Confesiuni: dialoguri cu Doina Alexandru 9739714595, 9789739714594 [PDF]

Zitiervorschau

Coperta şi viziunea grafică Doina DUMITRESCU

C

O

L

E

C

Ţ

I

A

C

A

R

A

C

T

E

R

E

CoRNELru CoPosu confesiuni .\1ulţumim doamnelor Rodica Coposu şi Flavia Bâdescu, surorile domnului Conze/iu Coposu, pentru amabilitatea cu care ne-au pus la dispoziţie fotografii inedite din arhiva familiei.

Dialoguri cu

DOINA ALEXANDRU

© Anastasia

ISBN 973-97145-9-5

E

D

I

T

U

R

A

i:,:-' A 1996

N

A

S

T A

S

I

A

Prefaţă În aprilie 1990 reveneam în ţară clupă o absenţă ele 15 ani. Ruperea zăgazurilor comuniste o dată cu r ,·o­ luţia din decembrie '89 făcea posibilă şi prezenţa în România a ziariştilor unor posturi de radio considerate timp ele 4 decenii ostile regimului comunist: Europa Liberă, Vocea Americii, BBC. Cum lucram la Europa Liberă, nu nădăjduisem în anii precedenţi să fac o Yi­ zită în ţară. De altminteri, interdicţia era ele ambele părţi: atât a autorităţilor comuni te clin România, cât şi a conducerii americane a postului nostru care nu ne putea garanta nici o protecţie pe teritoriile ţărilor ele origine. Izgonită într-o zonă secretă a inimii, dorinţa de a încălca această interdicţie îmi dăduse târcoale, re­ cunosc, clar mă luptasem să o reprim. Aş fi venit ne­ greşit de Crăciunul '89 dacă o pierdere personală în­ tâmplată în ajunul revoluţiei nu mi-ar fi paralizat orice elan vital, astfel încJt revenirea în ţară mai aşteptase până în aprilie '90. In câteva luni, câte trecuseră ele la revoluţie şi până în acel moment, când marea mani­ festaţie din Piaţa Universităţii era în toi, parcursesem deja faţă ele evenimentele din România o gamă com­ pletă ele sentimente: ele la euforie, exaltare, mândrie la suspiciune, dezamăgire, indignare. Primul moment ele indignare l-am trăit în redacţie cu toţii vizionând caseta cu demonstraţia clin 28 şi contrademonstraţia clin 29 ianuarie 1990. Ne întrebam uluiţi ce se întâmpla, o)uam oare ele la capăt? Punctul de ruptură era vizibil. In 28 ianuarie o uriaşă manifes­ taţie fusese organizată de partidele i torice contra de­ ciziei Consiliului FS de a se transforma în partid po­ litic şi a candida la primele alegeri postcomuniste. Ima­ ginile ele a doua zi, de la contramanifestaţia clin 29 ia­ nuarie, ele susţinere a FS , erau hidoase la propriu. In­ divizi scandând lozinci pro Iliescu purtau inscripţii cu capete ele mort şi un simulacru de sicriu pe care cri-

5

eseră: C OPOS . R frenul proa păt, C1;1 tent� spor�ivă, din zile le revoluţie i degeneras acA ui:1 mtr�o insulta p� _ :11 l r, fa�?.- teama ca care O proferau din adâncul plama_ _� pământul s-ar fi pL� tut d c�1cle sa-i mgh1ta: D�zla_ �­ ţuiţi, în faţa sediului P î, _ tngau: ,,Ole, ole, 1:ş1 a_faia mo ul !", ,,Ilie cu preşedinte, nu Coposu f_�ra mmte ;: _ etc. Apăreau apoi „salvatorii" - primul-ministru, Petre Roman, strigand: ,, -au demascat, -au demas�at :I'' . _ Anumite vorbe sau imagini spontane se mttparesc pentru vecie în memoria colectivă. tupide, trădătoare sau geniale, astfel de cuvinte rămân fixate fără putinţa de a mai fi modificate vreodată. Îl zăream pentru prima dată pe domnul Corneliu Coposu. Era scos sub escortă din sediul P Ţ şi împins într-un TAB, ,,salvat", chipurile, de furia unei gloate de ru i?e. De agitatori dezlănţuit}, sarca�tici _ şi ��psiţi cu seară intraseră m scena mmeru, vemţt cu lampaşe să lans e ze deviza ce avea să devină celebră: ,, oi muncim, nu gândim'·. . Se uprapunea încă vie în minte urcarea_ lui Ce�u­ şescu în TAB, privir a lui de viezure spenat, pa�11ca animalică pentru propria-i piele. u trecu e cl�cat o lună, şi clin nou, halucinantă, cena e repet�: d;n nou TAB-ul din nou căciula de miel şi omul pnns m cur­ să. De 'data acea ta, nobleţea demnă a victimei, neîn­ fricarea privirii, o anume indife renţă pentru ce i se întâmpla te trezeau, ocant, la realitate. Ce ascun�ea _ oare în ooerrnene această realitate? Voiam, cu once preţ, să aflu. . _ A . . urnele îl auzisem pentru pnma data cu caţtva am în urmă de la George Ciorănescu: ,,Copo u a fost se ­ cretarul lui Maniu, umbra lui. A făcut ani grei de puş­ cărie". Se discutase ele pre el, deoarece în emi iunea „Hi torical Talks", Vlad Georgescu tocmai evocase un epi oei clin istoria Partidului aţional Ţă�·ănesc şi, c� reacţie, primi e o scrisoare ele protest ?m part_ :a. lut Corneliu Copo u în legătură cu anumite mexact1taţ1. A

