cazurile în care materialele de arhivă privind lagărele de concentrare s-au păstrat în alt oraş, raion sau chiar într-un alt stat. Obiectul probaţiunii în pricinile privind constatarea faptului detenţiunii în lagărele de concentrare (ghetouri) – ca probe în cazul dat pot fi folosite orice date de fapt care confirmă detenţia persoanei în calitate de deţinut în lagărele de concentrare (ghetouri) fasciste într-o anumită perioadă de timp, inclusiv declaraţiile martorilor, dacă aceştia cu certitudine confirmă faptul dat. !!! Faptul aflării (detenţiunii) persoanei în calitate de deţinut în lagărele de concentrare fasciste, ghetouri sau în alte locuri de detenţie forţată are valoare juridică şi pentru stabilirea pensiei. Un astfel de fapt poate fi constatat în ordine judecătorească, dacă o atare cerere a fost examinată prealabil de către autoritatea competentă de stabilire a pensiilor de pe lîngă organele corespunzătoare ale administraţiei publice locale şi petiţionarului i s-a refuzat satisfacerea cerinţei. Instanţa judecătorească nu este în drept să primească cererea dacă faptul aflării persoanei în lagărul de concentrare (ghetou) a fost constatat de către comisia menţionată, iar timpul aflării (detenţiunii) lui acolo nu este confirmat şi nici indicat. !!! Urmează a se avea în vedere că timpul aflării în lagărul de concentrare (ghetou) are valoare juridică, intră în obiectul probaţiunii şi constituie parte integrantă a faptului dat. De ex., începînd cu august 1995 guvernul Germaniei, în baza programului Article. 2 FUND, achita pensii lunare în mărime de 500 de mărci germane pe lună persoanelor care s-au aflat nu mai puţin de 6 luni în lagăre de concentrare şi nu mai puţin de 18 luni în ghetouri. !!! Urmează a ţine cont de faptul că aflarea în prizonierat de război nu se echivalează cu aflarea în lagărele de concentrare sau ghetouri şi acest fapt nu constituie temei pentru obţinerea plăţilor corespunzătoare cum este prevăzut în cazul deţinuţilor în lagărele de concentrare (ghetouri). Constatarea faptului răspîndirii informaţiei care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională. Onoarea şi demnitatea reflectă aprecierea obiectivă a cetăţeanului de către cei din jur şi aprecierea sa proprie. Reputaţia profesională reprezintă evaluarea calităţilor profesionale ale cetăţeanului sau ale persoanei juridice. Pentru apărarea onoarei, demnităţii, reputaţiei profesionale ale cetă țenilor sau persoanelor juridice este prevăzută o metodă specială : dezmințirea informaţiilor de calomniere răspîndite. Această metodă poate fi utilizată dacă există următoarele condiţii: informaţiile trebuie să fie calomnioase (adică să nu corespundă adevărului); informaţiile trebuie să fie răspîndite (în ziare, radio şi TV, alte mijloace mass-media), expuse în caracteristici de serviciu, demonstraţii publice, cereri adresate persoanelor sau mesaj într-o altă formă, inclusiv verbală, cîtorva sau măcar unei singure persoane; ele sînt de aşa natură încît nu corespund realităţii. !!! Informaţiile se consideră că nu corespund realităţii pînă în momentul cînd cel ce le-a răspîndit nu va demonstra contrariul. Dacă este cunoscută persoana care a răspîndit informaţiile ce calomniază onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, atunci cetăţenii sînt în drept să ceară prin intermediul instanţei judecătoreşti, în ordinea procedurii contencioase dezmin țirea informaţiilor ce calomniază onoarea, demnitatea sau reputaţia sa profesională, iar persoana juridică – informa țiile ce calomniază reputaţia lor profesională. !!! Ca metodă specială de apărare a onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale a cetăţenilor şi persoanelor juridice, în cazul în care autorul informaţiei răspîndite nu este cunoscut, este prevăzută constatarea de către instanţa judecătorească a informaţiilor ca fiind necorespunzătoare realității. !!! Dacă stabilirea identităţii persoanei care a răspîndit informa ția ce calomniază onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a cetăţeanului sau a persoanei juridice este imposibilă, atunci persoana în privinţa căreia au fost răspîndite astfel de informaţii este în drept să se adreseze în instanţa judecătorească cu cerere privind declararea informa țiilor răspîndite ca fiind neveridice (alin.(9) art.16 CC). !!! Procedura examinării unor astfel de cereri în ordinea procedurii speciale este prevăzută pentru constatarea faptelor care au valoare juridică (lit.m) alin.(2) art.281 CPC). Această ordine, desigur, poate fi folosită şi aacă cel care a răspîndit informaţia calomnioasă este cunoscut, dar el nu mai există – cetăţeanul a decedat sau persoana juridică a fost lichidată. Constatarea faptului de necorespundere realităţii (neveridictăţii) a informaţiilor ce lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a cetăţeanului sau persoanei juridice se efectuează de către instanţa judecătorească în ordinea procedurii speciale, dacă: informaţiile sînt răspîndite în privinţa petiţionarului; aceste informaţii lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a petiţionarului; stabilirea identității persoanei care a răspîndit astfel de informaţii este imposibilă. Constatarea altor fapte cu valoare juridică. Lista faptelor enumerate în art.281 CPC nu este exhaustivă. !!! Instanța este în drept să examineze pricini privind constatarea altor fapte cum ar fi: stagiul de asigurare pe perioada de muncă, faptul înrolării şi îndeplinirii serviciului militar, faptul participării cetăţeanului la lucrările de lichidare a consecinţelor de la Cernobîl, faptul domicilierii continue pe teritoriul RM etc. Instanţa judecătorească este în drept să constate în ordinea procedurii speciale şi multe alte fapte care au valoare juridică, însă numai în cazurile în care: aceasta nu este interzis expres de lege; legislaţia nu a stabilit o altă ordine (inclusiv extrajudiciară) de constatare a lor; sînt respectate regulile art.282 CPC. Particularitățile examinării şi soluţionării cauzelor în procedură specială Încuviințarea adopției. Adopția constituie un act juridic întemeiat pe hotărîrea judecătorească, între adoptator şi rudele acestuia, pe de o parte, şi copilul adoptat, pe de altă parte, în urma căruia se stabilesc aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi între părinţi şi copii, inclusiv rudele acestora. Hotărîrea judecătorească privind încuviinţarea adopţiei rămasă irevocabilă (alin.(4) art.292 CPC) constituie: un act de constatare a dreptului – se stabileşte legătura de drept dintre adoptator şi copilul adoptat, inclusiv între copilul adoptat şi rudele adoptatorului (adoptatorilor); un act de stingere a dreptului – se stinge legătura de drept dintre copilul adoptat şi părinţii lui, şi alte rude de sînge.

35

  

   

    

    

1) 2) 3) 4) a) b)

!!! Pricinile privind încuviinţarea adopției se examinează de către instan ța judecătorească în ordinea procedurii speciale conform regulilor stabilite în art.286 – 292, alin.(2) art.461 CPC. Adopţia este reglementată de următoarele acte normative materiale şi procesuale naționale: Constituţia RM, Codul familiei (art.116-141, 162, 163), Legea nr.99/2010 privind regimul juridic al adopţiei, şi internaţionale: Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului, New York, 20.11.1989, Convenţia asupra protecţiei copiilor şi de cooperare în raporturile de adopţie internaţională, Haga, 29.05.1993 etc. !!! Particularitățile examinării în instanţele judecătoreşti a pricinilor din categoria respectivă, în afară de actele normative susenumerate, mai sînt reflectate şi în Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.5/2012 privind practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei privind regimul juridic al adopţiei. Conform art.119 Codul familiei şi art.7 CPC, !!! instanța judecătorească intentează procesul civil privind încuviinţarea adopţiei la cererea persoanei (persoanelor) care doresc să adopte copilul. Persoanele respective sînt denumite petiţionari. Petiţionari în pricinile privind încuviinţarea adopţiei pot fi cetăţeni ai RM, precum şi cetăţeni străini şi apatrizi. Art.121 Codul familiei conţine lista persoanelor care nu pot fi adoptatori, şi petiţionari în categoria dată de pricini: persoanele decăzute din drepturile părinteşti; persoanele declarate incapabile sau cu capacitate de exerciţiu limitată; persoanele care au adoptat copii, dar adopţia a fost anulată din culpa lor etc. Conform art.331 CPC (în redacţia Legii nr.155/2012), art. 286 CPC, !!! la cererea persoanelor (persoanei) care solicită adopţia (adoptator), instanţa de judecată de la domiciliul (locul de aflare) copilului adoptabil intentează procesul civil privind încuviin țarea adopției naţionale sau privind încuviinţarea adopţiei internaţionale. !!! Competența jurisdicţională (materială şi teritorială) a pricinilor privind adopţia nu poate fi schimbată nici de instanţa judecătorească, nici de petiţionar. Examinarea pricinilor privind adopţia la domiciliul sau la locul de aflare a copilului adoptat permite o siguranţă mai mare în garantarea apărării intereselor copilului. Aceasta facilitează de asemenea acţiunile judecătorului în pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare. Conţinutul cererii privind încuviinţarea adopţiei este fixat în art.287 CPC. Cererea trebuie să cuprindă următoarea informaţie: numele, anul, luna şi ziua naşterii, domiciliul adoptatorilor; numele, anul, luna, ziua naşterii şi domiciliul adoptatului, datele de anchetă referitoare la părinţi, datele despre fraţii şi surorile adoptatului; temeiurile adopţiei şi probele care confirmă aceste temeiuri; solicitarea schimbării numelui, locului de naştere, datei de naştere (în cazul adopţiei unui copil în vîrstă de pînă la un an), solicitarea înscrierii adoptatorilor în calitate de părinţi în actele de înregistrare a naşterii copilului. Aceste date reflectă specificul pricinilor privind adopţia. !!! Vorbind despre cerinţele înaintate faţă de conţinutul cererii privind încuviinţarea adopţiei, urmează a se ţine cont de faptul că, odată cu cererea despre adopţie, nu pot fi examinate solicitările petiţionarului privind apărarea drepturilor patrimoniale ale copilului, de ex. – dreptul de proprietate al copilului asupra unui bun mobil şi (sau) imobil care a trecut în proprietatea lui în baza contractului de donaţie, în ordinea succesiunii, fie privatizarea locuinţei etc. !!! Aceasta are legătură nu doar cu specificul procedurii speciale privind adopţia (nu există litigiu de drept, nu există părţi cu interese contrare), dar şi cu faptul că petiţionarul dobîndeşte drepturile şi obligaţiile reprezentantului legal al copilului doar după rămînerea irevocabilă a hotărîrii judecătoreşti privind încuviinţarea adopţiei. Legea reglementează problema ce ţine de documentele anexate la cererea de adopţie. Conform art.288 CPC, la cererea de adopţie trebuie anexate: copia certificatului de naştere al adoptatorului – în cazul adopţiei de către o persoană necăsătorită; în cazul adopţiei de către un soţ – consimţămîntul scris al celuilalt soţ sau înscrisul care confirmă divorţul şi faptul că foştii soţi nu convieţuiesc cel puţin un an. În cazul imposibilităţii de a anexa atare documente, în cerere se indică probele care confirmă acest fapt; adeverinţa de sănătate a adoptatorilor; certificatul de la locul de muncă al adoptatorului despre funcţia deţinută şi cuantumul salariului sau copia de pe declaraţia veniturilor, sau un alt act similar; copia autentificată de pe actul ce confirmă dreptul de folosinţă sau dreptul de proprietate al adoptatorului asupra unui spaţiu locativ. Documentele menţionate sînt obligatorii şi în caz de absenţă a unuia din ele instanţa judecătorească emite o încheiere de a nu da curs cererii (art.171 CPC) sau amînă examinarea pricinii (art.208 CPC) şi stabile ște un termen pentru prezentarea documentelor ce lipsesc, indicate în art.288 CPC. !!! Neprezentarea documentelor obligatorii atrage după sine consecinţele prevăzute de normele dreptului material şi procesual. De ex., lipsa adeverin ței de sănătate a adoptatorilor poate servi drept temei pentru refuzul de a satisface cererea privind încuviinţarea adopţiei. Lista documentelor, prevăzute în art.286 CPC, care urmează a fi anexate la cerere de către toţi adoptatorii fără excepţie (cetăţeni ai RM, cetăţeni străini, apatrizi), nu este exhaustivă. Conform alin.(2) art.286 CPC, instanţa judecătorească, din iniţiativă proprie sau din iniţiativa participanţilor la proces, este în drept a cere prezentarea altor documente, permise de lege: cazierul judecătoresc al adoptatorului; date privind faptul dacă adoptatorii s-au aflat anterior în relaţii de căsătorie, au copii din aceste căsătorii, participă la educaţia lor şi dacă ajută la întreținerea lor; istoria de dezvoltare a adoptatului cu date privind contactul părinţilor cu copilul; registrul de evidenţă a copiilor, care pot fi adoptaţi în ţară sau în străinătate; date despre legislaţia privind drepturile copilului în ţara în care urmează să plece adoptatul etc. La cererea privind adopţia unui copil cetăţean al RM, depusă de cetăţeni ai RM care locuiesc în străinătate sau de cetăţeni străini sau apatrizi, se anexează documentele enumerate în art.289 CPC. Încheierea organului competent al statului petiţionarului reprezintă document obligatoriu şi trebuie să conţină: caracteristica socială a personalităţii adoptatorului (a familiei acestuia); starea patrimonială a persoanei; religia; interesele manifestate şi alte date. Pregătirea pricinilor privind adopţia pentru dezbaterile judiciare se caracterizează prin anumite particularităţi: judecătorul trimite copiile de pe cererea despre adopţie şi documentele anexate la aceasta organului de tutelă şi curatelă de la locul de trai sau de la locul de aflare a copilului în scopul pregătirii încheierii privind temeinicia adopţiei şi corespunderea acesteia cu interesele copilului. Procedura pe pricină se suspendă pînă la primirea încheierii organului de tutelă şi curatelă; judecătorul trimite copiile de pe cererea de adopţie şi documentele anexate Consiliului Consultativ pentru Adopţii, ca acesta să dea încheierea corespunzătoare, dacă se adoptă copilul cetăţean al RM de către cetăţeni străini sau apatrizi. Examinarea judiciară a cererii privind adopţia are particularităţi procesuale. Conform art.291 CPC, !!! cererea despre adopţie se examinează în ședință judiciară închisă cu participarea obligatorie a adoptatorului (adoptatorilor), reprezentantului organului de tutelă şi

36 curatelă şi a copilului, dacă acesta a împlinit vîrsta de 10 ani. În caz de necesitate, în pricină pot fi atrase şi alte persoane interesate în actul adopţiei. !!! Necesitatea şedinţei judiciare închise pentru atare pricini este condiţionată de faptul că secretul adopţiei copilului este ocrotit de lege (art.134 Codul familiei). Art.204 CP stabileşte răspunderea penală pentru divulgarea secretului adopţiei, de aceea persoanele care participă la proces trebuie să fie prevenite de către instanţă asupra necesităţii păstrării secretului privind informaţia care le-a devenit cunoscută în legătură cu adopţia, inclusiv despre posibilitatea tragerii lor la răspundere penală pentru divulgarea secretului contra dorinţei adoptatorului, fapt ce trebuie reflectat în procesul-verbal al şedinţei judiciare. !!! În interesele păstrării secretului adopţiei, astfel de pricini trebuie să fie excepţie de la principiul publicităţii dezbaterilor judiciare şi pronunţarea hotărîrii pe pricinile privind adopţia, de asemenea, ele trebuie efectuate în ședin ță judiciară închisă (alin.(9) art.23 CPC). Pronunţarea publică a hotărîrii pe pricinile privind adopţia atinge drepturile şi interesele legale ale adoptaţilor şi adoptatorilor, contravine secretului adopţiei, care este stabilit de lege. Conform art.292 CPC, !!! instanţa judecătorească, examinînd cererea privind adopţia, adoptă o hotărîre prin care satisface cererea adoptatorului (adoptatorilor) în privinţa adopţiei copilului sau refuză satisfacerea acesteia. !!! În cazul satisfacerii cererii privind adopţia, instanţa judecătorească recunoaşte copilul ca fiind adoptat de persoane (persoană) concrete şi indică în hotărîre toate datele despre adoptat şi adoptator (adoptatori), necesare pentru înregistrarea de stat a adopţiei în organele de înregistrare a actelor de stare civilă. !!! Instanța de judecată, satisfăcînd o parte din cererea privind adopţia, poate refuza altă parte, de ex. – cererea adoptatorilor de a fi înregistrați în calitate de părinţi ai copilului în actul de înregistrare a naşterii acestuia sau de a modifica data şi locul de naştere a copilului. Copia hotărîrii judecătoreşti privind adopţia copilului se trimite de către instanţă, în decurs de 5 zile din momentul cînd rămîne definitivă, organului de înregistrare a actelor de stare civilă de la locul adoptării hotărîrii pentru înregistrarea de stat a adopţiei copilului. Hotărîrea judecătorească privind adopţia nu înlocuieşte prin sine documentele emise de organele de înregistrare a actelor de stare civilă. !!! Adopţia încetează odată cu anularea acesteia sau cu recunoaşterea ei ca fiind nulă în baza hotărîrii instanţei judecătoreşti (alin.(1) art.135 Codul familei), adoptată conform regulilor procedurii contencioase (art.293 CPC). !!! Nu se permite anularea sau recunoaşterea nulităţii adopţiei în ordinea procedurii speciale. În conformitate cu alin.(3) art.136 Codul familiei, !!! instanţa este obligată în decurs de 3 zile din ziua rămînerii definitive a hotărîrii judecătorești privind anularea sau recunoaşterea nulităţii adopţiei copilului să transmită o copie de pe această hotărîre în organul înregistrării actelor de stare civilă şi una în organul de tutelă şi curatelă, care se află în circumscrip ția instanţei judecătoreşti.

      

    

Declararea capacităţii depiine de exerciţiu minorului (emanciparea) Prin emancipare (alin.(3) art.20 CC) se înţelege declararea (atribuirea) minorului care a atins vîrsta de 16 ani ca avînd capacitate deplină de exerciţiu, dacă lucrează în baza unui contract de muncă sau – cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului – practică activitate de întreprinzător. Emancipare înseamnă eliberarea minorului care a atins vîrsta de 16 ani de necesitatea obţinerii de la părinţii, adoptatorii sau curatorii lui acordul pentru încheierea afacerilor (art.21 CC). !!! Emancipatul dispune de volumul deplin de drepturi şi obligaţii, cu excepţia acelora pentru a căror obţinere actele normative stabilesc un atare cenz de ani. De ex., cetăţenii minori emancipaţi nu pot fi adoptatori (art.121 Codul familiei). Legislaţia civilă în vigoare prevede două forme de declarare a minorului cu capacitate de exerciţiu deplină – administrativă şi judiciară. În ordinea administrativă, declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea) se realizează prin hotărîrea organului de tutelă şi curatelă, în cazul existenţei următoarelor condiţii: minorul a atins vîrsta de 16 ani; minorul lucrează în bază de contract de muncă sau, cu acordul părin ților, adoptatorilor sau curatorilor, practică activitate de întreprinzător, adică are izvor independent de obţinere a veniturilor; există acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor privind emanciparea lui. Forma judiciară de emancipare se aplică în cazul existenţei următoarelor condiţii: minorul a atins vîrsta de 16 ani; minorul lucrează în bază de contract de muncă sau, cu acordul părin ților, adoptatorilor sau curatorilor, practică activitate de întreprinzător adică are izvor independent de obţinere a veniturilor din munca sa ori din activitatea de întreprinzător; lipsa acordului părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor privind emanciparea minorului; există un atare acord, însă organul de tutelă şi curatelă a refuzat să declare capacitatea deplină de exerciţiu minorului. Competenţa teritorială a pricinilor privind emanciparea cetăţeanului minor se stabileşte în baza domiciliului petiţionarului. Conform alin.(1) art.294 CPC, minorul care a atins vîrsta de 16 ani este în drept să adreseze în instanţa judecătorească de la domiciliul său o cerere pentru a i se declara capacitatea deplină de exerciţiu. Ca domiciliu al minorului care a atins vîrsta de 16 ani se consideră locul unde acesta îşi are locuinţa statornică sau principală (alin.(1) art.30 CC), cu excepţia cazurilor reglementate de art.31 CC. !!! Cererea privind emanciparea minorului se depune în instanţa judecătorească, dacă lipseşte acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului asupra declarării capacităţii depline de exerciţiu a acestuia sau există refuzul organului de tutelă şi curatelă de a adopta o hotărîre privind emanciparea lui, cu existenţa acordului reprezentanţilor lui legali. Instanţa judecătorească nu este în drept să refuze primirea cererii minorului atît în cazurile lipsei acordului părinţilor (unuia dintre părinţi), adoptatorilor sau curatorului cît şi în cazurile refuzului organului de tutela şi curatelă de declarare a capacităţii depline de exerciţiu a acestuia. Petiţionar în pricinile privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului poate fi doar minorul care a atins vîrsta de 16 ani. Reprezentanții legali (părinţii, adoptatorii, curatorul), inclusiv organul de tutelă şi curatelă, nu dispun de acest drept. !!! Cererea privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului trebuie sa corespundă cerinţelor stabilite de lege pentru cererile de chemare în judecată (art.166, 167 CPC), inclusiv datele caracteristice acesta categorii de pricini ale procedurii speciale. În cerere trebuie să se indice asupra atingerii vîrstei de 16 ani, locul de muncă al minorului, funcţia lui, mărimea salariului (dacă el lucrează în baza acordului (contractului) de muncă), copia ordinului administraţiei întreprinderii de primire la lucru în baza contractului de muncă semnat bilateral. !!! Dacă în calitate de antreprenor apare întreprinderea individuală, pentru confirmarea existenţei înţelegerilor de muncă sînt suficiente copiile contractului de muncă. Totu și, în cazurile în care minorul în vîrstă de 16 ani nu lucrează în baza contractului de muncă, ci în baza contractului de antrepriză, comision, consignaţie, atunci el nu dobîndeşte drepturile privind emanciparea, deoarece în acest caz nu există relaţii de muncă. Dacă minorul practică activitate de întreprinzător, cererea trebuie să conţină: informaţii asupra tipului de activitate antreprenorială (copia certificatului de înregistrare în calitate de întreprinzător sau copia patentei corespunzătoare) şi veniturile obţinute în urma practicării acesteia; perioada de timp pe parcursul căreia minorul a muncit (a practicat activitatea de întreprinzător); informaţii despre părinţi (adoptatori, curator); datele care certifică refuzul ambilor părinţi (sau a unuia dintre ei), al adoptatorilor (adoptatorului), al curatorului de a-i recunoaşte minorului capacitatea deplină de exerciţiu; date privind refuzul organului de tutelă şi curatelă de а-i recunoaşte minorului capacitatea deplină de exerci țiu, indiferent de faptul că reprezentanţii legali nu obiectează împotriva acestuia.

37

 

     

  

În cerere trebuie argumentate cauzele în baza cărora minorul solicită instanţei judecătoreşti să-i fie declarată capacitatea deplină de exerciţiu. La cererea adresată în instanţa de judecată trebuie anexate documentele corespunzătoare: copia certificatului de naştere, copia buletinului de identitate, copia carnetului de muncă, copia certificatului de înregistrare a minorului în calitate de întreprinzător individual (copia unui alt document); certificatul de la locul de muncă privind salariul minorului sau certificatul organului fiscal privind veniturile obţinute, documentul organului de tutelă şi curatelă care confirmă refuzul declarării capacităţii depline de exerciţiu minorului şi alte documente. !!! Particularităţile procesuale ale pricinilor privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului se exprimă prin faptul că cererile privind declararea emancipării minorului se examinează de către instanţa de judecată, cu participarea obligatorie a petiţionarului, a unuia sau ambilor părinţi, a adoptatorului (adoptatorilor), a curatorului şi reprezentantului organului de tutelă şi curatelă. Necitarea sau informarea necorespunzătoare a persoanelor indicate privind timpul şi locul şedinţei judiciare constituie o piedică în examinarea pricinii în şedinţă judiciară. !!! Neprezentarea persoanelor indicate (sau măcar a uneia dintre ele) atrage după sine emiterea de către instanţa de judecată a unei încheieri privind amînarea procesului. Minorul participă la proces în calitate de petiţionar, iar părinţii (unul dintre părinţi), adoptatorii (adoptatorul) sau curatorul participă în calitate de persoane interesate. !!! Reprezentantul organului de tutelă şi curatelă participă la proces pentru prezentarea încheierii pe pricina privind existența sau lipsa temeiurilor pentru declararea capacităţii depline de exerci țiu minorului. Obiectul probaţiunii în pricinile privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului îl constituie circumstanţele care argumentează cerințele petiţionarului şi obiecţiile persoanelor interesate (dacă atare există). Se are în vedere probațiunea numeroaselor fapte, şi anume: atingerea de către petiţionar a vîrstei de 16 ani; prestarea muncii în baza contractului de muncă sau activitatea de întreprinzător; cuantumul salariului sau al oricărui alt venit, care îi permite minorului să ducă o existen ță de sine stătătoare, să îndeplinească obligaţii de drept civil şi alte obligaţii patrimoniale, să poarte răspundere pentru obligaţiile asumate; lipsa acordului reprezentanţilor legali (a unuia dintre ei) de а-i recunoaşte capacitatea deplină de exerciţiu; refuzul organului de tutelă şi curatelă de a-l emancipa; circumstanţele care motivează necesitatea declarării capacită ții depline de exerciţiu minorului etc. !!! La stabilirea faptului existenţei şi cuantumului salariului sau oricărui alt venit, care îi permite minorului să ducă o existenţă de sine stătătoare, să îndeplinească obligaţii de drept civil sau alte obligaţii patrimoniale, să poarte răspundere pentru obligaţiile asumate, se va porni de la faptul că temei al emancipării persoanei care a atins vîrsta de 16 ani este existen ța veniturilor care ţin anume de activitatea lui de muncă sau de întreprinzător, dar nu de alte izvoare legale de obţinere a venitului ce îi permit o existenţă de sine stătătoare (moştenire, dobînda bancară etc.). !!! În pricinile privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului în obiectul probaţiunii intră nu doar circumstanţele care dau posibilitatea declarării minorului emancipat, dar şi circumstanţele legate de imposibilitatea de а-i declara capacitatea deplină de exerciţiu (temeiuri pentru emancipare lipsesc sau sînt insuficiente). În acest sens, alin.(1) art.296 CPC prevede că !!! instanţa, examinînd în fond cererea privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului, adoptă o hotărîre prin care admite sau respinge cererea petiţionarului. Capacitatea deplină de exerciţiu a minorului apare din momentul cînd hotărîrea privind emanciparea rămîne irevocabilă . Legislaţia materială şi procesuală nu reglementează posibilitatea limitării ulterioare a capacităţii de exerciţiu a persoanei emancipate, fie anularea emancipării. în afară de aceasta, nici normele legislaţiei civile, nici normele dreptului procesual civil nu prevăd dreptul persoanei emancipate de a refuza ulterior capacitatea de exerciţiu obţinută. !!! În cazul existenţei temeiurilor suficiente ar trebui să se ofere instanţei dreptul în limitarea capacităţii de exerciţiu a persoanei emancipate, dacă ea abuzează sau evident iraţional dispune de veniturile sale, după cum este prevăzut în alin.(3) art.21 CC. Se consideră că o atare abordare este logică şi corespunde scopului apărării drepturilor, intereselor minorului. Declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată Declararea cetăţeanului dispărut fără urmă sau declararea cetăţeanului decedat constituie una dintre categoriile de pricini ale procedurii speciale, legată de constatarea sau modificarea statutului juridic civil. Examinarea acestei categorii de pricini în ordinea procedurii speciale este predeterminată de faptul că instanţa de judecată în aceste cazuri constată situaţia juridică care atrage după sine diferite efecte juridice: se numeşte administratorul asupra patrimoniului persoanei declarate dispărută fără urmă, se acordă întreţinere cetăţenilor pe care persoana dispărută fără urmă este obligată să-i întreţină, se sting datoriile pentru alte obligaţii ale persoanei dispărută fără urmă şi alte efecte stabilite de legislaţie. !!! În cazul declarării cetăţeanului decedat se realizează înscrierea privind decesul lui în cartea (registrul) corespunzătoare a organului de înregistrare a actelor de stare civilă, se deschide succesiunea, căsătoria se consideră încetată etc. Condiţiile de drept material privind declararea cetăţeanului dispărut fără urmă şi declararea persoanei decedate sînt prevăzute în normele art.49-53 CC. Cetăţeanul poate fi, în ordine judecătorească, recunoscut ca dispărut fără urmă dacă, în decurs de nu mai puţin de un an, la locul lui de trai nu există date (informaţii) privitor la locul lui de aflare (alin.(1) art.49 CC). Cetăţeanul poate fi, în ordine judecătorească, declarat decedat, dacă la locul lui de trai nu există date privind locul lui de aflare în decurs de 3 ani, iar dacă el a dispărut fără urmă în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de presupus că a decedat în urma unui anumit accident – în decurs de 6 luni. !!! Militarul sau o altă persoană dispărută fără urmă în legătură cu acţiunile militare poate fi declarată decedată numai după expirarea a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare (art.53 CC). Procedura judiciară de recunoaştere a cetăţeanului dispărut fără urmă sau declarării persoanei decedate se stabileşte de regulile generale ale procedurii contencioase şi de normele art.297-301 CPC. A se adresa în instanţa judecătorească cu cerere privind recunoa șterea persoanei fizice dispărută fără urmă sau declarării persoanei decedate sînt în drept orice persoane interesate. Acestea pot fi cetăţean, organiza ție, întreprindere, instituţie dacă stabilirea statutului juridic al celui dispărut fără urmă are legătură cu interesul lor legal. Un atare interes în cazul recunoaşterii persoanei dispărută fără urmă poate fi stabilirea întreținerii cetăţenilor pe care cel dispărut fără urmă era obligat să-i întreţină, stabilirea administratorului asupra patrimoniului, desfacerea căsătoriei cu persoana dispărută fără urmă în organele de înregistrare a actelor de stare civilă (art.36 Codul familiei), iar în cazul declarării persoanei decedate – primirea succesiunii, încetarea căsătoriei, creditorii pot să-şi satisfacă cerinţele lor, este necesară soluţionarea problemei privitor la calitatea de membru într-o oarecare asociaţie privitor la soarta depunerilor în capitalul social etc. !!! În calitate de petiționari trebuie să fie doar persoanele lipsite de posibilitatea de a-şi îndeplini drepturile lor subiective printr-un alt mod decît pe calea adresării în instanţa judecătorească cu cerinţa privind recunoaşterea persoanei dispărută fără urmă sau declarării persoanei decedate (soţul, părinţii, copiii, fraţii şi surorile, întreţinuţii, instituţiile de creditare, cooperativele şi alte organizaţii).

38

  

Competenta teritorială a pricinilor privind declararea cetăţeanului dispărut fără urmă sau decedat se stabileşte după domiciliul persoanei interesate (petiţionarului) (alin.(1) art.297 CPC). Dacă în calitate de peti ționar participă o persoană juridică, atunci cererea privind declararea cetăţeanului dispărut fără urmă sau decedat trebuie depusă la instanţa de la sediul persoanei juridice. De ex., banca sau altă instituţie de creditare în cazul lipsei îndelungate a debitorului. !!! În cerere, alături de datele generale obligatorii, trebuie să fie indicat cu ce scop petiţionarul are nevoie să-l recunoască pe cetăţean dispărut fără urmă sau decedat, să fie expuse circumstanţele care certifică dispari ția fără urmă a cetăţeanului, fie circumstanţele periculoase (amenințătoare cu moartea) pentru cel dispărut fără urmă sau care dau temei de a presupune moartea lui din cauza unui anumit accident. !!! În privinţa militarilor dispăruţi fără urmă în legătură cu acţiunile militare, în cererea privind recunoaşterea cetăţeanului dispărut fără urmă sau de declarare decedat se indică ziua încetării acţiunilor militare. Această cerinţă trebuie respectată şi în privinţa altor cetăţeni, inclusiv din rîndul cetăţenilor civili dispăruţi fără urmă în legătură cu acţiunile militare. Legislaţia în vigoare (civilă, a familiei, de creditare, de asigurări sociale etc.) leagă de recunoaşterea cetăţeanului dispărut fără urmă sau de declararea acestuia decedat apariţia, modificarea sau stingerea la ter țele persoane a anumitor drepturi şi obligaţii – încetarea acţiunii procurii, deschiderea succesiunii şi trecerea la moştenitori a tuturor drepturilor şi obligaţiilor civile, pierderea dreptului asupra spaţiului locativ, obţinerea dreptului la pensie din cauza pierderii întreţinătorului etc. În calitate de persoane interesate pot participa atît cetăţeni (soţul, copiii, alte rude, alte persoane) cît şi organizaţii, instituţii, care nu participă în calitate de petiţionar. În conformitate cu art.297 CPC, instanţa de judecată începe examinarea pricinii privind recunoaşterea persoanei dispărută fără urmă sau declararea cetăţeanului decedat dacă sînt respectate cerinţele legii privind respectarea termenelor stabilite în art.49 şi 52 CC. !!! Cererea privind recunoaşterea persoanei dispărută fără urmă sau privind declararea persoanei decedate, depusă pînă la expirarea termenului stabilit în art.49 şi 52 CC, se restituie petiţionarului. Respectarea termenelor indicate se justifică prin faptul că recunoaşterea persoanei dispărută fără urmă sau declararea acesteia decedate este legată de intervenţia în sfera drepturilor inalienabile ale acesteia. !!! La pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul clarifică esenţa cerinţelor înaintate de petiţionar şi precizează dacă în cerere sînt expuse toate datele necesare privind cel dispărut fără urmă. Acestea ţin de numele, prenumele, patronimicul, data şi locul naşterii ale celui dispărut fără urmă, date despre genul activităţii lui şi despre ultimul loc de aflare a sa. În ordinea pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul trebuie să clarifice posibilitatea stabilirii locului de aflare a cetăţeanului dispărut fără urmă, atît după locul locuinţei statornice sau după locul locuin ței principale, cît şi după locul de trai al petiţionarului. !!! Este necesară contactarea tuturor persoanelor care l-au cunoscut pe cel dispărut fără urmă şi care pot da informaţii despre el, adresarea interpelărilor la biroul de adrese, în organele de poliţie şi alte organizaţii. !!! În ordinea pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul are dreptul (dar nu este obligat) să emită o încheiere privind publicarea, din contul petiţionarului, în ziarul local a unei comunicări despre depunerea în instanţa de judecată a unei cereri cu rugămintea către toţi cetăţenii şi persoanele juridice care dispun de informaţii despre cei dispărut să le aducă la cunoştinţă instanţei. După conţinutul său, publicaţia trebuie să corespundă cerinţelor alin.(2) art.299 CPC, și anume: denumirea instanţei de judecată în care a fost depusă cererea; numele, prenumele, patronimicul, data şi locul naşterii cetăţeanului, ultimul lui loc de trai şi ultimul loc cunoscut de aflare; solicitarea adresată persoanelor care deţin informaţii despre locul aflării celui dispărut de a le comunica instanţei. CPC nu conţine indicaţii asupra termenului de aşteptare a informa țiilor despre cetăţeanul dispărut fără urmă. Termenul de comunicare instanţei a datelor despre cetățeanul respectiv trebuie să fie nu mai mare de două luni . În termenul indicat în publicaţie (2 luni), cercetarea pe cauză trebuie amînată. Stabilirea unor termene mai mari vor tărăgăna nejustificat procesul examinării pricinii în fond. În cazul existenţei datelor care confirmă ameninţarea privind sustragerea sau deteriorarea patrimoniului persoanei dispărute fără urmă sau necesităţii administrării acestui patrimoniu, instanţa judecătorească, în conformitate cu alin.(3) art.299 CPC, poate adopta o încheiere prin care propune organului de tutelă şi curatelă de la locul de aflare a bunurilor persoanei dispărute să numească un administrator al bunurilor ei. !!! Dacă în procesul pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare este descoperit locul de aflare a cetăţeanului în privinţa căruia a fost intentată procedura privind declararea acestuia dispărut fără urmă sau decedat, instanţa este în drept să înceteze procesul, numai dacă petiţionarul va renunţa la cerinţele sale, în caz contrar – instanţa trebuie să examineze pricina în fond. Instanţa judecătorească adoptă hotărîre privind recunoaşterea persoanei dispărută fără urmă sau privind declararea ei decedate dacă pe parcursul cercetării probelor cu certitudine vor fi stabilite circumstanţele prevăzute de art.49 şi 52 CC. !!! Dacă în procesul cercetării probelor sînt stabilite circumstanţele care certifică dispariţia premeditată a persoanei (de ex., este dată în urmărire penală sau se eschivează de la plata pensiei de întreţinere), instanţa trebuie să adopte o hotărîre privind refuzul de a satisface cerinţele petiţionarului. Instanţa refuză satisfacerea cererii, dacă se va stabili locul aflării persoanei căutate sau neexpirarea termenelor stabilite de lege. Dacă, examinînd cererea privind recunoaşterea persoanei dispărută fără urmă, instanţa judecătorească va stabili circumstanţele care dau temeiuri de a declara persoana decedată, atunci instanţa este în drept să adopte o hotărîre privind acest fapt doar în cazul în care petiţionarul îşi va modifica pretenţiile sale (alin.(2), (4) art.60 CPC). În conformitate cu art.52 CC, pentru declararea cetăţeanului decedat trebuie să expire termenul locului necunoscut de aflare al celui dispărut, stabilit de lege, şi pentru aceasta nu este necesară recunoa șterea prealabilă a persoanei dispărută fără urmă. În dispozitivul hotărîrii judecătoreşti, instanţa urmează să indice numele, prenumele, patronimicul persoanei care este declarată dispărută fără urmă sau decedată, data şi locul naşterii ei, ultimul loc cunoscut de aflare a acesteia, din ce moment persoana se consideră dispărută fără urmă sau decedată, dacă sînt constatate circumstanţele care o amenin țau cu moartea sau care dau temei de a presupune moartea persoanei din cauza unui anumit accident. !!! Ziua morţii cetăţeanului declarat mort se consideră ziua cînd hotărîrea judecătorească privind declararea lui decedat rămîne irevocabilă sau ziua morţii poate fi considerată ziua morţii presupuse, în cazul declarării decedate a persoanei dispărute fără urmă în împrejurări ce prezentau primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a decedat în urma unui anumit accident. Hotărîrea instanţei de judecată constituie temei pentru organul de înregistrare a actelor de stare civilă să înregistreze un act privind decesul acestui cetăţean. Totuşi, hotărîrea judecătorească nu înlocuieşte nici înregistrarea însăşi, nici certificatul de deces, eliberat de organele de înregistrare a actelor de stare civilă. Declararea de către instanţa judecătorească a cetăţeanului decedat atrage după sine aceleaşi efecte juridice ca şi decesul cetăţeanului (de drept civil, de dreptul familiei, de muncă etc.). Concomitent cu declararea cetăţeanului dispărut fără urmă, organul de tutelă şi curatelă, în baza hotărîrii judecătoreşti, dobîndeşte dreptul de a transmite patrimoniul acestuia în administrare fiduciară, dacă aceasta este necesar. Administrarea fiduciară se realizează de către persoana numită de organul de tutelă şi curatelă şi care acţionează în baza contractului de administrare fiduciară, încheiat cu organul de tutelă şi curatelă (art.1053 CC). !!! Concluzia instanţei judecătoreşti privind declararea cetăţeanului dispărut fără urmă se întemeiază pe prezumţia aflării cetăţeanului în viaţă, iar în cazul declarării cetăţeanului decedat – pe presupunerea decesului acestuia. Cu toate acestea, aprecierea instanţei despre declararea cetățeanului ca atare trebuie să se bazeze strict pe cercetarea sub toate aspectele şi completă în şedinţă judiciară a circumstanţelor pricinii şi, în acest sens, această concluzie va prezenta întotdeauna un fapt veridic, ci nu unul prezumtiv. !!! În cazul apariţiei sau descoperirii locului aflării cetă țeanului declarat dispărut fără urmă sau decedat, instanţa judecătorească, în baza cererii

39

  

1) 2)

a) b)

      1) 2)

cetăţeanului însuşi sau a reprezentantului acestuia, sau a altor persoane interesate, anulează hotărîrea sa. Anularea hotărîrii privind declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată se realizează în cadrul aceluiaşi dosar, dacă acesta se păstrează în arhiva instanţei. !!! Dacă un atare dosar lipseşte, se întocmeşte un dosar nou. Plata taxei de stat în cazul depunerii cererii respective în legislaţia în vigoare nu este prevăzută, deoarece în acest caz este redeschisă pricina anterioară. De fapt, are loc continuarea pricinii anterioare. Anularea hotărîrii judecătoreşti privind declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată atrage după sine efectele juridice de drept civil, de dreptul familiei, de drept administrativ etc., cum ar fi: se desface contractul de administrare fiduciară; se anulează înregistrarea decesului; se restabilesc multe drepturi ale cetăţeanului, dar anularea hotărîrii judecătoreşti nu poate restabili dreptul în cazurile expres prevăzute de legislaţia în vigoare. Declararea persoanei limitată în capacitatea de exerciţiu sau declararea incapacităţii Statutul juridic al cetăţeanului este o categorie juridică complexă, care include în conţinutul său cetăţenia, capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu, deţinerea drepturilor şi obligaţiilor subiective. Capacitatea de exerciţiu este unul din aspectele importante ale statutului juridic al personalităţii. Pentru o garantare mai completă a apărării intereselor cetăţeanului, legiuitorul a stabilit că nimeni nu poate fi limitat în capacitatea de folosinţă sau capacitatea de exerciţiu decît în cazurile şi în ordinea prevăzute de lege (art.23 CC). Mai mult decît atît, refuzul total sau parţial al însăşi persoanei fizice la capacitatea de folosinţă sau capacitatea de exerciţiu este nul. Procedura judiciară civilă prevede două mecanisme de limitare forţată a statutului juridic al persoanei: recunoaşterea cetăţeanului incapabil; limitarea cetățeanului în capacitatea de exerciţiu (art.302 – 308 CPC). Temeiurile de drept material de recunoaştere a cetăţeanului incapabil sau limitarea lui în capacitatea de exerciţiu sînt prevăzute în normele art.24 şi 25 CC. Persoana fizică care, în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale), nu poate conştientiza acţiunile sale sau nu le poate dirija, poate fi declarată de către instanţa de judecată incapabilă (alin.(1) art.24 CC). Persoana fizică care, în urma consumului abuziv de alcool, de droguri sau de alte substanţe psihotrope, agravează starea materială a familiei sale poate fi limitată de către instanţa de judecată în capacitatea de exercițiu (alin.(1) art.25 CC). !!! Capacitatea de exerciţiu a minorului în vîrstă de la 14 la 18 ani poate fi limitată de către instanţa judecătorească în drepturile sale indicate în alin.(2) art.21 CC. Totodată, în conformitate cu alin.(2), (3) art.21 CC, nu se permite a limita sau a lipsi de dreptul de a dispune de veniturile sale pe minorul care şi-a obţinut capacitatea de exerciţiu în volum total prin încheierea căsătoriei (alin.(2) art.20 CC) sau prin emancipare (alin.(3) art.20 CC). În legătură cu aceasta, cererea privind limitarea capacităţii de exerciţiu a unor atare minori nu se supune examinării în instanţele judecătoreşti. Procesul privind limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu poate fi pornit la cererea membrilor ei de familie, a procurorului sau a organului de tutelă şi curatelă. Procesul privind declararea incapacităţii persoanei poate fi pornit la cererea membrilor ei de familie, a rudelor apropiate (părinți, copii, fraţi, surori, bunei), indiferent de faptul că domiciliază ori nu în comun cu aceştia, sau la solicitarea organului de tutelă şi curatelă, a instituţiei de psihiatrie (psihoneurologie), a procurorului (art.302 CPC). !!! Cu dreptul de a se adresa în instanţa de judecată în interesele altor persoane în pricinile privind limitarea cetăţeanului în capacitatea de exerciţiu trebuie să fie înzestrate organizaţiile obşteşti sarcina statutară a cărora este ocrotirea familiei, mamei şi copilului. Există o necesitate imperioasă de a oferi acest drept şi dispensarelor narcologice. În cererea despre limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu trebuie să fie expuse circumstanţele care certifică: persoana abuzează de băuturi alcoolice, substanţe narcotice sau psihotrope; îşi pune familia într-o situaţie materială grea. !!! Faptul că alţi membri ai familiei au salarii sau alte venituri nu constituie temei de a refuza primirea cererii şi satisfacerea cerinţelor petiţionarului. Conform art.25 CC, pentru limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu nu se cere ca persoana respectivă să fie alcoolic cronic. Acelaşi lucru se referă şi la persoanele care consumă substanţe narcotice. Persoanele solitare care abuzează de băuturi alcoolice şi consum de droguri sau alte substanţe psihotrope nu pot fi limitate în capacitatea de exerciţiu. Aceste persoane pot fi supuse doar unui tratament forţat. În cererea privind recunoaşterea persoanei incapabilă trebuie să fie indicate împrejurările care denotă deficienţele mintale din cauza cărora persoana nu poate să conştientizeze acţiunile sale sau să le dirijeze. !!! Cererea despre limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sau declararea acesteia incapabilă se depune în instanţa judecătorească de la locul de trai al acestei persoane, iar dacă persoana dată este internată într-o instituţie psihiatrică (psihoneurologică) curativă – în instanţa judecătorească de la locul aflării instituţiei respective. În pricinile despre recunoaşterea persoanei incapabilă în urma tulburărilor psihice trebuie să fie folosite extrasele din istoria bolii, eliberate în ordinea stabilită, certificate privind aflarea persoanei în instituţiile psihiatrice curative, fişele medicale din instituţiile psihiatrice unde cetăţeanul respectiv se tratează sau s-a tratat, declaraţiile martorilor etc. Pentru stabilirea stării psihice a persoanei în privinţa căruia se pune problema declarării ca fiind incapabilă, instanţa judecătorească este obligată să stabilească expertiza psihiatrică, dacă există suficiente date privind tulburarea lui psihică: rămînerea în urmă cu dezvoltarea mintală; traumă, care ar fi putut duce la tulburări psihice; aflarea la evidenţă la medicul psihiatru; tratamentul într-un spital de psihiatrie; adoptarea sentinţei privind eliberarea de la răspundere penală cu spitalizarea forţată în staţionar psihiatric; alte date care confirmă comportamentul neadecvat. Spre soluţionare în faţa experţilor psihiatri trebuie puse următoarele probleme: suferă persoana dată de vreo boală psihică cronică; poate ea să conştientizeze acţiunile sale şi să le dirijeze. În cazuri excepţionale (eschivarea persoanei de la efectuarea expertizei), instanţa, cu participarea medicului psihiatru la şedinţa judiciară, poate adopta o încheiere privind trimiterea forţată a cetăţeanului la expertiză psihiatrică judiciară (alin.(2) art.305 CPC). !!! Concluzia expertului psihiatru nu poate fi înlocuită cu nici o altă probă care ar confirma că cetăţeanul suferă de o boală mintală sau deficienţă mintală (extrasul din cartela ambulatorie a bolnavului, certificatul instituţiei psihiatrice curative). Concluzia expertizei judiciar-psihiatrice este una din probele obligatorii. Pentru efectuarea acesteia este nevoie de timp, fapt ce determină prelungirea termenului de examinare a pricinii în fond. Conform lit.d) art.261 CPC, la cererea participanţilor în proces sau din oficiu, instanţa judecătorească poate (adică nu este obligată) să suspende procesul în cazul ordonării expertizei psihiatrice. Petiţionarul este în drept să-şi susţină sau să renunţe la pretenţiile sale privind limitarea cetăţeanului în capacitatea de exerciţiu, de recunoaștere a acestuia incapabil. Renunţarea petiţionarului la cererea sa nu împiedică alte persoane, enumerate în art.302 CPC, să se

40

 







 

1) 2) 3) 4) 5) 6)

adreseze în instanţa de judecată cu aceeaşi cerere. !!! Refuzul petiţionarului la cererea sa nu exclude dreptul lui de a intenta repetat pricina privind limitarea în capacitatea de exerciţiu a aceluiaşi cetăţean în cazul în care ultimul, după afirmaţiile petiţionarului, continuă să abuzeze de băuturi alcoolice sau droguri. !!! Obiecţiile unuia dintre membrii familiei împotriva examinării pricinii intentate în baza cererii persoanelor enumerate în art.302 CPC, nu constituie temei pentru încetarea procesului, lucrul acesta fiind permis doar în cazurile prevăzute de art.265 CPC. Recunoaşterea cetăţeanului limitat în capacitatea de exerciţiu sau recunoaşterea lui incapabil nu este nelimitată în timp : persoana declarată incapabilă se poate însănătoşi, iar persoana care suferea de consum abuziv de alcool, droguri sau alte substanţe psihotrope poate să-şi schimbe comportamentul. Ordinea anulării limitării în capacitatea de exerciţiu şi recunoaşterea persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu este stabilită de art.308 CPC şi se rezumă la următoarele: trebuie să dispară temeiurile în baza cărora cetăţeanul a fost limitat de către instanţă în capacitatea de exerciţiu sau a fost declarat incapabil; cererea privind recunoaşterea cetăţeanului cu capacitate deplină de exerciţiu se depune la instanţa de judecată de la domiciliul cetăţeanului respectiv, indiferent de faptul de către care instanţă judecătorească a fost adoptată hotărîrea privind recunoaşterea cetăţeanului incapabil sau limitat în capacitatea de exerciţiu; cererea privind anularea limitelor în capacitatea de exerciţiu sau restabilirea capacităţii de exerciţiu se depune de către persoanele indicate în alin.(1), (2) art.308 CPC. A se avea în vedere că cetăţeanul recunoscut de către instanţa de judecată ca fiind incapabil nu poate depune cerere în instanţă cu rugămintea restabilirii complete a capacităţii sale de exerciţiu. Cererea lui trebuie să-i fie restituită (art.170, 308 CPC); este vorba despre intentarea unei noi proceduri independente pe pricină, dar nu privind anularea hotărîrii judecătoreşti anterior adoptate, spre deosebire de cazurile prezentării sau descoperirii locului aflării cetă țeanului recunoscut dispărut fără urmă sau declarat decedat (art.301 CPC). La pregătirea pricinii privind recunoaşterea persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu, anterior declarată incapabilă, judecătorul obligatoriu va numi expertiza psihiatrică judiciară; declararea cetăţeanului cu capacitate deplină de exerciţiu poate avea loc dacă el s-a însănătoşit sau s-a îmbunătăţit considerabil starea sănătăţii lui. Ca temei pentru anularea limitelor în capacitatea de exerciţiu poate servi nu doar faptul că cetăţeanul a încetat să abuzeze de alcool, să consume droguri sau substanţe psihotrope, dar şi faptul pierderii familiei (divorţ, despărţirea de familie) şi dispariţia în legătură cu aceasta a obligaţiilor de a acorda mijloace pentru întreţinerea altor persoane; recunoaşterea cetăţeanului cu capacitate deplină de exerciţiu prezintă o categorie independentă de pricini examinate în ordinea procedurii speciale în baza regulilor generale ale procedurii judiciare civile cu derogările şi completările prevăzute de CPC; în baza hotărîrii judecătoreşti privind restabilirea capacităţii de exerciţiu se anulează tutela (curatela) instituită asupra cetăţeanului. Soluționarea acestei probleme este pusă în competenţa organului de tutelă şi curatelă. Încuviinţarea spitalizării forţate şi a tratamentului forţat ai persoanei Conform legislaţiei, !!! asistenţa medicală şi tratamentul se acordă în conformitate cu principiul caracterului benevol al adresării persoanei corespunzătoare sau cu acordul acesteia, fie cu acordul reprezentantului lui legal, inclusiv internarea în spital sau într-o altă instituţie curativă şi tratamentul petrecut în acestea. În unele cazuri prevăzute de lege, bolnavul poate fi spitalizat forţat. Reieşind din faptul că spitalizarea forţată şi tratamentul forţat al persoanei este legat de restrîngerea drepturilor şi libertăţilor, aceastea au loc doar în baza hotărîrii judecătoreşti. În conformitate cu legislaţia în vigoare, spitalizării forţate şi tratamentului forţat pot fi supuse: persoanele care suferă de boli venerice; persoanele bolnave de tuberculoză; persoanele bolnave de alcoolism cronic, narcomanie sau toxicomanie; persoanele contaminate de virusul imunodeficitar uman (HIV) şi bolnave de SIDA; persoanele care au refuzat ajutorul medical atunci cînd asistenţa medicală era necesară pentru salvarea vieţii lor; persoanele care suferă de tulburări psihice. Aprobarea forţată a examenului psihiatric sau a spitalizării persoanei într-un staţionar de psihiatrie în temeiul hotărîrii instanţei judecătoreşti este reglementată de art.312-318 CPC şi de alte legi. Ordinea procesuală de examinare a pricinilor privind spitalizarea for țată şi tratamentul forţat al cetăţenilor se reglementează de art.309-311 CPC. Necesitatea spitalizării şi tratamentului forţat trebuie să fie confirmate printr-o încheiere a comisiei medicale corespunzătoare, care trebuie să corespundă cerinţelor conţinute în actele legislative care stabilesc ordinea, condiţiile spitalizării şi tratamentului forţat al cetăţenilor. !!! De regulă, problema spitalizării şi tratamentului forţat se rezolvă de către instituţia curativ-profilactorie, fiind perfectată de comisia medicală consultativă din instituţia dată. În lipsa unei instituţii curativ-profilactorii specializate de profil, problema spitalizării şi tratamentului forţat al cetăţenilor indicaţi o rezolvă medicul cabinetului specializat de profil, aprobată prin hotărîrea comisiei medicale consultative a instituţiei medicale în structura căreia acesta se află. Încheierea medicală motivată a instituţiei de ocrotire a sănătăţii privind spitalizarea şi tratamentul forţat se anexează la cerere. În cazurile prevăzute de lege, la cerere se anexează documentele doveditoare a faptului eschivării persoanei de la tratamentul benevol, dar neprezentarea acestor documente nu constituie temei pentru a refuza intentarea procesului. Acestea pot fi prezentate şi după intentarea procesului (alin.(1) art.204 CPC). !!! Instituţia medicală, la depunerea cererii în instanţa de judecată privind spitalizarea şi tratamentul forţat al cetăţenilor cu afecţiuni social periculoase, se eliberează de plata taxei de stat (lit.f) alin.(1) art.85 CPC). !!! Pricinile din categoria respectivă se supun examinării în timp de trei zile din ziua depunerii cererii în instanţa judecătorească, dacă altfel nu este prevăzut în actele legislative care stabilesc ordinea şi condiţiile spitalizării şi tratamentului forţat al cetăţenilor care suferă de bolile social periculoase respective. Aceste pricini se examinează cu participarea obligatorie a cetă țeanului în privinţa căruia a fost pornit procesul, cu excepţia imposibilităţii participării acestuia din cauza sănătăţii, şi cu participarea reprezentantului instituţiei medicale la iniţiativa căreia acest proces a fost intentat. Cetățeanul vizat participă la pricină în calitate de persoană interesată. El este în drept să beneficieze de serviciile reprezentantului care participă la proces în ordinea şi condiţiile prevăzute de legislaţia procesual civilă. !!! Apărarea drepturilor şi intereselor legale ale minorilor, inclusiv ale cetă țenilor recunoscuţi în odinea stabilită de lege ca fiind incapabili sau limitaţi în capacitatea de exerciţiu, o exercită reprezentanţii lor legali. În cazul neprezentării fără motiv în şedinţa de judecată, instanţa judecătorească emite o încheiere privind aducerea forţată a acestei persoane de către organul teritorial de poliţie. Încheierea privind aducerea forţată nu poate fi atacată cu recurs (alin.(3) art.310 CPC). Conform alin.(2) art.311 CPC, !!! stabilirea termenelor de spitalizare forţată şi a tratamentului nu intră în competenţa instanţei judecătoreşti, acestea ţinînd de atribuţiile comisiilor medicale consultative ale institu țiilor corespunzătoare, care, de asemenea, mai adoptă şi hotărîri privind externarea acestor pacienţi după tratarea lor. !!! După rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti privind spitalizarea şi tratamentul forţat o copie de pe aceasta este expediată de către instanţa judecătorească spre executare instituţiei de ocrotire a sănătăţii care a depus cererea. Copia hotărîrii privind spitalizarea şi

41 tratamentul forţat al cetăţenilor care suferă de boli social periculoase trebuie să fie expediată şi organului de poliţie de la domiciliul cetăţeanului respectiv pentru ca acesta să acorde ajutor instituţiilor corespunzătoare în executarea forţată a hotărîrii judecătoreşti (aducerea forţată a bolnavului în instituţia curativă).

1) 2) 3) 4)

    

1) 2)

a) b) c)

d)     

Încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie Conform art.25 din Constituţia RM, orice persoană are dreptul la libertate individuală şi la siguranţă personală. Nimeni nu poate fi privat de libertate, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Printre cazurile de privare de libertate a cetăţeanului se înscrie spitalizarea într-o instituţie de psihiatrie a persoanei care suferă de tulburări psihice, fără acordul lui benevol sau fără acordul reprezentantului lui legal. !!! Asistenţa psihiatrică sub diverse forme poate fi acordată şi cu posibila limitare a libertăţii individuale a pacientului, şi cu aplicarea diferitelor măsuri forţate (spitalizarea forţată în staţionarul de psihiatrie şi examenul psihiatric forţat), inclusiv juridice. În scopul prevenirii samavolniciei de drept în cazul acordării asistenţei psihiatrice, utilizării psihiatriei în scopuri nemedicale, se aplică Legea nr.1402/1997 privind sănătatea mintală şi dispoziţiile art.312-318 CPC care reglementează ordinea examinării pricinilor privind încuviințarea examenului psihiatric sau spitalizării persoanei în staţionarul de psihiatrie. În ordinea stabilită de art.312-318 CPC, se examinează şi se soluționează 4 categorii de pricini: privind încuviinţarea spitalizării în staţionarul de psihiatrie, fără liberul consimţămînt al persoanei sau al reprezentantului ei legal; privind încuviinţarea examenului psihiatric, fără liberul consimțămînt al persoanei sau al reprezentantului ei legal; privind prelungirea termenului de spitalizare a persoanei; privind externarea înainte de termen a persoanei din staţionarul de psihiatrie. Condiţie obligatorie pentru spitalizarea în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt al persoanei sau al reprezentantului ei legal cu scopul acordării de ajutor constituie prezenţa unei tulburări psihice grave (art.28 din Legea privind sănătatea mintală din 16 decembrie 1997). „Grave” în psihiatrie se numesc tulburările psihice de nivel psihotic, adică bolile însoţite de dereglări grave ale psihicului. Atare boli condiţionează: pericolul nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur; incapacitatea de a-şi satisface independent necesităţile vitale; prejudicierea gravă a sănătăţii sale, dacă nu i se acordă asistenţă psihiatrică; incapacitatea de a-şi exercita independent drepturile şi obligaţiile sale, de a purta răspundere juridică, de a conştientiza caracterul faptic şi pericolul social al acţiunilor (inacţiunilor) sale sau de a le dirija (iresponsabilitate); să înțeleagă sensul acţiunilor sale şi să dirijeze cu ele (incapacitate civilă de drept). În legislaţia privind ocrotirea sănătăţii (art.42 din Legea nr.411/1995 privind ocrotirea sănătăţii) şi acordarea asistenţei psihiatrice nu se prevede tratamentul psihiatric fără consimţămîntul bolnavilor care nu prezinfî tulburări psihice grave (persoane cu discernămînt limitat). !!! Petiţionar în pricinile de examen psihiatric forţat, conform alin.(3) art.312 CPC şi alin.(5) art.24 din Legea privind asistenţa psihiatrică, este medicul psihiatru, dacă acesta dispune de informaţie privitor la faptul că persoana respectivă săvîrşeşte acţiuni ce dau temei de a-l suspecta că suferă de tulburări psihice grave, care prezintă pericol nemijlocit pentru sine şi pentru cei din jur. Motiv pentru supunerea persoanei unui examen psihiatric forţat serveşte cererea în scris a membrilor familiei sau a rudelor, a unui medic din orice domeniu de specialitate, a unor persoane cu funcţie de răspundere care întemeiază necesitatea unui atare examen. !!! Medicul psihiatru prezintă în instanţa de judecată cerere privind încuviin țarea examenului psihiatric forţat al unei persoane concrete doar în cazul soluţionării pozitive de către acesta a problemei privind necesitatea efectuării examinării. La încuviinţarea judiciară a examenului psihiatric se poate recurge doar atunci cînd se exclude modalitatea administrativă – efectuarea examenului personal de către medicul psihiatru. Hotărîrea privind examinarea psihiatrică a persoanei fără consimţămîntul acesteia sau fără consimţămîntul reprezentantului ei legal se ia de către medicul psihiatru personal: cînd persoana, supusă examinării, săvîrşeşte acţiuni ce prezintă temei pentru a presupune existenţa la aceasta a unei tulburări psihice grave care cauzează pericol nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur (lit.a) alin.(4) art.22 din Legea privind asistenţa psihiatrică); dacă această persoană se află la evidenţa dispensarului în baza temeiului prevăzut în alin.(1) art.26 din Legea privind asistenţa psihiatrică. !!! Medicul psihiatru depune cererea privind încuviinţarea examenului psihiatric al persoanei fără consimţămîntul ei sau fără consimţămîntul reprezentantului ei legal la instanţa judecătorească de la domiciliul persoanei respective. Conţinutul cererii trebuie să corespundă cerinţelor alin.(1) art.313 CPC, alin.(4), (5) art.24 din Legea privind asistenţa psihiatrică şi să conţină: numele, prenumele, patronimicul petiţionarului, adresa acestuia (numărul de telefon); atitudinea lui faţă de persoana care urmează a fi supusă examinării; motivele adresării în instanţa de judecată, datele faptice care ar indica:  prezenţa unei tulburări psihice grave a persoanei (psihoză acută şi cronică, stare depresivă, debilitate mintală etc.);  comportament şi declaraţii care demonstrează incapacitatea persoanei de a-şi satisface independent necesităţile vitale sau necesitatea intervenţiei psihiatrice în vederea evitării prejudiciului grav sănătăţii; refuzul persoanei sau al reprezentantului ei legal de a se adresa medicului psihiatru şi imposibilitatea (incapacitatea) examinării benevole. În ordinea pregătirii pricinii privind încuviinţarea examenului psihiatric, judecătorul: audiază petiţionarul pe fondul circumstanţelor indicate în cerere; explică drepturile şi obligaţiile petiţionarului; dacă starea persoanei, în privinţa căreia este intentat procesul îi permite să se prezinte în instan ță, judecătorul poate să-l înştiinţeze şi să-l audieze privitor la cererea înaintată în instanţa de judecată, explicîndu-i drepturile lui procesuale şi obligaţiile; soluţionează problema privind atragerea în proces a tuturor persoanelor interesate, citarea martorilor; emite interpelări, solicitînd de la organizaţii şi persoane aparte probele, mai ales a documentaţiei medicale care conţine mersul şi rezultatele examenelor medicale ale pacientului, indicarea măsurilor terapeutice, inclusiv recomandările medicilor privind contraindicaţiile. După terminarea procesului, documentele trebuie să fie restituite în instituţia curativă respectivă. Copiile autentificate de către judecător trebuie să rămînă în materialele dosarului, fapt ce va permite să se respecte interesele justiţiei. Examinarea pricinilor privind examenul psihiatric forţat al persoanei se reduce la controlul de către judecător a legalităţii şi temeiniciei examenului psihiatric forţat. Termenul examinării cererii privind efectuarea examenului, conform alin.(1) art.315 CPC, constituie 5 zile din ziua intentării procesului. !!! Cererea se examinează cu participarea medicului psihiatru, a reprezentantului legal al persoanei şi a altor persoane interesate, precum şi a persoanei însăşi, dacă medicul consideră că acest lucru este posibil, avînd în vedere starea sănătăţii ei. La adoptarea hotărîrii, judecătorul analizează plenitudinea datelor utilizate, indicate de către medicul psihiatru în încheierea sa, logica argumentelor şi corespunderea lor cu concluziile persoanelor interesate, declaraţiile martorilor etc.

42

  

1) 2)

Restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute (procedura de chemare) Ordinea judiciară specială de apărare a drepturilor subiective ale posesorilor titlurilor de valoare (valorilor mobiliare) o constituie procedura privind restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute. Legislatorul şi practica judiciară denumesc această ordine judiciară ca procedură de chemare, ale cărei norme sînt fixate în art.319-326 CPC. !!! Procedura de chemare, ca procedură judiciară specială, este îndreptată spre recunoaşterea titlului de valoare la purtător sau a titlului de valoare la ordin că şi-a pierdut valabilitatea, restabilirea drepturilor posesorului acestui titlu de valoare pe calea depistării persoanelor necunoscute interesate. Problema constă, în primul rînd, în faptul că documentul de valoare pierdut la purtător poate ajunge în mîinile unei terţe persoane care, de asemenea devine titular al dreptului la prezentarea titlului de valoare spre executare debitorului (de ex., instituţiei bancare). Această terţă persoană este necunoscută atît posesorului titlului de valoare, cît şi debitorului în baza titlului de valoare. Procedura de chemare serveşte la căutarea (pentru chemarea publică) şi pentru declararea de către de ținătorul (cel care l-a găsit) documentului despre drepturile sale asupra titlului de valoare sau restituirea lui posesorului. Procedura de chemare vizează interesele tuturor persoanelor interesate în titlurile de valoare la purtător sau la ordin pierdute: interesul debitorului în baza titlului de valoare constă în asigurarea garanţiilor acestuia de la executarea repetată a obliga țiilor în baza titlului de valoare; interesul deţinătorului documentului (de bună-credinţă) constă în faptul că prin intermediul procedurii de chemare i se oferă posibilitatea de a declara drepturile sale asupra documentului (art.322 CPC); interesul fostului posesor al titlului de valoare la purtător este îndreptat spre restabilirea drepturilor sale asupra titlului de valoare. !!! În aşa fel, procedura de chemare ca subinstituţie a procedurii speciale este o procedură judiciară de apărare a drepturilor subiective nelitigioase ale posesorilor titlurilor de valoare pe calea recunoaşterii titlurilor de valoare ca fiind nevalabile în cazurile pierderii lor şi restabilirea drepturilor în privinţa lor. Scopul procedurii de chemare este depistarea necunoscutului de ținător al documentului pierdut şi restabilirea drepturilor în baza acestuia. Procedura de chemare este posibilă doar în cazurile indicate de lege. Legislaţia în vigoare a RM permite aplicarea procedurii de chemare doar în privinţa titlurilor de valoare la purtător şi a titlurilor de valoare la ordin (de ex.: conosamente, cecuri, certificate de depozit etc.). Se aplică regula: procedura de chemare este interzisă în privinţa titlurilor de valoare, dacă altceva nu este prevăzut de lege. Iată de ce drepturile în baza titlurilor de valoare nominale nu se supun apărării în ordinea procedurii de chemare. !!! Persoana care a pierdut titlul de valoare nominal nu are nevoie de restabilirea judiciară a drepturilor în baza acestuia, însă oricare deţinător necunoscut al titlului de valoare nominal nu poate obţine nici un drept asupra titlului de valoare nominal (cu excepţia cazurilor cesiunii de creanţă). !!! În cazul pierderii titlului de valoare, recunoa șterea acestuia ca fiind nul şi restabilirea în drepturi în baza acestuia se efectuează de către debitor. Prin pierderea titlului de valoare se înţelege lipsa totală a acestuia sau pierderea de către titlul de valoare a indicilor de plată – şterşi, pătaţi, parțial sînt deterioraţi în timpul incendiului, inundaţiei în apartament, oficiu, este pătat de vopsea, cerneală, sînge în timpul unui accident rutier sau în urma păstrării neglijente şi din alte motive. !!! Persoana care a pierdut titlul de valoare la purtător sau titlul de valoare la ordin poate solicita restabilirea drepturilor asupra acestuia în ordinea procedurii speciale în cazurile prevăzute de lege şi dacă nu este cunoscut deţinătorul acestuia. În caz contrar, trebuie să fie înaintată o acţiune de revendicare. În conformitate cu alin.(2) art.319 CPC, !!! cererea privind recunoașterea titlului de valoare ca ieşit din vigoare (recunoaşterea documentului ca fiind nevalabil) şi restabilirea drepturilor în baza acestuia se depune la instanţa judecătorească de la sediul instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul. Aceasta înseamnă că în pricinile procedurii de chemare este stabilită competenţa teritorială specială. !!! Competenţa teritorială specială este binevenită pentru procedura de chemare privind titlurile la purtător şi nu pentru procedura de chemare privind titlurile de valoare la ordin. !!! Competenţa cererilor privind pierderea titlurilor de valoare la ordin (cecuri, cambii, trate) trebuie să se stabilească în funcţie de locul efectuării plăţilor, adică de locul îndeplinirii obligaţiilor în baza titlului. !!! Sintagma „la sediul instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul”, conţinută în alin.(2) art.319 CPC, trebuie înţeleasă în sensul că cererea se depune la instanţa judecătorească de la locul de trai al debitorului (adică a persoanei fizice care a eliberat documentul), iar dacă în calitate de debitor apare o instituţie (persoană juridică) care a eliberat documentul, atunci – la sediul acesteia. Art.320 CPC stabileşte cerinţe speciale, înaintate faţă de cererea privind recunoaşterea documentului pierdut ca fiind nevalabil. O importanţă deosebită o au cerinţele privind indicarea caracteristicilor de diferenţiere a documentului pierdut . Aceasta este important pentru publicarea chemării necunoscutului deţinător al documentului, aplicarea interdicţiei de executare a titlului de valoare şi emiterea hotărîrii judecătoreşti despre recunoaşterea titlului de valoare ca fiind nevalabil. În cererea privind recunoaşterea ca fiind nevalabile valorile mobiliare la purtător şi la ordin pierdute şi privind restabilirea drepturilor în privința acestora trebuie să fie indicate circumstanţele în care a avut loc pierderea documentului . Acestea trebuie expuse amănunţit, cu anexarea documentelor instituţiilor corespunzătoare, care confirmă atît existenţa împrejurărilor propriu-zise cît şi probabilitatea pierderii valorilor mobiliare-documente privind incendiul, inundaţia, actele de control ale organelor de ocrotire a normelor de drept efectuate la plîngerea privitor la pierderea, furtul valorilor mobiliare, certificate privind pornirea urmăririi penale, alte documente, nu se exclude referirea la declaraţiile martorilor. La categoria acţiunilor pregătitoare speciale pentru pricinile procedurii de chemare se referă: interzicerea instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul de a exercita în baza acestuia plăţi şi livrări; dispoziția despre publicarea chemării publice în instanţa de judecată a de ținătorului documentului. în acest scop se emit două acte procesuale de sine stătătoare. !!! În încheierea despre chemarea publică a deţinătorului documentului pentru recunoaşterea titlului de valoare ca fiind nevalabil trebuie să se indice descrierea detaliată a titlului de valoare pierdut cu eviden țierea datelor acestuia. În încheiere trebuie să fie menţionat termenul de chemare – 3 luni de la data publicării înştiinţării, indiferent de tipul titlului de valoare. Punctul obligatoriu ai înştiinţării este propunerea adresată de ținătorului documentului a cărui pierdere este declarată ca să depună în instanţă o cerere în care să-şi revendice drepturile asupra documentului. În sensul art.324 CPC, înştiinţarea trebuie să conţină şi preîntîmpinarea precum că, la expirarea termenului de chemare, titlul de valoare pierdut va fi declarat nul. În încheierea judecătorească trebuie să fie reprodus ad literam textul anunţului din ziar, precum şi indicat termenul pentru executarea de către petiţionar a obligaţiilor de publicare a înștiințării privitor la chemarea publică a deţinătorului documentului şi prezentare a instanţei judecătoreşti a probelor publicării unei atare înştiinţări. Termenul respectiv trebuie să fie cît mai scurt – 3 zile din momentul emiterii încheierii. Legea (alin.(1) art.110 CPC) permite judecătorului să stabilească un termen pentru îndeplinirea de către petiţionar a ac țiunilor procesuale indicate. !!! Înfăţişarea deţinătorului documentului pînă la expirarea termenului de chemare (3 luni) şi prezentarea de către acesta a titlului de valoare atrage după sine scoaterea cererii de pe rol. În astfel de cazuri instanţa judecătorească stabileşte un termen care nu depăşeşte 2 luni, în decursul căruia se păstrează acţiunile de asigurare întreprinse. Îndeplinirea actelor procesuale menţionate este posibilă dacă deţinătorul documentului nu numai că va prezenta documentul în instanţă, ci şi, ceea ce este foarte important, îşi va declara drepturile sale asupra titlului de valoare, dacă atare drepturi îi aparţin. În astfel de cazuri se consideră că apare un litigiu de drept, iar instanţa

43 judecătorească explică petiţionarului dreptul acestuia de a înainta deţinătorului documentului o cerere de chemare în judecată privind reclamarea titlului de valoare din posesiunea străină ilegală, iar deţinătorului documentului – dreptul acestuia de a solicita de la petiţionar repararea prejudiciilor cauzate prin aplicarea de către instanţa judecătorească a interdicţiei asupra efectuării plăţilor şi livrărilor în baza documentului litigios. !!! În cazul neînaintării cererii de chemare în judecată de către peti ționar sau de către deţinătorul documentului în perioada termenului stabilit (nu mai mult de două luni), acţiunile asigurătorii întreprinse de instanţa judecătorească urmează a fi anulate. Cererea de chemare în judecată menţionată (a petiţionarului sau a deţinătorului documentului) trebuie să fie înaintată în aceeaşi instanţă de judecată în care a fost pornită procedura de chemare în scopul obţinerii de către instanţă a informaţiei despre faptul depunerii sau nedepunerii unei atare cereri de chemare în judecată şi anularea acţiunilor asigurătorii întreprinse, dacă acţiunea împotriva de ținătorului documentului nu a fost înaintată. !!! În cazul în care deţinătorul prezintă titlul de valoare în instanţa de judecată, însă nu declară nici un drept asupra acestuia, instanţa judecătorească, după controlul autenticităţii şi identităţii documentului cu cele indicate în cerere, trebuie să-l restituie petiţionarului, iar procesul în procedura dată să fie încetat, deoarece acordul petiţionarului de a primi titlul de valoare urmează a fi înţeles ca renunţarea acestuia la cererea sa privind restabilirea drepturilor în baza titlului de valoare şi la dezbaterile judiciare viitoare, fapt ce constituie temei de a înceta procesul în conformitate cu lit.с) art.265 CPC. Concomitent, instanţa judecătorească trebuie să anuleze acţiunile asigurătorii întreprinse în pricina respectivă. Lipsa cererilor din partea posibililor deţinători în privinţa drepturilor lor asupra documentului face posibilă dezbaterea judiciară despre recunoașterea documentului pierdut ca fiind nul, care trebuie să aibă loc după regulile generale ale procedurii judiciare civile . Pricina este supusă examinării cu participarea obligatorie a petiţionarului, a persoanei care a eliberat titlul de valoare, a debitorului după titlul de valoare, a altor persoane interesate. !!! În cazul titlurilor de valoare la ordin la participarea la examinarea pricinii este necesară atragerea tuturor persoanelor care cîndva au înregistrat un gir (au girat) pe titlul de valoare la ordin. Această oferă posibilitatea de a-l restabili pe petiţionar în drepturile asupra titlului de valoare pierdut cu un grad înalt de veridicitate. !!! Prin hotărîrea judecătorească petiţionarul se confirmă în drepturile sale, care i-au aparţinut în baza documentului declarat ca fiind nul. Această hotărîre reprezintă temei pentru efectuarea către petiţionar a plăţilor corespunzătoare sau a eliberării unui nou document în schimbul celui declarat nul.

    

  

Constatarea inexactităţi înscrierilor în registrele de stare civilă În scopul protecţiei drepturilor cetăţenilor, precum şi în interesele de stat şi sociale, cele mai importante evenimente din viaţa omului – naşterea, decesul, încheierea şi desfacerea căsătoriei, înfierea, stabilirea paternităţii, schimbarea prenumelui, a numelui sau a patronimicului – urmează a fi înregistrate la organele de stat de înregistrare a actelor de stare civilă (art.54 CC, art.1 din Legea privind actele de stare civilă nr.100/2001). Înregistrarea actului de stare civilă constă în efectuarea înregistrării actului şi a certificatului corespunzător, care se eliberează în acest temei cetăţenilor. Documentele indicate sînt recunoscute ca dovezi incontestabile a faptului fixat în ele. Tipurile actelor şi ordinea de înregistrare a actelor de stare civilă sînt determinate de legislaţia privind actele de stare civilă: Codul civil; Codul familiei; Legea privind actele de stare civilă din 26 aprilie 2001; Instrucțiunea cu privire la modul de înregistrare a actelor de stare civilă nr.4/2004; alte acte normative privitoare la actele stării civile. Inexactitățile comise la înregistrarea actelor de stare civilă pot influen ța esenţial drepturile şi obligaţiile persoanelor interesate (de ex., la primirea moştenirii, a pensiei etc.). !!! Legislaţia privind actele de stare civilă prevede posibilitatea rectificării şi modiiicării înscrierilor în actele de stare civilă, dacă la întocmirea lor totuși au fost comise greşeli sau dacă datele conţinute în ele nu corespund realităţii. în cazul existenţei unor temeiuri suficiente şi a lipsei litigiului de drept între persoanele interesate, rectificarea gre șelilor sau introducerea modhicărilor în înregistrările actelor se efectuează de către organul de stare civilă (art.54 CC, art.66 din Legea privind actele de stare civilă). !!! Ordinea rectificării greşelilor şi introducerea modificărilor se reglementează prin Legea privind actele de stare civilă şi prin Instrucţiunea privind ordinea înregistrării actelor de stare civilă. Instanţa judecătorească examinează pricinile despre stabilirea incorectitudinii înscrierii în actele de stare civilă, dacă organul de stare civilă a respins cererea despre modificarea, rectificarea sau completarea înscrierii în actul de stare civilă . În cazul unui litigiu de drept între petiţionar şi alte persoane interesate, chestiunea despre incorectitudinea înregistrării în act sau necorespunderii ei cu realitatea este examinată de instanţa judecătorească în ordinea procedurii în acţiuni civile şi înscrierea în act se rectifică (se modifică, se completează) în baza hotărîrii instanţei judecătoreşti. Procedura în pricinile privind constatarea inexactităţilor în înscrierile din actele de stare civilă poate fi intentată în cazul existenţei condiţiilor prevăzute de art.331 CPC: existenţa înscrisului primar sau restabilit al actului de stare civilă, în care este comisă inexactitatea; lipsa litigiului de drept dintre petiţionar şi persoanele interesate; decizia organului stării civile despre refuzul de a rectifica sau modifica înscrierea. !!! Rectificarea (modificarea, completarea) actelor de stare civilă, în afară de explicaţia petiţionarului şi a persoanelor interesate, poate fi confirmată prin orice alte mijloace de probare, inclusiv prin concluzia expertului. De aceea, pe lîngă materialele prezentate de petiţionar (actul eliberat de organul de stare civilă care conţine greşeala, documentele care confirmă necesitatea introducerii rectificării, copia deciziei organului stării civile despre refuzul de a modifica sau rectifica înscrierea existentă), o importanţă majoră pot avea şi datele scrise despre găsirea petiţionarului în timpul studiilor la școală, în instituţiile de învăţămînt superior, la locul de muncă şi de trai, în cartea de imobil, în actele despre decoraţii, în paşaport, în actele militare etc. !!! Hotărîrea instanţei judecătoreşti prin care este constatată inexactitatea înscrierii în registrele (cărţile) OSC serveşte drept temei pentru corectarea ei de către organele stării civile. Reconstituirea procedurii judiciare pierdute (procedura de reconstituire) Neavînd un caracter de litigiu, reconstituirea procedurii judiciare se referă la o procedură specială – nu există reclamant şi nu există pîrît, dar există petiţionar, nu există litigiu de drept civil. CPC stabileşte normele de reconstituire nu numai a procedurii judiciare pierdute. !!! Procedura de reconstituire se aplică şi în cazul pierderii procedurii de executare. Conform art. 87 Cod de executare, procedura de executare pierdută poate fi reconstituită de către instanţa judecătorească în corespundere cu CPC. Prin pierderea procedurii judiciare sau de executare se înțelege lipsa ei totală (e pierdută sau furată), precum şi distrugerea fizică a procedurii (incendiu, inundaţie, aducerea în starea care nu permite utilizarea ei, distrugerea din considerente criminale sau distrugerea în

44

 

                 

legătură cu expirarea termenului de păstrare prevăzut de lege). Cele mai răspîndite cauze de pierdere a procedurii judiciare sau de executare sînt păstrarea neglijentă, incendiul sau acţiuni (inacţiuni) intenţionate. !!! Actele ce constituie materialul pricinii civile concrete (a procedurii judiciare) sau a pricinii de executare concrete (procedurii de executare) pot fi pierdute în întregime sau parţial. Procedura judiciară sau de executare pierdută poate fi reconstituită în întregime sau parţial. Volumul reconstituirii procedurii judiciare (de executare) pierdute este determinat nemijlocit de către petiţionar. Procedura judiciară pierdută într-o pricină civilă urmează a fi reconstituită (în întregime sau parţial) numai în cazul dacă ea s-a încheiat: prin adoptarea unei hotărîri judecătoreşti; prin pronunţarea încheierii privind încetarea procesului. Procedura judiciară pierdută pînă la examinarea cauzei în fond sau pînă la încetarea procesului nu se reconstituie . În aceste cazuri persoanele interesate au dreptul să intenteze o nouă acţiune conform regulilor generale. !!! Dacă cererea de chemare în judecată s-a păstrat în instanţa judecătorească, dar au fost pierdute alte acte, atunci eforturile instanţei judecătoreşti şi ale persoanei interesate pot fi direcţionate spre reconstituirea actelor prezentate împreună cu cererea de chemare în judecată sau la înlocuirea lor cu exemplarele secundare sau cu alte acte ce confirmă pretenţiile cererii de chemare în judecată. !!! Dacă a fost pierdută procedura de executare nefinisată, iar procedura judiciară s-a păstrat, procedura de executare pierdută poate fi reconstituită şi prin eliberarea duplicatului titlului executoriu în ordinea stabilită de art.19 Cod de executare. !!! De cele mai multe ori urmează a fi reconstituită însăşi procedura judiciară sau de executare în întregime, unele elemente ale lor, hotărîrea judecătorească, încheierea privind încetarea procesului, titlul executoriu sau actul cu caracter executor (partea lor dispozitivă) indicate în art.11 Cod de executare şi altele. Cererea privind reconstituirea procedurii judiciare pierdute trebuie să corespundă prin forma şi conţinutul ei cerinţelor art.166, 167 CPC. Totodată, cererile de acest fel trebuie să conţină şi date speciale, indicate în art.337 CPC. Dacă este vorba de reconstituirea procedurii de executare, în cerere se indică: ce act executoriu (art.11 Cod de executare) şi ce alte materiale au existat în procedura de executare pierdută; dacă a fost executată hotărîrea judecătorească; ce poziţie ocupa petiţionarul în procesul de executare; cine a mai participat la procedura de executare şi în ce poziţie procesuală, domiciliul lor sau locul lor de aflare; numele, prenumele, patronimicul executorului judecătoresc care a efectuat acţiunile de executare; ce-i este cunoscut petiţionarului despre circumstanţele pierderii procedurii de executare; locul de aflare a copiilor actelor procedurii de executare pierdută; la cine se află copiile acestor acte, reconstituirea căror acte concrete o cere petiţionarul; în ce scop este necesară reconstituirea lor. La cerere se anexează: actele respective referitoare la procedura judiciară sau de executare, care s-au păstrat la petiţionar în original sau în copii, chiar dacă ele nu sînt autentificate în ordinea stabilită, copiile cererii de chemare în judecată (cererea despre intentarea procedurii de executare), cererile de apel (de recurs), citaţiile judiciare, copiile încheierii privind intentarea procedurii de executare privind aplicarea sechestrului asupra patrimoniului sau privind interdicţia de a efectua careva acţiuni, extrasele din procesele-verbale ale şedinţelor de judecată, corespondenţa instanţei judecătoreşti sau a organului de executare cu participanţii la procedura respectivă, titlul executoriu sau extrasul din el, copia actului de sechestru al patrimoniului etc. !!! Dacă există date despre aceea că actele se află în instituţii sau la anumiţi cetăţeni, acest fapt trebuie să fie indicat în cerere, iar instanţa judecătorească va emite o interpelare privind solicitarea lor în pregătirea cauzei pentru dezbateri judiciare (art.119 CPC) sau ea singură le va solicita (alin.(1) art.185 CPC, alin.(2) art.340 CPC). Legea fixează indicarea obligatorie în cerere a scopului adresării în instanţa judecătorească în chestiunea reconstituirii procedurii pierdute. Lipsa scopului adresării serveşte drept temei pentru a nu se da curs cererii, refuzul de a intenta proces sau scoaterea cererii de pe rol (alin.(1), (2) art.339 CPC). În timpul examinării pricinii, instanţa judecătorească cercetează acea parte a procedurii care s-a păstrat, actele eliberate din dosar cetăţenilor şi instituţiilor pînă la pierderea procedurii, copiile acestor acte, alte certificate şi hîrtii care se referă la cauză. !!! În calitate de martori se audiază nu numai participanţii la procesul pierdut sau la procedura de executare, dar şi persoanele prezente în timpul efectuării acţiunilor procesuale privitoare la acestea. !!! Dacă materialele adunate şi verificate de către instanţa de judecată sînt suficiente pentru reconstituirea procedurii pierdute, instanţa judecătorească hotărăşte asupra reconstituirii ei în totalitate sau parţial. !!! Dacă scopul cererii este executarea ei, dar adresarea în instanţa de judecată a avut loc după expirarea termenului pentru prezentarea spre executare a titlului executoriu şi instanţa judecătorească a refuzat repunerea în termen, procedura de reconstituire încetează. La soluţionarea chestiunii privind reconstituirea procedurii judiciare pierdute instanţa judecătorească nu este competentă să discute corectitudinea concluziilor instanţei judecătoreşti care a examinat pricina şi a temeiniciei cerinţelor petiţionarului în fondul acţiunii intentate anterior sau a altei solicitări privind dosarul civil pierdut. În cazul existenţei temeiurilor pentru reconstituirea procedurii în totalitate sau parţial, instanţa judecătorească adoptă o hotărîre în care este expusă esenţa actelor judiciare pierdute. !!! În cazul insuficienţei materialelor adunate pentru reconstituirea exactă a procedurii judiciare sau de executare pierdute pe pricina civilă, instanţa judecătorească emite o încheiere privind încetarea procesului de reconstituire a procedurii. În acest caz persoanei interesate i se aduce la cunoştinţă că ea are dreptul să înainteze o cerere corespunzătoare (cerere de chemare în judecată, cerere) în ordine generală (procedura în acţiuni civile, contenciosului administrativ, procedura specială etc.). Tema: APLICAREA MĂSURILOR DE PROTECȚIE ÎN CAZURILE DE VIOLENȚĂ ÎN FAMILIE Natura juridică a procedurii de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie Din punct de vedere sistemic, procedura de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie este reglementată de CPC la secţiunea Procedură specială. Această poziţionare tehnico-legislativă însă nicidecum nu îi justifică locul procedurii de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie în sistemul dreptului procesual civil ca fel al procedurii speciale. !!! Prin esenţă, procedura de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie constituie un fel de sine stătător al procedurii civile, avînd propriile particularităţi.

45 !!! Procedura de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violen ță în familie nu are drept obiectiv solu ționarea unui litigiu de drept, ci aplicarea măsurilor de protecţie. Aceasta, în fond constituie o trăsătură similară ca şi în cazul procedurii speciale, care, de fapt, creează confuzia unei similitudini dintre respectivele două feluri de proceduri. Per a contrario, lipsa litigiului de drept în cadrul procedurii de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie o defineşte ca un fel de sine stătător al procedurii civile, şi nu speciale. În conformitate cu alin.(3) art.280 CPC, dacă în cadrul procedurii de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie se va constata un litigiu de drept ce ţine de competenţa instanţelor de judecată, să fie aplicate prin analogie prevederile din cadrul procedurii speciale, iar instanţa de judecată să scoată cererea de pe rol printr-o încheiere şi să explice petiţionarului şi persoanelor interesate dreptul lor de a soluţiona litigiul în procedura de acţiune civilă la instanţa competentă . Această poziţie se datorează faptului că procedura de aplicare a măsurilor de protecţie este limitată doar la admisibilitatea măsurilor de protecţie pentru cazurile de violenţă în familie şi aplicarea acestora, fără a se expune asupra oricăror drepturi în fond. În principiu, procedura de aplicare a măsurii de protecţie în cazurile de violen ță în familie reprezintă un mecanism de aplicare a prevederilor Legii nr.45/2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Reglementările procesual civile nu pot acoperi întreg spectrul ce ţine de cazurile de violenţă în familie, or, potrivit art.14 al Legii nr.45/2007 cererea despre comiterea actelor de violenţă se examinează în instanţa de judecată conform CPC şi CPP. Obiect al normelor procesual civile constituie doar aplicarea de către instanţa de judecată a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie. Procedura civilă nu delimitează care anume drepturi sau interese legitime urmează a constitui obiectul apărării judiciare, acoperind în virtutea art.5 CPC, o competenţă generală. !!! În cazul procedurii de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie, obiectul este limitat la actele de violenţă în familie. Raportînd prevederile art.3184 CPC la prevederile alin.(1) art.3186 CPC, se relevă faptul că !!! legiuitorul, prin utilizarea sintagmei „încheierea privind aplicarea ordonanței de protecţie”, a avut în vedere interpretarea acesteia ca o dispoziţie a instanţei de judecată în vederea punerii în executare a ordonanţei de protecţie şi nu ca un act procedural separat, avînd în vedere că nici dispoziţiile CPC şi nici ale Legii cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie nr.45/2007 nu prevăd forma şi conţinutul ordonanţei de protecţie, cu excepţia faptului că ordonanţa de protecţie va cuprinde una sau mai multe măsuri prevăzute la alin.(1) art.15 din legea menţionată, alin. (2) art.3184 CPC. !!! O altă însuşire caracteristică procedurii de aplicare a măsurii de protec ție în cazurile de violenţă în familie este prezenţa ordonanţei ca şi act de procedură, care, din punct de vedere al conţinutului, nu se încadrează în reglementările cuprinse în sistemul dreptului procesual civil la art.14 CPC. Potrivit alin.(4) art.14 CPC, ordonanţa judecătorească se emite la examinarea în primă instanţă a pricinilor specificate la art.345 CPC. În acest context prevederile art.318 4 CPC constituie o excepţie de la prevederile alin.(4) art.14 CPC, deoarece !!! trebuie delimitată ordonanța judecătorească emisă în cadrul procedurii în ordonanţă (simplificată) de ordonanţa de protecţie emisă în cadrul procedurii de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie. Ordonanţa de protecţie nu constituie actul judecătoresc de dispoziţie în cazul examinării cererii de aplicare a măsurii de protecţie în cazurile de violenţă în familie. Întrucît conform alin.(1) art.318 4 CPC, în cazurile de violență în familie, instanţa de judecată emite o încheiere prin care admite sau respinge cererea privind emiterea ordonanţei de protecţie. Alin.(2) art.318 4 CPC prevede că, !!! în cazul admiterii cererii, instanţa emite o ordonanţă de protecţie prin care aplică agresorului una sau mai multe măsuri prevăzute de această normă. În acest sens, ordonanţă de protecție constituie actul de aplicare al încheierii judecătoreşti. Această idee este susţinută şi de poziţia legiuitorului statuată în art.2 al Legii nr.45/2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenței în familie şi anume: ordonanţă de protecţie – act legal prin care instanţa de judecată aplică măsuri de protecţie a victimei.

a) b) c) d) e) f)

     1) 2) 3)

Procedura de examinare a cererii de aplicare a măsurii de protecţie în cazurile de violenţă în familie La examinarea cererilor de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie se aplică principiile fundamentale ale procesului civil. Conţinutul art.5 al Legii nr.45/2007 care reglementează principiile de bază ale prevenirii şi combaterii violenţei în familie: legalitatea; egalitatea; confidenţialitatea; accesul la justiţie; protecţia şi securitatea victimei; cooperarea autorităţilor administraţiei publice cu societatea civilă şi cu organizaţiile internaţionale. !!! Deşi majoritatea principiilor sînt comune şi procedurii civile, unele din acestea (de ex.: confidenţialitatea, protecţia şi securitatea victimei) ar limita sau cel puţin ar impune excepţii la aplicarea principiilor fundamentale ale procesului civil. De ex., pentru a asigura confidenţialitatea, este nevoie de examinarea cererilor de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie în şedinţă închisă. Persoanele în drept să depună cererea. Reieşind din axioma principiului disponibilităţii în cadrul procesului civil, procedura de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie poate fi intentată doar în baza unei cereri care reprezintă materializarea voinţei subiectului raportului juridic. Reieşind din art.12 al Legii nr.45/2007, persoanele care pot depune cerere despre comiterea actelor de violenţă în familie sînt: victima; în situaţii de criză, membrii de familie; persoanele cu funcţii de răspundere şi profesioniştii care vin în contact cu familia; autoritatea tutelară; alte persoane care deţin informaţii despre pericolul iminent de săvîrşire a unor acte de violenţă sau despre săvîrşirea lor. Art.3181 CPC reglementează cazurile cînd anumite categorii de persoane sînt în drept să depună cerere de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie: victima violenţei în familie sau de reprezentantul ei legal; în cazul minorului – de organul de tutelă şi curatelă; în caz de imposibilitate de depunere a cererii de către victimă – procurorul, organul de asistenţă socială sau poliţia, la solicitarea victimei, în acest sens, este cazul ca procurorul sau organul de poliţie să motiveze imposibilitatea depunerii cererii de către victimă. Spre ex., victima a fost bătută tare, este bolnavă, este într-o stare psihică deplorabilă etc. !!! Prevederile Legii nr.45/2007 stipulează un cerc mai larg de persoane (membrii de familie; persoanele cu funcţii de răspundere şi profesioniştii care vin în contact cu familia; alte persoane care deţin informaţii despre pericolul iminent de săvîrşire a unor acte de violenţă sau despre săvîrşirea lor) în drept să depună cererea de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie. În cazul respectiv, neconcordanţa elucidată urmează a fi interpretată în sens extensiv, în ideea producerii de efecte juridice. Nu poate fi exclus dreptul subiectului de a depune cererea de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie în temeiul

46

1) 2)  

        

prevederilor Legii nr.45/2007, prin simplul fapt al omisiunii legii procesuale. Or, legea procesual civilă în acest caz vine să prescrie mecanismul procesual de aplicare a Legii nr.45/2007. Competenţa instanţei de judecată. Privitor la competenţa instanțelor de judecată de a examina cererile de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie, art.318 1 CPC stabileste competența la alegere: instanţa de judecată de la domiciliul sau locul de aflare a victimei sau a agresorului; de la locul unde victima a solicitat asistentă sau de la locul unde a avut loc actul de violenţă. Cuprinsul cererii. Art.3182 CPC prevede în calitate de exigenţe ale conţinutului cererii de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violență în familie: circumstanţele actului de violenţă, intensitatea, durata, consecinţele suportate; alte circumstanţe care indică necesitatea aplicării măsurilor de protecţie. Deşi legea procesual civilă nu impune alte cerinţe de conţinut ale cererii de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie, CSJ a RM recomandă aplicarea prevederilor art.166, 167 CPC şi în acest caz. !!! La cerere, însă, nu se va anexa dovada achitării taxei de stat, deoarece potrivit lit.с 1) alin.(1) art.85 CPC, victimele violenţei în familie sînt scutite de la achitarea taxei de stat pentru cererile privind aplicarea măsurilor de protecţie. Aceasta constituie şi o deosebire de procedura specială, or ultima, potrivit Legii, se impune cu taxa de stat. Procedura de examinare a cererii. Art.3183 CPC prevede reguli atipice procedurii civile de examinare, ceea ce, de fapt, îi şi imprimă caracterul particular ca fel de sine stătător al procedurii civile. !!! După primirea cererii de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie, instanţa de judecată are obligaţia să contacteze imediat poliţia de sector de la locul aflării agresorului pentru a solicita informarea acestuia despre procedura iniţiată. În principiu, faptul constituie o formă atipică de citare a agresorului, justificată prin necesitatea garantării promptitudinii în soluţionarea acestor categorii de cereri. !!! Un alt subiect la etapa dată ţine de interpretarea noţiunii de „imediat”, or, legea procesual civilă nu mai foloseşte o astfel de unitate de cronometrare a timpului în alt context. În acest sens, deşi s-ar preta aplicarea principiului rezonabilităţii, totuşi, în cazul de faţă, este vorba de nişte exigenţe mai drastice faţă de unitatea temporară. Acest concept urmează a fi interpretat în raport cu prevederile art.3184 CPC, care impune în general limita de 24 ore pentru examinarea unor astfel de cereri. Este motivul din care termenul „imediat” nu ar fi corect să îl interpretăm în dimensiune temporară concretă (de ex., în minute, ore), ci urmează a fi interpretat în vederea realizării termenului general de 24 ore de examinare a cererii de aplicare a măsurilor de protec ție în cazurile de violenţă în familie. Această sarcină are drept scop asigurarea garanţiilor procesuale faţă de agresor, motiv din care CSJ a RM recomandă aplicarea prevederilor art.102 CPC pentru procedura dată. Iar în cazul în care, în cadrul citării legale, persoana interesată (agresorul) va refuza să primească citaţia sau înştiinţarea, colaboratorul de poliţie va întocmi un raport conform procedurii stabilite. Neprezentarea agresorului la şedinţa de judecată nu împiedică instan ța să examineze cererea. La rîndul său, alin.(2) al art.318 4 CPC mai impune facultativ !!! obligația instanţei de judecată de a solicita organului de asistenţă socială sau poliției, după caz, prezentarea unui raport de caracterizare a familiei vizate şi a agresorului. Deşi realizarea acestei sarcini nu este limitată de unitatea temporară: „imediat”, considerăm că ea urmează a fi aplicată şi în acest caz, pentru a asigura garanţia stipulată la art.3184 CPC de examinare a cererii de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie în 24 ore. Instanţa de judecată poate solicita şi alte acte necesare pentru examinarea cererii. În acest caz, instanţa nu poate periclita termenul de 24 ore de examinare a cererii de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie în detrimentul altor acte, cum ar fi dispunerea oricăror expertize. Deşi art.3184 CPC prevede cu titlu de normă imperativă obligaţia instan ței de judecată de a soluţiona cererea de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie în 24 de ore de la primirea cererii, !!! prin emiterea unei încheieri prin care admite sau respinge cererea, nerespectarea termenului de 24 de ore nu duce la nulitatea actului judecătoresc prin care a fost soluţionată cererea de aplicare a măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie, însă constituie temei pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare faţă de magistrat. În cazul admiterii cererii, instanţa emite o ordonanţă de protecţie prin care aplică agresorului una sau mai multe dintre următoarele măsuri: obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei, fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor; obligarea de a sta departe de locul aflării victimei, la o distanţă ce ar asigura securitatea victimei; obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea; interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei; obligarea, pînă la soluţionarea cazului, de a contribui la între ținerea copiilor pe care îi are în comun cu victima; obligarea de a plăti cheltuielile şi daunele cauzate prin actele sale de violenţă, inclusiv cheltuielile medicale şi cele de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse sau deteriorate; limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune; stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori; interzicerea de a păstra şi purta armă. Legea nu impune o limită în ceea ce priveşte numărul sau combinaţia de măsuri de protecţie care pot fi aplicate. în schimb, legiuitorul a reglementat exhaustiv lista acestor măsuri. !!! Măsurile de protecţie se aplică pe un termen de pînă la 3 luni. În acest sens CSJ a RM explică că termenul poate fi prelungit doar la cererea repetată, ca urmare a comiterii de către agresor a unor fapte noi de violenţă în familie. Este oportună interpretarea in favorem victimei, astfel încît nefiind necesare acte noi de violenţă din partea agresorului, ci men ținerea pericolului de a se repeta aceleaşi acţiuni de violenţă. în acest context, potrivit art.318 5 CPC, termenul măsurilor de protecţie poate fi prelungit de instanţa de judecată la cererea repetată ca urmare a comitem faptelor de violenţă în familie sau ca rezultat al nerespectării condiţiilor prevăzute în ordonanţa de protecţie. !!! În principiu, legea nu limitează de cîte ori poate fi prelungit termenul măsurilor de protecţie, motiv din care, dacă nu dispar temeiurile care au stat la baza aplicării lor, prelungirile pot fi aplicate de mai multe ori, pînă nu dispar premisele pentru aceasta. Însă în cazul în care dispare necesitatea prelungirii sau revocării măsurilor de protecţie, la cererea întemeiată a victimei, instanţa de judecată poate revoca măsurile de protecţie aplicate, asigurînd-se că voinţa victimei este liber exprimată şi nu a fost supusă presiunilor din partea agresorului. Instanţa de judecată remite de îndată ordonanţa de protecţie poliţiei şi organului de asistenţă socială spre executare imediată. !!! Ordonanţa privind măsurile de protecţie prevăzute la lit.e), f) alin.(2) art.318 4 CPC se remite spre executare imediată executorului judecătoresc în a cărui competenţă teritorială, stabilită de camera teritorială a executorilor judecătoreşti, se află domiciliul agresorului. În cazul nerespectării condiţiilor prevăzute în ordonanţa de protecţie, instanţa de judecată, la cerere, poate institui şi alte măsuri adecvate

47 prevăzute expres de CPC. Instanţa poate sesiza organul competent în vederea cercetării acţiunilor agresorului de neexecutare intenţionată sau de eschivare de la executarea hotărîrii instanţei de judecată (fapte prevăzute de art.318 Cod contravenţional, art.320 CP etc.). Contestarea. Încheierea privind admiterea sau respingerea cererii de aplicare a măsurilor de protecţie şi încheierea privind aplicarea ordonanței de protecţie nu se contestă în ordine de apel, însă poate fi contestată în ordine de recurs (art.423-428 CPC). !!! Încheierea privind admiterea sau respingerea cererii de aplicare a măsurilor de protecţie şi încheierea privind aplicarea ordonanţei de protecţie, pot fi supuse revizuirii potrivit regulilor generale prevăzute la art.446-453 CPC, nu însă şi ordonanţa de protecţie. În acest sens, ordonanță de protecţie constituie actul de aplicare al încheierii judecătoreşti şi poate fi supusă revizuirii doar împreună cu încheierea instanţei de judecată prin care s-a dispus admiterea ordonanţei de protecţie. !!! Încheierea de respingere a cererii privind emiterea ordonanţei de protecţie constituie obiect de sine stătător al revizuirii. Contestarea încheierii privind aplicarea ordonanţei de protecţie nu suspendă executarea măsurilor aplicate.

  

a) b) c) d)   a) b)

Tema: SISTAREA TEMPORARĂ A VALABILITĂȚII ȘI RETRAGEEA LICENȚELOR/AUTORIZAȚIILOR CARE VIZEAZĂ ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR Noţiuni generale privind privind sistarea temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor care vizează activitatea de întreprinzător Libertatea comerţului şi a activităţii de întreprinzător sînt condiţii inalienabile ale economiei naţionale, totodată fiind firească posibilitatea statului de a exercita funcţia de control faţă de întreprinzători. !!! O modalitate de intervenție a statului în activitatea economică este licenţierea/autorizarea unor genuri de activitate, acţiune prin care autoritatea administra ției publice şi/sau altă instituţie abilitată prin lege cu funcţii de reglementare şi de control îi permite solicitantului să iniţieze şi/sau să desfăşoare o afacere, eliberîndu-i un act cu caracter permisiv. Autorităţile de licenţiere sînt prevăzute în art.6 din Legea nr.451/2001 privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător. Autorităţile emitente ale actelor permisive sînt enumerate în Anexă la Legea nr.160/2011 privind reglementarea prin autorizarea activităţii de întreprinzător. Condiţiile de licenţiere şi emitere a actelor permisive, precum şi tipurile de încălcări ale acestora sînt reglementate prin legi speciale. Licenţa reprezintă un act administrativ cu caracter permisiv, eliberat de autoritatea de licenţiere în procesul de reglementare a activităţii de întreprinzător, ce atestă dreptul titularului de licenţă de a desfăşura, pentru o perioadă stabilită, genul de activitate indicat în aceasta, integral sau parţial, cu respectarea obligatorie a condiţiilor de licenţiere. Autorizaţiile care vizează activitatea de întreprinzător sînt prevăzute în Legea nr.160/2011, care operează cu termenul de act permisiv, ce reprezintă un document sau înscris constatator prin care autoritatea emitentă constată unele fapte juridice şi/sau învesteşte solicitantul cu o serie de drepturi şi de obligaţii pentru iniţierea, desfăşurarea şi/sau încetarea activită ții de întreprinzător sau a unor acţiuni aferente acestei activităţi. Actul permisiv poate avea formă de autorizaţie, permis, certificat, aviz, aprobare, coordonare, brevet, de atestat de calificare. !!! Obţinerea liceţei/actului permisiv şi desfăşurarea activităţii în baza acesteia se efectuează potrivit principiilor transparenţei decizionale şi transparenţei reglementării activităţii de întreprinzător, precum şi al echitabilităţii în raporturile dintre stat şi întreprinzător. Activitatea ce implică imixtiunea autorităţilor competente în relaţiile cu întreprinzătorii trebuie sa fie proporţională asigurării intereselor societăţii şi protecţiei drepturilor lor. Autorităţile de licenţiere exercită verificarea activităţii de întreprinzător în limitele şi în conformitate cu competenţele stabilite de lege, controlînd modul de desfăşurare a activităţilor întreprinderilor. Acestea sînt sesizate de instituţiile cu funcţii de reglementare şi de control, în caz de depistare a încălcărilor condiţiilor de licenţiere. Conform regulii generale instituite de alin.(2) art.17 din Legea nr.235/2006 cu privire la principiile de bază de reglementare a activității de întreprinzător, !!! licenţa/actul permisiv poate fi retras sau sistat temporar doar prin hotărîrea instanţei de judecată adoptată la cererea autorităţilor publice competente. Drept excepţie de la această regulă, licen ța/actul permisiv poate fi retras sau sistat temporar prin decizia autorităților publice competente, cu adresarea ulterioară în instanţa de judecată a autorităţii respective. Prin sistare a valabilităţii licenţei/actului permisiv se înţelege privarea titularului de licenţă, pe un termen stabilit, de dreptul de a desfăşura un anumit gen de activitate. Prin retragere a licenţei/actului permisiv se înţelege privarea definitivă a titularului de licenţă de dreptul de a desfășura un anumit gen de activitate. Unul din principiile fundamentale care guvernează procedura sistării valabilității/retragerii licenţelor şi a actelor permisive este principiul ecnitabilităţii (proporţionalităţii) – (art.17 din Legea nr.235/2006). !!! O licenţă poate constitui un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, avînd în vedere faptul că deţinătorul licenţei poate avea o speranţă rezonabilă şi legitimă în privinţa valabilităţii în timp a licenţei şi a posibilităţii de a continua să obţină beneficii din exercitarea unei activităţi în baza acestei licenţe. Potrivit jurisprudenţei CtEDO, încetarea valabilită ții unei licenţe prin care se permitea crearea unei afaceri, constituie o interferenţă în dreptul de a se bucura de proprietate, care este garantat de articolul 1 din Primul Protocol. Sistarea valabilităţii licenţelor nu reprezintă o lipsire de proprietate, ci o măsură de control al folosirii proprietăţii. Principiile de bază pentru aprecierea caracterului rezonabil al unei ingerinţe sînt următoarele: deşi marja de apreciere de care se bucură legislativul naţional este, conform art.1 din Protocolul 1 la CEDO, una largă, măsura impusă trebuie să urmărească un scop legitim, adică să nu fie lipsită în mod vădit de temeiuri rezonabile; atunci cînd măsura urmăreşte un scop legitim, trebuie să existe o legătură rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele antrenate şi scopul urmărit; trebuie să fie stabilit un echilibru echitabil între imperativele interesului general al colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului. Temeiurile de sistare temporară a valabilității şi retragere a licenţelor care vizează activitatea de întreprinzător Potrivit alin.(2) art.20 din Legea nr.451/2001, drept temei pentru suspendarea temporară a licenţei servesc: cererea titularului de licenţă privind suspendarea acesteia; neachitarea anuală, în termenul stabilit, a taxei pentru licenţă; nerespectarea de către titularul de licenţă a termenului de depunere a cererii de eliberare a duplicatului licenţei pierdute sau deteriorate; desfăşurarea de către filială şi/sau altă subdiviziune separată a titularului de licenţă a activităţii licenţiate fără copia autorizată de pe licență, în cazurile în care obligativitatea obţinerii copiilor autorizate de pe licenţă este stabilită prin lege. Conform alin.(2) art.10 din Legea nr.160/2001, drept temei pentru suspendarea valabilităţii actului permisiv serveşte: cererea titularului privind suspendarea valabilităţii actului permisiv; neachitarea anuală sau neachitarea în termen a taxei pentru actul permisiv, prevăzută de lege. În conformitate cu alin.(2) art.21 din Legea nr.451/2001, drept temei pentru retragerea licenţei servesc: cererea titularului de licenţă privind retragerea acesteia; decizia cu privire la anularea înregistrării de stat a titularului de licenţă;

48 c)

d) e) f) g) 1) 2) 3) 4) 5) 6)

depistarea unor date neautentice în documentele prezentate autorită ții de licenţiere. Se consideră date neautentice informaţiile conţinute în documentele prezentate autorităţii de licenţiere care au servit drept temei pentru eliberarea licenţei, drept ex. pot servi:  amplasarea în sala de joc a unui număr mai mare de aparate de joc, faţă de numărul de aparate indicat în lista automatelor de joc prezentată organului de licenţiere;  lipsa datelor privind activitatea specialiştilor în cadrul întreprinderii, care întruneau condiţiile necesare şi au servit drept bază pentru eliberarea licenţei;  desfăşurarea activităţii licenţiate pe o altă adresă decît cea indicată în documentele prezentate autorităţii de licenţiere în momentul obţinerii licenţei; stabilirea faptului de transmitere a licenţei sau a copiei de pe aceasta altei persoane în scopul desfăşurării genului de activitate licenţiat; neînlăturarea, în termenul stabilit, a circumstanţelor care au dus la suspendarea temporară a licenţei; nerespectarea a doua oară a prescripţiilor privind lichidarea încălcărilor ce ţin de condiţiile de licenţiere; neachitarea lunară şi trimestrială, în termenul stabilit, a taxei pentru licenţă. !!! Licenţa se retrage şi în alte cazuri prevăzute expres de legile ce reglementează genul de activitate licenţiat. Licenţa pentru exercitarea activităţii farmaceutice poate fi retrasă în cazurile: achiziționării, păstrării şi distribuirii produselor farmaceutice şi parafarmaceutice care nu au fost autorizate în modul stabilit; producerii produselor farmaceutice şi parafarmaceutice, modificării formulei de producere sau a fluxului tehnologic al produselor farmaceutice şi parafarmaceutice, precum şi modificării documentaţiei tehnice de normare a produselor farmaceutice sau parafarmaceutice, fără aprobarea organului abilitat; practicării de către titularul de licenţă a activităţii farmaceutice neindicate în licenţă; desfăşurării de către titularul de licenţă a activităţii farmaceutice în locuri unde o astfel de activitate nu a fost autorizată de organul abilitat; conducerii prin cumul a întreprinderii şi instituţiei farmaceutice de către farmacist (laborant-farmacist); practicării repetate, după aplicarea amenzii prevăzute de legislaţie, a activităţii farmaceutice fără utilizarea sistemului informaţional automatizat de evidenţă a circulaţiei medicamentelor, exploatării necorespunzătoare cerinţelor stabilite pentru acest sistem. Prin exploatarea necorespunzătoare cerinţelor stabilite pentru sistemul informaţional automatizat de evidenţă a circulaţiei medicamentelor se subînţelege exploatarea incompletă şi/sau incorectă a acestui sistem, operarea de modificări voluntare, inclusiv la aparatul de casă şi/sau în dările de seamă, neprezentarea în termenele stabilite a dărilor de seamă obţinute în cadrul sistemului menţionat (art.143 din Legea nr.1456/1993 cu privire la activitatea farmaceutică). !!! Temei pentru retragerea licenţei este şi nereperfectarea acesteia în termenul stabilit. Potrivit alin.(7) art.15 din Legea nr.451/2001, licenţa care nu a fost reperfectată în termenul stabilit nu este valabilă. Drept temeiuri pentru reperfectarea licenţei servesc schimbarea denumirii titularului de licenţă şi modificarea altor date ce se conţin în licenţă. Procedura de sistare temporară a valabilității şi retragere a licenţelor care vizează activitatea de întreprinzător !!! Autoritatea competentă poate dispune unilateral sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea licenţei/actului permisiv ce vizează activitatea de întreprinzător atunci cînd va depista încălcările care servesc drept temei pentru aceasta. Atunci autoritatea competentă este obligată, în decurs de 3 zile lucrătoare, să se adreseze cu o cerere în instanţa de judecată privind sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de întreprinzător. Actele de dispoziţie privind sistarea sau retragerea licenţei emise de către organele de licenţiere pînă la sesizarea instanţei pot fi contestate de către întreprinzător în judecată, în ordinea procedurii contenciosului administrativ, întru evitarea unei pagube iminente . În acest caz, dacă în termen de 3 zile lucrătoare autoritatea publică respectivă nu depune o cerere în instanţa de judecată conform CPC, decizia acesteia se anulează de drept, iar instanţa de contencios administrativ va înceta procesul, conform lit.a) art.265 CPC, în baza unei încheieri motivate, întrucît lipseşte obiectul examinării. În încheierea instanţei se va face menţiune despre anularea de drept a deciziei de suspendare/retragere a licenţei. Dacă în termen de 3 zile lucrătoare autoritatea publică respectivă depune o cerere în instanţa de judecată conform CPC, instanţa de contencios administrativ va suspenda procesul, în baza lit.h) art.261 CPC, pînă la rămînerea irevocabilă a hotărîrii judecătoreşti emise potrivit CPC. Felul de procedură. Examinarea cererilor privind sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea licenţelor/actelor permisive este reglementată de CPC ca fiind una din proceduri speciale, adică necontencioase, fapt ce nu corespunde esenţei acestei proceduri. !!! Procedura privind sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea licenţelor/actelor permisive presupune existenţa a două părţi cu interese contrare care se află într-un litigiu de drept. Ea corespunde elementelor acţiunii civile. Competenţa de a examina în primă instanţă cauzele privind sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea licenţelor/autorizaţiilor ce vizează activitatea de întreprinzător o au judecătoriile de drept comun. !!! CPC nu reglementează competenţa teritorială în această categorie de cauze. Ţinînd cont de faptul că procedura dată este plasată în capitolul ce legiferează procedura specială, cererea trebuie depusă în instanţa de la sediul petiţionarului. În cererea de sistare temporară a valabilităţii şi de retragere a licen ței/autorizaţiei ce vizează activitatea de întreprinzător se vor indica, pe lîngă elementele generale prevăzute la art.166, 167 CPC, şi probele ce atestă încălcarea de către întreprinzător a condiţiilor de desfăşurare a activităţii prevăzute de lege, probele ce atestă că întreprinzătorului i-au fost notificate toate încălcările constatate, modul de remediere a deficiențelor identificate şi că întreprinzătorul nu a remediat în termenul stabilit aceste deficienţe, precum şi probele ce atestă existenţa altor fapte care, în conformitate cu prevederile legii, servesc drept temei pentru sistarea valabilităţii sau, după caz, retragerea licenţei/actului permisiv. !!! Odată cu cererea, organul de licenţiere va prezenta instanţei de judecată şi copia licenţei a cărei sistare sau retragere se solicită, precum şi copia anexei la licenţă, care este parte integrantă a acesteia. !!! Aceasta e necesar întru evitarea unor greşeli ce ţin de indicarea incorectă în actul juridic pronun țat de instanţă a seriei şi numărului licenţei, a denumirii, formei juridice de organizare a întreprinderii, a adresei juridice a titularului de licenţă, a genului de activitate pentru a cărei desfăşurare a fost eliberată licenţa etc. Potrivit lit.i) alin.(1) art.85 CPC, autorităţile publice centrale sînt scutite de taxă de stat atît la înaintarea acţiunilor cît şi la contestarea hotărîrilor instanţelor judecătoreşti. Indiferent de calitatea lor procesuală, acestea nu vor achita taxa de stat. !!! Taxa de stat se încasează la buget de la pîrît proporţional părţii admise din acţiune, dacă pîrîtul nu este scutit de plata cheltuielilor de judecată (alin.(1) art.98 CPC). Deşi procedura privind sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea licenţelor/actelor permisive este improprie procedurilor speciale, totuşi, fiind plasată în cadrul acestora în cazul admiterii ac țiunii organului de licenţiere, instanţa de fond urmează să dispună încăsarea taxei de stat din contul pîrîtului în mărime de 500% din unitatea convenţională (lit.f) alin.(1) art.3 din Legea taxei de stat nr.1216/1992. Legea stabileşte un termen special pentru examinarea acestor categorii de cereri, care este de 5 zile lucrătoare (art.343 4 CPC). Întru evitarea unei ingerinţe îndelungate şi nejustificate în dreptul deţinătorului de licenţă de a se bucura de proprietate, este oportun ca şi instanţele de apel şi de recurs să examineze aceste categorii de litigii în regim de urgenţă. Cererile privind sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea licențelor/actelor permisive se examinează în instanţa de judecată cu participarea întreprinzătorului, a reprezentantului sau avocatului său, a reprezentantului autorităţii competente şi a altor persoane interesate.

49

   

  

1) 2)

Examinînd cererea, instanţa de judecată urmează să aprecieze faptul dacă organul de stat competent a respectat cerinţele prevăzute de lege pentru a se pronunţa în privinţa sistării sau retragerii licenţei, şi anume – să verifice dacă, pînă la sesizarea instanţei de judecată, acesta: a verificat nemijlocit respectarea condiţiilor de licenţiere sau informa ția prezentată (în cazul dacă a fost sesizat de instituţia cu funcţii de reglementare şi de control); a emis, în termen de 15 zile lucrătoare de la data întocmirii actului de control, prescripţia privind lichidarea încălcărilor (prescripţia urmează să cuprindă recomandările privind modul de remediere a tuturor deficien țelor identificate); a avertizat titularul de licenţă despre posibila sistare sau retragere a licenţei, dacă încălcările depistate nu vor fi lichidate în termenul stabilit; a calificat corect temeiurile de sistare sau retragere a licenţei, a invocat doar temeiuri prevăzute de lege şi nu şi-a depăşit atribuţiile. Avînd în vedere alin.(8) art.19 din Legea nr.451/2001, precum şi principiile prevăzute la alin.(2) art.19 din aceea și lege, în special prescrierea recomandărilor pentru înlăturarea încălcărilor constatate în urma controlului şi tratarea dubiilor, apărute la aplicarea legislaţiei, în favoarea titularului de licenţă, emiterea prescripţiilor e obligatorie în toate cazurile. Ca excepţie, nu este necesară şi oportună emiterea prescripţiilor în cazul: depunerii cererii personale de retragere sau suspendare a licenţei din partea titularului de licenţă; emiterii deciziei cu privire la anularea înregistrării de stat a titularului de licenţă; comiterii unor încălcări care nu pot fi remediate sau a căror remediere este neactuală sau imposibilă. Termenul de sistare temporară a valabilităţii licenţei/actului permisiv nu poate depăşi 2 luni, dacă legile care reglementează activitatea respectivă nu prevăd altfel. Termenul de valabilitate a licenţei/actului permisiv nu se prelungește pe perioada de sistare temporară a acesteia. !!! În cazul în care instanţa constată că nu există temeiuri privind sistarea activităţii de întreprinzător, ea respinge cererea autorităţii competente şi anulează decizia acesteia, iar întreprinzătorul este în drept să ceară repararea prejudiciului cauzat în condiţiile art.1404 CC. Sistarea valabilităţii licenţei/actului permisiv este un proces reversibil, care poate implica înaintarea ulterioară a cerinţei privind anularea sistării temporare a valabilităţii licenţei/actului permisiv după remedierea circumstanţelor ce au dus la suspendarea acesteia . Cerinţa privind anularea sistării temporare a valabilităţii licenţei/actului permisiv poate fi înaintată de titularul de licenţă sau organul de stat competent, în acest sens instanţa de judecată intentînd un proces ce se finalizează cu pronun țarea unei hotărîri. Hotărîrea de anulare a sistării temporare a valabilităţii licenţei/actului permisiv, de asemenea, se pronunţă în termen de 5 zile lucrătoare. !!! În baza acestei hotărîri, organul de stat competent emite decizia privind reluarea activităţii de întreprinzător, care se aduce la cuno știn ța titularului de licenţă în termen de 3 zile lucrătoare de la data emiterii ei. Tema: PROCEDURA ÎN ORDONANȚĂ (PROCEDURA SIMPLIFICATĂ) Natura juridică a procedurii în ordonanţă (procedura simplificată) Procesul de înfăptuire al justiţiei este perceput în mod clasic ca un complex de acţiuni procesuale realizate în faţa magistratului de către persoanele interesate în soluţionarea unui litigiu. Însă, datorită diversităţii naturii juridice a drepturilor şi intereselor legitime deduse judecăţii, pot fi identificate cerinţe diverse privind modalitatea realizării apărării judiciare şi suficienţa garanţiilor procesuale necesare. Legiuitorul a identificat etimologia procedurii în ordonanţă (procedura simplificată) în denumirea acestor instituţii, care, printre altele, evidenţiază două caractere esenţiale ale acesteia: este o procedură simplificată, comparativ cu procedura clasică în acţiune civilă; este caracterizată prin prezenţa unui act judecătoresc de dispoziţie al instanţei de judecată deosebit de cel obişnuit (adică, hotărîrea judecătorească) şi anume: ordonanţa judecătorească. Procedura în ordonanţă este reglementată de art.344-354CPC. Procedura în ordonanţă este un fel distinct al procedurii civile cu reguii proprii. în acest context, procedura în ordonanţă se deosebeşte de alte feluri de procedură civilă prin particularită ți esenţiale care îi imprimă un caracter autonom, deoarece aceasta nu operează cu norme de trimitere la regulile de examinare a acţiunii civile, ca şi în cazul procedurii contenciosului administrativ (art.278 CPC), procedurii speciale (art.280 CPC) sau procedurii de declarare a insolvabilită ții (art.356 CPC). !!! Anume din cauza acestui raţionament, la examinarea cererilor de eliberare a ordonanţei nu pot fi aplicate în mod extensiv şi alte reglementări procesual civile, în special cele ce vizează regulile de examinare a acţiunii civile. Natura juridică Esenţa procedurii în ordonanţă rezidă în faptul că aceasta constituie o procedură simplificată faţă de procedura de examinare a acţiunii civile. Instanţa de judecată care a emis ordonanţa examinează obiecţiile debitorului fără citarea părţilor, fără a încheia procesverbal şi se limitează la admisibilitatea obiecţiilor din punct de vedere al temeiniciei şi veridicităţii, potrivit prevederilor alin.(4) art.352 CPC. !!! Regulile de examinare a cererii de eliberare a ordonanţei sînt reglementate în mod expres şi exhaustiv la art.344-354 CPC, astfel încît elementul de simplificare al acestui fel de procedură nu poate fi apreciat în mod aleator nici de instanţa de judecată şi nici de părţi. De asemenea, !!! reglementarea în mod autonom a acestui fel de procedură nu îi implică un caracter obligatoriu pentru instanţa de judecată sau părţi, deoarece aceasta constituie o procedură alternativă (benevolă), dar simplificată faţă de procedura în acţiune civilă. Alegerea procedurii în ordonanţă sau în acţiune civilă este un drept exclusiv al creditorului care solicită apărarea dreptului sau interesului său. Procedura în ordonanţă nu este o cale prealabilă obligatorie de solu ționare a litigiului şi nefolosirea acesteia nu are efecte juridice care ar îngrădi accesul la înaintarea acţiunii civile, instanţa nefiind în drept să refuze primirea cererii de chemare în judecată, dacă creditorul nu s-a adresat în procedura în ordonanţă. Procedurii în ordonanță îi este caracteristic faptul lipsei litigiului de drept, motiv din care aceasta este considerată a fi un fel al procedurii civile necontencioase. Or, existenţa acestui litigiu cu privire la un drept care se manifestă prin obiecţiile debitorului duce la anularea ordonanţei judecătoreşti, potrivit art.353 CPC, şi oferirea posibilităţii de a examina pretenţia creditorului împotriva debitorului în procedură de examinare a acţiunii civile. !!! Procedura în ordonanţă este necontencioasă în sensul că este o procedură simplificată, care nu duce la examinarea litigiului dintre creditor şi debitor prin dezbateri judiciare. Faptul că debitorul nu execută în mod benevol pretenţia creditorului reflectă starea litigioasă dintre aceştia. !!! Litigiul dat însă nu trebuie să fie de natură să afecteze fondul pretenţiei. Însă acest fel de procedură are menirea de a soluţiona conflictul într-o formă procesuală simplificată. Procedurii în ordonanţă îi este specific şi faptul că actul judecătoresc de dispoziţie se emite în formă de ordonanţă judecătorească. !!! Ordonanţa judecătorească este o dispoziţie dată unipersonal de judecător, în baza materialelor prezentate de creditor, privind încăsarea de sume băneşti sau revendicarea de bunuri de la debitor în preten țiile specificate la art.345 CPC. Ordonanţa judecătorească reprezintă un document executoriu, potrivit art.11 Cod de executare, care constituie temei pentru intentarea procedurii de executare. În cazul ordonanţelor judecătoreşti nu se eliberează titlu executoriu pentru investirea lor cu formulă executorie, ele fiind executorii prin sine însăşi.

50

      

     

       

a)

b)

c)

1) 2)

Procedura în ordonanţă urmează a fi concepută ca o formă judiciară specifică de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale creditorului bazată pe înscrisuri incontestabile prezentate împotriva debitorului care nu-şi onorează obligaţia . !!! Procedura în ordonanţă este o procedură documentară. Particularităţile procedurii în ordonanţă sînt: constituie o procedură simplificată de examinare a pricinilor civile; principiile fundamentale ale dreptului procesual civil se realizează în cadrul procedurii în ordonanţă în mod particular; reprezintă o procedură alternativă (benevolă), deoarece alegerea procedurii în ordonanţă sau în acţiune civilă este un drept exclusiv al creditorului care solicită apărarea dreptului sau interesului său legitim; calitatea procesuală a părţilor procedurii în ordonanţă este: creditor şi debitor; procedura de soluţionare a cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti este în mod direct şi strict reglementată de legea procesuală civilă; temeiurile pentru eliberarea ordonanţei judecătoreşti sînt reglementate în mod expres la art.345 CPC, nefiind admisă aplicarea acestui fel de procedură pentru orice tip de pretenţii; ordonanţa judecătorească este un document executoriu prin sine însăşi, nefiind necesară eliberarea titlului executoriu pentru punerea acesteia în executare silită. Caracteristica temeiurilor în baza cărora se emite ordonan ță judecătorească Temei pentru emiterea ordonanţei judecătoreşti constituie doar pretenţiile exhaustiv enumerate la ari.345 CPC. Alte pretenţii care nu sînt enumerate în mod expres la art.345 CPC nu pot constitui temei pentru emiterea ordonanţei judecătoreşti în cadrul procedurii în ordonanţă (simplificată). Se emite ordonanţă judecătorească doar în cazul în care pretenţia: derivă dintr-un act juridic autentificat notarial; rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, iar legea nu dispune altfel; este întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului autentificat notarial; ţine de încasarea pensiei de întreţinere a copilului minor care nu necesită stabilirea paternităţii, contestarea paternităţii (maternităţii) sau atragerea în proces a unor alte persoane interesate; urmăreşte perceperea salariului sau a unor alte drepturi calculate, dar neplătite salariatului; este înaintată de organul de poliţie, de organul fiscal sau de executorul judecătoresc privind încasarea cheltuielilor aferente căutării pîrîtului sau debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la debitor în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din locuinţă; rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri; rezultă din nerestituirea cărţilor împrumutate de la bibliotecă; decurge din neonorarea de către agentul economic a datoriei faţă de Fondul Social; rezultă din restanţele de impozit sau din asigurarea socială de stat; urmăreşte exercitarea dreptului de gaj; rezultă din neachitarea de către persoanele fizice şi juridice a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală. rezultă din prevederile alin.(4) art.99 din Codul de executare; rezultă din facturi care au scadenţă la data depunerii lor. Deşi CPC prevede limitativ temeiurile de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, în art.158 Cod de executare este prevăzut că, !!! dacă instanţa de judecată care a rejudecat pricina nu a soluţionat întoarcerea executării hotărîrii anulate, pîrîtul este în drept, în termenele de prescripţie, să înainteze în această instanţă o cerere de întoarcere a executării în procedură în ordonanţă, fără respectarea procedurii prealabile. !!! CSJ a reconfirmat în Recomandarea nr.10 valabilitatea acestui temei de eliberare a ordonanţei judecătoreşti. Temeiurile de eliberare a ordonanţei judecătoreşti comportă următoarele particularităţi: derivă dintr-un act juridic autentificat notarial – pentru acest temei legiuitorul a avut în vedere conţinutul reglementării stipulate la art.212 CC cu privire la forma autentică a actului juridic care este obligatorie:  dacă actul juridic are ca obiect înstrăinarea bunurilor imobile, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege;  în cazurile prevăzute prin acordul părţilor, chiar dacă legea nu cere formă autentică. !!! În principiu, legiuitorul nu leagă emiterea ordonanţei judecătoreşti pentru acest temei de conţinutul pretenţiei, ci doar de forma actului juridic. Interpretarea formală a acestui temei de eliberare a ordonanţei judecătore ști impune condiţia luării în considerare doar a actelor juridice autentificate notarial; rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, iar legea nu dispune altfel – în acest context urmează a fi interpretat drept temei de eliberare a ordonanţei judecătoreşti în concordanţă cu accep țiunea actului juridic reglementată la art.210 CC, potrivit căreia !!! trebuie să fie încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice, dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeşte 1000 de lei, iar în cazurile prevăzute de lege – indiferent de valoarea obiectului. !!! De asemenea, în cazul în care, conform legii sau învoielii între părţi, actul juridic trebuie încheiat în scris, el poate fi încheiat atît prin întocmirea unui singur înscris, semnat de părţi, cît şi printr-un schimb de scrisori, telegrame, telefonograme, altele asemenea, semnate de partea care le-a expediat. !!! Iar utilizarea mijloacelor tehnice la semnarea actului juridic este permisă în cazul şi în modul stabilit de lege ori prin acordul părţilor. !!! Însă dacă, din cauza unei deficienţe fizice, boli sau din alte cauze, persoana nu poate semna cu propria mînă actul juridic, atunci, în baza împuternicirii date de ea, actul juridic poate fi semnat de o altă persoană. !!! Semnătura terţului trebuie să fie certificată de notar sau de o altă persoană împuternicită prin lege, arătîndu-se cauza în a cărei virtute cel care a încheiat actul juridic nu a putut semna cu propria mînă; este întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului, autentificat notarial – în principiu acest temei îşi are fundamentarea pretenţiei într-un act juridic: cambia, însă, dat fiind faptul particularităţilor acestui act juridic, a apărut necesitatea reglementării în mod separat. Potrivit art.1 din Legea Cambiei nr.1527/1993, cambia este un titlu de credit care reprezintă o creanţă scrisă, întocmită conform prevederilor prezentei legi, ce oferă posesorului acesteia dreptul cert şi exigibil de a cere la scadenţă creanţei de la debitor, iar în caz de neonorare a acestei cereri – şi de la alte persoane obligate prin cambie, achitarea sumei de bani indicate. Cambiile se emit în calitate de instrument de plată pentru mărfurile livrate, lucrări executate şi servicii prestate. Caracterul de contraprestaţie a mărfii în cambie trebuie să fie adeverit prin documentele corespunzătoare de evidentă la trăgător, şi andosant. Specific este faptul că, potrivit art.38 din Legea Cambiei nr.1527/1993, posesorul cambiei poate exercita dreptul de acţiune împotriva trăgătorului, giranţilor şi celorlalţi obligaţi: la scadenţă, dacă plata nu a fost făcută sau a fost achitată numai o parte din suma cambiei; înainte de scadenţă:  dacă acceptul a fost refuzat total sau parţial;

51 

d)

e)

f)

g) h)

i)

j)

în cazul insolvabilităţii trasului, indiferent de faptul dacă a acceptat sau nu cambia, în caz de încetare de plăţi din partea acestuia, chiar dacă faptul nu este constatat de o instanţă judecătorească ori de arbitraj, sau în cazul cînd urmărirea bunurilor lui a rămas fără rezultat;  în cazul insolvabilităţii trăgătorului unei cambii ce nu poate fi supusă acceptului. !!! În caz de refuz total sau parţial de acceptare a cambiei, posesorul acesteia trebuie să adreseze un protest. În acest sens, la depunerea cererii de eliberare a ordonanţei peniru acest temei, creditorul va depune dovada efectuării protestului cambiei; ține de încasarea pensiei de întreţinere a copilului minor care nu necesită stabilirea paternităţii, contestarea paternităţii (maternităţii) sau atragerea în proces a unor alte persoane interesate – realizarea acestui temei de eliberare a ordonanţei judecătoreşti ține de valorificarea dreptului/obligaţiei de întreţinere a copilului minor, în cazurile în care nu există un litigiu de drept care ar statua în necesitatea stabilirii paternităţii, contestării paternităţii (maternităţii) sau atragerea în proces a unor alte persoane interesate. !!! Deşi alin.(1) art.74 Codul familiei stipulează obligaţia părinţilor de a întreţine copiii minori şi copiii majori inapţi de muncă care necesită sprijin material, potrivit temeiului enunţat, este stabilită o limitare în ceea ce priveşte încasarea pensiei de întreţinere doar pentru copii minori. !!! Pentru copii majori, dar inapţi de muncă, nu poate fi încasată pensia de întreţinere în procedura de ordonanţă. De asemenea, !!! deşi alin.(1) art.80 Codul familiei stipulează obligaţia copiilor majori apţi de muncă de a întreţine şi îngriji părinţii inapţi de muncă care necesită sprijin material, legiuitorul nu a reglementat posibilitatea stabilirii şi încasării unei astfel de pensii de întreţinere în procedura în ordonanţă. Nu pot fi examinate în procedura în ordonanţă cererile de încasare a pensiei alimentare la întreţinerea copiilor minori, în care se solicită încasarea sumelor fixe. Asemenea acţiuni se examinează în procedură contencioasă. Poziţia enunţată a fost recomandată în pct.2 de Hotărîrea explicativă a Plenului CSJ a RM nr.18/2004. !!! Deşi înaltul for ezită să explice raţionamentele unei astfel de poziţii, poziţia respectivă rezidă în faptul că, în cazul încasării sumelor fixe pentru întreţinerea copiilor minori, aceasta urmează a fi stabilită şi probată într-un anumit cuantum, ceea ce îi conferă un aspect litigios; urmăreşte perceperea salariului sau a unor alte drepturi calculate, dar neplătite salariatului . În principiu, !!! salariul şi alte drepturi calculate salariatului reprezintă nişte garanţii şi plăţi incontestabile prin natura lor juridică – motiv din care acestea nu sînt nişte drepturi litigioase ca mărime şi certitudine, şi pot fi încasate în procedura în ordonanţă. Potrivit art.2 din Legea nr.847/2002 privind salarizarea, salariu reprezintă orice recompensă sau cîştig evaluat în bani, plătit angajaţilor de către angajator sau de organul împuternicit de acesta, în temeiul contractului individual de muncă, pentru munca executată sau ce urmează a fi executată. !!! Ca regulă, salariul urmează a fi convenit şi stipulat în contractul individual de muncă, motiv din care acest înscris urmează a fi prezentat ca probă la eliberarea ordonanţei judecătoreşti. În cazul în care s-a eludat întocmirea unui contract individual de muncă, creditorul poate prezenta şi alte înscrisuri care să ateste existenţa obligaţiei de achitare a salariului şi altor drepturi calculate, dar neplătite salariatului; este înaintată de organul de politie, de organul fiscal sau de executorul judecătoresc privind încasarea cheltuielilor aferente căutării pîrîtului sau debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la debitor în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din locuinţă – pretenţia dată derivă din realizarea procedurii stipulate de art.109 CPC, care prevede că în acţiunile intentate în interesul statului, în pricinile de plată a pensiilor de întreţinere, în pricinile de reparaţie a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale, prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, dacă nu se cunoaște locul de aflare a pîrîtului, instanţa judecătorească este obligată să ordone căutarea lui. Alin.(4) art.109 CPC stipulează în mod expres !!! faptul încasării cheltuielilor de căutare a pîrîtului de la pîrît în beneficiul statului, la cererea organelor poliţiei sau organelor fiscale, prin ordonanţă judecătorească. În acest context, art.72 Cod de executare stipulează că !!! în cazul în care prezenţa debitorului la anumite acţiuni de executare este impusă de lege, de documentul executoriu sau cînd executorul judecătoresc ori creditorul o consideră necesară, iar locul de aflare a debitorului nu este cunoscut, instanţa de judecată, la demersul executorului judecătoresc sau la cererea creditorului, adoptă o încheiere de căutare a debitorului. De asemenea, !!! şi mijloacele de transport pot fi declarate în căutare de executorul judecătoresc. Art.120 Cod de executare reglementează modalitatea de păstrare a bunurilor sechestrate, iar potrivit art.147 Cod de executare, este reglementată procedura de evacuare a persoanei şi a bunurilor acesteia. Potrivit lit.a) alin.(2) art.37 Cod de executare, aceste cheltuieli sînt apreciate ca speze ale procedurii de executare. În acest sens, creditorul urmează să prezinte dovada cheltuielilor suportate prin acte justificativ-contabile (cecuri, bilete etc.); rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri – în principiu, acest temei de eliberare a ordonanţei judecătore ști are la bază un act juridic. Însă, !!! dat fiind particularităţile procurării bunurilor în credit sau leasing legiuitorul a reglementat acest temei în mod separat. A făcut-o din raţionamentul de a nu admite o interpretare restrictivă din partea subiecţilor de drept; rezultă din nerestituirea cărţilor împrumutate de la bibliotecă – în acest caz, cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se depune de un subiect special şi anume – de către biblioteca care are statut de persoană juridică sau de către instituţia în cadrul căreia aceasta funcționează. !!! Pentru eliberarea ordonanţei judecătoreşti se prezintă actul care stabileşte primirea de către cititor a cărţii din bibliotecă şi un extras din registrul de inventariere a bibliotecii, certificat de creditor; decurge din neonorarea de către agentul economic a datoriei faţă de Fondul Social . Îndatoririle faţă de Fondul Social se echivalează după natura juridică obligaţiilor de impozitare. Contribuţia individuală de asigurări sociale datorată de asiguraţii cu contract individual de muncă se reţine şi se virează lunar de către angajator la bugetul asigurărilor sociale de stat, potrivit alin.(1) art.25 din Legea nr.489/1999 cu privire la sistemul public de asigurări sociale. În acest sens, !!! Casa Naţională de Asigurări Sociale este subiectul în drept să depună cerere de eliberare a ordonanţei judecătoreşti pentru acest temei. Potrivit alin.(1) art.44 din Legea RM nr.489/1999, CNAS, prin intermediul Trezoreriei de Stat a Ministerului Finanţelor, gestionează bugetul asigurărilor sociale de stat, care este format din fonduri de asigurări sociale, al căror mod de constituire şi funcţionare se stabileşte de legislaţie. Din punct de vedere structural, CNAS înfiinţează şi activează prin case teritoriale care funcţionează sub conducerea şi controlul său. Casele teritoriale sînt structuri teritoriale ale Casei Naţionale şi nu au calitatea de persoană juridică, potrivit ultimei redacţii a alin.(4) art.44 din Legea RM cu privire la sistemul public de asigurări sociale nr.489/1999. În acest sens, şi-a pierdut actualitatea Recomandarea nr.25 privind calitatea pîrîtului în litigiile despre dreptul la pensie; rezultă din restanţele de impozit sau din asigurarea socială de stat . !!! Impozitele prin natura lor juridică sînt incontestabile şi certe, dat fiind faptul că sînt prevăzute de lege. Datorită acestui fapt, ele, practic, nu pot avea un caracter litigios, motiv din care pot constitui obiectul procedurii în ordonanţă. Reieşind din textul reglementărilor pentru acest temei, legiuitorul nu a delimitat tipul debitorului (persoană fizică sau persoană juridică) care poate fi suspus încasării restanţelor de impozit sau din asigurare socială de stat prin intermediul procedurii în ordonanţă. !!! Prezentul temei de eliberare a ordonanţei judecătoreşti îşi are sorgintea în obligaţia contribuabilului, potrivit lit.e) alin.(2) art.8 Codul Fiscal, de a achita la buget, la timp şi integral, ţinînd cont de prevederile alin.(5) art.7 Codul Fiscal, sumele calculate ale impozitelor şi taxelor, asigurînd exactitatea şi veridicitatea dărilor de seamă fiscale prezentate. Deşi această obligaţie este una imperativă,

52 realizarea ei este posibilă în mod benevol de către contribuabil. Iar în cazul nerealizării acestei obliga ții, organul fiscal are obligaţia de a întreprinde acţiuni pentru perceperea forțată a restanţelor în conformitate cu legislaţia fiscală. Drept dovadă de respectare a procedurii prealabile de către autoritatea fiscală, va fi prezentarea următoarelor înscrisuri:  avizul despre necesitatea stingerii obligaţiei fiscale, expediat contribuabilului pe un formular tipizat pînă la expirarea termenului de stingere a obligaţiei fiscale;  hotărîrea autorităţii de executare silită a obligaţiei fiscale în cazul neonorării benevole;  dispoziţia incaso trezorerială remisă de instituţia financiară organului fiscal cu menţiunea despre lipsa totală sau parţială a mijloacelor pe contul bancar al contribuabilului (în cazul existenţei contului);  actul întocmit de către funcţionarul fiscal, prin care se confirmă că contribuabilul nu permite accesul în domiciliul sau reşedinţa sa pentru a i se sechestra bunurile; k) urmăreşte exercitarea dreptului de gaj . În general gajul prin natura lui juridică este un drept real, ceea ce îi conferă în esenţă un caracter cert. Potrivit alin.(1) art.1 din Legea nr.449/2001 cu privire la gaj, instituţia gajului este o garanţie reală în al cărei temei creditorul gajist poate urmări bunul gajat avînd prioritate faţă de alţi creditori, inclusiv faţă de stat, la satisfacerea creanţei garantate. !!! Raţionamentul dat explică atribuirea în temeiurile de eliberare a ordonan ței judecătoreşti acestui tip de pretenţii. Creditorul gajist este în drept să pună sub urmărire obiectul gajului, în cazul neexecutării obligaţiei garantate sau în alte cazuri prevăzute de lege sau contract. Potrivit alin.(1) art.61 din Legea cu privire la gaj nr.449/2001, dacă obligaţia garantată trebuie executată în rate, debitorul gajist poate, totodată, cere executarea înainte de termen a întregii obligaţii, atunci cînd nu este executată o parte a obligaţiei. La urmărirea forţată a obiectului gajat prin procedura în ordonanţă respectarea procedurii prealabile se va considera notificarea exercitării dreptului de gaj şi înregistrarea preavizului în registrul de înscriere a gajului în corespundere cu prevederile art.67 din Legea cu privire la gaj si art.488 CC. !!! Transmiterea silită are loc numai după expirarea termenului din preaviz, în baza unei ordonanţe judecătoreşti; l) rezultă din neachitarea de către persoanele fizice şi juridice a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală . Primele de asigurarea medicală obligatorie de stat constituie nişte plăţi imperative, prevăzute de lege. Potrivit art.4 din Legea cu privire la fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală pe anul 2015 nr.74/2015, prima de asigurare obligatorie de asistenţă medicală în formă de contribuţie procentuală la salariu şi la alte recompense, calculată pentru categoriile de plătitori prevăzute în anexa nr.1 la Legea nr.1593/2002 cu privire la mărimea, modul şi termenele de achitare a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală, se stabileşte la 9% (cote 4,5% pentru fiecare categorie de plătitori). !!! Prin derogare de la prevederile alin.(4) art.17 din Legea nr.1585/1998 cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală, prima de asigurare obligatorie de asistenţă medicală calculată în sumă fixă în valoare absolută pentru categoriile de plătitori prevăzute în anexa nr. 2 la Legea nr.1593/2002 se stabileşte la 4056 de lei; m) rezultă din prevederile alin.(4) art.99 din Codul de executare . Potrivit alin.(2) art.99 Cod de executare, pentru a urmări creanţele pecuniare, executorul judecătoresc remite persoanei care este obligată să plătească debitorului creanţa o somaţie despre obligaţia de a nu plăti debitorului urmăritor suma datorată. Concomitent, debitorului i se expediază o somaţie de a nu da dispoziţii cu privire la creanţa în cauză. !!! Creanţa pecuniară se consideră sechestrată de la data înmînării somaţiei. În acest context, în termen de 15 zile de la primirea somaţiei, terţul are obligaţia să consemneze suma datorată la contul executorului judecătoresc. !!! Dacă terţul nu îşi îndeplineşte obligaţia de consemnare a obligaţiei pe care o are faţă de debitor, părţile în procedura de executare pot înainta în procedura în ordonanţă în instanţa de judecată o cerere privind încasarea din contul terţului a sumei datorate debitorului. n) rezultă din facturi care au scadenţă la data depunerii lor . În principiu, factura fiscală conţine toate elementele specifice unui act juridic: părţile, marfa/serviciul, preţul, acordul de voinţă materializat prin semnătura părţilor. !!! Factura prin esenţa sa reprezintă şi un act juridic. Unica cerinţă înaintată de legiuitor pentru această categorie de preten ție o reprezintă faptul ca aceasta să devină scadentă.

 

Intentarea procedurii de eliberare a ordonanţei Depunerea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti şi plata taxei de stat. Pentru intentarea procedurii în ordonanţă (simplificată) în instanţa de judecată se depune nu cerere de chemare în judecată, dar cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti. Cu toate acestea, indicarea greşită a denumirii cererii nu constituie temei pentru a refuza în primirea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, potrivit art.348 CPC. Potrivit prevederilor alin.(1) art.346 CPC, !!! cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se depune în instanţa de judecată potrivit regulilor de competenţă jurisdicţională stabilite la CPC. În acest sens, în calitate de norme de trimitere operează regulile cu privire la competența jurisdicţională. !!! Cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se impune cu taxă de stat în proporţie de 50% din taxa stabilită pentru cererea de chemare în judecată în acţiune civilă. Potrivit art.3 al Legii taxei de stat nr.1216/1992, se stabilesc cuantumurile taxei de stat din care urmează a fi calculată mărimea taxei de stat care urmează a fi achitată pentru depunerea cererii de ordonanţă. Dat fiind faptul că în conţinutul prevederilor alin.(4) art.85 CPC nu se specifică sfera de aplicare a reglementărilor pentru scutirea de la achitarea taxei de stat exclusiv pentru cererile de chemare în judecată, prevederile date nu pot fi aplicate doar în această privinţă. !!! Respectivele norme juridice se referă în general la incidente ce vizează achitarea taxei de stat în procesul civil, motiv din care aceste reglementări urmează a fi aplicate de instanţa de judecată şi la examinarea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti. !!! Instanţa de judecată urmează să examineze cererea de scutire de la achitarea taxei de stat, dacă creditorul formulează o astfel de cerinţă în cererea de eliberarea a ordonanţei. Iar instanţa de judecată va dispune scutirea de la achitarea taxei de stat în funcţie de situaţia materială şi de probele prezentate în acest sens de creditor. De asemenea, aceste prevederi urmează a fi aplicate atît în privinţa persoanei fizice cît şi în privinţa persoanei juridice. Instanţa de judecată poate dispune scutirea de plata taxei de stat în totalitate sau de plata unei părţi a ei. !!! În cazul în care cererea creditorului nu este acceptată, taxa de stat i se restituie. Restituirea taxei de stat se efectuează de către organele fiscale prin intermediul Trezoreriei de Stat în baza unei încheieri a instanţei de judecată care a examinat cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti. Încheierea judecătorească de restituire a taxei de stat poate fi executată în termen de cel mult un an de la data emiterii, potrivit prevederilor art.89 CPC. De asemenea, în cazul în care instanţa de judecată refuză de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, taxa de stat plătită poate fi utilizată în contul achitării taxei de stat care urmează a fi achitată la adresarea repetată a creditorului în instanţa de judecată cu o cerere de chemare în judecată în procedură generală. !!! Însă, în caz de anulare a ordonanţei judecătoreşti, taxa de stat plătită de creditor nu se restituie, potrivit prevederilor alin.(4) art.346 CPC. Iar în acest caz taxa de stat plătită nu poate fi utilizată nici în contul achitării taxei de stat care urmează a fi achitată la adresarea repetată a creditorului în instanţa de judecată cu o cerere de chemare în judecată în procedură generală. Conţinutul cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti. Cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se depune în scris, iar în conținutul acesteia se indică în mod obligatoriu: instanţa în care se depune cererea; numele sau denumirea creditorului, domiciliul ori sediul, codul fiscal;

53    

          

a) b) c) d) e)

numele sau denumirea debitorului, domiciliul ori sediul, codul fiscal; pretenţia creditorului şi circumstanţele pe care se întemeiază; documentele ce confirmă temeinicia pretenţiei; documentele anexate. Efect al nerespectării acestor exigenţe de conţinut serveşte drept temei pentru a nu da curs cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti. Alin.(2) art.347 CPC instituie o cerinţă suplimentară faţă de con ținutul cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti pentru cazurile de revindicare a unui bun şi anume – obligativitatea indicării valorii acestuia. Cerinţa dată are drept scop, pe de o parte, să permită instanţei de judecată aprecierea valorii cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti pentru a verifica corectitudinea achitării taxei de stat, iar pe de altă parte – să permită executarea ordonanţei judecătoreşti în cazul în care bunul revendicat va dispărea, va fi distrus sau va pieri. De asemenea, !!! o condiţie obligatorie la depunerea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti o constituie respectarea procedurii prealabile. Creditorul este obligat să prezinte şi să anexeze la cererea de eliberarea a ordonanţei judecătoreşti probe privind respectarea procedurii prealabile sesizării instanţei. Efect al nerespectării acestei condiţii este refuzul în primirea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti. Obligativitatea respectării procedurii prealabile ca o condiţie de exercitare a procedurii în ordonanţă nu constituie o limitarea a accesului liber la justiţie. !!! Cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se semnează de creditor sau de reprezentantul lui. Dacă se depune de către reprezentant, la cerere se anexează documentul care atestă împuternicirile acestuia, autentificat în modul stabilit de lege, iar modul de formulare a împuternicirilor reprezentantului urmînd a fi corespunzător prevederilor art.80 CPC. Părţile procedurii în ordonanţă sînt: creditorul şi debitorul, dar nicidecum reclamantul şi pîrîtul. Lit.b), c) alin.(1) art.347 CPC reglementează în conţinutul cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti doar rechizitele creditorului şi debitorului (numele sau denumirea lor, domiciliul ori sediul lor, codul fiscal). În cazul în care partea nu va indica corect denumirea calităţii procesuale (creditor şi debitor), instanţa de judecată nu va putea refuza în primirea cererii de eliberarea a ordonanţei judecătore ști (art.348 CPC) sau chiar de a nu-i da curs (349 CPC). !!! În cadrul procedurii în ordonanţă nu pot fi atraşi intervenienţi, deoarece aceasta vizează doar raportul juridic material dintre creditor şi debitor. Dreptul de a depune cerere privind eliberarea ordonanţei judecătorești îl au în particular: persoana care a încheiat un act juridic autentificat notarial, în cazul în care legea nu prevede altfel de soluţionare; creditorul (persoana fizică sau juridică), în baza unui act juridic încheiat printr-un înscris simplu (de ex., contract de împrumut); beneficiarul cambiei, în cazul în care pretenţia este întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului, autentificat notarial; soţia sau soţul la întreţinerea căruia se află copilul minor, precum şi tutorele, curatorul, autoritatea tutelară şi procurorul care ac ționează în interesul minorului, în cazul în care se solicită încasarea pensiei alimentare în mărimea prevăzută de lege (¼, ⅓, ¼); salariatul sau reprezentantul acestuia, în cazurile urmăririi perceperii salariului sau unor alte drepturi calculate, dar neachitate; organul de poliţie, organul fiscal şi organul de executare a actelor judecătoreşti în cazurile prevăzute de lit.f) art.345 CPC; vînzătorul care, conform contractului de vînzare-cumpărare, a predat cumpărătorului mărfuri în credit; biblioteca care are statut de persoană juridică, iar în caz contrar instituţia în cadrul căreia funcţionează, în cazul nerestituirii cărţilor împrumutate; Inspectoratul Fiscal Principal de Stat, inspectoratele fiscale teritoriale de stat şi primăriile în pretenţiile ce rezultă din restanţele la impozite, în cazurile prevăzute de lege; Centrul Naţional Anticorupţie şi direcţiile lui teritoriale, în cazul încasării datoriilor la impozite; agenţii economici, în cazurile de urmărire, deposedare şi vînzare forţată a obiectului gajului. Refuzul de a primi cererea. Judecătorul refuză să primească cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti din motivele consemnate la art.169 şi art.170 CPC. Aceste circumstanţe constituie premise şi condi ții de exercitare a dreptului la acţiune în general, de care urmează să ţină cont şi de instanţa de judecată care examinează cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti. Potrivit alin.(2) art.348 CPC, !!! sînt reglementate expres temeiuri de refuz specifice procedurii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, de care urmează să ţină cont judecătorul şi în cazul existenţei cărora va refuza să primească cererea. Lista acestor temeiuri particulare de refuz în primirea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti este exhaustivă şi cuprinde următoarele cazuri: pretenţia nu rezultă din art.345; debitorul este în afara jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti ale RM; nu sînt prezentate documentele care confirmă pretenţia creditorului; din cerere şi din alte documente prezentate se constată existenta unui litigiu de drept care nu poate fi soluţionat în temeiul documentelor depuse; nu s-a respectat procedura prealabilă cerută de lege pentru sesizarea instanţei judecătoreşti. !!! În cazul refuzului de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, judecătorul emite, în termen de 5 zile de la depunerea ei în judecată, o încheiere, care nu poate fi atacată cu recurs. Aceasta nicidecum nu îngrădeşte accesul liber la justiţie al creditorului, deoarece refuzul de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti nu împiedică creditorul să înainteze pretenţiile sale în procedură generală de examinare a acţiunii civile. !!! Încheierea prin care se dispune refuzul de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti nu poate să vizeze chestiuni ce ţin de fondul pretenţiei înaintate de creditor, ci doar acele incidente procesuale prevăzute de alin.(1)-(2) art.348 CPC. !!! În acest sens încheierea de refuz în a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti nu poate fi invocată de debitor în cazul înaintării de către creditor a pretenţiilor sale în procedură generală de examinare a acţiunii civile în vederea neadmiterii acestora spre examinare sau pentru respingerea acestora. Lichidarea neajunsurilor din cerere. Cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti constituie unicul act de procedură în baza căruia se intentează procedura de eliberare a ordonanţei judecătoreşti. Anume din acest motiv cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti urmează să corespundă unor exigenţe strict prevăzute de lege. Aceste formalităţi rezidă în cerințele de conţinut ale cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti (art.347 CPC) şi în obligativitatea achitării taxei de stat (alin.(2) art.346 CPC). Dacă cererea nu corespunde prevederilor art.347 ori nu s-a plătit taxă de stat, judecătorul nu dă curs cererii şi, printr-o încheiere, stabilește un termen de lichidare a neajunsurilor din cerere sau de plată a taxei de stat. !!! Termenul de lichidare a neajunsurilor din cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti sau de plată a taxei de stat pentru aceasta este un termen judecătoresc, motiv din care acesta urmează să se încadreze în criteriile de determinare a termenului rezonabil. !!! Instanţa de judecată urmează să acorde un termen rezonabil care să nu fie nejustificat de mare, pentru a nu duce la tergiversarea examinării cauzei, precum şi să nu fie neraţional de scurt, astfel încît creditorul să nu reuşească să înlăture neajunsurile depistate la depunerea cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti.

54 Instanţa de judecată va aprecia în fiecare caz concret mărimea termenului necesar pentru înlăturarea neajunsurilor depistate la depunerea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, în dependenţă de circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte . Însă un studiu statistic asupra practicii judiciare ne relevă faptul că un termen rezonabil pentru înlăturarea neajunsurilor depistate la depunerea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti ar constitui 15 zile calendaristice. Dacă, în conformitate cu indicaţiile judecătorului şi în termenul stabilit, creditorul îndeplineşte cerinţele enumerate la art.347 CPC şi plăteşte taxă de stat, cererea este considerată depusă în ziua prezentării iniţiale în judecată. În caz contrar, judecătorul emite o încheiere de restituire a cererii, care poate fi atacată cu recurs. !!! Creditorul este în drept chiar şi după primirea încheierii de a nu da curs cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti să depună o cerere de scutire de la achitarea taxei de stat pentru eliberarea ordonanţei judecătore ști, în conformitate cu alin.(4) art.85 CPC, sau amînarea şi eșalonarea taxei de stat în conformitate cu art.86 CPC, dacă nu a formulat o asemenea cerinţă la data adresării în instanţa de judecată. Asupra acestor cereri instanţa de judecată urmează a se expune printr-o încheiere, care poate fi atacată cu recurs. Procedura de examinare a cererii de eliberare a ordonanţei Examinarea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti Dacă cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti întruneşte condiţiile prevăzute de art.346, 347, 348 CPC, instanţa de judecată, în cel mult 5 zile de la data depunerii cererii, va elibera ordonanţa judecătorească. Aceasta se scrie pe blanchetă şi se semnează de judecătorul care a emis-o. !!! Ordonanţa judecătorească se pronunţă de judecător după examinarea pricinii în fond, fără citarea părţilor pentru explicaţii, fără dezbateri judiciare şi fără întocmire de proces-verbal. Examinarea fondului pricinii în cadrul procedurii în ordonanţă se limitează la temeinicia pretenţiei cererii de eliberare a ordonanţei judecătorești în temeiul art.345 CPC . Instanţa de judecată urmează să examineze dacă cererea creditorului se încadrează în una din pretenţiile prevăzute la art.345 CPC, atît sub aspect formal cît şi ca fond, din punct de vedere a probelor care să justifice temeinicia pretenţiei.

        

Cuprinsul ordonanţei judecătoreşti În ordonanţa judecătorească se indică: numărul dosarului şi data eliberării ordonanţei; instanţa, numele judecătorului care a eliberat ordonanţa; numele sau denumirea creditorului, domiciliul sau sediul, datele lor bancare; numele sau denumirea debitorului, domiciliul sau sediul, datele lor bancare; legea în al cărei temei este admisă pretenţia creditorului; suma ce urmează a fi încasată sau bunul ce urmează a fi revendicat, valoarea lui; despăgubirile şi penalităţile care sînt solicitate de creditor şi care urmează să fie încasate în temeiul legii sau al contractului; taxa de stat plătită de debitor în favoarea creditorului sau a statului; termenul şi modul de contestare a ordonanţei judecătoreşti. Potrivit prevederilor alin.(2) art.351 CPC, în ordonanţa de încasare a pensiei de întreţinere a copilului minor, în afară de datele menţionate la lit.a), b), c), d), e) şi h) alin.(1) art.351 CPC, se indică locul şi data naşterii debitorului, locul lui de muncă, domiciliul, numele şi data naşterii fiecărui copil pentru care se încasează pensie de întreţinere, sumele ce urmează a fi încasate lunar şi termenul lor de încasare. Specificul procedurii în ordonanţă presupune şi anumite particularităţi de exercitare a drepturilor procesuale, în pofida faptului că acestea nu sînt stipulate de legiuitor în mod expres. Creditorul este în drept să renunţe la cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, iar debitorul este în drept să recunoască pretenţia creditorului sau să nu o recunoască în parte sau în tot şi să înainteze obiecţii împotriva ordonanţei judecătore ști. !!! Încheierea tranzacţiei în procedura în ordonanţă nu este reglementată, în fapt nici nu este posibil de exercitat acest act de dispoziție în această procedură, din mai multe considerente. În primul rînd, legea nu reglementează efectele încheierii tranzacţiei de împăcare în cadrul procedurii în ordonanţă. !!! Prin tranzacţia de împăcare, părţile dispun de dreptul material-litigios şi soluţionează un litigiu în fond, iar procedura în ordonanţă este una graţioasă, care presupune investirea cu formula executorie a unei pretenţii a creditorului în privinţa căreia starea conflictuală se rezumă doar la neexecutarea acesteia de către debitor, însă nu presupune soluţionarea unui litigiu în fond. Faptul că în procedura în ordonanţă nu este posibil de încheiat tranzac ția, aceasta nu decade debitorul din dreptul de a recunoaşte pretenţia (în parte sau în întregime) şi/sau de a o executa benevol. Expedierea către debitor a copiei de pe ordonanţa judecătorească. Înaintarea obiecţiilor de către debitor După eliberarea ordonanţei, judecătorul trimite debitorului, cel tîrziu a doua zi, copia de pe ordonanţă printr-o scrisoare recomandată cu recipisă. !!! În decursul a 10 zile de la primirea copiei de pe ordonanţă, debitorul este în drept să înainteze, prin intermediul oricăror mijloace de comunicare ce asigură veridicitatea obiecţiilor şi primirea lor la timp, în instanţa care a eliberat ordonanţa obiecţiile sale motivate împotriva pretențiilor admise, anexînd probele ce le confirmă. !!! Termenul de 10 zile pentru depunerea obiecţiilor de către creditor este unui legal, motiv din care acesta nu poate fi prelungit de către instanţa de judecată. Însă în cazul depunerii obiecţiilor peste termenul stabilit de lege, judecătorul este în drept, la cererea debitorului, să suspende executarea ordonanţei pînă la examinarea obiecţiilor, cu excepţia cazurilor în care legea interzice suspendarea, soluţionînd concomitent chestiunea de restabilire a termenului pentru depunerea lor în condiţiile art.116 CPC. Instanţa care a emis ordonanţa examinează obiecţiile debitorului fără citarea părţilor, fără a încheia proces-verbal şi se limitează la admisibilitatea obiecţiilor din punct de vedere al temeiniciei şi veridicităţii. !!! Obiecţiile debitorului urmează a fi nu doar formale, ci întemeiate, adică bazate pe probe ce le-ar confirma veridicitatea. Or, simplul dezacord al debitorului, fără a motiva obiecţiile, nu este un temei pentru a aprecia о situaţie litigioasă, care urmează a fi examinată în procedura civilă contencioasă în acţiune civilă şi dezinvestirea instanţei de judecată de a emite o ordonanţă judecătorească. !!! Motivarea obiecţiilor în fapt pune în sarcina debitorului dovedirea existenţei unui litigiu care a rezulta din pretenţiile înaintate de creditor. În acest sens, debitorul este în drept de a face uz de mijloacele de probă prevăzute de legea procesual civilă la art.117 CPC. !!! Debitorul nu va avea dreptul de a administra mijloacele de probă în şedinţă de judecată (de ex., audierea martorului, ordonarea unei expertize judiciare etc.), deoarece, potrivit prevederilor alin.(1) art.350 CPC, examinarea cererii de eliberare a ordonanţei judecătore ști are loc fără citarea părţilor pentru explicaţii, fără dezbateri judiciare şi fără întocmire de proces-verbal. !!! Toate aceste acţiuni procesuale, însă, sînt condiţii de valabilitate pentru administrarea mijloacelor de probă în procesul civil. În acest sens, este suficient ca debitorul, prin prisma regulilor pertinenţei şi admisibilităţii mijloacelor de probă în procesul civil, să indice asupra mijloacelor de probă care ar proba situaţia litigioasă între creditor şi debitor cu privire la pretenţia înaintată. !!! Cu toate acestea, dată fiind esenţa procedurii în

55 ordonanţă, la simplificarea acesteia prin reducerea la examinarea probelor scrise din care derivă pretenţia înaintată în temeiul art.345 CPC, se permite prezentarea înscrisurilor şi administrarea lor specifică, prin cercetarea lor de către instanţa de judecată fără participarea părţilor. !!! Aceasta în principiu nu contravine procedurii de examinarea a cererii de eliberare a ordonanţei, deoarece acestea se limitează la admisibilitatea obiecţiilor debitorului din punct de vedere al temeiniciei şi veridicităţii. Obiecţiile debitorului cu privire la privarea lui de dreptul la un proces prin lipsirea lui de examinarea în şedinţă de judecată a pretenţiilor creditorului îndreptate împotriva acestuia, în mod contradictoriu, cu toate formalităţile oferite de procedura contencioasă, nu urmează a fi apreciate de instanţa de judecată ca atare, deoarece dreptul de a alege procedura de susţinere a pretenţiilor împotriva debitorului aparţine creditorului, şi nu invers. !!! Mai mult ca atît debitorului per a contrario îi sînt create condiţii simplificate de exercitare a contradictorialităţii, în mod egal ca şi creditorului. Creditorul de asemenea beneficiază de remedii procesuale simplificate pentru a-şi susţine pretenţiile în mod egal ca şi debitorul. Debitorului îi este garantat dreptul la apărare prin oferirea posibilităţii de a prezenta obiecţii la pretenţiile debitorului şi probe în vederea susţinerii lor. !!! În fapt, obiecţiile debitorului, ca act de procedură reprezintă un remediu procesual eficient prin intermediul căruia acesta se poate apăra împotriva pretenţiilor creditorului. Eficacitatea acestui mijloc de apărare rezidă în faptul că pentru debitor acesta este unicul instrument procesual prin care este în drept să prezinte probe în vederea desesizării instanţei de judecată de a mai menţine procedura în ordonanţă în favoarea unei soluţionări contencioase, ceea ce va genera ca efect anularea ordonanţei judecătoreşti. !!! Obiecţiile debitorului nu trebuie apreciate doar ca o modalitate de eludare de a examina pretenţia creditorului şi de a-l lipsi de protecţie judiciară. Per a contrario, acestea permit de a identifica un litigiu de drept şi de a crea premizeie necesare pentru ca acesta să fie soluţionat în procedură contencioasă, deoarece procedura în ordonanţă nu doar că este necontencioasă literalmente şi formal, ci este simplificată, ceea ce presupune că aceasta este lipsită de multe acţiuni procesuale, garanţii şi formalităţi, care ar permite examinarea unui litigiu de drept (de ex., citarea părţilor pentru explicaţii, dezbaterile judiciare, întocmirea procesului-verbal al şedinţei de judecată etc.) Obiecţiile pot fi prezentate de către debitor doar în formă scrisă, deoarece în procedura în ordonanţă instanţa de judecată examinează cererea de eliberarea a ordonanţei fără citarea părţilor pentru explicaţii, fără dezbateri judiciare şi fără întocmire de proces-verbal . !!! Ca şi conţinut, obiecţiile debitorului pot face referire atît la circumstan țe de fond – cum ar fi circumstanţe importante pentru soluţionarea cauzei (de ex., orice modalitate de stingere a datoriei) – cît şi de drept material (survenirea termenului de prescripţie extinctivă) sau/şi de drept procesual (existenţa unei hotărîri judecătoreşti care s-ar referi la o pretenţie ce constituie temei de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, de ex. – cu privire la declararea nulităţii actului juridic). !!! Obiecţiile debitorului se pot referi atît la o parte din pretenţiile înaintate de creditor cît şi la tot întregul lor. De ex., debitorul poate să nu conteste pretenţia în fond, dar să obiecteze asupra volumului acesteia prin opunerea faptului executării parţiale a obligaţiei pretinse spre executare, probate, de ex., prin actul de verificare reciprocă, care nu a fost prezentat de creditor, care confirmă prin dispoziţia de plată parţială care atestă stingerea parţială a obligaţiei pretinse spre executare de creditor etc. Debitorul nu este obligat să depună obiecţii împotriva ordonanţei judecătoreşti, or, legea nu prevede careva sancţiuni procesuale, unica urmare nefavorabilă pentru acesta ar fi de ordin procesual, şi anume: examinarea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti şi menţinerea ordonanţei judecătoreşti emise, în lipsa obiecţiilor debitorului. În acest sens, s-ar institui o prezumţie a legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor creditorului, care, însă, pot fi răsturnate prin obiecţiile înaintate de debitor. Anularea ordonanţei judecătoreşti Potrivit prevederilor alin.(5) art.353 CPC, în termen de 5 zile de la data depunerii obiecţiilor, instanţa care a emis ordonanţa dispune, prin încheiere care nu se supune nici unei căi de atac, admiterea obiecţiilor debitorului şi anularea ordonanţei sau dispune, prin încheiere, respingerea obiecţiilor. !!! Această prevedere urmează a fi interpretată în ideea aprecierii împuternicirilor instanţei de judecată care examinează cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti de a admite obiecţiile debitorului şi, respectiv, a anula ordonanţa judecătorească emisă sau de a le respinge şi menţine ordonanţa judecătorească. Simplu fapt al înaintării obiecţiilor de către debitor nu este suficient pentru anularea ordonanţei judecătoreşti. !!! Simpla obiecţie a debitorului nu poate constitui o premisă pentru ca pretenţia creditorului să constituie un litigiu de drept. De aceea, obiecţiile debitorului urmează a fi motivate şi probate. În caz contrar, s-ar putea ajunge la periclitarea sensului procedurii în ordonanţă şi la încălcarea dreptului la apărare judiciară pentru creditor prin oferirea unei proceduri neechitabile. În acest sens, procedura în ordonanţă ar deveni ineficientă şi ar compromite sarcinile procesului civil prevăzute la art.4 CPC. În susţinerea acestei idei, operează argumentul potrivit căruia !!! obiecțiile care nu se referă la fondul cauzei constituie temei pentru respingerea lor şi emiterea unei încheieri de refuz de anulare a ordonanţei judecătore ști. Simplul dezacord cu despăgubirile şi penalităţile care sînt solicitate de creditor şi care urmează să fie încasate în temeiul legii sau al contractului nu constituie temei de anulare a ordonanţei judecătoreşti. Lit.g) alin.(1) art.351 CPC reglementează expres despăgubirile şi penalităţile care sînt solicitate de creditor şi care urmează să fie încasate în temeiul legii sau al contractului ca obiect de examinare în cadrul procedurii în ordonanţă. Potrivit alin.(4) art.353 CPC, !!! în cazul în care obiecţiile nu se referă la fondul cauzei, judecătorul va emite o încheiere despre refuzul de anulare a ordonanţei. încheierea respectivă poate fi atacată cu recurs în termen de 10 zile. !!! Obiecţiile care nu se referă la fondul cauzei vor constitui acele observaţii ale debitorului care nu dovedesc existenţa unui litigiu, ci au alt scop, de ex. – tergiversarea examinării cauzei civile prin transferul examinării pretenţiei creditorului în procedura generală. În cazul în care judecătorul nu primeşte dovada înmînării ordonanţei judecătoreşti debitorului (de ex., avizul de recepţie şi scrisoarea de expediţie cu menţiunea că debitorul nu locuieşte pe această adresă sau nu îşi are sediul pe această adresă, în cazul persoanei juridice; precum şi menţiunea ca acesta este plecat la o altă adresă sau peste hotarele ţării sau scrisoarea nu a fost ridicată de nici o persoană) trebuie să dispună anularea ordonanţei judecătoreşti. !!! Aceasta, însă, nu îl lipseşte pe creditor de dreptul a se adresa cu o acţiune în ordine generală în procedura contencioasă în acţiune civilă privitor la pretenţia sa. în acest sens, la examinarea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti nu pot fi aplicate prin analogie regulile de la art.108 (citarea publică a pîrîtului) şi respectiv art.109 (căutarea pîrîtului) CPC. !!! Copia de pe încheierea de anulare a ordonanţei judecătoreşti se expediază părţilor în cel mult 3 zile de la data pronunţării încheierii, iar în încheierea de anulare a ordonanţei judecătorul lămureşte că pretenţia creditorului poate fi înaintată debitorului în procedură de examinare a acțiunii civile. În cazul anulării ordonanţei deja executate sau executate parţial şi neadresării creditorului cu acţiune în procedura generală, debitorul nu este lipsit de dreptul de a se adresa cu cerere de dispunere a întoarcerii executări silite , potrivit art.159 din Codul de executare al RM. Eliberarea ordonanţei judecătoreşti creditorului Dacă, în termenul stabilit la art.352 CPC, instanţa judecătorească nu primeşte din partea debitorului obiecţii motivate sau dacă debitorul este de acord cu pretenţiile creditorului, judecătorul eliberează creditorului un al doilea exemplar de ordonanţă judecătorească, certificîndu-l cu sigiliul instanţei, pentru a fi prezentată spre executare. La solicitarea creditorului, ordonanţa judecătorească poate fi expediată de judecător executorului judecătoresc desemnat de creditor. !!! În cazul încasării la bugetul de stat a taxei de stat de la debitor în temeiul ordonanţei judecătoreşti, instanţa eliberează un titlu executoriu, care se certifică cu sigiliul instanţei şi se expediază executorului judecătoresc în a cărui competenţă teritorială, stabilită de

56 camera teritorială a executorilor judecătoreşti, se află domiciliul sau sediul debitorului. Ordonanţa judecătorească se păstrează în original în procedura judecății. Compensarea cheltuielilor de judecată în procedura de ordonanţă Deşi CPC al RM nu reglementează în mod expres posibilitatea compensării cheltuielilor de judecată de la partea care a pierdut procesul, pentru asistenţa juridică de care a beneficiat creditorul sau debitorul în cadrul procedurii în ordonanţă, Recomandarea nr.23 a CSJ a RM privind unele aspecte ale încasării cheltuielilor de asistenţă juridică explică cadrul legal existent la moment şi impune concluzia că !!! acest gen de pretenţii nu poate fi soluţionat conform procedurii în ordonanţă (simplificată). Această concluzie, însă, nu împiedică avocatul să înainteze pretenții, în procedura în ordonanţa, de încasare a onorariului pentru asistenţă juridică de la clientul său cînd mărimea acestuia este certă şi rezultă din înscrisuri simple sau autentice, adică contractele de asistenţă juridică.

   

   

   

Natura juridică a ordonanţei judecătoreşti Ordonanţa judecătorească potrivit art.11 Cod de executare, constituie un document executoriu prin sine însuşi şi nu necesită a fi eliberat în mod suplimentar un titlu executoriu. Tema: PROCEDURA INSOLVABILITĂȚII Aspecte introductive privind procedurile judiciare de insolvabilitate Definirea procedurii de insolvabilitate. În cazul intrării unui debitor în incapacitate de plată, aplicarea procedurilor de executare silită clasice devine ineficientă, iar desfăşurarea concomitentă a mai multor proceduri de executare contra aceluiaşi debitor prejudiciază grav interesele creditorilor, în special ale celor care au apelat mai tîrziu la executarea silită a creanţelor lor. În vederea protejării creditorilor şi asigurării unui echilibru între interesele creditorilor şi interesele debitorului, legislaţiile contemporane reglementează aşa numitele proceduri de faliment sau proceduri de insolvabilitate. Scopul acestor proceduri este satisfacerea concomitentă şi proporţională a creanţelor tuturor creditorilor care pretind executarea obligaţiilor de la un debitor ajuns în incapacitate de plată. !!! În vederea garantării atingerii scopului enunţat, desfăşurarea procedurilor sus-numite presupune participarea instanţei de judecată, drept organ ce urmăreşte legalitatea satisfacerii creanţelor creditorilor, în condiţiile respectării drepturilor tuturor creditorilor şi ale debitorului insolvabil. În reglementarea procedurilor de insolvabilitate legiuitorul a utilizat mai multe denumiri, în vederea desemnării procedurilor judiciare colective de satisfacere concomitentă şi proporţională a creanţelor creditorilor, inclusiv: procedură de faliment, procedură de insolvabilitate, procedură de declarare a insolvabilităţii, proces de insolvabilitate etc. Insolvabilitatea, drept categorie juridică reprezintă o noţiune multidisciplinară, care depăşeşte cadrul juridic al dreptului procesual civil, respectiv pe cel al procedurilor judiciare de insolvabilitate. În funcţie de latura abordată, insolvabilitatea poate fi privită ca: situaţie economică ce caracterizează starea de fapt a unui subiect de drept aflat în imposibilitatea satisfacerii creanţelor creditorilor săi din cauza lipsei activelor lichide sau supraîndatorării; instituţie juridică ce cuprinde totalitatea normelor care reglementează relaţiile ce apar între debitorul insolvabil şi creditorii săi cu privire la satisfacerea creanţelor acestora, relaţii ce se desfăşoară sub controlul instanţei de judecată; stare de fapt ce semnifică situaţia de facto în care se află subiectul de drept incapabil de a satisface creanţele creditorilor; stare de drept ce caracterizează situaţia de jure a incapacităţii de plată a unui subiect de drept, confirmată prin hotărîrea instanţei de judecată de intentare a procedurii de insolvabilitate. Insolvabilitatea este o instituţie de drept interramurală ce cuprinde atît norme de drept material cît şi norme de drept procedural, care reglementează relaţiile ce apar între: debitorul insolvabil şi creditori săi, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul şi debitor/creditori, instanţa de judecată şi debitor/creditori/administratorul insolvabilităţii/lichidator, relaţii ce apar în legătură cu aflarea debitorului în incapacitate de plată. !!! O importanţă deosebită o are determinarea naturii juridice şi a conţinutului procedurilor judiciare îndreptate spre apărarea intereselor creditorilor unui debitor aflat în stare de insolvabilitate. Iniţial, în conformitate cu tendinţele internaţionale, procedura aplicabilă debitorilor insolvabili purta denumirea de falimentul sau procedura falimentului. Acesta a fost termenul de referinţă utilizat de legiuitorul moldav, la moment revenit în uz datorită reglementărilor Legii insolvabilității nr.149/2012. Dacă, anterior, prin faliment se înţelege orice procedură aplicată faţă de debitorul insolvabil, în prezent, în domeniul insolvabilităţii, falimentul urmează a fi definit ca un anumit fel de procedură de insolvabilitate ce cuprinde lichidarea concursuală şi proporțională a patrimoniului unui debitor insolvabil cu scopul satisfacerii creanţelor creditorilor săi. Faliment, în sensul strict legal al cuvîntului, este doar un mod de desfăşurare a procedurii de insolvabilitate îndreptat exclusiv spre lichidarea patrimoniului şi repartizării produsului acestuia. !!! Procedura de insolvabilitate, la rîndul ei, pe lîngă procedura de faliment mai include şi alte proceduri, ca, de ex., procedura de restructurare, procedura de restructurare accelerare, procedura de faliment simplificat. !!! Drept rezultat, termenul generic care marchează totalitatea procedurilor judiciare şi extrajudiciare aplicabile debitorului aflat în stare de insolvabilitate poartă denumirea de procedură de insolvabilitate. Procedura de insolvabilitate sau procedura de declarare a insolvabilităţii (în versiunea CPC) reprezintă un anumit fel de procedură civilă, caracterizată printr-un mod deosebit de intentare, pregătire şi examinare, îndreptată spre soluţionarea cererii privind declararea insolvabilităţii unui subiect de drept faţă de care există prezumţia aflării în incapacitate de plată sau supraîndatorare. În raport cu Legea insolvabilităţii nr.149/2012, în CPC se utilizează sintagma „procedura de declarare a insolvabilită ții”. Procedura declarării insolvabilităţii prevăzută în art.355, 356 CPC este aceeaşi procedură judiciară, reglementată de Legea insolvabilităţii nr.149/2012 care cuprinde totalitatea actelor juridice procesuale înfăptuite de instanţa de judecată şi participanţii la proces în legătură cu pornirea şi examinarea cauzelor de insolvabilitate. !!! Este preferabilă utilizarea sintagmei procedură de insolvabilitate în raport cu cea de procedură de declarare a insolvabilităţii. Asemenea poziţie rezultă din analiza scopului examinării cauzelor de insolvabilitate. !!! Pornirea cauzei de insolvabilitate se datorează survenirii incapacităţii de plată a debitorului, în aşa fel încît, la momentul examinării cauzei, debitorul se află de facto în stare de insolvabilitate. Scopul iniţial al instanţei de judecată este confirmarea de jure a unei stări de facto. În condiţiile utilizării sintagmei de procedură de declarare a insolvabilităţii se creează impresia survenirii stării de insolvabilitate pe parcursul procesului, ceea ce nu corespunde circumstanţelor de fapt. !!! Pe de altă parte, procedura de insolvabilitate nu se rezumă doar la declararea persoanei drept insolvabile, finalitatea procedurii fiind satisfacerea creanţelor creditorilor prin aplicarea procedurii de restructurare sau procedurii de faliment. Desfăşurarea unei proceduri de insolvabilitate nu presupune lichidarea debitorului, ca entitate juridică sau economică. !!! În cadrul procedurii de insolvabilitate, în funcţie de circumstanţele cauzei, pot fi aplicate diferite modalită ți de satisfacere a creanţelor creditorilor,

57

1) 2)

inclusiv modalităţi alternative lichidării debitorului, care urmăresc restabilirea capacităţii de plată şi a potenţialului economic al debitorului. Evoluţia cea mai amplă a procedurilor de insolvabilitate este realizată odată cu intrarea în vigoare a Legii insolvabilităţii nr.149/2012. Numărul procedurilor de insolvabilitate creşte de la 2 la 4 feluri de proceduri, cel mai important fiind reglementarea legală a unei proceduri pre-insolvabilitate, numită „procedura accelerată de restructurare”. Procedura de restructurare. Conform reglementărilor în vigoare, procedura alternativă lichidării debitorului insolvabil obţine denumirea de procedură de restructurare. !!! Trecerea la procedura de restructurare depinde în totalitate de voinţa creditorilor, lipsa căreia instanţa de judecată nu o poate substitui. Însă lipsa unei pozi ții clare a creditorilor privind aplicarea procedurii de insolvabilitate duce la aplicarea din oficiu de către instanţa de insolvabilitate a procedurii de faliment, ce are drept rezultat lichidarea debitorului. !!! Procedura de restructurare presupune aprobarea şi confirmarea unui plan de restructurare. Planul de restructurare urmează să conţină o totalitatea de măsuri economico-financiare privind activitatea de mai departe a debitorului, cît şi să descrie modalităţile concrete de executare a creanţelor creditorilor. Realizarea nemijlocită a planului de restructurare are loc în afara procesului judiciar de insolvabilitate, instan ța de judecată păstrîndu-şi în acest sens doar împuterniciri de supraveghere. În caz de realizare a planului de restructurare, supravegherea faţă de debitor este ridicată, iar acesta, fără careva restricţii, îşi poate continua activitatea comercială. !!! Pe de altă parte, eşecul în îndeplinirea planului de restructurare constituie temei pentru aplicarea procedurii de faliment, fără a fi necesară o reexaminare a situaţiei economice a debitorului. Procedura de faliment. Din interpretarea art.2 al Legii insolvabilită ții nr.149/2012, rezultă că prin faliment se înțelege acea procedură de insolvabilitate, concursuală, colectivă şi egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării patrimoniului acestuia pentru acoperirea pasivului. Reglementările în vigoare egalează falimentul cu procedura de lichidare a patrimoniului debitorului, prin urmare finalitatea aplicării falimentului fiind doar lichidarea debitorului ca entitate economico-juridică şi radierea acestuia din registrele publice. !!! Aplicarea procedurii propriu-zise de faliment nu poate fi dispusă nemijlocit de instanţa de insolvabilitate. Soarta debitorului, la fel ca şi în cazul procedurii de restructurare, este dată în mîinile creditorilor. Spre deosebire de procedura de restructurare, trecerea la procedura de faliment este generată direct prin voinţa creditorilor sau indirect – în cazul lipsei unei asemenea voințe. În cadrul adunării de raportare după audierea raportului administratorului insolvabilităţii, creditorii urmează să decidă una din următoarele soluţii: fie aceştia decid restructurarea debitorului, fie, în cazul imposibilităţii reabilitării debitorului, decid lichidarea patrimoniului prin aplicarea procedurii de faliment. În acest caz, trecerea la procedura de faliment este generată direct prin manifestarea de voinţă a creditorilor . Însă în anumite situaţii, datorită neîntrunirii condiţiilor pentru aplicarea procedurii de faliment sau lipsei voinţei creditorilor pentru aplicarea acesteia, trecerea la procedura de faliment se va decide de instanţa de judecată, reieşind din întrunirea temeiurilor de drept. !!! Reieşind din conținutul procedurii de faliment, neutilizarea de către legiuitor a termenului de faliment în Legea insolvabilităţii din 2001 nu a însemnat lipsa unei asemenea proceduri de lichidare. În conformitate cu prevederile art.2 al legii respective, faţă de debitor putea fi aplicată aşa numita procedură de lichidare a patrimoniului, care era descrisă drept procedură aplicabilă debitorului în cadrul procesului de insolvabilitate, care constă în valorificarea masei debitoare în vederea obţinerii de mijloace băneşti pentru satisfacerea creanțelor creditorilor şi care finalizează cu lichidarea debitorului ca subiect de drept. Conform legii insolvabilităţii în vigoare, legiuitorul nu a făcut decît să delimiteze prin termenul de faliment procedura de lichidare propriu-zisă a debitorului. Procedura simplificată a falimentului. O novaţie a Legii insolvabilităţii nr.149/2012 este introducerea procedurii simplificate a falimentului care reprezintă o procedură de lichidare a patrimoniului debitorului și care se finalizează cu lichidarea acestuia, cu specificarea faptului că presupune parcurgerea a unui număr redus de etape şi acţiuni procesuale în vederea excluderii tergiversării neîntemeiate a procesului. !!! Spre deosebire de aplicarea procedurii de faliment, trecerea la procedura simplificată a falimentului se face anticipat de către instanța de judecată prin aceeaşi hotărîre judecătorească prin care se confirmă starea de insolvabilitate a persoanei. Procedura simplificată a falimentului începe odată cu intentarea procesului de insolvabilitate şi se finalizează în urma distribuirii produsului masei debitoare şi lichidării debitorului insolvabil. Procedura accelerată de restructurare. O altă novaţie a Legii insolvabilităţii nr.149/2012 reprezintă introducerea procedurii accelerate de restructurare, care constituie cel de-al patrulea fel de procedură reglementat de Legea insolvabilită ții . Deşi procedura dată este reglementată de legea menţionată, aceasta nu este, în esenţă, o procedură aplicabilă persoanelor aflate în stare de insolvabilitate. Reieşind din conţinutul art.218 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, !!! procedura accelerată de restructurare se aplică întreprinderilor aflate în dificultate financiară. Prin întreprindere în dificultate financiară se înţelege acea întreprindere al cărei potenţial de viabilitate managerială şi economică se află într-o dinamică descrescătoare, dar al cărei titular execută sau este capabil să execute obligaţiile exigibile. Procedura accelerată de restructurare nu poate fi aplicată în cazul în care la examinarea cererii introductive se constată existenţa incapacităţii de plată sau starea de supraîndatorare a debitorului. !!! Deşi procedura aplicabilă întreprinderilor aflate în dificultate financiară poartă o denumire practic similară cu procedura de restructurare, aceasta se deosebeşte esenţial de ultima, reieşind din finalitatea aplicării. Dacă procedura de restructurare urmăreşte reabilitarea debitorului aflat în incapacitate de plată sau supraîndatorare, atunci procedura accelerată de restructurare are menirea de a mări potenţialul economic al debitorului, care se află sub iminenţa intrării în incapacitate de plată. Dacă aplicarea procedurii de restructurare ține de competenţa exclusivă a adunării creditorilor, atunci procedura accelerată de restructurare poate fi aplicată doar la solicitarea debitorului, prin hotărîrea instanţei de judecată. !!! Procedura accelerată de restructurare urmează a fi calificată drept una din procedurile pre-insolvabilitate care are menirea de a preveni intrarea debitorului în incapacitate de plată. Datorită specificului procedurii accelerate de restructurare, pornirea acesteia poate fi făcută doar în baza cererii debitorului. Natura procesual-juridică a procedurii de insolvabilitate. Indiferent de modalitatea de desfăşurare a procedurii de insolvabilitate, aceasta rămîne a fi un fel de procedură civilă pe lîngă alte feluri reglementate de legislaţia în vigoare, precum procedura în acţiuni civile, procedura contenciosului administrativ, procedura specială şi procedura în ordonanţă. !!! Procedura de declarare a insolvabilităţii poartă trăsături comune atît procedurilor contencioase cît şi celor necontencioase. La prima vedere, în cadrul procedurii de insolvabilitate sînt două părţi cu interese contrare, şi anume – debitorul insolvabil şi creditorii, pe de altă parte, procedura insolvabilităţii poate începe la cererea debitorului, care poate solicita de a fi declarat insolvabil. Într-o altă ipostază, !!! creditorul care depune cerere introductivă pentru declararea insolvabilită ții urmează să deţină o hotărîre judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat litigiul dintre acesta şi debitor, pe de altă parte – orice litigiu legat de bunurile debitorului urmează să fie soluţionat de instanţa de insolvabilitate. Asemenea aspecte contradictorii şi adesea confuze nu ne permit a califica cu uşurinţă natura procesuală a procedurii de insolvabilitate drept una contencioasă (litigioasă) sau una necontencioasă (nelitigioasă). !!! Asemenea calificare necesită o apreciere profundă a locului acesteia, reieşind din scopul procedurii şi mijloacele procesuale acordate justiţiabililor la examinarea cauzelor de insolvabilitate.