?�

6

În opinia lui Vlad, Iuliu Maniu ar fi fileul în cariera a trei greşeli politice: re tauraţia clin 1930, pactul u legionarii clin 1937 şi re fuzul de a prezida guvernul constituit clupă lovitura ele stat de la 23 august. D l. Copo u protesta în scrisoarea sa împotriva acestei in­ terpretări, venind cu precizările sale pentru stabilirea adevărului istoric. El argumenta că restauraţia re gelui Carol al II-iea fu ese în mod· greşit atribuită lui Iuliu Maniu, întrucât Principele Carol, îndepărtat ele la suc­ cesiune în 1926, revenise în ţară clandestin, fără auto­ rizaţia lui Maniu, a Regenţei şi a guvernului - clatolită unei conspiraţii organizate de un grup ele ofiţeri devo­ taţi. Carol obţinuse în principiu asentimentul fratelui său, Înaltul Regent, Principele icolae, pe care însă nu l-a prevenit asupra momentului exact al revenirii din exil. În epoca respectivă, prin scrisorile ele încura­ jare trimise de icolae Iorga lui Carol şi prin înţele­ gerea dintre acesta i generalul Averescu, se pregătise revenirea din exil . Deşi Iuliu Maniu trimisese un emi­ sar în Franţa să-l avertizeze pe Carol să nu întreprindă nici o mişcare fără acordul guvernului, principele a ig­ norat avertismentul şi a revenit clandestin în România. Iuliu Maniu a pus în stare de alertă trupele clin Bucu­ reşti, clar nu l-a arestat pe Carol, temându-se ele popu­ laritatea lui. S-a întâlnit însă cu el la 7 iunie 1930 i l-a determinat să accepte condiţiile sale. Însă după ce Ca­ rol a avut convorbiri cu un grup de politicieni fideli, între care Constantin Argetoianu i Gheorghe Brătia­ nu, cu generali devotaţi şi membrii ai guvernului, care l-au asigurat de prijinul lor i ele dezacordul faţă ele formula preconizată de Maniu, principele a trimis ime­ diat vorbă primului mini tru că-şi retrage angajamen­ tele făcute şi cere să fie proclamat imediat rege. Con­ fruntat cu această situaţie, primul-ministru Maniu a prezentat Regenţei demisia guve rnului. Noul cabinet prezidat de G.G. Mironescu l-a proclamat rege pe Ca­ rol la 8 iunie 1930, iar Regelui Mihai i-a fost găsit titlul 7

de Mare Voievod de Alba Iulia. În ciucla promisiunilor, la 2 august Magda Lupescu intra clandestin în ţară, cu paşaportul soţiei lui Mihai Manoilescu. Retras clin gu­ vern, Maniu a început campania de demascare a re­ gelui Carol al II-lea, care a luat sfârşit numai o dată cu abdicarea acestuia, la 6 septembrie 1940. În aceeaşi scrisoare către radio Europa Liberă, dom­ nul Coposu numea aşa-zisul pact al PNŢ cu legionarii ,,o propagandă demagogică fără temei istoric". ln realitate - explica el - a fost vorba de un pact de neagresiune electoraiă încheiat în ajunul alegerilor clin octombrie 1937 între partidele de opoziţie, acord ini­ ţiat de Iuliu Maniu şi care urmărea contracararea ten­ dinţelor dictatoriale ale Regelui Carol al II-lea. Iniţiati­ va lui Maniu a fost departe de a constitui o eroare po­ litică - susţinea dl. Coposu -, ci a fost o acţiune salutară prin care toţi fruntaşii Opoziţiei au fost invitaţi să adere pentru asigurarea corectitudinii alegerilor generale. Scopul acordului era de fapt răsturnarea guvernului personal al regelui, condus de Gheorghe Tătărescu, iar pentru atingerea acestui obiectiv partidele de opo­ ziţie urmau să suspende temporar lupta dintre ele, ac­ ţionând fiecare separat pentru înfrângerea guvernului şi blamarea regelui tiranic, care nu se mulţumea să domnească, ci voia să guverneze. Cu acordul Opoziţi­ ei, la aşa-zisul „pact cu legionarii" au aderat la 26 oc­ tombrie 1937, în afară de PNŢ, liberalii lui Gheorghe Brătianu, agrarienii conduşi de C. Argetoianu, social­ clemocraţii reprezentaţi de F. Fluieraş, legionarii - prin Corneliu Zelea-Codreanu si comunitatea israelită din România, reprezentată de cir. W. Fielderman. Apelul la pactul de neagresiune electorală fusese adresat de Iu­ liu Maniu tuturor fruntaşilor Opoziţiei în scor.ul apără­ rii instituţiilor democratice şi al descurajării autocraţiei, dar numai cele 6 partide menţionate au semnat. Ale­ gerile din 1937 s-au sfârşit cu înfrângerea guvernului Tătărescu. Dl. Coposu preciza că Partidul Comunist, 8