58 Scopul procedurii de insolvabilitate este unul absolut diferit de cel ai procedurilor contencioase şi al celor necontencioase. în cadrul procedurii de insolvabilitate nu se urmăreşte simpla apărare a unui drept subiectiv încălcat, similar procedurilor contencioase, şi nici constatarea faptelor cu valoare juridică, similar procedurii speciale. Reieşind din prevederile art.1 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, scopul procedurii este satisfacerea creanţelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului prin aplicarea faţă de acesta a procedurii de restructurare sau a procedurii falimentului şi prin distribuirea produsului rezultat. !!! Procedura de insolvabilitate depăşeşte cadrul procedurilor orientate spre constatarea unor încălcări sau examinarea unor litigii, aceasta fiind orientată inclusiv spre executarea creanţelor, ceea ce o aseamănă mai mult cu o procedură de executare silită. Reieşind din cele enunţate, !!! este necesar de a recunoaşte procedura de insolvabilitate drept un fel de procedură civilă distinctă de categoria procedurilor civile contencioase sau a celor necontencioase. Participanții la procedura judiciară de insolvabilitate Datorită specificului procedurii de declarare a insolvabilităţii, participan ții la proces în cadrul procedurii insolvabilităţii prezintă un specific aparte. În cadrul procedurii date nu există reclamant şi pîrît care participă în condiţii de contradictorialitate. Ca părţi în cadrul procedurii de insolvabilitate apar debitorul insolvabil şi creditorii acestuia. Pe lîngă aceştia, !!! desfășurarea procesului de insolvabilitate presupune participarea administratorului insolvabilităţii, drept un subiect caracteristic doar acestei categorii de proceduri, atribuţiile căruia sînt subordonate protejării intereselor atît a creditorilor cît şi a debitorilor.

1)

  

a)

b)

2)

Debitorul insolvabil. Statutul procesual-juridic Debitor în cadrul procedurii de insolvabilitate este acel participant la proces, persoană fizică sau persoană juridică, aflat de facto în stare de incapacitate de plată sau de supraîndatorare, care a depus sau faţă de care s-a depus de către creditori cerere introductivă. Pentru a întruni calitatea procesuală de debitor trebuie sa fie întrunite mai multe condiţii indispensabile: Debitorul trebuie să fie subiect de drept care practică activitate de întreprinzător înregistrat în modul prevăzut de lege . !!! Calitatea de debitor în cadrul procedurii de insolvabilitate este strîns legată de calitatea de întreprinzător şi starea insolvabilităţii de facto. !!! Calitatea de debitor o pot avea doar subiecţii de drept care îşi asumă drepturi sau obligaţii şi răspund cu patrimoniul propriu pentru acestea. S-ar părea că şi persoanele fizice care nu practica activitatea de întreprinzător cad sub incidenţa normelor cu privire la insolvabilitate, dar Legea insolvabilității pune accentul pe calitatea de întreprinzător a persoanelor fizice. !!! În alin.(2) art.1 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012 sînt menţionaţi întreprinzătorii individuali şi titularii patentei de întreprinzător ca persoane fizice ce au calitatea de întreprinzători. Dar o asemenea reglementare nu pare a fi îndeajuns de explicită, deoarece în primul rînd – există mai multe forme de organizare a întreprinzătorilor individuali, iar în al doilea rînd, nu se ia în consideraţie aplicarea alin.(2) art.26 CC în ce priveşte calitatea de întreprinzători pentru persoanele fizice care nu s-au înregistrat în modul corespunzător. Interpretînd sistemic legislaţia civilă ajungem ia concluzia că calitatea de debitor în cadrul unui proces de insolvabilitate o pot avea următoarele persoane fizice-întreprinzători: întreprinderea individuală; gospodăria ţărănească; titularii de patentă de întreprinzător. O condiţie esenţială pentru categoriile de persoane fizice enumerate mai sus pentru a fi debitor în cadrul procesului de insolvabilitate este înregistrarea acestuia în modul prevăzut de lege. Apare problema persoanelor fizice care practică activitatea de întreprinzător, nefiind înregistrate ca atare. CC al RM, în alin.(2) art.26, stabileşte că !!! persoana care practică activitate de întreprinzător fără înregistrarea de stat nu poate invoca lipsa calităţii de întreprinzător. Norma dată stabileşte doar calitatea de a fi „întreprinzător” a persoanei fizice care practică activitate de întreprinzător fără a fi înregistrată. !!! Persoanele care practică activitate de întreprinzător fără a fi înregistrată îndeplinesc doar o condiţie – cea de a fi întreprinzători, dar nu şi cea de a doua – de a fi înregistraţi. !!! Persoanele juridice în sensul primei condiţii sînt debitori în cadrul procesului de insolvabilitate dacă sînt constituite şi înregistrate în modul prevăzut de lege fiind subiecţi de drept privat. Pot avea calitatea de debitor următoarele persoane juridice: Persoanele juridice cu scop lucrativ:  societăţile comerciale (societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată, societatea în nume colectiv, societatea în comandită);  cooperativele de producţie;  cooperativele de întreprinzător;  întreprinderile de stat şi municipale. Persoanele juridice cu scop nelucrativ:  asociaţii;  fundaţii;  instituţii. !!! Nu cad sub incidenţa primei condiţii în calitate de debitor: Statul, Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, Autorităţile Administraţiei Publice Centrale (ministere, departamente, servicii, agenţii etc.), Autorităţile Judecătore ști (CSJ, Curţile de Apel, Curtea de Apel Economică, Judecătoriile), Curtea Constituţională, Procuratura, BNM, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Camera de Comerţ şi Industrie, Comisia Electorală Centrală, CNAM, CNAS, unităţile administrativ-teritoriale. !!! Sînt excluse de la posibilitatea intentării unei proceduri de insolvabilitate în baza legii insolvabilităţii acei subiecţi de drept pentru care este prevăzută o altă procedură, ca, de ex., lichidarea băncilor comerciale în cazul incapacităţii de plată sau supraîndatorării prevăzute de Legea instituţiilor financiare. Debitorul persoană fizică sau persoană juridică trebuie să se afle în stare de insolvabilitate . Aceasta este cea de-a doua condiţie înaintată pentru întrunirea calității de debitor în cadrul procedurii de declarare a insolvabilităţii. Doar în condi țiile insolvabilităţii de facto poate fi intentată procedura de declarare a insolvabilită ții pentru stabilirea de jure a acestei stări. Starea de facto de insolvabilitate presupune starea în care debitorul nu-şi onorează obligaţiile faţă de creditorii săi şi se află în imposibilitate relativă sau absolută de a le realiza, în acest sens, insolvabilitatea de facto poate fi privită sub două aspecte. În primul caz este vorba de incapacitatea de plată, aceasta survine atunci cînd debitorul nu-şi poate onora obligaţia pecuniară ajunsă la scadență din lipsa temporară de numerar. !!! În acest caz esenţial este coraportul dintre activele şi pasivele debitorului, incapacitatea de plată presupune că activul este egal sau prevalează pasivul, însă plăţile nu pot fi făcute din lipsa de lichidităţi. Se atestă situaţia de insolvabilitate relativă, adică neonorarea obligaţiilor este cauzată de lipsa temporară de lichidităţi, dar poate fi uşor depăşită prin transformarea activelor în numerar şi onorarea completă a obligaţiilor. În cel de-al doilea caz este vorba despre supraîndatorarea, care este o stare patrimonială a debitorului în care acesta nu-şi onorează ooligaţiile faţă de creditorii săi, iar valoarea pasivelor sale depăşesc valoarea activelor. !!! În acest caz este vorba despre insolvabilitatea absolută, în primul rînd debitorul nu-şi onorează obligaţiile faţă de creditori, iar în al doilea rînd nici nu va putea să le onoreze deoarece chiar şi transformarea activelor în numerar nu va satisface integral creanţele creditorilor săi.

59 a) b)

a) b)

1)

2)

3)

Lege insolvabilităţii nr.149/2012 deosebeşte 2 temeiuri de intentare a unui proces de insolvabilitate, prevăzute în art.10 al acesteia: temei general – incapacitatea de plată a debitorului; temei special – supraîndatorarea debitorului. !!! Anume asupra analizei existenţei acestor două temeiuri sînt direcţionate atribuţiile instanţei de judecată pe parcursul primei etape în cadrul procedurii de declarare a insolvabilităţii pînă la emiterea hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate. Reieşind din reglementarea art.10 al Legii insolvabilită ții nr.149/2012, supraîndatorarea, ca temei de insolvabilitate, poate fi invocată doar în privinţa persoanelor juridice. Creditorii. Formele de participare a creditorilor în cadrul procesului de insolvabilitate Creditorii sînt cea de a doua categorie de participanţi în cadrul procedurii de insolvabilitate. Calitatea procesuală de creditori în cadrul procesului de insolvabilitate o pot avea numai cei care au o creanţă incontestabilă faţă de debitor, care a ajuns sau nu la scadenţă . În acest sens, !!! nu pot fi creditori persoanele care nu au cu certitudine o creanţă faţă de debitor şi în privinţa existenţei căreia există un litigiu de drept. Incontestabilitatea creanţei confirmate documentar atît prin actele creditorului cît şi a debitorului constituie o condiţie de bază pentru intentarea procesului de insolvabilitate. Scadența creanţei este o altă condiţie, dar relativă, deoarece, doar ca rezultat al neplăţii creanţei, creditorul are temei de a cere declararea insolvabilităţii, dar în acelaşi timp, dacă la momentul intentării procesului de insolvabilitate există creanţe neajunse la scadenţă, conform Legii insolvabilităţii nr.149/2012, ele se vor considera scadente din momentul intentării procesului de insolvabilitate. !!! Scadența creanţei reprezintă o condiţie pentru înaintarea cererii introductive şi, în acelaşi timp, pentru validarea creanţei în cadrul procedurii de declarare a insolvabilităţii. De asemenea, o condiţie pentru a fi creditor în cadrul procedurii de insolvabilitate este momentul apariţiei creanţei. Din acest punct de vedere se deosebesc două categorii de creditori: creditori ai căror creanţe au apărut pînă la intentarea procesului de insolvabilitate; creditori ai căror creanţe au apărut după intentarea procesului de insolvabilitate, care mai sînt numiţi şi creditori ai masei. !!! De fapt, creditori, în sensul procedurii propriu-zise a insolvabilităţii sînt doar cei din prima categorie, deoarece ei sînt aceia care au anumite relaţii comerciale, contractuale cu debitorul şi cei faţa de care debitorul are obliga ția de a executa plata. Ei sînt unicii care pot înainta cererea introductivă pentru pornirea procedurii de insolvabilitate, în afară de cazurile cînd debitorul înaintează de sine stătător . !!! Creditorii din cea de a doua categorie apar doar după pornirea procedurii de declarare a insolvabilită ții, nefiind întotdeauna creditori ai debitorului insolvabil, creanțele acestora apar în legătură cu cheltuielile suportate în cadrul procesului de insolvabilitate sau în legătură cu strîngerea, păstrarea, valorificarea şi împărțirea masei debitoare. Din punct de vedere procesual, !!! prezintă interes însă ambele categorii de creditori ca participanți în cadrul procedurii de declarare a insolvabilităţii ce pretind satisfacerea creanţelor proprii prin împărţirea patrimoniului debitorului. Din punct de vedere procesual, este necesar de a deosebi principalele tipuri de creditori, deoarece, în funcţie de aceasta se va diferenţia măsura în care se vor satisface creanţele fiecărui: Creditorii garantaţi (gajiști) – sînt persoanele ale căror creanţe au apărut înainte de intentarea procedurii de declarare a insolvabilităţii şi sînt asigurate prin garanţii. !!! Vor fi creditori garantaţi persoanele care au drept de gaj sau ipotecă asupra bunului, persoanele care au drept de retentie asupra bunului precum şi statul asupra bunurilor ce le deţine ca garanţie a achitării diferitor taxe sau impozite. Într-o situație relativ provizorie !!! vor fi considerați creditori, persoanele ale căror drept de gaj s-a constituit în ultimele două luni pînă la momentul intentării procesului civil şi persoanele care au devenit creditori gaji ști, anterior fiind creditori chirografari. Creditorii chirografari – persoane creanţele cărora nu sînt garantate, acestea fiind: a) creditori chirografari cu creanţe preferenţiale, adica acei creditori care au:  creanţe din dăunarea sănătăţii sau cauzarea morţii (Rangul I);  creanţe salariale faţă de angajaţi şi creanţe la remuneraţia datorată conform drepturilor de autor (Rangul II);  creanţele la impozite şi la alte obligaţii de plată faţă de bugetul public (Rangul III);  creanţe de restituire sau achitare a datoriilor faţa de rezervele materiale ale statului (Rangul IV);  alte creanţe care nu sînt de rang inferior (Rangul V). b) creditori chirografari cu creanțe de rang inferior, adică acei creditori care au :  dobîndă la creanţele creditorilor chirografari calculată după intentarea procedurii de insolvabilitate (Rangul VI);  suportat în procesul de insolvabilitate cheltuielile unor creditori chirografari (Rangul VII);  drept de a încasa amenzi, penalităţi sau recuperări a prejudiciilor cauzate (Rangul VIII);  creanţe din prestaţiile gratuite ale debitorului (Rangul IX);  creanţe legate de rambursarea creditelor de capitalizare ale unui asociat (Rangul X). Creditorii masei – creditorii ale căror creanţe au apărut după sau în legătură cu intentarea procedurii de insolvabilitate, şi anume: a) creditori ai căror creanţe au apărut în legătură cu cheltuielile procedurii de declarare a insolvabilităţii, acestea fiind:  cheltuieli de judecată ce includ:  sumele plătite persoanelor care au contribuit la înfăptuirea justiţiei (martori, experţi, specialişti);  cheltuielile suportate de instanţa de judecată la efectuarea actelor de procedură (înştiinţarea părţilor, cheltuieli de căutare a părţii, cheltuieli de executare a actelor de procedură etc.);  cheltuielile suportate în legătură cu remuneraţia şi recuperarea cheltuielilor administratorului provizoriu şi ale administratorului insolvabilității/lichidatorului; b) creditori ai căror creanţe au apărut în legătură cu cheltuielile în privinţa masei debitoare, şi anume:  cheltuielile apărute în legătură cu acţiunile de administrare, valorificare, şi distribuire a masei debitoare ale administratorului;  cheltuielile rezultate din obligaţiile contractuale realizate în legătură cu intentarea procedurii de declarare a insolvabilităţii;  cheltuielile rezultate din obligaţiile apărute din îmbogăţirea fără justă cauză a masei debitoare. !!! Numai încadrarea persoanelor în categoriile date de creditori permite de ai califica ca participanţi în cadrul procedurii de declarare a insolvabilității. Creditorii care au creanțe faţă de debitorul insolvabil şi care nu fac parte din cele în baza cărora s-a intentat procedura de insolvabilitate, trebuie să le declare instanţei de judecată prin depunerea unei cereri la instanţa la care se află cauza, cu anexarea documentelor ce justifică existenţa creanţei. !!! Datorită specificului procedurii de declarare a insolvabilităţii, men ționarea doar a debitorului insolvabil şi a creditorilor, în calitate de participanți, ar fi incompletă. Din punct de vedere al legii materiale şi, în special, al legii procesuale, !!! o importanţă deosebită are menționarea rolului şi calităţii procesuale a participanţilor cu o calitate specifică în cadrul procedurii de declarare a insolvabilităţii. Aici se are în vedere în special formele de participare procesuală a creditorilor – adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor. Totalitatea creditorilor debitorului insolvabil formează împreună adunarea creditorilor. Aceasta, la rîndul său, reprezintă o formă de participare procesuală a tuturor creditorilor la acţiunile realizate în scopul îndeplinirii sarcinilor stabilite în cadrul procedurii de declarare a insolvabilităţii. !!! Adunarea creditorilor reprezintă acel organ colegial care exercită, în numele creditorilor, toate acţiunile cu privire la

60 creanţele faţă de debitorul insolvabil şi repartizarea masei debitoare. !!! Evidențierea în calitate de participării la proces aparte a adunării creditorilor separat de creditorul individual rezultă din sarcinile şi drepturile procesuale care pot fi divizate între adunarea creditorilor şi fiecare creditor în parte. Atribuţiile adunării creditorilor sînt reglementate de art.54 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012. !!! Fiind un organ colegial deliberativ, adunarea creditorilor îşi exercită funcţiile inclusiv prin intermediul organului său executiv – comitetul creditorilor. În privinţa constituirii comitetului creditorilor, instanţa de judecată se pronunţă prin hotărîrea de intentare a procedurii de insolvabilitate, adică pînă la convocarea adunării creditorilor. !!! Însă numai adunarea creditorilor hotărăşte definitiv constituirea comitetului creditorilor, la prima sa convocare, aceasta are dreptul de a revoca, de a menţine, de a suplini sau reduce numărul membrilor comitetului creditorilor. Principalele atribuţii ale comitetului creditorilor sînt prevăzute de art.61 al Legii insolvabilită ții nr.149/2012.

a) b) c)

1) 2) 3)

1) 2)

Statutul procesual-juridic al administratorului insolvabilităţii/lichidatorului Deşi este clar că parte în cadrul procedurii de insolvabilitate este debitorul insolvabil, din cauza incapacităţii de plată a căruia şi este pornită cauza respectivă, totuşi rolul de bază în administrarea masei debitoare îl are alt participant la procedura de insolvabilitate – administratorul insolvabilității. Prin administrator al insolvabilității se înțelege atît administratorul provizoriu cît şi administratorul insolvabilită ții, şi lichidatorul. !!! Acesta are un rol procesual fundamental, deoarece, odată cu numirea acestuia, are loc trecerea dreptului de administrare şi dispoziţie asupra masei debitoare de la debitor, sau organele sale executive, la administratorul insolvabilităţii, care este numit de instanţa de judecată. !!! Statutul său procesual este unul specific, întrunind în sine mai multe aspecte. În aceeaşi procedură, administratorul insolvabilităţii înoeplineşte cîteva roluri simultan: promotor al puterii de stat, care are sarcina de supraveghere a desfăşurării procedurii date; reprezentant al creditorilor, ca persoană ce supravegheze şi previne orice acţiuni care ar prejudicia creditorii prin reducerea masei debitoare; reprezentant al debitorului, ca gestionar principal al acestuia. Din punct de vedere procesual, !!! se deosebesc desemnarea administratorului provizoriu de desemnarea administratorului insolvabilităţii. Administratorul provizoriu îndeplinește funcția de gestionare a patrimoniului debitorului insolvabil doar pe perioada examinării cererii introductive, adică pe toată perioada de observaţie. !!! Administratorul provizoriu este desemnat prin încheierea instanţei de judecată de admitere a cererii introductive spre examinare de la data emiterii acesteia şi pînă la data pronunţării asupra cererii introductive. Revocarea administratorului provizoriu se face prin hotărîrea de respingere a cererii introductive sau prin hotărîrea de intentare a procedurii de insolvabilitate, în acest din urmă caz locul acestuia va fi luat de administratorul insolvabilităţii. Totodată, !!! se deosebesc calitatea de lichidator de cea de administrator, astfel administratorul procedurii de insolvabilitate va ob ține calitate de lichidator din momentul trecerii procedurii de insolvabilitate în procedura de faliment sau faliment simplificat. Administratorul insolvabilităţii rămîne a fi figura centrală în ce privește administrarea masei debitoare după emiterea hotărîrii de intentare a procedurii de insolvabilitate, prin care este desemnat. Sarcinile şi atribu țiile de bază ale acestuia sînt reglementate de art.66 al Legii insolvabilității nr.149/2012. Intentarea cauzei de insolvabilitate Particularitățile desfășurării procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate . Pornirea şi desfăşurarea procesului civil pe cauzele de insolvabilitate prezintă o serie de particularităţi specifice în raport cu examinarea altor categorii de cauze civile. !!! Ordinea efectuării actelor procesuale şi a desfăşurării etapelor procedurii de insolvabilitate modelează un proces civil unic în raport cu fazele tradiţionale pe care le parcurge procesul civil în cazul examinării cauzei civile clasice. !!! Diferenţa dintre procedura insolvabilităţii şi alte feluri de proceduri este şi mai dificil de stabilit în condiţiile utilizării diferitor noţiuni pentru definirea aceluiaşi act procesual reglementat de Legea insolvabilităţii nr.149/2012 şi de CPC. Procesul civil parcurge 4 faze obligatorii în examinarea unei cauze civile, şi anume: intentarea procesului, pregătirea pricinii pentru judecată, dezbaterile judiciare şi executarea hotărîrii. Spre deosebire de fazele pe care le parcurg cauzele civile tradi ționale, fazele parcurse la examinarea cauzei de insolvabilitate au un alt scop şi conţinut. În primul rînd, este confuză însuşi determinarea momentului care marchează începutul procesului civil pornit în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate cît şi actul ce marchează momentul dat. !!! Spre deosebire de procedura în acţiuni civile, care se finalizează prin adoptarea unei hotărîri ca act ce marchează sfîrşitul examinării litigiului de drept, în cazul procedurii de insolvabilitate însuşi intentarea procedurii se realizează prin adoptarea unei hotărîri judecătoreşti. !!! Comparativ cu formula clasică, în cadrul procedurii de insolvabilitate acesta obţine o serie de etape/faze atipice, reieşind din specificul desfăşurării acestei proceduri. Convenţional, procedura de insolvabilitate poate fi divizată în 2 faze majore: Paza primirii şi examinării cererii Introductive – reprezintă etapa în cadrul căreia are loc verificarea existenţei temeiurilor de insolvabilitate şi intentarea, după caz, a procedurii de insolvabilitate corespunzătoare. Faza examinării procedurilor de insolvabilitate propriu-zise – reprezintă etapa în cadrul căreia are loc desfăşurarea propriu-zisă a procedurii de insolvabilitate în dependenţă de tipul de procedură determinat de instanţă sau creditori, şi anume procedura de restructurare, procedura de faliment, procedura de faliment simplificat sau procedura accelerată de restructurare. !!! Cu toate că sarcinile procesului civil desfăşurat pe cauzele de insolvabilitate au creat o structură specifică a fazelor parcurse în cadrul desfăşurării procedurii de insolvabilitate, o analiză minuţioasă a acestora permite de a trasa o serie de asemănări şi deosebiri în raport cu fazele clasice ale procesului civil. Vorbind de iniţierea propriu-zisă a procesului civil pe cauzele de insolvabilitate, în primul rînd urmează să deosebim două acţiuni procesuale distincte şi anume – intentarea procesului civil şi intentarea procedurii de insolvabilitate, care marchează două momente diferite în cadrul procesului civil. !!! Dacă în cazul examinării cauzelor civile tradiţionale există un moment unic ce marchează intentarea procesului şi, ca rezultat, semnifică apariţia tuturor raporturilor procesuale legate de examinarea întregii cauze civile, în cadrul examinării cauzei de insolvabilitate se deosebește momentul iniţial de intentare a procesului civil, după care urmează examinarea temeiniciei cererii introductive, iar ulterior, în funcţie de circumstanţe, are loc intentarea procedurii de insolvabilitate. !!! O faza similară fazei de intentare a procesului civil, în cadrul procedurii insolvabilităţii, începe odată cu depunerea cererii introductive şi se finalizează odată cu admiterea spre examinare a cererii introductive. Admiterea spre examinare a cererii introductive nu reprezintă o soluţie dată de instanţa de judecată pe marginea solicitării de declarare a persoanei insolvabile, ci semnifică faptul respectării de către solicitant a condiţiilor de formă şi de fond pentru primirea cererii introductive, similar efectelor intentării procesului civil în cazul soluţionării altor cauze civile. !!! Dacă intentarea procesului civil în legătură cu punerea pe rol a cauzei de insolvabilitate prezintă unele analogii cu faza intentării procesului civil clasic, atunci etapele care urmează după primirea cererii introductive spre examinare sînt absolut diferite de fazele clasice, atît după scopul ce îl urmăresc, cît şi după actele procedurale care se efectuează.

61

a) b)

   

În raport cu procesul civil tradiţional în cadrul examinării cauzelor de insolvabilitate nu avem o fază propriu-zisă de pregătire a pricinii ce ar urma după faza intentării procesului. !!! Aceasta – deoarece în cadrul procedurii de insolvabilitate în atribuţiile instanţei de judecată nu intră toate sarcinile pe care urmează să le îndeplinească judecătorul la examinarea unei cauze civile obişnuite. Cu mici excepţii legate de citarea participanţilor la proces şi colectarea anumitor probe, instanţa de judecată este scutită de o serie de sarcini legate de stabilirea cercului participanţilor, participarea la colectarea probelor, asigurarea ac țiunii etc. !!! Majoritatea chestiunilor ce necesită a fi decise pînă la examinarea propriu-zisă a cererii introductive sînt hotărîte încă la etapa admiterii spre examinare a cererii, deoarece, prin încheierea de admitere, instanţa de judecată numeşte administratorul provizoriu, înştiinţează participanţii despre şedinţa de judecată, aplică măsurile de asigurare în privinţa masei debitoare etc., adică înfăptuieşte toate acţiunile pregătitoare pentru a putea examina cauza la prima şedinţă de judecată ce va urma. Imediat după primirea spre examinare a cererii introductive, începe o etapă distinctă a procedurii de insolvabilitate, care constă în examinarea existenţei temeiurilor de insolvabilitate. !!! Etapa respectivă are cele mai multe asemănări cu faza clasică a dezbaterilor judiciare, deoarece în cadrul acesteia instanţa de judecată, în condiţii de contradictorialitate, administrează probe în vederea stabiliri circumstanţelor de fapt relevante ce ar indica asupra incapacităţii de plată a debitorului sau supraîndatorării acestuia. !!! În rezultatul verificării circumstanţelor de fapt ce adeveresc existenţa temeiurilor de insolvabilitate instanţa de judecată adoptă o hotărîre de declarare a persoanei insolvabile şi intentare a procedurii de insolvabilitate, iar după caz – de refuz în intentarea procedurii de insolvabilitatea şi de respingere a cererii introductive. !!! Odată cu adoptarea hotărîrii de intentare a procedurii de insolvabilitate se finalizează faza primirii şi examinării cererii introductive, iar procesul trece într-o nouă amplă fază, în care are loc desfăşurarea procedurilor de insolvabilitatea propriu-zise. Faza examinării procedurilor de insolvabilitate propriu-zise este o fază mult mai complexă decît faza anterioară a procesului. În cadrul acesteia se desfăşoară felurile de proceduri de insolvabilitate propriu-zise, în func ție de circumstanţele constatate la faza anterioară. Procesul civil pornit în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate poate continua, la această etapă, sub forma procedurii de restructurare, fie a procedurii de faliment, fie a procedurii de faliment simplificat, fie sub forma procedurii accelerate de restructurare. Faza examinării procedurilor de insolvabilitate propriu-zise este o fază unică specifică doar procedurii de insolvabilitate, care nu se regăseşte în fazele tradiţionale ale procesului civil. Dacă scopul fazei dezbaterilor judiciare este examinarea propriu-zisă a cauzei civile şi adoptarea soluţiei finale în vederea soluţionării litigiului, scopul fazei examinării procedurilor de insolvabilitate este aplicarea sub control judiciar a măsurilor corespunzătoare faţă de debitor şi patrimoniul acestuia în vederea asigurării executării creanţelor creditorilor săi. !!! În aşa fel, dacă punctul culminant al dezbaterilor judiciare este adoptarea hotărîrii judecătoreşti în vederea soluţionării cauzei, atunci finalul fazei examinării procedurilor de insolvabilitate este marcat de executarea propriu-zisă a creanţelor creditorilor, în urma aplicării procedurilor de asanare economică sau în urma lichidării debitorului. !!! Desfăşurarea procesului civil în legătură cu examinarea cauzelor de insolvabilitate prezintă o serie de particularităţi în comparaţie cu desfăşurarea procesului civil pe alte cauze civile. În aşa mod este men ționat faptul „intentării duble” ce se produce pe parcursul procesului, astfel încît iniţial se intentează procesul civil pentru verificarea existenţei temeiurilor de insolvabilitate, iar ulterior se intentează procedura de insolvabilitatea propriu-zisă, în dependenţă de circumstanţele cauzei. !!! În cadrul procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzelor de insolvabilitate nu este reglementată clar o fază distinctă de pregătire a pricinii, majoritatea acţiunilor fiind realizate de judecător deja la faza intentării procesului. Deşi, practic, lipseşte faza pregătirii pricinii pentru judecată, etapa procesuală ce urmează după primirea spre examinare a cererii introductive aminteşte cel mai mult de faza dezbaterilor judiciare, obligatorie la examinarea altor cauze civile, cu toate acestea este îndreptată doar spre un singur scop – de a verifica existenţa temeiurilor de insolvabilitate. !!! În cadrul procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate avem o fază unică specifica doar acestor categorii de cauze, care constituie ultima fază a procesului, cu scop de examinare a procedurilor de insolvabilitatea propriuzise. Punerea pe rol a cauzei de insolvabilitate. Atît în cazul procedurilor contencioase cît şi a procedurii insolvabilită ții instanţa este sesizată prin cererea persoanei care are interes legitim în intentarea procesului. Dacă în cazul procedurilor contencioase cererea prin care este sesizată instanţa de judecată se numeşte „cerere de chemare în judecată”, în cazul procedurii de insolvabilitate aceasta este denumită „cerere de intentare a procesului de insolvabilitate” sau generic „cerere introductivă”. !!! Deosebirile cele mai importante dintre cererea ele chemare în judecată şi cererea introductivă rezultă din esenţa celor doua categorii de proceduri, care se solicită a fi intentate. !!! Dacă scopul cererii de chemare în judecată este exprimarea în formă juridica a pretenţiei material-iuridice pretinsă de titularul dreptului lezat, atunci cererea introductivă exprimă solicitarea înaintată fie de debitor, fie de creditor cu privire la constatarea stării de insolvabilitate şi pornirea unui fel de proceduri de insolvabilitate în funcţie de circumstanţe. Cu toate acestea, !!! atît înaintarea cererii de chemare în judecată cît şi a cererii introductive presupune respectarea a o serie de condiţii de fond şi de formă obligatorii pentru a fi primite de instanţa de judecată. Dar şi în acest caz cerinţele necesare a fi respectate pentru intentarea procesului de insolvabilitate prezintă o serie de particularităţi, deosebiri, care apar atît în ceea ce priveşte premizele și condiţiile necesare a fi întrunite pentru sesizarea instanţei de judecata cît şi în privinţa actelor procedurale ale instanţei de judecată ce pot fi adoptate în legătură cu depunerea cererii introductive. Procesul civil în privinţa cauzei de insolvabilitate poate fi intentat cu condiţia respectării de către solicitant a următoarelor cerinţe: existența dreptului la înaintarea cererii introductive; respectarea de către solicitant a procedurii depunerii cererii introductive. !!! Dreptul la înaintarea cererii introductive reprezintă dreptul persoane la înaintarea si examinarea cererii de declarare a persoanei insolvabile de către instanţa de fond. Similar intentării altor proceduri civile, persoana, care sesizează instanţa de judecată urmează să respecte o sene de premise şi condiţii pentru a accede în procesul civil. !!! Dreptul la înaintarea cererii introductive este asemănător cu dreptul la acţiune civilă oferit oricărei persoane care se consideră lezat într-un drept al său, cu specificarea faptului că înaintarea cererii introductive urmăreşte pornirea unei proceduri de insolvabilitate, dar nu apărarea unui drept lezat. Cu toate acestea, pentru exercitarea dreptului la înaintarea cererii introductive solicitantul urmează să îndeplinească o serie de cerinţe legale în virtutea cărora apare şi se realizează acest drept. !!! Datorită specificului procedurii de insolvabilitate, aplicarea tuturor regulilor privind intentarea procesului civil, valabil în cazul celorlalte proceduri, este imposibilă. Particularităţile sesizării instanţei de judecată în vederea declarării insolvabilităţii unei persoane ne permit a determina o serie de premise specifice, care influenţează apariţia dreptului la înaintarea cererii introductive. !!! În acelaşi timp, în virtutea prevederilor alin.(2) art.356 CPC, în conformitate cu care, cererea de declarare a insolvabilităţii se judecă în instanţă conform normelor generale din CPC, cu excepţiile şi completările stabilite de legislaţia insolvabilităţii, !!! nu poate fi neglijată aplicabilitatea efectelor nerespectării premiselor prevăzute de art.169 CPC, în măsură în care acestea nu contravin esenţei procedurii de insolvabilitate. Premise ce influenţează apariţia dreptului la înaintarea cererii introductive: capacitatea procesuală de folosinţă a persoanei ce depune cerere introductivă; inexistenţa unei hotărîri judecătoreşti irevocabile pe aceeaşi cauză; inexistenţa unei încheieri prin care a fost confirmată renunţarea la acţiune sau încheierea tranzacţiei dintre părţi; depunerea cererii introductive doar de persoanele prevăzute de lege;

62  

      

1)

2)

3)

4)

5)

reglementarea expresă a dreptului solicitantului de a depune cerere introductivă în interesul persoanei; inexistenţa unei proceduri de restructurare intentate în privinţa debitorului insolvabil. În condiţiile în care persoana care doreşte să depună cerere introductivă a îndeplinit toate premisele necesare pentru a avea dreptul la înaintarea cererii introductive, acesta urmează să se conformeze la o serie de cerinţe legale pentru a putea exercita dreptul la înaintarea cererii introductive. !!! Reieşind din specificul procedurii de insolvabilitate, nu toate condiţiile comune cauzelor civile, în general, sînt aplicabile procedurii de insolvabilitate, mai mult decît atît – realizarea dreptului la înaintarea cererii introductive presupune realizarea şi a unor condiţii specifice doar acestui tip de proceduri. Reieşind din circumstanţele care, conform legii, instanţa le verifică după depunerea cererii introductive, se deduc următoarele condiţii ce urmează a fi respectate pentru realizarea dreptului la înaintarea cererii introductive: respectarea competenţei jurisdicţionale a instanţei de judecată; existenţa capacităţii de exerciţiu a persoanei ce depune cerere introductivă; semnarea cererii introductive în modul corespunzător; existenţa împuternicirilor reprezentantului de a depune cerere introductivă; perfectarea cererii introductive în forma prevăzută de lege; notificarea prealabilă a debitorului despre depunerea cererii introductive, în cazul depunerii cererii introductive de către creditori; existenţa acordului tuturor membrilor gospodăriei ţărăneşti (fermier) în cazul depunerii cererii introductive în privinţa acesteia. !!! Pentru intentarea procesului civil în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate solicitantul urmează să demonstreze existenţa dreptului la înaintarea cererii introductive şi posibilitatea realizării acestuia, ceea ce presupune necesitatea respectării premizelor şi condiţiilor dreptului la acţiune menţionate în subparagraful anterior. În acelaşi timp, deponentul urmează să respecte forma şi procedura depunerii cererii introductive. !!! În cazul proceselor civile ce ţin de examinarea altor cauze civile decît cele de insolvabilitate instanţa urmează să aplice prevederile generale ale CPC pentru a-şi argumenta o soluţie sau alta. În cazul respectării tuturor cerinţelor legale, cererea de chemare în judecată este primită, fapt care se confirmă printr-o încheiere judecătorească, adoptată în conformitate cu prevederile alin.(4) art.168 CPC, !!! încheiere prin care se intentează procesul civil propriu-zis. În acelaşi timp, în cazul nerespectării cerinţelor legale, cererea de chemare în judecată nu este acceptată, fapt care de asemenea se stabileşte printr-o încheiere. !!! În funcție de încălcările comise de deponent în cazul neprimirii cererii, instanţa de judecată poate dispune, după caz refuzul în primirea cererii în baza art.169 CPC, restituirea cererii în baza art.170 CPC sau de a nu da curs cererii în baza art.171 CPC. Drept urmare a verificării cererii introductive, instanţa de judecată poate proceda astfel: Admiterea spre examinare a cererii introductive. În cazul în care cererea introductivă corespunde tuturor cerinţelor de fond, în ce prive ște respectarea premizelor şi condiţiilor legale necesare, este îndeplinită conform cerinţelor de formă, stabilite de art.16, 17, 20 ale Legii insolvabilității nr.149/2012 şi este depusă în ordinea prevăzută de lege, instanţa de judecată urmează, în conformitate cu art.21 al Legii insolvabilității nr.149/2012, să admită spre examinare cererea introductivă. !!! Asupra admiterii spre examinare a cererii introductive instanţa de judecată se pronunţă printr-o încheiere, în maxim 3 zile de la data depunerii cererii, încheierea respectivă fiind fără drept de recurs. !!! Drept efect al admiterii spre examinare a cererii introductive este intentarea procesului civil în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate, etapa imediat următoare a intentării fiind examinarea circumstan țelor care adeveresc prezenţa sau lipsa temeiurilor de insolvabilitate. Restituirea fără examinare a cererii introductive. În conformitate cu alin.(1) art.22 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, instanţa de judecată este în drept să restituie fără examinare cererea introductivă a creditorului depusă cu încălcarea cerinţelor de formă înaintată faţă de cererea introductivă a creditorilor. !!! Încheierea de restituire fără examinare a cererii poate fi dispusă doar în privinţa cererii creditorilor, în exclusivitate – pentru încălcarea de către aceştia a formei cererii introductive. Prin prisma art.423-428 CPC şi a art.8 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, !!! încheierea de restituire fără examinare a cererii introductive poate fi atacată cu recurs de către creditorul deponent, în termen de 15 zile de la pronunţare. !!! Drept efect al restituirii fără examinare a cererii introductive, creditorul nu este lipsit de dreptul de a mai depune o dată cererea introductivă, cu condiţia îndeplinirii cerinţelor de formă omise. Refuzarea în primirea cererii introductive. În conformitate cu prevederile art.169 CPC, cu luarea în considerare a specificului desfăşurării procedurii de insolvabilitate, instanţa de judecată este în drept să refuze în primirea cererii introductive în cazul în care au fost încălcate premisele dreptului la înaintarea cererii introductive. !!! Asupra refuzului în primirea cererii introductive instanţa de judecată urmează să se pronunţe printr-o încheiere de refuz în primirea cererii introductive, care poate fi atacată separat cu recurs în termen de 15 zile de la data pronunţării (alin.(2) art.169 CPC, în coroborare cu art.8 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012). !!! În urma refuzului instanţei de judecată de a primi cererea introductivă, persoana nu va mai avea dreptul de a depune repetat aceeași cerere introductivă, contra aceluiaşi debitor în baza aceluiaşi temei. Restituirea cererii introductive. În conformitate cu prevederile art.170 CPC, luînd în consideraţie specificul procedurii de insolvabilitate, instanța de judecată are dreptul să restituie cererea introductivă în cazul în care va depista încălcarea condiţiilor dreptului la înaintarea cererii introductive. Instanţa de judecată urmează să restituie cererea printr-o încheiere susceptibilă de recurs. !!! Încheierea de restituire a cererii introductive urmează a fi atacată cu recurs în termen de 15 zile, începînd cu data pronunţării, reieşind din coroborarea art. 8 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012 cu alin.(5) art.170 CPC. Drept efect al restituirii cererii introductive, deponentul nu este lipsit de dreptul de a depune repetat aceeaşi cerere introductivă, cu condiţia corectării încălcărilor depistate. Nu se dă curs cererii introductive. Reieşind din prevederile art.171 CPC, în cazul în care instanţa de judecată constată că cererea de chemare în judecată este depusă cu încălcarea condiţiilor de formă (art.166, art.167 CPC), aceasta nu restituie cererea deponentului, dar nu dă curs cererii introductive, fapt care permite reclamantului de a corecta erorile comise în aşa mod în care cererea să fie considerată depusă la data înregistrării sale. Deşi art.171 CPC se referă la cerinţele de formă înaintată faţă cererea de chemare în judecată, considerăm că acţiunea de a nu da curs cererii este aplicabilă şi în cadrul procedurii de insolvabilitate. !!! Acţiunea procesuală de restituire fără examinare a cererii introductive prevăzută de art.22 din Legea insolvabilită ții nr.149/2012 şi acţiunea de restituire a cererii prevăzută de art.170 CPC nu acoperă situaţia în care debitorul depune cererea introductivă cu respectarea cerinţelor privind documentele necesare a fi anexate, însă cu încălcarea conţinutului acesteia. !!! În acest caz, este oportună aplicarea acţiunii de a nu da curs cererii introductive a debitorului, cu acordarea unui timp rezonabil pentru corectarea conţinutului cererii introductive. În afară de verificarea îndeplinirii cerinţelor pentru intentarea unei cauze de insolvabilitate, instanţa de judecată urmează să îndeplinească şi o serie de alte acţiuni specifice etapei date a procesului. Una din trăsăturile esenţiale specifice doar procedurii de insolvabilitate ţine de necesitatea conservării activelor debitorului existente la momentul adresării cererii introductive cu scopul maximizării procentului de satisfacere a creanţelor creditorilor. !!! Desfăşurarea de către orice creditor aflat în pragul insolvabilităţii (incapacitate de plată sau supraîndatorare) a orice activităţi economice, inclusiv a activităţii de gestiune internă poate duce inevitabil la o înrăutăţire gravă a situaţiei activelor acestuia, ceea ce va pune în pericol posibilitatea satisfacerii creanţelor creditorilor. În aşa mod în cadrul instituţiei insolvabilităţii au apărut aşa numitele măsuri de asigurare a creanţelor creditorilor, mecanism similar măsurilor de

63

a) b) c)

  

1)

asigurare a acţiunii civile. !!! Deşi aceste două mecanisme procesuale prezintă o serie de asemănări după acţiunile de protecţie întreprinse, totuşi acestea sînt diferite după scopul aplicării sale. Dacă aplicarea măsurilor de asigurare a acţiunii are drept scop prevenirea imposibilităţii executării unei eventuale hotărîri adoptate în favoarea reclamantului, atunci măsurile de asigurare a creanţelor creditorilor urmăresc conservarea activelor debitorului existente la data adresării în instanţa de judecată şi prevenirea oricăror acţiuni de diminuare a acestora. !!! O particularitate esenţială specifică măsurilor de asigurare a creanţelor creditorilor este modalitatea de instituire a acestora. În aşa mod, dacă măsurile de asigurare a acţiunii civile se dispun, de regulă, doar la cererea reclamantului, atunci măsurile de asigurare a creanţelor creditorilor se dispun întotdeauna din oficiu de instan ța de judecată odată cu primirea cererii introductive. !!! Prin aceeaşi încheiere de admitere spre examinare a cererii introductive, instanţa de judecată urmează să aplice măsurile de asigurare a creanţelor creditorilor prevăzute de art.24 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, cererea participanţilor fiind necesară doar în cazurile expres prevăzute de lege. Reieşind din prevederile legale, măsurile de asigurare se aplică atît în conformitate cu Legea insolvabilităţii nr.149/2012 – art.24, cît şi cu CPC – art.175 CPC. Totodată, !!! legea prevede posibilitatea ridicării măsurilor de asigurare pînă la intentarea procedurii de insolvabilitate în urma deciziei instanţei de judecată. Excepţie de la regula dată constituie numirea administratorului provizoriu, care nu poate fi revocat pînă la investirea în funcţie a administratorului/lichidatorului sau pînă la respingerea cererii introductive. !!! Numirea administratorului provizoriu reprezintă una din măsurile de asigurare esenţiale specifice doar procedurii de insolvabilitate, aceasta fiind dispusă obligatoriu, din oficiu, fără drept de ridicare. !!! În afară de instituirea măsurilor de asigurare a crean țelor creditorilor, un efect distinct al admiterii spre examinare a cererii introductive este instituirea perioadei de observaţie. Aceasta reprezintă o novaţie a Legii insolvabilităţii nr.149/2012, care are menirea de a institui un regim juridico-economic special pe perioada examinării temeiniciei cererii introductive, care este cuprinsă între momentul adoptării încheierii de admitere spre examinare a cererii introductive şi momentul adoptării hotărîrii de declarare a insolvabilităţii/respingere a cererii introductive. !!! În perioada de observaţie, debitorul, de obicei, continuă activitatea curentă, dar sub supravegherea administratorului provizoriu şi doar în limita activită ților necesare desfăşurării normale a activităţii economice. Cu titlu de excepţie, perioada de observaţie nu se aplică în cazul în care debitorul declară că este insolvabil şi optează din start pentru lichidare sau pentru procedura de restructurare cît şi în cazul aplicării procedurii simplificare de faliment faţă de întreprinzătorii individuali sau persoanele juridice în proces de dizolvare. !!! Perioada de observaţie nu poate dura mai mult de 60 de zile, cu posibilitatea extinderii încă pentru 15 zile. Ca rezultat aceasta este perioada maximă de examinare a cererii introductive şi, respectiv, a etapei primirii şi examinării cererii introductive. O trăsătură esenţială a perioadei de observaţie este limitarea expresă a activităţilor permise a fi realizate în această perioadă. Conform alin.(2) art.23 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, activităţile se limitează la: continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de activitate; efectuarea operaţiunilor de încasări şi de plăţi aferente acestora; asigurarea finanţării cheltuielilor curente. !!! Operaţiunile sînt interzise, desfășurarea acestora fiind posibilă doar după aprobarea acestora de către instanţa de judecată prin încheiere judecătorească. Odată cu admiterea spre examinare a cererii introductive sarcina primordială a procesului este verificarea circumstanţelor de fapt care adeveresc existenţa sau lipsa temeiului de declarare a insolvabilităţii debitorului, invocat de deponent. !!! Pînă la intentarea procedurii de insolvabilitate propriu-zisă, legea instituie o etapă specifică procesului civil pornit în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate. Etapa de examinare a cererii introductive este o etapă distinctă a procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate, etapă specifică doar categoriei date de pricini, din următoarele considerente: este o etapă premergătoare intentării procedurii de insolvabilitate menită a verifica existenţa temeiurilor insolvabilităţii invocate; este o etapă la care deja se examinează circumstanţe de fapt, inclusiv se administrează probe pentru constatarea obiectivă a incapacităţii de plată, fie a supraîndatorării, fapt care se confirmă prin actul final al acesteia, reprezentat printr-o hotărîre judecătorească; este o etapă tranzitorie în cadrul căreia se realizarea la maxim măsurile îndreptate spre păstrarea şi conservarea masei debitoare, în eventualitatea pornirii unei proceduri de insolvabilitate. !!! Una din trăsăturile definitorii ale etapei date este caracterul contradictorial al procedurii, care se desfăşoară în condiţii menite să asigure accesul egal al participanţilor la examinarea cererii, cît şi în condi ții care să ofere posibilitatea acestora de a-şi expune poziţia în legătură cu argumentele şi probele invocate. Trăsăturile procedurilor necontencioase se îmbină cu trăsăturile specifice procedurilor contencioase şi chiar cu cele specifice procedurilor de executare. Cu toate acestea, etapa examinării cererii introductive nu este un proces în sine şi nu poate fi privită ca o procedură cu scop separat, independent de întreaga procedură, deoarece pornirea procedurii de insolvabilitate nu se face doar cu scopul declarării persoanei insolvabile, finalitatea pornirii procedurii avînd o perspectivă de durată. !!! În acest sens, pornirea procedurii de insolvabilitate are drept scop fundamental executarea concomitentă a creanţelor creditorilor, debitorului insolvabil şi aceasta poate atinge scopul respectiv fie în urma lichidării debitorului ca entitate economică, fie în urma aplicării unei proceduri de reînvigorare a situaţiei economice, fapt ce ar permite executarea de sine stătătoare a creanţelor. Anumite trăsături specifice unor etape ale unei proceduri atît de complexe nu pot şi nu trebuie să determine caracterul întregului proces. Trăsăturile unui proces contradictorial rezultă din reglementările legale cu privire la modul de realizare a actelor procesuale de către instanţa de judecată. În aşa fel, concluzia privind caracterul contradictorial ai etapei de examinare a cererii introductive se bazează pe o serie de aspecte ce ţin de poziţia participanţilor la proces, mijloacele procesuale acordate de lege la această etapă, cît şi poziţia şi actele de dispoziţie a instanţei de judecată. !!! Pe lîngă aplicarea măsurilor de asigurare numite mai sus, numirea administratorului provizoriu reprezintă una din măsurile de asigurare esențiale specifice doar procedurii de insolvabilitate, aceasta fiind dispusă obligatoriu, din oficiu, fără drept de ridicare. !!! Calitatea de administrator provizoriu este identică calităţii de administrator al insolvabilităţii sau celei de lichidator. Din punct de vedere procesual, administratorul provizoriu îşi îndeplineşte atribuţiile doar în perioada de timp începînd cu primirea cererii introductive spre examinare pînă la adoptarea intentării procesului de insolvabilitate (după caz, pînă la respingerea cererii introductive, încheierea tranzacţiei de împăcare), fiind protagonistul principal al procedurii de insolvabilitate. !!! Sub aspectul atribuţiilor sale, administratorul provizoriu are ca sarcină de bază supravegherea activităţii debitorului în perioada de observaţie şi autorizarea actelor necesare a fi efectuate, neaprobarea cărora duce la nulitatea lor. !!! Suplimentar, în cazul înlăturării debitorului de la conducerea afacerii, administratorul va îndeplini şi sarcinile conducătorului unităţii economice pe care o supraveghează. Integral, atribuţiile administratorului provizoriu sînt prevăzute de alin.(5) art.25 Legea Insolvabilităţii nr.149/2012. Pe parcursul perioadei de observaţie, acţiunile administratorului provizoriu sînt îndreptate spre îndeplinirea următoarelor sarcini: Preluarea actelor şi ştampilei debitorului. Administratorul solicită de la debitor prezentarea informaţiei, actelor contabile şi a documentelor privind activitatea economică pentru pregătirea raportului asupra solvabilită ții debitorului. Totodată, solicită şi predarea ştampilei întreprinderii. !!! În cazul nerespectării cerinţelor de către debitor, se va institui răspunderea subsidiară a persoanelor

64 2)

3) 4) 5) 6)

    

    

a) b) 

responsabile a debitorului, iar administratorul va restabili în măsura maxim posibilă actele contabile şi cele privind activitatea economică, totodată suspendînd valabilitatea ştampilei debitorului cu utilizarea propriei ştampile. Prezentarea raportului privind executarea măsurilor de asigurare. În maxim 45 de zile de la desemnarea sa, administratorul provizoriu urmează să prezinte instanţei de judecată raportul privind starea debitorului şi solvabilitatea acestuia, cu indicarea următoarelor propuneri, după caz:  intentarea procedurii de insolvabilitate;  intentarea procedurii simplificate de faliment;  respingerea cererii introductive pe motiv de solvabilitate a debitorului. !!! Examinarea raportului se face într-o şedinţă unică cu examinarea referin ței debitorului şi obiecţiilor creditorilor (alin.(7) art.28 din Legea insolvabilităţii nr.149/2012). Dispunerea de bunurile perisabile sau supuse deprecierii. Administratorul este obligat de a întreprinde toate măsurile pentru înstrăinarea bunurilor perisabile şi a celor supuse deprecierii, în scopul conservării la maxim a valorii masei debitoare existente la momentul investirii în funcţie. !!! Acesta este obligat de a depune sursele băneşti obţinute în contul debitorului. Pregătirea tabelului preliminar al creanţelor. Ca rezultat al activității sale, administratorul provizoriu urmează să înregistreze în instanţa de judecată tabelul preliminar al creanţelor cu indicarea tuturor crean țelor debitorului insolvabil şi precizarea dacă sînt: chirografare, garantate, sub condiţie, scadente, nescadente etc. !!! Creanţele înregistrate în tabelul preliminar se atribuie masei credale cu titlu provizoriu fără drept de vot. !!! Astfel creditorii nu vor putea vota la adunarea creditorilor, participa la distribuirea masei debitoare, realiza creanţele. Statutul de creanţă provizorie se menţine pînă la şedinţa de validare. Ca rezultat includerea sau neincluderea unei creanţe în tabelul preliminar nu poate fi contestată în instanţa de judecată. !!! Atribuţiile administratorului provizoriu vor înceta de drept la momentul desemnării administratorului insolvabilităţii/lichidatorului prin hotărîrea de intentare sau din momentul respingerii cererii introductive. Examinarea în fond a cauzei de insolvabilitate Intentarea procedurii de insolvabilitate propriu-zise Scopul final al etapei examinării cererii introductive este aprecierea temeiniciei cererii introductive sub aspectul existenţei sau lipsei temeiurilor de insolvabilitate invocate. În urma aprecierii circumstanţelor invocate şi probate de participanţi, instanţa de judecată are dreptul fie să declare debitorul insolvabil şi să intenteze faţă de acesta procedura de insolvabilitate, fie să respingă cererea introductivă ca neîntemeiată. Însă, datorită complexităţii reglementărilor Legii insolvabilităţii, finalizarea etapei examinării cererii introductive poate fi marcată prin mai multe soluţii, care nu se limitează la respingerea sau admiterea cererii introductive, deoarece, reieşind din prevederile alin.(4)-(5) art.30 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, după judecarea cererii introductive, instanţa de insolvabilitate poate: constata insolvabilitatea debitorului şi intenta procedura de insolvabilitate; constata insolvabilitatea debitorului şi intenta procedura simplificată a falimentului; intenta procedura accelerată de restructurare a debitorului; respinge cererea introductivă şi refuza intentarea unui proces de insolvabilitate faţă de debitor; înceta procesul judiciar în cazul încheierii unei tranzacţii sau al retragerii cererii introductive. !!! În cazul în care instanţa de judecată constată existenţa temeiurilor de insolvabilitate prevăzute de art.10 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, aceasta este în drept să admită cererea introductivă şi să intenteze procedura de insolvabilitate propriu-zisă. !!! Admiterea cererii introductive ca întemeiată are un efect dublu. În primul rînd, constatarea temeiniciei cererii introductive presupune confirmarea existenței temeiului de insolvabilitate invocat de deponent. !!! În rezultat, efectul primar al admiterii cererii introductive este confirmarea stării de insolvabilitate a debitorului şi confirmarea de jure a stării de insolvabilitate. În al doilea rînd, confirmarea temeiniciei cererii introductive constituie temei pentru intentarea procedurii de insolvabilitate generale. !!! Intentarea procedurii de insolvabilitate în acest caz nu semnifică aplicarea faţă de debitor a unei proceduri concrete, fie a celei de restructurare, fie a celei de faliment, fie a falimentului simplificat, fie a procedurii accelerate de restructurare. !!! Intentarea, în acest caz, declanşează apariţia raporturilor procesuale necesare pentru validarea creanţelor creditorilor şi formarea adunării creditorilor – unic organ legitimat cu dreptul de a aplica un anumit fel al procedurii de insolvabilitate, în acest caz fiind vorba doar de procedura de restructurare, fie de procedura falimentului. !!! Hotărîrea prin care se admite cererea introductivă, se declară debitorul insolvabil şi se intentează procedura de insolvabilitate marchează începutul unei noi etape a procesului de insolvabilitate, în cadrul căruia creditorii vor obţine legitimarea calităţii procesuale şi vor putea decide asupra sorţii debitorului. Sub aspectul conţinutului său, hotărîrea de intentare a procedurii de insolvabilitate generale, pe lîngă faptul constatării stării de insolvabilitate şi intentării procedurii de insolvabilitate, urmează să dispună asupra următoarelor chestiuni: numirea administratorului insolvabilităţii; instituirea unui comitet al creditorilor din 3 sau 5 membri; stabilirea termenului limită pentru înaintarea cererilor de admitere a creanţelor; stabilirea termenului limită pentru verificarea creanţelor şi întocmirea tabelului definitiv al creanţelor; numirea datei desfăşurării a şedinţei de validare a crean țelor şi primei adunări a creditorilor (adunarea de raportare). !!! Hotărîrea prin care se dispune intentarea procedurii de insolvabilitatea este definitivă şi executorie din momentul pronunţării. Aceasta poate fi atacată cu recurs doar de către debitor în condiţiile art.8 al Legii insolvabilită ții . În aşa fel, recursul contra hotărîrii urmează a fi exercitat în termen de 15 zile, ceea ce constituie o derogare de la termenul general de 2 luni stabilit de art.434 CPC. Efectele intentării procedurii de insolvabilitate Intentarea procedurii de insolvabilitate propriu-zisă are cele mai radicale efecte asupra debitorului ca entitate economică şi juridică. !!! Pornirea procedurii de insolvabilitate propriu-zisă este în mare parte similară lichidării debitorului, acesta fiind lipsit de capacitatea de a dispune şi de a se rolosi de activele sale, diminuîndu-şi aproape complet ortice activitate economică sau financiară. Efectele produse în urma intentării procedurii de insolvabilitate propriu-zise pot fi divizate convenţional în: efecte procesual-juridice; efecte material-juridice. Efectele material-juridice ale intentării procedurii de insolvabilitate propriu-zise se referă în mare parte la soarta drepturilor şi obligaţiilor materiale ale debitorului, cele mai importante fiind: Pierderea dreptului debitorului de folosinţă şi dispoziţie asupra propriilor active. În aşa mod, începînd cu data adoptării hotărîrii de intentare a procedurii de insolvabilitate, debitorul este desesizat de patrimoniul său, toate acţiunile de dispoziţie, folosinţă şi posesie asupra acestora fiind executate în exclusivitate de administrator. !!! Drept efect al desesizării debitorului de patrimoniul său este nulitatea a orice act prin care debitorul dispune de patrimoniul său (alin.(2) art.79 Legea insolvabilităţii nr.149/2012);

65 



  















Suspendarea de drept a activităţii organelor de conducere ale debitorului. Organele de conducere ale debitorului nu au dreptul de a efectua acţiuni ce ţin de conducerea sau administrarea Debitorului, cu atît mai mult nu au dreptul de a dispune sau a decide într-un alt mod soarta debitorului. Pierderea dreptului asociaţilor sau altor membri ai debitorului de a cere separarea cotei-părţi din întreprindere sau ieşirea din întreprindere cu plata contra-valorii părţii cotei deţinute. În aceeaşi ordine de idei, începînd cu data intentării procedurii de insolvabilitate propriu-zise, se interzice plata oricăror drepturi pecuniare faţă de asociaţi, acţionari, fondatori sau alţi membri ai debitorului. Suspendarea penalităţilor şi dobînzilor. În privinţa plăţilor pecuniare purtătoare de dobînzi (dividende), Legea insolvabilităţii în vigoare interzice efectuarea oricăror plăţi. Stingerea efectelor mandatului/procurii. În cazul în care pînă la intentarea procedurii de insolvabilitate de către debitor este eliberată procură sau mandat către un terţ odată cu intentarea procedurii de insolvabilitate acestea îşi pierd valabilitatea. Efectuarea tuturor achitărilor prin intermediul administratorului insolvabilităţii. În aşa fel, după intentarea procedurii de insolvabilitate orice plată datorată debitorului se va efectua exclusiv într-un cont unic, deschis şi administrat de administratorul insolvabilităţii. Din data respectivă sînt interzise categoric orice plăţi individuale direct faţă de debitor. O importanţă deosebită asupra sorţii debitorului insolvabil, cît şi asupra desfăşurării procesului civil pornit în legătură cu cauza de insolvabilitate o au efectele procesual juridice, şi anume: Numirea administratorului insolvabilităţii. Odată cu intentarea procedurii de insolvabilitate propriu-zise supravegherea şi conducerea debitorului trece în mîinile administratorului insolvabilităţii, care este unica persoana ce va conduce în continuare întreprinderea debitoare, fiind cel care va acţiona în numele şi interesul debitorului, dar şi în interesul creditorilor sub supravegherea instanţei de judecată. Stabilirea termenelor-limită pentru înaintarea creanţelor creditorilor. În cazul procedurilor civile clasice, faptul acceptării cererii de chemare în judecată şi intentării procesului marchează momentul obţinerii de către participanţi a drepturilor corespunzătoare statului procesual al acestora. !!! Spre deosebire de acestea, în cadrul procedurii de insolvabilitate creditorii nu obţin drepturi procesuale nici la admiterea spre examinare a cererii introductive, nici la intentarea procedurii de insolvabilitate. !!! Pentru a obține un statut procesual legal, creditorilor urmează a le fi validate creanţele lor, fapt care poate fi făcut cu condiţia temeiniciei creanţei şi înaintării acesteia în termenul legai stabilit de instanţa de judecată. !!! Unul din cele mai importante efecte ale intentării procedurii de insolvabilitate este începutul curgerii termenului în care creditorii urmează să înainteze creanţele lor pentru validare, ori depăşirea acestuia are drept efect decăderea creditorilor din dreptul de a-şi înainta şi valorifica creanţele în cadrul procedurii de insolvabilitate. Stabilirea termenilor pentru desfăşurarea şedinţei de validare şi a adunării de raportare. !!! Pe lîngă determinarea limitelor temporale pentru înaintarea creanţelor creditorilor, intentarea procedurii de insolvabilitate are drept efect începutul curgerii termenelor pentru desfăşurarea şedinţei de validare şi a adunării de raportare. !!! Termenul maxim pentru desfăşurarea şedinţei de validare nu poate depăşi 90 de zile de la intentare, iar pentru adunarea de raportare 120 de zile de la intentare. Anularea măsurilor de asigurare. Reieşind din scopul aplicării procedurii de insolvabilitate, şi anume – instituirea unei proceduri unice pentru satisfacerea creanţelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului, !!! legiuitorul a prevăzut necesitatea excluderii oricăror urmări individuale, inclusiv prin anularea măsurilor de asigurare, altele decît cele aplicate de instanţa de insolvabilitate. Reieşind din prevederile în vigoare, !!! sechestrarea patrimoniului debitorului, alte măsuri de asigurare sau de limitare a debitorului, administratorului insolvabilităţii/lichidatorului în dreptul de administrare şi de valorificare a masei debitoare aplicate de alte instanţe de judecată sau de organele abilitate în acest sens, se anulează de drept şi se aplică în exclusivitate numai de către instanţa de judecată care a intentat procedura de insolvabilitate. Interzicerea executării silite. Un alt efect ce rezultă din scopul unei proceduri concursuale şi colective, precum procedura de insolvabilitate, este interzicerea nemijlocită a executării silite, bazată pe aceleaşi acţiuni de urmărire silită individuale. !!! În sensul protejări masei debitoare de asemenea urmăriri individuale, legea în vigoare dispune aplicarea a două interdicţii. În primul rînd, pentru creditorii chirografari este interzisă executarea silită în mod individual a masei debitoare pe întregul proces de insolvabilitate, datorită cărui fapt aceştia pot obţine satisfacerea crean țelor doar în urma distribuirii dispuse de administratorul insolvabilită ții. În al doilea rînd, pentru creditorii garantaţi interdicţia de valorificare a bunurilor grevate cu garanţii este valabilă pe parcursul a 180 de zile din data intentării procedurii de insolvabilitate, perioadă care, în cazul iniţierii procedurii de restructurare a debitorului, se prelungeşte pe perioada moratoriului. !!! În acelaşi timp, creditorii garantaţi sînt în drept să înceapă urmărirea silită a bunurilor grevate cu garanţii înaintea expirării termenului de 180 de zile doar în baza unei încheieri a instanţei de judecată care examinează procesul de insolvabilitate, emisă la cererea creditorului garantat, în cazul în care acesta dovedeşte că suportă pierderi prin diminuarea valorii bunului grevat cu garanţie reală şi că nu există posibilitate de compensare a pierderii valorii bunuiui în cadrul procedurii de insolvabilitate sau în cazul neconfirmării planului procedurii de restructurare a debitorului. Suspendarea parţială a cauzelor civile în derulare. Declararea persoanei insolvabile prin hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate nu presupune lichidarea debitorului ca subiect de drept, sapi care denotă necesitatea determinării sorţii proceselor judiciare pendinte în care debitorul insolvabil a participat în calitate de reclamant sau pîrît pînă la data intentării. !!! Spre deosebire de reglementările legale ale altor state, în legislaţia naţională soarta proceselor pendinte se determină în dependenţă de poziţia procesuală a debitorului insolvabil cît şi obiectul litigiului. Reieşind din conţinutul art.79 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, majoritatea proceselor judiciare aflate pe rol, în care debitorul insolvabil participă în calitate de reclamant sau pîrît, nu se vor suspenda odată cu intentarea procesului de insolvabilitate. !!! Unica categorie a litigiilor ce se vor suspenda obligatoriu ţine de cauzele cu privire la bunurile din masa debitoare în care debitorul este pîrît, iar reclamantul este creditor chirografar şi care sînt pendinte la data intentării procedurii de insolvabilitate (alin.(4) art.79 Legea insolvabilităţii). !!! În rest, procesele civile aflate pe rol vor continua în ordinea în care au fost intentate cu participarea administratorului insolvabilităţii în calitate de reprezentant al debitorului insolvabil. Aceeaşi opinie este susţinută şi de CSJ, care, în Avizul său consultativ din 29 septembrie 2014 a reţinut că, !!! obligaţia instanţei de a suspenda procesul apare doar în situaţiile prevăzute de alin.(4) art.79 şi/sau art.138 din Legea insolvabilităţii, şi doar după emiterea hotărîrii de intentare a procedurii de insolvabilitate. Numirea reprezentantului debitorului. După intentarea procedurii de insolvabilitate sau a procedurii falimentului, adunarea generală a acționarilor/asociaţilor debitorului va desemna pe cheltuiala lor un reprezentant persoană fizică pentru a reprezenta interesele debitorului şi ale acționarilor/asociaţilor acestuia şi pentru a participa la procedură din contul debitorului. !!! Dacă nu este desemnat un astfel de reprezentant în termen de 10 zile lucrătoare din data publicării hotărîrii, instanţa de insolvabilitate desemnează un reprezentant al debitorului din rîndul persoanelor specificate la art.24 al Legii insolvabilităţii. !!! Intentarea procedurii de insolvabilitate în cazul constatării temeiniciei cererii introductive nu semnifică aplicarea faţă de debitor a unui anumit fel de procedură de insolvabilitate. Intentarea procedurii de insolvabilitate declanşează o nouă etapa procesuală ce are drept scop verificarea şi validarea creanţelor creditorilor în vederea stabjlirii cercului creditorilor şi recunoaşterii unui statut procesual al acestora. !!! În rezultat, va avea loc formarea adunării creditorilor drept unic organ legitimat cu dreptul de a aplica un anumit fel al procedurii de insolvabilitate, în acest caz fiind vorba doar de procedura de restructurare sau de procedura falimentului. Similar etapei precedente, etapa ce urmează imediat intentării procesului de insolvabilitate se caracterizează prin desfăşurarea acţiunilor procesuale, realizate sub controlul şi supravegherea nemijlocită a instanţei de judecată. Reieşind din faptul că pînă la

66 finalizarea etapei date nici unuia dintre creditori nu îi este recunoscută formal calitatea sa procesuală, la etapa dată aceştia încă nu pot realiza careva acţiuni ce ar avea efect asupra desfăşurării procesului sau sorţii debitorului. !!! Drept rezultat, procesul civil la această etapa poartă amprenta unei proceduri judiciare clasice în cadrul căreia totalitatea acţiunilor se desfăşoară în faţa instanţei de judecată cu participarea administratorului, debitorului şi creditorilor drept participanţi la proces. !!! În cadrul etapei respective, desfăşurarea acţiunilor extrajudiciare este redusă, realizîndu-se doar ac țiunile administratorului insolvabilităţii ce ţin de păstrarea şi valorificarea masei debitoare. !!! Desfăşurarea procesului civil după intentarea procedurii de insolvabilitate este determinată de limitele temporale stabilite prin hotărîrea de intentare a procedurii de insolvabilitate. Imediat intentării procesului de insolvabilitate urmează perioada de timp în care creditorii sînt în drept să înainteze creanţele lor pentru a fi validate în cadrul procedurii de insolvabilitate. !!! Termenul legal de înaintare a creanţelor nu poate depăşi 45 de zile de la data intentării procesului de insolvabilitate. Reieşind din prevederile alin.(1) art.140 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, dacă are o creanţă faţă de debitor născută anterior datei deschiderii procedurii, creditorul înaintează în scris creanţa, indiferent de tipul ei printr-o cerere de admitere a creanţelor adresată instanţei de judecată ce examinează cauza de insolvabilitate a debitorului. !!! După intentarea procedurii de insolvabilitate, creditorii care pretind la satisfacerea creanţelor lor sînt obligaţi să-şi confirme intenţia prin depunerea unei cereri, distincte de cererea introductivă, numită cerere de admitere a creanţelor. Art.141 din Legea insolvabilităţii nr.149/2012, recunoaşte pentru cererea de admitere a creanţelor un regim juridic identic cu cel al cererii de chemare în judecată. !!! Legiuitorul stabileşte un statut distinct al cererii de admitere a creanţelor în comparaţie cu cererea introductivă. Deşi s-ar părea că cererea de admitere a creanţelor urmează a fi identificată cu cererea introductivă, totuşi este corectă opţiunea legiuitorului de a distinge statutul juridic al acestora, deoarece au o finalitate distinctă. Dacă cererea introductivă vine a invoca existenţa stării de insolvabilitate a debitorului şi în legătură cu aceasta de a cere satisfacerea creanţelor creditorului, atunci cererea de admitere are drept scop înaintarea pretențiilor existente faţă de debitorul declarat insolvabil. !!! În acelaşi timp pretențiile ce urmează a fi înaintate prin cererea de admitere a creanţelor se pot depune inclusiv în condiţiile în care acestea nu sînt confirmate printr-o hotărîre judecătorească sau arbitrală irevocabile, deoarece, după intentarea procedurii de insolvabilitate, orice creanţă poate fi înaintată doar în cadrul procedurii de insolvabilitate, ceea ce exclude posibilitatea depunerii separate a unei cereri de chemare în judecată. !!! Orice cerere faţă de debitor, înaintată după declararea insolvabilităţii acestuia, nu poate avea drept scop faptul declarării insolvabilităţii, dar urmăreşte satisfacerea pretenţiilor material-juridice avute de creditorii debitorului insolvabil. Următoarea etapa ce urmează după înaintarea şi verificarea crean țelor creditorilor este etapa validării creanţelor creditorilor. Validarea creanțelor creditorilor are un rol major în desfăşurarea întregii proceduri de insolvabilitate, or, în urma desfăşurării acesteia, creditorilor le este recunoscut de jure statutul procesual juridic, aceştia fiind investiţi pe deplin în drepturile lor. Mai mult decît atît, aceasta este unica etapa în cadrul căreia are loc verificarea creanţelor creditorilor şi, cu mici excepţii, unica etapa în cadrul căreia persoanele pot înainta contestaţii pe marginea crean țelor înaintate faţă de debitor. !!! Validarea creanţelor creditorilor are loc în cadrul unei şedinţe de judecată distincte, în cadrul căreia instanţa de judecată este împuternicită cu dreptul de a confirma sau a respinge creanţele înaintate faţă de debitorul insolvabil în dependenţă de contestaţiile ridicate împotriva acestuia. !!! Ședința de validare precedă desfăşurarea adunării de raportare a creditorilor, ceea ce acordă o legitimitate sporită activităţii acesteia. !!! Creditorii sînt convocaţi în şedinţa de validare de către instanţa de judecată prin hotărîrea de intentare a procedurii de insolvabilitate. Termenul maxim pentru numirea datei şedinţei de validare este de 90 de zile de la data intentării procedurii de insolvabilitate. Termenul de „validare” utilizat în legea insolvabilităţii are o semnificaţie mult mai complexă decît sensul etimologic al acestuia. Reieşind din prevederile alin.(9) art.143 al Legii nr.149/2012, consemnarea judecătorului în tabelul definitiv consolidat al creanţelor are efectul unei hotărîri judecătore ști definitive şi irevocabile pentru toate creanţele validate. !!! Faptul confirmării unei creanţe în tabelul creanţelor este similar cu adoptarea unei hotărîri judecătoreşti în fond, generînd prin aceasta efectele clasice ale hotărîrii judecătoreşti irevocabile pentru creanţa validată, în speţă fiind vorba despre incontestabilitatea, executorialitatea, prejudicialitatea, obligativitatea şi exclusivitatea acesteia. Logica recunoaşterii unor asemenea efecte pentru creanţa validată este una evidentă, or, după intentarea procedurii de insolvabilitate, pot fi înaintate atît creanţe care sînt confirmate printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă cît şi creanţe pentru care creditorii nu au obţinut un act jurisdicţional anterior intentării procedurii de insolvabilitate. !!! Efectele recunoscute de lege pentru acţiunea de „validare” protejează nu doar creditorii care deja deţin un act jurisdictional irevocabil, dar şi creditorii care nu au obţinut o hotărîre judecătorească în legătură cu creanţele lor, din mai multe motive – fie creanţele nu au ajuns la scadenţă, fie executarea acestora este sub condiţie, fie creditorul nu a reuşit să înainteze o cerere de chemare în judecată pînă la intentarea procedurii de insolvabilitate. !!! Deşi procedura de insolvabilitate care se desfăşoară după adoptarea hotărîrii de intentare a procedurii de insolvabilitate se realizează în mare parte după regulile procedurilor necontencioase, totuşi aceasta are şi anumite trăsături specifice procedurilor contencioase. Validarea creanţelor creditorilor este precedată de verificarea contestaţiilor înaintate contra acestora. !!! În aşa fel, o parte importantă a şedinţei de validare constă în examinarea contesta țiilor înaintate faţă de creanţele înscrise în tabelul definitiv. Legea insolvabilităţii prevede că toate contestaţiile urmează a fi înaintate pînă la data desfăşurării şedinţei de validare. Reieşind din prevederile alin.(1) art.144 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, debitorul şi creditorii pot să formuleze contestaţii cu privire la creanţele şi la drepturile de preferinţă neadmise sau trecute integral sau parţial de administratorul insolvabilităţii/lichidator în tabelul definitiv. !!! Legea recunoaște creditorilor şi debitorului insolvabil dreptul de a se opune validării creanţelor înaintate, acţiune specifică, de regulă procedurilor contencioase în cadrul cărora părţile sînt puse pe poziţie contradictorie pentru a-şi apără propriile interese. !!! În aşa fel, atît în vederea respectării drepturilor debitorului insolvabil cît şi a apărării drepturilor creditorilor, aceştia pot aduce obiecţiile proprii ce ar întemeia faptul respingerii creanţelor, obiec țiile în acest caz avînd atît natură material-juridică (expirarea termenului de prescripţie, creanţa este deja executată, capacitatea juridică etc.) cît şi natură procesual-juridică (încălcarea formei cererii, nerespectarea termenului pentru depunerea cererii, lipsa împuternicirilor etc.). !!! Datorită prezenţei conflictului de interese dintre deţinătorul creanţei contestate şi cei ce contestă creanţa, participanţilor urmează a le fi asigurat dreptul la apărare eficient, inclusiv luarea de cunoştinţă de materiale, susţinerea propriei poziţii în faţa instanţei, prezentarea de contraprobe etc. Pentru asigurarea principiilor unui proces echitabil, Legea insolvabilită ții instituie regula în conformitate cu care contestaţiile urmează a fi depuse în scris la instanţa de judecată care examinează cazul de insolvabilitate cu cel puţin 3 zile înainte de data şedinţei fixate pentru examinarea valabilităţii creanţelor incluse în tabelul definitiv. !!! Aceasta asigură desfăşurarea în termenii legali a şedinţei de validare şi, totodată asigură dreptul celorlalţi participanţi de a lua cunoştinţă de contestaţiile înaintate şi de a-şi pregăti apărarea pînă la data şedinţei de validare. !!! Termenul de 3 zile pînă la şedinţa de validare, instituit de legiuitor, este unul de decădere, deoarece, reieşind din prevederile alin.(2) art.144 al Legii insolvabilită ții nr.149/2012, contestaţiile înaintate după termenul prevăzut se declară tardive şi se restituie, fără a fi examinate. !!! În vederea respectării în continuare a contradictorialităţii procesului civil, instanţa de judecată urmează a asigura judecarea contestaţiilor în şedinţa de validare sau în cadrul unei şedinţe speciale ulterioare, în ambele cazuri fiind obligatorie citarea persoanei care a depus contestaţia, a creditorului care deţine creanţa contestată, a administratorului insolvabilită ții/lichidatorului şi a oricărei alte părţi interesate, după caz. Un aspect distinct în ceea ce priveşte examinarea contestaţiei contra creanţelor înaintate este repartizarea sarcinii probaţiunii. !!! Atît în conformitate cu reglementările anterioare cît şi conform Legii insolvabilităţii nr.149/2012, sarcina probaţiunii se schimbă în funcţie de

67 faptul dacă creanţa contestată este sau nu confirmată printr-un act jurisdicţional irevocabil. !!! În cazul în care creanţa contestată nu este întemeiată pe o hotărîre judecătorească sau arbitrală irevocabilă, creditorul contestat urmează să aducă probele de rigoare pentru a-şi demonstra temeinicia creanţei. !!! Pe de altă parte, în cazul în care creanţa contestată este întemeiată pe un titlu executoriu sau pe o hotărîre judecătorească sau arbitrală irevocabilă, sarcina probaţiunii aparţine celui ce contestă creanţa, instanţa fiind în drept să respingă contestaţia, dacă aceasta nu este probată suficient. !!! În urma examinării contestaţiilor, instanţa de judecată urmează a se pronunţa asupra admiterii sau respingerii acestora prin adoptarea unei încheieri judecătoreşti, care poate fi contestată cu recurs. !!! Încheierea dată constituie unicul temei pentru modificarea tabelului definitiv sau a tabelului definitiv consolidat, ceea constituie temei pentru radierea creanţei din tabel sau consemnarea faptului validării acesteia. !!! Deşi etapa înaintării şi examinării contestaţiilor contra creanţelor înaintate pare a fi similară unei proceduri contencioase generale, totuşi, în cadrul acesteia, nu are loc soluţionarea litigiilor de drept, iar instanţa de insolvabilitate nu are dreptul să se pronunţe pe fond asupra pretenţiilor material-juridice ale creditorului ce sînt contestate. Caracterul necontencios al examinării contestaţiilor contra creanţelor se demonstrează inclusiv prin actul prin care instanţa de judecată soluţionează respingerea sau admiterea acestora, deoarece încheierea adoptată demonstrează că instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra fondului litigiului. Mai mult decît atît, !!! legiuitorul introduce o interdicţie expresă pentru instanţă de a soluţiona litigii la etapa respectivă. Reieşind din prevederile alin.(4) art.144 a Legii insolvabilităţii nr.149/2012, dacă la examinarea contestaţiei se constată existenţa unui litigiu de drept, instanţa de insolvabilitate admite contestaţia printr-o încheiere motivată. !!! Nu doar temeinicia creanţei, dar şi constatarea litigiului de drept ca temei distinct, îndreptăţeşte instanţa de judecată de a adopta încheiere de admitere a contestaţiei, ceea ce, în rezultat, va duce la modificarea tabelului de creanţe. !!! Legiuitorul susţine poziţia în conformitate cu care procedura de insolvabilitate nu este o procedură contencioasă, aceasta neavînd drept scop soluţionarea litigiilor de drept, finalitatea acesteia fiind satisfacerea concomitentă şi proporţională a creanţelor creditorilor. Admiterea contestaţiilor contra creanțelor creditorilor nu semnifică faptul că aceştia vor fi în imposibilitate de a-şi mai executa creanţele proprii faţă de debitor. Pentru a putea cere în continuare satisfacerea creanţelor proprii în cadrul procedurii de insolvabilitate, creditorii ale căror creanţe nu au fost validate urmează să se adreseze separat cu cerere de chemare în judecată în ordine generală pentru a solicita intentarea unui proces separat în vederea examinării pretenţiilor material-juridice înaintat. !!! În cazul în care instanţa de drept comun va confirma prin hotărîre judecătorească irevocabilă temeinicia creanţei, creditorul va avea dreptul la satisfacerea creanţei în cadrul procedurii de insolvabilitate. !!! Deşi legea în vigoare limitează irevocabil termenul în cadrul căruia pot fi depuse contestaţiile contra creanţelor creditorilor, totuşi de la regula generală există şi anumite excepţii. Instanţa de judecată nu va fi în drept de a restitui contestaţiile depuse după şedinţa de validare, dar pînă la încetarea procesului, dacă acestea se referă la descoperirea unui fals sau a unei erori esenţiale care a determinat admiterea creanţei sau a unor acte jurisdicţionale irevocabile care nu s-au cunoscut pînă atunci. !!! În acest caz, instanţa de judecată urmează a numi o şedinţă de judecată separată pentru examinarea temeiniciei contestaţiei, cu citarea tuturor persoanelor interesate, şi de a decide, după caz, asupra admiterii sau respingerii acesteia. Dacă declararea insolvabilității debitorului este prerogativa exclusivă a instanţei de judecată, atunci soarta propriu-zisă a debitorilor este decisă în exclusivitate de către creditori. !!! În măsura în care, în urma validării creanţelor, creditorilor le sînt recunoscute toate drepturile procesuale, etapa ce urmează validării creanţelor creditorilor este desfăşurarea primei adunări a creditorilor, denumită şi adunare de raportare. Scopul primordial al adunării de raportare este analiza stării de fapt a debitorului insolvabil şi alegerea modalităţii de depăşire a acesteia. !!! Începînd cu adunarea de raportare, se resimte o diminuare esen țială a voinţei instanţei de judecată asupra desfăşurării întregii proceduri. Principalii actori în cadrul procedurii devin creditorii şi administratorul insolvabilită ții/lichidatorul, soarta debitorului şi majoritatea chestiunilor ce ţin de desfăşurarea întregului proces se decid în dependenţă de voinţa exprimată de creditori. !!! Voinţa instanţei de judecată capătă în acest sens un rol secundar, aceasta fiind în imposibilitate să substituie voinţa creditorilor, însă, cu toate acestea, rămîne a fi unicul organ cu drept de supraveghere şi autorizare a tuturor acţiunilor ce au loc pe parcursul întregului proces. !!! Convocarea adunării de raportare are loc prin hotărîrea de intentare a procedurii de insolvabilitate, în care judecătorul urmează să stabilească consecutiv data desfăşurării şedinţei de validare şi a primei adunări a creditorilor. !!! Deşi legea nu prevede expres termenul în care instanţa de judecată poate convoca adunarea de raportare, acesta poate fi dedus din interpretarea sistemică a legii insolvabilită ții în vigoare. Reieşind din prevederile alin.(9) art.55 a Legii insolvabilităţii nr.149/2012, rezultă că !!! adunarea de raportare urmează a se desfăşura nu mai tîrziu de 30 de zile din data cînd a avut loc şedinţa de validare. Totodată, ședin ța de validare nu poate fi numită mai tîrziu de 90 de zile din data intentării procedurii de insolvabilitate. !!! Prima adunare a creditorilor nu poate fi numită mai tîrziu decît 120 de zile din data intentării procedurii de insolvabilitate, fapt care permite trecerea rapidă a etapelor procesuale pregătitoare şi accelerează determinarea sorţii debitorului în urma exprimării voinţei creditorilor. !!! Reieşind din aceleaşi principii de economie procesuală, pentru desfăşurarea în termen a adunării de raportare, administratorul urmează să prezinte creditorilor nu mai tîrziu de 100 de zile din data intentării procedurii de insolvabilitate, un raport privind starea economică a debitorului, cauzele survenirii acesteia şi posibilităţile reale de menţinere a activităţii acestuia. !!! Sarcinile instanţei în cadrul adunării de raportare sînt reduse la minim şi se limitează la confirmarea prin actele de dispoziţie a acţiunilor participanților la proces. Cu excepţia faptului că prezidarea lucrărilor adunării de raportare este asigurată de către administrator, în rest lucrările primei adunări a creditorilor decurge după regulile generale stabilite pentru orice adunare a creditorilor. În acest sens, !!! secretariatul adunării urmează a fi asigurat de către administratorul insolvabilităţii, în grija acestuia fiind întocmirea procesului verbal şi consemnarea hotărîrilor adunării. Actul final ce urmează a fi adoptat de instanţa de judecată la această etapă este încheierea de confirmare a hotărîrii adunării creditorilor, încheiere ce va constitui temei pentru pornirea procedurii de restructurare, după caz – a procedurii generale de faliment. Indiferent de modalitatea în care se va desfăşura în continuare procedura de insolvabilitate, dreptul de a decide asupra sorţii debitorului aparţine în exclusivitate adunării creditorilor. !!! Instanţa de judecată nu poate să substituie voinţa creditorilor şi să decidă pornirea unei sau altei proceduri, reieşind din propriile raţiuni. Legiuitorul limitează la maxim voinţa instanţei de judecată şi rolul activ al acesteia în legătură cu desfăşurarea în continuare a procedurii de insolvabilitate. !!! Instanţa de judecată îşi păstrează în acest sens un rol de supraveghere şi control şi intervine în cazurile expres prevăzute de lege pentru confirmarea judiciară a acţiunilor participanţilor la proces. !!! Confirmarea de către instanţa de judecată a unei sau altei hotărîri a creditorilor poate fi realizată numai după examinarea raportului administratorului insolvabilităţii, în cadrul căruia acesta fie indică asupra posibilită ții de menţinere, în totalitate sau parţial, a întreprinderii debitorului, fie indică motivele ce nu permit restructurarea debitorului, propunînd în acest sens intrarea în procedura de faliment. Deşi administratorul insolvabilității urmează să vină cu argumente suficiente şi o poziţie clară privind menţinerea sau lichidarea debitorului, totuşi decizia finală este adoptată în exclusivitate de către creditori, însă procedura de adoptare a soluţiei finale este una specifică. În aşa fel, iniţial este pusă la vot propunerea susţinută de administrator, indiferent de poziţia acestuia. În cazul în care propunerea administratorului nu este aprobată, se va considera că a fost susţinută cealaltă procedură, fără a fi necesar votarea suplimentară a acesteia. !!! În cazul în care adunarea creditorilor a decis asupra aplicării procedurii de restructurare, instanţa de judecată urmează să confirme hotărîrea creditorilor în cel mult 5 zile de la adoptarea acesteia. !!! Prin încheierea de confirmare a hotărîrii adunării creditorilor privind

68 procedura de restructurare, instanţa de judecată urmează să dispună expres pornirea procedurii de restructurare şi prezentarea planului de restructurare în termenul stabilit de adunarea creditorilor.

1) 2)

Încetarea procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate Acţiunea procesuală de încetare, utilizată în cadrul procedurii de insolvabilitate, se deosebeşte radical de instituţia încetării procesului civil. Această concluzie rezultă atît din analiza temeiurilor pentru care se dispune încetarea în ambele cazuri cît şi reieşind din efectele pe care le are încetarea procesului asupra drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la proces. Instituţia clasică a încetării procesului civil are menirea fie de a finaliza un proces civil care a fost intentat cu încălcarea condiţiilor de fond pentru pornirea proceselor civile (competenţa generală, capacitatea de folosinţă etc.), fie de a finaliza un proces deja pornit în cazul survenirii circumstanțelor care nu presupun adoptarea unei hotărîri pe fond (decesul unei părţi, renunţarea la acţiune, încheierea unei tranzacţii). !!! Spre deosebire de alte feluri de proceduri, în cadrul procedurii de insolvabilitate, instituţia încetării procesului obţine un alt înţeles. Similar celorlalte feluri de proceduri, încetarea procedurii de insolvabilitate înseamnă în primul rînd finalizarea procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate. !!! În esenţă, asemănarea respectivă formează esenţa încetării procedurii de insolvabilitate, deoarece în majoritatea cazurilor presupune doar finalizarea acţiunilor procesuale în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate. !!! În cadrul procedurii de insolvabilitate, instituţia încetării procesului obţine un sens mult mai restrîns, marcînd în esenţă doar încheierea procesului. Încheierea procedurii civile prin încetare este o regulă generală, deoarece aceasta nu presupune existenţa anumitor circumstanţe specifice, de ex. – încălcarea condiţiilor de pornire a procesului, încetarea operînd în legătură cu îndeplinirea sarcinilor procedurii, ceea ce înseamnă fie lichidarea debitorului fie restructurarea acestuia. În concluzie, încetarea procedurii de insolvabilitate sau a procesului de insolvabilitate înseamnă, în primul rînd, îndeplinirea sarcinilor procedurii de insolvabilitate. În cazul în care faţă de debitor a fost aplicată procedura de restructurare, procesul urmează a fi încetat odată cu aplicarea planului procedurii de restructurare, iar în cazul în care faţă de debitor a fost aplicată procedura falimentului, procesul urmează a fi încetat odată cu distribuirea finală a fondurilor masei debitoare. Încetarea procesului de insolvabilitate, ca urmare a finalizării procedurii de faliment. În conformitate cu prevederile alin.(1) art.175 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, după terminarea distribuţiei finale a masei debitoare, instanţa de insolvabilitate pronunţă o hotărîre de încetare a procesului de insolvabilitate şi de radiere a debitorului din registru. Încetarea procesului de insolvabilitate, ca urmare a finalizării procedurii de restructurare. Restructurarea debitorului drept măsură alternativă lichidării acestuia presupune aplicarea faţă de debitor a unui plan de restructurare, care urmează a fi aprobat de creditori şi confirmat de instanţa de judecată. În rezultatul confirmării planului, are loc încetarea tuturor acţiunilor procesuale, iar debitorul trece într-o nouă etapă extrajudiciară, destinată aplicării tuturor măsurilor economico-financiare prevăzute în plan. !!! Confirmarea planului de restructurare marchează îndeplinirea sarcinilor procedurii judiciare de restructurare, ceea ce înseamnă finalizarea tuturor acţiunilor procesuale şi necesitatea încetării procesului de insolvabilitate. !!! Conţinutul reglementărilor prevăzute de art.206 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, confirmă practic integral afirmaţia anterioară, or, reieşind din alin.(1) art.206, prin hotărîrea de confirmare a planului procedurii de restructurare, instanţa de insolvabilitatea dispune şi încetarea procedurii de restructurare şi aplicarea planului faţă de debitor. !!! Cazurile de încetare a procesului de insolvabilitate descrise mai sînt aplicabile pentru situaţiile în care faţă de debitor a fost aplicat un anumit fel de procedură, care a ajuns la sfîrşitul logic al acesteia fiind îndeplinite integral sarcinile. !!! Însă, nu este exclusă situaţia în care, din anumite circumstanţe, procedura de insolvabilitate propriu-zisă (falimentul sau restructurarea) să fie finalizată prin încetare, şi înainte de îndeplinirea sarcinilor acesteia. !!! Asemenea cazuri se referă la situaţiile în care, pe parcursul desfăşurării unui anumit fel de procedură, se constată circumstanțe care întemeiază aplicarea unui alt fel de procedură. Reieşind din prevederile alin.(1) art.139 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, !!! în cazul în care faţă de debitor a fost aplicată procedura falimentului, dar pe parcursul acesteia s-au constatat circumstanţe esenţiale, bazate în special pe date din analiza financiară, potrivit cărora solvabilitatea creditorului poate fi restabilită, adunarea creditorilor poate decide asupra trecerii în procedura de restructurare. !!! În conformitate cu alin.(2) art.139, în cazul în care adunarea creditorilor decide asupra trecerii la procedura de restructurare, instanţa de insolvabilitate urmează să dispună încetarea procedurii falimentului şi trecerea la procedura de restructurare. !!! O situaţie similară este reglementată de prevederile alin.(4) art.136 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, cu specificarea faptului că este aplicabilă procedura de faliment simplificat. În aşa mod, în cazul în care, după aplicarea procedurii falimentului simplificat, se constată că debitorul dispune de capacităţi opera țional viabile, care ar permite redresarea solvabilităţii lui, instanţa de insolvabilitate, la cererea lichidatorului, va dispune încetarea procedurii falimentului şi trecerea în procedură de restructurare. Pe lîngă cazurile generale de încetare a procedurii de insolvabilitate, Legea insolvabilită ții în vigoare prevede şi o serie de situaţii specifice de încetare a procedurii de insolvabilitate, chiar şi în cazul neîndeplinirii sarcinilor acesteia. Un caz aparte de încetare a procesului de insolvabilitate este încheierea tranzacţiei. Conform prevederilor alin.(1) art.162 al Legii insolvabilității nr.149/2012, participanţii la proces sînt în drept, la orice stadiu de examinare a procesului de insolvabilitate, să încheie o tranzacție. Totodată, conform alin.(5) art.30 şi alin.(5) art.162, !!! tranzacţia în cadrul procesului de insolvabilitate urmează a fi confirmată de instanţa de judecată prin încheiere, prin care se dispune şi încetarea procesului de insolvabilitate, indiferent de faza în care se află. Un alt caz special de încetare a procesului de insolvabilitate este decesul debitorului, persoană fizică, pînă la momentul adoptării hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate. Conform alin.(1) art.36 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, dacă debitorul persoană fizică decedează pînă la intentarea procedurii de insolvabilitate, instanţa de insolvabilitate va decide încetarea procedurii. !!! Acţiunea respectivă de încetare a procesului este inaplicabilă pentru debitorii persoană juridică, şi nici pentru cazul în care debitorul decedează după intentarea procesului, în cazul dat moştenitorii urmînd să preia locul acestuia în cadrul procesului de insolvabilitate. Dacă cele două situaţii de încetare sînt practic similare cu cazurile analogice ce se pot produce în cadrul examinării şi altor cauze civile decît cauzele de insolvabilitate, atunci situaţiile reglementate de art.177 şi 178 ale Legii insolvabilităţii nr.149/2012 se pot produce doar în legătură cu examinarea cauzelor de insolvabilitate. În conformitate cu art.177 ale Legii insolvabilităţii nr.149/2012, !!! instanţa de insolvabilitate urmează să înceteze procesul de insolvabilitate în cazul în care se constată lipsa creanţelor validate. Asemenea temei de încetare poate surveni în două situaţii: în situaţia în care pînă la expirarea termenului de înregistrare a creanţelor nu a fost depusă nici o cerere de admitere a creanţei, drept rezultat administratorul nu va putea întocmi şi prezenta spre examinare tabelul definitiv a creanţelor, ceea ce presupune lipsa creanţelor validate; în situaţia în care, în urma şedinţei de validare, nici una din creanţele înscrise în tabel nu a fost validată, iar toate contestaţiile au fost respinse, cu menţinerea aceleiaşi soluţii de către instanţa de recurs, drept rezultat, deşi iniţial au fost înainte mai multe creanţe, după şedinţa de validare nu poate fi formată adunarea creditorilor şi nu poate fi stabilită masa credală. Ambele situaţii constituie temei pentru încetarea procesului de insolvabilitate intentat, prin adoptarea unei hotărîri de încetare în acest sens. Un alt caz de încetare, specific doar pentru procedura de insolvabilitate este reglementat de alin.(1) art.178 al Legii nr.149/2012, în conformitate cu care, procesul de insolvabilitate încetează la cererea debitorului, dacă acesta, după expirarea termenului de înaintare

69 a creanțelor, dispune de aprobarea tuturor creditorilor validaţi . Simplitatea aparentă a normei respective creează o serie de controverse privind aplicarea practică a acesteia. În primul rînd, datorită descrierii laconice a prevederii respective, aplicarea în practică a acesteia va fi foarte dificilă, deoarece nu este clar datorită căror circumstanţe ar putea creditorii să renunţe la satisfacerea creanţelor lor în procedura de insolvabilitate, în care au ajuns din cauza imposibilităţii executării în ordinea generală. În al doilea rînd, dacă creditorii cad de acord să renunţe la urmărirea judiciară a debitorului, atunci nu este clară deosebirea dintre norma respectivă şi tranzacţia ce poate fi încheiată în cadrul procedurii şi constituie garanţii cu mult mai mari pentru creditori, decît hotărîrea de încetare. Din cauza stilului laconic al legiuitorului, nu sînt clare nici condiţiile de realizare a acesteia şi nici procedura de aplicare. Încă un caz de încetare a procesului de insolvabilitate specific doar acestei proceduri este reglementat de alin.(2) art.178 al Legii insolvabilității nr.149/2012, în conformitate cu care procesul de insolvabilitate încetează la cererea debitorului, dacă acesta garantează că, după încetarea procesului, nu va fi în stare de insolvabilitate sau de supraîndatorare. Se atestă o normă insuficient de detaliat reglementată pentru a o putea aplica corect în practică. În primul rînd, nu este clar de ce debitorul ar trebui să garanteze că nu va fi în stare de insolvabilitate, or, interesul creditorilor ține de satisfacerea reală a creanţelor sau garantarea satisfacerii reale a creanţelor, prin urmare – un argument mai puternic în faţa creditorilor ar fi garantarea executării creanţelor în caz de încetare a procesului de insolvabilitate. Pe de altă parte, asemenea garanţii pot fi acordate şi confirmate sub forma unui plan de restructurare, aplicarea cărora ar avantaja toţi participanţii, dar, în primul rînd, creditorii, obligaţiile faţă de care sînt confirmate printr-un act cu putere executorie. În al doilea rînd, nu este clară intenţia legiuitorului la reglementarea următoarei condiţii cererea de încetare a procesului este admisă dacă lipsa temeiului de insolvabilitate este probată. !!! Dacă debitorul poate proba lipsa temeiului de insolvabilitate, procesul de insolvabilitate, din start, nu poate fi intentat, iar instanţa de judecată urmează să adopte o hotărîre de respingere a cererii introductive şi refuz în intentarea procesului de insolvabilitate. !!! Nu în ultimul rînd, dacă debitorul poate garanta că nu va fi în stare de insolvabilitate, în acest caz urmează a fi întocmită o tranzac ție care va constitui o garanţie procesuală mai mare atît pentru debitor cît şi pentru creditori, decît încetarea procesului în formula oferită de art.178 al Legii insolvabilităţii. !!! Mai mult decît atît, nu este clară necesitatea garantării solvabilită ții ulterioare, prin prisma analizei prevederilor alin.(3) art.178 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, în conformitate cu care procesul de insolvabilitate încetează fără radierea debitorului din registrul de stat doar în cazul în care, după distribuţia finală, au fost stinse toate crean țele validate şi creanţele masei. Este inaplicabilă reglementarea de la art.178 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012 în forma în care există la moment. Instanţa de judecată, în majoritatea cazurilor, urmează să adopte o hotărîre judecătorească. Prin hotărîre judecătorească va înceta procesul de insolvabilitate în temeiurile prevăzute de art.135, 136, 139, 175, 177 şi 178 ale Legii insolvabilităţii nr.149/2012. !!! Faptul alegerii de către legiuitor a hotărîrii judecătoreşti în calitate de act de dispoziţie pentru încetarea procesului de insolvabilitate este unul neclar şi intră în contradicție cu regulile generale stabilite de CPC. Dacă scopul hotărîrii judecătoreşti este de a soluţiona fondul cauzei, atunci acţiunea de încetare a procesului de insolvabilitate nu poate fi dispusă prin hotărîre, deoarece semnifică doar momentul finalizării acţiunilor procesuale, constituind în esenţă o chestiune incidentală întregului proces. !!! Mai mult decît atît, prin însuşi hotărîrea de încetare nu se recunosc, se sting sau se modifică careva drepturi sau obligaţii ale participanţilor la proces şi aceasta nu reprezintă în esenţă un document executoriu. Spre ex., !!! în cazul în care a fost încetat procesul în legătură cu aplicarea planului de restructurare, iar din anumite motive acesta a eşuat, documentul executoriu ce confirmă creanţele creditorilor este conform alin.(3) art.298 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, planul confirmat şi nu hotărîrea de încetare a procedurii de restructurare. !!! În cazul procedurii de faliment, documentul executoriu ce confirmă creanţele creditorilor este tabelul definitiv consolidat şi nu o eventuală hotărîre de încetare a procedurii de faliment. Aceste prevederi ne demonstrează că adoptarea unei hotărîri în vederea încetării procesului de insolvabilitate este irelevantă. În afară de cazurile de adoptare a hotărîrii în vederea încetării procesului, Legea insolvabilităţii în vigoare prevede şi cîteva situaţii în care instanţa de judecată va înceta procesul prin încheiere judecătorească. Este vorba despre încetarea procesului în legătură cu încheierea tranzacţiei, caz în care, indiferent de faza procesului, instanţa urmează să adopte o încheiere judecătorească, cît şi despre încetarea procesului în legătură cu retragerea cererii introductive, fapt care se poate produce doar pînă la adoptarea hotărîrii de intentare a procesului. Un caz separat îl reprezintă acţiunea de încetare a procesului produsă în legătură cu decesul debitorului pînă la data intentării procesului. În situaţia dată legiuitorul nu a prevăzut expres actul care urmează a fi adoptat de instanţa de judecată. În acest caz instanţa de judecată urmează a adopta o încheiere judecătorească. !!! În funcţie de momentul încetării procesului de insolvabilitate şi tipul de procedură aplicată, se deosebesc diferite efecte ale încetării procesului de insolvabilitate asupra drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la proces. Conform art.176 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, !!! în urma încetării procesului de insolvabilitate, creditorii validaţi pot înainta fără restric ții creanţele lor faţă de debitor. Prevederea respectivă este aplicabilă doar pentru cazurile în care încetarea procesului a avut loc fără radierea debitorului din registrele publice, adică în cazul încetării procedurii în urma tranzacţiei sau în cazul aplicării prevederilor alin.(1)-(2) art.176 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012. Temeiul prezentării spre executare a creanţelor în acest caz îl va constitui tabelul de creanţe în care este consemnat faptul validării creanţei respective. În acelaşi timp, !!! în cazul în care faţă de debitor a fost aplicată procedura de faliment general sau simplificat, şi acesta a fost radiat din registrul comercial, atunci, drept urmare a încetării procesului, debitorul (fiind subînţeleşi asociaţii, acţionarii, fondatorii întreprinderilor individuale etc.) este degrevat de obligaţiile pe care le avea înainte de intentarea procedurii de faliment. !!! Acest fapt determină imposibilitatea creditorilor de a se adresa contra persoanelor ce sînt identificate cu debitorul sau către succesorii acestora cu cerinţa de executare a părţii neexecutate a crean țelor lor. Totodată, conform alin.(2) art.181 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, !!! debitorul poate fi urmărit şi după încetarea procesului de insolvabilitate în legătură cu creanţele creditorilor, în cazul în care acesta a fost recunoscut culpabil în conformitate cu art.14 (nedepunerea în termen a cererii), art.15 (insolvabilitatea intenţionată şi fictivă) şi art.248 (răspunderea subsidiară) a Legii insolvabilităţii nr.149/2012, cazuri în care acesta urmează să răspundă subsidiar în faţa creditorilor. O atenţie deosebită merită efectele încetării procesului de insolvabilitate în temeiul art.177 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, atunci cînd se constată lipsa creanţelor validate. !!! Specificul situaţiei date se datorează faptului că pe cauza respectivă deja a fost adoptată o hotărîre judecătorească prin care s-a recunoscut starea de insolvabilitate a debitorului, iar avînd în vedere caracterul executoriu al hotărîrii, apare întrebarea cum trebuie de procedat cu hotărîrea prin care s-a constatat starea de insolvabilitate în cazul în care nu se validează nici o creanţă sau nu vine nici un creditor. Legiuitorul, în acest sens a mers pe o cale mai neobişnuită şi a permis instanţei de insolvabilitate să revină asupra propriei hotărîri. Reieşind din prevederile alin.(1) art.177 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012, !!! instanţa de judecată urmează odată cu adoptarea hotărîrii de încetare să dispună şi revocarea hotărîrii de deschidere a procedurii de insolvabilitate. !!! Acţiunea de revocare nu se întîlneşte altundeva decît în cadrul procedurii de insolvabilitate şi semnifică în esenţă o anulare a hotărîrii judecătoreşti legale şi întemeiate de către instanţa de judecată care a adoptat-o. !!! Încetarea procedurii de insolvabilitate pentru cazurile în care debitorul nu este radiat din registrele publice nu constituie un impediment pentru depunerea ulterioară a unei noi cereri introductive de către acelaşi creditor contra aceluiaşi debitor. !!! Orice creditor

70 are temei de a depune o nouă cerere introductivă, nefiind legat de existenţa unor eventuale proceduri de insolvabilitate desfăşurate anterior împotriva debitorului.

    

  

Tema: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CĂILE DE ATAC ALE HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREȘTI Noţiunea şi importanţa căilor de atac Prin modul în care este organizată activitatea de înfăptuire a justiţiei, legislaţia RM a creat condiţiile necesare pentru ca instan țele judecătoreşti să pronunţe hotărîri legale şi întemeiate. !!! Judecarea cauzelor de către instanţele judecătoreşti are la bază un sistem de principii care constituie în acelaşi timp şi garanţii procesuale ce pot asigura desfăşurarea în bune condiţii a activităţii de judecată (principiul independenței judecătorului şi supunerii lui numai legii, dreptului la apărare judiciară, contradictorialităţii, publicităţii, nemijlocirii etc.). Cu toate acestea, !!! erorile judiciare nu pot fi întotdeauna evitate. La înfăptuirea justiţiei, ca şi în orice alt domeniu de activitate umană, oricînd se pot comite erori. Legislaţia procesuală civilă a RM prevede diferite modalită ți de remediere a erorilor comise la înfăptuirea justiţiei pe cauzele civile. Acestea depind de caracterul şi gravitatea încălcării. Erorile ce nu vizează fondul cauzei pot fi înlăturate de instanţa acare a adoptat hotărîrea prin: corectarea greşelilor din hotărîre (art.249 CPC), emiterea hotărîrii suplimentare (art.250 CPC), strămutarea pricinii reţinute cu încălcarea normelor de competenţă jurisdicţională (art.43 CPC), încetarea procesului (art.265 CPC), scoaterea cererii de pe rol (art.267 CPC), dacă procesul a fost intentat în mod greşit etc. Verificarea şi corectarea erorilor ce se referă la corectitudinea soluţionării cauzei în fond (temeinicia şi legalitatea hotărîrii) nu intră în competenţa instanţei care a pronunțat hotărîrea. Corectarea unor asemenea erori este reglementată de instituţia căilor de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti. !!! Căile de atac reprezintă o garanţie fundamentală a dreptului la apărare judiciară, asigurînd pronunţarea unor hotărîri legale şi întemeiate. Posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărîrilor judecătore ști drept garanţie suplimentară a calităţii actului de justiţie este consfințită în art.119 din Constituţia RM, potrivit căruia împotriva hotărîrilor judecătoreşti părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac în condiţiile legii. Conform art.15 CPC, !!! participanții la proces şi alte persoane interesate ale căror drepturi, libertăţi ori interese legitime au fost încălcate printr-un act judiciar pot exercita căile de atac împotriva acestuia în condiţiile legii. Consfinţind în art.6 dreptul persoanei la un proces echitabil, CEDO nu impune statelor participante la Convenţie obligaţia de a crea curţi de apel sau de casaţie. Totuşi, luînd în considerare importanţa instituţiei căilor de atac în sistemul procesual, CtEDO a menţionat în una din deciziile sale că !!! un stat care prezintă asemenea jurisdicţii trebuie să vegheze asupra modului în care justiţiabilii se folosesc de garanţiile fundamentale ale art.6 din Convenţia europeană. De asemenea, se recunoaşte că art.2 din Protocolul nr.7 al Convenţiei europene, care prevede dreptul persoanei la două grade de jurisdicţie în materie penală, este aplicabil şi în materie civilă, şi comercială. Sistemul căilor de atac, adoptat într-un stat sau altul, depinde de tradiţiile lui istorice, gradul de dezvoltare a instituţiilor juridice, dimensiunile teritoriale ale acestuia etc. La reglementarea acestui sistem se ţine cont, în primul rînd, de calitatea şi eficienţa controlului judiciar. Or, numărul nejustificat de mare al gradelor de jurisdicţie constituie sursa unor complicaţii inutile, generatoare de cheltuieli exagerate, determinînd adeseori o restabilire tardivă a drepturilor încălcate sau contestate. Mai mult decît atît, un atare sistem este de natură să afecteze însuşi prestigiul justiţiei într-un stat democratic. În acest context, CtEDO a subliniat în mai multe decizii că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul stabilităţii raporturilor juridice, care presupune, între altele, respectul faţă de principiul lucrului judecat (res judicata) şi inadmisibilitatea rediscutării soluţiei definitive a oricărui litigiu. De aceea, în majoritatea statelor dezvoltate în prezent se observă tendinţe de diminuare, iar nu de amplificare a căilor de atac. !!! În scopul preîntîmpinării şi înlăturării greşelilor în sfera de în-făptuire a justiţiei, legiuitorul a creat posibilitatea controlului judiciar, instituind diferite căi de atac, prin a căror exercitare se poate cere verificarea hotărîrilor considerate neîntemeiate sau ilegale. Caracterizînd importanța controlului judiciar, Curtea Constituţională a RM, în una din deciziile sale, a indicat că !!! acesta reprezintă o garanţie a edificării statului de drept, în cadrul căruia universalitatea accesului liber la justiţie este o normă supremă. Controlul judiciar poate fi definit ca fiind dreptul şi obligaţia pe care le au în cadrul unui sistem judiciar instanţele judecătoreşti superioare de a verifica, în condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărîrilor pronunţate de instanţele judecătorești inferioare lor şi de a casa sau modifica acele hotărîri ce sînt greşite sau de a confirma pe cele ce sînt legale şi temeinice. Controlul judiciar se declanşează prin intermediul căilor de atac prevăzute în CPC al RM: apelul (art.357-396 CPC), recursul împotriva încheierilor judecătoreşti (art.423-428 CPC), recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel (art.429-445 CPC). !!! Revizuirea hotărîrilor irevocabile (art.446-453 CPC), deşi este plasată de legiuitor în Titlul III al CPC „Căile de atac ai hotărîrilor judecătoreşti”, nu reprezintă o cale de atac propriu-zisă. Revizuirea hotărîrilor judecătoreşti irevocabile nu are drept scop verificarea legalităţii şi temeiniciei actelor judecătoreşti, ci reprezintă o procedură distinctă de reexaminare a cauzei de către instanţa care a emis-o, în virtutea unor circumstanţe noi descoperite. !!! Controlul judiciar trebuie delimitat de controlul judecătoresc, prin care se înţelege aptitudinea instanţelor judecătoreşti de a verifica, în cazurile prevăzute de lege, legalitatea şi, după caz, temeinicia actelor emise de organele ce nu fac parte din sistemul instanţelor judecătoreşti (organele administraţiei publice centrale şi locale). !!! Această delimitare este importantă pentru utilizarea corectă a noţiunilor de „atacare cu apel” şi „atacare cu recurs”, ce sînt improprii atunci cînd este vorba de contestare a hotărîrilor (deciziilor), a acţiunilor (inacţiunilor) altor organe, decît instanţele judecătoreşti. Căile de atac sînt mijloace juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărîrilor judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor comise. Căile de atac reprezintă o instituţie indispensabilă în orice stat de drept, avînd o importanţă deosebită . Căile de atac au un rol preventiv, contribuind la preîntîmpinarea erorilor judiciare. !!! Posibilitatea folosirii căilor de atac reprezintă pentru judecător un stimulent pentru a-şi îndeplini atribuţiile cu maximă exigenţă şi o frînă împotriva arbitrariului şi abuzului în stabilirea faptelor şi aplicarea legilor. Verificînd legalitatea şi temeinicia hotărîrilor atacate, instanţele de control judiciar atenţionează instanţele inferioare asupra greşelilor comise, indică mijloacele procesuale de înlăturare a acestora. !!! Instanţele de apel şi de recurs previn comiterea repetată a erorilor judiciare, îndrumează activitatea instanţelor inferioare în spiritul legii, îmbunătă țesc calitatea hotărîrilor emise. Căile de atac au un rol reparator, avînd ca efect corectarea erorilor care eventual s-au comis la judecarea cauzei. Casînd hotărîrile neîntemeiate şi ilegale, instanţele de apel şi de recurs restabilesc ordinea de drept, drepturile şi interesele legitime ale participanţilor la proces. De asemenea, căile de atac constituie una dintre garanţiile dreptului la apărare judiciară. Existenţa căilor de atac acordă participanţilor la proces posibilitatea de a demonstra că o hotărîre este ilegală sau neîntemeiată şi de a cere casarea ei de către instanţa

71 competentă să judece calea de atac declarată. Aceasta dă certitudine părţilor că hotărîrea greşită va fi anulată, ceea ce este de natură să întărească încrederea în justiţie. Totodată, !!! căile de atac asigură uniformitatea în aplicarea şi interpretarea legilor, orientează activitatea instanţelor inferioare în vederea formării unei practici judiciare unitare. În fiecare circumscripţie judecătorească poate să se formeze propria practică, ceea ce va slăbi puterea legii. De aceea, !!! este necesară instituirea unui control asupra activităţii tuturor instanţelor judecătoreşti în vederea aplicării şi interpretării uniforme a legilor.

1) 2)

 

a) b)

Clasificarea căilor de atac Din punctul de vedere al condiţiilor de exercitare a căilor de atac, acestea pot fi grupate în două categorii: căi ordinare de atac; căi extraordinare de atac, care în CPC nu sînt prevăzute expres. !!! Căile ordinare de atac sînt acelea care pot fi exercitate de oricare dintre participan ții la proces şi pentru orice temeiuri. Drept urmare, calea ordinară de atac evocă ideea unei libertăţi de exercitare a acesteia, fără a fi stabilite restrictiv temeiurile de declarare a ei (apelul, recursul împotriva încheierilor judecătoreşti). !!! Căile extraordinare de atac sînt acelea care pot fi exercitate doar pentru temeiurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege (recursul împotriva deciziilor instanţei de apel). Obiectul căilor de atac ordinare îl constituie hotărîrile nedefinitive, iar al celor extraordinare – hotărîrile definitive. După întinderea atribuţiilor instanţei competente să se pronunţe asupra căilor de atac, în doctrina se foloseşte divizarea căilor de atac în: căi devolutive de atac; căi de atac nedevolutive. !!! Căile de atac devolutive determină o nouă judecată a fondului cauzei după casarea hotărîrii atacate, instanţa de control judiciar fiind în general obligată să emită o nouă hotărîre (apelul). Recursul împotriva încheierilor judecătoreşti şi recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel au un caracter nedevolutiv, deoarece în cadrul acestor căi de atac cauza, de obicei, nu se reexaminează după casare, ci se efectuează doar un control al legalităţii (temeiniciei) actului atacat. În funcţie de efectele asupra executării hotărîrii, pe care le provoacă exercitarea căilor de atac, acestea se clasifică în: căi de atac suspensive de executare; căi de atac nesuspensive de executare. Apelul este suspensiv de executare (art.363 CPC). Recursul împotriva încheierilor judecătoreşti, recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel, de regulă, sînt nesuspensive de executare (art.435 CPC). Reguli comune privind folosirea căilor de atac Legalitatea căilor de atac. În conformitate cu art.119 din Constituţia RM şi art.15 CPC, căile de atac pot fi exercitate numai „în condiţiile legii”. În afara căilor de atac prevăzute de lege, nu pot fi folosite alte mijloace pentru a obţine anularea hotărîrii judecătoreşti. Menţiunea incorectă în dispozitivul hotărîrii privitoare la calea de atac ce poate fi exercitată nu modifică condiţiile stabilite de lege de atacare a acesteia. Disponibilitatea în exercitarea căilor de atac. Dreptul de a ataca hotărîrile judecătoreşti aparţine în exclusivitate participanţilor la proces. Statul, prin organele sale, nu intervine din oficiu pentru a garanta legalitatea absolută a tuturor hotărîrilor emise în cauzele civile. !!! Este posibil ca o hotărîre ilegală sau neîntemeiată să rămînă irevocabilă prin neatacare, ceea ce rezultă din principiul fundamental al disponibilităţii în cadrul procesului civil (art.27 CPC). Ierarhia căiior de atac. Principiul ierarhiei căilor de atac decurge din modul de organizare a instanţelor judecătoreşti. Potrivit acestei reguli, !!! nu poate fi exercitată o cale extraordinară de atac în instanţa ierarhic superioară atît timp cît partea are la dispoziţie o cale ordinară de atac de competenţa instanţei de grad inferior. !!! Recursul împotriva deciziilor instanței de apel nu poate fi exercitat împotriva hotărîrilor în privinţa cărora persoanele interesate nu au folosit calea de apel, din moment ce legea prevede această cale de atac, sau în privinţa cărora apelul a fost retras (alin.(4) art.429 CPC). Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac. Dreptul de a exercita o cale de atac este, în principiu, unic şi se epuizează odată cu exercitarea lui. Astfel se asigură autoritatea lucrului judecat şi se previne pronunţarea unor hotărîri judecătoreşti contradictorii. !!! Apelul sau recursul nu poate fi exercitat împotriva aceleiaşi hotărîri decît o singură dată, chiar dacă se invocă alte temeiuri decît cele pe marginea cărora instanţa de control judiciar s-a pronunţat printr-o decizie anterioară. Neagravarea situaţiei în propria cale de atac ( non reformatio in pejus). Potrivit acestei reguli, apelantului (recurentului) nu i se poate crea o situaţie mai dificilă decît acea din hotărîrea atacată cu apel (recurs), cu excepţia cazurilor cînd acesta consimte sau hotărîrea este atacată şi de alţi participanţi la proces (alin.(6) art.373 CPC). Principiul non reformatio in pejus reprezintă una dintre garanţiile dreptului la apărare judiciară a participanţilor la proces. !!! În absenţa acestui principiu, participanţii la proces, cunoscînd posibilitatea înrăutăţirii situa ției lor, ar putea fi determinaţi să renunţe la atacarea hotărîrii pentru a nu-şi asuma un risc, chiar dacă hotărîrea este ilegală sau neîntemeiată. !!! Acest principiu vine în întîmpinarea unui interes general, acela ca, prin declanşarea controlului judiciar, să nu rămînă în fiinţă hotărîri nelegale şi netemeinice. !!! Principiul menţionat nu-şi găseşte aplicare în cazurile în care apelantul (recurentul) este de acord cu înrăutăţirea situaţiei sale sau cînd hotărîrea este atacată şi de alţi participanţi la proces. În cel din urmă caz, înrăutăţirea situaţiei apelantului (recurentului) va avea loc ca urmare a respingerii apelului (recursului) lui şi admiterii căii de atac exercitate de partea adversă. Aplicarea principiului non reformatio in pejus nu trebuie să ducă la menţinerea hotărîrilor pronunţate cu încălcarea normelor imperative, ceea ce ar contravine principiului legalităţii în procesul civil. De aceea, instanţa de control judiciar poate să înrăutăţească situaţia apelantului (recurentului) în cazurile invocării din oficiu a încălcărilor normelor de drept procedural (alin.(1) art.388, alin.(3) art.432 CPC). Legislaţia procesuală civilă în vigoare a RM nu precede expres răspunsul la întrebarea dacă principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac este aplicabil şi la rejudecarea cauzei după casarea hotărîrii. !!! Instanţa de rejudecare trebuie să aibă libertate deplină în administrarea probelor şi stabilirea circumstanţelor de fapt ale cauzei, respectîndu-se nelimitat principiile contradictorialităţii şi disponibilităţii. !!! La rejudecarea pricinii părţile şi alți participanţi la proces pot să-şi formuleze, argumenteze şi dovedească poziţia în proces, să-şi aleagă modalităţile şi mijloacele susţinerii ei, fără a fi legaţi de mijloacele de apărare folosite la judecarea iniţială a cauzei. De asemenea, !!! la rejudecare părţile au posibilitatea să dispună de drepturile procedurale (modificarea acţiunii, recunoaşterea acţiunii etc.). !!! Apreciind după intima convingere probele administrate, instanţa de rejudecare emite hotărîrea legală şi temeinică care poate să difere de cea pronunţată anterior. Tema: APELUL Noţiunea şi elementele apelului În conformitate cu art.357 CPC, !!! hotărîrile susceptibile de apel pot fi atacate, pînă a rămîne definitive, în instanţă de apel care, în baza materialilor din dosar şi a celor prezentate suplimentar, verifică corectitudinea constatării circumstanţelor de fapt ale pricinii, a

72

a) b) c)

1) 2) 3)

aplicării şi interpretării normelor de drept material, precum şi respectarea normelor de drept procedural, la judecarea cauzei în prima instanţă. Apelul este mijlocul procesual prin care persoana nemulţumită de hotărîrea primei instanţe solicită curţii de apel, în condiţiile prevăzuți de lege, modificarea sau casarea (totală ori parţială) a acesteia. Apelul este o cale de atac ordinară, suspensivă de executare, devolutivă ce provoacă o nouă judecare a cauzei în fond. Apelul reprezintă o realizare a principiului dublului grad de jurisdicţie. Obiectul apelului îl constituie hotărîrile nedefinitive pronunţate de judecătoriile de drept comun şi Judecătoria Comercială de Circumscripție. Nu pot fi atacate cu apel hotărîrile pronunţate în prima instanţă de către curţile de apel (art.355 CPC) şi de către CSJ. Hotărîrile pronunţate în prima instanţă după reexaminarea cauzei pot fi atacate cu apel după regulile generale. !!! Obiect al apelului, de regulă, este dispozitivul hotărîrii, cuprinzînd soluţia dată de instanţă, cu care nu este de acord apelantul. Sînt posibile totuşi situaţii cînd o parte este de acord cu soluţia adoptată, dar nu este mulţumită de motivarea acesteia. Nu numai dispozitivul hotărîrii produce efectele juridice, ci şi motivarea acesteia, cuprinzînd circumstanţele cauzei constatate de instanţă şi probele pe care se întemeiază concluziile ei privitoare la aceste circumstanţe. Or, potrivit alin.(2) art.123 CPC, faptele stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă într-o cauză civilă sînt obligatorii pentru instanţa care judecă cauza şi nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte cauze civile la care participă aceleaşi persoane. !!! Participantul la proces, fiind de acord cu dispozitivul hotărîrii, poate avea interes legitim de a declara apel doar împotriva părţii de motivare a acesteia. În acest caz, apelantul trebuie să argumenteze în cererea de apel dezacordul cu partea de motivare a hotărîrii atacate, invocînd efectele juridice nefavorabile pe care le produce aceasta. De ex., intervenientul accesoriu, fiind de acord cu dispozitivul hotărîrii, poate ataca cu apel doar partea de motivare a acesteia, dacă faptele stabilite de instanţă sînt de natură să-i afecteze drepturile sau interesele legitime la examinarea ulterioară a acţiunii de regres împotriva acestuia. !!! Încheierile emise în prima instanţă nu pot fi atacate cu apel decît odată cu hotărîrea, cu excepţia încheierilor care pot fi atacate cu recurs, separat de hotărîre, în cazurile specificate la art.423 CPC. Apelul declarat împotriva hotărîrii se consideră declarat şi împotriva încheierilor date în cauza respectivă, chiar dacă au fost emise după pronunţarea hotărîrii şi dacă atacarea încheierii nu se menţionează în cererea de apel (art.359 CPC). De ex., în cazul în care în privinţa unor pretenţii s-a emis o hotărîre în fond, iar în privinţa altor pretenţii concomitent, prin încheiere, a fost scoasă cererea de pe rol sau procesul a fost încetat, şi partea va declara apel împotriva hotărîrii, instanţa de apel va judeca cauza în ordine de apel, în volum deplin, fiind în drept de a se pronunţa din oficiu şi asupra legalităţii încheierii. !!! În cazul în care, după declararea apelului împotriva hotărîrii, instanţa de fond emite o încheiere împotriva căreia se declară separat un recurs, instanţa de apel va examina împreună ambele cereri (apel împotriva hotărîrii şi recurs împotriva încheierii) în ordine de apel, pronunţînd o decizie în acest sens. Subiecţii apelului. Potrivit art.360 CPC, sînt în drept să declare apel: părţile şi alţi participanţi la proces; reprezentantul în interesul apelantului, dacă este împuternicit în modul stabilit de lege; martorul, expertul, specialistul şi interpretul, reprezentantul cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine. Legea acordă dreptul de a declara apel, în primul rînd, participanţilor la proces – subiecţilor care au un interes juridic în cauză (material-juridic şi/sau procesual-juridic). !!! Pot exercita apel participanţii în nume propriu şi în apărarea intereselor proprii: reclamantul (coreclamantul), pîrîtul (copîrîtul), intervenienţii, petiţionarii şi persoanele interesate în procedura specială. Doar participanţii la proces care dispun de capacitate procesuală de exerciţiu (art.58 alin.(1) CPC) pot exercita apelul. Apelul declarat de minorii cu vîrste cuprinse între 14 şi 18 ani sau de adulţii cu capacitatea de exerciţiu limitată este lovit de nulitate relativă şi produce efecte juridice doar în cazul în care acesta este confirmat de reprezentantul legal al minorului sau curatorul adultului cu capacitatea de exerci țiu limitată, conform alin. (2) art.58 CPC. Instanţa de apel va acorda un termen rezonabil pentru confirmarea unor asemenea apeluri. !!! Apelul declarat de minorii cu vîrste de pînă la 14 ani sau de adulţii declaraţi incapabili este nul şi urmează a fi restituit de instanţa de apel (lit.d) alin.(1) art.369 CPC). !!! la proces care acţionează în interesele unei alte persoane pot declara apel cu respectarea unor condiţii speciale. Procurorul, precum şi autorităţile publice, organizaţiile şi cetăţenii care apără în proces interesele altor persoane sînt în drept să exercite apel doar în cauzele intentate de ele (art.71, 73 CPC). Dat fiind faptul că aceşti participanţi la proces au drepturi şi obligaţii de reclamant, cu excep ția dreptului de a încheia tranzacţie (art.72, 73 CPC), pentru exercitarea căilor de atac de către aceştia nu este necesară depunerea unei cereri speciale (repetate) de către reclamant. !!! Autoritățile publice care, conform legii trebuie să participe la proces pentru a depune concluzii (alin.(1) art.74 CPC), pot exercita căile de atac împotriva hotărîrii indiferent de participarea efectivă a lor la judecarea cauzei în fond. De ex., autoritatea tutelară este în drept să atace hotărîrea judecătorească prin care s-a încuviinţat adopţia fără atragerea în proces a acesteia. !!! Reprezentantul părţii în proces, al intervenientului, petiţionarului sau al persoanei interesate poate declara apel numai dacă acest drept este expres prevăzut în procură eliberată reprezentantului persoanei juridice sau în mandatul eliberat avocatului (art.81 CPC). Reprezentanţii legali dispun de dreptul exercitării căilor de atac în virtutea legii (art.79 CPC). Persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei, neavînd interes juridic în proces (martorul, expertul, specialistul, interpretul) şi reprezentantul în nume propriu pot declara apel doar cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvin . În acest caz, în lipsa cererilor de apel depuse de participanţii la proces, instanţa de apel verifică doar corectitudinea compensării cheltuielilor de judecată, fără a controla temeinicia şi legalitatea soluţionării fondului cauzei. !!! Persoanele care nu sînt participante la proces, dar care, prin hotărîre judecătorească, sînt lezate în drepturi, nu au dreptul de a declara apei. Acestea pot solicita revizuirea hotărîrii în baza lit.с) art.449 CPC. Potrivit art.599 CC, creditorul, a cărui creanţă este certă, lichidă şi exigibilă poate, în numele debitorului său, exercită drepturile şi acţiunile acestuia în cazul în care debitorul în dauna creditorului refuză sau omite să le exercite. !!! În virtutea acestei dispoziţii legale, creditorii chirografari ai uneia dintre părţile în proces pot declara apel împotriva hotărîrii în cazul în care acesta din urmă refuză sau omite să exercite acest drept. Exercitînd apelul împotriva hotărîrii în numele uneia dintre părţile în proces, creditorii chirografari trebuie să demonstreze existenţa următoarelor condiții speciale: creditorul are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă faţă de o parte în proces, această parte nu exercită apel împotriva hotărîrii, creditorul are un interes serios şi legitim pentru exercitarea acestei căi de atac (de ex., cînd nedeclararea apelului agravează solvabilitatea debitorului). Persoana care declară apel se numeşte apelant, iar partea adversă – intimat. În cazul în care apelul este declarat de ambele părţi, acestea vor dobîndi calităţi duble, atît cea de apelant, cît şi cea de intimat. !!! Persoana interesată care a renunțat expres la apel în privinţa unei hotărîri nu mai are dreptul să declare apel. Renunţarea la apel se face prin depunerea unei cereri în prima instanţă pînă la expirarea termenului de depunere a apelului (alin.(2) art.360 CPC). Renunţarea implicită la apel, exprimată, de ex., prin executarea parţială a hotărîrii, nu decade persoana din dreptul de a exercita apelul. Renunţarea anticipată la calea de atac (pînă la pronunţarea hotărîrii) nu se admite. Coparticipanţii (coreclamanţii, copîrîţii) şi intervenienţii care participă în proces din partea apelantului se pot alătura la apel, dacă pretenţiile lor coincid cu pretenţiile apelantului, prezentînd o cerere scrisă. Pentru cererea de alăturare la apel nu se achită taxă de stat. În cazul în care pretențiile apelantului nu coincid cu pretenţiile alăturatului, acesta din urmă este în drept să depună apel după regulile

73 generale, achitînd taxa de stat. !!! Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau cererii de apel nu i se dă curs, sau cererea a fost restituită, sau există alte motive care exclud soluţionarea fondului, alăturarea la apel produce efecte juridice în cazul în care a avut loc în interiorul termenului de apel şi persoana alăturată a achitat taxă de stat. Temeiurile de declarare a apelului. CPC nu prevede o listă a temeiurilor pentru care poate fi declarat apelul. Totodată, cererea de apel (de bază sau cea suplimentară) trebuie să conţină motivele de fapt şi de drept pe care aceasta se întemeiază. !!! Spre deosebire de redacţia anterioară a alin.(3) art.373 CPC care permitea depunerea unui apel nemotivat, prin prisma modificărilor operate prin Legea nr.155/2012, orice cerere de apel depusă după 30.11.2012 trebuie motivată, inclusiv prin reiterarea argumentelor invocate în prima instanţa. În cazul în care cererea de apel nu conţine motive de fapt şi de drept, acesteia nu i se dă curs, iar apelantului i se acordă un termen pentru înlăturarea neajunsurilor. Instanţele competente să judece cererile de apel. Hotărîrile pronunțate în prima instanţă de judecătorii se atacă cu apel la curţile de apel. Hotărîrile pronunţate în prima instanţă de Judecătoria Comercială de Circumscrip ție se atacă cu apel la Curtea de Apel Chişinău. În instanţă de apel cauzele se judecă colegial de un complet format din 3 judecători. !!! Din acest complet nu pot face parte judecătorii care au luat parte la judecarea cauzei în prima instanţă (art.49 CPC). Procedura de declarare a apelului Cererea de apel se depune în scris la judecătoria a cărei hotărîre se atacă. Cererile parvenite prin poştă în adresa instanţei de apel se expediază instanţei de fond, a cărei hotărîre se atacă, pentru efectuarea acţiunilor prevăzute de art.367 CPC.

a) b) c) d) e) f) g) h)

Cuprinsul cererii de apel Conform art.365 CPC, în cererea de apel se indică: instanţa căreia îi este adresat apelul; numele sau denumirea, domiciliul sau sediul apelantului, calitatea lui procedurală, hotărîrea atacată, instanţa care a emis-o, completul de judecată, data emiterii; motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul; probele invocate în susţinerea apelului; solicitarea apelantului; numele şi domiciliul martorilor, dacă se cere a fi citaţi în apel; documentele ce se anexează. !!! Elementele cererii de apel prevăzute la lit.d), e), h) alin.(1) pot fi incluse într-o cerere de apel suplimentară depusă după data întocmirii hotărîrii integrale. În cererea de apel se pot indica şi alte date ce ţin de examinarea apelului. Se consideră că cererea de apel este valabil făcută, chiar dacă poartă o denumire incorectă (alin.(6) art.166 CPC). Cererea de apel se semnează de apelant sau de reprezentantul său. În ultimul caz, la cerere se anexează documentul, legalizat în modul stabilit, care certifică împuternicirile reprezentantului, dacă în dosar lipseşte o astfel de împuternicire. !!! Cererea de apel şi înscrisurile noi care nu au fost prezentate în prima instanţă se depun cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt, plus cîte o copie pentru instanţa de apel. Copiile de pe înscrisuri se legalizează în modul stabilit de lege (de ex., de către notari sau avocaţi). Înscrisurile alăturate, redactate într-o limbă străină, se depun în traducere, certificată în modul stabilit de lege. La cererea de apel se anexează dovada de plată a taxei de stat dacă apelul se impune cu taxă. Taxa de stat pentru depunerea apelului constituie 75% din taxa ce se achită la depunerea cererii de chemare în judecată la instanţa de fond, iar în cazul litigiilor cu caracter patrimonial – 75% din taxa calculată din suma contestată. Plenul CSJ al RM a explicat că taxa de stat pentru declararea unei căi de atac se calculează în funcţie de persoana apelantului. Persoana juridică va achita, la depunerea apelului, 75% din 270 – 50.000 de lei, iar persoana fizică 75% din 150 – 25.000 de lei. Termenul de declarare a apelului Dreptul la declararea apelului este limitat la un anumit termen. Stabilirea acestuia are drept scop asigurarea certitudinii şi siguranţei circuitului civil, precum şi disciplinarea participanţilor la procesul civil. Cu toate acestea, durata termenului de declarare a apelului trebuie să fie suficientă pentru ca partea interesantă să aibă posibilitate să formuleze şi să argumenteze cererea de apel. Termenul declarare a apelului este de 30 de zile de la data pronunţării dispozitivului hotărîrii, dacă legea nu dispune altfel. !!! Termenul de apel se întrerupe prin decesul participantului la proces care avea interes să facă apel sau prin decesul mandatarului căruia i se comunicase hotărîrea. În astfel de cazuri, se face o nouă comunicare la locul deschiderii succesiunii, iar termenul de apel începe să curgă din nou de la data comunicării hotărîrii. Pentru moştenitorii incapabili şi pentru cei limitaţi în capacitatea de exerciţiu sau pentru cei dispăruţi fără urmă termenul curge din ziua din care se numeşte tutorele sau curatorul. Încheierea privind repunerea în termen trebuie motivată. De ex., în cazul în care participantul la proces nu a fost citat în mod legal despre data, ora şi locul şedinţei de judecată şi nu a fost prezent la examinarea cauzei şi pronunţarea dispozitivului, iar copia hotărîrii a fost primită de acesta cu depăşirea termenului de 5 zile prevăzut în alin.(4) art.236 CPC, instanţa de apel îl va putea repune în termen. Prin prisma jurisprudenței CtEDO, neprezentarea de către instanţa de judecată a motivelor pentru repunerea apelului în termen sau repunerea neîntemeiată în termenul de apel reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil. !!! Termenul de apel suspendă executarea hotărîrii pronunţate în prima instanţă. Apelul exercitat în termen este, de asemenea, suspensiv de executare a hotărîrii. Excepţie constituie hotărîrile care se execută imediat (art.256 CPC). Apelul declarat peste termen nu suspendă executarea hotărîrii, însă, la cererea apelantului, instanţa de apel, din motive justificate, poate să dispună repunerea în termen și, drept consecinţă, apare efectul suspensiv al apelului. Actele primei instanţe după primirea cererii de apel Președintele primei instanţe, după ce primeşte cererea de apel, înscrisurile şi alte probe alăturate care nu au fost prezentate în prima instanţă, dispune înregistrarea imediată a cererii de apel. !!! Pînă la expirarea termenului de depunere a apelului, nimeni nu este în drept să reclame dosarul din prima instanţă. Participanţii la proces pot lua cunoştinţă de materialele din dosar, de apelurile şi referinţele depuse, de probele noi prezentate şi pot înainta referinţe motivate împotriva apelurilor şi referinţelor. !!! În caz de depunere a referinţei în prima instanţă, ultima o primeşte şi o anexează la dosar. De asemenea, prima instanţă va examina observațiile la procesul-verbal, în caz de înaintare a acestora, va soluţiona, după caz, chestiunea privind adoptarea unei hotărîri suplimentare sau a unei încheieri privind corectarea greşelilor din hotărîre. !!! După expirarea termenului de depunere a apelului, prima instanţă expediază a doua zi instanței de apel dosarul împreună cu apelurile depuse şi probele alăturate care nu au fost prezentate în prima instanţă. Actele instanţei de apel după primirea dosarului Prima instanţă expediază dosarul instanţei de apel fără a verifica dacă sînt respectate toate condiţiile pentru declararea apelului. Aceasta intră în atribuţiile instanței de apel.

74

a) b) c) d) e) f)

    

!!! Dacă cererea de apel nu întruneşte condiţiile prevăzute la art.364 şi 365 CPC sau dacă cererea este depusă fără plata taxei de stat, instanţa de apel dispune printr-o încheiere să nu se dea curs cererii, acordînd apelantului un termen pentru lichidarea neajunsurilor (alin. (1) art.368 CPC). Acest termen trebuie să fie rezonabil, astfel încît apelantul să dispună de posibilităţi reale de a executa indicaţiile din încheiere. Apelantul este în drept să ceară prelungirea termenului acordat. Dacă apelantul îndeplineşte în termen indicaţiile din încheierea judecătorească, apelul se consideră depus la data prezentării iniţiale. În cazul în care apelantul solicită scutirea, amînarea sau eşalonarea achitării taxei de stat, nu se admite emiterea încheierii de a nu se da curs cererii de apel fără soluționarea prealabilă a temeiniciei demersului cu privire la scutirea, amînarea sau eşalonarea achitării taxei de stat. !!! Încheierea instanţei de apel de a nu se da curs cererii poate fi atacată cu recurs. Depunerea recursului va avea ca efect întreruperea curgerii termenului judiciar acordat, care va începe să curgă din nou după examinarea recursului de către instanţa de recurs. !!! Dacă se constată încălcarea altor reguli de declarare a apelului, se aplică sancţiunea restituirii cererii de apel (art.369 CPC). Instanţa de apel restituie, printr-o încheiere, cererea de apel dacă: apelantul nu a îndeplinit în termen indicaţiile instanţei de apel din încheierea emisă în conformitate cu alin.(1) art.368 CPC; apelul a fost depus în afara termenului legal, iar apelantul nu solicită repunerea în termen sau instanţa de apel a refuzat să efectueze repunerea în termen; apelantul a înaintat o nouă pretenţie, neexaminată în prima instanţă; cererea de apel a fost depusă de o persoană care nu este în drept să declare apel; apelantul solicită restituirea apelului pînă la începerea dezbaterii pricinii în fond în instanţa de apel; în virtutea legii, hotărîrea nu poate fi atacată în apel. !!! Încheierea judecătorească de restituire a cererii de apel poate fi atacată cu recurs. Dacă sînt respectate toate condiţiile pentru declararea apelului, instan ța de apel emite o încheiere de primire a cererii de apel şi intentare a procedurii de apel. Legea nu reglementează în mod expres cum trebuie să procedeze instanţa de apel în cazul în care după intentarea procedurii de apel se constată existenţa temeiurilor din lit.b), c), d) sau f) alin.(1) art.369 CPC. !!! În aceste cazuri instanţa de apel nu este în drept să examineze fondul apelului cu emiterea unei decizii. Prin prisma categoriilor de acte de dispoziţie emise de instanţele de judecată stabilite de art.14 CPC, instanţa de apel urmează să emită o încheiere de încetare a procedurii de apel. Încheierea respectivă poate fi atacată cu recurs. Procedura de judecare а cauzei în apel În termen de 30 de zile de la data primirii dosarului spre examinare, instanţa de apel efectuează actele procedurale în vederea pregătirii cauzei către dezbateri în şedinţă de judecată în conformitate cu art.185 şi art.186 CPC. !!! Pregătirea cauzei pentru judecare în apel este o etapă obligatorie şi se efectuează de instanţa de apel, ţinînd cont de sarcinile apelului – verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărîrii atacate şi, în caz de casare a acesteia, rejudecarea cauzei. !!! Dispoziţiile privind pregătirea cauzei pentru dezbateri judiciare în prima instanţă se aplică în modul corespunzător. Instanţa de apel expediază participanţilor la proces copii de pe cererea de apel şi de pe înscrisurile care nu au fost prezentate primei instanţe, citează părţile şi pe alţi participanţi la proces, propunîndu-le să depună, cu cel puţin 3 zile înainte de judecarea apelului, noi referinţe şi înscrisuri la dosar. Referinţele şi înscrisurile se depun cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt, plus cîte o copie pentru instanţa de apel. CPC nu stabileşte termenul concret de examinare a cauzei în instanţă de apel. După expirarea termenului de pregătire a cauzei către dezbateri în şedinţă de judecată, apelul se examinează într-un termen rezonabil (art.371 CPC). Legile speciale pot conţine norme privind termenul de examinare a cauzelor în apel. !!! Procedura de judecare a cauzei în instanţa de apel este similară celei din prima instanţă, cu unele excepţii stabilite de CPC. Sînt prezente aceleaşi etape ale dezbaterilor judiciare: partea pregătitoare, examinarea în fond a apelului, susţinerile orale şi replicile, deliberarea, pronunţarea deciziei. În cadrul părţii pregătitoare preşedintele şedinţei de judecată deschide şedinţa şi anunţă cauza, numele apelantului, instanţa a cărei hotărîre este atacată, constată prezenţa participanţilor la proces şi a reprezentan ților acestora, determină identitatea celor prezenţi, verifică împuternicirile persoanelor cu funcţie de răspundere şi ale reprezentanţilor. !!! Neprezentarea în şedinţă de judecată a apelantului sau intimatului, a reprezentanţilor acestora, precum şi a unui alt participant la proces, citaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu împiedică judecarea apelului. Instanţa este în drept să amîne şedinţa, dacă va constata că neprezentarea lor este motivată. În cazul în care participantului la proces nu i s-a remis cererea de apel, probele noi, referinţele, instanţa de apel dispune amînarea procesului pentru remitere. Judecarea cauzei în instanţă de apel se deschide cu raportul asupra pricinii, prezentat de preşedintele şedinţei de judecată sau de un judecător. Raportorul expune circumstanţele cauzei, cuprinsul hotărîrii primei instanţe, motivele înaintării apelului, sumarul referinţelor depuse împotriva lui, conţinutul noilor probe prezentate instanţei de apel, alte date necesare verificării legalităţii şi temeiniciei hotărîrii. !!! Instanţa de apel este obligată să asculte explicaţiile participanţilor la proces prezenţi în şedinţa de judecată şi ale reprezentanţilor acestora. Primul ia cuvînt apelantul şi reprezentantul său, după aceea şi ceilalţi participanţi la proces în ordinea stabilită de instanţă. Dacă ambele părţi au depus apel, primul ia cuvînt reclamantul. !!! După ascultarea explicaţiilor participanţilor la proces, instanţa de apel verifică probele din dosar şi cele prezentate suplimentar de aceştia. Procedura de administrare a probelor în instanţă de apel este similară celei din prima instanţă. Instanţa de apel este în drept să dea citire explicaţiilor participanţilor la proces absenţi, precum şi depoziţiile martorilor care nu au fost citaţi în instanţa de apel. !!! După examinarea apelului în fond, preşedintele şedinţei de judecată oferă participanţilor la proces şi reprezentanţilor posibilitatea de a face demersuri sau completări. După ce soluţionează demersurile, instanţa trece la susţineri orale. Susţinerile orale au loc în conformitate cu prevederile art.233 şi art.234 CPC. Primul ia cuvînt apelantul. Dacă ambele părţi au depus apel, primul ia cuvînt reclamantul. După încheierea dezbaterilor şi susţinerilor orale, completul de judecată se retrage în camera de deliberare pentru adoptarea deciziei. În urma deliberării, completul de judecată pronunţă dispozitivul deciziei. !!! Dispozitivul deciziei se semnează de toţi judecătorii completului de judecată şi se anexează. Dacă la adoptarea deciziei se exprimă o opinie separată, aceasta se anexează la dosar. Decizia integrală se întocmeşte în termen de 15 zile de la pronunţarea dispozitivului deciziei. !!! Dacă unul dintre judecători completului de judecată este în imposibilitatea de a semna decizia integrală, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează preşedintele instanţei de judecată. În toate cazurile, pe decizie va fi menţionată cauza imposibilităţii de a semna. !!! Decizia integrală se remite părţilor în termen de 5 zile de la semnare, prin scrisoare recomandată cu aviz de primire.

75 Prin Legea nr.155/2012 a fost exclus art.395 CPC care prevedea procedura de judecare a apelului primit după examinarea cauzei în apel. Cu toate acestea, nu trebuie admise situaţii cînd cererile de apel declarate legal rămîn neexaminate (de ex., în cazul în care, din vina lucrătorilor instanţelor judecătoreşti, cererea de apel este expediată în instanţa de apel sau este transmisă completului de judecată cu întîrziere, după judecarea cauzei în temeiul unor alte cereri de apel în lipsa persoanei respective). În aceste cazuri instanţa de apel este obligată sa primească cererea de apel depusă în termen şi să o examineze. Examinarea acestui apel este de competenţa aceluiaşi complet de judecători care a examinat cauză în apel în temeiul cererilor de apel depuse anterior şi se efectuează conform regulilor generale (cu parcurgerea etapelor caracterizate mai sus, înştiinţarea tuturor participanţilor la proces etc.). !!! Dacă, după judecarea apelului nominalizat, instanţa ajunge la concluzia că decizia sa anterioară este ilegală sau neîntemeiată, ea o casează şi emite o nouă decizie.

1)

2)

3)

4)

5)

6)

   

Limitele judecării apelului Unul dintre efectele pe care îl produce apelul este efectul devolutiv. Prin devoluţiune, în general, se înţelege transmiterea dreptului de a judeca cauza de la o instanţă (de fond) la o altă instanţă ierarhic superioara. !!! Apelul reprezintă al doilea grad de jurisdicţie, instanţa de apel avînd obligația de a rejudeca fondul cauzei. !!! Apelul are un efect devolutiv deplin, adică se extinde asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept ale cauzei. Regula enunţată nu are însă un caracter absolut, ci implică şi unele restricţii: În virtutea principiului disponibilităţii, instanţa de apel verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate, în limitele argumentelor invocate în cererile de apel, referinţele şi obiecţiile înaintate (se aplică regula „tantum devoluium quantum appellatum – nu se rejudecă decît ceea ce s-a apelat”). Părţile determină sfera controlului judiciar efectuat de către instan ța de apel (alin.(1) art.373 CPC). Or, părţile pot ataca hotărîrea în întregime sau numai o parte din aceasta. Instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în apel (alin.(5) art.373 CPC). !!! Este inadmisibil ca un motiv de apel să fie refuzat pentru discuţie din considerentul ca el a fost deja discutat în prima instanţă şi a fost respins ca nefondat. De asemenea, dacă se constată existenţa unui temei necondiţionat de casare totală a hotărîrii, instanţa de apel trebuie să cerceteze şi să se pronunţe asupra tuturor celorlalte motive invocate. !!! În acest fel se va evita repetarea erorilor comise la rejudecarea cauzei după casare. În caz de nerespectare a acestor reguli, decizia instanţei de apel se consideră neîntemeiata şi ilegală fiind pasibilă casării de către instanţa de recurs. În cazul în care motivarea apelului nu cuprinde argumente sau dovezi noi, instanţa de apel se pronunţă în fond numai în temeiul celor invocate în prima instanţă (alin.(3) art.373 CPC). Cu toate acestea, potrivit alin.(4) art.373 CPC, instanţa de apel este obligată să verifice legalitatea hotărîrii în întregul ei, nefiind legată de motivele apelului, ceea ce constituie o excepţie de la regula din alin.(1) art.373 CPC. !!! În instanţa de apel se îmbină realizarea principiului disponibilităţii şi a principiului legalităţii. Drept urmare, instanţa de apel urmează să se expună cu referire la corectitudinea aplicării de către prima instanţă a normelor de drept material şi a normelor de drept procedural. Efectul devolutiv al apelului se răsfrînge numai asupra a ceea ce s-a judecat în prima instanţă (regula „tantum devolutum quantum iudicatum – nu se rejudecă decît ceea ce s-a judecat”). Instanţa de apel efectuează un control asupra hotărîrii instanţei de fond, iar acest control nu poate avea în vedere noi pretenţii care nu au format obiectul examinării în prima instanţă. !!! Altfel s-ar încălca grav principiul dublului grad de jurisdicţie. De aceea, legea stabileşte că în apel nu se poate schimba calitatea procedurală a părţilor, temeiul sau obiectul acţiunii şi nici nu pot fi înaintate noi pretenţii. În aceia și timp, pot fi cerute dobînzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri apărute după emiterea hotărîrii în prima instanţă (alin.(3) art.372 CPC). De ex., reclamantul poate solicita ajustarea cuantumului dobînzii de întîrziere, avînd în vedere perioada adiţională cuprinsă între data adoptării hotărîrii primei instanţe şi data adoptării deciziei instanţei de apel. !!! Pîrîtul mai poate invoca, în calitate de obiecţie împotriva acţiunii reclamantului, stingerea obligaţiei sale faţă de reclamant prin compensarea acesteia cu o creanţă certă, lichidă, de aceeaşi natură şi exigibilă a pîrîtului faţă de reclamant (compensaţie legală conform art.651 CC). Instanţa de apel verifică circumstanţele şi raporturile juridice stabilite în hotărîrea primei instanţe, precum şi cele care nu au fost stabilite, dar care au importanţă pentru soluţionarea cauzei. În acest scop, instanța de apel apreciază probele din dosar şi cele prezentate suplimentar de către participanţii la proces (alin.(2) art.373 CPC). !!! Legea nr.155/2012 a introdus reguli noi cu privire la administrarea probelor suplimentare de către instanţa de apel. Potrivit art.372 CPC, părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să prezinte noi probe, cu condiţia că demonstrează că au fost în imposibilitatea să le prezinte la examinarea cauzei în primă instanţă. !!! De ex., dacă probele au fost respinse de prima instanţă ca fiind nepertinente sau inadmisibile; prima instanţă a respins demersul participantului la proces privind reclamarea probelor; despre existenţa probelor participantul la proces a aflat după pronunţarea hotărîrii primei instanţe. !!! Instanţa de apel nu are dreptul să administreze probele care au putut fi prezentate de participanţii la proces în primă instan ță. În cazul în care participanţii la proces invocă necesitatea administrării de noi probe, aceştia trebuie să indice probele respective, mijloacele prin care ele pot fi administrate, precum şi motivele care au împiedicat prezentarea lor în prima instanţă. !!! După ascultarea poziţiilor participanţilor la proces cu referire la admiterea sau respingerea probelor suplimentare, instanţa de apel, pînă la începerea judecării apelului în fond, va adopta în mod obligatoriu în camera de deliberare o încheiere motivată în acest sens. !!! În instanţa de apel pot fi citaţi martorii audiaţi în prima instanţă, dacă în cererea de apel se contestă depoziţiile lor. Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai dificilă decît aceea din hotărîrea atacată cu apel, cu excepţia cazurilor cînd consimte şi cînd hotărîrea este atacată şi de alţi participanţi la proces (non reformatio in pejus). Actele de dispoziţie ale părţilor în instanţa de apel În conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot săvîrşi acte de dispozi ție: solicitarea de a restitui cererea de apel, retragerea apelului, renunţarea la acţiune, încheierea tranzacţiei între părţi. Totodată, acţiunea principiului disponibilităţii în instanţa de apel este limitată, întrucît nu se admite modificarea temeiului sau obiectului acţiunii, precum şi înaintarea unor noi pretenţii. Trebuie delimitată restituirea cererii de apel de către instanţa de apel (art.389 CPC) de retragerea cererii de apel de către apelant (art.374 CPC). Dacă apelantul, pînă la începerea dezbaterii cauzei în fond în instanţa de apel, solicită restituirea cererii de apel, instanţa de apel o restituie. !!! După începerea dezbaterilor în fond în instanţa de apel, cererea de apel poate fi retrasă de către apelant. În acest caz, instanţa de apel dispune încetarea procedurii de apel (art.374 CPC). Încetarea procedurii de apel nu trebuie confundată cu încetarea procesului (art.265 CPC). !!! Retragerea apelului declarat de către procuror sau de o altă persoană sau organ împuternicit prin lege să se adreseze în judecată pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor legitime ale unei alte persoane nu privează persoana în al cărei interes a fost declarat apelul, de dreptul de a-l susţine, însă după achitarea taxei de stat. În cazul restituirii cererii de apel sau încetării procedurii de apel, în lipsa cererilor de apel depuse de alte persoane, hotărîrea primei instanţe devine definitivă. !!! În cazul în care mai mulţi participanţi la proces au declarat apeluri de sine stătătoare împotriva hotărîrii, iar

76 unul dintre apelanţi şi-a retras apelul, ceilalţi susţinînd apelurile declarate, instanţa de apel va înceta procedura în apel în privinţa persoanei care şi-a retras apelul şi va examina apelurile altor participanţi la proces. !!! De asemenea, la judecarea cauzei în apel reclamantul poate renunţa la acţiune, iar părţile pot încheia tranzacţia. Examinarea cererii reclamantului de renunţare la acţiune sau a cererii părţilor de încheiere a tranzac ției, efectele admiterii sau respingerii renunţării sau tranzacţiei au loc în conformitate cu art.212 CPC. !!! Dacă sînt respectate prevederile alin.(5) art.60 CPC (renunţarea la acţiune şi tranzacţia între părţi nu contravin legii, nu încalcă drepturile, libertăţile sau interesele legitime ale persoanei, ale societăţii sau ale statului), instanţa de apel admite renunţarea reclamantului la acţiune sau, după caz, confirmă tranzacţia de împăcare. În aceste cazuri hotărîrea atacată cu apel pierde valoarea juridică, instanţa de apel o anulează şi dispune încetarea procesului (art.265 CPC).

a) b) c) d) e)

Împuternicirile instanței de apel Declararea în ordinea stabilită de lege a apelului obligă instanţa de apel să examineze şi să soluţioneze fondul cererii depuse, adoptînd o decizie. În conformitate cu art.385 CPC, instanţa de apel, după ce judecă apelul, este în drept: să respingă apelul şi să menţină hotărîrea primei instanţe; să admită apelul şi să modifice hotărîrea primei instanţe; să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, emiţînd o nouă hotărîre; să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, restituind pricina spre rejudecare în prima instanţă. să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, dispunînd încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol. Respingerea apelului. În majoritatea cazurilor hotărîrile judecătore ști sînt legale. În cazul în care, după efectuarea controlului judiciar, instanța de apel constată temeinicia şi legalitatea hotărîrii atacate, aceasta va respinge apelul ca nefondat şi va menţine hotărîrea primei instanţe (lit.a) alin.(1) art.385 CPC). !!! În cazul respingerii apelului, instanţa de apel în decizia sa trebuie să expună concluzia cu privire la toate argumentele invocate de apelant şi, referindu-se la legea respectivă, să întemeieze motivele în legătură cu care instanţa de apel a ajuns la concluzia de a recunoaște motivele apelului neîntemeiate. În practica judiciară s-a stabilit că este inadmisibilă limitarea instanţei de apel doar la reproducerea în decizie a hotărîrii apelate ori la simpla constatare a faptului netemeiniciei apelului, deoarece în acest caz decizia apare ca nemotivată. Admiterea apelului. Dacă cel puţin unul dintre motivele de casare invocate de către apelant este întemeiat, instanţa va admite apelul, dispunînd modificarea sau casarea hotărîrii primei instanţe. !!! Admiterea apelului poate avea loc şi în cazul invocării din oficiu de către instanţa de apel a încălcării normelor de drept procedural (alin.(1) art.388 CPC). Rejudecarea cauzei de către instanţa de apel. În primul rînd, urmează a fi făcută delimitarea între modificarea hotărîrii şi casarea hotărîrii cu adoptarea unei noi hotărîri. O importanţă primordială pentru părţi o au concluziile instanţei cu privire la litigiul dintre părţi, care constituie scopul adresării în justiţie. Concluziile diametral opuse, făcute de către instanţa de apel în baza probelor administrate, reprezintă hotărîri diverse. !!! Se pronunţă o nouă hotărîre în cazurile cînd concluziile instanţei de judecată privind drepturile şi obligaţiile părţilor se înlocuiesc cu altele diametral opuse (concluzia iniţială despre admiterea acţiunii se înlocuieşte cu concluzia despre respingerea acţiunii şi invers). O nouă hotărîre se pronunţă şi în cazul schimbării semnificative a conţinutului şi esenţei hotărîrii atacate (de ex., dacă instanţa de apel va reduce cuantumul pretenţiilor admise de la 100.000 lei pînă la 1 leu, teoretic, această operaţiune poate fi tratată ca modificare a hotărîrii, deşi în realitate se atestă prezenţa unei noi hotărîri, diametral opuse celei atacate). Hotărîrea atacată se consideră modificată dacă, fără a afecta concluziile cu privire la drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi fără a schimba semnificativ conţinutul şi esenţa hotărîrii, în partea de motivare sau în dispozitivul acesteia se introduc anumite corectări (de ex., schimbarea mărimii sumei adjudecate, termenul de achitare a plăţilor periodice, precizarea formei de încasare: pe cote părţi sau solidar etc.). Casarea hotărîrii primei instanţe poate fi atît totală, cît şi parţială. Casarea este totală, dacă se referă la toate aspectele cauzei şi la toţi participanţii la proces. Casarea este parţială, dacă vizează doar unele aspecte ale pricinii sau numai raporturile dintre unii participanţi. De ex., în cauza privind repararea prejudiciului material şi moral, cauzat unei persoane, instanţa de apel, constatînd legalitatea hotărîrii în privinţa încasării prejudiciului material, poate casa hotărîrea atacată în ce priveşte repararea prejudiciului moral. !!! Avînd în vedere caracterul devolutiv al apelului, instanţa de apel urmează nu doar să caseze o hotărîre greşită, ci este obligată să corecteze greşelile comise prin rejudecarea cauzei. În cazul în care hotărîrea primei instanţe nu este întemeiată (lit.a), b), c) alin.(1) art.386 CPC), !!! instanţa de apel urmează să verifice circumstanţele şi raporturile juridice stabilite în hotărîrea primei instanţe, precum şi cele care nu au fost stabilite, dar care au importanţă pentru soluţionarea cauzei, să aprecieze probele din dosar şi cele prezentate suplimentar de către participan ții la proces şi, drept rezultat, să pronunţe o nouă hotărîre întemeiată. !!! Dacă hotărîrea primei instanţe este adoptată cu aplicarea eronată a normelor de drept material (art.387 CPC), instanţa de apel va aplica corect normele de drept material şi va substitui corespunzător concluziile primei instanţe. !!! Instanţa de apel va pronunţa o nouă hotărîre şi în cazurile cînd la judecarea cauzei în fond au fost încălcate normele de drept procedural prevăzute de lit.a), b), c), f), g), h) alin.(1) sau alin.(2) art.388 CPC. !!! Noua hotărîre, pronunţată de către instanţa de apel, se bazează pe circumstanţele constatate şi dovedite la judecarea cauzei în fond şi, după caz, în apel. În baza principiului nemijlocirii şi avînd în vedere jurisprudenţa CtEDO, reaprecierea probelor de către instanţa de apel poate fi făcută doar cu condiţia administrării nemijlocite a acestora (de ex., audierea repetată a martorilor pentru a aprecia credibilitatea declaraţiilor acestora). !!! În caz de modificare a hotărîrii atacate sau pronunţare a unei noi hotărîri, instanţa de apel este obligată să soluţioneze problema întoarcerii executării hotărîrii (art.159 din Codul de executare), precum şi să schimbe corespunzător repartizarea cheltuielilor de judecată (alin.(4) art.94 CPC). Restituirea cauzei spre rejudecare în prima instanţă. Casînd hotărîrea primei instanţe, instanţa de apel va restitui cauza spre rejudecare în prima instanţă doar în cazul în care s-au încălcat temeiurile prevăzute la lit.d), i) alin.(1) art.388 CPC (instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces; pricina a fost examinată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale). În primul caz, restituirea cauzei la rejudecare are drept scop oferirea posibilităţii de apărare tuturor persoanelor, ale căror drepturi au fost atinse prin hotărîrea primei instanţe, fiindu-le garantat dreptul la dublul grad de jurisdicţie. În cel de-al doilea caz, cauza se va transmite la rejudecare în instanţa competentă potrivii regulilor de competenţă jurisdicţională. !!! De asemenea, legea permite instanţei de apel să trimită cauza spre rejudecare în prima instanţă în cazul prevăzut la lit.b) alin.(1) art.388 CPC (pricina a fost judecată de instanţă în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată), în acest caz instanţa de apel ţine cont în exclusivitate de părerea acelui participant care nu a fost citat în mod legal. Potrivit alin.(2) art.385 CPC, !!! în cazul în care cauza este trimisă spre rejudecare, cu acordul tuturor participanţilor la proces, instanţa de apel indică actele procesuale rămase valabile, celelalte fiind desfiinţate de drept. Această prevedere, introdusă prin Legea nr.155/2012, nu este reuşită, creînd confuzii şi generînd interpretări diferite. În primul rînd, norma menţionată nu trebuie tratată în sensul anulării de drept a tuturor încheierilor judecătoreşti emise la examinarea cauzei în prima instanţă. !!! În măsura în care încheierile cu privire la organizarea desfăşurării procesului (de ex., încheierile cu privire la acceptarea cererii de chemare în judecată şi intentarea procesului, conexarea sau separarea pretenţiilor, etc.) nu au fost atacate cu apel împreună cu hotărîrea,

77 ele nu ar trebui să fie anulate şi reemise la rejudecarea cauzei. în al doilea rînd, pentru unele categorii de încheieri sînt stabilite prevederi specifice privind valabilitatea şi anularea. De ex., conform alin.(3) art.180 CPC, !!! încheierea cu privire la asigurarea acţiunii rămîne valabilă pînă cînd hotărîrea judecătorească devine irevocabilă (în cazul respingerii acţiunii) sau pînă la executarea hotărîrii (în cazul admiterii acţiunii). În cazul în care măsura de asigurare a acțiunii nu este anulată în mod expres de către instanţa de apel, conform alin.(1) art.180 CPC, ea nu poate fi considerată desfiinţată de drept în baza alin.(5) art.385 CPC, întrucît aceasta ar veni în contradicţie cu esenţa şi scopurile măsurilor de asigurare a acţiunii. Prevederile alin.(2) art.385 CPC urmează a fi interpretate în coroborare cu alin.(1) art.25 CPC, care consfinţeşte principiul nemijlocirii dezbaterilor judiciare. !!! Actele de procedură privind administrarea de către prima instanţă a probelor sînt desfiinţate de drept, în caz de casare a hotărîrii, instanţa de rejudecare avînd obligaţia să administreze din nou probele prezentate, cu excepţia situaţiilor în care ambele părţi sînt de acord cu menţinerea unor acte de procedură (de ex., părţile pot avea interes să solicite menținerea valabilităţii încheierii cu privire la numirea expertizei, pentru a evita tergiversarea examinării pricinii din cauza numirii unei noi expertize). Încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol. Casînd hotărîrea primei instanţe, integral sau parţial, instanţa de apel va dispune încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol, dacă există temeiurile prevăzute la art.265 şi art.267 CPC.

    

a) b) c)

1) 2) 3)

Temeiurile pentru casarea sau modificarea hotărîrii de către instanța de apel Avînd în vedere importanţa hotărîrii judecătoreşti, legislaţia procesuală civilă înaintează mai multe cerinţe faţă de acest act: legalitatea, temeinicia, certitudinea, deplinătatea, necondiţionalitatea. !!! Nerespectarea acestor cerinţe duce la aplicarea sancţiunilor procesuale civile. Tipul sanc țiunilor pasibile aplicării şi, respectiv, modalitatea de corectare a greşelilor, depinde de caracterul încălcării comise. Pentru cazuri în care hotărîrea judecătorească nu este deplină, se prevede posibilitatea emiterii unei hotărîri suplimentare (art.250 CPC). Dacă hotărîrea nu este certă, poate fi solicitată explicarea acesteia (art.251 CPC). !!! În astfel de cazuri nu este necesară recurgerea la căile de atac şi sesizarea instanţei ierarhic superioare, greşelile se corectează de instanţa care a emis hotărîrea. În cazurile în care nu se respectă cerinţele esenţiale faţă de actul de justiţie – temeinicia şi legalitatea – intervine sancţiunea casării şi modificării hotărîrii judecătoreşti care este aplicată de către instanţa de control judiciar. Netemeinicia hotărîrii În conformitate cu alin.(1) art.386 CPC, hotărîrea primei instanţe se consideră neîntemeiată dacă: circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii nu au fost constatate şi elucidate pe deplin; circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii, pe care prima instanţă le consideră constatate, nu au fost dovedite cu probe veridice şi suficiente; concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie cu circumstanţele pricinii. Constatarea şi elucidarea incompletă a circumstanţelor importante pentru soluţionarea cauzei are loc atunci cînd instanţa de fond determină incorect obiectul probaţiunii şi, drept urmare, omite să examineze unele fapte relevante. !!! Obiectul probaţiunii, adică circumstanţele care au importanță pentru soluţionarea justă a cauzei, trebuie determinate definitiv de instanţa judecătorească pornind de la temeiul pretenţiilor şi obiecţiilor părţilor şi ale altor participanţi la proces, precum şi de la normele de drept material şi procedural ce urmează a fi aplicate (alin.(3) art.118 CPC). !!! Determinarea incorectă a obiectului probaţiunii poate fi condiţionată de faptul că instanţa atribuie importanţă juridică circumstanţelor care nu au nici o valoare pentru soluţionarea corectă a cauzei şi, viceversa, cînd instanţa nu pune în discuţie circumstanţele importante pentru soluționarea justă a cauzei. Asemenea erori deseori se comit în cazurile în care norma juridică aplicabilă are o ipoteză relativ-determinată (aşa-numitele „norme situaţionale”). În aceste cazuri sensul unor noţiuni („interesele copilului”, „starea materială a părţilor” etc.) şi circumstanţele importante ce urmează a fi constatate se stabilesc după intima convingere a judecătorului. Dat fiind rolul diriguitor al instanţei în proces, aceasta, de regulă, nu este în drept să prezinte din oficiu probele necesare. !!! Rolul diriguitor nu înseamnă însă că instanţa are un rol pasiv în proces. De aceea, instanţa judecătorească (judecătorul) este în drept să propună părţilor şi altor participanți la proces, după caz, să prezinte probe suplimentare şi să dovedească faptele ce constituie obiectul probaţiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor (alin.(5) art.118 CPC). Nedovedirea circumstanţelor importante pentru soluţionarea cauzei pe care prima instanţă le consideră constatate poate avea loc atunci cînd instanţa trage concluzie cu privire la existenţa unui fapt ce intră în obiectul probaţiunii, iar probele care ar justifica asemenea concluzie lipsesc sau sînt insuficiente ori inadmisibile şi, viceversa, cînd instanţa nu consideră constatate circumstanţele dovedite prin probele administrate. !!! Aceasta, printre altele, poate fi rezultatul aplicării incorecte a art.123 CPC privind degrevarea de probaţiune. !!! Un proces dificil îl constituie aprecierea veridicităţii probelor, între care există contradicţii. în aceste cazuri atitudinea formală a instanţei, bazată numai pe numărul de probe, este inadmisibilă. !!! Instanţa trebuie să motiveze în hotărîre concluziile sale cu privire la admiterea unor probe şi respingerea altora, precum şi să argumenteze preferinţa unor probe faţă de altele. În caz contrar, hotărîrea emisă va fi neîntemeiată. Contradicţiile dintre concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, şi circumstanţele cauzei sînt rezultatul aprecierii incorecte a probelor, cînd probele administrate constituie temeiul unor concluzii, iar instanţa trage concluzii contrare. !!! Aceste erori se comit deseori în cazurile cînd circumstanţele importante ale cauzei sînt dovedite prin probe indirecte, întemeind concluziile sale, instanţa nu trebuie să admită posibilitatea unei alte interpretări a circumstanţelor cauzei. Aplicarea eronată a normelor de drept material Normele juridice, în modul în care sînt formulate, au un caracter general, impersonal, fiind destinate să reglementeze relaţii sociale tipice, abstracte, şi nu cazuri concrete. !!! Raporturile materiale întîlnite în viaţă sînt diverse şi multiple, dînd na ștere, în cazul apariţiei litigiilor, la felurite cauze civile. De aceea, aplicarea de către instanţa de judecată a normelor de drept material este un proces deosebit de dificil. !!! De corectitudinea desfăşurării acestui proces depinde legalitatea şi temeinicia hotărîrii judecătoreşti. Aplicarea eronată a normelor de drept material poate condiţiona încălcări ale normelor de drept procedural . Aplicarea legii nepotrivite duce la stabilirea incorectă a obiectului de probaţiune, încălcarea regulilor referitor la admisibilitatea mijloacelor de probă etc. Procesul de aplicare a normei de drept este alcătuit din mai multe etape (stadii): stabilirea circumstanţelor de fapt, calificarea juridică a raportului litigios, verificarea autenticităţii textului normei,

78 4) 5)

a) b) c) d)    

     

1)

interpretarea normei, adoptarea hotărîrii. !!! Felurile de aplicări eronate ale normelor de drept material se află într-o legătură strînsă cu etapele aplicării legii. Aceasta rezultă din însăşi formularea art.387 CPC, care dispune că normele de drept material sînt aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească: nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată, a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată, a interpretat eronat legea, a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului. Neaplicarea legii potrivite are loc atunci cînd prima instanță: nu a aplicat nici o normă de drept material şi a pronunţat o hotărîre ce contravine legislaţiei în vigoare (de ex., pune în sarcina donatarului obligaţia de a răspunde în faţa creditorilor pentru datoriile donatorului decedat); a aplicat acte normative subordonate legii, adoptate cu încălcarea competenţei, procedurii stabilite sau contrare prevederilor legii; a aplicat un act normativ declarat neconstituţional sau contrar normelor constituţionale de aplicare directă; a aplicat unul dintre mai multe acte normative ce reglementează raportul material litigios, neaplicînd pe celelalte. !!! Dacă soluţia adoptată este legală, calificarea juridică a raportului material-litigios este corectă, însă instanţa a omis să indice în hotărîre norma de drept material aplicată, aceasta nu poate fi calificată ca neaplicare a legii potrivite. Instanţa de apel va reacţiona la aceste încălcări comise de către judecătorie, modificînd hotărîrea atacată, fără însă a o casa. !!! În cazurile cînd hotărîrea atacată este corectă, însă norma de drept material a fost aplicată eronat, instanţa de apel nu va casa hotărîrea atacată, însă, reieşind din importanţa, obligativitatea şi puterea lucrului judecat a hotărîrii judecătoreşti, va indica norma potrivită de drept material în motivarea acesteia. Aplicarea legii nepotrivite. Spre deosebire de primul fel de aplicare eronată a normelor de drept material (neaplicarea legii potrivite), aplicarea legii nepotrivite reprezintă situaţia în care instanţa aplică legea, însă nu pe aceea ce trebuia să fie aplicată. !!! În cele mai dese cazuri aplicarea legii nepotrivite este condiţionată de calificarea juridică greşită a raportului material-litigios. În locul normei potrivite, instanţa de judecată aplică o altă normă, care nu trebuia să fie aplicată. Aplicarea legii nepotrivite are loc şi în cazurile cînd instanţa a încălcat regulile acţiunii normelor în timp, spaţiu sau asupra persoanelor. La soluţionarea cauzelor civile instanţele judecătoreşti urmează să ţină cont de obligativitatea aplicării tratatelor internaţionale, la care RM este parte. Potrivit art.20 din Legea privind tratatele internaţionale ale RM, dispoziţiile tratatelor interna ționale care, după modul formulării, sînt susceptibile de a fi aplicate în raporturile de drept fără adoptarea de acte normative speciale, au caracter executoriu şi sînt direct aplicabile în sistemul juridic şi sistemul judiciar al RM. Soluţionînd cauza în baza normei de drept interne, ce contravine prevederilor tratatului internaţional cu aplicare directă, instanţa va aplica o lege care nu trebuia să fie aplicată. !!! Ratificînd CEDO, RM a recunoscut jurisdicția obligatorie a CtEDO de plin drept şi fără o convenţie specială pentru toate cauzele referitoare la interpretarea şi aplicarea Convenţiei. În jurisprudenţa CtEDO s-a statuat că hotărîrile acesteia sînt recunoscute selfexecuting în sistemul intern: judecătorul trebuie să aplice direct exigenţele hotărîrii fără a aştepta modificarea legislaţiei naţionale. Aplicarea la soluţionarea cauzelor civile a normelor juridice ce contravin Convenţiei europene şi jurisprudenţei CtEDO va constitui temei pentru casarea hotărîrii, fiind calificată drept aplicare a legii nepotrivite. !!! Aplicarea legii nepotrivite va avea loc şi în cazurile cînd instanţa de judecată incorect a determinat legea aplicabilă raportului material-litigios cu element de extraneitate (lex cauzae). Potrivit alin.(2) art.1622 CC, raporturile de succesiune cu privire la bunurile imobile sînt guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu se află aceste bunuri. Aplicarea unei alte legi referitor la aceste raporturi se va considera drept aplicare a legii nepotrivite. În conformitate cu alin.(3) art.13 CPC, !!! în cazul imposibilităţii de a obţine informaţia necesară despre o lege sau un alt act juridic străin, deşi a întreprins măsurile de rigoare, instanţa aplică legea naţională. Aplicarea legii RM în calitate de substituit trebuie să prezinte soluţia pentru cazul în care au fost luate toate măsurile pentru a se stabili conţinutul dreptului străin pe parcursul unui termen rezonabil stabilit de instanţa de judecată, însă conţinutul acestuia rămîne în mod obiectiv necunoscut instanţei de judecată. !!! Aplicarea legii RM în calitate de subsiituii cu încălcarea regimului nominalizat va reprezenta o aplicare a unei legi nepotrivite. Se atestă prezenţa aplicării legii nepotrivite şi în cazurile cînd instan ța de judecată a soluţionat greşit conflictul dintre normele cuprinse în diferitele acte normative interne. La soluţionarea unor asemenea conflicte instanţa trebuie să se călăuzească de prevederile Constituţiei RM şi ale Legii privind actele legislative. Potrivit art.6 din Legea privind actele legislative, !!! în caz de divergenţă între o normă a actului normativ general şi o normă a actului normativ special cu aceeaşi forţă juridică, se aplică norma actului normativ special. Dacă apare o divergenţă între o normă a actului normativ general sau special şi o normă a actului normativ de excepţie cu aceeaşi forţă juridică, se aplică norma actului normativ de excepţie. La constatarea divergenţei dintre legea organică şi legea ordinară, se aplică legea organică. !!! În cazul în care între două acte normative cu aceeaşi forţă juridică apare un conflict de norme ce promovează soluţii diferite asupra aceluiaşi raport, se aplică prevederile actului posterior. Potrivit art.4 CC, sînt considerate în calitate de izvor de drept şi uzanţele care se aplică numai dacă nu contravin legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. Aplicarea de către instanţa de judecată a unei uzanţe ce contravine legii va constitui aplicarea legii (în sens larg) ce nu trebuia să fie aplicată. Se consideră că instanţa a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată în următoarele cazuri: a dat o calificare juridică incorectă raportului material-litigios, aplicînd o normă străină acestuia; a încălcat regulile acţiunii normelor în timp, spaţiu sau asupra persoanelor; a soluţionat cauza în baza normei de drept interne, ce contravine prevederilor tratatului internaţional cu aplicare directă; instanţa a aplicat normele juridice ce contravin Convenţiei europene şi jurisprudenţei CtEDO; a determinat incorect legea aplicabilă raportului material-litigios cu element de extraneitate (lex cauzae); a soluţionat greşii conflictul dintre normele cuprinse în diferitele acte normative interne; a aplicat o uzanţă, ce contravine legii. Interpretarea eronată a legii. Spre deosebire de primele doua feluri de aplicări eronate a normelor de drept material, în cazul interpretării eronate a legii, instanţa de judecată dă o calificare juridică corectă raportului material-litigios, corect determină norma aplicabilă, însă, din cauza înțelegerii incorecte a sensului acesteia, face o concluzie greşită cu privire la drepturile şi obligaţiile părţilor. !!! În unele cazuri, interpretarea eronată reprezintă o consecinţă a folosirii incorecte de către judecător a metodelor sau procedeelor de interpretare a normelor de drept (sistematică, gramaticală, istorică, logică; extensivă, restrictivă, ad litteram). !!! Interpretarea eronată a legii poate fi condiţionată de necunoaşterea de către instanţa de judecată a esenţei legislaţiei străine, a practicii de aplicare a acesteia în statul respectiv. Aplicarea eronată a analogiei legii sau a analogiei dreptului are loc în cazurile cînd instanţa de judecată încalcă unul sau mai multe principii ale aplicării analogiei, cum sînt: aplicarea analogiei se admite doar în cazul obscurităţii sau lipsei normei de drept;

79 2) 3) 4) 5) 6)

a) b) c) d) e) f) g) h) i)