care ulterior a adus acuzaţii pactului de neagresiune electorală din 1937, dăduse dispoziţie simpatizanţilor săi să voteze listele PNŢ ! Semnătura doctorului Fiel­ derman în numele evreilor din România demonstra că acordul nu fusese, de bună seamă, considerat de el drept un „pact cu legionarii". Corneliu Coposu consi­ dera o diversiune inadmisibilă reproşul adresat lui Maniu, printr-o propagandă perfidă, că ar fi propulsat pe scena politică mişcarea legionară. În realitate - pre­ ciza autornl scrisorii - cei care, din intenţia ele a pro­ duce diversiuni, au sprijinit ascendenţa politică a le­ gionarilor au fost: Tătărescu, Regele Carol al II-lea, Ar­ getoianu, Gigurtu, Goga ş.a. Astfel, în aprilie 1936, gu­ vernul Tătărescu a sprijinit Congresul legionarilor de la Târgu Mureş, organizat pe cheltuiala statului. Regele Carol al II-lea se întâlnise la 14 februarie 1937 cu Cor­ neliu Codreanu şi tratase cu el aducerea legionarilor la putere, cu condiţia ca mişcarea legionară să-l procla­ me pe rege ca şef al ei. Codreanu fusese cel care nu acceptase propunerea regală. Tot cu aprobarea Rege­ lui Carol al II-lea, Tătărescu acceptase organizarea sub protecţia organelor de ordine a manifestaţiei legionare prilejuite de înhumarea lui Moţa şi Marin. Autorul scrisorii adăuga că în timp ce acordul iniţiat de Maniu în 1937 s-a bucurat de o deosebită propa­ gandă demagogică şi atenţie critică, alte pacte electo­ rale din viaţa politică a României au fost tratate ca sim­ ple manevre politice de circumstanţă, şi exemplifica: pactul de la Ciucea, încheiat de Goga cu Partidul Ma­ ghiar, acordul electoral Goga-Codreanu, acordul guver­ nului Groza cu legionarii reprezentaţi de Pătraşcu etc. Cât despre cea de a treia pretinsă eroare a lui Iuliu Maniu - de a nu prezida guvernul ele la 23 august 1944 -, dl. Coposu preciza că Maniu refuzase categoric să conducă guvernul care a semnat armistiţiul ele la Moscova, deoarece Uniunea Sovietică conditionase

9

semnarea armi tiţiului ele acceptarea ele către România a frontierei impuse prin ultimatumul clin 26 iunie 1940. Maniu insistase ca problema frontierelor să fie lăsată în atribuţia Conferinţei ele pace, clupă ce făcuse apel la guvernele SUA şi al Marii Britanii să- i respecte angajamentele solemne contractate prin Carta din Newfoulancl în 1941, la care aderase în acelaşi an şi. URSS. În şedinţa Consiliului ele Miniştri din 15-16 sep­ tembrie 1944, Maniu a explicat refuzul său: el era cre­ ditorul moral al unei datorii solemne, contractate ele Marii Aliaţi, avusese asigurări date de guvernele ame­ rican şi britanic, începând clin februarie 1941 şi până la mijlocul anului 1943, în privinţa integrităţii teritoria­ le româneşti. Maniu refuzase să accepte colaborarea comuniştilor români la activarea „Opoziţiei", mai îna­ inte ca aceştia să recunoască, fără echivoc, apartenen­ ţa Basarabiei şi Bucovinei de orei la România. Semnatarul scrisorii exprima în încheiere surpriza că e folosesc încă argumente utilizate de denigratorii postumi ai lui Iuliu Maniu, analize superficiale, infor­ maţii parţiale sau denaturate, adăugând că a conside­ rat o datorie ca să contribuie la elucidarea adevărului. Vlad a difuzat un fragment clin această scrisoare. Altceva nu mai ştiam despre Corneliu Coposu. După izbucnirea revoluţiei din decembrie 1989, o dată cu primele ştiri sosite la redacţie, când lucram cu toţii zi şi noapte, fără să mai respectăm emisiunile şi orele, am regăsit numele: Corneliu Coposu reînfiinţa­ se, printr-un manifest clin 22 decembrie, Partidul a­ tional Tărănesc. · Pe drumul de la frontieră spre Bucureşti, în acel aprilie '90, când devoram sedusă meleagurile interzi­ se, mi-am dat seama că, vulnerabilă încă, nu aveam puterea unei revederi cu rude sau prieteni, voiam să revăd dacir locuri, i acelea pe furi . Şi totuşi era o persoană pe care aş fi clorit s-o cu­ nosc: domnul care-şi plecase creştetul intrând în acel 10

oribil vehicul militar, fără să clipească, acceptfmcl umi­ !inta cu aerul că îi iartă pe prigonitorii săi. Mi-au reve­ _ Conit. în minte şi cuvintele lui Ciorăne cu: ,,Corneliu po�u, secretarul l�i Maniu, um�ra �ui". _ � . In zilele urmatoare, o data aiun a m Bucur. eşti, mi-am dat seama că mă obseda dorinţa de_ a-l înt�lni pe acel om le�encl�r care _ nu înţelege�m pnn c� mira­ col supravieţuise d1ctaturn_ pe_ntru a f1 ac�m clm n�u hărţuit. I-am aflat adresa. Pnn oraşul s_fartecat, pr�n _ gropi, printre schelete rugin�te �le blocun, an� aJuns m . _ clm _ arn1 40, cu strada Mămulari 19. O casa galbure mu care la fereastră. Lateral, pe un perete, transparen­ te încă sub var, apăreau scrise cu litere sângerii, gigan­ tice, cuvintele: ,,Moarte lui Coposu·'. Unul clin muncito: rii căţăraţi pe schela construcţiei de peste drum arunca ceva înspre noi, o bucată de moloz, şi ne apostrofă pe un ton dezarticulat care putea fi imultan râs batjoco­ ritor sau sughiţ isteric: ,,Ce bă, vă duceţi la Coposu care roade osu' ?". Mă clatin ele repulsie şi îmi pierd puţin cumpătul gândindu-mă la omul care trăia în această casă acoperită cu pojghiţa unui blestem. Soţul meu mă· sfătuieşte să nu mă las impresionată. Su1!_ i, apare o doamnă în doliu cu chip blajin, lumir:ios. Imi iau inima în dir.J.ţi i îi spun: ,,Mă numesc Doma Ale­ xandru, sunt de la radio Europa Liberă şi aş vrea să-l cunosc pe domnul Coposu". Nu apuc bine să spun ace te cuvinte că doamna se şi rep de la mine, mă cuprinde în braţe şi mă sărută, spunându-mi că mă cunoa te într-adevăr de ani de zile clupă voce. Sunt uluită de această întâmpinare şi îi sunt recunoscătoare că îmbrăţişarea ei salutară dizolvă orice crispare au tânjeneală. e invită să urcăm şi n prezintă ea în ă i celor clin casă. Sunt bucuroşi să mai cunoască o „voce·', cea a sorului meu Constantin Mănciulescu. u ştiu ce mă şochează mai mult: reacţia Flaviei cu totul nepre­ văzută - aflu că aşa se numeşte - sau întâlnirea pe care o anticipam cu emoţie. Sunt atât ele tulburată, încât .