1) 2)

a)

b)

circumstanţele cauzei şi circumstanţele prevăzute în norma aplicabilă prin analogie trebuie să fie asemănătoare după esenţă şi regim juridic; aplicarea analogiei este inadmisibilă în cazurile cînd aceasta este expres interzis de lege sau cînd legea stabileşte producerea efectelor juridice numai în caz de aplicare a unor norme concrete; normele de excepţie se aplică doar în privinţa faptelor cu caracter excepţional; soluţia adoptată ca urmare a aplicării analogiei nu trebuie să contravină legislaţiei în vigoare; aplicarea analogiei presupune căutarea normei în actele aceleiaşi instituţii, ramuri de drept şi doar în cazul inexistenţei acesteia – referirea la alte ramuri sau legislaţie în general. Aplicarea eronată sau încălcarea esenţială a normelor de drept procedural Procesul civil, ca activitate a instanţelor judecătoreşti de examinare şi soluţionare a cauzelor civile, este strict reglementat de normele de drept procedural. Însă, forma procesuală civilă nu reprezintă un scop în sine. !!! Ea are menirea să asigure persoanelor interesate posibilitatea de a folosi mijloacele legale în vederea apărării drepturilor şi intereselor legitime încălcate sau contestate neîntemeiat. Se asigură condiţiile necesare pentru stabilirea şi calificarea juridică corectă a circumstanţelor cauzei. Respectarea normelor de drept procedural reprezintă o premisă pentru adoptarea unor hotărîri legale şi temeinice. Pe lîngă aceasta, normele de drept procedural au menirea să consolideze autoritatea instanţelor judecătoreşti, să contribuie la sporirea încrederii justiţiabililor în actul judecătoresc, realizîndu-se astfel şi funcţia educativ-preventivă a procesului civil. !!! Reieşind din aceste considerente, aplicarea eronată sau încălcarea normelor de drept procedural la judecarea cauzelor civile, trebuie să ducă la casarea hotărîrii adoptate. Totuşi, !!! aplicînd sancţiunea de anulare a hotărîrii judecătoreşti, se va ține cont de caracterul încălcărilor comise, evitîndu-se formalismul exagerat. Anume din caracterul încălcărilor normelor de drept procedural a reieşit legiuitorul, reglementînd temeiurile casării hotărîrii de către instanţa de apel. Potrivit alin.(1) art.388 CPC, hotărîrea primei instanţe se casează, indiferent de argumentele cererii de apel, dacă: pricina a fost judecată de un complet de judecată compus ilegal; pricina a fost judecată în absența unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată; în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului; instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces; hotărîrea nu este semnată de judecător sau de cineva dintre judecători, ori hotărîrea este semnată nu de acel judecător sau de acei judecători care sînt menţionaţi în hotărîre; în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; în dosar lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural; pricina a fost examinată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale; pricina a fost judecată în fond cu adoptarea hotărîrii, de și sînt temeiuri pentru încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol. !!! Săvîrşirea altor încălcări decît cele consemnate în alin.(1) art.388 CPC constituie temeiul casării hotărîrii numai dacă ele au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a cauzei. Temeiurile de ordin procedural pentru casarea hotărîrii primei instanţe de către instanţa de apel pot fi divizate în 2 grupe: Încălcări esenţiale ale normelor de drept procedural, comise în instan ța de fond . Aceste încălcări sînt expres prevăzute de lege (alin.(1) art.388 CPC), ducînd necondiţionat la casarea hotărîrii. Apelantul trebuie să demonstreze numai existenţa lor fără a fi necesară dovedirea influenţei acestora asupra hotărîrii atacate. Aceste încălcări se invocă din oficiu de către instanţa de apel. Alte încălcări ale normelor de drept procedural, decît cele din prima grupă, comise în prima instanţă, care au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a cauzei (de ex., încălcarea procedurii de administrare a probelor care sînt puse la baza hotărîrii; restrîngerea dreptului la apărare a participanţilor la proces; nesoluţionarea unor cereri ale participanţilor la proces care sînt importante pentru soluţionarea justă a cauzei; neexplicarea pîrîtului a consecinţelor recunoaşterii acţiunii, etc.). !!! Apelantul trebuie să demonstreze că aceste încălcări au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a cauzei. Apreciind în fiecare caz concret temeinicia argumentelor invocate de apelant şi obiecţiilor înaintate de intimat, instanţa de apel va decide casarea sau menţinerea hotărîrii instanţei de fond. Urmează de ţinut cont de faptul că o hotărîre legală în fond nu poate fi casată numai din motive formale (alin.(2) art.386 CPC). De aceea, dacă încălcarea normelor de drept procedural nu a dus şi nici nu a putut duce la soluţionarea eronată a cauzei, hotărîrea primei instanţe urmează a fi menţinută: Cauza a fost judecată de un complet format ilegal . Reglementînd procedura de compunere a completului de judecată, CPC al RM stipulează principiul judecării unipersonale şi colegiale a pricinilor civile (art.21 CPC). !!! În prima instanţă cauzele civile se judecă de un singur judecător sau, la dispoziţia preşedintelui instanţei, de către un complet din 3 judecători (art.46 CPC). Reieşind din aceste norme, participarea la completul de judecată a unei persoane fără statut de judecător obţinut în mod legal sau a unui judecător suspendat din funcţie, precum şi numărul insuficient de judecători din complet se consideră compunere ilegală a completului de judecată. !!! Completul de judecată urmează să fie format cu respectarea principiului independenţei şi imparţialităţii judecătorilor. De aceea, emiterea hotărîrii de către un judecător incompatibil (art.49 CPC) atrage casarea hotărîrii, considerîndu-se că pricina a fost judecată de către un complet format ilegal. De asemenea, se va califica drept judecare a cauzei de către un complet compus ilegal participarea în complet a unui judecător în privinţa căruia există temeiuri de recuzare (art.50 CPC), dacă s-a înaintat, în ordinea stabilită, cererea de recuzare şi aceasta a fost respinsă. !!! Acest temei nu poate fi invocat, dacă participantul la proces a cunoscut despre existenţa temeiurilor de recuzare, dar nu a înaintat în modul corespunzător cererea de recuzare. Dacă însă participantul la proces a aflat despre existenţa temeiurilor de recuzare a judecătorului instanţei de fond după pronunţarea hotărîrii şi instanţa de apel constată că judecătorul respectiv trebuia să fie recuzat, hotărîrea instanţei de fond urmează a fi casată. Cauza a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată . La aplicarea acestui temei de casare a hotărîrii urmează a fi ţinut cont de următoarele reguli de înştiinţare a participanţilor la proces, în redacţia Legii nr.155/2012:  cererea de chemare în judecată şi actele de procedură se comunică participanţilor la proces şi persoanelor interesate, contra semnătură, prin intermediul persoanei împuternicite, prin poştă, cu scrisoare recomandată şi cu aviz de primire, prin intermediul biroului executorului judecătoresc sau prin alte mijloace, care să asigure transmiterea textului cuprins în act şi confirmarea primirii lui, precum şi prin delegaţie judiciară (alin.(3) art.100 CPC);  citaţia sau înştiinţarea se expediază autorităţilor publice, persoanelor juridice de drept privat şi avocaţilor prin telefax, poşta electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură transmiterea şi confirmarea primirii acestor acte. Citaţia sau înştiinţarea poate fi transmisă persoanelor fizice prin telefax, poşta electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură transmiterea şi confirmarea primirii acestor acte doar la solicitarea persoanelor în cauză (alin.(1 1) art.105 CPC);  participanţii la proces înştiinţaţi în mod legal o dată nu pot invoca necitarea lor pentru efectuarea actelor de procedură la o dată ulterioară (alin.(4)1 art.102 CPC);

80 participantul la proces, care a fost prezent la şedinţa de judecată sau reprezentantul căruia, a fost prezent la şedinţă de judecată (fapt consemnat în procesul-verbal al şedinţei de judecată) nu va putea cere casarea hotărîrii pe motiv de neînştiinţare legală (alin.(5) art.102 CPC). O cauză se consideră judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată în următoarele cazuri:  în dosar lipsesc probele care confirmă primirea citaţiei de către participant;  încălcarea regimului legal de citare a persoanei juridice sau a persoanei fizice absente de la domiciliu;  înmînarea citaţiei cu încălcarea termenului legal ce a împiedicat participantul la proces de a se prezenta la şedinţa de judecată;  indicarea incompletă sau greşită a unor date din citaţie;  judecarea cauzei în lipsa pîrîtului, a cărui citare prin publicitate s-a făcut cu rea-voinţă. !!! Avînd în vedere specificul acestui temei de casare, încălcarea regulilor cu privire la înştiinţare poate fi invocată doar de către participantul la proces care nu a fost citat în mod legal sau din oficiu, însă numai în interesele acestuia. În judecarea cauzei au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului . Judecarea cauzelor în instanţele judecătoreşti din RM se desfăşoară în limba de stat. Pentru a-şi apăra în mod eficient drepturile şi interesele legitime, participanţii la proces trebuie să înţeleagă tot ce se vorbeşte şi se scrie în cadrul procesului civil, precum şi să aibă posibilitatea de a vorbi în instanţă în limba maternă. În virtutea principiului egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii şi în faţa justiţiei, CPC a instituit garanţii suplimentare pentru persoanele care nu posedă sau nu vorbesc limba de stat, precum şi pentru persoanele care, din cauza deficienţelor fizice, nu pot vorbi şi auzi. !!! Aceste persoane sînt în drept să ia cunoştinţă de actele, de lucrările dosarului şi să vorbească în judecată prin interpret (art.24 CPC). Procesul se poate desfăşura de asemenea şi într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea participanţilor la proces şi cunoscută de judecător. !!! După anunţarea limbii de procedură, preşedintele şedinţei trebuie sa constate dacă toţi participanţii posedă limba în care se desfăşoară ședința de judecată. În practica judiciară s-a statuat că participarea interpretului este obligatorie nu numai în cazul în care unul dintre participanţii la proces nu posedă limba în care se desfăşoară şedinţa, dar şi atunci cînd unii dintre ei solicită să dea explicaţii prin interpret. !!! Interpretul trebuie avertizat asupra răspunderii ce o poartă, în conformitate cu legislaţia penală, în caz de traducere intenţionat greşită. Limba de procedură stabilită la examinarea cauzei concrete în ședin ța de judecată nu poate fi modificată pe parcursul întregului proces. La solicitarea participanţilor la proces actele procedurale care li se înmînează se traduc în limba procesului sau în limba la care aceştia au recurs la proces. Judecătorul, procurorul, reprezentantul participantului la proces nu pot exercita în proces funcţia de interpret. !!! Încălcarea regulilor sus-menţionate cu privire la limba procesului reprezintă un temei necondi ționat pentru casarea hotărîrii. !!! Efectuînd controlul asupra respectării de către instanţa de fond a regulilor cu privire la limba procesului (art.24 CPC), instanţa de apel urmează să studieze procesul-verbal al şedinţei de judecată, să stabilească limba în care s-a desfăşurat procesul, să constate dacă în procesul-verbal este consemnată participarea interpretului, să stabilească dacă participanţii la proces au înaintat demersuri cu privire la acordarea interpretului, precum şi modul în care instanţa a soluţionat aceste demersuri. !!! Analogic temeiului precedent de casare a hotărîrii (cauza a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată), încălcarea regulilor cu privire la limba procesului poate fi invocată doar de către participantul la proces prejudiciat în urma acestei încălcări. Hotărîrea nu poate fi casată în baza lit.с) alin.(1) art.388 CPC în detrimentul persoanei care nu posedă limba în care s-a desfăşurat procesul, deoarece aceasta ar însemna aplicarea temeiului de casare contrar menirii lui. Instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces . Fiind un act de procedură cu caracter de autoritate, emis de către instanţa de judecată în virtutea legii în urma înfăptuirii justiţiei în cauzele civile, hotărîrea judecătorească definitivă este obligatorie nu numai pentru participanţii la proces, ci şi pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, organizaţiile şi persoanele fizice şi se execută cu stricteţe pe întreg teritoriul RM (art.16 CPC). În pofida caracterului obligatoriu al actelor judecătoreşti (art.16 CPC), în teoria şi practica procesului civil este unanim recunoscut că puterea lucrului judecat a hotărîrilor judecătoreşti definitive are limite obiective şi subiective. !!! Limitele obiective sînt determinate de raportul material-litigios ce a constituit obiect al dezbaterilor judiciare. Referitor la limitele subiective ale puterii lucrului judecat a hotărîrilor judecătoreşti irevocabile, în literatura de specialitate se menţionează că !!! hotărîrea judecătorească determină drepturile şi obligaţiile unui cerc determinat de persoane – subiecţi ai raportului material-litigios examinat şi soluţionat în cadrul dezbaterilor judiciare; hotărîrea nu poate să se răsfrîngă asupra persoanelor care sînt subiecţi ai unui alt raport material-litigios care nu a constituit obiect al dezbaterilor judiciare. Pentru subiecţii raportului material-litigios care au participat la judecarea cauzei civile hotărîrea judecătorească reprezintă un act de dispoziţie obligatoriu care, nemijlocit, determină drepturile şi obligaţiile lor. Per a contrario, pentru subiecţii raportului material-litigios care nu au fost antrenaţi în judecarea cauzei hotărîrea judecătorească nu trebuie să producă efecte juridice. !!! Aceasta rezultă din principiul dreptului la un proces echitabil consfinţit în art.6 din CEDO, potrivit căruia persoana trebuie să aibă posibilitate reală de a-şi apăra drepturile şi interesele legitime în condiţii în care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajată în raport cu adversarul său. Prin antrenare în judecarea cauzei se înţelege înştiinţarea persoanei privind acordarea acesteia a unui statut procesual de participant la proces (reclamant, coreclamant, pîrît, copîrît, intervenient, petiţionar, persoană interesată), ce îi oferă posibilitatea de a-şi apăra în mod efectiv drepturile şi interesele. !!! Neantrenarea în judecarea cauzei urmează a fi delimitată de necomunicarea unui participant la proces a locului, datei şi orei şedinţei de judecată. În ultimul caz persoana, reieşind din materialele dosarului, are statut de participant la proces, dar nu este citată în mod legal şi cauza se examinează în lipsa ei. Soluţionarea problemei drepturilor unor persoane neantrenate în proces se poate manifesta prin: indicaţii directe în dispozitivul hotărîrii cu privire la drepturile sau obligaţiile unor persoane neatrase la judecarea cauzei (de ex., acestea sînt obligate să achite o sumă de bani, să transmită un bun, să execute o lucrare, să înlăture obstacole în folosirea unui bun etc.); afectarea de fapt, prin punere în executare a hotărîrii, a drepturilor sau obligaţiilor unor persoane neatrase la judecarea cauzei, neindicate direct în dispozitivul hotărîrii (de ex., nulitatea, rezilierea sau modificarea unui contract la care persoana neantrenată este parte; recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra unor bunuri, al dreptului de autor asupra unei opere, ce are ca efect lipsirea altor persane de drepturile respective). !!! Obligaţia instanţei de judecată de atragere în proces a tuturor persoanelor, problema drepturilor sau obligaţiilor cărora se soluţionează, există în cazurile de coparticipare obligatorie prevăzute la art.62 CPC. Ca urmare a constatării temeiurilor coparticipării procesuale obligatorii, instanţa judecătorească va înştiinţa, din oficiu sau la cererea participan ților la proces, pe toţi coreclamanţii şi copîrîţii despre posibilitatea de a interveni în proces. !!! Neînştiinţarea acestor persoane despre posibilitatea intervenirii în proces în calitate de coreclamanţi (copîrîţi) sau atragerea acestor persoane în calitate de martori reprezintă o încălcare esenţială a normelor de drept procedural, avînd ca efect casarea hotărîrii. De asemenea, potrivit alin.(1 1) art.65 CPC, dacă se constată că există persoane care pot să îşi declare propriile pretenţii asupra obiectului litigiului între părţile iniţiale, instanţa este obligată să înştiinţeze persoanele în cauză despre procesul pornit şi să le explice dreptul lor de a interveni în proces prin înaintarea unei acţiuni. !!! Obligaţia instanţei de judecată de a atrage în proces toate persoanele interesate există la examinarea cauzelor civile în ordinea procedurii speciale, în cadrul cărora instanţa trebuie să verifice dacă nu există un litigiu de drept şi să stabilească cercul tuturor 

c)

d)

1) 2)

81

e)

f) g)

h)

i)

persoanelor interesate care trebuie să participe la proces. De ex., !!! în cazul înaintării cererii privind constatarea raporturilor de rudenie dintre petiţionar şi defunct în vederea confirmării dreptului la succesiune, în calitate de persoane interesate trebuie să fie atrase toate persoanele chemate la succesiune. Hotărîrea nu este semnată de judecător sau de cineva dintre judecători ori hotărîrea este semnată nu de acel judecător sau de acei judecători care sînt menţionaţi în hotărîre. Hotărîrea judecătorească, fiind un act jurisdicţional învestit cu autoritatea lucrului judecat, trebuie să fie întocmită cu respectarea cerinţelor legale privind forma şi con ținutul. !!! În partea introductivă a hotărîrii instanţei de fond trebuie să fie indicate, printre altele, şi numele membrilor completului de judecată. Toţi judecătorii care au participat la deliberare, inclusiv judecătorul care are opinie separată, trebuie să semneze hotărîrea. Regula cu privire la semnarea hotărîrii este menită să garanteze autenticitatea acesteia, precum şi să ofere posibilitatea de a verifica legalitatea compunerii completului de judecată. !!! Pentru ca hotărîrea judecătorească să fie legală, trebuie să existe o concordanţă între numele membrilor completului de judecată care au pronunţat hotărîrea, indicate în partea introductivă a acesteia, şi numele judecătorilor care au semnat hotărîrea. Excepţie constituie următorul caz: potrivit alin.(5) art.236 CPC, !!! dacă unul dintre judecătorii completului de judecată este în imposibilitatea de a semna hotărîrea integrală, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează preşedintele instanţei de judecată. În toate cazurile, pe hotărîre va fi men ționată cauza imposibilităţii de a semna. În dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată . În dosar lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural . Pentru fixarea tuturor actelor efectuate în cursul procesului şi a momentelor esenţiale ale dezbaterilor judiciare, legea prevede obligativitatea perfectării procesului-verbal al şedinţei de judecată. Potrivit art.273 CPC, !!! pentru fiecare şedinţă de judecată în prima instanţă, precum şi pentru fiecare act de procedură îndeplinit în afara şedinţei (audierea martorului la locul aflării sale, examinarea la faţa locului etc.) se perfectează un proces-verbal. !!! Procesul-verbal al şedinţei de judecată este un act procesual de o deosebită importanţă, asigurînd posibilitatea verificării temeiniciei şi legalităţii hotărîrii. în lipsa procesului-verbal este imposibilă efectuarea controlului judiciar cu privire la componenţa instanţei, prezenţa părţilor, conţinutul apărării părţilor în fapt şi în drept, respectarea altor norme procesuale. De aceea, neîntocmirea procesului-verbal al şedinţei de judecată reprezintă o încălcare esenţială a normelor de drept procedural, sanc ționată cu anularea hotărîrii. !!! Instanţa de apel casează hotărîrea şi în cazurile în care procesul-verbal al şedinţei de judecată nu este semnat de judecător sau grefier, întrucît în lipsa semnăturilor cerute de lege, care confirmă autenticitatea procesului-verbal, acest act procesual nu produce efecte juridice, situaţie echivalentă cu lipsa acestuia. Cauza a fost judecată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale . Competenţa jurisdicţională este de două feluri: materială şi teritorială. !!! Dreptul la judecarea cauzei de către o instanţă instituită de lege este garantat de art.6 CEDO. La primirea cererii, judecătorul, stabilind că instanța de judecată nu este competentă să judece cauza civilă, trebuie să restituie cererea de chemare în judecată, iar dacă lipsa competenţei jurisdicţionale se stabileşte după emiterea hotărîrii, această eroare urmează a fi corectată prin casarea hotărîrii. !!! Nerespectarea competenţei jurisdicţionale materiale sau teritoriale reprezintă o încălcare esenţială a normelor de drept procedural. Cauza a fost judecată în fond cu adoptarea hotărîrii, deşi sînt temeiuri pentru încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol . Aceste încălcări ale normelor de drept procedural au un caracter esenţial şi necondi ționat duc la casarea hotărîrii (art.393 CPC). Decizia instanței de apel Dispoziţia judecătorească prin care se soluţionează fondul apelului, adică se rezolvă chestiunea cu privire la temeinicia şi legalitatea hotărîrii primei instanţe, se emite sub formă de decizie (art.390 CPC). Decizia instanței de apel trebuie să cuprindă partea introductivă, partea descriptivă, motivarea şi dispozitivul. În partea introductivă a deciziei instanţei de apel se indică denumirea instanţei care a emis decizia, completul de judecată, locul şi data pronunţării deciziei, numele sau denumirea apelantului şi calitatea lui procedurală. Această parte a deciziei instanţei de apel diferă de partea introductivă a hotărîrii primei instanţe. În partea introductivă se expune succint dispozitivul hotărîrii care se verifică. În partea descriptivă a deciziei instanţei de apel sînt dezvăluite circumstanţele cauzei pe parcursul examinării ei, obiectul deciziei de apel, astfel în decizie fiind expus sumarul motivării hotărîrii instanţei de fond. Motivarea deciziei instanţei de apel are o importanţă esenţială, ea fiind o călăuză pentru instanţele care rejudecă cauza. În motivarea deciziei se indică temeiurile de fapt şi de drept care au condus, după caz, la admiterea sau respingerea apelului, precum şi temeiurile de fapt şi de drept care au condus la adoptarea uneia dintre soluţiile prevăzute de art.385 CPC. În dispozitivul deciziei instanţei de apel se expune rezultatul controlului hotărîrii instanţei de fond, concluziile instanţei de apel în urma examinării apelului. În dispozitiv se mai indică denumirea primei instanţe şi data adoptării hotărîrii în prima instanţă, numele părţilor, obiectul litigiului, numele apelantului şi concluzia instanţei de apel, în sensul admiterii sau respingerii apelului. !!! În cazul adoptării unei noi hotărîri, această parte a deciziei este analogică dispozitivului hotărîrii primei instanţe, unde se arată dacă se admite sau nu acţiunea, iar dacă se admite – cum este soluţionată cauza (art.241-248 CPC). !!! Decizia este semnată de toţi judecătorii care au examinat apelul, inclusiv de judecătorul care are opinie separată. Decizia instanţei de apel devine definitivă în momentul pronunţării ei şi este executorie conform legii. Dispoziţiile art.249, 250, 251 CPC privind rectificarea hotărîrii sînt aplicabile şi deciziilor instanţei de apel. !!! În cazul casării integrale sau parţiale a hotărîrii primei instanţe şi restituirii cauzei spre rejudecare în prima instanţă, instanţa de apel poate să se expună în decizia sa asupra actelor procedurale care urmează a fi efectuate în prima instanţă la rejudecarea cauzei, însă nu este în drept să prejudece în opiniile sale că o anumită probă ar inspira sau nu încredere, că unele probe ar fi mai temeinice decît altele şi nici să stabilească ce hotărîre ar trebui adoptată după rejudecarea cauzei (alin.(3) art.390 CPC). !!! Prin această normă se previne comiterea repetată a erorilor care au servit drept temei pentru casarea hotărîrilor, fără a se afecta independen ța judecătorului din instanţa de rejudecare.

1) 2) a) b)

Tema: RECURSUL ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR JUDECĂTOREȘTI Obiectul recursului. În procesul examinării cauzelor civile, instan țele judecătoreşti emit diferite încheieri. Aceste acte de dispoziţie, la fel ca şi hotărîrile, trebuie să fie legale şi întemeiate. !!! Acordarea dreptului de a ataca cu recurs separat toate încheierile judecătoreşti ar putea duce la tergiversarea examinării cauzei. În acelaşi timp, unele încheieri judecătore ști au o importanţă semnificativă pentru participanţii la proces, interzicerea atacării lor cu recurs, separat de hotărîre, ar avea ca efect lezarea intereselor legitime ale participanţilor la proces. De aceea, pentru a asigura respectarea normelor juridice la emiterea încheierilor, CPC prevede diferite modalităţi de atacare a încheierilor judecătoreşti, în funcţie de rolul lor procesual: atacarea încheierilor cu recurs, separat de hotărîre; atacarea încheierilor odată cu hotărîrea. Potrivit art.423 CPC, încheierile primei instanţe pot fi atacate cu recurs, separat de hotărîre, în două cazuri: în cazurile expres prevăzute de lege; în cazurile în care încheierea face imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului. !!! Aceleaşi reguli se aplică pentru atacarea încheierilor adoptate de instanţele de apel. Încheierile CSJ rămîn irevocabile din momentul pronunţării şi nu pot fi atacate cu recurs. CPC prevede expres posibilitatea atacării cu recurs, separat de hotărîre, a următoarelor încheieri cu privire la:

82                                 

     

                    

strămutarea pricinii dispusă de instanţa care judecă cauza în fond (art.37, alin.(3) art.43 CPC); respingerea cererii participantului la proces privind înştiinţarea coparticipantului (alin.(2) art.62 CPC); respingerea cererii persoanei interesate de a fi admisă în calitate de coparticipant în cazul coparticipării obligatorii (alin.(3) art.62 CPC), refuzul examinării concomitente a acţiunii intervenientului principal şi a acţiunii iniţiale (alin.(5) art.65 CPC); refuzul în admiterea succesorului în proces (alin.(3) art.70 CPC); respingerea cererii de repunere în termen (alin.(5) art.116 CPC); respingerea cererii cu privire la asigurarea probelor (alin.(5) art.127 1, alin.(3) art.128 CPC); restituirea cauţiunii în cazul asigurării probelor (alin.(6) art.127 2 CPC); examinarea cererii de anulare sau reducerea amenzii (alin.(3) art.164 CPC); refuzul de a primi cererea de chemare în judecată (alin.(2) art.169 CPC); restituirea cererii de chemare în judecată (alin.(5) art.170 CPC); asigurarea acţiunii, anularea şi substituirea măsurilor de asigurare a acţiunii (alin.(1), (3) art.181 CPC); examinarea cererii de corectare a greşelilor din hotărîre (alin.(3) art.249 CPC); respingerea cererii de emitere a unei hotărîri suplimentare (alin.(4) art.250 CPC); explicarea hotărîrii (alin.(4) art.251 CPC); amînarea sau eşalonarea executării hotărîrii, schimbarea modului şi ordinii de executare a hotărîrii (alin.(3) art.252 CPC); indexarea sumelor adjudecate (alin.(3) art.253 CPC); suspendarea procesului (alin.(1) art.263 CPC); respingerea cererii de repunere pe rol a pricinii (alin.(2) art.263 CPC); încetarea procesului (alin.(1) art.266 CPC); scoaterea cererii de pe rol (alin.(2) art.268 CPC); respingerea cererii de anulare a încheierii privind scoaterea cererii de pe rol (alin.(5) art.268 CPC); admiterea sau respingerea cererii de aplicare a măsurilor de protec ție, privind aplicarea ordonanţei de protecţie (alin.(1) art.318 6 CPC); refuzul publicării înştiinţării de chemare în judecată a deţinătorului titlului de valoare pierdut (alin.(3) art.321 CPC); scoaterea cererii de pe rol în cazurile prevăzute de art.323 CPC; privind încetarea procesului în cauzele privind reconstituirea procedurii judiciare pierdute (alin.(4) art.343 CPC); restituirea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti (alin.(2) art.349 CPC); refuzul de anulare a ordonanţei judecătoreşti (alin.(4) art.353 CPC), încheierea instanţei de apel de a nu se da curs cererii de apel (alin.(3) art.368 CPC); restituirea cererii de apel (alin.(2) art.369 CPC); încuviinţarea sau refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărîrii judecătoreşti sau arbitrale străine (alin.(2) art.471 CPC); desfiinţarea hotărîrii arbitrale sau refuzul de a o desfiinţa (alin.(5) art.481 CPC); eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale sau refuzul de a-l elibera (alin.(5) art.486 CPC). Cu recurs, separat de hotărîre, mai pot fi atacate şi încheierile emise de instan țele judecătoreşti în faza executării silite a hotărîrilor, cum ar fi cele cu privire la: cererea de repunere în termen (alin.(4) art.18 Cod de executare), refuzul de a elibera duplicatul titlului executoriu (alin.(3) art.19 Cod de executare); corectarea erorilor sau omisiunilor din titlul executoriu (alin.(2) art.20 Cod de executare); admiterea succesiunii în drepturi (alin.(4) art.47 Cod de executare), căutarea sau refuzul de a da debitorul în căutare (alin.(4) art.72 Cod de executare); suspendarea executării documentului executoriu (alin.(2) art.79 Cod de executare) etc. De asemenea, pot fi atacate separat cu recurs unele încheieri emise de instanţele de judecată în cauzele cu privire la insolvabilitate, de ex. – încheierea de anulare a hotărîrii adunării creditorilor şi încheierea de respingere a cererii de anulare, încheierea privind destituirea administratorului etc. Conform prevederilor legale exprese, nu pot fi atacate, separat de hotărîre, următoarele încheieri cu privire la: strămutarea pricinii dispusă de instanţa ierarhic superioară celei care judecă cauza în fond (art.43 alin.(4) CPC), recuzare (alin.(5) art.53 CPC); admiterea sau respingerea coparticipării facultative (alin.(2) art.63 CPC), respingerea cererii de introducere în proces a intervenientului accesoriu (alin.(5) art.67 CPC); cheltuielile de judecată (art.99 CPC); admiterea cererii de repunere în termen (alin.(5) art.116 CPC); asigurarea probelorîn timpul judecării pricinii (alin.(3) art.128 CPC); distribuirea probelor materiale înainte de adoptarea hotărîrii (alin.(4) art.145 CPC); efectuarea expertizei (alin.(2) art.148 CPC); soluţionarea cererii cu privire ia recuzarea expertului (alin.(4) art.151 CPC); primirea cererii de chemare în judecată (alin.(4) art.168 CPC); refuzul de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti (alin.(3) art.348 CPC); anularea ordonanţei judecătoreşti (alin.(1) art.353 CPC). Nu pot fi atacate cu recurs, separat de hotărîre, şi alte încheieri care nu fac imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului, cum ar fi cele cu privire la: admiterea cererii de introducere în proces a intervenientului accesoriu, admiterea succesorului în proces, de a nu da curs cererii, pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare, stabilirea termenului pentru judecarea cauzei, amînarea procesului, întreruperea şedinţei de judecată, administrarea probelor etc.

83

a) b) c)

 

!!! Interdicţia atacării cu recurs, separat de hotărîre, a unor încheieri nu înseamnă că legalitatea şi temeinicia lor nu poate fi controlată. Un asemenea control se efectuează de către instanţa ierarhic superioară care judecă apelul împotriva hotărîrii sau, după caz, recursul împotriva deciziei instanţei de apel. Potrivit explicaţiilor date de CSJ, !!! în cazul în care participanţii la proces depun cereri de recurs separate împotriva încheierilor care se atacă doar împreună cu fondul, aceste cereri vor fi anexate la dosar, iar instanţa va emite o încheiere protocolară de a nu le da curs pînă la examinarea cauzei în fond. Instanţele competente să examineze recursurile împotriva încheierilor. Recursurile împotriva încheierilor judecătoreşti se examinează de instanţele ierarhic superioare. Potrivit art.424 CPC, !!! curţile de apel examinează recursurile declarate împotriva încheierilor emise de judecătorii. Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al CSJ examinează recursurile declarate împotriva încheierilor emise de către curţile de apel. Depunerea şi examinarea recursului împotriva încheierii. Procedura de depunere şi examinare a recursului împotriva încheierilor primei instanţe se caracterizează prin anumite particularităţi, condiţionate de specificul acestei căi de atac. Recursul se depune la instanţa a cărei încheiere se atacă. !!! La depunerea recursului împotriva încheierilor primei instanţe nu se achită taxa de stat (lit.m) alin.(1) art.85 CPC). !!! Termenul general de declarare a recursului împotriva încheierii este de 15 zile de la pronunţarea ei (art.425 CPC). !!! Pentru unele categorii de încheieri legea prevede un termen mai restrîns. De ex., încheierea de respingere a cererii de asigurare a probelor poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a emis cu citarea participanţilor la proces, sau de la comunicare, dacă s-a emis fără citarea lor (alin.(3) art.128 CPC). Pînă la intrarea în vigoare a Legii nr.155/2012, CPC prevedea expres efectul suspensiv al recursului împotriva încheierii (art.403, art.426 CPC). Actualmente, în lipsa unor prevederi exprese, în practica judiciară s-a reconfirmat aplicabilitatea aceloraşi reguli. Depunerea recursului suspendă executarea încheierii, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. !!! CPC nu reglementează în mod expres acţiunile instanţei de recurs în situaţiile în care se constată că cererea de recurs a fost depusă în afara termenului legal, de către o persoană care nu are dreptul să declare recurs sau dacă are drept obiect o încheiere care nu poate fi atacată separat cu recurs. În aceste cazuri instanţa de recurs nu este în drept să examineze fondul recursului cu emiterea unei decizii. Prin prisma categoriilor de acte de dispoziţie emise de instanţele de judecată stabilite de art.14 CPC, instanţa de recurs urmează să emită o încheiere de restituire a cererii de recurs. !!! Recursul împotriva încheierii se examinează în termen de 3 luni într-un complet din 3 judecători, pe baza dosarului şi a materialelor anexate la recurs, fără examinarea admisibilităţii şi fără participarea părţilor. !!! Instanţa de recurs nu se implică în esenţa fondului litigiului judecat de prima instanţă, ci verifică în exclusivitate respectarea normelor procesuale la emiterea încheierii atacate. După examinarea recursului împotriva încheierii, instanţa de recurs adoptă o decizie prin care este în drept: să respingă recursul şi să menţină încheierea, dacă aceasta este legală şi temeinică; să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea, restituind cauza spre rejudecare, dacă este necesară stabilirea sau verificarea suplimentară a anumitor circumstanţe. În aceste cazuri cauza se restituie în aceeaşi instanţă aceluiaşi complet de judecători; să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea, soluţionînd prin decizie problema în fond . Se are în vedere soluţionarea chestiunii ce nu se referă la fondul cauzei, în locul soluţiei date prin încheierea casată (de ex., casînd încheierea privind aplicarea sechestrului, instanţa de recurs emite o nouă încheiere prin care cererea reclamantului privind asigurarea acţiunii se respinge). !!! Decizia instanţei de recurs pronunţată după examinarea recursului împotriva încheierii emise în prima instanţă rămîne irevocabilă din momentul emiterii. Decizia se plasează pe pagina web a instanţei la data emiterii. Copia deciziei se remite părţilor în termen de 5 zile de la data emiterii. Tema: RECURSUL ÎMPOTRIVA DECIZIILOR ȘI HOTĂRÎRILOR EMISE DE CURȚILE DE APEL Considerații generale privind recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel Potrivit art.429 CPC, pot fi supuse recursului două categorii de acte de dispoziţie ale curţilor de apel: deciziile adoptate în urma examinării apelului împotriva hotărîrilor judecătoriilor; hotărîrile emise în procedura de insolvabilitate. De asemenea, avînd în vedere explicaţiile CSJ privind menţinerea competenţei curţilor de apel drept instanţe de fond pentru unele categorii de cauze, chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr.155/2012, hotărîrile acestora pot fi atacate cu recurs în ordinea prevăzută de CPC. Drept urmare a modificărilor introduse prin Legea nr.155/2012, instituţia recursului împotriva deciziilor instan ței de apel a fost extinsă în mod artificial. Fiind iniţial concepută drept o cale de atac subsecventă apelului, aceasta nu este potrivită pentru cazurile de atacare a hotărîrilor pronunţate de curţile de apel ca instanţe de fond. !!! Decizia legiuitorului de excludere a instituţiei recursului împotriva hotărîrilor, pentru care nu este prevăzută calea apelului (prin abrogarea art.397 – 422 CPC), se baza pe principiul promovat de proiectul Legii nr.155/2012, potrivit căruia toate cauzele civile urmau să fie judecate în fond de judecătorii. !!! Acest principiu, însă, nu a fost implementat, de fapt, în măsură deplină, ceea ce a generat, pe de o parte, deformarea esenţei recursului prin extinderea aplicabilităţii acestuia şi, pe de altă parte, necesitatea instituirii în practică a unor excepţii neprevăzute expres de lege referitor la procedura de contestare a hotărîrilor curţilor de apel. Noţiunea şi elementele recursului împotriva deciziilor instanţei de apel Natura juridică a recursului Deciziile instanţelor de apel, adoptate în urma controlului judiciar asupra hotărîrilor primei instanţe, trebuie să fie legale şi întemeiate. !!! Pentru a preveni şi, după caz, a repara erorile ce pot fi comise la rejudecarea cauzei în apel, legislaţia procesuală civilă prevede posibilitatea atacării cu recurs a deciziilor instanţelor de apel. Recursul împotriva deciziilor instanţei de apel ocupă un loc aparte în sistemul căilor de atac. !!! Natura juridică a acestuia diferă substanţial de cea a apelului, ceea ce este şi firesc, deoarece decizia instanţei de apel, spre deosebire de hotărîrea primei instanţe, este definitivă şi ar fi nejustificat ca persoana care a atacat o hotărîre a judecătoriei cu apel să conteste în continuare şi decizia cur ții de apel, nelimitat în aceleaşi condiţii. Aceasta ar veni în contradicţie cu principiul stabilităţii raporturilor juridice şi principiul puterii lucrului judecat (res judicata). CPC al RM reglementează expres şi imperativ temeiurile speciale de exercitare a recursului împotriva deciziilor instanţei de apel (art.432 CPC), ceea ce permite plasarea lui în categoria căilor extraordinare de atac. !!! O altă trăsătură specifică a recursului împotriva deciziilor instanţei de apel constă în faptul că acesta reprezintă o cale nedevolutivă de atac, care nu provoacă o rejudecare a fondului cauzei. Rolul recursului nu este acela de a realiza o nouă judecată în fond după casarea deciziei atacate, ci doar de a asigura efectuarea unui control de legalitate a acesteia. În acest context, recursul împotriva deciziilor instanţei de apel nu reprezintă un al III-lea grad de jurisdicţie. !!! Recursul împotriva deciziilor instanţei de apel vizează, în general, legalitatea soluţiei contestate. Această particularitate a căii de atac în cauză este consfinţită în art.432 CPC, potrivit căruia părţile şi alţi participan ți la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în

84 care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural prevăzute la alin.(2), (3) şi (4) art.432 CPC. Verificînd legalitatea deciziilor curţilor de apel, CSJ a RM asigură aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele judecătoreşti. !!! Recursul împotriva deciziilor instanţei de apel, de regulă, nu este suspensiv de executare. Conform regulilor generale, declararea recursului împotriva deciziilor instanţei de apel nu suspendă executarea hotărîrii, fapt explicat prin aceea că obiect al recursului îl constituie deciziile instanței de apel, care devin definitive în momentul pronunţării şi sînt pasibile de executare silită (art.255, 394 CPC). !!! Executarea unei hotărîri judecătorești definitive, în viziunea CtEDO, este privită drept parte integrantă a dreptului la un proces echitabil. Mai mult decît atît, precum a indicat Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei într-o Recomandare către statele membre, nu numai neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti definitive, ci şi amînarea momentului la care ea îşi produce efectele poate face dreptul la un proces echitabil inoperant şi iluzoriu în detrimentul uneia dintre părţi. În acest context, prevederile art.435 CPC privind efectul nesuspensiv ai recursului împotriva deciziilor instanţei de apel sînt de natură să asigure protejarea intereselor părţii, în beneficiul căreia a fost emisă hotărîrea, împotriva abuzurilor părţii adverse care, prin folosirea acestei căi extraordinare de atac, ar putea urmări amînarea nejustificată a executării hotărîrii. !!! Reglementările privind caracterul nesuspensiv al recursului împotriva deciziilor instanţei de apel urmează să protejeze şi interesele recurentului ce pot fi lezate prin punerea în executare a unei hotărîri ilegale. Ţinînd cont de aceste considerente, legiuitorul a prevăzut excepţii de la caracterul nesuspensiv al recursului, în conformitate cu alin.(1) art.435 CPC, recursul suspendă executarea hotărîrii în cazul strămutării de hotare, distrugerii de plantaţii, demolării de construcţii sau de orice bun imobil. !!! Prin lege, pot fi stabilite şi alte cazuri de suspendare a executării deciziei instanţei de apel atacate cu recurs. Aceste excepţii se explică prin faptul că executarea hotărîrilor în cauză ar putea leza grav drepturile recurentului, care, în eventualitatea casării deciziei instanţei de apel, nu va putea obţine întoarcerea executării hotărîrii. !!! Efectul suspensiv al recursului se produce în aceste situaţii în virtutea legii, nefiind necesară depunerea unei cereri speciale de către recurent. Legea admite posibilitatea suspendării executării hotărîrii atacate şi la cererea recurentului (suspendarea facultativă). În conformitate cu alin.(2) art.435 CPC, la cererea recurentului, instanţa învestită cu judecarea recursului este în drept să dispună suspendarea executării hotărîrii atacate în recurs dacă recurentul a depus o cauţiune. !!! Cauţiunea se depune în pricinile patrimoniale în care hotărîrile nu au fost executate, în cuantumul stabilit la art.81 din Codul de executare (120% din suma bănească ce urmează a fi încasată de la debitor sau din valoarea bunurilor pe care acesta este obligat să le transmită în temeiul hotărîrii judecătoreşti, cu includerea cheltuielilor de judecată). !!! Cauţiunea se depune pe contul executorului judecătoresc în conformitate cu prevederile art.80 din Codul de executare. Confirmarea eliberată de executorul judecătoresc recurentului urmează să fie anexată la cererea de suspendare a executării hotărîrii atacate cu recurs. !!! În cauzele nepatrimoniale, executarea hotărîrii poale fi suspendată la cererea motivată a recurentului (alin.(8) art.435 CPC). Suspendarea executării hotărîrii în cazurile prevăzute la alin.(2), (8) art.435 CPC reprezintă un drept, şi nu o obligaţie a instanţei de recurs. Recurentul trebuie să motiveze necesitatea suspendării executării deciziei (de ex., dacă nesuspendarea executării va avea drept efect imposibilitatea ori dificultatea întoarcerii executării hotărîrii). !!! În cel mult 10 zile de la depunerea cererii însoţite de confirmarea eliberată de executorul judecătoresc privind depunerea cauţiunii, completul din trei judecători se va pronunţa asupra demersului privind suspendarea executării hotărîrii, printr-o încheiere nesusceptibilă de atac. Încheierea de suspendare sau despre refuzul de suspendare se transmite imediat recurentului. Recursul împotriva deciziilor instanţei de apel reprezintă o cale de atac extraordinară, nedevolutivă şi, de regulă, nesuspensivă de executare, prin care se exercită controlul de legalitate asupra deciziilor pronunţate de instanţa de apel. !!! Exercitarea recursului împotriva deciziilor instanţei de apel impune respectarea anumitor condiţii stipulate în CPC al RM.

 

Obiectul recursului Obiectul recursului poate fi numai decizia instanţei de apel sau decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe concomitent. În cazul în care curtea de apel a menţinut hotărîrea primei instanţe, recurentul va ataca atît hotărîrea judecătoriei cît şi decizia curţii de apel. !!! Dacă instanţa de apel a casat hotărîrea primei instanţe şi a pronunţat o nouă hotărîre, atunci obiect al recursului va constitui doar decizia instanței de apel. În cazul modificării hotărîrii primei instanţe de către instanţa de apel, obiect al recursului va constitui decizia instanţei de apel (dacă recurentul nu este de acord numai cu modificările introduse de curtea de apel) sau decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe. !!! Această soluţie reiese din principiul disponibilităţii, conform căruia persoana decide de sine stătător dispoziţiile judecătoreşti ce vor fi atacate. Determinarea corectă a obiectului recursului este importantă din perspectiva limitelor judecării recursului şi a împuternicirilor instanţei de recurs. În cazul în care instanţa de apel a casat hotărîrea primei instanţe cu încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol, conform art.393 CPC, de fapt există două acte de dispoziţie ale instanţei de apel: decizie (prin care se admite apelul şi se casează hotărîrea instanţei de fond); încheiere (prin care se dispune încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol). !!! Dat fiind faptul că încheierea privind încetarea procesului/scoaterea cererii de pe rol este rezultatul deciziei prin care hotărîrea primei instanţe a fost casată, fiind strîns legată de aceasta, obiect al recursului în asemenea cazuri vor fi ambele acte de dispoziţie ale instanţei de apel (decizia şi încheierea), recursul fiind examinat conform regulilor din CPC. Hotărîrile, în a căror privinţă persoanele interesate nu au folosit calea de apel, prevăzută de lege, nu pot fi atacate cu recurs (alin.(4) art.429 CPC). Stipulînd această interdicţie, legiuitorul a consfinţit în mod legal principiul ierarhiei căilor de atac, potrivit căruia recursul nu poate fi exercitat omissio medio, adică fără să se fi exercitat în prealabil calea de atac a apelului. Regula enunţată necesită, totuşi, o precizare. !!! Dacă o parte a obţinut cîştig de cauză în prima instanţă, hotărîrea fiind casată sau modificată în apel la cererea părţii adverse, prima parte are dreptul de a ataca cu recurs decizia instanţei de apel, deşi nu a folosit calea apelului, neavînd interes. Persoana care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia instanţei de apel prin care i s-a înrăutăţit situaţia. !!! Însă, în această situaţie, controlul instanţei de recurs se va limita doar la legalitatea deciziei de înrăutăţire a situaţiei. De ex., în cazul în care prima instanţă emite o hotărîre prin care încasează de la pîrît 10.000 lei şi pîrîtul nu atacă această hotărîre cu apel, iar instanţa de apel la cererea reclamantului modifică hotărîrea primei instanţe şi majorează suma spre încasare de la pîrît pînă la 15.000 lei, pîrîtul va putea ataca decizia instanţei de apel doar în partea ce ţine de modificarea hotărîrii primei instanţe (de la 10.000 lei la 15.000 iei), fără a putea solicita casarea hotărîrii primei instanţe sau reducerea sumei încasate sub 10.000 lei. Conform alin.(4) art.429 CPC, nu pot fi atacate cu recurs hotărîrile în a căror privinţă apelul a fost retras. La baza acestei reguli stă disponibilitatea participanţilor la proces de a dispune liber de drepturile lor materiale şi procedurale la toate fazele procesului civil. Retragerea apelului reprezintă o manifestare de voinţă a participantului la proces, prin care acesta recunoaşte legalitatea şi temeinicia hotărîrii primei instanţe şi solicită încetarea procedurii în apel (art.374 CPC). Dat fiind faptul că retragerea apelului nu poate fi revocată (asupra acestui fapt instanţa de apel trebuie să atenţioneze apelantul), depunerea recursului la CSJ este exclusă. A treia interdicție constă în faptul că nu pot fi atacate cu recurs deciziile de trimitere a cauzei la rejudecare ce nu se supun nici unei căi de atac. Această prevedere legală se explică prin scopul urmărit de legiuitor – de a nu permite tărăgănarea abuzivă a procesului, în măsura în care persoanele interesate nu sînt lipsite de accesul la justiţie, pricina urmînd a fi rejudecată de instanţa de trimitere. Subiecţii recursului

85 Cercul subiecţilor abilitaţi cu dreptul de a declara recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel este identic celui pentru apel (art.430 CPC). Instanţele competente să judece cererile de recurs Examinarea recursului ține de competenţa CSJ. Asupra admisibilită ții recursului decide un complet din 3 judecători. Recursul considerat admisibil se examinează într-un complet din 5 judecători de la Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al CSJ. !!! Judecătorii care au examinat admisibilitatea recursului pot participa şi la examinarea recursului în cauză.

     1)

2)

3)

Temeiurile de declarare a recursului Recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel poate fi declarat numai pentru temeiurile expres şi limitativ prevăzute de lege. Reglementînd aceste temeiuri, legiuitorul în art.432 CPC a stipulat că părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural prevăzute la alin.(2), (3) şi (4) ale aceluiaşi articol. În esenţă, recursul este o cale de atac de drept, vizînd în exclusivitate legalitatea deciziei contestate. Părţile au avut posibilitatea de a se judeca în fond atît în faţa primei instanţe cît şi în faţa instanţei de apel, situaţie în care o examinare a temeiniciei hotărîrii atacate în faza recursului nu se mai justifică. Particularitatea recursului împotriva deciziilor instanţei de apel de a fi o cale de atac de drept este caracteristică sistemelor de drept ale mai multor state democratice. În legislaţia franceză şi cea belgiană este consfinţită poziţia potrivit căreia judecătorul instanţei supreme este un judecător de drept, iar nu de fapt, ceea ce înseamnă că el va accepta faptele aşa cum au fost stabilite de instanţa care a pronunţat hotărîrea atacată. !!! El nu realizează decît un examen critic cu privire la chestiunile de drept. Stabilirea faptelor intră în cîmpul de acţiune al jurisdicţiilor de fond, de aceea, se spune că judecătorul instanţei supreme este un judecător de casaţie, căci el nu rejudecă cauza, astfel cum ar face-o curtea de apel, care poate substitui hotărîrea atacată cu propria decizie. Interdicţia controlului temeiniciei hotărîrii atacate de către instanţa de recurs este compatibilă cu principiul dreptului la un proces echitabil. Într-o decizie CtEDO a indicat că întinderea competenţei instanţei supreme doar la problemele de drept nu vine în contradicţie cu prevederile art.6 din CEDO. Asupra utilităţii limitării atribuţiilor instanţei de recurs în exclusivitate la chestiunile de drept a atenţionat şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei în art.7 din Recomandarea nr.R(95) 5 din 07.02.1995 cu privire la crearea sistemelor şi procedurilor de recurs în materie civilă şi comerciala şi ameliorarea funcţionării lor se indică că la examinarea chestiunii privind instanţa a treia statele trebuie să ia în considerare faptul că pricinile au fost deja examinate în alte două instanţe. !!! Plîngerile în a treia instanţă trebuie depuse, în primul rînd, în cadrul acelor pricini care necesită o a treia examinare judiciară, cum ar fi cele care vor evolua dreptul sau vor contribui la interpretarea uniformă a legii. Cercul acestor plîngeri poate fi limitat la pricinile care vizează problemele de drept, avînd importanţă pentru întreaga societate. !!! De la persoana care depune plîngere urmează de cerut întemeierea faptului că pricina respectivă va contribui la atingerea scopurilor enunţate. Aplicarea în practică a art.432 CPC presupune o delimitare clară şi certă a noţiunilor de legalitate şi temeinicie a hotărîrii. Stabilirea circumstanțelor de fapt ale cauzei şi aplicarea normelor de drept sînt indisolubil legate între ele . !!! La determinarea circumstanţelor care au importanţă pentru justa soluţionare a pricinii (obiectul probaţiunii) instanţa de judecată porneşte, printre altele, şi de la normele de drept material ce urmează a fi aplicate. Pe de altă parte, pentru a stabili dacă o normă materială va fi aplicată sau nu, instanţa trebuie să cunoască circumstanţele de fapt ale cauzei care formează ipoteza normei de drept potrivite. De aceea, !!! stabilind incomplet circumstanţele de fapt ale pricinii, instanţa poate comite o greşeală la alegerea normei aplicabile potrivite şi, în final, va emite o hotărîre ilegală. Controlul de către instanţa de recurs a aplicării corecte a normelor de drept material impune în mod obligatoriu şi verificarea corectitudinii de stabilire a obiectului probaţiunii. Instanţa de recurs trebuie să compare ipoteza normei juridice puse la baza deciziei cu circumstanţele de fapt stabilite de instanţele inferioare. !!! Stabilirea incompletă de către instanţele de fond şi de apel a circumstanţelor de fapt care au importanţă pentru soluţionarea justă a cauzei are ca efect aplicarea eronată a normei de drept material şi duce la casarea deciziei instanţei de apel. Cu toate acestea, instanţa de recurs nu va verifica în măsură deplină corectitudinea stabilirii circumstanţelor de fapt ale cauzei prin examinarea suficienţei probelor administrate şi modului de apreciere a lor. În general, instanţa de recurs se va călăuzi de prezumpţia stabilirii corecte a împrejurărilor cauzei expuse în decizia atacată. Excepţie de la această regulă o constituie situaţiile în care decizia instanţei de apel se bazează pe aprecierea arbitrară a probelor (alin. (4) art.432 CPC), adică atunci cînd se încalcă flagrant regulile de apreciere a probelor stabilite în art.130 CPC, de ex. dacă: instanţa a aplicat eronat regulile cu privire la repartizarea sarcinii de probaţie între părţi sau degrevarea de probaţiune; concluziile instanţei se bazează pe probe inadmisibile; probele puse la baza hotărîrii sînt în mod vădit insuficiente; hotărîrea este bazată pe copiile înscrisurilor, nefiind administrate originalele acestora; decizia nu conţine motivarea suficientă a preferinţei unor probe faţă de altele etc. Avînd în vedere cele sus-menţionate, temeiurile de declarare a recursului pot fi clasificate în 4 categorii: Aplicarea eronată a normelor de drept material. Se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească: a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată; b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată; c) a interpretat în mod eronat legea; d) a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului. Încălcări esenţiale ale normelor de drept procedural care necondi ționat duc la casarea deciziei instanţei de apel (alin.(3) art.432 CPC): a) pricina a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la judecarea ei; b) pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată; c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile privind limba de desfăşurare a procesului; d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane care nu au fost implicate în proces; e) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; f) hotărîrea a fost pronunţată cu încălcarea competen ței jurisdicţionale. Pentru casarea deciziei instanţei de apel, recurentul trebuie să demonstreze numai existenţa acestor încălcări fără a fi necesară dovedirea influenţei acestora asupra deciziei atacate. Aceste încălcări se invocă din oficiu de către instanţa de recurs. Încălcări esenţiale ale normelor de drept procedural care au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a pricinii sau care au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (alin.(4) art.432 CPC). !!! Pentru casarea deciziei instanţei de apel, recurentul trebuie să demonstreze în fiecare caz concret că aceste încălcări (i) au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a cauzei sau (ii) au avut drept efect încălcarea drepturilor procedurale garantate de Constituţia RM, CEDO sau alte acte internaţionale. Apreciind,

86 4)

în temeinicia argumentelor invocate de recurent şi obiecţiilor înaintate de intimat, instanţa de recurs va decide casarea sau menţinerea deciziei instanţei de apel. Aprecierea arbitrară a probelor de către instanţa de apel (alin.(4) art.432 CPC). Recursul poate fi declarat, iar decizia instanţei de apel urmează a fi casată, dacă se constată că au fost încălcate flagrant regulile de apreciere a probelor stabilite în art.130 CPC. Ţinînd cont de principiul ierarhiei căilor de atac, precum şi de prevederile alin.(4) art.429 CPC care interzice atacarea cu recurs a hotărîrilor în a căror privinţă nu a fost folosită calea de apel, temeiurile de recurs nu pot fi formulate de către recurent omissio medio, adică trecînd peste apel. Recurentul nu poate formula, iar instanţa de recurs nu va examina noi temeiuri de recurs, neinvocate în apel şi asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat. !!! În situaţia în care hotărîrea primei instanţe este menţinută de către instanţa de apel, recurentul, nefiind de acord nici cu hotărîrea judecătoriei, nici cu decizia curţii de apel, poate formula în recurs numai acele temeiuri care au fost invocate şi examinate în instanţa de apel. De ex., hotărîrea primei instanţe, atacată cu apel numai pe motiv de necitare legală a persoanei în prima instanţă, şi menţinută în apel, nu poate fi atacată în continuare cu recurs de acest participant la proces pe motiv de apreciere arbitrară a probelor de către instanţele de fond şi de apel. !!! În situaţia în care hotărîrea primei instanţe a fost modificată în apel sau casată cu emiterea unei noi hotărîri, recurentul, nefiind de acord cu decizia instanţei de apel, va putea invoca, iar instanţa de recurs va examina toate argumentele ce se referă la legalitatea acestei decizii. În acelaşi timp, trebuie de luat în considerare că instanţa de apel este obligată să verifice legalitatea hotărîrii în întregul ei (alin.(4) art.373 CPC). Iată de ce temeiurile prevăzute la alin.(2)-(3) art.432 CPC pot fi invocate în recurs, chiar dacă nu au fost menţionate în mod expres în cererile de apel. Procedura de declarare a recursului. Admisibilitatea recursului Spre deosebire de celelalte căi de atac, cererea de recurs împotriva deciziilor instanţei de apel se depune direct la CSJ. !!! Cererea de recurs se înregistrează la grefa CSJ. Cuprinsul cererii de recurs trebuie să corespundă cerinţelor din art.437 CPC. În cazul cînd recursul este declarat prin reprezentant, la cererea de recurs se anexează şi documentul, legalizat în modul stabilit, care atestă împuternicirile acestuia, dacă în dosar lipseşte o astfel de împuternicire. !!! Dreptul reprezentantului de a semna cererea de recurs trebuie prevăzut în mod expres, sub sancțiunea nulităţii, în procura eliberată reprezentantului persoanei juridice sau în mandatul eliberat avocatului (art.81 CPC). Dacă cererea de recurs se impune cu taxă de stat, la cererea de recurs trebuie să se anexeze dovada de plată a acesteia (în mărime de 50% din taxa ce se achită la depunerea cererii de chemare în judecată la instanţa de fond, iar în cazul litigiilor cu caracter patrimonial – 50% din taxa calculată din suma contestată). Recurentul este în drept să solicite scutirea, amînarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat, conform alin.(4) art.85, art.86 CPC, anexînd la cererea de recurs documentele justificative. Recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării deciziei sau hotărîrii integrale . Termenul de 2 luni este termen de decădere şi nu poate fi restabilit. Regulile privind întreruperea termenului de declarare a apelului (alin.(2) art.362 CPC) se aplică şi la calcularea termenului de declarare a recursului. Dacă cererea de recurs corespunde prevederilor art.437 CPC, grefa CSJ, în baza încheierii nemotivate semnate de preşedintele sau vicepreşedintele Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ, înregistrează intentarea procedurii de recurs. !!! Despre emiterea încheierii privind intentarea procedurii de recurs se face o menţiune pe pagina web a CSJ. Potrivit alin.(2) art.438 CPC, !!! dacă cererea de recurs nu corespunde prevederilor art.437 CPC (de ex., nu conţine nici un argument privind ilegalitatea deciziei atacate), instanţa, printr-o încheiere nesusceptibilă de atac, semnată de preşedintele sau vicepreşedintele colegiului, o restituie în termen de 5 zile. La aplicarea acestor prevederi urmează a fi luat în considerare următoarele: restituirea cererii de recurs înseamnă că aceasta nu produce nici un efect juridic, cu alte cuvinte este nulă. !!! Această sancţiune este de natură să afecteze grav dreptul la exercitarea recursului, putînd fi calificată drept restrîngere nejustificată a accesului liber la justiţie. !!! Poate fi constatat că a existat o violare a art.6 din CEDO, atunci cînd aplicarea normelor referitoare la formă ce trebuie respectate pentru declararea unui recurs îi împiedică pe justiţiabili să se prevaleze de căile de atac disponibile, în partea de motivare a Hotărîrii, Curtea a precizat că, deşi accesul la instanţă de judecată nu este un drept absolut, ci susceptibil delimitări, în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a unei căi de atac, totuşi, aceste limitări nu trebuie să restrîngă accesul deschis unui justitiabil de o asemenea manieră sau pînă la un asemenea punct, încît dreptul să fie atins în însăşi substanţa lui. Din aceste considerente, în cazul în care se constată că cererea de recurs conţine temeiurile recursului, dar lipsesc unele date din lit.a), b), c), e) sau g) alin.(1) art.437 CPC, !!! preşedintele sau vicepreşedintele Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ emite o încheiere nesusceptibilă de atac de a nu da curs cererii de recurs şi acordă recurentului un termen rezonabil pentru înlăturarea deficienţelor. !!! Dacă recurentul înlătură deficienţele în cadrul termenului acordat, recursul se consideră depus la data prezentării ini țiale şi se emite o încheiere privind intentarea procedurii de recurs. În caz contrar, cererea de recurs se restituie în baza unei încheieri semnate de preşedintele sau vicepreşedintele colegiului. Despre emiterea încheierii privind restituirea cererii de recurs se face o menţiune pe pagina web a CSJ. În cazul în care la cererea de recurs nu este anexată dovada de plată a taxei de stat şi recurentul a solicitat scutirea, amînarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat (cu prezentarea documentelor justificative), demersul respectiv se examinează de către completul din trei judecători, printr-o încheiere nesusceptibilă de atac, înainte de a trece la examinarea admisibilităţii recursului. !!! Dacă demersul privind scutirea, amînarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat a fost respins, se dispune, printr-o încheiere nesusceptibilă de atac, de a nu da curs cererii, acordîndu-i-se recurentului un termen rezonabil pentru achitarea taxei de stat. !!! Dacă recurentul îndeplineşte în termen indicațiile din încheierea judecătorească, recursul se consideră depus la data prezentării iniţiale. În caz contrar, cererea de recurs se restituie recurentului. !!! Restituirea cererii de recurs nu împiedică declararea repetată a recursului după lichidarea neajunsurilor şi respectarea celorlalte reguli stabilite de lege pentru declararea lui. Admisibilitatea recursului După intentarea procedurii în recurs, CSJ solicită, în cel mult 10 zile, dosarul de la instanţa respectivă. După parvenirea dosarului, un complet din 3 judecători decide asupra admisibilităţii recursului. Înainte de a trece la examinarea fondului recursului, se verifică dacă acesta este declarat în mod legal. Urmează a fi delimitate sarcinile puse în faţa completului din 3 judecători, care examinează admisibilitatea recursului de sarcinile completului din 5 judecători, care examinează fondul recursului. !!! Pornind de la esenţa instituţiei admisibilităţii recursului, controlul efectuat de către completul din 3 judecători ai CSJ urmează să se limiteze la chestiunea: era sau nu în drept recurentul să declare recursul, urmează sau nu să fie primită spre examinare în fond cererea de recurs. !!! Sarcinile şi împuternicirile completului de judecători, care decide asupra admisibilităţii recursului sînt similare cu cele ale judecătorului din prima instanţă, care decide cu privire la primirea cererii de chemare în judecată, în mod analogic, instanţele de apel, după primirea dosarului cu apelurile depuse, verifică, înainte de a controla legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate, dacă apelantul avea dreptul să declare apel.

87 !!! În cazul în care se constată că apelantul a declarat apel neavînd acest drept, cererea de apel depusă se restituie printr-o încheiere a instanţei de apel (art.369 CPC). Respectiv, completul din 3 judecători, care decide asupra admisibilită ții recursului, urmează să examineze în exclusivitate chestiunea cu privire la existenţa dreptului la exercitarea recursului şi nu este în drept să examineze temeinicia cererii de recurs (existenţa dreptului la admiterea recursului). Aceasta intră în competenţa colegiului din 5 judecători ai CSJ.

a)

b) c)

d)











Temeiurile inadmisibiiităţii recursului Potrivit art.433 CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care: recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la alin.(2), (3) sau (4) art.432 CPC. Părţile şi alţi participanți la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural prevăzute la alin.(2), (3) sau (3) art.432 CPC. !!! La soluţionarea chestiunii cu privire la admisibilitatea recursului nu se verifică temeinicia cererii de recurs. Pentru admisibilitatea recursului este suficientă doar invocarea încălcărilor esenţiale ale legii. Această invocare, însă, trebuie să permită încadrarea recursului în unul din temeiurile prevăzute la alin.(2), (3) sau (4) art.432 CPC. Recurentul trebuie să indice, în cererea de recurs, ce fel de încălcări au fost comise, în ce constau aceste încălcări, din care circumstanţe concrete ele rezultă. !!! Cererea de recurs trebuie să cuprindă o critică argumentată a părţii de motivare a deciziei instanţei de apel cu deducerea că această motivare nu justifică dispozitivul adoptat. Indicarea în cererea de recurs a normelor concrete de drept material sau de drept procedural ce au fost încălcate, fiind recomandabilă, nu este obligatorie pentru admisibilitatea recursului. !!! Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de lege. Per a contrario, va fi inadmisibilă cererea de recurs în care nu sînt invocate temeiurile prevăzute la alin.(2), (3) sau (4) art.432 CPC sau sînt invocate alte temeiuri. De asemenea, !!! va fi inadmisibilă cererea de recurs în care încălcările invocate, exprimate sub forma unor enunţuri generale nedezvoltate, nu permit încadrarea lor în temeiurile prevăzute la alin.(2), (3) sau (4) art.432 CPC (de ex., în cererea de recurs se susţine că instanţa de apel a aplicat eronat normele de drept material, fără a se specifica prin ce s-a manifestat aplicarea eronată şi din care circumstanţe aceasta rezultă); recursul este depus cu omiterea termenului de declarare prevăzut la art.434 CPC . Acest temei de inadmisibilitate a recursului rezultă expres din necesitatea respectării termenului legal de declarare a recursului; persoana care a înaintat recursul nu este în drept să-l declare. Numai persoanele cărora legea le acordă legitimare procesuală (art.430 CPC) pot declara recurs împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel. Recursul declarat de alte persoane sau cu nerespectarea condițiilor înaintate faţă de recurenţi este recunoscut inadmisibil. De asemenea, !!! urmează a fi recunoscut inadmisibil, în baza lit.с) art.433 CPC, recursul declarat împotriva unui act de dispoziţie al curţii de apel care nu este susceptibil de recurs (de ex., decizia curţii de apel de trimitere a cauzei la rejudecare); recursul este depus repetat după ce a fost examinat. În virtutea principiului unicităţii dreptului la cale de atac, dreptul de a exercita recursul este unic şi se epuizează odată cu declararea lui. !!! Recursul declarat repetat după examinarea lui este inadmisibil. Astfel se asigură autoritatea lucrului judecat şi se previne pronunţarea unor decizii contradictorii ale instanţei de recurs. !!! Acest temei de inadmisibilitate este aplicabil numai în cazul în care recursul precedent, fiind recunoscut admisibil, a fost examinat de CSJ, adoptîndu-se o decizie. Dacă recursul precedent a fost restituit din motiv de neachitare a taxei de stat sau de nerespectare a cerinţelor de formă a cererii de recurs (art. 438 CPC), după înlăturarea neajunsurilor, recursul poate fi declarat repetat şi poate fi admisibil. Procedura examinării admisibilităţii recursului Reieşind din prevederile CPC al RM, se evidențiază următoarele particularităţi ale procedurii de examinare a admisibilităţii recursului: După parvenirea dosarului, un complet din 3 judecători dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înştiinţarea despre necesitatea depunerii obligatorii a referinţei timp de o lună de la data primirii acesteia. În cazul neprezentării referinţei în termenul stabilit, admisibilitatea recursului se decide în lipsa acesteia. Judecătorul raportor verifică încadrarea în prevederile legii a temeiurilor invocate în recurs şi face un raport verbal în faţa completului din judecători. Asupra admisibilităţii recursului se decide fără citarea părţilor. Intimatul îşi expune poziţia pe marginea admisibilităţii recursului în referință. În această privinţă, CtEDO într-o decizie a menţionat că, !!! deoarece încheierea de admisibilitate nu se referă la fondul cauzei şi este limitată la stabilirea faptului, dacă recursul corespunde criteriilor formale prevăzute de lege şi în absen ța în această cauză a vreunui element care ar cere în mod expres CSJ să audieze reclamantul în persoană înainte de a decide asupra admisibilităţii recursului, Curtea consideră că necitarea părţilor înainte de declararea recursului ca inadmisibil nu ridică o chestiune în temeiul art.6 din CEDO. Asupra inadmisibilităţii recursului se decide printr-o încheiere încheierea cu privire la inadmisibilitatea recursului trebuie motivată . Încheierea nu trebuie să conţină nicio referire cu privire la fondul recursului şi legalitatea deciziei instanţei de apel. Încheierea privind inadmisibilitatea recursului se plasează pe pagina web a CSJ la data emiterii şi se transmite tuturor participanţilor la proces şi reprezentanților acestora. Încheierea prin care recursul este declarat inadmisibil se adoptă cu votul unanim al celor 3 judecători. Dacă cel puţin un judecător din completul desemnat este împotriva inadmisibilităţii, recursul trebuie declarat admisibil. !!! În acest caz, chestiunea cu privire la inadmisibilitatea recursului poate fi discutată de către completul din 5 judecători, înainte de a trece la examinarea fondului recursului. în opinia noastră, dacă majoritatea din completul din 5 judecători vor considera ca există temeiurile prevăzute la art.433 CPC, urmează a fi emisă o încheiere privind încetarea procedurii în recurs, fără a purcede la examinarea temeiniciei acestuia. În cazul în care recursul este recunoscut admisibil, se emite o încheiere nemotivată, despre care se face o menţiune pe pagina web a CSJ. Procedura de judecare a cauzei în instanţa de recurs. Limitele judecării cauzei în recurs În cazul în care recursul este recunoscut admisibil, un complet din 5 judecători examinează fondul recursului, adică temeinicia cererii de recurs şi legalitatea actului de dispoziţie a curţii de apel. Judecătorii care au examinat admisibilitatea recursului pot participa şi la examinarea recursului în cauză. !!! Judecînd recursul declarat împotriva deciziei date în apel, instanţa verifică, în limitele invocate în recurs şi în baza referinţei depuse de către intimat, legalitatea hotărîrii atacate, fără a administra noi dovezi (alin.(1) art.442 CPC). Nu pot fi anexate la cererea de recurs (referinţă) şi nu sînt examinate de instanţa de recurs probe adiţionale ale participanților la proces care confirmă existenţa sau inexistenţa circumstanţelor de fapt cu caracter material-juridic, pe care se întemeiază pretenţiile sau obiecţiilor părţilor. !!! În acelaşi timp, participanţii la proces au dreptul de a anexa la cererile de recurs şi referinţe înscrisuri noi care confirmă încălcările normelor de drept procedural (alin.(3) art.432 CPC) sau existenţa temeiurilor pentru încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol (art.265, 267 CPC), cu condiţia că demonstrează că au fost în imposibilitatea să le prezinte la examinarea cauzei în instanţă de apel. De ex., recurentul, în susţinerea argumentului privind casarea hotărîrilor şi încetarea procesului în baza lit.b) art.265 CPC, poate anexa copia hotărîrii irevocabile într-o cauză identică, respinsă ca nepertinentă de instanţele inferioare.

88

 



   

  

!!! Instanţa de recurs este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în recurs. Instanţa de recurs va controla decizia instanţei de apel din oficiu din punctul de vedere al respectării normelor de drept procedural (alin.(3) art.432 CPC), indiferent de invocarea acestor temeiuri în cererea de recurs. Pînă la pronunţarea deciziei, recurentul are dreptul să îşi retragă recursul printr-o cerere scrisă. Cererea de retragere a recursului se depune în instanţa care a fost învestită cu judecarea recursului. În cazul retragerii recursului, instanţa competentă dispune, printr-o încheiere irevocabilă, încetarea procedurii în recurs. Conform art.444 CPC, în redacţia Legii nr.155/2012, !!! recursul se examinează fără înştiinţarea participanţilor la proces. În această privinţă, CtEDO a statuat că modul de aplicare a art.6 din CEDO pentru proceduri în fata instanţelor ierarhic superioare depinde de caracteristicile speciale ale procedurilor respective. !!! Atunci cînd a avut loc o şedinţă publică în prima instanţă, lipsa unei astfel de şedinţe poate fi justificată la faza căii de atac de caracteristicile speciale ale procedurilor în cauză, ţinînd cont de natura sistemului căilor de atac naţionale, de scopul competen țelor instanţelor ierarhic superioare şi de modul în care interesele reclamantului au fost de fapt prezentate şi apărate în faţa instanţei ierarhic superioare, îndeosebi în lumina naturii chestiunilor care urmează a fi hotărîte de către aceasta. Conform jurisprudenţei Curţii, !!! procedurile care implică doar chestiuni de drept, şi nu chestiuni de fapt pot fi conforme cu cerinţele art.6 din CEDO, chiar dacă persoanei care a folosit calea de atac nu i s-a dat posibilitatea să prezinte personal probe în faţa instanţei de recurs. Mai mult, chiar dacă instanţa ierarhic superioară are competen ța deplină de a examina atît chestiuni de drept cît şi de fapt, art.6 din CEDO nu garantează întotdeauna un drept la o şedinţă publică sau, dacă o şedinţă are loc, un drept de a fi prezent personal. Totodată, cu referire la examinarea recursului în cauzele penale, Curtea a menţionat că, !!! atunci cînd unei instanţe ierarhic superioare i se cere să examineze o cauză atît în fapt cît şi în drept şi să facă o evaluare deplină a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantului, ea nu poate, ca o chestiune ce ţine de un proces echitabil, să determine, în mod corespunzător, acele chestiuni fără o evaluare directă a probelor prezentate de acuzat personal – care susţine că el nu a săvîrşit pretinsele ac țiuni. Din aceste considerente, art.444 CPC stabileşte că !!! completul din 5 judecători poate decide invitarea unor participanţi sau reprezentanţi ai acestora pentru a se pronunţa asupra problemelor de legalitate invocate în cererea de recurs. La aplicarea acestei reguli urmează să se ţină cont de următoarele: completul din 5 judecători decide invitarea participanţilor la proces în cazul în care constată necesitatea clarificării unor aspecte menţionate în cererea de recurs sau referinţă. Cu privire la invitarea participanţilor la proces instanţa de recurs emite o încheiere nemotivata; dacă se decide invitarea participanţilor la proces, toţi participanţii la proces trebuie să fie înştiinţaţi, respectîndu-se principiul coniradictorialităţii. Neprezentarea în şedinţă de judecată a recurentului sau intimatului, a reprezentanţilor acestora, precum şi a unui alt participant la proces, citaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu împiedică judecarea recursului. Instanţa este în drept să amîne şedinţa, dacă va constata că neprezentarea lor este motivată; în cazul examinării recursului cu înştiinţarea participanţilor la proces se vor aplica dispoziţiile de procedură privind judecarea pricinilor civile în instanţă de apel, cu unele particularităţi specifice recursului. Vor fi respectate aceleaşi etape ale dezbaterilor judiciare: partea pregătitoare, examinarea recursului în fond, susţinerile orale şi replicile, deliberarea şi pronunţarea deciziei. Împuternicirile instanţei de recurs. Decizia instanţei de recurs În conformitate cu art.445 CPC, instanţa, după ce judecă recursul, este în drept: să respingă recursul şi să menţină decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, precum şi încheierile atacate cu recurs; să admită recursul şi să caseze integral sau parţial decizia instan ței de apel şi hotărîrea primei instanţe, pronunţînd o nouă hotărîre; să admită recursul, să caseze integral decizia instanţei de apel şi să trimită pricina spre rejudecare în instanţa de apel în toate cazurile în care eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs; să admită recursul şi să caseze integral decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, trimiţînd pricina spre rejudecare în prima instanţă doar în cazul în care a constatat încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept procedural specificate la lit.d), f) alin.(3) art.432 CPC. La solicitarea participanţilor la proces, instanţa de recurs poate trimite pricina spre rejudecare în prima instanţă în cazul prevăzut la lit.b) alin.(3) art.432 CPC; să admită recursul şi să caseze decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, dispunînd încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol, dacă există temeiurile prevăzute la art.265 şi 267; să admită recursul şi să modifice decizia instanţei de apel şi/sau hotărîrea primei instanţe; să admită recursul, să caseze decizia instanţei de apel şi să men țină hotărîrea primei instanţe. !!! Constatînd legalitatea actelor de dispoziţie ale curţilor de apel, instan ța de recurs va respinge recursul ca nefondat şi va menţine decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe. În cazul casării de către instanţa de apel a hotărîrii primei instanţe cu pronunţarea unei noi hotărîri, instanţa de recurs, constatînd legalitatea deciziei instanţei de apel, o va menţine, fără a menţine însă şi hotărîrea primei instanţe. În acest sens conjuncţia „şi” la lit.(a) alin.(1) art.445 CPC nu trebuie înţeleasă ad litteram. !!! Dacă cel puţin unul dintre motivele de casare invocate de către recurent este întemeiat sau încălcările de ordin procedural invocate din oficiu dau dovadă de ilegalitatea deciziei, instanţa admite recursul, dispunînd casarea deciziei instanţei de apel şi, după caz, a hotărîrii primei instanţe. Casînd decizia instanţei de apel şi, după caz, hotărîrea primei instanţe instanţa de recurs restituie cauza spre rejudecare în instanţa de apel, în toate cazurile cînd eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instan ța de recurs. !!! Restituirea cauzei spre rejudecare în prima instanţa se va aplica doar în cazul în care s-au încălcat temeiurile prevăzute la lit.d), f) alin.(3) art.432 CPC (instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces; pricina a fost examinată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale). De asemenea, !!! legea permite instanţei de apel să trimită pricina spre rejudecare în prima instanţă în cazul prevăzut la lit.b) alin.(3) art.432 CPC (pricina a fost judecată de instanţă în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecata). În acest caz, instanţa de recurs va ţine cont în exclusivitate de părerea acelui participant care nu a fost citat în mod legal. Casînd decizia instanţei de apel şi, după caz, hotărîrea primei instan țe, instanţa de recurs este în drept să pronunţe o nouă hotărîre . Această soluţie se aplică doar în cazurile cînd eroarea judiciară poate fi corectată de către instanţa de recurs, fără a afecta dreptul părţilor la un proces echitabil. Astfel se asigură economia procesuală, contribuindu-se la reducerea termenelor de examinare a pricinilor civile şi apărarea eficientă a drepturilor subiective civile. !!! Instanţa de recurs pronunţă o nouă hotărîre în cazurile cînd la judecarea cauzei în fond şi în apel au fost aplicate eronat normele de drept material, iar adoptarea hotărîrii legale nu necesită stabilea sau verificarea circumstanţelor de fapt sau administrarea unor noi probe. Instanţa de recurs modifică decizia atacată în condiţiile necesare pentru pronunţarea unei noi hotărîri, adică atunci cînd aceasta operaţie nu necesită stabilirea sau verificarea circumstanţelor de fapt sau administrarea unor noi probe. !!! Dacă instanţa de recurs constată că decizia instanţei de apel este ilegală iar hotărîrea pronunţată de prima instanţa este legală (situaţie posibilă în cazul modificării hotărîrii primei instanţe de către instanţa de apel sau casării acesteia cu pronunţarea unei noi hotărîri), ea dispune casarea deciziei instanţei de apel cu menţinerea hotărîrii primei instanţe.

89 !!! În urma examinării recursului, instanţa de recurs emite o decizie care rămîne irevocabilă din momentul emiterii. Decizia se consideră a fi emisă din momentul plasării acesteia pe pagina web a CSJ. Copia deciziei instanţei de recurs se remite părţilor în termen de 5 zile de la data emiterii. Hotărîrea sau decizia casată nu are nici o putere legală. Actele de asigurare sau de executare făcute în temeiul unei astfel de hotărîri sau decizii îşi pierd puterea legală, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.

a) b) c) d) e)

Particularitățile recursului împotriva hotărîrilor emise de către cur țile de apel în cauzele cu privire la insolvabilitate Potrivit art.8 al Legii insolvabilităţii, hotărîrile instanţei de insolvabilitate pot fi atacate doar în cazurile expres prevăzute de legea respectivă. De ex., pot fi atacate hotărîrile de intentare a procesului de insolvabilitate (alin.(1) art.37 din Legea insolvabilităţii), de respingere a cererii introductive (alin.(2) art.37 din Legea insolvabilităţii), de încetare a procesului de insolvabilitate (alin.(3) art.180 din Legea insolvabilităţii) etc. La examinarea recursului împotriva hotărîrilor în cauzele de insolvabilitate se aplică următoarele particularităţi care fie sînt expres prevăzute de Legea insolvabilităţii, fie sînt recomandate de Plenul CSJ: termenul de declarare a recursului. Hotărîrile instanţei de insolvabilitate pot fi atacate cu recurs în termen de 15 zile. Termenul de recurs se calculează de la data pronunţării hotărîrii (alin.(1) art.8 din Legea insolvabilităţii). Instanţa de recurs este în drept să-l repună pe recurent în termenul de recurs omis din motive întemeiate; subiecţii recursului. În unele cazuri Legea insolvabilităţii prevede un cerc mai restrîns de subiecţi abilitaţi cu dreptul de a ataca hotărîrea judecătorească. De ex., conform alin.(1) art.37 din Legea insolvabilită ții, hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate poate fi contestată doar de către debitor; efectul suspensiv al recursului. Depunerea recursului nu suspendă executarea hotărîrii atacate, însă suspendarea poate fi dispusă de instanţa de recurs la cererea motivată a recurentului (alin.(2) art.8 din Legea insolvabilităţii); probe suplimentare. Instanţa de recurs este în drept să administreze înscrisuri noi prezentate de participanţii la proces, cu condiţia că aceştia demonstrează că au fost în imposibilitatea să le prezinte la examinarea cauzei în fond; termenul de examinare. Recursul se judecă în termen de 60 de zile de la înregistrarea dosarului în instanţa de recurs (alin.(3) art.8 din Legea insolvabilităţii). Tema: REVIZUIREA HOTĂRÎRILOR, ÎNCHEIERILOR, DECIZIILOR IREVOCABILE Natura juridică a procedurii de revizuire a hotărîrilor Revizuirea hotărîrilor este reglementată de art.446-453 CPC. Spre deosebire de apel şi de recurs, în cadrul revizuirii operează norme de trimiteri, în special alin.(1) art.452 CPC, care prevede expres că instanţa examinează cererea de revizuire în şedinţă publică în conformitate cu normele de examinare a cererii de chemare în judecată. !!! Regulile de examinare a cererii de chemare în judecată vor fi aplicate cu titlu de norme generale, iar cele din Capitolul XXXIX cu titlu de norme speciale. Altfel spus, normele generale se vor aplica în măsura în care nu contravin celor cu titlu particular. Mai mult ca atît, reieşind din prevederile alin.(2) art.452 CPC, regulile de examinare ale revizuirii implică dezbaterile asupra cererii de revizuire, care sînt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază. Natura juridică. Esenţa revizuirii presupune redeschiderea procedurilor judiciare asupra unei cauze civile, care a fost soluţionată printr-un act judecătoresc irevocabil. Mai mult ca atît, revizuirea nu presupune rejudecarea cauzei în mod implicit, ci doar ca efect al admiterii cererii de revizuire, ceea ce ar presupune existenţa temeiurilor în acest sens. În caz contrar, s-ar admite o ingerinţă asupra securităţii raportului juridic. !!! Pentru declararea revizuirii există reguli speciale, care, de altfel, permit de a determina o natură juridică specifică a acestei instituii procesual civile, distinctă de căile de atac. !!! Aceasta comportă semne particulare doar căilor de atac (subiecţi, obiect, termene etc.), însă esenţa revizuirii imprimă argumentul conceptualizării acesteia ca o procedură specifică care permite redeschiderea în condiţiile legii a procedurilor judiciare asupra unei cauze civile care a fost soluţionată printr-un act judecătoresc irevocabil. !!! Reieşind din argumentele expuse în doctrina de specialitate, s-a demonstrat dubla natură juridică a revizuirii: atît ca şi cale de atac cît şi ca un fel de procedură care ar permite reluarea examinării fondului cauzei.