)

11

din domnul Copo u - căci el e te cu ade\·ărat - nu re­ marc decât statura falnică şi zâmbetul, ochii care u­ râd independent cu un fel de duioşie paternă şi curte­ nitoare în acelaşi timp. Acesta este deci omul. Emite vibrant bunăvoinţă şi căldură protectoare, iar vorba sa, uşor sacadată, este un adevărat balsam pentru oa­ menii timizi. Ne privim. Şi ei sunt în doliu ca şi noi. Au pierdut o soră iubită., pe Bobiţă. e spun numele ei cu ochii în lacrimi. Avem senzaţia că ne cunoaştem de mult, dintotdeauna. Domnul Coposu ne spune că a ascultat cu regularitate, eară ele �eară, Europa Liberă, de când a ieşit clin închisoare. ,,Intr-o vreme nici nu mai aveam nevoie să ascult la aparatul meu, fiindcă aveam un vecin care lucra la Securitate şi punea atât de tare radioul pe postul Europei Libere, încât auzeam nestingherit şi făceam şi economie ele curent.''. Trans­ mite un magnetism puternic şi o senzaţie de forţă în­ delung încătuşată. Cu un talent înnăscut de narator, preia întrebările mele abia şoptite şi îmi răspunde pe îndelete, depănând firul unei incredibile poveşti care este viaţa lui. ,, ici eu n-aş fi crezut propria mea bio­ .grafie dacă mi-ar fi povestit-o altul" - îmi spune cu pri­ virea întoarsă undeva înăuntru, dar ţine să adauge că acesta a fost destinul unei generaţii, al generaţiei ale. Relatează senin, fără patimă, fără ranchiună, cu deta­ şare despre anii de detenţie: 17. Dincolo de altceva, preţuiesc calitatea excelentă a povestirii, întrucât ele ani de zile am avut prilejul să ascult aproape zilnic în­ tâmplări extraordinare clin închisoare, povestite cu un talent asemănător şi o memorie la fel de prodigioasă ele Ion Ioanicl. Pe rânci, prind viaţă icoana lui Maniu (,,afecţiunea specială pentru Maniu", nu o numeşte dragoste), penitenciarele, regimul Ade izolare, muţenia, domiciliul obligatoriu în Bărăgan. Inregistrăm un inter­ viu despre viitbarele alegeri. Va fi primul său interviu la Europa Liberă. Vorbeşte despre imposibilitatea ele a desfăşura o campanie electorală normală, despre vie-

12

. celor care t u11ele bătute şi chiar ucise clin rândurile . . în P Ţ. ,, u avem ma 1rn pe tru a ne_ ci înscris u s-a 1: . �plasa în ţară, nu avem bani pentr� afi e, iar nota�1hta� ţile comuniste _ localeA orgarnzeaza b�ncle -�e. huhg_an! care îi aşteapta cu barele pe oamern, mau frnntaş1 a1 p Ţ, la intrarea în sate şi comune." Acuză puterea_ provizorie, ,,e��n�tă", că fol?se_şre toate . res�r�ele_ �1nanciare ale ţaru ş1 averea una a a PCR ca sa-ş1 01ga­ nizeze campania electorală, bazată pe denigrarea par­ tidelor istorice, pe derutarea şi clezinformar a popula­ ţiei. Îi confirm şi eu scenele violent contra un�x ac­ tivişti P Ţ pe care le-am văzut personal la �alaţi. Este Ia curent. Îl mai întreb (încă nu-l cunosc bme) ele ce nu dezminte calomniile şi minciunile care circulă pe seama lui. Zâmbe te şi-mi întinde un fel ele manifest pe care-l scoate clin buzunar, u_n text trivial, _plin ele _, invective şi minciuni la adresa lui. ,,Este doar uiumul îmi spune fără urmă ele ranchiună, aproape a�1u!at, ca de o glumă bună. Apoi povesteşte c� 1 s-a. mtam­ plat cu două luni şi ceva în urmă, la 29 1anuane: curr: i-a fost asediată casa - îmbolnăvirea şi moartea sorei iubite i s-a tras de atunci -, cum au fost aduşi munci­ tori instioati să-l ameninţe cu linşajul pe el şi pe frun­ aflaţi în sediu. Îl întreb ce făcea când a venit taşii P primul-ministru român să-l „salvez�" cu_ TA�-ul_. _ ,,Fu: mam, aşteptând să văd ce au de gand sa faca, fundca ştiam că totul era o înscenare a lor - contrademonstra­ tia din 29, ca şi lozincile lansate împotriva mea, că destabilizez ţara şi încerc o lovitură de stat." Recu­ noaşte însă că nu şi-a dat seama că întreaga înscenare se făcuse pentru a se filma cum era „salvat" de P�tre Roman de furia unei mulţimi incitate tot de „ei". Imi spune şi un detaliu pe care nu îl c�n�şteam: ref�zase categoric să iasă din ediu, dar, la ms1stenţele lui Ro­ man, acceptase să meargă la Televiziune să facă o declaratie. Aceasta a fo t înregistrată, dar nu s-a mai transmi� niciodată. Ne explică gravitatea faptelor pe-

Ţ

13

trecute începând cu 23 ianuarie 1990, reconstituind înscenările, farsele, minciunile prin care el şi ceilalţi reprezentanţi ai partidului fuseseră păcăliţi de Front, cum din participanţi la revoluţia anticomunistă au de­ venit în numai o lună din nou „Opoziţie". Insi tă mult, tălmăcind cum s-a produs ruptura între exponenţii Puterii în frunte cu Iliescu şi tabăra anticomunistă re­ prezentată ele partidele istorice. La discuţiile ele la Pa­ latul Victoria, unde fusese invitat la o masă rotundă pentru o dezbatere în direct la TV cu liderii Puterii provizorii, au fost tăiate microfoanele clin dreptul său, au funcţionat doar cele clin faţa echipei lui Iliescu. Acesta şi-a putut lan a acuzaţiile_ şi tiradele virulente împotriva pretinsei „destabilizări" puse la cale ele par­ tide, în timp ce replica acestora nu a putut fi auzită. Un duel cu arme inegale între reaua credinţă dotată mediatic şi demnitatea 111ută... u-şi putea ierta că nu a sesizat la timp că metodele utilizate erau cele din­ totdeauna - ele mistificare comunistă. Crezuse în an­ gajamentele Frontului, călcate ulterior în picioare cu cinism pentru a obţine o majoritate zdrobitoare în noul organism CPU . Lovitura distrugătoare a fost da­ tă Opoziţiei când CPU a hotărât ca deciziile în acest for să nu se ia cu o majoritate de 2/3, cum se stabilise anterior, ci cu o majoritate simplă. Se inventaseră ur­ gent partide satelit care asigurau FS -iştilor această majoritate. u ştiu câte ore a durat această primă întâlnire cu Corneliu Coposu în prezenţa surorilor sale, dar ne-am simţit din acel moment adoptaţi în cercul familiei lor printr-un fel de „dispensă" generoasă ce anula faptul că nu eram nici rude şi nici vechi prieteni încercaţi. Domnul Copo u nu a uitat să amint ască mereu acea primă întâlnire a noastră la un simpozion al românilor organizat la Paris de Aurel Răuţă 5 ani mai târziu. Când cineva, care fusese la Paris la simpozion, mi-a spus de­ spre acest lucru, m-a emoţionat până la lacrimi gene-

14

rozitatea sufletească a omului care păstrase în memo­ ria inimii un neînsemnat gest timid dintr-o perioadă când casa din Mămulari nu prezenta încă nici o atrac­ ţie pentrl! nime�i, d�cât �oar spre_ a o _ pânşări şi_ îm­ proşca, cand e_l m.suş� e_r� i�sultat şi ba9ocons hulit de adversari grobieni grabiţ1 sa se repeada cu bacele asu­ pra lui, în �remea �â�d harul său pâlpâia �ncă �eştil!_t. Sau cine ştie, o ch1m1e sufleteasca ciudata acţiona m virtutea unor reacţii necunoscute nouă... Ne revedeam de mai multe ori pe an la Bucureşti sau la Munchen, căci începuse să călătorească invitat în diverse ţări. Popularitatea sa ere cuse cu fiecare an şi inamicii învăţaseră şi ei că nu au încotro şi trebuie să accepte existenţa Opoziţiei, întrucât jocul democra­ tic se desfăşura la scenă deschisă. De bună seamă, adevărata suferinţă a exponenţilor Puterii era de a ofe­ ri un contrast strident cu bătrânul solitar, aristocratic şi demn, depăşind în înălţime fizică şi morală orice fost secretar judeţean, orice fost premiant de la Ştefan Gheorghiu, ori exemplar de paradă clin tabăra prezi­ denţială. Un singur lucru îi puteau reproşa: vârsta bio­ logică pe care au şi transformat-o în călcâiul lui Achile, într-un complex de vinovăţie, culpă altminteri iertată uşor tovarăşilor lor ideologici veniţi cu tancurile sovie­ tice şi pitiţi încă în istoria neamului. Cu timpul, detrac­ torii au obosit să-l mai calomnieze şi s-au speriat de consecintele unei staturi ce nu înceta să crească, în ciuda op�·eliştilor de mediatizare. L-au „descoperit" în­ tr-un târziu ziariştii, chiar cei care ar fi trebuit să ră­ mână orbi şi surzi la harisma sa. Drumurile sale tre­ ceau uneori prin MOnchen, unde se oprea pentru o vizită la postul nostru de radio. Domnul Stroescu­ Stânişoară, directorul serviciului românesc, îl preţuia şi îl cultiva pe liderul PNŢ-ist, consultându-l la orice eve­ niment politic din ţară, spre ironiile unora care con­ siderau că-l solicită prea des. Când apărea însă domnul Coposu cu suita sa - nu călătorea niciodată singur - de la intrare se forma în