1)

a)

Caracteristica temeiurilor declarării revizuirii Temeiurile declarării revizuirii. Revizuirea poate fi declarată doar pentru temeiurile strict prevăzute de lege (art.449 CPC), aceasta constituind şi o condiţie de declarare a revizuirii. Declararea revizuirii pentru alte temeiuri decît cele prevăzute la art.449 CPC duce la respingerea cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă. Constatarea prin sentinţă penală irevocabilă a comiterii unei infracţiuni în legătură cu pricina care se judecă – lit.a) art.449 CPC. Sub incidenţa lit.a) art.449 CPC cad cazurile cînd un judecător, grefierul, martorul, expertul, traducătorul sau unul dintre participanţii la proces (părţile, intervenienţii, reprezentanţii, procurorul şi alte persoane care, în conformitate cu alin.(2) art.7, art.73 şi art.74 CPC, !!! sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor unor alte persoane, precum şi persoanele interesate în pricinile cu procedură specială), care au luat parte la judecarea unei pricini civile, au fost condamnaţi printr-o sentin ță penală irevocabilă pentru infracţiune în legătură cu judecarea pricinii civile, anterior examinate. De asemenea, în cazurile prevăzute la lit.a) art.449 CPC se includ şi situaţiile ce vizează falsificarea de probe. !!! Pentru a se admite revizuirea unei hotărîri bazată pe situaţii prevăzute de lit.a) art.449 CPC, legiuitorul cere ca dovada lor să fie preexistentă, adică să nu fie făcută în cursul judecării cererii de revizuire. In concreto, se cere dovedirea acestora prin sentinţă penală irevocabilă, ceea ce presupune existenţa în prealabil a unui proces penal (cu respectarea tuturor particularităţilor şi garanţiilor oferite de legea procesual penală), prin care s-a constatat săvîrşirea infracţiunii legate de pricina a cărei hotărîre se cere a fi retractată, (cum ar fi: amestecul în înfăptuirea justiţiei şi în urmărirea penală (art.303 CP), pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărîri contrare legii (art.307 CP), falsificarea probelor (art.310 CP) etc). În practica judiciară pot apărea situaţii cînd, în virtutea unor împrejurări obiective, nu pot fi constatate prin sentinţă penală irevocabilă circumstanţele cazului în care unul dintre subiecţi a comis o infracţiune în legătura cu judecarea pricinii civile. !!! În aceste cazuri, polemica rezultă din faptul că sentinţa penală irevocabilă este o condiţie obligatorie a declarării revizuirii în baza temeiului prevăzut de lit.a) art.449 CPC. Prin circumstanţe obiective care împiedică adoptarea unei sentinţe penale cu privire la cazul cînd unul dintre participanţii la proces sau unul dintre judecători a comis o infracţiune în legătură cu judecarea pricinii se înţeleg: circumstanţele care exclud urmărirea penală, şi anume – situaţia prevăzută de art.275 CPP: pct.4 (a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia), pct.5 (a intervenit decesul făptuitorului cu excepţia reabilitării), pct. 9 (există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud urmărirea penală). În toate aceste cazuri urmărirea penală va înceta prin actul organului de urmărire penală şi nu va fi posibilă pronunţarea unei sentinţe penale irevocabile;

90 b)

2)

    

     

situaţiile prevăzute de art.53 (Liberarea de răspunderea penală), art.54 (Liberarea de răspundere penală a minorilor), art.7 (Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă), art.58 (Liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei), art.59 (Liberarea condiţionată de răspundere penală), art.60 (Prescripţia tragerii la răspundere penală), art.107 (Amnistia) CP. !!! Și prin alt act, în modul prevăzut de lege, de ex., în baza actului organului de urmărire penală de încetare a urmăririi penale în legătură cu intervenirea termenului de prescripţie, poate fi constatat faptul că s-a comis o infracţiune în legătură cu judecarea pricinii. În acest caz instanţa de judecată care examinează cererea de revizuire urmează să admită revizuirea în baza lit.a) art.449 CPC. !!! O altă întrebare cu privire la revizuirea unei hotărîri judecătoreşti irevocabile tine de situaţia prezentării în instanţa de revizuire numai a actelor de pornire a urmăririi penale sau de trimitere in judecata in p vinta unuia dintre participanţii la proces sau unuia dintre judecători care se bănuieşte sau se învinuieşte că a comis o infracţiune in legătură cu judecarea pricinii. Considerăm că actele menţionate nu pot fi primite ca probă în cererea de revizuire pentru constatarea circumstanţelor prevăzute de art. 449 lit. a) CPC. !!! Cazul cînd împrejurările care trebuie dovedite potrivit lit.a) art.449 CPC sînt invocate fără o preconstituire, nu poate fi admis, deoarece constatarea urmează să preceadă revizuirii, fiind rezultatul unei ac țiuni anterioare ceea ce rezultă din prevederile imperative ale lit.a) art.449 CPC. Independent de constatările sentinţei penale ce se invocă de revizuent în procesul de revizuire, instanţa este obligată să aprecieze dacă infracţiunile privitoare la pricină, săvîrșite de persoanele vizate de textul legii examinat, au fost decisive, adică hotărîtoare în adoptarea soluţiei. Descoperirea unor circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute revizuentului dacă acesta dovedeşte că a întreprins toate măsurile pentru a afla circumstanţele şi faptele esenţiale în timpul judecării anterioare a pricinii – lit.b) art.449 CPC. Este oportun a defini circumstanţele nou-descoperite, prin care se înţelege: totalitatea faptelor juridice (ca obiect al probatiei) care duc la apariţia, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile; care au importanţă esenţială pentru justa soluţionare a cauzei civile, adică care trebuie să aibă putere decisiva asupra concluziei (hotărîrii) instanţei de judecată; care nu au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute revizuentului anterior, dar care existau la momentul examinării şi soluţionării pricinii civile; care să fie descoperite după ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă; şi dacă acesta dovedeşte ca a întreprins toate măsurile pentru a afla circumstanţele şi faptele esen țiale în timpul judecării anterioare a pricinii. !!! Obiectul probaţiei la examinarea cererilor de revizuire pot fi circumstanţele importante atît în sens material cît şi în sens procesual. Prin obiect al probației în sens material se înţelege totalitatea presupunerilor despre existenţa sau inexistenţa faptelor juridice, care duc la careva consecinţe material-juridice, precum şi presupunerile cu privire la existenta faptelor, care asigură obţinerea de cunoştinţe despre fapce e material-juridice. Iar prin obiect al probaţiei în sens procesual se înţeleg presupunerile cu privire la existenţa sau inexistenţa faptelor juridice, de care normele dreptului procesual civil leagă apariţia, suspendarea sau încetarea procesului civil, precum şi realizarea drepturilor procesuale ale persoanelor, participante în cauza civilă concretă. Faptele ca mijloc (modalitate) a probării circumstanţelor vor constitui în conformitate cu alin.(2) art.117 CPC: explicaţiile părţilor şi ale altor persoane interesate în soluţionarea pricinii, depoziţiile martorilor, înscrisuri, probe materiale, înregistrări audio-video, concluziile experţilor. !!! În acest sens, chiar şi legislaţia procesual civilă (alin.(1) art.451 CPC) expres prevede că în cererea de revizuire se indică în mod obligatoriu temeiul de declarare al revizuirii consemnat în art.449 CPC şi se anexează probele ce le confirmă. Însă, !!! la probarea circumstanţelor conform lit.b) art.449 CPC, trebuie de avut în vedere şi instituţia admisibilităţii probelor în procesul civil. Conform alin.(1) art.122 CPC, circumstanţele care, conform legii, trebuie confirmate prin anumite mijloace de probaţiune nu pot fi dovedite cu nici un fel de alte mijloace probante. Adică, unele categorii de circumstan țe pot fi probate numai prin anumite mijloace de probă. De ex., conform art.210 CC, !!! trebuie să fie încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice, dacă valoarea obiectului actului juridic depă șe ște 1000 de lei, iar în cazurile prevăzute de lege – indiferent de valoarea obiectului. !!! Nerespectarea formei scrise a actului juridic, conform alin.(1) art.211 CC, face să decadă părţile din dreptul de a cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului juridic. !!! Nerespectarea formei scrise a actului juridic nu atrage neapărat nulitatea actului juridic (alin.(2) art. 211 CC) şi nu duce nici la decăderea absolută din dreptul de a proba, însă are importanţă pentru procesul civil prin prisma principiului enunţat mai sus idem est non esse et non probari la dovedirea dreptului subiectiv şi obligaţiilor civile (în sensul că actele juridice încheiate contrar art.210 CC se lipsesc de unul din mijloacele cele mai uzuale şi practice de dovedire a lor – proba cu martori). Însă, după cum se explică în p.6 din Hotărîrea Plenului CSJ nr.12/2000 Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei procesuale civile la întocmirea hotărîrii şi încheierii, !!! dacă conform legii unele împrejurări nu pot fi confirmate prin depoziţiile martorilor, judecata este în drept să-şi motiveze în hotărîre concluzia sa despre existenţa ori lipsa acestor împrejurări, făcînd referire la alte probe prevăzute de lege. !!! Probele noi, ca mijloc (modalitate) a constatării circumstanţelor examinate anterior nu constituie acele „circumstanţe” şi „fapte” conform lit.b) art.449 CPC şi, respectiv, temei al revizuirii hotărîrilor judecătoreşti irevocabile. Spre ex., în situaţia cand o parte probează un fapt (o circumstanţă) printr-un înscris, care va fi respins de instanţa de judecată ca fiind inadmisibil conform art.122 CPC, iar, mai apoi după ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă, partea interesată descoperă un alt mijloc de probă – care confirmă acelaşi fapt (circumstanţa) – în acest caz, nu va constitui un temei de admitere a revizuirii conform lit.b) art.449 CPC. !!! Dat fiind faptul că circumstanţele care vor servi drept temei al revizuirii hotărîrilor judecătoreşti irevocabile conform lit.b) art.449 CPC vor fi noi, respectiv şi probele prin care se vor confirma acestea, de asemenea vor fi noi – în raport cu obiectul anterior al probatiei: adică, totalitatea circumstanţelor ce au fost constatate în pricina civilă examinată şi, respectiv, probele prin care s-au constatat acestea. În cazul revizuirii hotărîrilor judecătoreşti irevocabile pentru situaţiile cînd au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute revizuentului anterior (lit.b) art.449 CPC), prezentarea noilor probe nu este interzisă. Aceasta deoarece circumstanţele invocate în sprijinul cererii de revizuire trebuie să fie probate, însă, dat fiind faptul că acestea sînt noi, respectiv şi probele prin care se confirmă acestea vor fi noi în raport cu instanţa de judecată care a examinat şi soluţionat pricina respectiva, cît şi faţa de părţile care au participat la procesul respectiv. În cazul descoperirii unor noi circumstanţe esenţiale care nu au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute anterior revizuentului (cu referire la lit.b) art.449 CPC), acestea trebuie probate în mod obligatoriu. Or, !!! nu poate fi admisă anularea unei hotărîri judecătoreşti irevocabilă numai pe baza afirmării descoperirii unor noi circumstan țe. În acest sens Hotărîrea Plenului CSJ nr.12/2000 Cu

91

      

3)

4)

  

5)



privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei procesuale civile la întocmirea hotărîrii şi încheierii explică în p.6 că hotărîrea judecătorească nu poate fi bazată pe presupuneri despre circumstanţele cauzei. Circumstanţele nou descoperite in sensul lit.b) art.449 CPC urmează să corespundă unor condiţii, şi anume: ca obiect al probaţiei constituie faptele juridice, care duc la apariţia, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile; trebuie să aibă importanţă esenţială pentru justa soluţionare a cauzei civile, adică să aibă putere decisivă asupra concluziei (hotărîrii) instantei de judecată; trebuie să nu fi fost cunoscute şi nici să nu fi putut fi cunoscute revizuentului anterior, dar să fi existat la momentul examinării şi soluţionării pricinii civile; să fie descoperite după ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă; să fie probate prin prezentarea instanţei de judecată a elementelor de fapt prin care acestea se constată, odată cu cererea de revizuire; mijloacele de probă prin care se constată „circumstanţele nou descoperite” trebuie să fi existat în momentul judecării procesului terminat prin hotărîrea revizuită, iar revizuentul să fi fost împiedicat a prezenta aceste probe din împrejurări ce nu depind de voinţa acestuia; revizuentul trebuie să dovedească că a întreprins toate măsurile pentru a afla circumstanţele şi faptele esenţiale în timpul judecării anterioare a pricinii. !!! Atunci cînd nu sînt îndeplinite aceste condiţii pentru cazurile prevăzute la lit.b) art.449 CPC, cererea de revizuire se va respinge ca inadmisibilă. Instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost implicate în proces, potrivit prevederilor – lit.с) art.449 CPC. Potrivit sarcinilor fundamentale ale procesului civil, prevăzute la art.4 CPC, instanţa de judecată urmează să soluţioneze corect cauza civilă – ceea ce se poate realiza doar prin examinarea cauzei cu atragerea tuturor persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime ar putea fi afectate prin hotărîrea judecătorească. !!! Acest temei de declarare a revizuirii are drept scop desfiinţarea unei hotărîri judecătoreşti, în cazul în care după ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă se constată faptul că instan ța a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost implicate în proces. !!! Hotărîrea judecătorească îşi va putea realiza toate funcţiile sale investite prin lege doar în raport cu persoanele care au participat la examinarea cauzei. Reieşind din analiza prevederilor art.254 CPC, hotărîrea judecătorească nu se poate răsfrînge asupra persoanelor neimplicate în proces. Deşi, potrivit prevederilor lit.с) alin.(2) art.185 CPC instanţa de judecată la faza pregătirii pentru dezbateri judiciare soluţionează problema intervenirii în proces a coreclamanţilor, copîrîţilor şi intervenienţilor, unul din scopurile acestei faze prevăzute la lit.с) alin.(2) art.183 CPC fiind stabilirea componenţei participanţilor şi implicare în proces a altor persoane, în practică apar situaţii cînd se eludează sau se omite neintenționat atragerea tuturor persoanelor drepturile cărora ar putea fi afectate prin hotărîrea pronunţată. !!! În cazul lit.с) art.449 CPC, instanţa de judecată urmează să constate dacă persoana care nu este implicată în proces este subiect al raportului material-litigios. În acest sens, urmează a fi prezentate probe care să dovedească acest fapt. Dacă obiect al acţiunii va constitui un drept supus înregistrării, acesta urmează a fi probat prin mijloacele de probă în modul prevăzut de lege, de ex.: în cazul bunurilor imobile prin extrasul din registrul bunurilor imobile (art.321 CPC). !!! Iar în cazul în care se va constata acest fapt, instanţa urmează sa constate dacă prin hotărîrea supusă revizuirii persoanei neimplicate în proces i-au fost încălcate aceste drepturi. S-a anulat ori s-a modificat hotărîrea, sentinţa sau decizia instanţei judecătoreşti care au servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere – lit.e) art.449 CPC. În redacţia Legii RM nr.155/2012, !!! temeiul de declarare a revizuirii a fost restrîns, din conţinutul acestor situaţii de drept fiind excluse circumstanţele ce vizează: anularea sau modificarea hotărîrilor ori deciziilor altor autorităţi nejudecătoreşti care au servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere. În legătură cu revizuirea hotărîrilor judecătoreşti conform lit.e) art.449 CPC, legiuitorul nu înaintează careva condiţii speciale . Însă, acest temei vizează 3 ipoteze – situaţia cînd s-a anulat ori s-a modificat: hotărîrea, sentinţa, decizia instanţei judecătoreşti care au servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere. Dacă se invocă temeiul specificat la lit.e) art.449 CPC – anularea sau modificarea hotărîrii, sentinţei sau deciziei instanţei judecătoreşti care au servit temei pentru emiterea hotărîrii a cărei revizuire se cere, este important ca actul de dispoziţie în cauză (hotărîrea, sentinţa, ordonanţa sau decizia) să devină irevocabil şi ca acest act să fi stat la baza emiterii hotărîrii supuse revizuirii. Justificarea acestui temei constă în faptul că au intervenit modificări în materialul probator pe care s-a sprijinit instanţa la pronunţarea hotărîrii. Or, !!! faptele stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă soluţionată anterior în instanţa de drept comun sau în instanţă specializată sînt obligatorii pentru instanţa care judecă pricina şi nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte pricini civile la care participă aceleaşi persoane (alin.(2) art.123 CPC), precum şi sentinţa pronunţată de instanţa judecătorească într-o cauză penală şi hotărîrea organului de urmărire penală privind încetarea urmăririi penale, rămase irevocabile, sînt obligatorii pentru instanţa chemată să se pronunţe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei împotriva căreia s-a pronunţat sentinţa sau hotărîrea, numai dacă aceste acte au avut loc şi numai în măsura în care au fost săvîrşite de persoana în cauză (alin.(3) art.123 CPC). !!! Adică, faptele stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă şi faptele stabilite printr-o sentinţa pronunţată de instanţa judecătorească într-o cauză penală, rămasă irevocabilă, ca efect a principiului puterii lucrului judecat, sînt opozabile instanţei de judecată şi părţii opuse, de asemenea, fiind degrevate de probaţiune. O condiţie a exercitării revizuirii, conform lit.e) art.449 CPC, este ca la cererea de revizuire să fie anexată copia actului de dispoziţie în cauză, condiţie care poate fi dedusă din prevederile alin.(1) art.451 CPC. A fost aplicată o lege declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională şi la judecarea cauzei a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, iar instanţa de judecată sau CSJ a respins cererea privind sesizarea Curţii Constitu ționale sau din hotărîrea Curţii Constituţionale rezultă că prin aceasta s-a încălcat un drept garantat de Constituţie sau de tratatele internaționale în domeniul drepturilor omului – lit.e1) art.449 CPC. !!! Acest temei de declarare a revizuirii a fost reintrodus recent, ca rezultat al declarării neconstituţionale a temeiului similar de declarare a revizuirii în redacţia CPC din 30 mai 2003. În redacţia iniţială, acest temei de declarare a revizuirii avea un obiect cu mult mai larg: a fost aplicată o lege declarată neconstitu țională de către Curtea Constituţională. Or, interpretarea ad litteram impunea ideea declarării revizuirii pentru orice situaţie cînd o prevedere legală, aplicată în motivarea hotărîrii judecătoreşti supuse revizuirii, era declarată neconstituțională. În varianta actuală, textul legii impune o interpretare mai restrictivă, condiţionată de următoarele situaţii: a fost aplicată o lege declarată neconstituțională de către Curtea Constituţională, însă cu condiţia că

92  

   

6)

 

7)

a) b)

la judecarea cauzei a fost ridicată excepţia de neconstitu ționalitate, iar instanţa de judecată sau CSJ a respins cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale sau din hotărîrea Curţii Constituţionale rezultă că prin aceasta s-a încălcat un drept garantat de Constituţie sau de tratatele interna ționale în domeniul drepturilor omului. !!! Pe de o parte legiuitorul condiţionează temeiul dat de declarare a revizuirii cînd a fost aplicată o lege declarată neconstitu țională de către Curtea Constituţională de necesitatea ridicării excep ției de neconstitu ționalitate la judecarea cauzei, iar instanţa de judecată sau CSJ să fi respins cererea privind sesizarea Cur ții Constituţionale. !!! Iar, pe de altă parte, admite o excepţie, interpretînd stricto sensum permite eludarea celei de a 2 condiții, doar în cazul în care din hotărîrea Curţii Constituţionale rezultă că prin aceasta s-a încălcat un drept garantat de Constituţie sau de tratatele internaţionale în domeniul drepturilor omului. Și această reglementare recentă devine caducă în conbtextul prevederilor Hotărîrii Curţii Constituţionale nr.2/2016, care a exclus rolul instantei de judecată și inclusiv a CSJ în intermedierea controlului constitu ționalită ții dintre justi țiabil și Curtea Constituţională . În cazul existenţei incertitudinii privind constitu ționalitatea legilor, hotărîrilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui RM, hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului, ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze aflate pe rolul sau, instanţa de judecată este obligată să sesizeze Curtea Constituţională. !!! Mai mult ca atît, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată în faţa instanţei de judecată de către oricare dintre părţi sau reprezentantul acesteia, precum şi de către instanţa de judecată din oficiu. !!! Iar sesizarea privind controlul constituţionalităţii unor norme ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze se prezintă direct Curţii Constituţionale de către judecătorii/completele de judecată din cadrul CSJ, curţilor de apel şi judecătoriilor, pe rolul cărora se află cauza. Judecătorul ordinar nu se pronunţă asupra temeiniciei sesizării sau asupra conformităţii cu Constitu ția a normelor contestate, limitîndu-se exclusiv la verificarea întrunirii următoarelor condiţii: obiectul excepţiei intră în categoria actelor cuprinse la lit.a) alin.(1) art.135 din Constituţie; excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia, sau indică că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu; prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei; nu există o hotărîre anterioară a Curţii avînd ca obiect prevederile contestate. Prin Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.2/2016 practic s-au creat premisele pentru inaplicabilitatea prevederilor lit.e 1) art.449 CPC drept temei de revizuire, deoarece instanţa de judecată sau CSJ nu va mai avea împuternicirea de a respinge cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale înaintată în timpul procesului civil. CtEDO sau Guvernul RM a iniţiat o procedură de reglementare pe cale amiabilă într-o cauză pendinte împotriva RM – lit.g) art.449 CPC. Conform art.38 (Examinarea contradictorie a cauzei şi procedura de rezolvare prin bună înţelegere) din CEDO, în cazul în care CtEDO de la Strasbourg declară o cerere admisibilă, ea pune la dispoziţia celor interesaţi (litigiul) în vederea ajungerii la rezolvarea prin bună înţelegere a cauzei, care să se inspire din respectarea drepturilor omului, astfel cum le recunoaşte Convenţia şi protocoalele sale. !!! Sensul prevederilor art.38 din CEDO constă în derularea unei proceduri amiabile, astfel încît părţile litigante să poată să se înțeleagă sau să încheie o tranzacţie de împăcare privind litigiul prezentat în faţa Curţii. Această procedură amiabilă are avantajele sale ce constau, de ex., în aceea că: părţile pot negocia condiţiile de reparare a prejudiciului cauzat petiţionarului prin hotărîrea judecătorească, prin care s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia RM sau de CEDO; nu se măreşte practica CtEDO în privinţa RM, care are efect direct şi obligatoriu asupra ordinii juridice interne, şi care, prin aceasta, imprimă instanţelor de judecată şabloane de conduită la adoptarea hotărîrilor judecătoreşti în sensul neîncălcării prevederilor CEDO. !!! Repararea prejudiciului cauzat printr-o hotărîre judecătoreasca, prin care s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia RM sau de CEDO, poate fi efectuat, în primul rînd, prin modificarea acesteia şi numai apoi prin acordarea unei compensaţii pecuniare. Aceasta, deoarece hotărîrea judecătorească, în ordinea juridică interna, are putere de lucru judecat din care rezultă efectele specifice şi care pot produce consecinţele nefaste şi ilegale asupra subiectului în cauză. Convenţiile de rezolvare amiabilă se încheie prin intermediul grefei, care „cenzurează” corectitudinea şi caracterul echitabil al înţelegerii şi ia notă de declaraţiile concordate sau înţelegerea semnată de părţi. Temeiul prevăzut la lit.g) art.449 CPC implică unele exigenţe specifice de care instanţele de judecată trebuie să ţină cont. Reieşind din sensul art.11 din Legea cu privire la Agentul Guvernamental nr.151/2015, procedura de soluţionare amiabilă se încheie prin semnarea de declaraţii mutuale propuse cu asistenţa CtEDO ori a unui acord scris între Agentul guvernamental şi reclamant sau reprezentantul acestuia. Clauzele acordului se stabilesc în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze în parte şi sînt coordonate în prealabil cu Guvernul şi/sau cu alte autorităţi cărora li se atribuie pretinsa încălcare a drepturilor reclamantului. !!! În toate cazurile cînd este invocat acest temei la cererea de revizuire urmează a fi anexat acordul dat sau declaraţiile scrise mutuale semnate de păr ți. Iar simpla afirmare precum că CtEDO a derulat o procedură amiabilă nu va constitui temei de revizuire. Plenul CSJ a RM, prin hotărîrea nr.14/2005 Cu privire la practica aplicării legislaţiei procesuale la examinarea cauzelor civile în ordine de revizuire explică că !!! procedura amiabilă se confirmă prin copiile următoarelor documente: demersul Agentului guvernamental, răspunsul dat CtEDO despre notificarea Agentului guvernamental, răspunsul dat CtEDO despre recunoaşterea de către stat a violării drepturilor. CtEDO a constatat, printr-o hotărîre, fie Guvernul RM a recunoscut, printr-o declaratie, o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale care poate fi remediată, cel puţin parţial, prin anularea hotărîrii pronun țate de o instanţă de judecată naţională – lit.h) art.449 CPC. !!! Temeiul de revizuire prevăzut în cadrul lit.h) art.449 CPC presupune că CtEDO a constatat, printr-o hotărîre, fie Guvernul RM a recunoscut, printr-o declaraţie, o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale care poate fi remediată, cel puţin parţial, prin anularea hotărîrii pronunţate de o instanţă de judecată naţională. Acest temei de declarare a revizuirii instituie respectarea a 2 condiţii: Prima se referă la consecinţele grave ale încălcării drepturilor sau libertăţilor fundamentale şi care continuă să se producă. A doua consecinţă, deosebit de importantă, vizează imposibilitatea remedierii consecinţelor produse în alt mod decît prin revizuirea hotărîrii pronunţate. Este o condiţie raţională care ţine seama nu doar de caracterul extraordinar al revizuirii, ci şi de faptul că o atare cale procedurală este inutilă ori de cîte ori daunele sau consecinţele negative produse au fost înlăturate într-un alt mod. !!! Acest temei de revizuire este necesar pentru a se crea posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate cetăţenilor prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor lor atunci cînd acest lucru se constată printr-o decizie a CtEDO. Altminteri, autoritatea hotărîrii judecătoreşti pronunţate de instanțele judecătoreşti ale RM riscă să constituie un obstacol major în calea reparării prejudiciului cauzat. Admiterea revizuirii este condiţionată, în primul rînd, de existenţa unei constatări a CtEDO privind încălcarea unui drept sau a unei libertăţi fundamentale a cetăţeanului. Statuarea forului european cu privire la încălcarea unui drept sau libertă ți, nu poate fi negată de instanţa competentă a se pronunţa asupra revizuirii. Dimpotrivă, deciziile CtEDO sînt obligatorii pentru toate statele membre ale Consiliului Europei. !!! Revizuirea hotărîrilor judecătoreşti irevocabile din acest temei se referă la posibilitatea părţii de a obţine, potrivit legii interne, o reparaţie cei puţin parţială, prin anularea hotărîrii pronunţate de o instanţă de judecată naţională. Această condiţie nu se raportează, după

93

a) b)

a) b) c)

     

părerea noastră, la statuările sau consideraţiile juridice cuprinse în hotărîrea instanţei judecătore ști naţionale şi a cărei desfiinţare se urmăreşte prin intermediul revizuirii, ci la însăşi ordinea de drept a statului nostru. Ori de cîte ori, partea ar putea obţine o reparare chiar parţială, potrivit legii interne, desfiinţarea hotărîrii atacate (revizuite) se impune. !!! O problemă importantă care necesită a fi dezvăluită, pentru în țelegerea esenţei temeiului de exercitare a revizuirii conform lit.h) art.449 CPC o constituie efectul CEDO şi a Hotărîrilor CtEDO asupra ordinii juridice interne. CEDO a lăsat la discreţia autorităţilor competente ale statului pîrît să stabilească măsurile cele mai potrivite pentru realizarea restitutio in integrum, ţinînd cont de mijloacele disponibile din cadrul sistemului juridic national. Luînd în considerare necesitatea şi importanţa unui asemenea mecanism, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea nr. R. (2000) 2 cu privire la reexaminarea şi redeschiderea unor cazuri la nivel intern în urma hotărîrilor CtEDO. Potrivit acestei Recomandări, !!! părţile contractante urmează să se asigure că la nivelul intern există posibilităţi adecvate de a realiza, în măsura posibilităţii, restitutio in integrum. Părţile contractante sînt încurajate să-şi examineze sistemele juridice naţionale pentru a se asigura că există posibilităţi corespunzătoare pentru reexaminarea unui caz, inclusiv redeschiderea unui proces, în cazurile în care CtEDO a constatat o încălcare a CEDO, în particular, dacă: partea lezată continuă să suporte consecinţele negative foarte grave în urma deciziei naţionale („violarea continuă”), consecinţe care nu pot fi compensate prin satisfacţie echitabilă şi care nu pot fi modificate decît prin reexaminare sau redeschidere, şi din hotărîrea CtEDO rezultă că:  decizia internă atacată contravine în fond CEDO, sau  încălcarea constatată este cauzată de erori sau deficienţe de procedură de o astfel de gravitate care ar provoca un dubiu serios faţa de rezultatul procedurii interne atacate. Chiar dacă CEDO are efect direct în legislaţia RM, aceasta încă nu înseamnă, că, prin efectul ei, se abroga prevederile actelor normative interne. Totuşi, prevederile naţionale care contravin CEDO nu urmează a fi aplicate, pe motivul inconsisten ței cu prevederile CEDO (ceea ce se deduce din următoarele interpretări oficiale: Hotărîrea Curţii Constituţionale a RM nr.55 şi Hotărîrea Plenului CSJ nr.17/2000, privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale CEDO). !!! Prevederile CEDO sînt obligatorii nu numai pentru instanţele de judecată, dar şi pentru alte autorităţi care participă la înfăptuirea justiţiei, CEDO constituind o parte integrantă a sistemului de drept naţional şi, respectiv, urmînd a fi aplicată direct ca oricare altă lege a RM, cu deosebirea că CEDO are prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin. !!! Hotărîrile definitive ale CtEDO, în baza art.46 din CEDO sînt obligatorii (pentru executare) pentru statele membre care figurează ca pîrît în hotărîre. Hotărîrile CtEDO sînt obligatorii pentru statul pîrît din o dublă perspectivă. Pe de o parte, statul este obligat să achite petiţionarului despăgubirile acordate conform art.41 din CEDO, iar, pe de altă parte, obligă statul să ia anumite măsuri pozitive pentru a exclude viitoarele violări similare ale CEDO. !!! Hotărîrile CtEDO obligă Guvernul pe plan extern, însă strict formal nu sînt executorii pentru autorităţile judiciare. În context, prin o hotărîre a CtEDO nu se stabileşte temeinicia sau netemeinicia unei hotărîri judecătoreşti, ci violarea CEDO. Cu alte cuvinte, CtEDO nu are ca scop înlocuirea instanţelor judiciare na ționale, ci doar supravegherea respectării aplicării CEDO. În consecin ță, pronunţarea unei hotărîri de către CtEDO nu are ca efect subminarea autorităţii lucrului judecat, stabilit prin hotărîrea instanţei naţionale. Totu și, în cazul cînd remedierea situaţiei petiţionarului este imposibilă fără modificarea hotărîrilor judiciare naţionale, modificarea lor este inevitabilă. !!! Aceasta însă nu înseamnă că din momentul în care hotărîrea CtEDO devine definitivă, automat se anulează dispoziţiile hotărîrii naţionale prin care s-a violat CEDO. Statele singure prevăd acest mecanism sau modalitate de remediere, care, spre ex., în procedura civilă a RM este incorporat şi vehiculat prin intermediul procedurii de revizuire (lit.h) art.449 CPC). !!! În cazul în care se pune problema aplicării directe a Convenţiei, instan țele naţionale nu sînt în drept să se abată de la interpretările date de CtEDO, în sensul că instanţele naţionale nu pot da o altă interpretare Convenţiei decît cea dată de CtEDO. Totuşi, în anumite circumstanţe, instanțele naţionale pot completa interpretarea dată de Curte, în sensul dezvăluirii ei, dacă Curtea nu a făcut acest lucru. De altfel, această practică se observă în ultimul timp în multe state membre la Convenţie, unde curţile naţionale merg mai departe decît CtEDO în interpretarea naţională a CEDO. !!! Hotărîrile CtEDO nu modifică şi nici nu anulează hotărîrile judecătoreşti emise de instanţele naţionale. De aceea, CtEDO a indicat într-o decizie că o hotărîre care constată o încălcare implică pentru statul pîrît obligaţiunea juridică de a înceta încălcarea dreptului şi de a lichida consecinţele încălcării în aşa mod încît să restabilească pe cît se poate situaţia anterioară. Procedura revizuirii hotărîrilor judecătoreşti irevocabile Subiecţii revizuirii. Art.447 CPC reglementează expres persoanele care sînt în drept să depună cerere de revizuire: părţile şi alţi participanţi la proces; persoanele care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi prin hotărîrea, încheierea sau decizia judecătorească; Agentul guvernamental, în cazurile prevăzute la lit.g) şi h) art.449 CPC. „Părţile” sînt cei mai frecvenţi subiecţi ai revizuirii, deoarece sînt subiec ți indispensabili ai raportului juridic procesual civil, fără de care acesta nu poate avea loc. Potrivit art.59 CPC, !!! în calitate de parte în proces (reclamant sau pîrît) poate fi orice persoană fizică sau juridică prezumată, la momentul intentării procesului, ca subiect al raportului material-litigios. O altă categorie de subiecţi ai revizuirii, conform art.447 CPC, sînt „alţi participanţi la proces”. În art. 55 CPC sînt enumeraţi participanţii la proces: părţile; intervenienţii; procurorul; autorităţile publice, organizaţiile şi persoanele fizice care sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale altor persoane (art.73 CPC); autorităţile publice care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor altor persoane (art.74 CPC); persoanele interesate în pricinile cu procedură specială. Conform lit.b) art.447 CPC, !!! subiecţi ai revizuirii sînt şi persoanele care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi prin actul judecătoresc contestat. În acest caz, se au în vedere acele persoane, altele decît cele specificate la art.55 CPC, care nu au participat în proces, din anumite considerente, dar cărora prin pronunţarea hotărîrii judecătore ști în cauză li se încalcă drepturile, libertăţile sau interesele legitime. Această situaţie de fapt poate duce la încălcarea dreptului garantat de art.6 din CEDO în cazul cînd, persoanelor neantrenate în proces le sînt lezate drepturile prin actul judecătoresc contestat. În acest sens, CtEDO a reiterat că !!! pretenţia reclamantului, potrivit căreia el avea un drept de proprietate asupra unei părţi din clădirea disputată a fost prejudecată atunci cînd CSJ a admis pretențiile lui privind recunoaşterea dreptului său asupra aceleaşi clădiri, fără a implica însă compania reclamantă ca parte în proces. Interpretarea corectă, în sistemul instituţiei de drept vizate, a prevederilor lit.b) art.447 CPC impune recunoaşterea dreptului persoanelor specificate în textul legii pentru orice temei prevăzut la art.449 CPC, în contextul respectării regulilor prevăzute de CPC. O altă interpretare urmează a fi apreciată ca fiind eronată şi ilegală, ori legea nu distinge şi nici nu condiţionează exercitarea dreptului de a

94

 

a) b)

c) d) e) f)

depune o cerere de revizuire persoanelor care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi prin hotărîrea, încheierea sau decizia judecătorească, doar pentru anumite temeiuri din acelea enumerate la art.449 CPC. Prin conţinutul prevederilor lit.с) art.449 CPC, !!! în calitate de temei ai declarării revizuirii este reglementată situaţia cînd instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost implicate în proces, reintrodus prin Legea RM nr.155/2012. !!! Acest temei de declarare a revizuirii nu este limitat, în ceea ce prive ște posibilitatea exercitării lui doar de către subiecţii prevăzuţi la lit.b) art.447 CPC, adică de către persoanele care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi prin hotărîrea, încheierea sau decizia judecătorească, urmează a fi interpretat ca atare din considerentele art.27 CPC. !!! Încît persoana care nu dispune de un drept material, nu poate avea nici un interes procesual, şi respectiv, nu este în drept să dispună de un drept procesual. Or, legea nu impune restricţii în ceea ce priveşte cazul exercitării acelui temei şi de către subiecţii prevăzuţi la lit.a) art.447 CPC, adică de către părţi şi alţi participanţi la proces. Obiectul revizuirii. Potrivit prevederilor art.446 CPC, pot fi supuse revizuirii hotărîrile, încheierile şi deciziile irevocabile ale tuturor instanțelor judecătoreşti, în condiţiile prezentului capitol. Potrivit art.14 CPC, !!! în categoria actelor judecătorești de dispoziţie intră şi ordonanţa judecătorească, care se emite la examinarea în prima instanţă a pricinilor specificate la art.345 CPC (procedura în ordonanţă sau denumită şi procedura simplificată). În art.446 CPC, există o omisiune importantă, în sensul că obiect al revizuirii poate fi şi ordonanţa judecătorească. Deocamdată, însă, nu poate fi aplicată norma procesuală extensiv. Sînt susceptibile de a fi revizuite toate hotărîrile judecătoreşti, inclusiv şi hotărîrile judecătoreşti suplimentare (art.250 CPC). !!! Privitor la încheierile judecătoreşti, în principiu, sînt susceptibile de a fi contestate toate dispoziţiile judecătoreşti prin care nu se soluţionează fondul cauzei, dar care sînt susceptibile de atac separat. !!! Încheierile judecătorești, însă, care nu sînt susceptibile de atac separat, dar care se atacă doar odată cu fondul cauzei, nu pot constitui obiect separat al revizuirii, deoarece, în acest caz, ele se vor ataca doar prin prisma hotărîrii judecătoreşti. Privitor la actele judecătoreşti emise de instanţa de judecată după pronunţarea hotărîrilor judecătoreşti (este cazul situaţiilor reglementate la art.249-253 CPC), acestea pot fi revizuite separat de hotărîrea judecătorească . Deoarece, acestea vizează nişte aspecte legate de deplinătatea actelor judecătoreşti. În particular, încheierile de corectare a greşelilor din hotărîre (art.249 CPC), precum şi cele de explicare a hotărîrilor (art.251 CPC), de amînare şi eşalonare a executării hotărîrii, schimbarea modului şi ordinii de executare a ei (art.252 CPC), cît şi cele de indexare a sumelor adjudecate (art.253 CPC) pot constitui obiect separat de contestare în procedura revizuirii. !!! În unele cazuri legea prevede expres imposibilitatea absolută de atacare a unor dispoziţii judecătoreşti. Nu se supun nici unei căi de atac şi nu se supun nici revizuirii: încheierile prin care se soluţionează conflictele de competenţă (alin.(8) art.44 CPC), încheierile cu privire la anularea ordonanţei judecătoreşti (alin.(1) art.353 CPC). Nu intră în categoria hotărîrilor susceptibile de revizuire deciziile date în apel sau recurs prin care s-a dispus rejudecarea cauzei. De asemenea, !!! revizuirea poate fi exercitată chiar dacă partea nu a uzat de căile de atac apelul şi recursul, deci, nu există condiţia restrictivă de la recurs, care nu poate fi utilizată dacă s-a omis apelul. Unica condiţie pentru depunerea cererii de revizuire fiind ca actul judecătoresc să fie irevocabil. Legea nu condiţionează admisibilitatea revizuirii de exercitarea în prealabil a apelului sau recursului. Instanţa competentă să examineze cererea de revizuire. Cererea de revizuire, potrivit prevederilor alin.(2) art.451 CPC, se depune la instanța competentă prevăzută la art.448 CPC. În principiu, !!! regulile ce reglementează competenţa instanţelor de judecată la examinarea cererilor de revizuire sînt guvernate de caracterul de retractare al revizuirii. În conformitate cu alin.(1) art.448 CPC, în cazul în care cererea de revizuire se depune împotriva unei hotărîri sau încheieri rămase irevocabilă prin neatacare, aceasta se soluţionează de instanţa care s-a pronunţat asupra fondului. Însă, !!! în cazul în care cererea de revizuire împotriva unei hotărîri care, fiind supusă căilor de atac, a fost menţinută, modificată sau casată, emiţînd-se o nouă hotărîre, se soluţionează de instanţa care a men ținut, a modificat hotărîrea sau a emis o nouă hotărîre. Ca excepţie de la regula generală expusă la alin.(1)-(2) art.448 CPC, potrivit alin.(3) art.448 CPC, cererea de revizuire declarată în temeiurile prevăzute la lit.g) şi h) art.449 CPC se examinează în toate cazurile de CSJ, în conformitate cu prevederile art.453 CPC. !!! Cererile de revizuire împotriva deciziilor curţilor de apel, în privinţa cărora CSJ s-a pronunţat printr-o decizie asupra inadmisibilităţii, se examinează de CSJ (alin.(4) art.448 СРС). Deşi CSJ a RM a recomandat de a emite încheiere de refuz în primirea cererii de revizuire, dacă aceasta a fost depusă la o altă instanţă decît cea competentă, explicînd părților dreptul de a se adresa la instanţa competentă să examineze cererea de revizuire. Această abordare este contară prevederilor alin.(1) art.452 CPC, care stipulează în mod direct aplicabilitatea normelor cererii de chemare în judecată la examinarea cererii de revizuire. Impunerea cu taxa de stat. Potrivit prevederilor lit.n) alin.(1)art.85, cererile de revizuire nu se impun cu taxa de stat. Depunerea cererii de revizuire. Alin.(4) art.451 CPC reglementează inadmisibilitatea depunerii repetate a cererii de revizuire în baza acelorași temeiuri. În acest caz, adresarea cu acelaşi temei, adică potrivit art.449 CPC, dar cu indicarea altor circumstanţe, nu se va încadra în rigorile enunţate la alin.(4) art.451 CPC. Legiuitorul a avut în vedere contracararea situaţiilor depunerii cererii de revizuire pentru acelaşi temei în cazul circumstanţelor identice, de ex.: cu scopul de a prezenta cererea sa altui magistrat al aceleiaşi instanţe, în caz de respingere anterioară a cererii sale de revizuire. Termenul de depunere a cererii de revizuire. Termenul de depunere a cererii de revizuire reprezintă intervalul de timp pe durata căruia poate fi exercitată revizuirea. Termenul dat este unul legal şi imperativ. !!! Termenul de declarare a cererii de revizuire este şi o condiţie obligatorie de exercitare şi admitere a cererii de revizuire, nerespectarea căreia poate duce la consecinţe grave în ce priveşte periclitarea securită ții raportului juridic. Reieşind din prevederile art.450 CPC, cererea de revizuire se depune în termen de 3 luni, punctul de plecare al căruia este diferit, în funcţie de motivul invocat. Cererea de revizuire se depune: în termen de 3 luni din ziua în care sentinţa penală a devenit irevocabilă – în cazul prevăzut la lit.a) art.449 CPC; în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cuno știn ță de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost şi nu puteau să-i fie cunoscute anterior, dar nu mal tîrziu de 5 ani de la data rămînerii irevocabile a hotărîrii, încheierii sau deciziei – în cazul prevăzut la lit.b) art.449 CPC. Termenul de 5 ani este un termen general de decădere, care asigură securitatea raportului juridic şi el constituie o normă specială, care acoperă şi termenul de 1 an reglementat de alin.(4) art.116 CPC; în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cuno știn ță de circumstanţele respective – în cazul prevăzut la lit.с) art.449 CPC; în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cuno știn ță de hotărîrea, sentinţa sau decizia anulată sau modificată care a servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere – în cazul prevăzut la lit.e) art.449 CPC; în interiorul termenului de derulare a procedurii de reglementare pe cale amiabilă la CtEDO – în cazul prevăzut la lit.g) art.449 CPC; în termen de 6 luni de la pronunţarea hotărîrii sau deciziei CtEDO – în cazul prevăzut la lit.h) art.449 CPC. Dacă cererea de revizuire a hotărîrilor judecătoreşti este depusă cu omiterea termenelor de adresare prevăzute în art.450 CPC, aceasta urmează a fi respinsă ca fiind inadmisibilă.

95

1) 2)

Însă, în cazul omiterii termenului de declarare a cererii de revizuire prevăzut la art.450 CPC, !!! revizuentul poate solicita repunerea în termen potrivit prevederilor art.116 CPC, întrucît CPC nu prevede careva restricţii în această privinţă şi nici nu instituie careva termen de decădere. !!! Pentru repunerea în termen a cererii de revizuire, rămîn aplicabile cerinţele din prevederile alin.(4) art.116 CPC cu privire la termenul de decădere de 30 de zile, care se va calcula din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care justifică depăşirea termenului de procedură. Însă, chiar şi în situaţia solicitării repunerii în termenul de declarare a cererii de revizuire, instanţa de judecată urmează să aprecieze suficienţa justificării motivelor invocate pentru a prelungi acest termen de prescripţie în coraport cu puterea iucrului judecat a hotărîrii judecătoreşti. Condiţii de formă a cererii de revizuire. Cererea de revizuire se depune în scris de persoanele mentionate la art.447 CPC, indicîndu-se, în mod obligatoriu, temeiurile consemnate la art.449 CPC. De asemenea, în toate cazurile, la cererea de revizuire urmează să fie anexate probele ce ar confirma temeiurile invocate. În acest sens, reieşind din alin.(1) art.452 CPC, faţă de cererea de revizuire ar trebui să se înainteze cerinţe de formă şi conţinut asemănătoare cu acelea înaintate faţă de cererea de chemare în judecată. În acest sens, !!! trebuie să se verifice respectarea tuturor condiţiilor privind depunerea cererii de revizuire, iar, în lipsa unor reglementări exprese, sînt aplicabile normele din art.170, 171 sau, după caz, art.368, 369 CPC. Deşi alin.(1) art.451 CPC înaintează faţă de cererea de revizuire doar 3 condiţii: forma scrisă, temeiurile consemnate la art.449 CPC, anexarea probelor ce ar confirma temeiurile invocate – practica ne arată că cererile de revizuire sînt formulate cu respectarea cerinţelor asemănătoare înaintate faţă de cererile de chemare în judecată. !!! Posibil că această soluţie este majoritar acceptată în practică, din ideea că, totuşi, revizuirea vizează redeschiderea fondului cauzei ce urmează a fi examinată după regulile de examinare a cererii de chemare în judecată, după cum prevede alin.(1) art.452 CPC. Cererea de revizuire poate fi declarată pentru mai multe temeiuri, din cele enumerate la art.449 CPC, în acest sens neexistînd nici o limitare CPC. !!! Revizuirea, prin sine însăşi, nu este suspensivă de executare, ca, de ex., în cazul apelului (art.363 CPC) sau recursului împotriva încheierilor judecătoreşti (art.403 CPC). Instanţa de revizuire este în drept să suspende executarea hotărîrii a cărei revizuire se cere, dacă se depune o cauţiune în condiţiile art.435 CPC. Privitor la cererea de revizuire nu se admite suspendarea executării hotărîrii din oficiu. În caz contrar, s-ar atenta la securitatea circuitului civil, întrucît simplul fapt al iniţierii procedurii de revizuire nu suspendă executarea actului judecătoresc contestat, după cum nu afectează nici valabilitatea lui. Or, instanţa de judecată examinînd cererea de revizuire nu are drept scop efectuarea unui control judiciar, ci doar constatarea existenţei temeiurilor de declarare a revizuirii, iar în cazul în care acestea se adeveresc drept efect de a revizui actul judecătoresc contestat în contextul prevederilor art.449 CPC. Examinarea cererii de revizuire. Potrivit prevederilor alin.(1) art.452 CPC instanţa de judecată examinează cererea de revizuire în şedinţa publică în conformitate cu normele de examinare a cererii de chemare în judecată. Se disting două faze ale procedurii de examinare a cererii de revizuire: admisibilitatea cererii de revizuire; examinarea cererii de revizuire în fond. !!! La această etapă (admisibilitatea cererii de revizuire), instanţa de judecată verifică dacă sînt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admisibilitatea revizuirii, apoi va proceda la administrarea probelor necesare. Respectiv, în cazul în care instanţa de judecată constată că au fost respectate cerinţele enunţate, aceasta va intenta procedura de revizuire fără a anula actul judecătoresc contestat. !!! După examinarea admisibilităţii cererii de revizuire şi demarării (intentării) acestei etape, instanţa de judecată va examina fondul revizuirii cu referire la fondul cauzei, limitat de temeiul de revizuire declarat, motiv din care instanţa de judecată continuă să examineze fondul cauzei, fără a anula hotărîrea judecătorească, însă în limitele temeiului de revizuire declarat. Adică, instanţa de judecată urmează să verifice pertinenţa elementelor de fapt şi admisibilitatea lor prin prisma temeiului de revizuire declarat, în raport cu fondul cauzei reţinut în actul judecătoresc supus revizuirii fără a-l anula la această etapă. Un rol foarte important în promovarea unei cereri de revizuire îl are şi probaţiunea, reieşind chiar din cerinţele înaintate în alin. (1) art. 451 CPC cu privire la obligativitatea anexării probelor ce confirmă temeiurile consemnate la art.449 CPC şi invocate în cererea de revizuire. Urmează a-şi găsi aplicabilitatea şi regulile prevăzute nu doar în capitolul din CPC ce se referă la dezbaterile judiciare, dar şi cele prevăzute de alt capitol din CPC care reglementează probele şi probaţiunea, privitor la probaţiune. La acest capitol, un aspect foarte important îl constituie aplicabilitatea regulilor cu privire la pertinenţa probelor, deoarece aceasta, în esenţă, şi constituie conţinutul revizuirii privind procedura de admisibilitate a temeiului de revizuire invocat. Reieşind din prevederile alin.(1) art.452 CPC, !!! aplicabilitatea prevederilor art.186 CPC este evidentă. Însă, este şi de netăgăduit importanţa referinţei ca instrument eficient în apărarea drepturilor intimatului la cererea de revizuire declarată de revizuent. Prin prisma alin.(1) art.452 CPC, instanţa de judecată îşi menţine obligaţia de a explica drepturile şi obligaţiile participanţilor în conformitate cu art. 202 CPC, de la etapa pregătitoare a dezbaterilor judiciare, părţile avînd posibilitatea de a-şi realiza drepturile procesuale. De asemenea, !!! cererea de revizuire urmează a fi examinată în şedinţă de judecată publică. În baza practicii sale judiciare, CSJ examinează cererile de revizuire fără citarea părţilor, reieşind din dezideratul că această instanţă, din punct de vedere funcţional, de la 01 decembrie 2012, în virtutea modificărilor operate prin Legea nr.155/2012 la art.444 CPC examinează recursul fără înştiinţarea participanților la proces. Respectiv, CSJ poate decide invitarea unor participanţi sau reprezentanţi ai acestora, după caz. !!! Această interpretare neîntemeiată, deoarece nu pot fi limitate regulile de examinare a revizuirii în şedinţă publică doar în instanţa de fond sau în instanţa de apel. Incidentele procesuale apărute în legătură cu amînarea procesului, la examinarea cererii de revizuire în şedinţă de judecată publică, urmează a fi soluţionate potrivit art.208 CPC. Iar, pentru cazul neprezentării participanţilor la proces, a părţilor şi reprezentanţilor lor, a martorului, expertului, specialistului şi interpretului, urmează a fi aplicate prevederile art.205-207 CPC, în pofida faptului că alin.(3) art.452 CPC, prevede că participanţilor la proces li se comunică locui, data şi ora şedinţei, iar neprezentarea lor nu împiedică examinarea cererii de revizuire. Prin neasigurarea obligativităţii existenţei la dosar a dovezii citării legale, participan ților la proces li se încalcă dreptul la apărare. În cazul examinării cererii de revizuire în şedinţă publică, la materialele cauzei trebuie să fie anexate datele care ar confirma faptul citării legale a participanţilor la proces. În contextul prevederilor Legii nr.87/2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în iermen rezonabil a hotărîrii judecătoreşti, ar fi oportună examinarea cererii de revizuire în termeni mai restrînşi. Dat fiind faptul că prin intermediul revizuim se atentează la circuitul civil prin tulburarea stabilităţii raportului juridic, respectarea unui termen restrîns de examinare a cererii de revizuire ar constitui o garanţie în plus atît a termenului rezonabil de examinare a cererii de revizuire cît şi privitor la interesul general de înfăptuire a justiţiei. Se reţine că, !!! cererea de revizuire poate fi înaintată şi în situaţia cînd acţiunea constă din mai multe pretenţii (capete de cerere), invocîndu-se temei de revizuire doar pe un capăt de cerere. în acest caz, în situa ția admiterii cererii de revizuire, rejudecarea cauzei va fi

96 limitată doar la acele capete ale acţiunii asupra cărora s-a admis cererea de revizuire, celelalte pretenţii fiind acoperite de puterea lucrului judecat a hotărîrii judecătoreşti irevocabile, adică în partea în care hotărîrea nu a fost anulată (revizuită). !!! O altă ipoteză vizează admisibilitatea participării la examinarea cererii de revizuire de către acelaşi judecător sau complet de judecată. Judecătorul care a emis hotărîrea va fi în drept să examineze cererea de revizuire. Aceasta se explică prin faptul că judecătorul nu şi-a expus opinia pe marginea unor noi fapte necunoscute lui la emiterea hotărîrii. Într-o cauză, CtEDO a considerat că nu a avut loc încălcare a art. 6 CEDO (dreptul la judecarea cauzei de către o instanţă independentă şi impar țială) în măsura în care se poate presupune în mod rezonabil că judecătorii, conştienţi de faptul că au pronunţat decizia iniţială în baza unor probe limitate, examinaseră cazul dintrun alt punct de vedere, după o dezbatere contradictorie şi în lumina unor informaţii mai complete. În situaţia în care cererea de revizuire este motivată prin temeiurile din lit.g) şi lit.h) art.449 CPC, fiind rezultatul unei erori a judecătorului, aceasta urmează a fi examinată de un alt complet de judecători.

a) b)

1)

2)

Împuternicirile instanței judecătorești la soluționarea revizuirii Potrivit alin.(1) art.453 CPC, după ce examinează cererea de revizuire, instanţa emite unul din următoarele acte de dispoziţie: încheierea de respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă; încheierea de admitere a cererii de revizuire şi de casare a hotărîrii sau deciziei supuse revizuirii. !!! Reieşind din prevederea sus citată, actul judecătoresc de dispoziţie, prin care se soluţionează cererea de revizuire este încheierea judecătorească. În acest context, se disting următoarele acte de dispoziţie ale acesteia: de admitere a cererii de revizuire, în cazul respectiv actul judecătoresc contestat urmează a fi casat, iar cauza rejudecată. În cazul în care la această etapă actul judecătoresc contestat este executat, ulterior, pot apărea dificultăţi cu privire la procedura de întoarcere a executării silite, reglementată de art.157-160 Codul de executare. !!! Importanţa luării în considerare a aspectelor legate de executarea actului judecătoresc contestat în ordine de revizuire, rezidă în faptul că în cazul admiterii cererii de revizuire şi, ca rezultat al rejudecării cauzei, ar putea fi pronunţată o soluţie contrară, prin care acţiunea înaintată ar putea fi respinsă total sau partial, iar în cazul respectiv ar putea apărea dificultăţi cu privire la întoarcerea executării silite. !!! Motiv din care şi Plenul CSJ explică faptul că în situatia cînd cererea de revizuire se admite, instanţa va elibera, la solicitarea părţilor, în regim de urgenţă, dispozitivul încheierii privind admiterea revizuirii pentru a se decide asupra executării hotărîrii. În aceeaşi ordine de idei, în circumstanţe excepţionale, reexaminarea unei cauze sau redeschiderea procedurilor s-au dovedit cele mai eficiente, uneori chiar unice mijloace pentru realizarea restitutio in integrum. de respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă. În acest caz, motive pentru declararea cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă serveşte faptul:  omiterii termenului de declarare prevăzut la art.450 CPC,  ca fiind declarată în afara temeiurilor prevăzute la art.449 CPC sau abuziv, adică pentru aceleaşi temeiuri, potrivit alin.(4) art.451 CPC;  ca fiind neîntemeiată – cînd temeiurile de declarare a cererii de revizuire invocate potrivit art.449 CPC nu se adeveresc. !!! În cazul în care o hotărîre sau o decizie neexaminată în recurs a fost supusă revizuirii, pricina se judecă, după casarea hotărîrii sau deciziei, conform regulilor generale stabilite de CPC al RM (alin.(4) art.453 CPC). În cazul în care o hotărîre examinată în recurs pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul a fost supusă revizuirii, pricina se trimite, dupa casarea hotărîrii, la rejudecare în instanţa care a emis hotărîrea sau, după caz, în instanţa de recurs, potrivit prevederilor alin. (5) art.453 CPC. În cazul în care o hotărîre examinată anterior în apel şi în recurs a fost supusă revizuirii, pricina se trimite, după admiterea cererii de revizuire la rejudecare în apel sau în primă instanţă, după caz, potrivit prevederilor alin.(6) art.453 CPC. !!! Motivaţia de a trimite cauza la rejudecare în instanta de apel rezidă în faptul că apelul este devolutiv şi permite rejudecarea fondului cauzei. În acest caz, în vederea soluţionării cauzei într-un termen rezonabil s-ar justifica trimiterea cauzei la rejudecare in instanţa de apel. Iar rejudecarea cauzei va fi argumentată de către prima instanţa doar în cazul în care viciile depistate nu pot fi înlăturate de către instanţa de apel. !!! Dacă ambele părţi solicită, cauza urmează a fi trimisă spre rejudecare în instanţa de fond pentru a nu li se îngrădi dreptul la aparare şi implicit pentru a nu le lipsi de dreptul la o cale de atac. Spre ex., în cazul cînd în urma examinării cererii de revizuire s-a depistat că în proces nu a fost atrasă partea corespunzătoare, pricina se va trimite, după admiterea cererii de revizuire, la rejudecare în instanţa de fond, ţinînd cont de faptul, că în instanţa de apel nu pot fi atrase noi părţi. Rezultat al admiterii cererii de revizuire – este rejudecarea cauzei. În cazul respectiv reclamantul nu are obligaţia de a depune din nou o cerere de chemare în judecată şi nici obligaţia de a achita din nou taxă de stat pentru înaintarea acţiunii. Or, rejudecarea constituie un efect sine qua non al admiterii cererii de revizuire prescris direct de lege care trebuie să ducă la o nouă rejudecare a cauzei. Căile de atac asupra actelor de dispoziţie ale instanţei de revizuire. !!! Actul de dispoziţie al instanţei de revizuire: se pronunţă în camera de deliberare, atît încheierea de admitere a cererii de revizuire cît şi cea de declarare a inadmisibiiităţii. Potrivit prevederilor art. 453 CPC, încheierea de admitere a cererii de revizuire se supune căilor de atac o dată cu fondul, în condiţiile legii. !!! Încheierea de respingere a cererii de revizuire poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară, cu excep ția cazurilor în care cererea de revizuire este examinată de CSJ, conform prevederilor alin.(3) art.453 CPC. Se reţine că, !!! încheierea privind respingerea cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă, pronunţată de CSJ este irevocabilă, părţile fiind lipsite de dreptul de a o ataca cu recurs. Decizia pronunţată de instanţa de recurs referitor la legalitatea respingerii cererii de revizuire, în cazul dat, este irevocabilă şi nu poate fi contestată pe căile de atac prevăzute de CPC la CSJ. În acest caz, decizia pronunţată de instanţa de recurs referitor la legalitatea respingerii cererii de revizuire este irevocabilă şi formal s-ar încadra în obiectul revizuirii potrivit prevederilor art.446 CPC. !!! Acest raţionament, din punct de vedere conceptual, nu este admisibil. Motivul ar fi respectarea principiului unicităţii exercitării căii de atac, care presupune că dreptul de a exercita o cale de atac este unic şi se epuizează odată cu exercitarea lui, astfel se asigură securitatea raportului juridic. !!! În urma rejudecării cauzei după admiterea cererii de revizuire, instan ța de judecată adoptă o hotărîre, care poate fi supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărîrea revizuită odată cu fondul cauzei. Tema: PROCESUL CIVIL CU ELEMENTE DE EXTRANEITATE Aspecte generale privind procedura civilă cu elemente de extraneitate Dinamica relaţiilor interumane, libertatea de circulaţie a mărfurilor, persoanelor si serviciilor determină intensificarea raporturilor juridice civile și complicarea acestora prin elemente de extraneitate. !!! Raporturile juridice cu element de extraneitate pot deveni litigioase, respectiv, pot fi deduse judecăţii. În asemenea cazuri, se vor aplica normele dreptului procesual civil internaţional. Dreptul procesual civil internaţional este totalitatea normelor juridice procesuale care se aplică în legătură cu examinarea şi soluţionarea de către instanţele judecătorești ale RM a cauzelor civile cu elemente de extraneitate.

97

1) 2) 3)

a) b) c)

!!! Chiar dacă se utilizează sintagma „internaţional”, desigur nu trebuie confundat procesul civil internaţional cu activitatea instanţelor internaţionale, cum este CtEDO (Strasbourg), Curtea Europeană de Justiţie (Luxemburg), Curtea internaţională de Justiţie (Haga). Termenul „proces civil internaţional” are un caracter abstract, deoarece, de la stat la stat distincţia dintre normele juridice ce ţin de procedura soluţionării litigiului şi normele juridice care reglementează fondul litigiului diferă. În unele state există instituţii de drept care se atribuie normelor juridice materiale, iar în alte state aceleaşi instituţii sînt atribuite normelor juridice de procedură. Se mai utilizează și termenul de „ proces civil internaţional” care cuprinde normele juridice, care reglementează solu ționarea unor probleme procesuale, apărute în legătură cu valorificarea drepturilor subiective ale străinilor în faţa instanţei de judecată. Procesul civil naţional se consideră cu elemente de extraneitate dacă pricina dedusă judecăţii în RM are legătură prin unul sau mai multe elemente (părţi, obiect al litigiului, loc al încheierii sau executării contractului, etc.) cu cel puţin două sisteme naţionale de drept material. Elementele de extraneitate sînt prezente în cadrul raporturilor de procedură civilă în următoarele cazuri: Cînd subiecţii unui raport juridic material-litigios care este obiectul examinării în instanţa naţională sînt cetăţeni străini, apatrizi, persoane juridice străine sau organizaţii internaţionale (persoane străine). De ex.: desfacerea unei căsătorii între un cetăţean al RM şi o cetăţeancă a Franţei sau încasarea de către un creditor-persoană juridică cu sediul în România a unei datorii de la un debitor-agent economic din RM. Obiectul raportului juridic material-litigios este un bun care se află pe teritoriul altui stat. De ex., un litigiu privind partajarea masei succesorale în care este inclus un bun ce se află pe teritoriul unui stat străin. Faptul juridic care poate genera, modifica sau stinge efecte juridice s-a produs pe teritoriul altui stat. În acest sens situaţiile se pot complica prin:  locul unde s-a încheiat actul juridic este în străinătate. De ex., un cetăţean al RM care se află în Canada îşi întocmeşte acolo testamentul;  locul executării actului juridic este în străinătate. De ex., un agent economic din RM livrează marfă în Federaţia Rusă;  locul producerii faptului cauzator de prejudiciu sau locul unde apare prejudiciul este în străinătate. De ex., unui cetăţean al RM i s-a cauzat o vătămare a sănătătii în Portugalia;  locul judecării litigiului este într-o altă ţară. De ex., o hotărîre a unei instanţe de judecată sau arbitraj pronunţată în străinătate urmeaza a fi executată pe teritoriul RM. !!! Oricare din cele 3 elemente de extraneitate poate fi prezent – pîrît sau împreună cu celelalte în cadrul raporturilor-procesuale civile. De ex., cetăteanul UE de naţionalitate german, decedat m Canada a testat banii dintr-un cont bancar elveţian unui cetăţean al RM domiciliat în Federaţia Rusă (subiecţii – cetăţeni ai doua state diferite obiectul material-litigios – bunuri aflate pe teritoriul Elveţiei, fapte juridice cauzatoare de efecte: testamentul întocmit în Germania şi decesul produs pe teritoriul Canadei). !!! Într-o astfel de situaţie trebuie de clarificat instanţa cărui stat este competentă să examineze această cauză civilă. Pe urmă trebuie de clarificat care lege procesuală se va aplica respectivei cauze civile. În ultimul rînd, se rezolvă problema ce ține de determinarea legii materiale aplicabile acestui raport juridic devenit litigios (fondul cauzei). Procedura de judecare a cauzelor civile cu elemente de extraneitate Determinarea competenței jurisdicționale pentru examinarea cauzelor civile cu elemente de extraneitate Noţiunea de competenţă în dreptul procesual civil internaţional se deosebeşte de noţiunea de competenţă în legislaţia procesualcivilă a RM, căci ea stabileşte reguli de soluţionare a cauzelor civile cu element de extraneitate nu între instanţele judecătoreşti ale unui stat, ci ale diferitor state. Dacă o instanţă judecătorească din RM este sesizată cu o cauză civilă care conţine cel puţin un element de extraneitate judecătorul încă de la faza intentării procesului trebuie sa decidă dacă respectiva cauză este de competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale sau de competenţa instanţelor judecătoreşti ale altui stat. Această situa ție în care instanţele a două sau mai multe ţări par a fi competente în soluţionarea unui litigiu se numeşte conflict internațional de jurisdicţii. Altfel spus, competenţa în dreptul internaţional privat este aceea caie se referă la determinarea instanţelor unei ţări, care sînt chemate să soluţioneze litigiul ivit. !!! Dreptul procesual civil internaţional are drept prim scop soluţionarea conflictului de jurisdicţii între instanţele de judecată ale diferitor state. În literatura de specialitate se menţionează că soluționarea acestei probleme are o importanţă enormă, deoarece de soluţia ei va depinde: Sistemul de norme conflictuale aplicabile pentru determinarea dreptului material aplicabil şi ca efect soluţia litigiului. Procedura soluţionării litigiului. Spectrul de drepturi şi obligaţii procesuale ale părţilor şi alte aspecte procesuale ale soluţionării pricinii în fond. Instanţa îşi determină competenţa în soluţionarea unui litigiu cu element de extraneitate potrivit normei procedurale proprii, adică potrivit legii forului. Legea forului RM statuează că dacă prin tratatul international la care RM este parte sînt stabilite alte norme decît cele prevăzute de legislaţia procedurală civilă a RM, se aplică normele tratatului internaţional, dacă din acesta nu rezultă că pentru aplicarea lor este necesară adoptarea unei legi naţionale. !!! De aceea, dacă o instanţă de judecată din RM este sesizată cu o cerere cu element de extraneitate, judecătorul trebuie să clarifice ce fel de element de extraneitate este implicat. Actualmente, RM are mai multe tratate interstatale în care se conţin norme cu privire la competenţa jurisdicţională. Prevederile acestor tratate trebuie consultate, în primul rînd, pentru a clarifica dacă sînt sau nu instanţele judecătoreşti din statul nostru competente să judece. !!! Aceasta, deoarece există convenţii şi tratate internaţionale bilaterale care stabilesc prevederi diferite, care sînt prioritare faţă de cele naționale. De ex., în conformitate cu art.461 CPC instanţele din RM au competenţă exclusivă de a examina cauzele privind recunoaşterea dispariţiei fără urmă sau declararea decesului persoanei, dacă aceasta este cetăţean al RM sau a avut pe teritoriul ei ultimul domiciliu cunoscut şi de soluţionarea acestei probleme depinde apariţia de drepturi şi obligaţii pentru persoane fizice sau organizaţii cu domiciliu sau sediu în RM. În acelaşi timp, prevederile art.23 din Tratatul între RM şi Ucraina privind asistenta juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13.12.1993 nu admit sub nici o condiţie declararea persoanei dispărute de către instan țele moldoveneşti dacă persoana este cetăţean al Ucrainei. Iar în ceea ce priveşte declararea morţii persoanei cetăţean al Ucrainei sînt impuse condiţii în plus decît cele prevăzute la lit.с) alin.(2) art.461 CPC. !!! Adică, instanţele moldoveneşti vor putea examina o astfel de cauză numai dacă cererea privind declararea morţii cetăţeanului Ucrainei a fost depusă de persoana care are intenţia să realizeze drepturile sale ce rezultă din raporturile succesorale sau patrimoniale între soţi, privitor la bunurile imobile ale persoanei care a murit sau şi-a pierdut viaţa, dacă aceste bunuri se află pe teritoriul RM sau dacă cererea este depusă de soţul persoanei decedate care are domiciliul pe teritoriu RM. !!! Alteori, tratatele încheiate între state referitoare la asistenţa juridică reciprocă prevăd situaţii mai concrete, suplinind astfel normele privind competenţa din legislaţiile naţionale. De ex., în cazul declarării nulită ții căsătoriei în Codul nostru de procedură civilă este prevăzută o singură situaţie şi anume – cînd ambii soţi domiciliază în RM, iar unul dintre ei este cetăţean al RM sau apatrid – caz în care instanţele din RM vor avea competenţă exclusivă (lit.g) alin.(1) art.461 CPC). Totuşi, în Tratatul între RM şi Republica Lituania cu

98

1)

2)

a) b) c) d)





3)

privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 09.02.1993 se prevăd şi alte cazuri cînd RM va avea competenţă în astfel de litigii şi anume, în conformitate cu art.27 din tratatul menţionat supra, instanţele din RM vor fi competente să soluţioneze litigii privind constatarea nulităţii căsătoriei, dacă soţii au domiciliul în RM la momentul depunerii cererii indiferent de cetăţenia acestora sau dacă unul dintre soţi este cetăţean al Moldovei şi domiciliază în RM. Potrivit alin.(4) art.459 CPC, !!! instanţa sesizată verifică din oficiu competen ța sa de a soluţiona pricina cu element de extraneitate şi, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea şi nici o altă instanţă a RM, respinge cererea. Sintagma „respinge cererea” trebuie interpretată ca refuz în primirea cererii conform lit.a) alin.(1) art.169 CPC sau încetare a procesului conform lit.a) art.265 CPC, reieşind din imposibilitatea oricărei instanţe judecătoreşti din RM de a examina respectiva cerere, ceea ce realmente semnifică că nu se poate judeca în procedura noastră civilă. În acest sens a statuat şi Plenul CSJ. Pentru a răspunde la întrebarea, dacă este sau nu de competenţa instanţelor din RM cererea de chemare în judecată cu element de extraneitate, trebuie de a identifica nu doar prevederile tratatelor interstatale ia care sîntem parte, dar şi de a respecta consecutivitatea cîtorva categorii de competenţă jurisdicţională: Competenţa jurisdicţională exclusivă a instanţelor din RM în privinţa cauzelor civile cu element de extraneitate . Competenţa jurisdicţională exclusivă determină în mod imperativ prerogativa instanţelor judecătoreşti din RM de a examina şi soluţiona cauze civile indiferent de elementul de extraneitate pe care îl conţin. Hotărîrile judecătoreşti străine pronunţate cu nesocotirea competenţei exclusive a instanţelor din RM nu pot fi recunoscute şi executate în RM (lit.c) alin.(1) art.471 CPC). !!! Regulile evocate se bazează pe principiile suveranităţii şi independenţei statelor. !!! Subiecţii raporturilor juridice nu pot stabili prin contract altă competen ță, ignorînd-o pe cea exclusivă a instanţelor RM, adică prorogarea convenţională a competenţei exclusive nu este posibilă. În instanţa de judecată din RM nu se poate invoca excepţia de necompetenţă în privinţa unei cauze cu element de extraneitate de competenţă exclusivă. !!! Competenţa juridică exclusivă este prevăzută în art.461 CPC, care, în două alineate consecutive, se referă la procedura contencioasă pe acţiuni civile şi la procedura specială. Alin.(3) din respectivul articol prevede că competenţa instanţelor judecătoreşti ale RM stabilită în prezentul articol şi la art.460 nu se exclude prin faptul că acelaşi proces sau un proces conex a fost pornit în faţa unei instanţe judecătoreşti străine. !!! Adică, dacă într-o instanţă judecătorească străină s-a intentat vreo cauză civilă prevăzută în art.461 şi 460 CPC, atunci intentarea aceleiaşi cauze (acelaşi obiect, acelaşi temei, aceleiaşi părţi) în instanţa judecătorească din RM este legitimă şi nu vine în contradicţie cu principiul respectării jurisdicţiei străine. Cu referire la cauzele conexe situaţia este similară. Competenţa jurisdicţională contractuală a instanţelor din RM în privinţa cauzelor civile cu element de extraneitate. Reieşind din caracterul dispozitiv al drepturilor materiale civile, precum şi al drepturilor procedurale civile, părţile sînt în drept ca printr-o convenţie să schimbe competenţa unei instanţe de a examina litigiul, investind o altă instanţă cu competenţa de a-l soluţiona (prorogarea convențională). Convenţia de prorogare poate fi definită ca un act juridic, o înţelegere, prin care părţile raportului juridic cu element de extraneitate determină competenţa unei instanţe de judecată, care în mod obişnuit nu ar fi competentă. !!! Graţie competentei jjurssdieţionaie contractuale în procesele cu element de extraneitate părţile, înainte de pornirea procesului, pot schimba competenţa litigiului şi pot investi o anumita instanţă a altui stat cu competenţă jurisdicţională (art. 462 CPC). Această prorogare de competență părţile o fac în baza principiului autonomiei de voinţă – lex voluntatis. Conform acestuia, precum şi ca efect al legii contractului – lex contractus – subiecţii îşi pot alege şi legea aplicabilă, şi instanţa competentă. !!! Alegerea de competenţă se produce înaintea apariţiei litigiului, adică odată cu încheierea actelor juridice de drept substanţial (material), cînd, printre alte stipulaţii, se pot însera şi clauze privitoare la instanţa competentă să soluţioneze eventualele litigii dintre părţi. Cu toate acestea, încheierea de către părţi a convenţiei de prorogare a competenţei este posibilă atît în privinţa unui litigiu deja apărut care încă nu este dedus judecăţii cît şi în privinţa unui eventual litigiu. !!! Convenţia părţilor de prorogare a competenţei prevăzută de art.462 CPC nu trebuie confundată cu încheierea convenţiei arbitrale. Cînd se încheie convenţia arbitrală nu are loc remiterea pricinii spre examinare în instanţa de judecată a unui alt stat, ci transmiterea ei în arbitraj, care poate fi cu sediul atît pe teritoriul RM, cît şi după hotarele ei. Alegerea instanţei competente este valabilă numai în cazul în care va întruni următoarele condiţii: litigiul trebuie să aibă un element de extraneitate; existenţa acordului valabil încheiat al părţilor cu privire la alegeiea competenţei; determinarea expresă a instanţei competente; instanţa aleasă de părţi să nu fie necompetentă în mod absolut, fiindcă părţile nu pot schimba competenţa dacă:  instanţa desemnată de părţi este străină, iar litigiul este de competen ța exclusivă a unei instanţe a RM;  instanţa desemnată de părţi este din RM, iar litigiul este de competenţa exclusivă a unei instanţe străine. De asemenea, nu poate fi schimbată la înţelegerea părţilor competen ța jurisdicţională în pricinile cu element de extraneitate dacă: litigiul este de competenţa altei instanţe decît judecătoriile. Art.331 CPC prevede că Judecătoriile examinează şi soluţionează în fond toate pricinile civile, dacă legea nu prevede altfel. Atunci cînd legea noastră naţională atribuie anumite categorii de litigii în competenţa Judecătoriei Comerciale de Circumscripţie, a unei curţi de apel sau a CSJ, atunci, chiar dacă ipotetic acestea conţin elemente de extraneitate, prorogarea competenţei nu se va aplica. în cazul în care legea stabileşte competenţa jurisdicţională teritorială excepţională pentru unele categorii de litigii în conformitate cu prevederile art.40 CPC. !!! Legea procesuală a RM nu prevede ce acţiuni urmează să întreprindă instanţa de judecată, dacă reclamantul încalcă prevederea contractuală de prorogare a competenţei şi se adresează conform prevederilor legale. !!! În cazul cînd a doua parte consimte şi nu invocă obiecţii este evident că instanţa va examina cauza fără careva probleme. Alta este situaţia cînd una din părţi obiectează şi invocă clauza prin care părţile au schimbat competenţa instanţei care conform legii urma să examineze cauza. !!! Efectul convenţiei numai inter paries îl constituie faptul că instanţa desemnată prin acordul părţilor dobîndeşte astfel o competenţă exclusivă. Competenţa jurisdicţională generală a instanţelor din RM în privinţa cauzelor civile cu element de extraneitate . Competenţa jurisdicţională generală a instanţelor judecătoreşti din RM în cauze cu element de extraneitate derivă din alin.(3) art.459 CPC care prevede că instanţele judecătoreşti ale RM sînt competente să soluţioneze pricini cu element de extraneitate dacă pîrîtul organizaţie străină are sediu sau pîrîtul cetăţean străin are domiciliu în RM. Criteriile principale care determină acest fel de competenţă sînt: domiciliul în RM a pîrîtului-persoană fizică sau sediul în RM a persoanei juridice străine, astfel ca normele con ținute în art.460 CPC să fie doar suplimentare. Dacă o instanţă judecătorească străină se declară necompetentă a soluţiona cererea înaintată de un cetăţean al RM, acesta o poate depune la o instanţă judecătorească competentă din RM (alin.(2) art.460 CPC). Cererea va fi depusă la instanţa din RM competentă conform CPC. În conformitate art.463 CPC !!! pricina pe care instanţa judecătorească din RM a reţinut-o spre judecare, cu respectarea normelor de competenţă, trebuie să fie examinată de această instanţă în fond chiar dacă ulterior, în legătură cu schimbarea cetăţeniei, domiciliului, sediului părţilor sau cu alte circumstanţe, pricina a devenit de competenţa unei instanţe judecătoreşti străine. !!! Dacă după clarificarea conflictului de jurisdicţii, instanţa de judecată din RM va stabili că pricina civilă cu element de extraneitate este de competenţa noastră

99 naţională, atunci se va trece la aplicarea consecventă a art.32-44 CPC. Or, în alin.(2) art.459 CPC este prevăzut expres că competen ța instanţelor judecătoreşti ale RM în judecarea pricinilor civile cu element de extraneitate se determină conform dispoziţiilor cap. IV, dacă prezentul capitol nu prevede altfel.

a) b)  

   

Statutul cetățenilor străini şi apatrizilor în procesul civil cu elemente de extraneitate În conformitate cu art.454 CPC, !!! cetăţenii străini şi apatrizii, organiza țiile străine şi organizaţiile internaţionale sînt în drept să se adreseze în instanţele judecătoreşti ale RM pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime şi beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale RM de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile RM, în condiţiile legii. Deci, RM acordă regim naţional cetăţenilor străini în procesul civil. !!! Asemenea prevederi sînt stabilite şi în tratatele bilaterale încheiate de RM. De ex., art.2 al Tratatului între RM şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06.07.96 prevede că cetăţenii unei Părţi Contractante se bucură pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante, în ce priveşte drepturile lor personale şi patrimoniale, de aceeaşi ocrotire juridică ca şi cetăţenii proprii. !!! Cetăţenii unei Părţi Contractante au dreptul să se adreseze liber şi nestînjenit autorităţilor competente ale celeilalte Părţi Contractante în atribuţia cărora sînt date cauzele civile şi penale, pot să-şi susţină interesele în faţa acestora, să facă cereri şi să introducă acţiuni în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acesteia. !!! Prevederi asemănătoare se găsesc şi în Tratatul între RM şi Republica Letonia cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14.04.1993 şi anume art.1 stipulează că cetăţenii unei Părţi Contractante se bucură pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante, în ceea ce priveşte drepturile lor personale şi patrimoniale, de aceeaşi ocrotire juridică ca şi cetăţenii acestei Părţi Contractante. !!! Aceasta se referă, de asemenea, la persoanele juridice, care sînt fondate în conformitate cu legislaţia uneia din Părţile Contractante. Cetăţenii unei Părţi Contractante au dreptul să se adreseze liber şi nestingherit instanţelor de judecată, procuraturii, birourilor notariale (numite în continuare instituţii de justiţie) şi altor instituţii ale altei Părţi Contractante, de competenţa cărora sînt cauzele civile (inclusiv cele de muncă, de locuinţe), familiale şi penale, pot să participe la ele, să facă demersuri, să intenteze acţiuni şi să înfăptuiască alte acţiuni procesuale în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii proprii. !!! Avînd în vedere faptul că regimul naţional nu exprimă toate drepturile acordate unui străin într-un stat, anumite drepturi pot fi acordate străinilor sub condiţia reciprocităţii. Regimul reciprocităţii reprezintă situaţia în care străinii au anumite drepturi într-o ţară cu condiția ca acealaşi drepturi să fie acordate şi cetăţenilor ţării respective. !!! De asemenea, legea prevede că reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune sau o altă garanţie din motivul că este persoană străină sau că nu are domiciliu ori sediu în RM. Legea nu exclude totuşi că cetăţenilor străini ii s-ar putea aplica un tratament diferit în RM ce ar consta în restrîngerea anumitor drepturi procesuale. În conformitate cu alin.(2) art.454 CPC !!! Guvernul RM poate stabili retorsiunea faţă de persoanele statelor în care există restricţii ale drepturilor procedurale ale cetăţenilor şi organiza țiilor RM. În literatura de specialitate retorsiunea este definită ca măsuri de retaliere cu caracter licit luate de un stat faţă de acte neprieteneşti, contrare uzanţelor internaţionale, săvîrsite de un alt stat. !!! În ceea ce priveşte participarea statelor sau organizaţiilor interna ționale în procesul civil cu elemente de extraneitate se menţionează următoarele. În conformitate cu art.457 CPC, intentarea în instanţa judecătorească a RM a unei acţiuni către un alt stat, antrenarea acestuia în proces în calitate de pîrît sau de intervenient, punerea sub secnestru a bunului său amplasat pe teritoriul RM sau adoptarea împotriva bunului unor alte măsuri de asigurare a acţiunii, sau punerea lui sub sechestru în procedura de executare a hotărîrii judecătoreşti se pot face numai cu consimţămîntul organelor competente ale statului respectiv, dacă legea naţională sau tratatul internaţional la care RM este parte nu prevede altfel. !!! Fundamentul acestui principiu se justifică pe ideea de independenţă, suveranitate şi egalitate a statelor de unde şi adagiul par in parem non habet imperium, non habet jurisdictonem, adică egalul asupra egalului nu are autoritate. Problema imunității statului şi a bunurilor sale se întemeiază pe două concepţii: Imunitatea absolută care are la bază aplicarea consecventă a principiului imunităţii statutului străin şi a bunurilor sale pentru absolut toate activităţile desfăşurate pe teritoriul unui stat străin, indiferent de natura acestora. Imunitatea funcţională care are la bază limitarea imunităţii statului străin şi a bunurile sale, înlăturînd aplicarea acestui principiu în cazurile în care statul străin desfăşoară activitate comercială. În privinţa imunităţii funcţionale se impune deosebirea dintre cele două categorii de acte pe care le poate săvîrşi statul: acte jure imperii – acte făcute în virtutea puterii suverane; acte jure gestionis – acte cu caracter economic, cum ar fi actele comerciale, în care statul apare ca o persoană particulară, ca un comerciant. !!! Potrivit teoriei imunităţii funcţionale a statului, statul are imunitate doar cînd acţionează jure imperii, iar pentru actele jure gestionis nu o are. Pentru agenţii diplomatici şi consulari este valabilă aceeaşi imunitate de jurisdicţie pe teritoriul statelor acreditare cu excepţiile prevăzute de Convenţia de la Viena privind dreptul diplomatic din 18 aprilie 1961, în vigoare pentru RM din 25.02.1993 (art.31) şi Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 24 aprilie 1963, în vigoare pentru RM din 25.02.1993 (art.43). !!! Organizaţiile internaţionale cad sub jurisdicţia instanţelor judecătore ști ale RM în limitele stabilite de tratatele internaţionale şi de legile RM. De ex., în conformitate cu Acordul General cu privire la privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei de la Paris din 2 septembrie 1949 şi Protocolul adiţional la Acordul General de la Strasbourg din 6 noiembrie 1952 Consiliul, bunurile şi activele sale, oriunde se află acestea şi oricine este deţinătorul lor se bucură de imunitate de jurisdicţie, cu excepţia cazului în care Comitetul Miniştrilor a renunţat expres la aceasta, pentru fiecare caz în parte. !!! Un alt tratat în acest sens a fost aprobat la 23 noiembrie 1947 de Adunarea Generală ONU, care a aprobat Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile instituţiilor specializate, prin care s-au unificat privilegiile şi imunităţile de care se bucură Organizaţia Naţiunilor Unite, precum şi alte instituţii specializate (Organizaţia Mondială a Muncii, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale etc.) Legea aplicabilă în cadrul procesului civil cu elemente de extraneitate În conformitate cu art.458 CPC, !!! în procesele civile cu element de extraneitate, instanţele judecătoreşti ale RM aplică legislaţia procedurală a RM, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres. Procesul civil cu element de extraneitate este guvernat de lex fori (legea locului aflării instanţei sesizate). În doctrina de specialitate au fost evidenţiate avantajele aplicării principiului legii procedurale a forului: procedura de judecată este o activitate exercitată de instanţele de judecată în numele statului, care stabileşte normele juridice de urmat; justiţia face parte din structurile de stat, instanţele de judecată trebuie să apere în activitatea lor valorile pe care statul din care face parte le consideră esenţiale; normele procedurale formează o instituţie care trebuie să răspundă unor exigenţe în conformitate cu interesul general, aşa cum este conceput de stat; actele de procedură se localizează pe teritoriul statutului căruia aparţine instanţa de judecată;

100  

 

   

      

fundamente de utilitate publică, în sensul evitării unor dificultăţi legate de aplicarea dreptului procesual străin; formele de procedură depind de legile statutului în numele căruia îşi desfăşoară activitatea instanţa de judecată. Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut anumite excepţii de la principiul legii forului. Acestea se referă la obiectul şi temeiul acţiunii civile, calitatea procesuală a părţilor, capacitatea lor procedurală, mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic, probarea faptelor. Obiectul şi temeiul acţiunii. În conformitate cu alin.(2) art.458 CPC obiectul şi temeiul acţiunii civile în procesele cu element de extraneitate sînt determinate de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios. !!! Întrucît raportul juridic procesual, îndeosebi sub aspectul calităţii procesuale a participanţilor principali ia acest raport, al obiectului diferendului şi al cauzei lui juridice, se mulează pe raportul juridic substanţial, este logic şi necesar ca reglementarea amîndurora să aparţină aceleaşi legi prin sorginte naţională. !!! Calitatea procedurală a părţilor. în conformitate cu alin.(2) art.458 CPC, calitatea procesuală a părţilor se determină de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios. Capacitatea procesuală a părţilor este de două feluri: capacitatea procesuală de folosinţă care reprezintă capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii procesuale, adică aptitudinea de a fi parte în proces; capacitatea procesuală de exerciţiu care presupune aptitudinea de a exercita în volum deplin, personal sau printr-un reprezentant drepturile şi obligaţiile procedurale în judecată. În conformitate cu art.455, 456 CPC !!! capacitatea procedurală de folosință şi capacitatea procedurală de exerciţiu a cetăţenilor străini şi apatrizilor, precum şi capacitatea procedurală de folosinţă a organizaţiilor străine în procesele civile, este guvernată de legea naţională a acestora. Rațiunea acestei poziţii a legiuitorului reiese din faptul că capacitatea procedurală sub ambele aspecte ţine de statutul personal al subiectului de drept. Alin.(2) art.455 CPC dezvăluie esenţa legii naţionale şi, de asemenea, stabileşte soluţia în cazul în care există circumstanţe care ar îngreuna stabilirea acesteia. Regula generală este că legea naţională a cetă țeanului străin este legea statului a cărui cetăţenie o deţine, însă: dacă cetăţeanul, concomitent cu cetăţenia RM, are şi o altă cetăţenie, legea iui naţională se consideră legea RM; în cazul în care persoana deţine cetăţenia mai multor state, legea lui naţională se consideră legea statului în care îşi are domiciliul; dacă cetăţeanul străin are domiciliu în RM, legea lui naţională se consideră legea RM; lege naţională a apatridului este legea statului în care îşi are domiciliul. Conform alin.(4) art.455 CPC, !!! persoana care, în conformitate cu legea naţională, nu beneficiază de capacitatea de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi declarată, pe teritoriul RM, cu capacitate de exerciţiu dacă dispune, conform legisla ției acesteia, de capacitatea de exerciţiu a acestor drepturi. !!! Capacitatea procedurală de folosinţă a unei organizaţii internaţionale se determină în baza contractului internaţional în conformitate cu care este fondată, a actelor de constituire sau a acordului cu autorităţile competente ale RM. Regimul probelor. În conformitate cu art. 458 CPC: Mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi puterea doveditoare a înscrisului care îl constată sînt cele prevăzute de legea locului unde a fost încheiat actul juridic sau de legea aleasă de părţi, dacă ele au dreptul să o aleagă. Proba faptelor se face potrivit legii locului unde s-au produs. Cu toate acestea, este posibilă şi aplicarea legii RM, dacă ea admite şi alte mijloace probatoare decît cele specificate în alin.(3) art.458 CPC. Administrarea probelor de judecată se face în conformitate cu legea RM. Administrarea probelor, fiind o activitate specific instanţei nu poate fi guvernată decît de legea forului. !!! În ceea ce priveşte aplicarea legii procedurale, regula este că se va aplica legea statului a cărui instanţă examinează litigiul şi doar în anumite cazuri s-ar putea aplica legea procedurală a unui stat străin. Aplicarea, însă, a legii materiale în cadrul procesului cu element de extraneitate este supusă altor reguli. În conformitate cu art.13 CPC la judecarea pricinilor civile, instanţa judecătorească aplică legislaţia unui alt stat în conformitate cu legea sau cu tratatele internaţionale la care RM este parte. Instanţa va ţine cont de normele conflictuale stabilite atît în legislaţia naţională (CC, Cartea V, Codul familiei Titlul VI) cît şi în convenţii internaţionale (de ex., Convenţia Națiunilor Unite asupra contractelor de vînzare internaţională de mărfuri, Viena, 1980). !!! Normele conflictuale soluţionează conflictul de legi, în situaţia cînd raportul juridic are legături cu mai multe ţări. Scopul principal al normei conflictuale este să indice, cu privire la un raport juridic, avînd un element de extraneitate, care dintre legile în prezenţă se va aplica, fie la momentul cînd părţile vor încheia un atare raport juridic, fie la momentul cînd instanţa va fi chemată să soluţioneze un anumit litigiu privitor la un asemenea raport juridic, fie în orice moment al existenţei acestui raport . !!! Instanţa din RM ar putea aplica legea materială a unei ţări străine, dacă în conformitate cu norma conflictuală prevăzută de legislaţia naţională sau de convenţii, anume aceasta guvernează raportul juridic cu element de extraneitate sau dacă însăşi părţile au stabilit în acordurile lor legea străină în calitate de lege aplicabilă raporturilor încheiate între acestea. Tema: RECUNOAȘTEREA ȘI EXECUTAREA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREȘTI ȘI ARBITRALE STRĂINE Noțiunea şi efectele hotărîrilor judecătorești străine şi a hotărîrilor arbitrale străine Reieşind din principiul suveranităţii statelor, !!! hotărîrile judecătoreşti şi arbitrale au putere juridică doar în limitele teritoriului statului unde ele au fost adoptate. Pentru a putea produce efecte juridice în afara statului unde ele au fost adoptate, acestea urmează a fi încuviinţate în mod corespunzător de către autorităţile statului respectiv. !!! Procedura recunoaşterii şi executării hotărîrilor judecătoreşti şi arbitrale străine este reglementată de un şir de acte internaţionale, dar şi naţionale. Printre izvoarele internaţionale de bază care reglementează procedura recunoaşterii şi executării hotărîrilor judecătoreşti şi arbitrale străine sînt menţionate următoarele convenţii internaţionale multilaterale şi bilaterale semnate şi ratificate de către RM: Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine. New York, 10.06.1958. Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional. Geneva, 21.04.1961. Aranjamentul relativ la aplicarea Convenţiei europene de arbitraj comercial internaţional. Paris, 17.12.1962. Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, încheiată între statele membre ale Comunităţii Statelor Independente. Minsk, 22.01.1993. Tratat între RM şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13.12.1993. Tratat între RM şi Federaţia Rusă cu privire la asisten ța juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 25.02.1993. Tratat între RM şi Republica Letonia cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14.04.1993.

101    

     

1) 2) 3)

a) b) c)

 

   

Tratat între RM şi Republica Lituania cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 09.02.1993. Acordul între RM şi Republica Turcia cu privire la asistenţa juridică în materie civilă, comercială şi penală din 22.05.1996. Tratat între RM şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06.07.1996. alte convenţii la care RM este parte. Printre izvoarele naţionale aplicabile în materia recunoaşterii şi executării hotărîrilor judecătoreşti şi arbitrale străine sînt menționate: Constituţia RM. Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.14/2012 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din CPC al RM. CPC al RM. Codul de executare al RM. Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional nr.24/2008. Hotărîrea Plenului CSJ nr.9/2013 privind practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce ţine de recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti şi hotărîrilor arbitrale străine. Procedura recunoaşterii şi executării hotărîrilor judecătoreşti şi arbitrale străine este reglementată diferit în legislaţiile statelor, astfel că acestea pot fi grupate în 3 categorii, în funcţie de modalitatea de abordare a modalităţii de recunoaştere şi executare a hotărîrilor străine: sistemul înregistrării hotărîrii, pentru ca o hotărîre străină să poată fi executată pe teritoriul statului, aceasta urmează să fie înregistrată într-un registru special ţinut de o anumită instanţă judecătorească naţională. Înregistrarea hotărîrii străine este supusă anumitor condiţii strict reglementate; sistemul procesului simplificat de recunoaştere şi executare a hotărîrii – prin aşa-zisă transformare a hotărîrii străine în hotărîre na țională, astfel că hotărîrea străină serveşte drept temei de intentare a unei acţiuni în instanţele judecătoreşti naţionale; sistemul exequaturului, conform căruia pentru ca hotărîrea străină să poată fi executată pe teritoriul statului respectiv, aceasta urmează a fi supusă unui control din partea instanţelor judecătoreşti naţionale. RM se raliază celui de-al treilea sistem de recunoa ștere şi executare a hotărîrilor judecătoreşti şi arbitrale străine, a exequaturului. Procedura de recunoaştere şi încuviinţare a executării silite (exequatur sau procedura exequaturului) este procedura judiciară prin care instanţa competentă a RM recunoaşte efectele hotărîrii străine pe teritoriul RM şi încuviinţează ca aceasta să fie executată. Noţiunea de recunoaştere, deşi folosită de mult timp, apare pentru prima oară în anul 1958, în titulatura Convenţiei de la New York, fiind preluată apoi în Convenţia de la Washington din 1965 şi alte convenţii internaţionale. Prin recunoaşterea unei hotărîri judecătoreşti sau arbitrale străine se înţelege confirmarea efectelor acesteia, a autorităţii de lucru judecat a acesteia, acceptarea producerii acestor efecte – mai puţin puterea executorie – pe teritoriul altui stat decît cel în care a fost pronunţata, prin aceasta asigurîndu-se, practic, o asimilare a acesteia cu hotărîrile naţionale, are loc naturalizarea ei, acceptarea ei cu aceeaşi valoare ca orice altă sentinţă naţională. !!! Actele normative internaţionale şi cele naţionale în domeniu se limitează doar la a reglementa condiţiile care trebuie verificate în vederea recunoaşterii unei hotărîri judecătoreşti sau arbitrale străine, fără a da o definţie expresă acesteia. Cît priveşte a doua parte componentă a procedurii exequaiurului, încuviinţarea executării silite a hotărîrii judecătoreşti sau arbitrale străine aceasta presupune atribuirea forţei executorii hotărîrii respective. Invocarea unei hotărîri străine nu întotdeauna pune problema executării. Totodată, urmează a delimita procedura „încuviinţării executării silite a hotărîrii” de cea a „executării hotărîrii”. O confuzie dintre acestea comite chiar textul Convenţiei de la New York din 10.06.1958 în art. III, în care se stipulează că fiecare dintre statele contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea acestei sentin țe conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul statului unde sentinţa este invocată în condiţiile stabilite în articolele următoare. Autorii recomandă, pentru a califica corect expresia de „executare” din textul art. III al Convenţiei, interpretarea lui în coroborare cu celelalte dispozi ții ale Convenţiei de la New York. Abordarea globală conduce spre punctul de vedere că „executarea” are înţelesul exclusiv al procedurii de verificare a condiţiilor de regularitate internaţională a sentinţei arbitrale invocate şi a tribunalului din străinătate care a pronunţat-o, fără să implice sub nici o formă recurgerea la măsuri de constrîngere în statul primitor. Executarea, avută în vedere de Convenţia de la New York, nu semnifică decît constatarea caracterului executor al sentinţei arbitrale străine şi autorizarea aducerii ei la îndeplinire pe teritoriul statului primitor. Prin exequatur se înţelege procedura de acordare a caracterului executor în ţara primitoare unui act jurisdicţional străin, care îndeplineşte condiţiile de fond ale regularităţii internaţionale. La rîndul ei, executarea constă în folosirea, sub egida unei autorităţi competente, a măsurilor de natură materială destinate să realizeze în fapt injoncţiunea enunţată de hotărîrea judecătorească sau de sentinţa arbitrală. Legislaţia naţională reglementează 3 forme de recunoaştere a hotărîrilor judecătoreşti străine: recunoaşterea hotărîrilor judecătoreşti străine nesusceptibile de executare silită (art.472-473 CPC); recunoaşterea hotărîrilor judecătoreşti străine pentru care nu se cere procedură ulterioară (art.474 CPC); recunoaşterea hotărîrilor judecătoreşti străine susceptibile de executare silită (art.467-471 CPC). Totodată, CPC reglementează o singură formă de recunoaştere a hotărîrilor arbitrale străine – procedura de recunoa ștere şi încuviinţare a executării silite a hotărîrilor arbitrale străine, deoarece cu privire la sentinţele arbitrale străine se pune problema executării, întrucît ele au, de regulă, un caracter patrimonial. În conformitate cu prevederile alin.(1) art.467 CPC, în RM sînt recunoscute şi se execută de plin drept hotărîrile judecătoreşti străine, inclusiv tranzacţiile, dacă astfel se prevede în tratatul interna țional la care RM este parte, fie pe principiul reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărîrilor judecătoreşti străine. Prin hotărîre judecătorească străină se înţelege hotărîrea judecătorească pronunţată într-o cauză civilă de o judecată de drept comun sau de o judecată specializată pe teritoriul unui alt stat (alin.(2) art.467 CPC). Însă, !!! noţiunea de „hotărîre judecătorească străină” este tratată diferit în acordurile interna ționale la care RM este parte. În art.51 din Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală de la Minsk din 22.01.1993 se menţionează, că fiecare Parte Contractantă, în condiţiile prevăzute de Convenţie, recunoaşte şi execută următoarele hotărîri, emise pe teritoriile altor Părţi Contractante: hotărîrile instituţiilor de justiţie în cauzele civile şi familiale, inclusiv tranzacţiile de împăcare în asemenea cauze aprobate de judecată şi actele notariale referitoare la obligaţiile băneşti; hotărîrile instanţelor de judecată în cauzele penale de reparare a pagubei. Conform prevederilor art.50 din Tratatul între RM şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06.07.1996, prin hotărîri judcătoreşti străine se înţeleg: hotărîrile în cauzele civile, patrimoniale şi nepatrimoniale, pronun țate de instanţe judecătoreşti sau alte instituţii competente; hotărîrile judecătoreşti pronunţate în cauzele penale, cu privire la obligaţia de despăgubire pentru daunele cauzate; hotărîrile judecătoreşti referitoare la cheltuielile de judecată; hotărîrile arbitrale;

102   

 

a) b) 1)

2)

1) 2)

3)

a) b) c) d)

tranzacţiile judiciare. Conform reglementărilor naţionale în domeniu, nu vor putea fi executate pe teritoriul RM: hotărîrile judecătoreşti prin care s-au luat măsuri de asigurare a acţiunii (alin.(4) art.467 CPC); hotărîrile judecătoreşti cu executare provizorie (excepţie constituie prevederile alin.(1) art.47 şi lit.a) art.49 din Tratatul între RM şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13.12.1993 şi lit.a) art.51 din Tratatul între RM şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06.07.1996); ordonanţele judecătoreşti străine; actele notariale cu privire la obligaţii pecuniare (creanţe pecuniare) cu excepţia stabilită la lit.a) art.51 din Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, încheiată între statele membre ale Comunităţii Statelor Independente. Minsk, 22.01.1993. !!! În ceea ce priveşte noţiunea de „hotărîre arbitrală străină” alin.(1) art.I din Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine de la New York din 10.06.1958 prevede că, Convenţia se aplică recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale date pe teritoriul unui alt stat decît acela unde se cere recunoaşterea şi executarea sentinţelor, rezultate între persoane fizice şi juridice ; ea se aplică, de asemenea, sentințelor arbitrale care nu sînt considerate naţionale în statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor . Aceeaşi noţiune este dată şi în alin.(1) art.475 CPC, conform căruia o hotărîre arbitrală este considerată ca fiind străină dacă: este pronunţată pe teritoriul unui stat străin; este emisă pe teritoriul RM, dar legea aplicată procedurii arbitrale este a unui stat străin. Convenţia de la New York din 10.06.1958 şi CPC identifică noţiunea de „sentinţe arbitrale străine” după un dublu criteriu: Criteriul obiectiv. Acesta este un criteriu de ordin geografic: sentin ța arbitrală are un caracter străin dacă este dată pe teritoriul altui stat decît acela unde se cere recunoaşterea şi executarea ei. Sentinţa arbitrală poate fi dată într-un stat contractant sau necontractant la Convenţia de la New York. RM, ratificînd Convenţia de la New York, a făcut două rezerve la aceasta:  recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine se va face pe teritoriul RM doar dacă acestea au fost pronunţate după intrarea în vigoare pentru RM a Convenţiei respective, adică după 17 decembrie 1998;  RM va recunoaşte şi va executa pe bază de reciprocitate numai sentinţele arbitrale pronunţate pe teritoriul unui alt stat parte la Convenţie. Criteriul subiectiv. Convenţia de la New York se aplică şi sentințelor arbitrale care nu sînt considerate ca sentinţe naţionale în statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor. Potrivit acestui criteriu, pot avea caracter străin sentinţele arbitrale date în statul unde sînt puse ulterior în executare, dacă au fost pronunţate în temeiul unei legi procesuale străine. Potrivit Convenţiei Europene de arbitraj comercial internaţional de la Geneva din 21.04.1961 sentinţă arbitrală străină se consideră actul de dispoziţie dat pentru două părţi care la momentul încheierii convenţiei de arbitraj aveau sediul sau reşedinţa în state diferite. Sesizarea instanței judecătorești cu privire la recunoașterea şi executarea hotărîrii judecătore ști sau a hotărîrii arbitrale străine Procedura de recunoaştere şi executare a hotărîrilor judecătoreşti străine este reglementată de prevederile art.467-474 CPC, iar procedura de recunoaştere şi executare a hotărîrilor arbitrale străine – de prevederile art.475-476 CPC, cît şi de prevederile Legii nr.24/2008 cu privire la arbitrajul comercial internaţional. Conform prevederilor art.468 CPC, !!! competentă să dispună recunoașterea şi să încuviinţeze executarea hotărîrii judecătoreşti străine este instanța judecătorească în a cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea . În cazul în care debitorul nu are domiciliu sau sediu în RM ori cînd domiciliul nu este cunoscut, hotărîrea se pune în executare la locul de aflare a bunurilor acestuia. !!! În cazul în care debitorul nu a avut domiciliu sau sediu în RM şi nici nu are şi nu a avut bunuri pe teritoriul RM judecătoria sesizată nu va putea primi cererea de recunoaştere şi executare a hotărîrii judecătoreşti străine, urmînd să o restituie în baza prevederilor lit.b) alin.(1) art.170 CPC. Referitor la instanţa competentă să examineze cererea privind recunoa șterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine, art. 4751 alin. (1) CPC stabileşte că !!! cererea de recunoaştere şi executare a hotărîrii arbitrale străine se prezintă curţii de apel în a cărei circumscripţie se află domiciliul/reşedinţa sau sediul părţii împotriva căreia este invocată hotărîrea arbitrală străină, iar în cazul în care aceasta nu are domiciliul/reşedinţa sau sediul în RM ori domiciliul/reşedinţa sau sediul acesteia nu sînt cunoscute – curţii de apel în a cărei circumscripţie sînt situate bunurile acesteia. !!! Pentru a obţine recunoaşterea şi executarea hotărîrii judecătoreşti străine, persoana interesată trebuie să depună o cerere în instanţa judecătorească competentă, cerere care trebuie să cuprindă date privind numele (denumirea) creditorului şi ale debitorului, domiciliul sau sediul acestora, solicitarea încuviinţării executării silite a hotărîrii, termenul de la care se cere executarea hotărîrii, alte date, precum numărul de telefon, faxul, poşta electronică. În unele tratate internaţionale este prevăzută o altă modalitate de depunere a cererii, şi anume prin înaintarea ei la instanţa de judecată care a emis hotărîrea judecătorească în prima instanţă, urmînd ca transmiterea să se efectueze în continuare prin intermediul ministerelor de Justiţie ale statelor implicate. Reieşind din prevederile actelor internaţionale bi- sau multilaterale, se deduc următoarele practici acceptate de comunitatea internaţională pentru recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătorești străine: depunerea cererii şi a actelor necesare direct ia organul de justiţie competent al statului unde ar urma să fie obţinută recunoaşterea şi executarea; depunerea cererii şi a actelor la organul de justiţie al statului emitent care a examinat cauza în primă instanţă care transmite actele autorității centrale, eventual Ministerul Justiţiei, după care autoritatea centrală a statului emitent remite setul de acte autorităţii centrale a statului unde ar urma să fie obţinută recunoaşterea şi executarea, eventual Ministerul Justiţiei, această din urmă autoritate urmînd să adreseze solicitarea instanțe competente; depunerea cererii şi a actelor necesare la organul de justiţie al statului emitent care a examinat cauza în primă instanţă care transmite actele direct la organul de justiţie competent al statului unde ar urma să fie obţinută recunoaşterea şi executarea. La cerere se vor anexa actele stipulate de tratatul internaţional încheiat între RM şi statul străin respectiv. Dacă în tratatul internațional nu se indică astfel de acte, CPC prevede că la cerere se anexează: copia de pe hotărîrea judecătorească străină, încuviinţarea executării căreia se cere, legalizată de judecată în modul stabilit; actul oficial care confirmă rămînerea definitivă a hotărîrii judecătore ști străine, conform legii statului în care s-a emis, dacă faptul acesta nu rezultă din hotărîre; actul care confirmă că partea împotriva căreia s-a emis hotărîrea, deşi a fost înştiinţată legal, nu a participat la proces; actul care confirmă executarea anterioară a hotărîrii pe teritoriul statului respectiv. !!! Actele anexate la cerere trebuie să fie însoţite de traduceri în limba de stat autorizate şi supralegalizate în modul cuvenit. Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părţile sînt de acord cu depunerea actelor în copii certificate. Nerespectarea condiţiilor impuse cererilor privind recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti străine va avea drept efect emiterea unei încheieri de a nu da curs cererii în condiţiile art.171 CPC.