15

jurul său un alai ce-l însoţea pe coridoare, în studiouri sau la „cafeterie". De obicei dânsul nu mânca nimic, se hrănea cu cafea şi ţigări. Cu aceste ocazii toţi îl as­ cultau fascinaţi. Vorbea aproape în exclusivitate el, . egal, fără patimă, demontând cu precizie mecanismele viclene utilizate de inamicii politici spre a-şi perpetua monopolul Puterii. Avea aerul unui medic ce pune diagnosticul unui pacient suferind de o boală incura­ bilă. Vara ne aşezam la o masă lungă pe terasa ce dă­ dea spre Englischer Garten, străjuită de rhododendron violet. Fără să se întrerupă din vorbă, remarca amuzat cu degetul veveriţele negre ce cutreierau, ca fulgerul, pe vertical şi orizontal parcul. Se bucura parcă de aceste clipe de acalmie. Apăreau oare - văzuţi de de­ parte - adversarii lui mai inofensivi şi mai puţin dez­ gustători? Nu, am aflat că aşa vorbea el întotdeauna, nu putea urî pe nimeni, nu putea decât să-şi compăti­ mească denigratorii, să facă haz de ei, în cel mai rău ca� să-i desfiinţeze cu un gest plictisit al mâinii. Inregistra în studio zeci de minute de convorbiri la microfon, fără să aibă. cea mai mică ezitare sau „bâl­ bă". Tehnicienii de studio erau fericiţi când îl vedeau. Benzile sale aproape nu trebuiau editate. Era un ora­ tor perfect. Am avut marele noroc de a-l asculta depănând ore întregi file de istorie trăită ca martor ocular. Ce păcat că nu aşternea pe hârtie detaliile unor evenimente la care participase nemijloc)t şi pe care le evoca graţie unei memorii fabuloase. In casa lui primitoare din Mă­ mulari, la Galateea Ciorănescu ori la noi, ne-a povestit despre asasinarea lui Madgearu, despre Groza şi Pă­ trăşcanu, despre abdicarea Regelui Mihai, despre Elena lupescu, Zăroni, Zelea Codreanu, despre marele său idol, Iuliu Maniu, şi despre lupta eroică a înaintaşilor ardeleni. Când îşi amintea despre Iuliu Maniu avea o privire specială, lăuntrică, U,Fmărind filmul unor scene pe care numai el ,le vedea. Il socotea pe Maniu cel mai mare

16

om politic român al acestui secol, o pildă morală, cel mai mare pedagog al neamului, autorul unei concepţii occidentale de democraţie creştină, un puritan în at­ mosfera coruptă a politicianismului din primele dece­ nii ale veacului, un cavaler al dreptăţii, un vizionar ce preconiza acum un secol Europa unită. Când evoca viaţa lui Maniu (îl pronunţa diftongat), atmosfera ro­ mânească din casa părinţilor, studiile de la Blaj - unde învăţase şi el -, înţelegeai cât ele profund şi intim fu­ sese legat de mentorul său, prin tradiţiile de familie, prin lupta comună a generaţiilor de patrioţi ardeleni care luptau pentru recunoaşterea drepturilor lor ele mi0-oritari ignoraţi. In mediul românesc transilvan de la începutul seco­ lului, toate energiile şi speranţele se puneau în partida naţională - Partidul Naţional al Românilor din Austro­ Ungaria, partid inspirat din principiile democratice şi revoluţionare formulate de Simion Bărnuţiu pe Câm­ pia Blajului. Programul acestui partid cerea introduce­ rea votului universal, dreptul de exprimare în limba română, sistarea maghiarizării forţate, autonomia şcoli­ lor şi religiei. Student la Budapesta, Maniu înfiinţase o societate a studenţilor români, sârbi şi slovaci, cerând autonomia naţională a românilor din Transilvania. Avea 23 de ani. Încetul cu încetul, portretul lui Maniu se completa. Domnul Coposu povestea cu mult haz aventura glorioasă a locotenentului de artilerie Iuliu Maniu la Viena, când a ocupat cu ajutorul unui mic grup de ofiţeri români capitala austro-ungară, când, în octombrie 1918, domnea agitaţia şi ele.ruta armatei. În ultima lună a acestui an ele graţie 1918, Iuliu Maniu realiza încununarea visului său şi al străbunilor: unirea Transilvaniei cu vechiul Regat al României. Biografia lui Maniu era identică cu istoria patriei, fiecare act al acestui om era consacrat cauzei poporu­ lui său şi tuturor cauzelor drepte. Profund religios, calm, moderat, integru, era firesc să se opună ferm 17

dictaturii regale a lui Carol al II-lea, care a culminat cu dizolvarea partidelor politice; îl considera pe acest re­ ge un autocrat profascist şi părinte al autoritarismului. In timpul celui de al doilea război mondial, deşi Ro­ mânia se afla în Axă, Maniu s-a dedicat cauzei aliaţi­ lor, iniţiind tratative secrete cu ei încă din 1941 şi sfă­ tuindu-l constant pe Mareşalul Antonescu să scoată ţara clin alianţa hitleristă. În ciuda deosebirilor de ve­ deri, câţiva ani mai târziu, la procesul mareşalului, tre­ când pe lângă boxa acuzaţilor, martorul Iuliu Maniu i-a întins mâna, grăbindu-şi astfel propria arestare şi condamnare... Fără să aibă aerul că e conştient de valoarea istori­ că a povestirilor sale, revărsa adevărate comori memo­ rialistice, fără să-şi drămuiască timpul. Era un fel al său ele a iubi oamenii. I-am spus o dată că suntem cu toţii nişte cronofagi egoişti care savurăm povestirile sale în loc să-l lăsăm să le aştearnă pe hârtie. Mi-a răs­ puns că pentru aşa ceva nu are oricum timp. ,,Am să ţi le povestesc odată ţie. O să le înregistrezi." Mărturi­ sesc că am primit cu emoţie această promisiune. In martie 1995 a venit pentru câteva zile la Munchen după o vizită în SUA. Locuia, ca de obicei, la prietena noastră, Galateea Ciorănescu, care în ultimii ani îl găz­ duise cu graţie şi ospitalitate, împreună cu suita sa, în amintirea simpatiilor politice ale soţului ei, George Ciorănescu. De data aceea m-a uimit sentimentul de urgenţă cu care domnul Coposu voia să vorbească de viitor, nu despre trecut, să ne transmită anumite consi­ deraţii actuale legate ele situaţia geo-politică a ţării. e spunea că singura şansă a României este apropierea ele instituţiile atlantice, afilierea la o umbrelă protec­ toare ce nu poate fi alta decât NATO, pentru a ne asi­ gura integritatea şi suveranitatea. Din păcate, spunea că în SUA nu constatase că ar exista vreun termen fi­ xat în perspectivă apropiată sau mai îndepărtată de admitere a României în această structură. ,,Noi trebuie 18

să reprezentăm o oază de linişte în Balcani. Într-o lu­ me învolburată de conflicte etnice şi religioase, putem juca un rol important, asigurând factorul de stabilit�te în Balcani." Vorbea cu patos despre eroarea fatala a celor care, în istoria noastră, ne-au apropiat de Răsărit. Apropierea de Rusia ar fi în timpurile actuale catastro­ fală. ,,Ruşii nu ne-au adus decât catastrofe", spunea. Analiza intransigent politica lor imperială, spunând că Rusia a dirijat de-a lungul veacurilor pan-ortodoxia, pan-slavismul şi comunismul în detrimentul ţărilor ve­ cine, iar acum, după căderea comunismului ateist, Moscova se revendică drept purtătoare de drapel a creştinismului. Îşi aducea aminte apoi ele o profetică declaraţie a sa din 1940, când se cedaseră teritoriile de peste Prut. Atunci a prevăzut că atât timp cât va exista Uniunea Sovietică, independenţa şi suveranitatea Ro­ mâniei vor fi în pericol. Acum 55 de ani spera să vadă prăbuşit colosul bolşevic cu picioare de lut încă din timpul vieţii sale. În vară se afla la tratament în Germania, la doctorul Baican, fiul unui prieten politic din tinereţe. Mişu Bai­ can a fost omul providenţial care l-a ajutat să-şi poată face operaţia la plămâni în 1994. Vorbeam destul de des la telefon, îmi cerea nişte ziare româneşti pe care le cumpăram de la gară şi i le expediam. Ziarele erau vechi, cu două săptămâni în urma evenimentelor. Aici nu aveam cum să ne procu­ răm presa românească la zi. Suferea că nu are infor­ maţii din ţară. Ar fi vrut să vină cât mai repede la Munchen, să scape de tratamentul care îl tracasează. După vreo două amânări, a sosit într-adevăr împreună cu surorile sale, aduşi de Galateea de la Vallbert. Era în vervă, a avut o seară bună, dar părea măcinat de boală. În aceeaşi seară s-a apropiat de mine, m-a luat de mână şi mi-a spus că ar vrea să-mi încredinţeze, aşa cum mi-a spus odată, unele amănunte ale unor 19

evenimente la care a fost martor, lucruri care prezintă poate importanţă şi ar fi bine să rămână undeva. Cu 3-4 ani în urmă îi sugerasem chiar eu să înregistrăm o convorbire mai lungă, pe care s-o publicăm sub formă de carte, incluzând acele preţioase naraţiuni cu care-şi delecta interlocutorii. Dar anii trecuseră fără să găsim timp pentru acest proiect. ,,Începem să lucrăm chiar ele mâine dimineaţă, du­ pă micul dejun", anunţă plin de voie bună şi ceru un pahar de Porto. A doua zi am constatat că la el micul dejun începe la ora 12 şi se termină pe la ora 13, fiindcă noaptea ci­ tea până la 3-4. Astfel am început înregistrările pe te­ rasa din grădina Galateei, în cel mai însorit august trăit de mine în ultimii ani în ploioasa Bavarie. Ne retră­ geam la masa adăpostită sub balcon, în timp ce suro­ rile lui rămâneau în sufragerie. Îi puneam întrebări pe care aş fi vrut de fapt să i le pun în urmă cu câţiva ani, altele pentru propria mea curiozitate, dar în general mă orientam după ceea ce vedeam că dorea să relateze. Îl ascultam cum alegea din memoria sa uimitoare întâmplările care modelase­ ră destinul său şi, împreună cu el, al câtorva milioane de oameni. Un învingător al puşcăriilor, un abate Faria ce ieşise viu din celulă, aducând cu el comori de spi­ ritualitate, ele onoare şi demnitate. Cavalerismul său impecabil, fidelitatea statornică faţă ele mentorul idola­ trizat, Maniu, dispreţul suveran pentru vanităţile cu­ rente făceau din el un personaj prin care am fi putut izbândi cu toţii. Fără să vrei îi căutai egal nu între se­ meni, ci în lumea nobilă a ficţiunii pure, lângă Lance­ lot sau Don Quijote, ori în galeria triumfală a înainta­ şilor... Aşa mă gândeam în acele zile aurite ele august, ascultând vocea ele care devenisem parcă dependentă. Aş fi vrut să nu se mai sfârşească acele clipe, să in­ tervină cineva cu un stop-cadru, fiindcă doar astfel puteam opri derularea nemiloasă a unui viitor ce se