103 Conform prevederilor alin.(2) art.4751 CPC, !!! în cererea de recunoaștere si executare a hotărîrii arbitrale străine se indica numele sau denumirea solicitantului ori a reprezentantului său, dacă cererea este depusă de către acesta, domiciliul/reşedinţa sau sediul, după caz, numele sau denumirea părţii împotriva căreia este invocată hotărîrea arbitrate străină, domiciliul/reşedinţa sau sediul, după caz, data la care hotărîrea arbitrală străină a devenit executorie pentru părţi, dacă aceasta nu rezultă din textul hotărîrii. !!! Cererea poate conţine şi alte informaţii, inclusiv numerele de telefon şi fax, adrese ale poştei electronice, dacă acestea sînt necesare pentru examinarea corectă şi la timp a cauzei. Persoana care solicită recunoaşterea sau executarea hotărîrii arbitrale străine este obligată să prezinte în judecată hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată, precum şi convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul respectiv . Totodată, conform prevederilor alin.(3) art.475 CPC !!! adiţional, în caz de necesitate, se va prezenta o declaraţie pe propria răspundere privind faptul dacă şi în ce măsură hotărîrea arbitrală a fost executată. Dacă hotărîrea arbitrală sau convenţia arbitrală este expusă într-o limbă străină, partea este obligată să le prezinte în traducere în limba moldovenească, legalizată în modul stabilit de lege. Nici Convenţia de la New-York din 10.06.1958 şi nici CPC nu conţin reglementări exprese privind modalitatea de depunere a cererii – modul de legătură dintre solicitant şi instanţa competentă să examineze cererea privind recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine. Art. III din Convenţie face trimitere la regulile de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este invocată. Din conţinutul art.38 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional rezultă că cererea se depune direct în instanţa de judecată competentă. Cele mai multe acorduri bilaterale semnate de RM în domeniul asistenţei juridice în materie civilă nu conţin reglementări privind procedurile de depunere a cererilor de recunoaştere şi executare a hotărîrilor arbitrale străine. În fapt, stipulări specifice la acest capitol sînt prevăzute doar în acordurile bilaterale încheiate de RM cu Turcia şi România. Potrivit acordurilor respective, !!! cererile în privinţa hotărîrilor arbitrale se transmit în acelaşi mod ca şi hotărîrile pronunţate de instanţele de drept comun. În pofida lipsei reglementărilor, a fost stabilită o practică potrivit căreia cererile de acest gen se depun autorităţii centrale, care în cazul RM este Ministerul Justiţiei, ultimul transmiţînd acestea organelor competente ale altor state, prin intermediul căii diplomatice. La fel, mai cu seamă în cazul statelor CSI, cererile de acest gen des se transmit direct prin intermediul autorităţilor centrale. Conform prevederilor alin.(3) art.467 CPC, !!! hotărîrea judecătorească străină poate fi înaintată spre executare silită în RM în termen de 3 ani de la data rămînerii ei definitive, potrivit legislaţiei statului în care a fost pronunţată. Repunerea în termenul omis din motive întemeiate se poate face de instanţa judecătorească a RM în modul stabilit la art.116. Convenţia de la New York din 10.06.1958 nu reglementează termenul de depunere a cererii de recunoaştere şi executare pe teritoriul RM a hotărîrilor arbitrale străine. Art.III din Convenţie prevede doar că sînt aplicabile normele de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentința este invocată. CPC al RM prevede termenul în care este posibilă solicitarea recunoaşterii şi executării hotărîrii arbitrale străine pe teritoriul RM în alin.(6) art.4751 CPC. Potrivit acestuia, cererea de recunoaştere şi executare a hotărîrii arbitrale străine pe teritoriul RM poate fi înaintată în termen de 3 ani de la data la care hotărîrea arbitrală străină a devenit obligatorie în conformitate cu legea statului unde a avut loc arbitrajul. !!! Repunerea în termen, în cazul în care acesta a fost omis din motive întemeiate, este reglementată de art.116. Procedura de examinare a cererii privind recunoaşterea şi executarea hotărîrii judecătoreşti străine şi a hotărîrii arbitrale străine Potrivit art.470 CPC, !!! cererea de recunoaştere a hotărîrii judecătore ști străine se examinează în şedinţă de judecată, cu înştiinţarea legală a debitorului despre locul, data şi ora examinării. Neprezentarea din motive neîntemeiate a debitorului citat legal nu împiedică examinarea cererii. Instanţa judecătorească poate satisface cererea întemeiată a debitorului privind amînarea examinării cererii, înştiinţîndu-l. CPC nu conţine nici o prevedere ce ţine de înştiinţarea legală a creditorului privind examinarea cererii sale de recunoaştere şi executare a hotărîrii judecătoreşti. Totuşi, în virtutea principului contradictorialită ții părţilor în proces şi a egalităţii lor în drepturile procedurale, !!! instanţa urmează să înştiinţeze şi creditorul referitor la procedura desfăşurată, neprezentarea acestuia, ca şi în cazul debitorului nu va împiedica examinarea cererii. Totodată, alin.(1) art.4752 CPC stabileşte că !!! cererea de recunoaștere şi executare a hotărîrii arbitrale străine se examinează în şedinţă publică, cu înştiinţarea părţilor privind locul, data şi ora examinării. Neprezentarea din motive neîntemeiate a părţii împotriva căreia este invocată hotărîrea arbitrală străină şi în privinţa căreia au fost îndeplinite condiţiile de citare legală nu împiedică examinarea cererii. Totodată, conform prevederilor alin.(2) art.470 CPC şi alin.(2) art.475 2 CPC, !!! instanţa judecătorească care examinează cererea de recunoaștere a hotărîrii judecătoreşti străine informează în mod obligatoriu şi neîntîrziat despre acest fapt Ministerul Justiţiei şi, după caz, Banca Naţională a Moldovei, în cazul în care este vizată o instituţie financiară licenţiată de aceasta, cu remiterea cererii şi a documentelor aferente. Prezenţa reprezentantului Ministerului Justiţiei şi, după caz, al Băncii Naţionale a Moldovei la şedinţa de judecată în cadrul căreia se examinează cererea de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine este obligatorie. Lipsa reprezentantului Ministerului Justiţiei şi, după caz, al Băncii Naţionale a Moldovei, legal citaţi, nu împiedică examinarea cauzei. !!! După ce ascultă explicaţiile debitorului, şi în caz de prezenţă, a celorlal ți participanţi, instanţa judecătorească pronunţă o încheiere privind încuviinţarea executării silite a hotărîrii judecătoreşti sau arbitrale străine sau de refuz al autorizării executării. În cazul în care hotărîrea judecătorească sau arbitrală străină con ține soluţii asupra mai multor pretenţii disociabile, încuviinţarea executării lor poate fi acordată separat. !!! În cazul în care, în cadrul soluţionării chestiunii privind încuviinţarea executării silite, are îndoieli cu privire la legalitatea procedurală a hotărîrii arbitrale străine, ea poate solicita lămuriri solicitantului recunoaşterii şi încuviinţării executării silite a hotărîrii arbitrale străine, de asemenea poate interoga debitorul privitor la conţinutul cererii de recunoaştere şi executare a hotărîrii arbitrale străine şi, în caz de necesitate, cere explicații arbitrajului care a emis hotărîrea. !!! Instanţa judecătorească poate refuza recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti sau arbitrale străine în temeiurile prevăzute în art.471, respectiv art.476 CPC sau de tratatele internaţionale. Potrivit alin.(2) art.471 CPC, copia de pe încheierea judecătorească privind încuviinţarea executării silite a hotărîrii judecătore ști străine sau refuzul autorizării executării se expediază de judecată creditorului şi debitorului în termen de 3 zile de la data pronunţării. În cazul hotărîrilor arbitrale străine termenul este de 5 zile de la emitere. Încheierea poate fi atacată în instanţa ierarhic superioară în ordinea şi termenele prevăzute de CPC. În temeiul hotărîrii judecătoreşti sau arbitrale străine şi a încheierii instanţa care a recunoscut şi încuviinţat executarea hotărîrii străine se va elibera titlul executoriu. Conform prevederilor alin.(1) art.156 Cod de executare, !!! hotărîrile judecătoreşti şi hotărîrile arbitrale străine se primesc spre executare şi se execută numai în cazul în care executarea lor a fost recunoscută şi încuviinţată conform procedurii stabilite în CPC. Legislaţia RM nu prevede un termen de examinare a cererilor de recunoaştere şi executare a hotărîrii judecătoreşti sau arbitrale străine, fiind iminentă şi în acest caz exigenţa respectării termenului rezonabil de examinare a cererii. !!! După ce instanţa de judecată va primi pe rol o cerere privind recunoa șterea şi încuviinţarea executării unei hotărîri judecătoreşti sau arbitrale străine, aceasta va fi ţinută să se pronunţe exclusiv asupra acestei probleme, adică asupra faptului dacă hotărîrea respectivă urmează să fie recunoscută şi încuviinţată spre executare sau să se refuze în recunoa șterea şi executarea ei.

104 Instanţa din statul primitor nici într-un caz nu va verifica fondul litigiului sau să soluţioneze litigiul din nou, la fel nu va dispune asupra modificării hotărîrii străine. Aceasta ar însemna o interven ție neautorizată în competenţa unei autorităţi judecătoreşti sau arbitrale străine. !!! Hotărîrea străină se bucură de intangibilitate, instanţa de executare nu poate în nici un caz obiecta că, potrivit opiniei sale, ar fi fost preferabilă o altă soluţie decît aceea dată litigiului de către instanţa străină. De asemenea, este interzis a se administra în cadrul unei proceduri de executare probe suplimentare privind situaţia litigioasă.

1) 2) a)

b)

c)

d)

e)

Refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărîrii judecătoreşti străine Motivele de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătore ști străine sînt prevăzute în art.471 CPC şi în convenţiile şi tratatele privind acordarea asistenţei juridice la care RM este parte. În funcţie de natura lor, motivele de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti străine pot fi grupate în două categorii: Motive care trebuie invocate şi dovedite de către partea împotriva căreia hotărîrea este invocată – lit.a), b), d), f) şi g) alin.(1) art.471 CPC; Motive care pot fi constatate de către instanţa de judecată din oficiu lit.с), e) şi h) alin.(1) art.471 CPC. Din prima categorie de motive de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrii judecătoreşti străine fac parte următoarele: hotărîrea, conform legislaţiei statului pe al cărui teritoriu a fost pronunţată, nu a devenit irevocabilă sau nu este executorie . O hotărîre judecătorească devine irevocabilă atunci cînd împotriva ei nu mai pot fi exercitate vreuna din căile de atac conform legii procesuale a statului în care hotărîrea a fost pronunţată. !!! Judecătorul în faţa căruia este invocată obiecţia privind neîntrunirea condiţiei de irevocabilitate şi executorialitate a hotărîrii va trebui să consulte şi să verifice prevederile legii procesuale din statul unde hotărîrea judecătorească a fost pronunţată, în vederea stabilirii momentului de cînd hotărîrea se consideră executorie sau irevocabilă; partea împotriva căreia este emisă hotărîrea a fost lipsită de posibilitatea prezentării la proces, nefiind înştiinţată legal despre locul, data şi ora examinării pricinii. Pentru a emite o hotărîre legală instanţa de judecată trebuie să acorde posibilităţi egale părţilor implicate în proces de a-şi prezenta poziţia, prin înaintarea pretenţiilor sau a obiecţiilor. !!! Pentru aceasta părţile trebuie să fie informate în timp util despre data, locul şi ora examinării cauzei, de asemenea, trebuie să li se acorde posibilitate de a se expune referitor la toate chestiunile ce le privesc. !!! În cazul invocării acestui motiv de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrii judecătoreşti străine, instanţa va consulta prevederile legislației procesuale ale statului de origine a hotărîrii judecătoreşti în vederea elucidării conţinutului instituţiei înştiinţării legale, va verifica dacă timpul acordat părţii pentru prezentare în şedinţă sau pentru realizarea unui act procesual a fost suficient pentru exercitarea adecvată a dreptului. !!! Judecătorul va respinge obiecţiile privind recunoaşterea şi executarea hotărîrii judecătoreşti străine pe acest temei, dacă va constata că partea care îl invoca nu a fost înştiinţată legal din cauza neonorării din partea ei a obligaţiei de informare referitor la schimbarea adresei. !!! Neprezenţa la proces din motivul nedorinţei debitorului de a participa la examinarea cauzei va determina respingerea obiecţiilor privind recunoașterea şi executarea hotărîrii judecătoreşti străine în temeiul lit.b) alin.(1) art.471 CPC. există o hotărîre, chiar şi nedefinitivă, a instanţei judecătoreşti a RM emisă în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acela și obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau în procedura instanţei judecătore ști a RM se află în judecată o pricină în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri la data sesizării instanţei străine . !!! În cazul invocării acestui motiv de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrii judecătoreşti străine debitorul va trebui să prezinte instanţei proba existenţei hotărîrii judecătoreşti a instanţei judecătoreşti a RM emisă în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau existenţa unei atare cauze pe rolul instanţelor naţionale (situaţie numită litispendenţă). !!! Instanţa, la rîndul ei, va verifica dacă hotărîrea judecătorească naţională sau cauza aflată pe rol într-o instanţă judecătorească naţională este pronunţată sau se referă la aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi temeiuri. Identificarea măcar a unuia din elementele menţionate ca fiind diferite va avea ca efect recunoaşterea şi executarea hotărîrii judecătoreşti străine. !!! Acest temei de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrii judecătore ști străine vine nu atît să protejeze autoritatea de lucru judecat al hotărîrilor pronunţate de către o instanţă naţională (în cazul dat este vorba de o autoritate de lucru judecat relativă), cît să consilideze regula existenţei unei singuri hotărîri pentru soluţionarea unui litigiu şi să evidenţieze rolul prioritar al instanţelor naţionale în soluţionarea litigiilor. a expirat termenul de prescripţie pentru prezentarea hotărîrii spre executare silită şi cererea creditorului de repunere în acest termen nu a fost satisfăcută de judecată RM. Conform prevederilor alin.(3) art.467 CPC hotărîrea judecătorească străină poate fi înaintată spre executare silită în RM în termen de 3 ani de la data rămînerii ei definitive, potrivit legii statului în care a fost pronunţată, cu posibilitatea repunerii în termenul omis din motive întemeiate de către instanţa judecătorească a RM în modul stabilit la art.116. !!! Trei momente se impun în acest caz: verificarea momentului cînd hotărîrea judecătorească străină a devenit definitivă, care se face în baza legii procesuale unde hotărîrea a fost pronunţată, încadrarea depunerii cererii în termenul de 3 ani care a început să curgă de la data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti străine şi repunerea în termen de către instanţa RM în cazul omiterii termenului de prescripţie. hotărîrea judecătorească străină este rezultatul unei fraude соmise în procedura din străinătate . Odată cu adoptarea Hotărîrii explicative a CSJ privind practica aplicării de către instanţele judecătore ști a legisla ției ce ţine de recunoa șterea și executarea hotărîrilor judecătore ști și hotărîrilor arbitrale străine din 09.12.2013 care a abrogat Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.7/1998, cu modificările introduse prin Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.38/1999, Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.10/2008 şi Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.7/2009, nu au fost preluate din hotărîrile explicative abrogate unele explicaţii şi interpretări foarte utile judecătorului în soluţionarea cererilor privind recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti străine. În hotărîrea explicativă nr.7/2009, referitor la noţiunea de „fraudă” prevăzută la lit.g) alin.(1) art.471 CPC s-a explicat ca frauda este o operaţie, prin care părţile unui raport juridic, utilizînd unde dispozi ții legale convenabile lor, eludează alte dispoziţii legale defavorabile acestora; părţile îşi creează în mod voit condiţii sau împrejurări prin care se sustrag de sub autoritatea unor dispoziţii legale imperative spre alte dispoziţii legale mai convenabile. !!! Rezultatul fraudei se concretizează în schimbarea punctelor de legătură, pentru a avea posibilitatea de a opta pentru o anumită competenţă jurisdicţională şi pentru a evita competența firească care poate fi defavorabilă părţilor. Schimbarea punctelor de legătură presupune:  schimbarea cetățeniei sau domiciliului, pentru a evita o dispoziţie nefavorabilă, prevăzută de legea lor personală, cum ar fi, de ex., un impediment în căsătorie, o dispoziţie care prohibeşte divorţul,  schimbarea domiciliului pentru a determina schimbarea competen ței judecătoreşti sau a sediului – în cazul persoanelor juridice – pentru a se schimba legea competentă;  schimbarea locului de încheiere a actului juridic, pentru a se schimba dispoziţiile legale privind forma exterioară a actului sau pentru a se schimba legea care cîrmuieşte fondul raportului juridic Pentru a realiza acest scop, părţile vor schimba locul de executare, daca legea competentă este determinată de acest loc etc. !!! Intenţia în cazul fraudei constă în utilizarea artificială a unui punct de legătură avînd drept scop schimbarea rezultatului scontat, astfel că, în cazul constatării acestor circumstanţe, instanţa de judecată va refuza în recunoaşterea şi executarea hotărîrii judecătoreşti străine.

105 f)

g)

1)

Din a doua categorie de temeiuri de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti străine, cele invocate din oficiu de către instanţă, fac parte: examinarea pricinii este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătore ști ale RM . Legislaţia naţională, dar şi unele acte internaţionale prevăd situaţiile cînd instanţele judecătoreşti din RM au competenţa exclusivă în soluţionarea cauzei, conform prevederilor art.461 CPC – procesele cu element de extraneitate, în care:  acţiunea se referă la dreptul asupra unor bunuri imobiliare de pe teritoriul RM;  bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul asigurat se află în RM;  pretenţiile decurg dintr-un contract de transport, iar cărăuşii ori punctele de plecare sau sosire se află în RM;  procesul se referă la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi la asistenţa ori salvarea unor persoane sau a unor bunuri în largul mării, dacă nava sau aeronava are naţionalitate moldovenească, ori locul de destinaţie sau primul port sau aeroport unde nava sau aeronava a ajuns se află pe teritoriul RM;  nava sau aeronava a fost sechestrată în RM;  procesul are ca scop declararea insolvabilităţii sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu sediu în RM;  la data depunerii cererii de desfacere, anulare sau declarare a nulită ții căsătoriei, precum şi în alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor cu privire la imobile din străinătate, ambii soţi domiciliază în RM, iar unul dintre ei este cetăţean al RM sau apatrid;  ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe teritoriul RM. De asemenea, alin.(2) art.461 CPC prevede situaţiile cînd instan țele de judecată naţionale au competen ța de examinare a cauzelor în procedură specială; executarea hotărîrii poate prejudicia suveranitatea, poate amenin ța securitatea RM ori poate să contravină ordinii ei publice . Suveranitatea de stat poate fi interpretată ca fiind o calitate a puterii de stat de a fi supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă de orice stat sau organism internaţional, caracteristică exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cu condiţia respectării drepturilor corespunzătoare ale altor state şi a normelor de drept internaţional. Conform art.1 din Legea securităţii statului, securitatea statului reprezintă protecţia suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a țării a regimului ei constituţional, a potenţialului economic, tehnico-ştiinţific şi defensiv, a drepturilor şi libertăţilor legitime ale persoanei împotriva activității informative şi subversive a serviciilor speciale şi organizaţiilor străine, împotriva atentatelor criminale ale unor grupuri sau indivizi aparte. Ordinea publică reprezintă un ansamblu de norme juridice, care stau la baza funcţionării unui stat de drept. Dispoziţiile cu caracter de ordine publică, ce privesc în special ordinea politică, economică şi socială au un caracter imperativ şi nu pot fi înlăturate prin convenţii particulare. Cel mai des, invocarea ordinii publice este însoţita de violarea dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil, bazat pe principiul contradictorialităţii. !!! Un temei relativ nou de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti străine este cel introdus prin Legea nr.31/2013: prin hotărîre judecătorească este dispusă transmiterea acţiunilor băncii licen țiate în RM. În acest caz, recunoaşterea executării silite a hotărîrii judecătoreşti străine este admisă numai cu condiţia prezentam permisiunii Băncii Naţionale pentru deţinerea cotei substanţiale în capitalul social al băncii sau a avizului Băncii Naţionale privind posibilitatea deţinerii acţiunilor fără permisiune prealabilă. !!! Temeiul dat de refuz în recunoașterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti străine a fost instituit în scopul protecţiei sistemului bancar al RM, supus unor manipulări ilicite cu concursul instanţelor judecătoreşti şi arbitrale na ționale şi străine. !!! În situaţiile în care printr-o hotărîre judecătorească străină este dispusă transmiterea acţiunilor băncii licenţiate în RM, în mod necesar se va solicita permisiunea Băncii Naţionale pentru deţinerea cotei substanţiale în capitalul social al băncii sau avizul Băncii Naţionale a Moldovei privind posibilitatea deţinerii acţiunilor fără permisiune prealabilă. Refuzul de a recunoaște hotărîrile arbitrale străine şi de a le executa Pentru a fi recunoscute şi executate pe teritoriul RM, hotărîrile arbitrale străine trebuie să îndeplinească un şir de condiţii. Cazurile, în prezenţa cărora instanţa de judecată naţională poate refuza în recunoaşterea şi executarea unei hotărîri arbitrale străine, sînt stabilite în art.476 din CPC al RM şi art.39 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional. În reglementarea temeiurilor pentru refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine alin.(1) art.476 CPC stabileşte că !!! în prezenţa unuia din temeiurile enumerate instanţa de judecată „poate” să refuze în recunoaşterea şi executarea hotărîrii. În unele cazuri, instanţa liberă să aprecieze dacă este sau nu cazul să refuze recunoaşterea şi executarea hotărîrii (de ex., în cazul obiecţiei împotriva recunoaşterii şi executării a unei hotărîri arbitrale care a fost anulată de către instanţa statului unde hotărîrea arbitrală a fost pronunţată). !!! Spre deosebire de aceştia, autorii ruşi consideră că, deşi textul legii pare a stabili disponibilitatea instanţei de a alege să recunoască sau să refuze recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine, aceasta trebuie interpretată ca o obligaţie a instanţei, şi nu un drept. Reglementările CPC al RM privind refuzul de a recunoaşte şi de a executa hotărîrea arbitrală străină reproduc în esenţă dispoziţiile din Convenția de la New York din 10.06.1958. !!! Temeiurile de a refuza în recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine, stipulate în Convenţia de la New York din 10.06.1958, precum şi din CPC al RM, se divizează în două categorii. Prima grupă a temeiurilor consfinţită în alin.(1) art.V din Conven ția de la New York din 10.06.1958 şi alin.(1) art.476 CPC cuprinde următoarele circumstanţe cu caracter procesual: Una dintre părţile la convenţia arbitrală se află în incapacitate sau convenţia arbitrală nu este valabilă potrivit legii căreia părţile au subordonat-o ori, în lipsa stabilirii acesteia, potrivit legii ţării în care a fost pronun țată hotărîrea . Acest temei de refuz conţine două ipoteze:  una din părţile convenţiei arbitrale se află în incapacitate;  convenţia nu este valabilă potrivit legii căreia părţile au subordonat-o sau, în lipsa stabilirii acesteia, în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost pronunţată. !!! Părţile care convin să deducă arbitrajului un litigiu urmează să încheie convenţia de arbitraj. !!! Prima condiţie care se impune în acest caz este ca părţile să aibă capacitatea deplină de a încheia convenţia arbitrală. De cele mai dese ori lipsa capacităţii de a încheia convenţia de arbitraj este invocată referitor la lipsa împuternicirilor reprezentantului părţii de a semna convenţia de arbitraj. Convenţia de la New York stabileşte clar regula imperativă conform căreia asupra capacităţii juridice a părţilor la convenţia arbitrală se vor aplica doar reglementările legii ei naţionale. Legiuitorul moldav trebuia să preia temeiul dat de refuz aşa cum este reglementat în Convenţia de la New York: părțile la convenţia amintită în articolul II, erau, în virtutea legii aplicabilă lor, lovite de o incapacitate, astfel că, Convenţia consideră temei de refuz situaţia cînd partea se află în incapacitate la momentul încheierii conventiei de arbitraj, şi nu la momentul examinării cererii de recunoaştere şi executare a hotărîrii arbitrale străine, aşa cum reiese din interpretarea prevederilor lit.a) alin.(1) art.476 CPC.

106

2)

3)

4)

5)

6)

În ce priveşte cea de-a doua ipoteză, în conformitate cu prevederile lit.a) alin.(1) art.V din Convenţie, se va refuza recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine dacă convenţia men ționată nu este valabilă în virtutea legii căreia părţile au subordonat-o sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost dată, prevedere preluată de lit.a) alin.(1) art.476 CPC. !!! Conveţia arbitrală trebuie să fie valabilă conform legii căreia părţile au supus-o, iar în imposibilitatea determinării voinţei părţilor, conform legii statului în care hotărîrea a fost emisă. !!! Deşi convenției de arbitraj îi sînt aplicabile toate temeiurile de nulitate a actului juridic, nulitatea contractului în care este inserată convenţia arbitrală nu va atrage în mod necesar şi nulitatea acesteia, întrucît conven ția arbitrală are o natură autonomă faţă de contractul în care a fost inserată, fiind privită separat faţă de celelalte clauze ale lui. Partea împotriva căreia este emisa hotărîrea nu a fost informată în modul corespunzător cu privire la desemnarea arbitrului sau cu privire la procedura arbitrală ori, din alte motive, nu a putut să îşi prezinte mijloacele sale de apărare . Acest temei de refuz în recunoașterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine reiese din necesitatea respectării principiului egalităţii în drepturi şi cel al echităţii. !!! În cazul invocării acestui temei de refuz partea va trebui să aducă probe care să demonstreze lipsa informării despre numirea arbitrului, despre data şi locul desfăşurării arbitrajului sau imposibilitatea prezentării mijloacelor sale de apărare în cadrul procedurii arbitrale. !!! Dacă partea respectivă nu a ridicat aceste obiec ții deşi a avut posibilitatea în procedura arbitrală, instanţa de judecată nu va admite obiecţiile sale privind recunoaşterea şi executarea hotărîrii. La fel, instanţa va respinge aceste obiecţii dacă partea respectivă nu şi-a onorat obligaţia de informare referitor la modificarea adresei. Hotărîrea a fost pronunţată asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală sau care nu cade sub incidenţa condiţiilor convenției arbitrale ori hotărîrea conţine dispoziţii asupra unor cnestiuni ce depăşesc limitele convenţiei arbitrale . Acest temei de refuz în recunoașterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine este reglementat în textul Convenţiei de la New York din 10.06.1958, în lit.с) alin. (1) art.V. !!! Pentru a evita situaţiile în care hotărîrea arbitrală să fie inutilă, tribunalele arbitrale trebuie să cerceteze atent orice argument referitor la faptul că o pretenţie sau alta iese din limitele stabilite de convenţia arbitrală, întrucît acestea au competenţă să examineze cauza doar în limitele impuse prin convenţia de arbitraj. Totodată, instanţei de judecată care examinează cererea de recunoaştere şi executare a hotărîrii arbitrale străine îi revine sarcina de a examina atent conţinutul convenţie arbitrale în sensul elucidării întinderii acesteia. !!! Eliminarea pericolului aplicării acestui temei de refuz poate fi asigurat prin întocmirea atentă a convenţiei de arbitraj. Constituirea tribunalului arbitrai sau procedura arbitrală nu a corespuns convenţiei părţilor ori, în lipsa unei asemenea convenţii, nu a fost conform legii ţării în care a avut loc arbitrajul. În convenţia arbitrală părţile convin asupra numirii unui arbitru unic, fie prevăd numărul de arbitri şi modul lor de numire, fie decid asupra autorităţii în drept să numească arbitrii. Ori de cîte ori înţelegerea părţilor nu este respectată de către una din ele, cealaltă are dreptul de a invoca incorectitudinea constituirii tribunalului arbitrai. !!! Acest neajuns al tribunalului arbitrai urmează a fi invocat de parte în cadrul procedurii arbitrale, în caz contrar, obiecţiile părţii privind recunoaşterea şi executărea hotărîrii arbitrale străine pe acest temei vor fi respinse. De asemenea, părţii îi vor fi respinse obiecţiile în cazul în care nu şi-a onorat obligaţia de numire a arbitrilor, iar acest fapt a fost realizat de către instanţa de judecată sau altă autoritate în conformitate cu legislaţia aplicată. !!! În convenţia arbitrală părţile pot conveni şi referitor la calităţile profesionale pe care trebuie să le posede arbitrii. Constatarea lipsei calităţilor respective a unuia din arbitri pe durata procedurii arbitrale este, de regulă, temei de recuzare a arbitrului, care duce la înlocuirea lui. !!! În cazul în care partea a solicitat recuzarea arbitrului însă nu a obţinut-o, aceste circumstanţe pot fi invocate în cursul examinării cererii de recunoaştere şi executare a hotărîrii arbitrale străine, iar instanţa de judecată care examinează cererea le va admite în măsura în care ele afectează esenţial echitatea procesului arbitral. Odată cu încheierea convenţiei de arbitraj părţile convin asupra legii procesuale care se va aplica la examinarea cauzei în arbitraj. !!! În lipsa unei înţelegeri în acest sens a părţilor, legea aplicabilă va fi cea a ţării unde are loc arbitrajul. !!! Nerespectarea prevederilor convenţiei referitoare la procedura aplicabilă la examinarea cauzei în arbitraj va atrage refuzul în recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine, instanţa urmînd să aprecieze care a fost voinţa reală a părţilor referitor la normele aplicabile şi măsura în care acestea au fost respectate. Hotărîrea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost desfiinţată ori executarea ei a fost suspendată de instanţa judecătorească sau de o autoritate competentă a ţării în care sau conform legii căreia ea a fost pronunţată . !!! Momentul devenirii obligatorii a hotărîrii arbitrale străine este dictată de legea statului căreia părţile au supus examinarea cauzei, sau, în lipsa înţelegerii referitor la aplicarea legii, de legea statului unde hotărîrea arbitrală a fost adoptată. Întrucît în marea parte a legislaţiilor împotriva hotărîrilor arbitrale nu este prevăzută vreo cale de atac, arbitrajele fiind organe neguvernamentale, lipsite de organizarea ierarhizată, obţinerea obligativităţii nu este legată de exercitarea vreunei căi de atac. Totodată, !!! este improprie utilizarea termenelor de „hotărîre arbitrală definitivă” şi „hotărîre arbitrală irevocabilă”, calificative specifice doar hotărîrilor judecătoreşti. !!! Desfiinţarea hotărîrii arbitrale în statul în care aceasta a fost pronun țată este temei de a refuza recunoaşterea şi executarea ei peste hotarele ţării. Desfiinţarea hotărîrii arbitrale se dispune în urma examinării unei cereri de contestare a hotărîrii arbitrale şi are loc în temeiuri expres stabilite de legea procesuală a statului unde hotărîrea arbitrală a fost pronunţată, acestea nefiind legate de fondul cauzei, dar de regularitatea procedurii arbitrale. !!! Simpla iniţiere a procedurii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale în statul unde ea a fost adoptată nu constituie temei de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine, ci poate duce la amînarea examinării cererii. Totodată, !!! suspendarea executării de instanța judecătorească a ţării în care a fost pronunţată hotărîrea trebuie probată în modul cuvenit pentru ca să fie aplicabil temeiul de refuz în recunoa șterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine prevăzut la lit.f) alin.(1) art.476 CPC. !!! În toate cazurile sus-menţionate, instanţa de judecată ia în considerare faptele menţionate numai dacă partea care nu este de acord cu hotărîrea le înaintează în faţa instanţei şi prezintă obiecţii împotriva hotărîrii. Astfel că aceste temeiuri nu au un caracter imperativ, deci instanţa nu le ia în consideraţie din oficiu. !!! Aceste temeiuri sînt formulate destul de îngust, în acest mod se aduce la îndeplinire unul din cele mai importante mecanisme ale Convenţiei îndreptate spre maxima reducere a posibilităţii instanţelor judecătoreşti de a refuza în recunoașterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine. !!! Depistarea de către instanţa de judecată a unuia din temeiurile de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine şi emiterea încheierii de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine pe teritoriul RM, nu exclude recunoaşterea şi executarea ei pe teritoriul altor state, instanţa judecătorească din statele respective nefiind legate în vreun fel de răspunsul „negativ” al instanţei judecătoreşti din RM. Temeiurile de a refuza recunoaşterea şi executarea silită a hotărîrilor arbitrale străine din categoria a II-a sînt enumerate în alin.(2) art.V din Convenţia de la New York din 10.06.1958 şi în alin.(2) art.476 CPC, care după puterea juridică sînt imperative. Instanţa de judecată din RM este obligată să aplice aceste temeiuri de a refuza recunoa șterea şi executarea hotărîrii arbitrale din oficiu, independent de demersul sau obiecţiile părţilor. !!! Chiar dacă temeiurile de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine prevăzute la alin.(2) art.V Convenţia de la New York din 10.06.1958 sînt invocate de instanţa de judecată din oficiu, totuşi părţile care constată un astfel de defect al hotărîrii arbitrale pot să-l invoce în instanţa de judecată care soluţionează cererea de recunoaştere şi executare a hotărîrii arbitrale străine. Acestea sînt următoarele: Obiectul litigiului nu poate fi soluţionat prin arbitraj conform legii RM. Cu toate că prin convenţia de arbitraj părţile pot prevedea un şir întreg de drepturi şi priorităţi largi în ce priveşte rezolvarea litigiului lor, totuşi, această posibilitate a lor este limitată de problemele arbitrabilităţii litigiului şi de cea a respectării ordinii publice a statului unde această hotărîrea arbitrală eventual poate fi executată.

107

   

7)

   

a) b) c)

1) 2) 3)

!!! Spre deosebire de restul textului Convenţiei de la New York din 10.06.1958, unde părţilor le este recunoscută o libertate practic nelimitată, alin.(2) art.V din Convenţie stabileşte expres aplicarea lex fori în problemele ce ţin de arbitrabilitate litigiilor. În instanţele de judecată ce aplică normele Convenţiei nu apare necesitatea de a studia şi aplica normele de drept din alte state în ce priveşte aceste două întrebări. Simplificînd problemele apărute în faţa instanţelor de judecată, însă, Conven ția de la New York a complicat situaţia părţilor la convenţia de arbitraj şi a arbitrilor. !!! Ei trebuie să ţină cont de problemele arbitrabilităţii litigiului şi de ordinea publică din diferite state: în primul rînd de la locul pronunțării hotărîrii arbitrale şi de la locul unde eventual această hotărîre arbitrală va fi executată. Într-o oarecare măsură situaţia arbitrilor este uşurată de practica din relaţiile dintre state de a avea o abordare unică în ce ţine de problema arbitrabilităţii litigiilor şi abordarea ordinii publice. Conform art.2 din Legea cu privire la arbitraj, în sensul legii în cauză, se înţelege prin litigiu conflict izvorît din raporturi juridice civile, inclusiv patrimoniale, dintre părţi, din raporturi obligaţionale contractuale şi necontractuale, cum ar fi: vînzarea-cumpărarea, prestarea de servicii, executarea de lucrări şi altele asemenea sau din raporturi de proprietate şi din alte drepturi reale, inclusiv din dreptul de proprietate intelectuală. Art.3 din Legea cu privire la arbitraj stabileşte cercul de litigii nearbitrabile în RM: drepturile nepatrimoniale, în cazul în care în părţile nu sînt îndreptă țite să încheie o tranzacţie cu privire la obiectul acelui litigiu; pretenţiile care ţin de dreptul familiei; pretenţiile izvorîte din contractele de locaţiune (chirie) a încăperilor de locuit, inclusiv litigiile cu privire la încheierea, validitatea, încetarea şi calificarea unor astfel de contracte; pretenţiile şi drepturile patrimoniale cu privire la locuinţe. Problema stabilirii dacă litigiul care a fost soluţionat prin hotărîrea arbitrală străină a cărei recunoaştere şi executare este cerută este arbitrabil sau nu, va fi soluţionată de către instanţa de judecată prin apelarea la normele stabilite în Legea cu privire la arbitraj, Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, dar şi la alte acte normative, care prevăd competenţa exclusivă a instanţelor de judecată sau altor organe jurisdicţionale de a examina cauza respectivă. Recunoaşterea sau încuviinţarea executării silite a hotărîrii arbitrale contravine ordinii publice a RM. Acest temei de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine se atribuie la categoria celor mai dificile temeiuri de refuz, dar, în acelaşi timp, aceasta reprezintă instituţia cea mai importantă din dreptul internaţional privat. Pentru a opune ordinea publică încuviinţării executării silite a hotărîrilor arbitrale străine nu este suficient ca ea să contravină unor norme de drept naţional – hotărîrea şi, mai ales, executarea acesteia trebuie să contravină în mod evident unor principii fundamentale ale dreptului intern, cum ar fi: principiile de morală şi bunele moravuri ce domnesc în societate, bazate pe valorile creştine şi general-umane; concepţia statului despre libertate şi libertatea acţiunilor; concepţia fundamentală de drept natural al echităţii; concepţia fundamentală de justiţie, inclusiv liberului acces la justiţie, independent de origine, rasă, sex, opţiune politică, cent patrimonial, etc. !!! Verificînd dacă executarea hotărîrii arbitrale străine ar putea contravine ordinii publice a statului, instanţele trebuie să analizeze doar efectele (urmările) încuviinţării executării hotărîrii arbtrale, dar nu să se pronunţe în privinţa omisiunilor hotărîrii. Însăşi hotărîrea judecătorească străină nu poate să contravină ordinii publice a ţării, acesteia îi pot contravine doar urmările încuviinţării executării hotărîrii. Temeiurile de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine sus-menţionate pot fi clasificate în funcţie de izvorul refuzului în recunoaşterea şi executarea hotărîrilor în următoarele categorii: temeiurile de refuz în recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine legate de contestarea jurisdicţiei lor; temeiurile de refuz în recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine legate de neajunsurile de ordin procedural; temeiurile de refuz în recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine legate de contestarea sentinţei la locul pronunţării ei. Tema: CONTESTAREA HOTĂRÎRILOR ARBITRALE Noțiuni generale privind contestarea hotărîrilor arbitrale Cu toate că arbitrajul are un caracter contractual, legea impune acestuia anumite limite imperative, care, odată ignorate, afectează hotărîrea arbitrală adoptată. Respectarea acestor exigenţe imperative se asigură prin exercitarea controlului judecătoresc realizat de către instanţele de judecată prin intermediul procedurii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale şi a celei de eliberare a titlului de executare silită pentru hotărîrea arbitrală. Procedura de contestare a hotărîrii arbitrale este o procedură civilă de control înfăptuită de către instanţele de judecată competente, în vederea depistării neregularităţilor hotărîrii arbitrale şi a desfiinţării ei, în cazul prezenţei acestora. În lume există cîteva tipuri de abordare a controlului judecătoresc asupra hotărîrilor arbitrale: Controlul asupra fondului litigiului examinat în arbitraj, care vizează controlul corectitudinii aplicării normelor de drept material şi procedural şi constatarea circumstanţelor importante pentru soluţionarea corectă a litigiului, adică acest control constituie, practice, o rejudecare a fondului litigiului. Controlul hotărîrii arbitrale prin prisma respectării regulilor de competen ță a tribunalului arbitrai şi a încălcărilor de ordin procesual admise pe durata desfăşurării procedurii arbitrale. Lipsa oricărui control judecătoresc asupra hotărîrilor arbitrale. Legislaţia RM instituie, de fapt, un „control dublu” asupra hotărîrilor arbitrale: pe de o parte, există posibilitatea părţilor de a contesta hotărîrea arbitrală şi sînt instituite anumite temeiuri de desfiin țare a acesteia, iar pe de altă parte, în situaţiile cînd se solicită eliberarea tilului executoriu pentru hotărîrea arbitraiă, sînt instituite, practice, aceleaşi temeiuri de refuz în eliberarea titlului executoriu ca şi cele pentru desfiinţarea hotărîrii arbitrale. !!! Un atare „dublu control” îşi găseşte argumentarea în faptul că, în cazul controlului judecătoresc, urmează a fi păstrat un echilibru al posibilităţilor procesuale de a protesta împotriva actului jurisdicţional emis de arbitraj, este clar că !!! partea care a pierdut procesul arbitrai se va adresa cu o cerere de contestare a hotărîrii arbitrale, iar partea care a avut cîştig de cauză se va adresa instanţei pentru eliberarea titlului executoriu pentru executarea hotărîrii arbitrale prin aceste două proceduri se consolidează, de fapt, egalitatea păr ților în procedura arbitraiă, se păstrează echilibrul drepturilor procedurale şi se asigură realizarea controlului judecătoresc asupra actelor altor organe jurisdicţionale decît cele de judecată, în cazul de faţă ale arbitrajelor. Deşi din legislaţie a fost omis termenul impropriu de „revizuire” a hotărîrilor arbitrale, totuşi, la moment, mai apar dificultă ți în ceea ce ţine de nominalizarea acestei istituţii comune dreptului procesual civil şi arbitrajului. În CPC se operează atît cu noţiunea de „contestare” a hotărîrii arbitrale, cît şi cu cea de „desfiinţare” a hotărîrii arbitrale, iar în unele surse doctrinale naţionale se utilizează noţiunea de procedură de „anulare” a hotărîrii arbitrale. !!! CPC operează cu noţiunea de „contestare” a hotărîrii arbitrale, atunci cînd invocă posibilitatea sau dreptul părţii de a antrena controlul judecătoresc realizat de instanţele de judecată asupra hotărîrii arbitrale. arbitraiă Cînd este vorba despre posibilitatea de a manifesta dezacordul cu hotărîrea arbitrală, se utilizează noţiunea de „ contestare a hotărîrii arbitrale”, iar în ceea ce priveşte oformarea şi denumirea cererii, procedura de examinare şi scopul final al procedurii de contestare, se spune „desfiinţare a hotărîrii arbitrale”, pentru că, de fapt, desfiinţarea hotărîrii arbitrale este scopul final al contestării, în instanţele de judecată, a hotărîrilor arbitrale.

108 Hotărîrile arbitrale susceptibile de a fi contestate în instanţele de judecată conform legislaţiei RM. În conformitate cu prevederile art.477 CPC hotărîrea arbitrală pronunţată pe teritoriul RM poate fi contestată în judecată de către părţile în arbitraj, înaintînd o cerere de desfiinţare a hotărîrii arbitrale în conformitate cu art.479 CPC. Poate face obiectul cererii de contestare a hotărîrii arbitrale doar hotărîrea pronunţată pe teritoriul RM, fie că aceasta are sau nu legătură cu un element de extraneitate, în acest sens determinant fiind faptul dacă respectiva hotărîre arbitrala a fost sau nu pronunţată pe teritoriul RM. Conform prevederilor art.477 CPC, !!! doar părţile în arbitraj pot înainta în instanţele de judecată acţiuni de contestare a hotărîrilor arbitrale. Conform prevederilor alin.(2) art.477 CPC, !!! părţile nu pot renunţa prin convenţie arbitrală la dreptul de a contesta hotărîrea arbitrală, părţile fiind libere să renunţe doar după pronunţarea hotărîrii arbitrale. Sesizarea instanței du judecată cu privire la contestarea hotărîrii arbitrale Instanţa competentă să examineze cererile privind contestarea hotărîrilor arbitrale Odată cu adoptarea Legii nr.29/2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, a fost stabilita competenţa instanţei judecătoreşti comerciale – Judecătoria Comercială de Circumscripţie – de a soluţiona cererile de contestare, in condiţiile leqii a hotărîrilor arbitrale, abrogînd, în acelaşi timp, prevederile alin.(3) art.477 CPC, conform căruia !!! cererile de desfiinţare a hotărîrilor arbitrale se depuneau la instanţa care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanţă, regula care mai este prevăzută în Legea cu privire la arbitraj la aprecierea instanţei de judeca a competentă să intervină ori de cîte ori este nevoie, în procedura arbitra a (aplicarea măsurilor de asigurare, dispunerea executării masurilor asigurătorii, numirea arbitrului în arbitrajul ad-hoc, în cazul in care de către partea notificată sau de către reprezentantul uneia din părţi nu este numit în termen arbitrul etc.). Termenul de depunere a cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale Prin abrogarea alin.(3) din art.477 CPC, a fost înlăturată, de fapt, şi prevederea care reglementa termenul în care hotărîrea arbitrală poaxe fi contestată. Cu toate acestea, !!! faptul că contestarea hotărîrii arbitrale interne este reglementată de CPC şi Legea cu privire la arbitraj, iar contestarea hotărîrilor arbitrajului comercial interna țional pronunţate pe teritoriul RM este reglementată de CPC şi Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional exclude careva greutăţi de apreciere a termenului în care hotărîrea arbitrală poate fi contestată, întrucît alin.(1) art.31 din Legea cu privire la arbitraj şi alin.(3) art.37 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional stabilesc termenul de contestare a hotărîrii arbitrale. În conformitate cu normele menţionate, termenul pentru depunerea cererii de contestare a hotărîrii arbitrale va fi de 3 luni din data primirii hotărîrii arbitrale de către partea interesată. Totodată, conform alin.(3) art.37 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, !!! dacă a avut loc rectificarea sau interpretarea hotărîrii arbitrale sau emiterea hotărîrii adiţionale, termenul de trei luni se calculează de la data pronunțării hotărîrii rectificate, interpretate, adiţionale care devin părţi integrante ale hotărîrii arbitrale. !!! Partea care depune cererea de desființare a hotărîrii arbitrale va trebui să anexeze la ea dovada faptului primirii hotărîrii arbitrale la o anumită dată (lit.e) alin.(2) art.478 CPC).

      

    

Depunerea cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale Pentru a desființa o hotărîre arbitrală pronunţată pe teritoriul RM, persoana interesată va depune la Judecătoria Comercială de circumscripţie, o cerere de desfiinţare a hotărîrii arbitrale care va avea conţinutul specificat la art. 478 CPC. !!! Cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale trebuie depusă în scris şi semnată de către partea care contestă hotărîrea sau de reprezentantul ei. În cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se va indica: instanţa căreia îi este adresată cererea; denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a adoptat hotărîrea; numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor; locul şi data pronunţării hotărîrii arbitrale; data înmînării hotărîrii arbitrale părţii care a adresat în judecată cererea de desfiinţare a hotărîrii; solicitarea părţii interesate de a desfiinţa hotărîrea arbitrală, motivele contestării hotărîrii. La cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se vor anexa următoarele acte: hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit. !!! Copia de pe hotărîrea arbitrajului permanent se autentifică de președintele arbitrajului permanent, iar copia de pe hotărîrea arbitrajului constituit pentru soluţionarea unui anumit litigiu trebuie să fie autentificată notarial, depunerea acesteia într-o copie simplă sau depunerea copiei de pe hotărîrea adiţională, rectificată, interpretată nelegalizată va atrage emiterea încheierii de a nu da curs cererii; convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit; actele care argumentează cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale; dovada de plată a taxei de stat; copia de pe cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale; procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea. Referitor la anexarea, !!! la cerere, a convenţiei arbitrale în original sau în copie legalizată, vom specifica că, pentru legalizarea copiilor acesteia sînt aplicabile aceleaşi prevederi, ca şi hotărîrilor arbitrale, astfel că, dacă procedura arbitrală a fost soluţionată de către un arbitraj instituţionalizat, copia convenţiei arbitrale va fi legalizată de către preşedintele arbitrajului permanent, iar dacă aceasta s-a desfăşurat în faţa unui arbitraj ad-hoc, legalizarea copiei de pe convenţia arbitrală va avea loc pe cale notarială. Conform prevederilor alin.(4) art.477 CPC, !!! cererea de desființare a hotărîrii arbitrale se impune cu taxă de stat în cuantum stabilit de lege pentru cererea de eliberare a titlului executoriu – 100 lei. Procedura de examinare a cererii privind desființarea hotărîrii arbitrale Dacă cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale întruneşte exigenţele de formă şi conţinut instituite de lege, judecătorul primeşte cererea spre examinare. Examinarea cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale are loc în şedinţă de judecată în cel mult o lună de la data intrării ei în judecată, potrivit regulilor stabilite de CPC. !!! În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, la solicitarea ambelor părţi în arbitraj, judecătorul poate cere arbitrajului, potrivit regulilor stabilite de CPC pentru reclamarea probelor, materialele dosarului, hotărîrea arbitrală, care se contestă, în original. Conform prevederilor alin.(7) art.29 din Legea cu privire la arbitraj, !!! dosarul se păstrează la instituţia permanentă de arbitraj sau, în cazul arbitrajului ad-hoc, la instanţa de judecată care ar fi fost competentă să decidă în cauză, dacă nu exista convenţia de arbitraj. Şedinţa de judecată se desfăşoară în prezenţa părţilor legal citate, însă, neprezentarea lor nu împiedică examinarea cererii . Instanţa de judecată va expedia pîrîtului, odată cu citaţia, şi cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale cu toate anexele şi va acorda timp suficient acestuia de a-şi pregăti apărarea. Deşi legea nu stabileşte expres, !!! pîrîtul în atare procedură poate depune referinţă, în care să-şi expună obiecţiile sale faţă de cererea de desfiinţare.

109

a) b) c) d)

1) 2) 3) a)

b)

c)

!!! Părtiie implicate în soluţionarea cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale vor prezenta probe, care vor privi în mod exclusiv prezenta temeiurilor de desfiinţare a hotărîrii arbitrale. !!! La examinarea cererii privind desfiinţarea hotărîrii arbitrale instanţa nu este în drept să intervină asupra fondului litigiului soluţionat în arbitraj, chiar dacă consideră soluţia dată în arbitraj drept ilegală. Procedura în pricinile de contestare a hotărîrilor arbitrale este o procedură de control, în cadrul căreia instanţa de judecată are rolul verificării unor condiţii imperative impuse actului jurisdicţional emis în arbitraj. Conform prevederilor alin.(4) art.479 CPC, !!! în timpul dezbaterii pricinii, judecata constată, în urma cercetării probelor prezentate de părţi în argumentarea pretenţiilor şi obiecţiilor lor, existenţa sau lipsa temeiurilor pentru desfiinţarea hotărîrii arbitrale, prevăzute de art.480 CPC. Instanţa judecătorească sesizată cu o acţiune în contestare a hotărîrii arbitrale se poate pronunţa în sensul admiterii sau respingerii acesteia printr-o încheiere. Dacă va constata vreunul din temeiurile prevăzute la art.480 CPC, instanţa va emite o încheiere privind desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale. În această situaţie, părţile vor fi libere să se adreseze repetat în arbitraj, dacă nu există careva circumstanţe care exclud competenţa arbitrajului sau pot înainta o cerere de chemare în judecată în instanţele judecătoreşti. !!! Emiterea încheierii de anulare a hotărîrii arbitrale va crea dificultăţi în executarea acesteia peste hotarele ţării, în cazul în care o atare executare va fi cerută. În încheierea judecătorească despre desfiinţarea hotărîrii arbitrale sau despre refuzul de a o desfiinţa trebuie să se indice: date despre hotărîrea arbitrală contestată şi locul pronunţării hotărîrii; denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a emis hotărîrea contestată; numele sau denumirea părţilor în arbitraj; desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale, sau refuzul total ori parţial de a admite cererea petiţionarului. !!! Încheierea judecătorească privind desfiinţarea hotărîrii arbitrale sau privind refuzul de a o desfiinţa poate fi atacată în ordinea şi în termenele stabilite în art.423-428 CPC. Temeiurile pentru desființarea hotărîrii arbitrale Prevederile CPC în ceea ce ţine de temeiurile de refuz în desfiinţarea hotararii arbitrale sînt diferite de cele instituite în Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional. !!! În situaţiile în care obiect al contestării va fi o hotărîre arbitrală internă, nelegată de vreun element de extraneitate desfiinţarea hotărîrii arbitrale se va efectua conform regulilor instituite în CPC şi Legea cu privire la arbitraj, iar dacă obiectul contestării va fi o hotărîre arbitrală pronunţată de un tribunal arbitral comercial internaţional pe teritoriul RM, se vor lua în consideraţie atît prevederile CPC, cît şi normele Legii cu privire la arbitrajul comercial internaţional. Alin.(1) art.480 CPC stabileşte expres că !!! hotărîrea arbitrală va putea fi desfiinţată numai în cazurile enumerate în art.480 CPC. Invocarea altor temeiuri de desfiinţare a hotărîrii arbitrale nu va avea nici un efect. Deşi în unele state examinarea cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale de către instanţa de judecată atrage în mod nemijlocit reexaminarea fondului litigiului examinat în arbitraj prin prisma corectitudinii aplicării normelor de drept material şi procedural şi a corectitudinii stabilirii circumstanţelor importante pentru judecarea litigiului, legislaţia RM nu se raliază legislaţiei acestor state. Conform prevederilor legislaţiei RM în domeniu, !!! examinarea cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale va avea loc doar prin prisma temeiurilor pentru desfiin țarea hotărîrii arbitrale instituite în art.480 CPC şi art.37 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, adică instanţa de judecată nu va purcede, în atare situaţii, la o reexaminare a fondului, nu va controla circumstanţele de fond ale cauzei şi probele cercetate, nu va verifica corectitudinea aplicării normelor de drept material de către arbitraj, ci va verifica prezenţa temeiurilor de desfiinţare a hotărîri arbitrale specificate în legislaţie. În acest context, !!! este suficientă depistarea doar a unuia din temeiurile de desfiin țare specificate în lege, pentru ca instanţa de judecată să dispună desfiinţarea hotărîrii arbitrale contestate. Motivele de desfiinţare a hotărîrii arbitrale au fost grupate în 3 categorii: Motivele care cenzurează limitele arbitrajului, validitatea convenţiei de arbitraj şi conformitatea judecăţii arbitrale cu convenţia arbitrală. Motive ce are cenzurează conformitatea judecăţii arbitrale cu principiile fundamentale ale procedurii civile. Motivele care cenzurează conformitatea hotărîrii arbitrale cu ordinea publică, bunele moravuri şi dispoziţiile imperative ale legii. Temeiurile de desfiinţare a hotărîrii arbitrale stabilite de CPC sînt următoarele: Litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii arbitrale (lit.a) alin.(2) art.480 CPC) . În sensul prevederii respective, prin „lege” urmează a fi înţelese:  Legea cu privire la arbitraj, care stabileşte la alin.(2) art.1 că arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg, cu excepţia litigiilor în materii în care legea nu permite soluţionarea lor pe calea arbitrajului, iar în art.3 Legea cu privire la arbitraj stabileşte cercul de litigii care nu pot face obiectul dezbaterii arbitrale;  Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, care determină cercul litigiilor examinabile în arbitrajul comercial internaţional în alin.(4) art.1 şi în art.16;  convenţiile şi tratatele la care RM este parte;  regulamentele arbitrajelor permanente. Legiuitorul moldovean a urmat calea menţionării, în textul legii, a noţiunii de „litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg” şi a indicării cazurilor cînd litigiul nu urmează a fi examinat în arbitraj. Conform prevederilor art. 3 din Legea cu privire la arbitraj, nu pot face obiectul arbitrajului litigiile izvorîte din apărarea drepturilor nepatrimoniale, în situa țiile şi în măsura în care părţile nu ar fi îndreptăţite să încheie o tranzac ție cu privire la obiectul litigiului, pretenţiile care ţin de dreptul familiei, preten țiile izvorîte din contractele de locaţiune (chirie) a încăperilor de locuit, inclusiv litigiile cu privire la încheierea, validitatea, încetarea şi calificarea unor astfei de contracte, pretenţiile şi drepturile patrimoniale cu privire la locuinţe. !!! Deşi nu sînt expres menţionate, urmează a se subînţelege că nici litigiile atribuite în competenţa exclusivă a instanţelor de judecată nu vor putea face obiectul convenţiei arbitrale şi a procedurii arbitrale şi nici cele care reies din raporturile juridico-publice. Convenţia arbitrală este nulă în temeiul legii (lit.b) alin.(2) art.480 CPC). În primul rînd considerăm că expresia „în temeiul legii” nu are în vedere doar Legea cu privire la arbitraj sau Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, ci şi prevederile legislaţiei civile, întrucît convenția arbitrală are o natură juridică dublă – contractuală şi jurisdicţională. În conformitate cu prevederile art.8 din Legea cu privire la arbitraj şi art.7 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, !!! convenţia arbitrală trebuie să aibă forma scrisă, sub sancţiunea nulităţii. Hotărîrea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi temeiurile, locul şi data pronunţării ori nu este semnată de arbitri (lit.с) alin.(2) art.480 CPC). Conform prevederilor alin.(2) art.29 din Legea cu privire la arbitraj, hotărîrea arbitrală trebuie să cuprindă:  componenţa arbitrajului, data şi locul pronunţării sale;  numele şi domiciliul, pentru persoanele fizice, denumirea şi sediul, pentru persoanele juridice, sau reşedinţa părţilor, referinţa la convenţia de arbitraj în al cărei temei s-a procedat la arbitraj, obiectul litigiului;  motivele de fapt şi de drept ale hotărîrii, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele care stau la baza soluţiei;  semnăturile arbitrilor;  alte prevederi.

110

d)

e)

f)

g)

h)

!!! O hotărîre arbitrală care nu va cuprinde dispozitivul, sau din care nu va fi clar dacă instanţa arbitrală respinge sau admite pretenţiile reclamantului, precum şi elucidat aspectul repartizării cheltuielilor de judecată, va fi desfiinţată. Totodată, prin necuprinderea „temeiurilor” în hotărîrea arbitrală sus-menționată , se are în vedere lipsa în textul acesteia a motivelor care stau la baza soluţiei, așa cum prescrie legea că acestea trebuie specificate în mod obligatoriu în hotărîrea arbitraiă, în caz contrar aceasta urmează a fi desfiinţată. În conformitate cu prevederile alin.(1) art.5 din Legea cu privire la arbitraj, !!! părţile pot stabili, respectînd ordinea publică şi bunele moravuri, precum şi dispoziţiile imperative ale legii, prin convenţie de arbitraj sau prin act scris încheiat ulterior, fie direct, fie cu referire la o anumită reglementare avînd ca obiect arbitrajul:  normele de constituire a arbitrajului;  numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor;  termenul şi locul arbitrajului;  normele de procedură pe care arbitrajul trebuie să le urmeze în solu ționarea litigiului;  normele cheltuielilor arbitrale şi repartizarea acestor cheltuieli, conţinutul şi forma hotărîrii arbitrale;  alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului. Conform prevederilor art.18 din Legea cu privire la arbitraj, !!! părţile stabilesc locul desfăşurării procedurii arbitrale. In lipsa unui acord în acest sens încheiat în termenul stabilit de arbitraj, locul arbitrajului va fi stabilit de instituţia arbitraiă, luîndu-se în considerare atît circumstanţele cazului cît şi accesibilitatea pentru părţi. Dacă nici părţile, nici instituţia arbitrală nu au stabilit locul arbitrajului, se va considera loc al arbitrajului locul pronunţării hotărîrii (sentinţei) arbitrale. Conform prevederilor alin.(3) art.31 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, !!! în hotărîrea arbitrală se indică data pronunţării şi locul arbitrajului. De asemenea, legea menţionează că !!! se va considera că hotărîrea a fost pronunțată la locul arbitrajului. Indicarea în textul hotărîrii arbitrale a locului pronunţării hotărîrii arbitrale are importanţă practică din perspectiva determinării, de către instanţa de judecată care va fi sesizată cu o cerere de desfiinţare a hotărîrii arbitrale, a situaţiei dacă respectiva hotărîre poate sau nu face obiectul cererii de contestare a hotărîrii arbitrale, deoarece pot fi contestate în instanţele de judecată a RM doar hotărîrile arbitrale pronunţate pe teritoriul acesteia. Conform prevederilor alin.(4) art.28, alin.(1) art.29 din Legea cu privire la arbitraj, alin.(1) art.31 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, !!! hotărîrea arbitrală urmează a fi semnată de către toţi arbitrii care au participat la examinarea litigiului în arbitraj, chiar şi în situaţia cînd a fost făcută opinie separată. în cazul în care o semnătură lipseşte, se indică motivele absenţei acesteia. Dispozitivul hotărîrii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu pot fi executate (lit.d) alin.(2) art.480 CPC). Împrejurările în care dispozitivul hotărîrii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu pot fi aduse la îndeplinire pot fi foarte variate. Un ex. în acest sens ar fi situaţia în care dispozitivul hotărîrii arbitrale conţine dispoziţii contradictorii şi părţile nu pot determina clar ce conduită urmează să adopte, cum ar fi situaţia admiterii de către instanţa arbitrală atît a acţiunii principale cît şi a celei reconvenţionale în situaţiile cînd acestea se exclud reciproc sau situaţia cînd hotărîrea arbitrală viza o obligaţie legată de remiterea unui bun de către debitor, iar bunul respectiv nu mai există după pronunţarea hotărîrii şi hotărîrea arbitrală nu prevedea o obligaţie alternativă. Arbitrajul nu a fost constituit sau procedura arbitrală nu este în conformitate cu convenţia arbitrală (lit.e) alin.(2) art.480 CPC) . Regulile de constituire a arbitrajului sînt instituite la art.11-16 din Legea cu privire la arbitraj şi la art.10-15 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, orice problemă apărută din desemnarea arbitrilor, temeiurile şi procedura de recuzare a arbitrilor etc. care nu va fi conformă voinţei comune a părţilor sau prevederilor legale va fi considerată de către instanţa de judecată temei de desfiinţare a hotărîrii arbitrale. !!! Procedura de examinare a litigiului în arbitraj este instituită la art.20-27 din Legea cu privire la arbitraj şi în art.18-27 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, de asemenea aceasta poate fi stabilită şi în regulamentele arbitrajelor permanente în care părţile au soluţionat litigiul. !!! În situaţiile cînd nu s-a respectat voinţa păr ților referitor la normele de procedură alese de acestea sau, în lipsa alegerii părţilor, cele după care litigiul se examina în instanţa arbitrală, partea interesată va putea cere desfiinţarea hotărîrii arbitrale pentru temeiul instituit la lit.e) alin.(2) art.480 CPC. !!! În această situaţie, nu vor fi desfiinţate hotărîrile arbitrale care, deşi neconforme voinţei părţilor, sînt date cu considerarea normelor imperative, de la care părţile nu pot deroga nici chiar prin încheierea convenţiei arbitrale. Partea interesată nu a fost înştiinţată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale, inclusiv despre locul, data şi ora şedinţei arbitrale sau, din alte motive întemeiate, nu s-a putut prezenta în faţa arbitrajului pentru a da explicaţii (lit.f) alin.(2) art.480 CPC). Procedura de numire a arbitrilor este reglementată de art.11-12 din Legea cu privire la arbitraj. Legea stabileşte că numirea arbitrilor poate să aibă loc prin indicarea în convenţia arbitrală a acestora, prin indicarea în convenţia arbitrală a modalităţii de numire a arbitrilor sau, în lipsa celor două, prin intermediul unei notificări scrise, adresate părţii adverse. !!! Temeiul de desfiinţare vizează situaţiile cînd deşi părţile au prevăzut în convenţia arbitrala modalitatea de numire a arbitrilor, partea care solicită desfiinţarea nu a fost mştnnţata despre numirea lor, la fel şi în situaţiile în care notificarea referitor nu a fost efectuată într-o măsură în care partea notificata saşi poată expune obiecţiile sau propunerile vis-a-vis de problema numirii arbitrilor. Totodată art.21 din Legea cu privire la arbitraj stabileşte modalitățile de comunicare, între părţi, a înscrisurilor litigiului, a citațiilor, a încheierilor de şedinţă. Conform prevederilor acestuia, !!! comunicarea actelor se face prin scrisoare recomandată, cu recipisă de predare sau cu confirmare de primire. Părţile pot stabili şi alte metode de comunicare, important este să fie posibilă stabilirea probei comunicării şi a textului transmis. În cazul în care înscrisurile sînt înmînate personal părţilor, aceasta se va efectua contra semnătură. În orice caz, !!! dovezile de comunicare se depun la dosar. Instanţa de judecată, urmînd să aprecieze existenţa acestui temei de refuz în desfiinţarea hotărîrii arbitrale într-un caz concret, va reieşi din probele prezentate de părţi și din faptul dacă la dosar sînt anexate dovezile de comunicare a actelor. Legea cu privire la arbitraj stabileşte că neprezentarea părţii citate legal la dezbatere nu împiedică dezbaterea litigiului cu excepţia cazului cînd partea lipsă invocă, cel tîrziu în preziua dezbaterii motive temeinice de amînare, informînd cealaltă parte şi arbitrii. !!! În procedura arbitrală, amînarea poate fi cerută numai o singură dată. Arbitrajul s-a pronunţat asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală ori care nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori hotărîrea arbitrală conţine dispoziţii în probleme ce depăşesc limitele convenţiei arbitrale . Dacă dispoziţiile în problemele cuprinse în convenția arbitrală pot fi separate de dispoziţiile care nu decurg din conven ție, instanţa judecătorească poate desfiinţa numai acea parte a hotărîrii arbitrale în care se conţin dispoziţii ce nu se înscriu în convenţia arbitrală (lit.g) alin.(2) art.480 CPC). !!! În procedura civilă, reieşind din prescripţiile principiului disponibilităţii în drepturi a participanţilor la proces, instan ța decide doar în limitele celor invocate în cererea de chemare în judecată. Cu atît mai mult acestea urmează a fi respectate într-o procedură bazată pe voin ța părţilor, cum este arbitrajul. !!! Pronunţarea unei hotărîri arbitrale asupra unui litigiu care nu este prevăzut sau excede convenţia arbitrală este contrară principiului legalităţii şi disponibilităţii în drepturi şi duce la desfiinţarea hotărîrii arbitrale. !!! În aceste cazuri instanţa de judecată trebuie să decidă asupra posibilităţii separării dispoziţiilor conforme conven ției arbitrale de cele neconforme, iar în situaţia în care acest lucru este posibil, să desfiinţeze parţial hotărîrea arbitrală în partea neconformităţii acesteia convenţiei arbitrale. Hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei RM sau bunele moravuri (lit.g) alin.(2) art.480 CPC) . Nici CPC, nici cele două legi cu privire la arbitraj nu stabilesc încălcarea căror principii fundamentale constituie temei de desfiin țare a hotărîrii arbitrale, nici criteriile de determinare a acestora. !!! În fiecare caz, instanţa de judecată va reieşi din aprecierea circumstanţelor cauzei per

111

a) b) 1) 2)

1) 2) 3)

           

ansamblu şi din interpretarea sistemică a legislaţiei. Expresia „principiile fundamentale ale legislaţiei” invocată în contextul acestui temei de desfiinţare a hotărîrii arbitrale urmează a fi înţeleasă în sensul larg, aici fiind atribuite atît principiile fundamentale ale dreptului material cît şi cele ale dreptului procesual, însă primordiale fiind cele stabilite de Constituţia RM, care se referă la drepturile şi libertăţile omului. !!! În rîndul principiilor fundamentale pot fi enumerate:  principiul legalităţii,  principiul respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor,  principiul egalităţii,  principiul respectării proprietăţii private,  alte principii la fel de importante. Conceptul de „bune moravuri” reprezintă totalitatea regulilor de conduita care s-au conturat în conştiinţa societăţii şi a căror respectare s-a impus cu necesitate, printr-o experienţă şi practică îndelungată. În fiecare caz, cînd instanţa de judecată va constata că hotărîrea arbitrală pune în pericol principiile înrădăcinate în conştiinţa societăţii, ea va desfiin ța hotărîrea arbitrală respectivă. În afară de temeiurile prevăzute de alin.(2) art.480 CPC, Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional mai prevede două temeiuri suplimentare de desfiinţare a hotărîrii arbitrale: Una din părţile convenţiei de arbitraj se află în incapacitate (lit.a) alin.(2) art.37 Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional). Hotărîrea arbitrală contravine ordinii publice a RM (lit.b) alin.(2) art.37 Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional). Temeiurile de desfiinţare a hotărîrii arbitrale sus-menţionate pot fi divizate convenţional în două categorii: temeiuri care urmează a fi dovedite de către partea interesată ce a înaintat cererea de desfiinaţare a hotărîrii arbitrale; temeiuri care se stabilesc de către instanţa de judecată din oficiu. !!! Instanţa va reţine şi va desfiinţa hotărîrea arbitrală din oficiu, indiferent dacă partea a formulat în această parte pretenţii, ori de cîte ori va depista că litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii arbitrale, în cazurile în care hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei RM sau bunele moravuri şi în cazul în care hotărîrea arbitrală contravine ordinii publice a RM. !!! În celelalte cazuri, partea care solicită desfiinţarea hotărîrii arbitrale trebuie să dovedească existenţa temeiurilor de desfiinţare a hotărîrii arbitrale. Tema: ELIBERAREA TITLURILOR DE EXECUTARE SILITĂ A HOTĂRÎRILOR ARBITRALE Procedura de examinare a cererii de eliberare a titlului de executare a hotărîrii arbitrale O trăsătură specifică examinării cauzelor civile în arbitraj constituie faptul că părţile înţeleg să execute benevol actul juridicţional final – hotărîrea arbitrală adoptată, imediat sau în termenul indicat în hotărîre. Totuşi în situaţiile în care partea obligată prin hotărîrea arbitrală nu o execută benevol, partea adversă are la îndemînă calea executării silite a acesteia. În acest caz, hotărîrea arbitrală se va executa ca şi o hotărîre judecătorească. Din alin.(1) art.28 Legea cu privire la arbitraj reiese că arbitrajul emite hotărîri în următoarele 3 cazuri: Soluţionarea, de către arbitraj, a litigiului dintre părţi. Încetarea procedurii arbitrale fără soluţionarea problemelor remise spre rezolvare (hotărîre de încetare a procedurii arbitrale). Încheierea între părţi a unei tranzacţii asupra litigiului (emiterea hotărîrii în acest caz avînd un caracter dispozitiv, adică dacă există o astfel de solicitare din partea părţilor). Acelaşi aliniat menţionează că !!! alte dispoziţii ale arbitrajului care nu sînt inserate în hotărîre se emit sub formă de încheiere. Persoana care a avut cîştig de cauză va înainta în instan ța de judecată o cerere privind eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale. În ceea ce priveşte instanţa competentă în aceste cazuri, conform prevederilor art.35 CPC, !!! cazurile de eliberare a titlurilor de executare silită a hotărîrilor arbitrale ţin de competenţa Judecătoriei Comerciale de Circumscrip ție. !!! Cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se depune în scris de partea care a avut cîştig de cauză ori de reprezentantul ei. Aceasta poate fi depusă atît de către reclamantul în procedura arbitrală în situaţia în care acţiunea lui a fost admisă, dar şi de pîrît, în situaţiile în care acţiunea reclamantului a fost respinsă şi pîrîtul a înaintat cerere de compensare a cheltuielilor. Cererea de eliberare a titlului de executare silită pentru hotărîrea arbitrală trebuie să conţină următoarele date privind: instanţa căreia îi este adresată cererea; arbitrajul care a pronunţat hotărîrea şi componenţa lui nominală; numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor; locul şi data pronunţării hotărîrii arbitrale; data primirii hotărîrii arbitrale de partea care s-a adresat în judecată; solicitarea părţii care a avut cîştig de cauză de a i se elibera titlu de executare silită a hotărîrii arbitrale; numărul de telefon, faxul, adresa electronică, după caz, alte date. La cererea de eliberare a titlului executoriu se anexează: hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit. !!! Copia de pe hotărîrea arbitrajului permanent se autentifică de președintele acestuia, iar copia de pe hotărîrea arbitrajului constituit pentru soluţionarea unui anumit litigiu se autentifică notarial; convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit; dovada de plată a taxei de stat; copia de pe cererea de eliberare a titlului executoriu; procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea. !!! Dacă partea care depune cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale omite să respecte cerinţele impuse de lege privind conţinutul şi actele ce urmează a fi anexate cererii, aceasta va fi pasibilă de restituire sau acesteia nu i se va da curs, conform prevederilor art.170 şi art.171 CPC. CPC, Legea cu privire la arbitraj şi Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional nu stabilesc termenul pentru depunerea în judecată a cererii pentru eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale, în acest caz urmează a fi respectat termenul de prescripție stabilit pentru prezentarea hotărîrii judecătore ști spre executare silită, de 3 ani. Cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se examinează în şedinţă de judecată în cel mult o luna de la data depunerii în instanţă, conform regulilor stabilite de CPC. !!! În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, la solicitarea ambelor părţi în arbitraj, judecătorul poate cere arbitrajului materialele dosarului în al căror temei se solicită eliberarea titlului executoriu potrivit regulilor pentru reclamarea probelor. !!! Părţile în arbitraj sînt înştiinţate legal despre locul, data şi ora şedinţei de judecată. Neprezentarea lor însă nu împiedică dezbaterea pricinii. Luînd în consideraţie că între părţi lipseşte un litigiu de drept, acesta fiind deja soluţionat de către arbitraj, ordinea de examinare a cererii privind eliberarea titlului de executare silită nu va fi aceeaşi ca şi în ac țiunea civilă, respectiv, părţile nu vor mai putea fi numite „reclamant” şi „pîrît”. CPC şi Legea cu privire la arbitraj operează cu noţiuni gen „ părţile în arbitraj”, „partea care a avut cîştig de cauză”, „petiționar”.

112 !!! Dacă la instanţa de judecată care examinează cererea de eliberare a titlului executoriu sau la o altă instanţă se găseşte în dezbatere cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale în temeiul căreia se solicita eliberarea titlului executoriu, instanţa care examinează cererea de eliberare a titlului executoriu este în drept, dacă va găsi raţional, sa suspende examinarea cererii de eliberare a titlului executoriu pînă cînd se va examina cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale.

   

Temeiurile de refuz în eliberarea titlului executoriu a hotărîrii arbitrale Temeiurile de desfiinţare a hotărîrilor arbitrale sînt, practice, acelea și ca şi pentru refuzul în eliberarea titlurilor de executare silită a hotărîrilor arbitrale, cu unele mici excepții. Unul din temeiurile specifice procedurii de examinare a cererii privind liberarea titlurilor de executare silită pentru executarea hotărîrilor arbitrale соnstituie cel instituit la lit.e) alin.(1) art.485 CPC, conform căruia instanţa va refuza să elibereze titlul de executare silită a hotărîrii arbitrale numai dacă partea care nu a avut cîştig de cauză prezintă în judecată probe despre faptul că hotărîrea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părţile în arbitraj ori a fost desfiinţată de judecată, conform legii în al cărei temei a fost pronunţată. În conformitate cu prevederile alin.(1) art.33 din Legea cu privire la arbitraj, !!! hotărîrea arbitrală este obligatorie, urmînd să fie executată benevol, imediat sau în termenul indicat în ea, de partea împotriva căreia s-a pronunţat. Totodată, conform prevederilor alin.(6) art.28 din Legea cu privire la arbitraj hotărîrea arbitrală remisă părţilor are efectele unei hotărîri judecătoreşti definitive şi este obligatorie pentru părţi. Conform normelor Legii cu privire la arbitraj, !!! remiterea către părţi a hotărîrii arbitrale are loc în cel mult 10 zile de la pronunţare, însă, norma respectivă nu prevede o sancţiune pentru nerespectarea acestui termen. Totodată, temei de refuz în eliberarea titlului de executare silită va constitui şi faptul desfiinţării ei, în acest sens debitorul va trebui să prezinte instanţei încheierea judecătorească prin care desfiinţarea a fost dispusă. Dacă prin hotărîrea arbitrală s-a fixat un termen pentru executare, aceasta se va executa în termenul (termenele) stabilit . Termenul de executare stabilit de tribunalul arbitral nu poate preceda termenul la care hotărîrea se va comunica, afară de cazul în care părţile în litigiu convin altfel. Dacă prin hotărîre nu s-a stabilit un termen, aceasta trebuie executată „imediat”. !!! Locaţiunea „imediat” folosită de legiuitor urmează să fie interpretată în sensul că debitorul trebuie să-şi execute obligaţia imediat ce hotărîrea i-а fost comunicată şi nu imediat ce ea a fost pronunţată, aceasta fiind prevăzută în alin.(6) art.28 din Legea cu privire la arbitraj sus-menţionat. După ce examinează cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale, instanţa judecătorească pronunţă o încheiere privind eliberarea titlului executoriu sau refuzul de a-l elibera, care va cuprinde: denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a pronunţat hotărîrea; numele sau denumirea părţilor în arbitraj; date despre hotărîrea arbitrală de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii pe care o solicită petiţionarul şi locul pronunţării ei; menţiunea despre eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale sau despre refuzul de a-l elibera, încheierea privind eliberarea titlului executoriu sau refuzul de a-l elibera poate fi atacată cu recurs în ordinea instituită de art.423-428 CPC. !!! Refuzul de a elibera titlul de executare silită a hotărîrii arbitrale nu împiedică părţile să se adreseze din nou în arbitraj, dacă posibilitatea adresării nu s-a epuizat, ori să înainteze acţiune în baze generale. !!! Titlul executoriu emis de instanţa de judecată în vederea executării hotărîrii arbitrale se prezintă executorului judecătoresc şi se supune executării silite ca şi cel emis în temeiul hotărîrii judecătoreşti. Tema: EXECUTAREA SILITĂ A ACTELOR JUDECĂTOREȘTI CIVILE – ETAPĂ INDISPENSABILĂ A PROCESULUI CIVIL Esenţa executării solite a actelor judecătoreşti civile Noţiunea de executare silită Jurisprudenţa CtEDO a afirmat în repetate rînduri ideea că executarea silită eficientă reprezintă o parte inerentă a dreptului persoanei la un proces judiciar echitabil. Privită din această perspectivă, executarea silită determină reuşita întregului proces de judecare a cauzei şi este un indicator infailibil al eficienţei actului de justiţie, determinant pentru încrederea publicului în sistemul de justiţie. Tot jurisprudenţei CtEDO se datorează consacrarea înţelegerii executării silite drept ultimă fază a procesului civil, subsecvent, acesteia fiindu-i aplicate toate rigorile stabilite de art.6 al CEDO, instanţa europeană a punctat că !!! dreptul la un proces echitabil nu acoperă doar procedura pînă la pronunţarea hotărîrii, ci se extinde şi asupra executării acesteia, iar statul are obligaţia de „a se plia” unei hotărîri judecătoreşti pronunţate contra sa, considerînd că executarea silită face parte integrantă din noţiunea de proces, în sensul art.6 din CEDO. Doctrina defineşte executarea silită drept procedura prin intermediul căreia creditorul, titular ai dreptului recunoscut printr-o hotărîre judecătorească sau printr-un alt document executoriu, constrînge, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său, care nu-şi execută de bună-voie obligaţiile prevăzute de documentul executoriu, de a le aduce Sa îndeplinire, în mod silit. Legislaţia naţională oferă o definiţie a executării silite în art.10 al Codului de executare. Potrivit acestui text legal, executarea silită reprezintă un ansamblu de măsuri, prevăzute de cod, prin care creditorul realizează, prin intermediul executorului judecătoresc, cu concursul organelor de stat abilitate, drepturile sale, recunoscute printr-un document executoriu, dacă debitorul nu-şi îndeplineşte benevol obligaţiile. Opţiunea aflată în toate cazurile la îndemîna debitorului este de a-şi îndeplini benevol obligaţiile. !!! În cazul cînd totuşi nu o face – legiuitorul îi oferă creditorului posibilitatea de a apela la executorul judecătoresc, pentru a iniţia executarea silită. De aceea, executarea silită reprezintă o fază facultativă a procesului civil, existenţa ei fiind corelată de existenţa executării voluntare de către debitor şi voinţa creditorului de a recurge sau nu la mecanismele de executare silită. Altfel zis, executarea silită nu este o fază obligatorie, dar întotdeauna posibilă. Alin.(2) al aceluiaşi articol oferă o explicare a conţinutului executării silite, marcînd punctul de plecare al acesteia şi finalitatea procedurii, dar şi conţinutul ei. Potrivit acestui text legal, executarea silită începe prin sesizarea executorului judecătoresc în condiţiile legii şi se efectuează prin orice formă prevăzută de cod, simultan sau succesiv, pînă la realizarea dreptului recunoscut prin documentul executoriu, pînă la achitarea dobînzilor, a penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii, precum şi a cheltuielilor de executare. !!! Importanţa executării silite rezidă nu doar în faptul că prin acesta se realizează drepturile subiective ale creditorilor faţă de debitori, ci şi în faptul că, de rînd cu acesta, se realizează şi dreptul obiectiv general, re- stabilindu-se ordinea de drept şi afirmîndu-se ideea de echitate şi justiţie. !!! Nu poate fi ignorată nici funcţia preventivă/de avertizare a procedurii de executare silită, căci, prin mecanismele ce o constituie, ea induce iminenţa conformării unui act judecătoresc definitiv/irevocabil şi avertizează debitorii referitor la consecinţele opunerii sau ignorării necesităţii executării obligaţiilor sale. Legislaţia ce reglementează executarea silită Legiuitorul naţional a considerat util să codifice normele ce reglementează procedura de executare într-un act normativ distinct. În anul 2004, a fost adoptat Codul de executare – actul care conţine reglementările aplicabile executării hotărîrilor judecătoreşti, dar şi altor documente executorii. Chiar dacă, începînd cu anul 2004, materia executării s-a desprins din cuprinsul CPC, art.343 Cod de executare

113

a) b) c)

a) b)

1)

2)

indică că dispoziţiile cărţii întîi a prezentului cod se completează cu prevederi din CPC. Deşi reglementată prin act legislativ distinct, executarea silită rămîne a fi sub auspiciile legisla ției procedural-civile. !!! Codificarea legislaţiei aferente executării silite este, fără îndoială, salutabilă, făcînd mai accesibilă şi previzibilă procedura de executare pentru justiţiabili şi minimalizînd riscul apariţiei unor suprapuneri de reglementări sau conflicte între normele legale. Mai mult, o atare soluţie facilitează înţelegerea şi aplicarea normelor legale, ele toate aflîndu-se sub imperiul principiilor procedurii de executare şi urmînd a fi aplicate în conformitate cu acestea. !!! Totuşi, treptat, norme referitoare la procedura de executare s-au regăsit şi în alte acte legislative (Legea cu privire la gaj nr.449/2001, Legea cu privire la ipotecă nr.142/2008, Codul fiscal etc.). !!! Inevitabil, acest lucru atrage suprapuneri de reglementări şi distorsionează practica judiciară, dar şi cea de executare. De ex.: Legea nr.847/1996 privind sistemul bugetar şi procesul bugetar conţine în art.361 prevederi referitoare la unele particularităţi a executării documentelor executorii privind încasarea sumelor din contul bugetului public naţional care vin în contradicţie cu norma constitu țională despre caracterul executoriu al hotărîrilor judecătoreşti definitive (art.120 Constituţia RM). Normele ce reglementează executarea silită pot fi clasificate, în func ție de obiectul reglementării, în 3 categorii: norme de organizare – acestea sînt normele care stabilesc modul de organizare a activităţii de executor judecătoresc, ele regăsindu-se în Legea privind executorii judecătoreşti nr.113/2010; norme de competenţă – la această categorie atribuim normele ce stabilesc atribuţiile executorului judecătoresc, instanţelor de judecată şi ale unor organe profesionale în procedura de executare. Ele se regăsesc în Codul de executare (art.21, 22, 24, 161, 163, 164 etc.), în CPC (art.35, 251 etc.), dar şi în Legea privind executorii judecătoreşti nr.113/2010 (art.8, 37 etc.). norme de procedură – reprezintă categoria cea mai numeroasă şi include reglementările care stabilesc cursul nemijlocit al procedurii de executare, indică actele şi acţiunile necesare, reglementează incidentele procedurale etc. Relevante în acest sens sînt art. 27, 66, 76, 84, 91 Cod de executare, 121, 1271, 175 CPC, art.70, 353, 370 CC, Capitolul XVI Codul familiei etc.; prevederile HG nr.886/2010 cu privire la aprobarea Regulamentului privind modul de determinare a mărimii taxelor pentru efectuarea actelor executorului judecătoresc şi a spezelor procedurii de executare; Hotărîrea Consiliului de administrare al BNM nr.375/2005 privind aprobarea Regulamentului privind suspendarea operaţiunilor, sechestrarea şi perceperea în mod incontestabil a mijloacelor băneşti din conturile bancare etc. Principiile fundamentale ale executării silite !!! Principiile au un caracter general; pentru a asigura aplicabilitatea lor, e necesar ca acestea să fie dezvăluite prin norme concrete în textul actului legislativ sau normativ. Nu mai puţin important este ca toate normele ce se conţin în actul legislativ/normativ să fie conforme acestor principii. !!! Procedura de executare este guvernată de anumite principii, prin prisma cărora trebuie înţelese şi interpretate normele Codului de executare. Raţiunea existenţei acestor principii ţine de 2 aspecte: ele ajută la înţelegerea şi interpretarea esenţei procedurii de executare (stabilind ideile fundamentale care întemeiază executarea silită şi punctînd coordonatele-cheie ale acesteia, în limitele cărora se vor interpreta toate celelalte norme ale Codului de executare); sub aspect practic, principiile servesc la identificarea soluţiilor pentru unele situaţii, cînd legea nu este suficient de clară, dar şi la dezvoltarea, modificarea legislaţiei în spiritul principiilor pe care aceasta se axează; la formarea unei practici de lucru unice a executorilor judecătoreşti şi a instanţelor de judecată. Principiile care guvernează procedura de executare sînt următoarele: Principiul legalităţii. Dat fiind faptul că procedura de executare, prin esenţa sa, implică o serie de acte de constrîngere, importanţa respectării principiului legalităţii este crucială. Legalitatea constituie garanţia realizării sarcinilor şi scopului procedurii de executare stabilite în art.1 Cod de executare. Potrivit art.2 Cod de executare, !!! executorul judecătoresc asigură executarea silită a documentelor executorii în strictă conformitate cu cod şi cu alte acte normative. Deşi, potrivit art.42 Cod de executare, procedura de executare implică mai mulţi participanţi, sarcina asigurării respectării legalităţii în procedura de executare este pusă în seama executorului judecătoresc. La fel, alin.(3) art.2 Legea nr.113/2010 privind executorii judecătoreşti stabile ște că activitatea executorului judecătoresc se desfăşoară în condițiile legii, cu respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale părţilor în procedura de executare şi ale altor persoane interesate, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de apartenenţă politică, de avere, de origine socială sau de orice alt criteriu, reiterînd obligaţia de asigurare a conformităţii cu legea a tuturor ac țiunilor executorului judecătoresc. De aceea, !!! chiar dacă creditorul este cel în interesul şi la solicitarea căruia se realizează executarea silită, el avînd rolul decisiv în declanșarea şi derularea procedurii de executare, misiunea executorului judecătoresc este de a înscrie voinţa creditorului în limitele legalităţii, asigurînd echilibrul între drepturile legal prevăzute ale creditorului şi ale debitorului. !!! Această concluzie este susţinută şi de prevederile art.7 Cod de executare, care indică asupra independenţei executorului judecătoresc şi supunerii lui numai legii. Deşi normele legale citate mai sus (art.2 Cod de executare şi art.2 Legea nr.113/2010 privind executorii judecătoreşti) se referă doar la obligaţia executorului judecătoresc de asigurare a legalităţii, instanţele de judecată au un rol decisiv în asigurarea aplicării principiului legalităţii. !!! Ţinînd cont de prevederile art.3 Legea nr.113/2010 privind executorii judecătoreşti, art.9 Cod de executare, cît şi de normele ce se conţin în Titlul V al Cărţii I a Codului de executare, acţiunile sau inacţiunile executorului judecătoresc pot fi contestate doar în instanţa de judecată. În aprecierea legalităţii actelor executorului judecătoresc rolul exclusiv şi decisiv revine instanţei de judecată. !!! Pentru a asigura aplicarea principiului dat, legiuitorul, pe de o parte, a instituit această obligaţie pentru organele de executare şi lea delegat prin lege anumite atribuţii, iar, pe de altă parte, a creat mecanismul de protecţie contra eventualelor încălcări ale acestui principiu, exprimat prin posibilitatea contestării oricărui act de executare. În contextul analizei principiului legalităţii este necesar a ţine cont de prezumţia legalităţii actului executorului judecătoresc, instituită de art. 3 al Legii nr.113/2010 privind executorii judecătoreşti. !!! Acest beneficiu de prezumţie a legalităţii pune în valoare rolul şi importanţa atribuţiilor delegate de stat executorului judecătoresc. Sub aspect practic, norma respectivă, raportată la prevederile Titlului V al Cărţi I a Codului de executare, indică expres asupra faptului că orice act al executorului judecătoresc, dacă acesta nu a fost declarat ilegal de instanţa de judecată, va fi considerat legal. !!! Subsecvent, pentru a întemeia răspunderea disciplinară sau penală pentru acţiuni procesuale ale executorului judecătoresc este necesară constatarea ilegalităţii actului întocmit de executor – lucru important a fi reţinut de participanţii la procedura de executare, care consideră că printr-un act al executorului judecătoresc le-a fost încălcat vreun drept. Principiului egalităţii. Potrivit art.3 al Codului de executare, modul şi condiţiile de punere în executare a documentelor executorii se extind asupra persoanelor cu funcţie de răspundere, persoanelor fizice, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială, şi asupra persoanelor juridice, indiferent de tipul de proprietate şi de forma juridică de organizare. !!! Enumerarea din acest articol cuprinde şi criteriul indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare. Totuşi, legisla ția naţională cuprinde norme speciale privind derularea procedurilor de executare în situaţiile cînd în calitate de parte a procedurii apare statul sau autorităţile/instituţiile finanţate din bugetul public naţional. Acest lucru e valabil atît în cazul cînd statul apare în calitate de debitor cît şi atunci cînd acesta este creditor.

114

3)

4)

5)

6)

      

Art.361 al Legii nr.847/1996 privind sistemul bugetar şi procesul bugetar (iar începînd cu 01.01.16 – art.68 al Legii finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale nr.181/2014) prevăd norme derogatorii de la procedura de executare aplicabilă altor persoane juridice sau fizice – atît sub aspect de termen oferit pentru executare benevolă cît şi sub aspectul determinării modului cînd o hotărîre judecătorească devine executorie. Întreprinderile de stat/municipale/raionale nu beneficiază de privilegiile instituite prin aceste norme – ele reprezentînd agenţi economici care participă în relaţiile civile pe picior de egalitate cu toţi antreprenorii. !!! Pe de o parte, această derogare de la norma generală este dictată de raţiuni economico-sociale, căci în situaţia aplicării termenului genei al de executare benevolă (15 zile), ar exista riscul perturbării salarizării din contul surselor bugetare, finanţării unor instituţii de interes public şi orientare socială (şcoli, grădiniţe, transport public etc.) !!! Pe de altă parte, CtEDO a reiterat că statul este un debitor apriori solvabil. Mai opace sînt motivele care au justificat necesitatea apariţiei în Codul fiscal a prevederilor alin.(3 2) art.197, alin.(22) art.229 şi ale alin.(11) şi (41) ale art.253 Cod fiscal, care au instituit de fapt o imixtiune a puterii executive (organul fiscal fiind direct subordonat Ministerului Finanţelor şi, implicit, Executivului) în efectuarea justiţiei. !!! Mai mult, aceste norme legiferează posibilitatea penalizării executorului judecătoresc de către unul dintre creditori – lucru irelevant, deoarece acesta este creditorul care reprezintă statul. Aceste norme constituie, în viziunea noastră inadmisibile şi crase neglijări ale principiilor conţinute în Codul de executare (principiul egalităţii, principiul independenţei executorului judecătoresc, principiul legalităţii), dar şi a normelor constituţionale (principiul separaţiei puterilor în stat). !!! O altă situaţie cînd legiuitorul a admis devieri de la principiul tratării egale vizează categoriile de creditori vulnerabili sau beneficiari ai unor plăţi de importanţă majoră – se referă la creditorii beneficiari ai pensiilor de întreţinere, ai plăţilor compensatorii pentru pierderea întreţinătorului, vătămarea sănătăţii etc. Relevante în acest sens sînt prevederile alin.(7) si (8) art.37 Cod de executare. Principiul disponibilităţii consacrat în art.4 al Codului de executare este edificat pe ideea liberei exprimări a voinţei creditorului referitor la pornirea, modalitatea de realizare, încetarea şi amînarea executării silite a documentelor executorii. În procedura de executare, limitele disponibilității oferite creditorului sînt indiscutabil mai largi decît celei ale debitorului. !!! Creditorul dispune de dreptul de a cere executarea silită a documentelor executorii, precum şi de a renunţa la executarea începută sau de a amîna pornirea ei, în limitele prescripţiei dreptului stabilit, cît şi de a încheia tranzacţii în condiţiile Codului de executare. Cît priveşte debitorul, !!! acesta poate executa documentul executoriu prin încheierea unei tranzacţii în condiţiile codului şi mai poate executa benevol documentul executoriu în timpul oferit de lege sau de instanţa de judecată (în cazul hotărîrilor emise în contenciosul administrativ). !!! Existenţa acestui principiu a determinat definirea procedurii de executare drept procedură prin care creditorul realizează drepturile sale. Este un principiu care pune în valoare rolul activ şi maximal important al creditorului în procedura de executare. Materializarea acestui principiu se găsește în art.60, 76, 8, 86 etc. ale Codului de executare. Principiul umanismului în procedura de executare silită se manifestă prin faptul că modul şi condiţiile de punere în executare a documentelor executorii se stabilesc pe principiul respectării drepturilor omului şi nu pot avea ca scop pricinuirea de suferinţe fizice şi morale sau de prejudicii materiale. !!! Chiar dacă prin esenţa sa procedura de executare presupune limitarea sau intervenţia în realizarea anumitor drepturi şi libertăţi fundamentale, principiul dat statuează clar că ele nu pot avea drept scop pricinuirea de suferinţe fizice şi morale sau de prejudicii materiale. Altfel zis, !!! acestea sînt justificate atît timp, cît duc la executarea silită a documentului executoriu şi restabilirea drepturilor altei persoane (a creditorului). Principiul dat se realizează prin prevederile art.89, 106, 108, 110 ale Codului de executare. Limba procedurii de executare. Potrivit Codului de executare, procedura de executare se desfăşoară în limba de stat; dacă nu posedă limba de stat, participanţii la procedura de executare au dreptul de a lua cunoştinţă de actele procedurii de executare şi de a vorbi prin interpret. Spre deosebire de reglementările CPC, !!! Codul de executare nu prevede opţiuni pentru a desfăşura procedura de executare în altă limbă decît cea de stat. La fel, implicarea interpretului este un drept al părţii în procedura de executare, dar nu şi o obligaţie a executorului judecătoresc. Conform art. 2 Legea nr. 264 din 11.12. 2008, !!! interpretul este persoana specializată în traducerea orală, mijlocind astfel înţelegerea dintre două sau mai multe persoane care vorbesc limbi diferite. Traducerea actelor procedurii de executare se va face verbal. Independenţa executorului judecătoresc este o condiţie inerentă a eficienţei procedurii de executare. Acest principiu afirmă că !!! în executarea documentelor executorii, executorul judecătoresc este independent şi se supune numai legii, iar orice imixtiune în activitatea de executare a documentelor executorii este inadmisibilă şi atrage răspunderea prevăzută de lege. Executorul urmează să realizeze toate acţiunile sale, ghidîndu-se în exclusivitate de lege – ceea ce înseamnă, pe de o parte obligaţia executorului de a se feri de orice influenţe sau conflicte de interese, iar pe de altă parte – obligaţia tuturor celorlalţi (terţi, păr ți a procedurii, autorităţi etc.) de a exclude orice tentative de intervenţie în afara legii în procedura de executare. !!! Mecanismele instituite de legiuitor pentru a garanta independenţa executorului judecătoresc sînt de natură juridică-procesuală, în majoritate – posibilitatea autorecuzării sau a recuzării, norme speciale privind competenta pornirii urmării penale în privinţa executorului judecătoresc şi unele limitări privind ridicarea bunurilor sau actelor aferente procedurii de executare (Legea privind executorii judecătorești), posibilitatea aplicării sancţiunilor contravenţionale pentru neexecutarea obligaţiilor stabilite de Codul de executare şi nerespectarea cerințelor executorului judecătoresc. Mărimea şi modul de formare a plăţilor pentru actele de executare (taxe şi speze), cît și a onorariilor executorului judecătoresc sînt factori care contribuie la fortificarea independenţei executorului judecătoresc, or, în cazul insuficientei acestora, riscul neglijării acestui principiu sporeşte considerabil. În plus, stabilirea acestora în maniera ce ar asigura independenţa (inclusiv financiară) a agenţilor de executare este în concordanţă cu prevederile Recomandării Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. (2003)17 privind executarea hotărîrilor judecătoreşti. Participanții la procedura de executare La fel ca şi oricare alt proces, procedura de executare implică participarea mai multor subiecţi procesuali – fiecare dintre aceştia avînd drepturi şi obligaţii distincte, prin realizarea cărora apar, se modifică sau se sting relaţii procesuale. Potrivit art.42 Cod de executare, participanţii la procedura de executare sînt: părţile, creditorii intervenienţi, reprezentanţii, specialiştii, experții, interpreţii, martorii asistenţi.

115 !!! Participanţii la procedura de executare enumeraţi la acest articol pot fi clasificaţi, în funcţie de interesul pe care-l au în derularea procedurii de executare, în participanţi care au un interes direct în procedura de executare (părţile, creditorii intervenienţi) şi participanţi „străini” procedurii de executare, care nu au un interes propriu antrenat în aceasta (specialiştii, experţii, interpreţii şi martorii asistenţi). Chiar dacă formularea art.42 este una închisă, care nu presupune completări, în textul Codului de executare sînt enunţate şi alte persoane care – adeseori facultativ şi/sau episodic – dar participă la procedura de executare. !!! E vorba de terţii care deţin anumite bunuri ale debitorului (art.98 Cod de executare), fondatorul, administratorul şi contabilul persoanei juridice debitor (alin.(3) art.44 Cod de executare), participanţii la licitaţie, alte persoane şi deţinătorii informaţiilor relevante pentru procedura de executare, la fel ca autorităţile obligate să acorde asistenţă executorului judecătoresc în procedura de executare.

a) b) c) d)

Părţile procedurii de executare Participanţii indispensabili ai unei proceduri de executare sînt părţile acesteia – adică creditorul şi debitorul. Noţiunile de creditor şi debitor nu sînt absolut simetrice celor de reclamant şi pîrît şi în nici un caz nu trebuie automat suprapuse. Spre ex., pîrîtul poate deveni creditor în cazul cînd acţiunea este respinsă, iar el a suportat careva cheltuieli de judecată sau a înaintat o acţiune reconvenţională care a fost admisă de instanţa de judecată. !!! Potrivit textului legal, creditorul este persoana fizică sau juridică în al cărei interes a fost emis documentul executoriu. În cazul în care sumele se încasează în beneficiul statului, calitatea de creditor o exercită Ministerul Finanţelor prin intermediul organelor fiscale teritoriale. Pentru a face maximal clară această normă, este necesar de a preciza semnificaţia şi extinderea noţiunii de „încasare în beneficiul statului”. Potrivit art.3 al Legii finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale nr.181/2014, bugetul de stat reprezintă totalitatea veniturilor, a cheltuielilor şi a surselor de finanţare destinate pentru realizarea funcţiilor autorităţilor publice centrale, cu excepţia funcţiilor proprii sistemului public de asigurări sociale şi sistemului de asigurări obligatorii de asistenţă medicală, precum şi pentru stabilirea relaţiilor cu alte bugete. Art.26 din aceeaşi lege prevede că bugetul public naţional cuprinde: bugetul de stat; bugetul asigurărilor sociale de stat; fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală; bugetele locale. !!! Inspectoratele fiscale teritoriale vor avea calitate de creditor pentru toate cazurile de încasare a sumelor în contul bugetului de stat, nu şi atunci cînd sumele se vor încasa în folosul bugetului de asigurări sociale sau a bugetelor locale. Rolul creditorului trebuie să fie unul activ în procedura de executare – referitor la aceasta, în termeni generali indică alin.(5) art.44 Cod de executare, dar şi multe alte articole care stabilesc în concret unele obligaţii ale creditorului – cea de avansare a cheltuielilor de executare, de a decide asupra bunurilor imobile urmărirea cărora o solicită, de a se expune asupra preluării la păstrare a bunurilor secnestrate etc. !!! În unele legislaţii inactivitatea creditorului are drept consecinţă „perimarea executării” – situaţia în care executarea silită se află în etapă de pasivitate, condiţionată de faptul că pe parcursul ultimelor 6 luni creditorul nu a făcut demersuri în vederea executării hotărîrii. Un participant distinct al procedurii de executare, asimilat în drepturi si obligaţii cu creditorul, este creditorul intervenient. Potrivit art.45 Cod de executare, creditorii intervenienţi sînt creditorii debitorului garantaţi prin dreptul de gaj sau ipotecă asupra bunului debitorului supus urmăririi silite de către executorul judecătoresc. !!! Acelaşi text legal stabileşte data-limită pînă la care se poate face intervenţia acestora în procedura de executare – aceasta fiind data fixată de executorul judecătoresc pentru vînzarea bunului. !!! Debitorul este definit de legiuitor drept persoana fizica sau juridică obligată, prin documentul executoriu, să efectueze anumite acţiuni ori să se abţină de la efectuarea lor. Deseori, pentru a impune debitorului o anumită conduită, hotărîrea judecătorească oblică alte persoane la anumite acţiuni sau la abţinerea de la acestea (spre ex., într-un document executoriu rezultat din litigiu avînd ca obiect drepturile de autor, autoritatea responsabilă poate fi obligată la efectuarea/modificarea unor înscrieri sau la refuzul de a face anumite înregistrări etc.), acest fapt însă nu atrage după sine obţinerea calităţii de debitor. Obligaţia impusă de documentul executoriu unui debitor poate fi pozitivă (a face ceva, a permite, a plăti etc.) sau negativă (a nu face ceva, a se abţine de la ceva etc.). !!! Conţinutul acestei obligaţii va constitui obiectul executării silite. Afirmînd principiul egalităţii, legiuitorul a stabilit drepturi comune păr ților procedurii de executare, acestea fiind enumerate în art.44 Cod de executare. În acelaşi articol se conţin enumerate (fără a pretinde exhaustivitatea) şi obligaţiile părţilor procedurii de executare. !!! Una din obligaţiile specifice ale debitorului este indicată la alin.(3) art. 44 Cod de executare – potrivit normei menţionate, debitorul este obligat să declare în scris toate bunurile sale, inclusiv cele aflate în proprietate comună pe cote-părţi, în devălmăşie, la terţe persoane, precum şi toate veniturile şi creanţele sale. Această obligaţie, corelată cu răspunderea prevăzută de art.352 1 Cod penal, impune debitorului o conduită cooperatorie cu executorul judecătoresc în procedura de executare. !!! Norma citată mai sus obligă debitorul să declare „toate bunurile sale” (fapt care, prin prisma art.284 CC, semnifică că debitorul va declara executorului judecătoresc toate drepturile sale patrimoniale, inclusiv creanţele, partea socială deţinută în capitalul social al unei societăţi comerciale, valorile mobiliare etc. şi lucrurile ce-i aparţin) şi „toate veniturile sale”. !!! Legiuitorul nu exclude de la această obligaţie bunurile sau veniturile nesusceptibile de urmărire silită sau pasibile de urmărire doar în anumite condiţii. Stabilind această obligaţie, legiuitorul face abstracţie de caracterul obligaţiei ce-i revine debitorului conform documentului executoriu, astfel încît obligaţia de declarare a bunurilor şi veniturilor revine debitorului chiar şi în cazul cînd obiectul executării este unul nepatrimonial. !!! Concluzia este îndreptăţită şi de faptul că neexecutarea unei obligaţii nelegate de remiterea unor sume băneşti sau bunuri are drept consecinţă aplicarea unor sancţiuni pecuniare, care, respectiv, vor fi încasate din bunurile (veniturile) debitorului, la fel din bunurile debitorului vor fi recuperate cheltuielile suportate de creditor pentru executarea de sine stătător a obligaţiei impuse debitorului, cît şi spezele procedurii de executare suportate de creditor (art.152 Cod de executare). Î!!! n cazul ieşirii uneia dintre părţi din procedura de executare (decesul persoanei fizice, dizolvarea persoanei juridice sau reorganizarea ei, cesiunea creanţei, preluarea datoriei), succesiunea de drepturi în procedura de executare va fi posibilă doar după ce va fi urmată procedura prevăzută la art.70 CPC. Simplul fapt al apariţiei circumstanţelor ce pot întemeia ie șirea unei părţi din procedura de executare nu este suficient pentru ca o altă persoană să fie admisă în procedura de executare. !!! Succesiunea de drepturi se va realiza doar dacă instanţa o va admite, verificînd prealabil posibilitatea legală a acesteia. Nu admit succesiunea drepturile şi obligaţiile care au un caracter personal ( intuitu persoane) sau caracter viager (în cazul decesului creditorului), iar în cazul succesorilor persoanei fizice decedate, răspunderea este limitată la mărimea cotei fiecăruia din activul succesoral (art.1540 CC). !!! În cazul cînd intervine decesul debitorului sau declaraţia acestuia dispărut fără urma şi obligaţia admite succesiunea de drepturi, procedura de executare va fi suspendată pînă la determinarea succesorului acestuia. !!! Toate actele săvîrşite în cadrul procedurii de executare pînă la înlocuirea părţii în procedura de executare cu succesorul ei în drepturi sînt obligatorii pentru acesta din urmă în măsura în care actele ar fi fost obligatorii pentru partea care a fost înlocuită. Reprezentarea în procedura de executare Atît debitorul cît şi creditorul pot participa personal sau prin reprezentant la procedura de executare, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege, cînd acest drept este limitat sau exclus. !!! Participarea personală poate fi limitată de lipsa capacităţii depline de

116

 

exerciţiu a debitorului sau creditorului – drepturile şi interesele ocrotite de lege ale minorilor, ale persoanelor cu capacitate de exerciţiu limitată sau ale persoanelor declarate, în modul stabilit, incapabile sînt apărate, în procedura de executare, de către părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii lor, care prezintă executorului judecătoresc documentele ce le certifică împuternicirile. !!! Referitor la minori există o anume gradaţie a posibilităţii participării lor personale în procedura de executare – potrivit art.46 Cod de executare, minorii care au atins vîrsta de 16 ani pot participa personal la procedura de executare, dacă au dobîndit capacitate de exerciţiu deplină. Art.20 CC indică asupra cazurilor cînd minorul dobîndeşte capacitate de exerciţiu deplină și acestea sînt: căsătoria minorului minorul care a atins vîrsta de 16 ani şi lucrează în baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, practică activitatea de întreprinzător. !!! Minorii între 16 şi 18 ani pot să-şi exercite de sine stătător drepturile şi să-şi asume obligaţii în procedura de executare, în cazurile prevăzute de legislaţie, la punerea în executare a documentelor executorii în pricinile ce izvorăsc din relaţii civile, de familie, de muncă şi din acte juridice legate de dreptul de a dispune de salariul primit, de bursă. Dreptul de a participa la procedura de executare prin reprezentant de asemnea este supus unor limitări spre ex., alin.(3) art. 48 Cod de excutare prevede că !!! debitorul nu poate realiza prin reprezentant obliga țiile indicate în documentul executoriu care au caracter strict personal (un ex. elocvent ar fi obligaţia de aducere a scuzelor publice sau obligaţia de dezminţire a unor informaţii). Alin.(2) art.50 Cod de executare exclude posibilitatea împuternicirii de către persoana juridică a unei persoane să primească în numele său mijloacele băneşti ce-i revin în urma executării silite. Există anumite restricţii şi referitor la faptul cine poate să apară în calitate de reprezentant în procedura de executare. Nu pot fi reprezentanți în procedura de executare persoanele care nu au capacitate de exerciţiu deplină. De asemenea, !!! în procedura de executare nu pot fi reprezentanţi judecătorii, procurorii, ofiţerii de urmărire penală, cu excepţia cazurilor cînd ei apar în calitate de reprezentanţi legali (părinţi, înfietori, tutori, curatori), precum şi în calitate de reprezentanţi ai instanţei de judecată, ai organelor procuraturii şi ai organelor afacerilor interne. !!! Nu poate fi reprezentant în procedura de executare executorul judecătoresc, cu excepţia cazurilor cînd el apare în calitate de reprezentant legai, precum şi în calitate de reprezentant al biroului sau al organizaţiilor executorilor judecătoreşti, de persoană care acordă sau a acordat anterior în pricini asistenţă juridică unor persoane ale căror interese contravin intereselor celui pe care îl reprezintă, sau a participat în calitate de judecător, de procuror, de ofiţer de urmărire penală, de expert, de specialist, de interpret ori de martor asistent, sau care se află în raport de rudenie de pînă la al treilea grad cu executorul judecătoresc în a cărui procedură se află executarea. !!! Dacă există circumstanţele indicate mai sus, reprezentantul poate fi recuzat de partea în procedura de executare interesată. Cererea de recuzare va fi examinată de executorul judecătoresc, cu emiterea unei încheieri motivate, care poate fi contestată. Art.49 Cod de executare indică că !!! împuternicirile reprezentantului trebuie să fie formulate prin procură sau contract, întocmite în condiţiile legii. Deşi textul legal citat nu indică asupra necesităţii autentificării procurii, caracterul autentic al procurii este o condiţie sine qua non pentru admiterea participării reprezentantului. Concluzia se întemeiază pe următoarele: potrivit art.48 al Codului de executare, persoana fizică cu capacitate deplină de exerciţiu poate să-şi exercite drepturile în procedura de executare prin reprezentant; reprezentantul, la rîndul său, poate fi, în condiţiile art.51 al Codului de executare, doar o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină. Potrivit art.43 al Legii cu privire la notariat, !!! la încheierea actelor juridice, notarul verifică capacitatea de exerciţiu a persoanelor, astfel pentru a asigura respectarea exigenţelor impuse de art.48 şi 51 Cod de executare este necesar ca procurile prezentate de reprezentant în procedura de executare să fie autentificate. Unele împuterniciri ale reprezentantului în procedura de executare urmează să fie expres indicate în procură, sub sancţiunea nulităţii. Acestea sînt împuternicirile de prezentare sau de retragere a documentului executoriu, de transmitere a împuternicirilor către o altă persoană (substituire), de încheiere a tranzacţiei, de contestare a actelor executorului judecătoresc, de schimbare a modului de executare, de amînare sau de eşalonare a executării, de primire a mijloacelor băneşti sau a bunurilor. Alţi participanţi la procedura de executare (specialistul, expertul, martorii asistenţi) În linii mari, drepturile şi obligaţiile specialistului şi ale expertului antrena ți în procedura de executare sînt simetrice celor din procedura civilă. !!! Cît priveşte martorii asistenţi, participarea lor este obligatorie în anumite situaţii prevăzute de lege – la pătrunderea în locuinţă, în încăpere, în depozit, în alt local, la cercetarea lor, la sechestrarea şi la ridicarea bunurilor debitorului, dacă legea nu prevede altfel (de ex: art.54, 91,115 Cod de executare). !!! La discreţia executorului judecătoresc, martorii pot fi antrenaţi şi la efectuarea altor acţiuni de executare. Prezenţa martorilor nu este necesară dacă debitorul consimte efectuarea acţiunilor de executare. Legiuitorul instituie şi restricţii pentru persoanele care pot să apară în calitate de martori asistenţi – acestea urmează să nu fie interesate de săvîrşirea actelor de executare, să nu se afle în relaţii de rudenie cu părţile în procedura de executare şi să nu fie supuse controlului din partea lor.

a) b) c) d) e) f) g) h) i) j) k)

Documentele executorii. Intentarea procedurii de executare Procedura de executare silită nu poate exista în lipsa unui înscris, întocmit conform rigorilor legale şi emis de către organele abilitate cu acest drept, care statuează obligaţia impusă debitorului. Acest înscris în legislaţia naţională este denumit document executoriu. Legiuitorul distinge 2 tipuri de documente executorii – titlurile executorii şi alte documente executorii – această din urmă categorie fiind una eterogenă – atît sub aspectul denumiri documentelor, cît şi sub aspectul emitenţilor acestora. Sînt documente executorii şi se execută conform normelor stabilite de art.11 Codul de executare: titlurile executorii eliberate de instanţele de judecată, în condiţiile legii; hotărîrile date de instanţele de judecată în pricinile de contencios administrativ, încheierile, ordonanţele şi deciziile instanţelor de judecată, eliberate în cauze civile; deciziile (hotărîrile) contravenţionale, inclusiv cele emise de agen ții constatatori în limitele competenţei atribuite lor prin lege, şi sentinţele pe cauzele penale în partea încasării amenzii, confiscării speciale, precum şi în partea acţiunii civile; ordonanţele privind liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere contravenţională sub formă de amendă; titlurile executorii eliberate în temeiul hotărîrilor arbitrale; titlurile executorii emise în baza hotărîrilor instanţelor de judecată străine şi ale arbitrajelor internaţionale, recunoscute şi încuviinţate spre executare pe teritoriul RM; deciziile Curţii Constituţionale cu privire la aplicare de amenzi; încheierile executorului judecătoresc; deciziile Colegiului disciplinar al Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi ale Colegiului disciplinar al Uniunii Avocaţilor cu privire la aplicarea sancţiunilor disciplinare cu caracter pecuniar; hotărîrile (deciziile) cu privire la aplicarea de sancţiuni eliberate de autorităţile publice şi/sau de alte instituţii abilitate prin lege cu funcţii de reglementare şi de control; actele notariale învestite cu formulă executorie;

117 l)

hotărîrile CtEDO referitoare la suma de reparare echitabilă a prejudiciului şi de compensare a celorlalte cheltuieli, precum şi acordul de soluţionare pe cale amiabilă a cauzei, semnat de părţi; m) deciziile de regularizare întocmite de Serviciul Vamal; n) contractele de gaj a bunurilor mobile, cu condiţia că avizul de executare a gajului a fost înscris în Registrul garanţiilor reale mobile în ordinea prevăzută de lege. !!! Nu toate documentele executorii sînt acte ce emană de la instanţa de judecată – doar actele indicate la lit.a), b), e) şi f) ale art.11 Cod de executare sînt acte emise de instanţa de judecată în procedură civilă. Titlul executoriu, potrivit art.12 Cod de executare, se eliberează creditorului de către prima instanţă după rămînerea hotărîrii judecătorești definitive. Pînă la eliberarea titlului executoriu, instanţa de judecată urmează să verifice dacă hotărîrea judecătorească, în al cărei temei este emis titlul executoriu, a devenit definitivă, căci, odată emis titlul executoriu, debitorul nu va mai putea beneficia de efectul suspensiv al termenului de apel (prevăzut de art.363 CPC), decît doar dacă va fi admisă repunerea acestuia în termenul de apel. !!! Există situaţii cînd titlul executoriu poate fi eliberat pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti – acestea sînt cazurile de executare imediată, prevăzute la art.256 CPC. De regulă, în temeiul unei hotărîri judecătoreşti se eliberează un singur titlu executoriu. Totuşi, dacă executarea trebuie să se efectueze în diferite locuri sau dacă hotărîrea s-a dat în folosul mai multor creditori, instanţa de judecată eliberează creditorilor, la cerere, mai multe titluri executorii, cu indicarea exactă a locului de executare. Mai multe titluri executorii pot fi eliberate şi în situaţia cînd debitorii sînt obligaţi să achite sume de bani în mod solidar. !!! În caz de pierdere sau deteriorare a titlului executoriu, instanţa de judecată care a emis titlul executoriu, la cererea executorului judecătoresc sau a creditorului, însoţită de actele ce dovedesc pierderea/deteriorarea, va elibera, în cel mult 5 zile, un duplicat al acestuia. !!! În cazul în care refuză să emită duplicatul titlului executoriu, instanţa de judecată va emite o încheiere motivată, care poate fi contestată cu recurs. !!! Un nou titlu executoriu, corespunzător dispozitivului modificat, va fi eliberat în cazul modificării hotărîrii. Pentru a evita eventualele abuzuri şi suprapuneri, titlul executoriu emis în temeiul hotărîri casate sau modificate va fi restituit instanţei emitente spre anulare – în cazul cînd titlul executoriu este pus în executare, această obligaţie revine executorului judecătoresc (din momentul cînd i se va face cunoscut faptul casării hotărîrii judecătoreşti), iar dacă titlul nu este pus în executare silit – obligaţia de restituire revine creditorului. Potrivit art.31 al Legii contenciosului administrativ nr.793/2000, hotărîrile judecătoreşti irevocabile adoptate în temeiul acestei legi constituie titluri executorii. Din acest motiv, indicarea distinctă a acestei categorii de documente executorii la lit.b) art.11 Cod de executare este inutilă, ea fiind absorbită de lit.a) – titluri executorii. Cît priveşte documentele executorii indicate la lit.e) şi f) ale art.11 Cod de executare – acestora, titluri executorii fiind, li se aplică întocmai reglementările Codului de executare, fără a se face deosebiri dacă sînt titluri executorii rezultate dintr-o hotărîre judecătorească naţională sau străină sau din hotărîre emisă în arbitraj. !!! Art.14 Cod de executare enumeră elementele necesare a se conţine într-un document executoriu. Importanţa practică a acestor elemente este detaliat prezentată de autorii lucrării „Comentariul Codului de executare al RM. Partea I – Executarea hotărîrilor judecătoreşti”. Cea mai importantă consecinţă a nerespectării prevederilor legale privind conţinutul documentului executoriu este indicată la lit.с) a art. 61 Cod de executare – posibilitatea refuzului în primirea documentului executoriu al cărui conţinut nu corespunde cerinţelor legale. Documentul executoriu, de rînd cu cererea creditorului (dacă legea nu prevede altfel), sînt documentele în temeiul cărora poate fi pornită o procedură de executare silită. !!! Prezentarea documentului executoriu spre executare este supusă unor rigori de competenţă, cît şi unor rigori temporare. Regula generală, derivată din principiul disponibilităţii, stabile ște că documentul executoriu va fi pus în executare de către creditor, care este liber să aleagă orice executor judecătoresc, ţinînd cont de prevederile art.30 Cod de executare (alin.(1) art.15 şi alin.(2) art.60 Cod de executare). Art.30 Cod de executare, defineşte limitele alegerii ce o are la îndemînă creditorul. Libertatea acestuia de a alege este corelată cu unele limitări de competenţă stabilite de lege executorilor judecătoreşti. !!! Competenţa teritorială a executorilor judecătoreşti din RM este una reglementată deosebit faţă de alte state cu sistem de executare organizat similar. Competenţa teritorială a executorilor judecătorești are 3 nivele de extindere: 1) Competenţa teritorială generală (obişnuită) – prevăzută de alin.(1) art. 30 Cod de executare – stabileşte că executorul judecătoresc poate întreprinde acţiuni de executare silită doar în circumscripţia Camerei teritoriale a executorilor judecătoreşti în care biroul său îşi are sediul. Circumscripţiile Camerelor teritoriale ale executorilor judecătore ști au fost aprobate la 26.09.2010 prin Hotărîrea nr.1 a Consiliului UNEJ, astfel încît raioanele RM au fost distribuite în circumscripţiile a 3 Camere teritoriale ale executorilor judecătoreşti (în continuare CTEJ). !!! Creditorul poate solicita primirea documentului executoriu oricărui executor judecătoresc din circumscripţia CTEJ în care se află bunurile sau domiciliul debitorului, sub rezerva excepţiilor stabilite de lege. 2) Competenţa teritorială îngustă – documentele executorii indicate în alin.(2) art.15 Cod de executare, cu excepţia celor de la lit.с) a acestui articol, documente executorii ce ţin de:  confiscarea bunurilor;  urmărirea sumelor ce urmează a fi făcute venit la stat;  urmărirea pensiei de întreţinere;  încasarea sumelor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin vătămarea integrităţii corporale, prin o altă vătămare a sănătăţii sau prin deces, dacă repararea s-a efectuat sub formă de prestaţii băneşti periodice;  repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătoreşti;  repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti; restabilirea la locul de muncă şi încasarea salariului mediu pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă;  încasarea indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă şi altor prestaţii de asigurări sociale prevăzute de lege.) — !!! se prezintă spre executare executorului judecătoresc în a cărui competenţă teritorială, stabilită de Camera teritorială a executorilor judecătoreşti, se află domiciliul sau sediul debitorului. 3) Competenţa teritorială extinsă – implică dreptul executorului judecătoresc de a acţiona pe întreg teritoriul ţării în cazul executării măsurilor de asigurare a acţiunii sau al executării prin urmărirea mijloacelor de transport, a mijloacelor băneşti de pe conturile debitorului, a valorilor mobiliare sau a participaţiunii debitorului la capitalul social, competenţa teritorială a executorului judecătoresc. Este drept judicioasă modalitatea de distribuire a competenţei teritoriale adoptată de legiuitorul naţional, dat fiind că ea prezintă soluţii şi avantaje pentru mai multe situaţii, dintre care sînt enumerate cîteva:  asigură suficientă libertate creditorului în alegerea executorului judecătoresc, căruia să-i încredinţeze executarea documentului executoriu;  stimulează concurenţa între executorii judecătoreşti, în acest mod determinîndu-i să fie eficienţi în acţiuni;

118  

 

    

a) b) c) d) e) f) g)

protejează creditorii-titulari ai unor documente executorii mai puţin atractive din punct de vedere financiar de riscul de a nu găsi vreun executor judecătoresc gata să le accepte documentul, prin fixarea competenţei teritoriale înguste; asigură un minim volum de lucru tuturor birourilor de executori judecătoreşti (şi, în acest mod, permite întreţinerea lor) – lucru deosebit de important, dacă se ţine cont de obligaţia statului de a garanta accesul la serviciile executorului judecătoresc tuturor cetăţenilor în toate raioanele republicii. !!! Cît priveşte limitele temporale impuse pentru prezentarea documentului executoriu spre executare, acestea sînt determinate de termenul de prescripţie a dreptului de a pune în executare documentul executoriu. Important e să se facă distincţie între stingerea dreptului de a cere executarea silită (care intervine odată cu expirarea termenului de prescripţie) şi stingerea dreptului de a cere executarea în sine. !!! Stingerea dreptului de prezentare a documentului executoriu nu duce şi la stingerea dreptului stabilit prin hotărîrea judecătorească în temeiul căreia a fost emis titlul executoriu. !!! Termenele de prezentare a documentelor executorii spre executare sînt stabilite în art.16 Cod de executare: termenul general fiind de 3 ani din momentul devenirii definitive a hotărîrii judecătoreşti în temeiul căreia a fost emis, dacă legea nu prevede altfel. Pentru unele categorii de documente executorii există reglementări specifice privind durata acestui termen. Termenul de prescripţie pentru prezentarea documentului executoriu spre executare se întrerupe prin: intentarea procedurii de executare; executarea parţială înainte de începerea executării silite sau prin îndeplinirea de către debitor (reprezentantul sau fidejusorul acestuia) a unui act de recunoaştere, în orice alt mod, a obligaţiei. !!! După întrerupere, curgerea prescripţiei începe din nou. La calcularea noului termen de prescripţie, perioada scursă pînă la întrerupere nu se ia în considerare şi, în caz de restituire a documentului executoriu care nu a fost executat sau a fost executat parţial, noul termen pentru prezentarea documentului executoriu spre executare se calculează din ziua în care documentul a fost restituit creditorului. Totuşi, !!! dacă persoana la a cărei cerere sau în al cărei interes a fost iniţiată executarea silită a solicitat restituirea documentului executoriu, prescripţia nu va fi întreruptă – în acest mod leguitorul instituie o sancţiune procesuală pentru creditorii care ar putea uza cu rea-credinţă drepturile sale. !!! Odată prezentat (de către creditor sau instanţa de judecată) executorului judecătoresc, documentul executoriu va fi fie acceptat în lucur de către executor, fie refuzat. Potrivit art.60 Cod de executare, !!! în termen de 3 zile după primirea documentului executoriu, executorul judecătoresc emite o încheiere cu privire la intentarea procedurii de executare, pe care o expediază părţilor în procedura de executare în cel mult 3 zile de la emitere. Refuzul de a intenta procedura de executare poate fi condiţionat de următoarele motive: documentul nu este de competenţa executorului judecătoresc; termenul de prezentare a documentului spre executare a expirat; documentul nu este întocmit în conformitate cu prevederile art.14 din cod; documentul este înaintat de persoana care nu are împuternicirile respective, stabilite în modul prevăzut de legislaţie; termenul de executare benevolă acordat prin lege sau indicat în documentul executoriu nu a expirat. !!! Atît refuzul executorului judecătoresc de a intenta procedura de executare cît şi intentarea procedurii de executare iau forma unei încheieri, care poate fi contestată în instanţa de judecată în a cărei circumscripţie teritorială biroul executorului judecătoresc îşi are sediul sau, în cazul municipiului Chişinău, în instanţa de judecată în a cărei circumscripţie camera teritorială a executorilor judecătoreşti a stabilit competenţa teritorială a executorului judecătoresc. Legea însă limitează temeiurile de contestare, dar şi cercul de subiecţi ce pot contesta aceste încheieri – încheierea privind intentarea procedurii de executare poate fi contestată doar de debitor, şi doar pe motivul că termenul de executare benevolă acordat prin lege sau indicat în documentul executoriu nu a expirat sau ca termenul de prezentare a documentului spre executare a expirat; încheierea de refuz în intentarea procedurii de executare poate fi contestată doar de creditor. !!! Prin încheierea de intentare a procedurii de executare, executorul judecătoresc este obligat să propună debitorului de a executa documentul executoriu benevol în termen de 15 zile, fără să întreprindă acţiuni de punere în executare a documentului executoriu (doar aplicînd măsurile de asigurare a executării, prevăzute de art.63 Cod de executare). !!! Derularea următoarei etape a procedurii de executare este condi ționată de legiuitor de renunţarea debitorului de a executa documentul executoriu în termenul de executare benevolă. Este drept neinspirată expresia „renunţul debitorului” utilizată de legiuitor, dar intenţia acestuia era de a se referi la situaţia cînd debitorul nu îşi onorează obligaţiunile prevăzute de documentul executoriu în termenul acordat, nu şi ia vreo procedură anume pentru confirmarea renunţului. În acest sens, se va ţine cont de faptul că renunţul poate lua atît forma expresă cît şi cea tacită. !!! Lipsa confirmării executării va fi considerată drept un renunţ tacit şi va fi suficientă pentru ca executorul judecătoresc să continue executarea silită. Măsurile de executare silită. Urmărirea bunurilor, veniturilor şi a mijloacelor băneşti ale debitorului Măsurile de executare silită reprezintă modalităţile legale de a ac ționa asupra drepturilor şi bunurilor debitorului, în vederea realizării obligației stabilite de documentul executoriu. Obiectul executării silite (adică obiectul obligaţiei prevăzute în documentul executoriu) este determinant pentru alegerea modalităţii de executare silită. Potrivit art.74 Cod de executare, măsurile prin care se efectuează executarea silită sînt următoarele: urmărirea mijloacelor băneşti (inclusiv în valută străină) în numerar ale debitorului; urmărirea mijloacelor băneşti (inclusiv în valută străină) de pe conturile bancare ale debitorului; urmărirea bunurilor debitorului prin aplicarea sechestrului pe bunuri şi prin vînzarea sau administrarea lor silită; urmărirea salariului, pensiei, bursei şi altor venituri ale debitorului; urmărirea mijloacelor băneşti (inclusiv în valută străină) şi bunurilor debitorului care se află la terţi; ridicarea de la debitor şi predarea către creditor a obiectelor indicate în documentul executoriu; alte măsuri prevăzute de lege. Doctrina clasifică modalităţile de executare silită în 2 tipuri – executare silită directă şi executare silită indirectă. Ridicarea de la debitor şi predarea către creditor a obiectelor indicate în documentul executoriu subscrie executării silite directe. Aceleiasi modalităţi va fi atribuită şi obligarea debitorului de a face anumite acţiuni sau de a se abţine de la careva acţiuni. Executarea silita directa prin măsurile sus-indicate reprezintă realizarea ad litteram a dispozitivului unei hotărîri judecătoreşti sau a altui document executoriu. !!! Chiar dacă aparent, executările silite directe ar fi uşor realizabile, practica demonstrează că, deseori, acest tip de executări silite sînt destul de dificile – elementul determinant pentru succesul unei asemenea executări este claritatea si exactitatea conţinutului documentului executoriu. Executarea silită indirectă se realizează prin urmărirea bunurilor (mobile şi imobile), veniturilor şi creanţelor debitorului, obiectul executării silite fiind în aceste situaţii, de regulă, încasarea unei sume băneşti. Totu și, în prezenţa anumitor circumstanţe, documentele executorii avînd ca obiect executări silite directe (obligarea debitorului de a preda un bun, a strămuta o îngrădire etc.) pot ajunge să fie realizate prin modalităţi de executare silită indirectă – prin încasarea contravalorii bunului sau a costului efectuării de către creditor a acţiunilor la care a fost obligat debitorul (art.152 Cod de executare).

119

  

1)

2)

3)

!!! Lista măsurilor de executare silită indicate la art.74 Cod de executare nu este completă, lit.g) a acestuia indicînd şi asupra altor măsuri prevăzute de lege. Cu titlu de ex. pentru alte măsuri de executare silită, sînt men ționate măsurile prevăzute de art.152 Cod de executare (executarea de către creditor a actelor la săvîrşirea cărora este obligat debitorul din contul acestuia); urmărirea creanţelor debitorului (art.99 Cod de executare) etc. Art.10 Cod de executare indică expres că !!! modalităţile de executare pot fi utilizate simultan sau succesiv, totodată, ţinînd cont de scopul procedurii de executare şi principiul umanismului, acestea vor fi aplicate doar în măsura suficientă şi necesară pentru realizarea obligaţiei ce rezultă din documentul executoriu şi achitarea cheltuielilor de executare. Majoritatea măsurilor de executare silită indicate la art. 74 Cod de executare – lit.a) - e) – se referă la urmărirea patrimoniului debitorului. Potrivit art.284 CC, !!! patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active şi pasive strîns legate între ele, aparţinînd unor persoane fizice şi juridice determinate. Toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte componentă a patrimoniului ei. Potrivit art.88 Cod de executare, !!! poate fi urmărit orice bun corporal ori universalitate de bunuri ale debitorului, care se află în circuit civil, indiferent de faptul la cine se află în posesiune, precum şi orice drept patrimonial sau creanţă bănească, cu excepţia celor care nu sînt pasibi e de urmărire silită. !!! Bunurile supuse unui circuit civil limitat pot fi urmărite numai în condiţiile prevăzute de lege. Din această normă se desprind cîteva momente semnificative: pot fi supuse urmăririi doar bunurile aflate în circuitul civil – bunurile prohibite unei libere vînzări-cumpărări nu pot fi obiect de urmărire silită (de ex., substanţele stupefiante depistate la debitor); bunurile al căror circuit civil este limitat (cum ar fi armele de foc) pot fi urmărite, dar cu respectarea condiţiilor impuse de lege; legea exclude sau limitează, din raţiuni umanist-sociale, posibilitatea urmăririi anumitor bunuri, chiar dacă acestea sînt bunuri din circuitul civil – dispoziţii în acest sens se conţin la art.89 Cod de executare. Urmărirea silită a bunurilor debitorului constă în sechestrarea, ridicarea şi vînzarea acestora. Doar în prezenţa acestor activităţi are loc urmărirea silită a bunurilor – moment definitoriu pentru a deosebi asigurarea unei executări silite (etapă la care se aplică anumite interdicţii, restricţionîndu-se unele drepturi ale debitorului, fără a fi efectiv adusă atingere patrimoniului său) de executarea nemijlocită (care presupune implicare directă în patrimoniu, prin sechestrarea bunurilor (şi lipsirea de dreptul de a se folosi de acestea – art.122 Cod de executare), ridicarea şi vînzarea lor). !!! Legiuitorul prevede că bunurile pasibile urmăririi silite vor fi urmărite în ordinea stabilită de comun acord de către părţile procedurii de executare, ţinîndu-se cont de prioritatea intereselor creditorului. !!! Dacă debitorul nu va indica consecutivitatea în care solicită а-i fi urmărite bunurile sau creditorul nu o va accepta, ordinea urmăririi bunurilor va fi stabilită de către creditor, în comun cu executorul judecătoresc, ţinînd cont de reglementările art.90 Cod de executare – care au drept scop asigurarea unui echilibru între drepturile şi interesele părţilor procedurii de executare. Potrivit acestei norme, !!! în primul rînd vor fi urmărite bunurile personale ale debitorului libere de gaj sau de ipotecă şi mijloacele băneşti. Legiuitorul plasează în capul liste ide bunuri urmăribile anume aceste bunuri, pentru a asigura respectarea drepturilor coproprietarilor debitorului şi a creditorilor săi garantaţi. !!! În al doilea rînd, vor fi urmărite bunurile debitorului care se află în proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, libere de gaj sau de ipotecă, iar în al treilea rînd, vor fi urmărite bunurile gajate sau ipotecate – legiuitorul asigură că urmărirea bunurilor grevate de garanţii reale va fi efectuată doar în lipsa altor bunuri negrevate. În ultimul rînd, va fi urmărit bunul imobil în care domiciliază debitorul. Aspectele specifice unor măsuri de executare silită, cum ar fi: Urmărirea mijloacelor băneşti în numerar ale debitorului – se efectuează prin sechestrarea şi ridicarea lor. La ridicarea mijloacelor băneşti în numerar de la persoana juridică participă casierul (gestionarul) sau un angajat suplinitor, care este obligat să prezinte documentele necesare şi să asigure acces liber la seiful casei debitorului, în încăperea izolată a casei, precum şi în re țeaua lui comercială. !!! Deschiderea, fără consimţămîntul reprezentantului debitorului sau în lipsa acestuia, a locurilor şi a localurilor în care se păstrează numerarul se efectuează în prezenţa a doi martori asistenţi. !!! Pînă la sosirea acestora, executorul judecătoresc sigilează locurile şi localurile. !!! Faptul ridicării numerarului şi al deschiderii locurilor şi a localurilor fără consimţămîntul reprezentantului debitorului se consemnează într-un proces-verbal, care se semnează de cei prezenţi. Procesul-verbal se întocmeşte în două exemplare. Exemplarul al doilea se remite debitorului sau reprezentantului acestuia contra semnătură pe primul exemplar ori se expediază recomandat debitorului în aceeaşi zi sau în următoarea zi lucrătoare. Mijloacele băneşti ridicate se depun pe contul curent special al executorului judecătoresc în decursul a 24 de ore. Urmărirea mijloacelor băneşti de pe conturi – executorul judecătoresc este în drept să urmărească mijloacele băneşti aflate sau parvenite ulterior în instituţiile financiare pe conturile debitorului ori să aplice sechestru pe mijloacele băneşti care vor fi transferate în viitor. !!! Această prevedere nu se aplică conturilor bancare deschise conform acordurilor de împrumut încheiate între RM şi donatorii externi. !!! Valuta străină se transferă pe contul în valută străină al executorului judecătoresc, iar în cazul în care valoarea creanţei este stabilită în monedă naţională, se vinde băncii comerciale în care executorul judecătoresc are deschis contul la cursul valutar stabilit de bancă, cu înregistrarea echivalentului în monedă naţională în contul curent special al executorului judecătoresc. Ordinul incaso, emis de executorul judecătoresc, se execută de institu ția financiară în ziua primirii. În toate cazurile, în care mijloacele bănești de pe contul debitorului sînt urmărite ori sechestrate de executorul judecătoresc şi de alte organe abilitate prin lege (organele fiscale, CNS etc.), iar mijloacele băneşti disponibile în cont nu sînt suficiente, institu ția financiară va restitui documentul emis de executorul judecătoresc şi îl va informa despre existenţa unor alte sechestre şi despre organul care le-a aplicat. În acest caz, executorul judecătoresc va propune, în cel mult 3 zile, organelor respective să se alăture urmăririi în termen de 10 zile. !!! După ce toate organele informate au comunicat că se alătură urmăririi, dar nu mai tîrziu de expirarea termenului stabilit pentru alăturare, executorul judecătoresc emite ordinele incaso respective potrivit sumelor indicate în documentele executorii a căror alăturare la executare a fost solicitată, iar după executarea ordinului incaso, va distribui sumele în condiţiile codului. !!! Dacă alăturarea la urmărire nu are loc, executorul judecătoresc emite un ordin incaso privind încasarea sumei indicate în documentul executoriu aflat în procedura sa, executarea lui fiind obligatorie pentru instituţia financiară, indiferent de existenţa unor alte grevări la contul debitorului. !!! În cazul cînd mijloacele băneşti ale debitorului sînt urmărite de mai mulţi executori judecătoreşti, iar ele nu sînt suficiente pentru executarea tuturor documentelor executorii, urmărirea o va face executorul judecătoresc care are în procedură mai multe documente executorii în privinţa acelui debitor, iar în cazul cînd numărul documentelor executorii este egal, urmărirea se va face de executorul care execută creanţa mai mare, fiind somat de ceilalţi executori judecătoreşti, în termen de 10 zile, despre existenţa şi mărimea creanţei. !!! Cererile privind alăturarea la urmărire sau somaţiile depuse după expirarea termenului de 10 zile nu se iau în calcul la emiterea ordinelor incaso şi la distribuirea sumelor. !!! Suspendarea operaţiunilor din contul debitorului şi aplicarea sechestrului pe acesta de către alte organe nu împiedică executarea ordinului incaso emis de executorul judecătoresc. Urmărirea valorilor mobiliare – se face prin ridicarea lor de la debitor sau prin aplicarea sechestrului. În cazul ridicării sau sechestrării valorilor mobiliare, executorul judecătoresc remite o copie de pe procesul-verbal registratorului independent sau persoanei care ţine evidenţa valorilor mobiliare. !!! Persoanele menţionate vor consemna neîntîrziat în registrul respectiv sechestrarea valorilor mobiliare. După aplicarea sechestrului, exercitarea oricăror drepturi ce rezultă din de ținerea valorilor mobiliare nu se admite fără acordul executorului judecătoresc. !!! Valorile mobiliare se expun de către executorul judecătoresc spre vînzare în modul stabilit de legislaţia cu

120 privire la piaţa valorilor mobiliare. !!! Dacă valorile mobiliare nu sînt vîndute în termen de 3 luni de la plasarea lor spre vînzare, executorul judecătoresc dispune reevaluarea lor prin aplicarea unei alte metode de evaluare care să permită reducerea pre țului. !!! În cazul în care aceste valori nu sînt vîndute în termen de 3 luni după reevaluare, executorul judecătoresc înaintează instanţei de judecată un demers privind explicarea modului de executare a hotărîrii sau, după caz, transmiterea acestora către creditor în contul achitării datoriei. 4) Urmărirea bunurilor imobile şi a celor mobile – urmărirea unui bun imobil include prin natura sa şi urmărirea bunurilor accesorii şi a obiectelor care servesc la exploatarea acestuia sau care sînt legate solid de pămînt, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acest bun. !!! Despre sechestrarea bunului imobil executorul judecătoresc informează organul cadastral teritorial, iar dacă bunul este ipotecat, informează şi creditorul ipotecar. Bunurile mobile nesupuse înregistrării de stat, aflate în posesiunea debitorului se prezumă a fi proprietatea acestuia pînă la proba contrară. 5) Urmărirea bunurilor proprietate comună – urmărirea unei cote-părţi din bunurile proprietate comună pe cote-părţi şi în devălmăşie, inclusiv a celor indivizibile, se efectuează conform regulilor stabilite la art.353 din CC. În cazul bunurilor comune determinate generic, poate fi urmărită cota-parte de bunuri egală cu cota-parte a debitorului. !!! La data întocmirii procesului-verbal de sechestrare sau la data primirii lui, debitorul este obligat să informeze executorul judecătoresc despre bunurile care sînt proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmășie. !!! În caz contrar, debitorul este lipsit de dreptul de a contesta procesul-verbal invocînd această circumstanţă, iar prejudiciile rezultate din urmărirea bunului îi sînt opozabile. 6) Urmărirea fructelor şi administrarea forţată a bunurilor – pot fi urmărite fructele şi orice venituri ale unui bun al proprietarului sau al uzufructuarului debitor. !!! La cererea creditorului urmăritor, executorul judecătoresc este în drept să dispună instituirea administrării silite asupra bunurilor debitorului. În acest caz, veniturile obţinute în urma administrării bunului vor fi virate la contul executorului judecătoresc şi utilizate pentru stingerea datoriei stabilite prin documentul executoriu. !!! Cheltuielile de administrare silită a bunului se vor achita prioritar din veniturile rezultate din administrare. !!! În cazul în care pe durata a 3 luni consecutive cheltuielile de administrare silită depăşesc veniturile, administrarea va înceta. 7) Urmărirea cotelor-părţi din capitalul social – executorul judecătoresc poate urmări cota-parte a debitorului din capitalul social: al societății în nume colectiv; al societăţii cu răspundere limitată; al cooperativei (valoarea participaţiunii sau bunurile corespunzătoare participaţiunii sale din patrimoniu). 8) Urmărirea bunurilor debitorului care se află la alte persoane – bunurile debitorului care se află la alte persoane în baza unor contracte de împrumut, de arendă, de închiriere, de păstrare etc. se includ, în baza documentelor de care dispune debitorul referitor la aceste bunuri, în lista bunurilor sechestrate. !!! După semnarea actului de sechestru, persoanei la care se află bunurile i se remite o somaţie despre sechestrarea bunurilor debitorului, despre obligaţia ei de a asigura integritatea lor şi despre interdic ția de a le transmite debitorului sau unor terţi fără acordul executorului judecătoresc. !!! Bunurile se examinează, după caz, la locul aflării lor. !!! Dacă, ulterior, se descoperă că bunurile debitorului se află la o altă persoană şi că ele nu au fost sechestrate anterior, acestei persoane i se remite o soma ție despre sechestrarea bunurilor debitorului, despre faptul că îi revine obligaţia de a asigura integritatea lor şi despre interdicţia de a le transmite debitorului sau unor terţi fără acordul executorului judecătoresc. 9) Urmărirea creanţelor debitorului – creanţele debitorului se urmăresc dacă legea nu prevede altfel. !!! Pentru a urmări creanţele pecuniare, executorul judecătoresc remite persoanei care este obligată să plătească debitorului creanţa o somaţie despre obligaţia de a nu plăti debitorului urmăritor suma datorată. Concomitent, debitorului i se expediază o somaţie de a nu da dispoziţii cu privire la creanţa în cauză. Creanţa pecuniară se consideră sechestrată de la data înmînării somaţiei. !!! În termen de 15 zile de la primirea somaţiei, terţul va consemna suma datorată la contul executorului judecătoresc. Dacă terţul nu îşi îndeplineşte această obligaţie, părţile în procedura de executare pot înainta în procedura în ordonanţă în instanţa de judecată o cerere privind încasarea din contul terţului a sumei datorate debitorului. 10) Urmărirea bunurilor gajate – bunurile gajate pot fi urmărite de executorul judecătoresc în cazul în care debitorul nu dispune de alte bunuri sau bunurile lui nu sînt suficiente pentru a acoperi întreaga sumă urmărită. În asemenea cazuri, executorul judecătoresc înştiinţează creditorul gajist, care va prezenta calculul datoriei la contractul a cărui asigurare este garantată prin gaj. !!! După satisfacerea deplină a creanţelor creditorilor gajişti, bunurile rămase sau suma realizată care depăşeşte creanţele creditorilor gajişti se distribuie altor creditori în ordinea categoriilor stabilite la art.145 Cod de executare. Urmărind asigurarea celerităţii procedurii de executare, legiuitorul a stabilit că salariul şi alte venituri băneşti ale debitorului pot fi urmărite în baza documentelor executorii în cazul în care: a) se execută hotărîrile privind încasările periodice (pensia de între ținere, repararea prejudiciilor cauzate prin schilodire sau prin o altă vătămare a sănătăţii, în legătură cu pierderea întreţinătorului etc.); b) suma urmărită nu depăşeşte 150 de unităţi convenţionale, dacă debitorul lucrează; c) debitorul nu are bunuri sau bunurile lui nu sînt suficiente pentru a acoperi întreaga sumă urmărită; d) în alte cazuri, la cererea creditorului. !!! Cît priveşte cuantumul reţinerilor din salariu şi din alte venituri, acesta se calculează din suma pe care debitorul urmează să o primească, astfel, încît din salariul şi din alte venituri ale debitorului pot fi reţinute, în baza unui document executoriu, nu mai mult de 20%, iar în baza cîtorva documente executorii, nu mai mult de 50% din cuantumul lor pînă la achitarea deplină a sumei urmărite. Totuşi, !!! în caz de urmărire a pensiei de întreţinere, a sumelor pentru repararea prejudiciului cauzat prin schilodire sau prin o altă vătămare a sănătăţii, precum şi în legătură cu pierderea întreţinătorului, şi a sumelor pentru repararea daunei cauzate prin tîlhărie sau prin sustragere de bunuri, reţinerea constituie nu mai mult de 70% din salariu şi din alte venituri. Aceleaşi reglementări se aplică şi în privinţa burselor, pensiilor de orice fel, precum şi a sumelor cuvenite în baza dreptului de autor, a dreptului de inventator sau de inovator. !!! Pentru a realiza urmărirea salariului sau a altui venit al debitorului, executorul judecătoresc expediază documentul executoriu organizației în care lucrează debitorul sau de unde el primeşte recompensă, pensie, bursă ori un alt venit, cerînd să se facă reţinerile cuvenite în baza documentului executoriu şi să se trimită creditorului sumele re ținute. Creditorul va fi informat despre expedierea documentului executoriu spre executare. !!! Administraţia organizaţiei care a efectuat reţinerea în baza documentului executoriu este obligată să comunice, în termen de 5 zile, executorului judecătoresc şi creditorului concedierea debitorului, precum şi noul lui loc de muncă sau noul domiciliu, dacă acesta este cunoscut. !!! Debitorul, la fel, este obligat să comunice executorului judecătoresc schimbarea locului de muncă sau a domiciliului, precum şi schimbările din componenţa bunurilor şi a veniturilor. Controlul asupra efectuării corecte şi prompte a reţinerilor din salariu şi din alte venituri ale debitorului revine executorului judecătoresc. Procedura de control se iniţiază la necesitate din oficiu de către executorul judecătoresc sau la solicitarea scrisă a părţii în procedura de executare. !!! Modul de încasare a pensiei de întreţinere şi a restanţelor la pensie este reglementat de Codul familiei. !!! Dacă creditorul a retras documentul executoriu şi procedura a fost încheiată, la prezentarea ulterioară a documentului executoriu spre executare pensia de întreţinere se încasează de la data prezentării documentului executoriu, iar cuantumul restanţei se stabile ște de către instanţa de judecată, la cererea creditorului, în modul stabilit de Codul familiei. !!! În cazul în care documentul executoriu este în proces de executare, iar pensia de întreţinere nu a fost reţinută, cuantumul restanţei se determină de către executorul judecătoresc pentru toată perioada anterioară printr-o încheiere motivată. !!! Dacă debitorul nu a lucrat sau nu a beneficiat de prestaţii sociale în perioada în care s-a format restanţa sau nu a prezentat acte ce confirmă salariul şi/sau alte

121 venituri ale sale, cuantumul restanţei la pensia de întreţinere se determină de către executorul judecătoresc, pornindu-se de la salariul mediu pe ţară existent la momentul determinării restanţei. !!! Similar reglementărilor privind excluderea de la urmărire silită a unor bunuri, legiuitorul a prevăzut la art.108 şi 110 Cod de executare limitări privind urmărirea anumitor venituri. Sechestrarea bunurilor este reglementată de secţiunea 1 a Capitolului IX al Cărţii I a Codului de Executare. Actul prin care se materializează sechestrarea bunurilor este procesul-verbal, întocmit în conformitate cu rigorile art.118 Cod de executare. !!! Acest proces-verbal va cuprinde pe lîngă elementele generale indicate la art.75 Cod de executare, anumite elemente particulare, care în mod necesar urmează a fi reflectate în contextul sechestrării bunurilor. Art.118 Cod de executare conţine elementele ce se referă la bunurile supuse sechestrului şi au drept scop individualizarea acestora. Printre ele se regăsesc elemente de natură cantitativă (numărul, măsura şi greutatea bunurilor sechestrate), calitativă (genul, elementele de individualizare, gradul de uzură) şi estimativă (pe cît e posibil, valoarea bunurilor). !!! Necesitatea indicării valorii, fie şi aproximative, a bunurilor este cauzată de faptul că, în eventualitatea înstrăinării sau deteriorării acestor bunuri de către persoana care le-a preluat la păstrare, urmează a fi evaluat prejudiciul cauzat, persoana în cauză fiind pasibilă de răspundere penală în conformitate cu art.251 CP. !!! Pentru valorile mobiliare este necesar a indica numărul, emitentul, preţul nominal şi alte date cunoscute la momentul sechestrării lor. Evaluarea bunurilor sechestrate poate fi efectuată de către 2 subiecţi – de către executorul judecătoresc sau de către evaluatori profesionişti, specialişti în domeniu. În cazul în care nici o parte în procedura de executare nu contestă în termen preţul stabilit de executorul judecătoresc, evaluarea se prezumă a fi corectă şi definitivă. !!! Evaluarea bunului implică acces neîngrădit la acesta – pentru a determina debitorul sau terţul-posesor al bunului la o atitudine cooperantă cu executorul judecătoresc, legiuitorul a prevăzut la art.117 Cod de executare că, în cazul în care debitorul sau terţul împiedică accesul evaluatorului la bunul supus evaluării, debitorul sau terţul este lipsit de dreptul de a contesta valoarea stabilită a bunului, iar repararea prejudiciilor rezultate din eventuala diminuare a valorii poate fi pretinsă de la debitor sau de la terţ. !!! Ulterior sechestrării, executorul judecătoresc urmează să determine cine va prelua la păstrare bunurile sechestrate. Prima opţiune prevăzută de legiuitor (alin.(1) al art.120 Cod de executare) este transmiterea bunurilor la păstrare către debitor sau membrii familiei lui. Această posibilitate, însă, este condiţionată de acceptul creditorului. Cea de-a doua posibilitate este preluarea la păstrare a bunurilor de către creditor. !!! Dacă, însă, nici una dintre posibilităţile indicate mai sus nu se poate realiza (lipsind voinţa creditorului), prin acordul comun al părţilor se va numi un administrator al bunurilor. În situaţia cînd părţile nu ajung la vreun acord, desemnarea administratorului va fi făcută unipersonal de către executorul judecătoresc, ţinîndu-se cont de restricţiile prevăzute de alin.(4) art.120 Cod de executare. !!! Consecutivitatea indicată mai sus urmăreşte minimalizarea cheltuielilor de păstrare a bunurilor – or, în cazul păstrării acestora de către un administrator sau în temeiul contractului de depozit, cheltuielile de păstrare vor fi suportate de părţile procedurii de executare. Persoana căreia i-au fost date spre păstrare bunuri sechestrate nu are dreptul să le folosească ori să le înstrăineze, cu excepţia cazului în care acestea i-au fost date spre administrare silită şi este obligată să informeze executorul judecătoresc despre fructele acestor bunuri. !!! Dacă bunul sechestrat aflat ia păstrare este expus degradării ori a suferit schimbări care implică pericolul deprecierii lui şi nu mai este timp pentru înlăturarea, prevenirea degradării sau deprecierii bunului, persoana căreia i s-a dat bunul spre păstrare va informa la timp executorul judecătoresc, care este obligat să organizeze vînzarea bunului în condiţiile codului. !!! În acest caz, contestarea procesuluiverbal de sechestru nu va suspenda vînzarea bunurilor. Executorul judecătoresc este în drept să vîndă bunul sechestrat şi în cazul în care păstrarea bunului implică cheltuieli disproporţionate. Potrivit art.125 Cod de executare, vînzarea bunurilor sechestrate poate fi realizată prin 2 modalităţi – prin licitaţii organizate de executorul judecătoresc şi prin intermediul magazinelor specializate, în temeiul contractului de comision. Norma respectivă este una generală, existînd totuşi situaţii particulare, indicate la alin.(2)-(5) al aceluiaşi articol. !!! Bijuteriile şi alte obiecte de aur, de argint, de platină şi de metale din grupa platinei, din pietre preţioase şi din perle, fragmentele din aceste obiecte, ridicate de la debitor, se vînd prin intermediul organiza țiilor specializate în achiziţionarea obiectelor de valoare de la populaţie. Cu acordul ambelor părţi, bunurile menţionate, pot fi predate creditorului în contul achitării datoriei la preţul convenit de ei, care nu poate fi mai mic decît preţul determinat de organizaţia specializată. !!! Valorile mobiliare sechestrate se vînd în conformitate cu reglementările legale privind circulaţia valorilor mobiliare. Bunurile debitorului care fac parte din fondurile organizaţiilor de stat, precum şi ale întreprinderilor şi altor obiective incluse în programul de privatizare, se vînd de către organele centrale de specialitate ale administra ției publice sau de autorităţile administraţiei publice locale în modul stabilit pentru privatizarea patrimoniului public, sub controlul executorului judecătoresc, cu virarea mijloacelor financiare, obţinute din vînzare, la contul executorului judecătoresc în mărime suficientă pentru acoperirea creanţei şi a cheltuielilor de executare. Cu cel puţin 5 zile înaintea desfăşurării licitaţiei, se admite vînzarea de către debitor a bunurilor sechestrate la un preţ care să nu fie mai mic decît valoarea stabilită în procesul-verbal de sechestru sau în raportul de evaluare, cu condiţia virării sau vărsării sumelor, obţinute din vînzare, nemijlocit la contul executorului judecătoresc. Potrivit art. 126 Cod de executare, !!! dacă actele de aplicare a sechestrului asupra bunurilor nu au fost contestate în termen de 7 zile de la data întocmirii sau comunicării procesului-verbal, executorul judecătoresc este obligat să iniţieze, În cel mult 10 zile, procedura de vînzare a bunurilor sechestrate. În cazul în care actele executorului judecătoresc au fost contestate, vînzarea bunurilor la care se referă contestarea se suspendă pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătore ști. !!! Licitaţia se organizează la sediul biroului executorului judecătoresc sau într-un alt loc stabilit de acesta. Potrivit art.129 Cod de executare, anunţul despre desfăşurarea licitaţiei se publică într-un ziar de nivel raional ori naţional sau în Monitorul Oficial al RM şi se afişează la sediul biroului executorului judecătoresc la solicitarea creditorului, pot fi aplicate suplimentar şi alte modalităţi de anunţare a licitaţiei. !!! Exigenţele legale referitoare la publicitatea anunţului privind organizarea licitaţiei nu sînt suficiente, ba chiar desuete, urmînd a fi regîndită procedura de anunţare a licitaţiei, eventual, prin aplicarea unor modalităţi mai modeme de mediatizare. Doritorii de a participa la licitaţie se vor înscrie, respectînd rigorile şi limitările prevăzute de art.130, 131 Cod de executare. !!! Licitaţia organizată în condiţiile Codului de executare este o licitaţie „în creştere”, participanţii urmînd să supraliciteze preţul propus. Preţul de la care începe licitaţia este valoarea de evaluare a bunului, diminuată cu 20%. Dacă în cererile de participare la licitaţie este propus un preţ al bunurilor scoase la licitaţie care îl depăşeşte pe cei iniţial, acesta din urmă va fi cel mai mare preţ propus în cererile menţionate. Pentru a nu admite prejudicierea intereselor coproprietarilor, legiuitorul a stabilit că bunurile proprietate pe cote-părţi vîndute în condiţiile lit.b) alin.(2) art.361 din CC vor fi expuse la vînzare cu preţul stabilit la evaluarea lor, dacă coproprietarii/administratorul asigură accesul cumpărătorilor şi al executorului judecătoresc la ele. !!! Adjudecătorul este obligat, în termen de 10 zile după încheierea licita ției să depună integral la contul executorului judecătoresc costul bunurilor cumpărate. în cazurile prevăzute de art.136 Cod de executare, procesul-verbal al licitaţiei urmează a fi confirmat de către instanţa de judecată – procedură care vizează exclusiv verificarea corectitudinii anun țării si organizării licitaţiei şi nu poate depăşi aceste aspecte (fiind inadmisibil ca, în contextul confirmării licitaţiei instanţa de judecată să se expună asupra legalitătii altor acte întreprinse de executorul judecătoresc – cum ar fi cele privind aplicarea sechestrului, intentarea procedurii de executare etc.). !!! Procedura stabilită de art.136 Cod de executare nu presupune confruntarea părţilor şi examinarea revendicărilor acestora, ea nu este identică examinării contestaţiei depuse la actele executorului judecătoresc țintind, în principal, aspecte tehnice de organizare a licitaţiei. Asupra acestui fapt indică direct alin.(3) art.136 Cod de executare – în cazul în care constată neregularităţi în procedura de desfaşurare a licitaţiei care nu pot

122 fi înlăturate de îndată, instanţa de judecată pronunţă o încheiere motivată în care indică măsurile pe care executorul judecătoresc urmează să le întreprindă. !!! Rostul acestui control judiciar este de a asigura corectitudinea organizării licitaţiei – fie confirmînd-o, fie indicînd asupra măsurilor ce urmează a fi întreprinse de executorul judecătoresc. !!! În situaţiile cînd intervin circumstanţele prevăzute de art.139 Cod de executare, se va organiza licitaţie repetată, în condiţiile art.140 Cod de executare, existînd de fiecare dată pentru creditor posibilitatea de a prelua bunul în contul achitării datoriei. Vînzarea bunurilor prin magazinele specializate în baza contractului de comision este aplicabilă doar pentru bunurile mobile . În termen de 3 zile lucrătoare de la vînzarea bunurilor, sumele obţinute de organizaţiile comerciale din vînzarea bunurilor se transferă la contul curent special al executorului judecătoresc în a cărui procedură se află executarea. Reevaluarea bunurilor transmise spre vînzare se admite, în condiţiile legii, cu participarea executorului judecătoresc. Data, ora şi locul reevaluam se comunică debitorului şi creditorului. !!! Neprezentarea lor însă nu împiedica soluţionarea chestiunii. Dacă debitorul şi creditorul nu au fost prezenţi la reevaluare, executorul judecătoresc le comunică reevaluarea operata. !!! Cuantumul comisionului se stabileşte de comunul acord al executorului judecătoresc şi al comisionarului şi se achită din sumele încasate din vînzarea bunurilor. !!! După valorificarea bunurilor sechestrate, sumele obţinute din vînzare vor fi distribuite conform reglementărilor de la art.144-146 Cod de executare.

   

Incidentele procedurii de executare. Întoarcerea executării Pe durata procedurii de executare pot interveni anumite circumstan țe care împiedică sau temporizează derularea activităţilor de executare silită. Aceste circumstanţe au drept consecinţă apariţia unor incidente procedurale – elemente facultative ale unei proceduri de executare, intervenția, consecinţele şi întinderea cărora sînt reglementate de lege. în toate cazurile, incidentele procedurale sînt manifestări ale principiului legalităţii şi egalităţii în procedura de executare, reprezentînd soluţii legale oferite părţilor sau terţilor pentru a-şi realiza drepturile sale. Printre incidentele procedurii de executare se află amînarea actelor de executare silită, suspendarea executării silite, schimbarea modului şi ordinii de executare, explicarea hotărîrii, a modului şi ordinii ei de executare etc. În situaţia cînd nu este clar sensul, extinderea sau modul de aplicare a dispozitivului hotărîrii care urmează a fi executat sau dacă hotărîrea cuprinde dispoziţii contradictorii, executorul judecătoresc poate solicita, din oficiu sau la cererea participanţilor la procedura de executare, instanței de judecată sau organului emitent explicarea hotărîrii. !!! Explicarea modului de executare a hotărîrii nu va modifica cuprinsul hotărîrii, ci doar va oferi precizări privind extinderea, sensul şi modalitatea de executare a dispozitivului dat de instanţă anterior sau, în cazul existenţei dispoziţiilor contradictorii, va omite contradicţiile existente, dînd o rezolvare neechivocă cazului. !!! Ea nu poate fi considerată drept un mijloc procedural destinat a anula sau modifica titlul executoriu, această finalitate se poate realiza doar prin intermediul căilor de atac. !!! La examinarea cererii de explicare a hotărîrii nu se vor discuta împrejurări care ar repune în discuţie o hotărîre judecătorească irevocabilă, căci acest fapt ar afecta grav principiul autorităţii lucrului judecat. Art.251 CPC conţine reglementări referitoare la procedura de explicare a modului de executare a hotărîrii judecătoreşti, care punctează următoarele aspecte: explicarea hotărîrii este admisibilă dacă nu a fost executată şi nu a expirat termenul de executare silită; competentă pentru a se expune în privinţa modului de executare a hotărîrii judecătoreşti este instanţa care a emis respectiva hotărîre; explicarea hotărîrii se face în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică explicarea; încheierea judecătorească privind explicarea hotărîrii se supune recursului. !!! Apariţia necesităţii de solicitare a explicaţiilor privind modul de executare este un incident procedural care temporizează activitatea de executare silită. La fel, în calitate de incident al procedurii de executare poate să apară necesitatea solicitării schimbării modului şi ordinii de executare. Art.77 Cod de executare indică că !!! dacă există circumstanţe care fac executarea dificilă sau imposibilă, executorul judecătoresc sau părţile în procedura de executare vor înainta în instanţa de judecată case a eliberat documentul executoriu o cerere privind schimbarea modului şi a ordinii de executare a hotărîrii. !!! Cererea de schimbare a modului şi a ordinii de executare a hotărîrii se examinează în modul prevăzut la art.252 CPC, în cel mult 30 de zile. Dat fiind faptul că acest incident procedural face imposibilă continuarea executării silite, legiuitorul a prevăzut expres termenul în care acest trebuie să se rezolve, minimalizînd în acest mod riscul tergiversării procedurii de executare. Art.252 CPC, stabileşte că cererile menţionate la alin.(1) se examinează în şedinţă de judecată de către instanţa emitentă a hotărîrii supuse executării. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei, neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea. !!! Încheierea judecătorească privind amînarea sau eşalonarea executării hotărîrii, schimbarea modului şi ordinii de executare se supune recursului. !!! Deşi legislatorul nu precizează în cuprinsul art.252 CPC careva condi ții de admisibilitate a examinării cererii privind schimbarea modului şi ordinii de executare, prin analogie cu cererea de explicare a modului de executare a hotărîrii, în situaţia schimbării modului de executare se vor aplica condiţiile prevăzute de alin.(2) art.251 CPC. Potrivit art.76 Cod de executare, !!! amînarea executării poate fi dispusă de executorul judecătoresc la cererea unei părţi sau din oficiu, ţinînd cont de interesele primordiale ale creditorului, cu înştiinţarea părţilor în modul stabilit de cod. Legiuitorul mai precizează că !!! motivele care stau la baza suspendării executării prevăzute la art.78-79 din Codul de executare, precum şi alte motive de natură juridică, nu pot servi drept temei de amînare a executării. Motiv pentru amînarea executării pot fi circumstanţele de natură fizică, faptică, care împiedică sau fac imposibilă realizarea unui act concret de executare silită (fiind indispensabilă existenţa unei legături directe între aceste circumstanţe şi acţiunea ce urma a fi întreprinsă – cum ar fi imposibilitatea evacuării debitorului în condiţii climaterice nefaste, în special, dacă nu este asigurat locul pentru păstrarea bunurilor sale, efectuarea acţiunilor de sechestrare a bunurilor debitorului în cazul decesului unuia dintre membrii familiei ce locuieşte cu debitorul etc.) Aprecierea necesităţii amînării rămîne la discreţia executorului judecătoresc, sub condiţia de a ţine cont de caracterul primordial al intereselor creditorului. !!! Suspendarea executării silite este un incident procedural care poate intervine atît în cursul procedurii de executare intentate cît şi pînă la intentarea acesteia. Suspendarea executării silite anterior intentării procedurii de executare poate avea loc datorită efectului suspensiv al unor căi de atac (apelul şi recursul, în cazurile prevăzute de lege), la fel ca şi în situaţia depunerii cauţiunii în contextul contestării cu recurs a hotărîrii judecătoreşti, care încă nu a fost pusă în executare. Referindu-se la suspendările ce poate să apară în procedura de executare deja intentată, se men ționează că acestea pot fi facultative şi obligatorii. În funcţie de caracterul lor, diferă şi competenţa pentru dispunerea suspendării – în cazul suspendării obligatorii, aceasta va fi dispusă de executorul judecătoresc, în timp ce asupra temeiurilor facultative de suspendare se va pronun ța instanţa de judecată.

123 !!! Temeiurile de suspendare obligatorie a executării sînt indicate la art.78 Cod de executare, cele de suspendare facultativă, asupra cărora urmează să decidă instanţa de judecată sînt enumerate la art.79 Cod de executare. Atît în cazul suspendării facultative cît şi în cazul celei obligatorii, suspendarea operează pe o perioadă limitată de timp, determinată de legiuitor, care este legată, de obicei, de un anume eveniment (determinarea succesorului, rămînerea definitivă a hotărîrii etc.). !!! După înlăturarea împrejurărilor care au provocat suspendarea, procedura de executare se reia la cererea creditorului sau din oficiu. Întoarcerea executării silite este la fel considerată de doctrinari drept un incident al procedurii de executare. !!! Întoarcerea executării poate interveni în cazul în care hotărîrea executată se anulează şi, după rejudecarea pricinii, se adoptă o hotărîre prin care acţiunea se respinge parţial sau integral ori o încheiere de încetare a procesului sau de scoatere a cererii de pe rol. În aceste situaţii instanţa de judecată dispune din oficiu restituirea către pîrît (debitor), din contul reclamantului (creditorului), a tot ceea ce s-a încasat în temeiul hotărîrii anulate, precum şi a cheltuielilor de executare. Dacă restituirea în natură a bunurilor este imposibilă, instanţa de judecată prevede restituirea contravalorii lor, stabilită la data întoarcerii executării. !!! Instanţa de judecată căreia i s-a trimis pricina spre rejudecare este obligată să examineze din oficiu întoarcerea executării şi să o soluţioneze în o nouă hotărîre sau încheiere, prin care se dispune încetarea procesului în cauză. !!! Dacă instanţa de judecată care a rejudecat pricina nu a soluţionat întoarcerea executării hotărîrii anulate, pîrîtul este în drept, în termenele de prescripţie, să înainteze în această instanţă o cerere de întoarcere a executării în procedură în ordonanţă, fără respectarea procedurii prealabile. Termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămînerii definitive a hotărîrii de respingere a acţiunii. Instanţa de apel sau instanţa de recurs este obligată să dispună întoarcerea executării, dacă, examinînd apelul sau recursul, anulează hotărîrea instanţei de fond cu adoptarea unei noi hotărîri, prin care respinge parţial sau integral acţiunea ori adoptă o încheiere de încetare a procesului sau de scoatere a cererii de pe rol. În cazul în care instanţa de apel sau de recurs nu a dispus întoarcerea executării, pîrîtul poate înainta o acţiune în condiţiile art.158 Cod de executare. !!! Nu se admite întoarcerea executării în pricinile de încasare a pensiei de întreţinere, de reparare a prejudiciului cauzat prin schilodire sau prin altă vătămare a sănătăţii, precum şi prin pierderea întreţinătorului, cu excep ția cazurilor cînd hotărîrea anulată a fost întemeiată pe informaţii sau pe documente false prezentate de reclamant.

a) b) c) d) e) f)

      

Încetarea procedurii de executare. Restituirea documentului executoriu Procedura de executare se poate încheia doar într-unul din 2 moduri – prin restituirea documentului executoriu sau prin încetarea procedurii de executare. Restituirea documentului executoriu nu are drept efect încetarea procedurii de executare şi/sau imposibilitatea reluării acesteia. Creditorul căruia i-а fost restituit documentul executoriu poate oricînd, în interiorul termenului de prescripţie, să-l înainteze repetat spre executare. Restituirea documentului executoriu fără executare este aplicabilă doar documentelor executorii neexecutate sau executate parţial şi poate fi dispusă în următoarele situaţii: cere creditorul; debitorul nu are bunuri ori venituri sau bunurile lui nu sînt suficiente pentru satisfacerea creanţelor; creditorul refuză să preia bunurile nevîndute în procesul executării hotărîrii, iar debitorul nu dispune de alte bunuri; debitorul nu locuieşte ori nu lucrează la adresa indicată de creditor sau în documentul executoriu sau la adresa aceea nu se află bunurile lui, cu excepţia cazului cînd debitorul este dat în căutare; creditorul împiedică prin acţiune (inacţiune) executarea documentului executoriu sau nu avansează în termenul stabilit de prezentul cod cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de executare; creditorul refuză să primească bunurile ridicate de la debitor, care, conform hotărîrii, urmează să-i fie predate. !!! În toate cazurile în care restituirea documentului executoriu e cauzată de alt motiv, decît cererea creditorului, circumstanţele ce întemeiază restituirea urmează a fi confirmate printr-un proces-verbal întocmit de executorul judecătoresc. Restituirea documentului executoriu către creditor nu împiedică prezentarea lui repetată spre executare, în condiţiile codului. În acest caz, noul termen de prezentare a documentului executoriu spre executare se calculează conform alin.(3) art.17 Cod de executare. !!! Documentul executoriu se restituie în baza încheierii motivate a executorului judecătoresc, care poate fi contestată în instanţă de judecată. Încheierea privind restituirea documentului executoriu serveşte drept temei pentru depunerea dosarului de executare în arhivă. !!! În cazurile cînd restituirea s-a făcut la cererea creditorului, pe motivul lipsei sau insuficienţei bunurilor debitorului sau din cauza că la adresa indicată în documentul executoriu nu a fost găsit debitorul sau bunurile sale, măsurile asigurătorii (interdicţiile aplicate) se vor menţine pe întregul termen de prescripţie a executării sau pînă la stingerea obligaţiei stabilite prin documentul executoriu. Aceste reglementări sînt menite să asigure reuşita unei eventuale puneri repetate în executare a documentului executoriu de către creditor. Spre deosebire de restituirea documentului executoriu, încetarea procedurii de executare are efecte ireversibile, atrăgînd după sine imposibilitatea reluării respectivei proceduri de executare şi ridicarea tuturor măsurilor de asigurare a executării. !!! Încetarea procedurii de executare semnifică încetarea raporturilor procesuale existente între părţile procedurii de executare. Potrivit art.83 Cod de executare, procedura de executare încetează în cazul în care: obligaţia a fost stinsă; între creditor şi debitor a fost încheiată o tranzacţie, în condiţiile Codului de executare; după încetarea din viaţă, după declararea dispariţiei fără urmă sau după declararea decesului creditorului ori al debitorului, creanţa sau obligația adjudecată nu admite succesiunea de către succesorul de drepturi al acestor persoane; bunurile persoanei juridice lichidate nu sînt suficiente pentru satisfacerea deplină a creanţelor creditorului; hotărîrea, decizia sau încheierea în al cărei temei a fost eliberat documentul executoriu a fost anulată printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă; debitorul a prezentat spre executare o hotărîre de încasare de la creditor în folosul său a unei sume egale cu suma debitoare sau mai mare decît aceasta; creditorul a renunţat la executare. !!! Articolul citat prevede limitativ toate cazurile de încetare a procedurii de executare. Tratarea extensivă a temeiurilor de încetare a procedurii de executare nu poate fi admisă. Încetarea procedurii de executare se dispune prin încheierea executorului judecătoresc, care, spre deosebire de alte încheieri emise de acesta, nu este executorie din momentul emiterii, ci doar după ce devine definitivă – fie prin necontestare, fie prin menţinerea ei de către instanţa de judecată în urma examinării cererii de contestare. Aceasta derogare de la caracterul general imediat executoriu al încheierilor emise de executorul judecătoresc se explică prin consecinţele deosebit de grave ireversibile pentru creditor, ce le comportă intrarea în vigoare a respectivei încheieri. Contestarea actelor executorului judecătoresc Procedura de executare reprezintă faza finală a procesului civil, iar faptul că toate actele întreprinse de executorul judecătoresc sînt plasate sub controlul instanţei de judecată este cea mai concludentă demonstrare a legăturii indisolubile între procesul civil și procedura de executare.

124 Instituirea posibilităţii controlului judiciar exhaustiv şi exclusiv asupra actelor executorului judecătoresc are o dublă semnificaţie – oferă participanţilor la procedura de executare garanţia legalită ții actelor de executare a căror verificare va fi făcută prin intermediul instanţei de judecată, concomitent, acest fapt asigură independenţa executorului judecătoresc acţiunile acestuia fiind pasibile de anulare doar prin hotărîrea instanţei de judecată. Contestarea actelor de executare este reglementată de Titlul IV al Cărţii I a Codului de executare. Potrivit acestor norme, !!! actele de executare întocmite de executorul judecătoresc pot fi contestate de către părţi şi de alţi participanţi la procesul de executare, precum şi de terţii care consideră că prin actele de executare le-a fost încălcat un drept recunoscut de lege. Pentru a asigura securitatea raporturilor juridice, legiuitorul a limitat în timp posibilitatea contestării actelor emise de executorul judecătoresc, instituind un temem de prescripţie pentru contestarea acestora. !!! Actele de executare întocmite de executorul judecătoresc nu pot fi contestate, dacă din momentul săvîrşirii lor au trecut mai mult de 6 luni. !!! Cererea privind contestarea actelor de executare se înaintează în instanţa de judecată în a cărei rază teritorială se află biroul executorului judecătoresc sau, în cazul municipiului Chişinău, în instanţa de judecată în a cărei circumscripţie camera teritorială a executorilor judecătoreşti a stabilit competenţa teritorială a executorului judecătoresc. Cererea de contestare a actelor de executare nu se supune taxei de stat. !!! Actul de executare întocmit de executorul judecătoresc poate fi contestat de participanţii la procesul de executare în termen de 15 zile de la data săvîrşirii lui ori a refuzului de a săvîrşi anumite acte, dacă legea nu prevede altfel. Terţii care nu au participat la procesul de executare pot contesta actele de executare, întocmite de executorul judecătoresc, în termen de 15 zile de la data la care au aflat ori trebuie să afle despre aceste acte. Persoana poate fi repusă în termenul de contestare în condiţiile CPC. !!! Dacă din data emiterii sau a refuzului emiterii actului contestat au trecut mai mult de 6 luni, persoana nu poate fi repusă în termen. Reclamaţiile din cererea privind contestarea actelor de executare întocmite de executorul judecătoresc se înaintează împotriva creditorului sau debitorului. !!! Cererea se judecă în condiţiile CPC şi se examinează în instanţă de judecată (inclusiv în cea ierarhic superioară) în cel mult 30 de zile. Executorul judecătoresc poate fi invitat să dea explicaţii referitor la actele contestate. !!! În cazul contestării actului întocmit de executorul judecătoresc, sarcina probaţiunii este pusă în seama reclamantului. Actele de executare întocmite de executorul judecătoresc, legale în fond, nu pot fi anulate pe motive formale. !!! Hotărîrea instanţei de fond poate fi atacată cu recurs. În cazul respingerii cererii, reclamantul poate fi obligat, la cererea intimatului sau a executorului judecătoresc, la repararea prejudiciului cauzat prin întîrzierea executării. !!! Hotărîrea judecătorească prin care s-a constatat refuzul neîntemeiat al executorului judecătoresc de a întocmi/efectua un anumit act şi prin care s-a dispus obligarea acestuia la îndeplinirea actului respectiv se execută de către executorul judecătoresc în termenul stabilit de instanţa de judecată. În cazul neexecutării în termen a acestei hotărîrii judecătoreşti, executorul judecătoresc poate fi sancţionat de instanţa de judecată cu amendă de pînă la 10 unităţi convenţionale pentru fiecare zi de întîrziere (o unitate convenţională este egală cu 20 de lei). Încheierea instanţei de judecată privind aplicarea sancţiunii poate fi atacată cu recurs. Dacă un terţ consideră că sechestrul a fost aplicat pe bunurile ce îi aparţin cu titlu de proprietate, acesta poate intenta în procedură contencioasă o acţiune de ridicare a sechestrului. !!! Prejudiciile cauzate ca urmare a anulării actului de sechestru, dacă nu rezultă din acţiunile debitorului prevăzute la alin.(3) art.44 Cod de executare, sînt opozabile părţii care a solicitat aplicarea sechestrului, cu excepţia bunurilor dreptul de proprietate asupra cărora este supus înregistrării obligatorii de stat. Acţiunea de ridicare a sechestrului (radierea din actul de inventar) se intentează împotriva debitorului şi creditorului urmăritor. !!! Dacă sechestrarea (inventarierea) bunurilor s-a făcut în temeiul unei hotărîri penale privind confiscarea bunurilor, persoana condamnată şi organul financiar respectiv vor figura în calitate de pîrît. Tema: PROCEDURA DE EXAMINARE A CERERILOR INDIVIDUALE DE CĂTRE CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI Noţiuni generale despre Curtea Europeană a Drepturilor Omului La 12 septembrie 1997, RM a devenit parte la CEDO. Prin aderarea la Convenţie, RM s-a angajat să asigure respectarea drepturilor garantate de aceasta şi de protocoalele adiţionale la aceasta şi a recunoscut jurisdicţia CtEDO de a examina cererile depuse împotriva Moldovei. !!! Curtea este competentă să examineze cererile care se referă exclusiv la încălcarea drepturilor prevăzute de Conven ție şi de protocoalele adiţionale la aceasta. CtEDO este un tribunal internaţional care are sediul la Strasbourg, Franţa. El este compus dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor-membre ale Consiliului Europei care au ratificat Convenţia. La 10 decembrie 2015, acestea erau în număr de 47. Judecătorii Curţii sînt numiţi de Adunarea Generală a Consiliului Europei. Ei îşi exercită funcţia cu titlu individual şi nu reprezintă nici un stat. !!! Curtea este asistată de o grefă compusă în special din jurişti care provin din toate statele membre la Convenţie. Aceştia sînt independenţi de ţara lor de origine şi nu reprezintă nici reclamanţii, nici statele. Curtea examinează cererile în formaţiuni de un singur judecător (judecător unic), 3 judecători (comitet), 7 judecători (cameră) şi, rareori, de 17 judecători (Marea Cameră). Chiar dacă este vorba de litigii între privaţi, cererea la Curte trebuie mereu îndreptată împotriva statului din acţiunile sau inacţiunile căruia a fost încălcată Convenţia. După cum prevede art.1 al Convenţiei, obliga ția statului de a asigura respectarea drepturilor omului nu se referă la teritoriul său, ci la „jurisdicţia” sa. Curtea a constatat că există „jurisdicţie” atunci cînd există un control efectiv de facto asupra unui teritoriu, indiferent dacă acest control este legitim sau nu conform dreptului internaţional. !!! Curtea primeşte anual peste 50.000 de cereri. în anii 2012-2014, Curtea şi-a sporit eficienţa şi a examinat anual circa 80.000 de cereri, dintre care mai mult de 95% sînt respinse ca fiind vădit inadmisibile. Deşi în perioada anilor 2012-2014 Curtea a examinat mai multe cereri decît a primit, din cauza numărului mare de cauze pendinte în iunie 2011 (peste 150.000), la 31 octombrie 2015, 66.500 de cereri încă aşteptau să fie examinate. Pînă la 31 decembrie 2014, Curtea a pronunţat peste 17.500 de hotărîri, dintre care 297 vizau RM. Statele Părţi la CEDO s-au angajat să conformeze hotărîrilor definitive ale CtEDO, care presupune atît redresarea situaţiei persoanei care a cîştigat la CtEDO cît şi, dacă este vorba de o situaţie sistemică, întreprinderea măsurilor pentru ca violări similare să nu mai aibă loc. Practica a confirmat că procedura Curţii este tratată de mulţi cu insuficientă atenţie. În consecinţă, mai mult de 97% din cele circa 86.000 de cereri examinate de Curte în anul 2014 au fost declarate inadmisibile. !!! Din cauza numărului mare de cereri primite, Curtea îşi înăspreşte cerinţele faţă de cereri. De obicei, examinarea cererilor care prezintă şanse de succes durează mai mult de 4 ani. Pentru a permite Curţii să examineze esenţa pretenţiilor formulate în cererea individuală, este necesară respectarea condiţiilor de admisibilitate ce rezultă din art.1, 34 şi 35 ale Convenţiei. Cunoaşterea procedurii Curţii de examinare a cererilor este, de asemenea, importantă pentru facilitarea procesului de examinare a cererii şi pentru a obţine cea mai