20

anunţa ele pe atunci pe cât de avar, pe atât de dure­ ros. Aş fi Yrut să păstrez suspendată în timp privirea sa ce poposea adesea pe nobilul braci albastru clin grădina Galateei. Aşa fusese el însuşi: semeţ, ca bra­ dul, cu părul negru-albăstrui, ca pana corbului. Odih­ na războinicului era întâmplătoare, aiurea, într-o ţară străină, dar el se bucura ele acest scurt răgaz ce-i fuse­ se îngăduit, aclăstâncl o clipă în plus cu ochii pe cetina bradului. Farmecul acelor dimineţi nu avea cum să străbată prin densa materie a poverii ele care voia par­ că să scape istorisind-o. Intenţia lui părea să fie ele a rememora integral toate evenimentele importante clin biografia sa şi semnificative pentru istoria recentă. În-, trerupte ele plecarea mea în ţară, convorbirile s-au oprit pe bandă acolo unele -au oprit şi de unde el nu le mai poate continua. Urm� să completăm la Bucu­ reşti lacunele ce ne lipseau. In absenţa mea, întocmise o structură a acestor episoade ce intenţiona să le evo­ ce. Dosarul galben pregătit în acest scop nu s-a mai găsit. A încercat să înregistreze singur pe când era deja grav bolnav ceea ce voia să completeze. Nu s-a imprimat nimic. Ultima dată când ne-am văzut, pe 10 octombrie, mi-a cerut câteva casete: ,,Vreau să le înre­ gistrez pentru tine", mi-a spus. u a mai apucat. S-ar părea că atât a vrut Dumnezeu să rămână din ceea ce intenţionase ·să lase Corneliu Coposu. Am transcris cu fidelitate imprimarea făcută la începutul lunii august 1995 în grădina clin cartierul Maeştrilor cântăreţi, clin apropierea parcului Fidelio, unde se plimba singur.şi îngândurat un om ce avea să fie numit 3 luni mai târ­ ziu Pater Patriae.

Doina Alexandru

Ofamilie cu tradiţii istorice În decembrie 1989, o dată cu revoluţia, când s-a vorbit public despre Dvs. şi despre Partidul Naţional Ţărănesc, ieşeaţi dintr-un con de umbră ce durase 45 de ani. Mulţi români din generaţia de mijloc şi, probabil, cei foarte tineri, nu ştiau mai nimic de­ spre PNŢ şi despre liderii săi. Această ignoranţă a facilitat ulterior lansarea a tot felul de zvonuri ca­ lomnioase şi rău-voitoare pe seama Dvs.: că aţi fi lipsit din ţară timp de 40 de ani, că aţi stat la Paris în lux şi bogăţie, cu alte cuvinte că nu aţi mâncat salam de soia, că aţi avut moşii pe care le revendi­ cati si câte altele. Cu seninătatea si discretia ce vă cci.ra�terizează, nu v-aţi străduit ,/,,,iciodatd să dez­ minţiţi serios, ci numai ocazional, zvonurile secţiei de dezinformare a Securităţii fiindcă, în ceea ce mă priveşte, n-am nici o îndoială asupra proveni­ enţei lor. Dar, din păcate, zvonurile şi nu adevărul sunt cele ce pătrund în cătunele îndepărtate, îngro­ şând tenebrele minciunii. Din acest motiv cred că ar fi util să ne povestiţi viaţa Dvs., pentru a face lu­ mină şi a risipi zvonurile şi informaţiile tendenţi­ oase privind biografia Dvs. Să începem cu începutul. Tatăl meu a fost protopopul Valentin Coposu, asesor consistorial şi arhidiacon, protopopul Şamşodului; făcuse studii teologice în ţară şi în străinătate, era doctor în Teologie şi specialist în limba aramaică, care se pare că a fost limba vorbită de Hristos. Cariera lui preoţească a fost destul de spectaculoasă: foarte tânăr a ajuns paroh într-o comună mare cu câteva mii de lo­ cuitori, urcând pe scara ierarhică a gradelor biseri­ ceşti. A trebuit să se refugieze o dată cu plecarea arbi­ trajului la Viena, mai întâi pentru că era vânat de un­ guri, apoi pentru că era preşedintele judeţean al Ligii antirevizioniste. S-a refugiat lângă Blaj, în comuna

23

Coşlari, unde a şi murit de inimă rea la foarte scurt timp după refugiu. Bunicul meu dinspre tată se nu­ mea Grigore Coposu, era tot preot şi prieten bun de familie şi de vecinătate cu Gheorghe Pop de Băseşti, al cărui corteş era - folosesc un termen care nu prea este cunoscut şi care desemnează un fel de manager electoral. La alegerile din 1906, care s-au desfăşurat în vechiul judeţ Sălaj cu multă violenţă, atât candidatul Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Partidului a­ ţional Român din Transilvania, cât şi bunicul meu din partea tatălui, Grigore Coposu, au fost straşnic bătuţi de către oficialităţile maghiare. Sigur că i s-a fur at mandatul lui Gh. Pop de Băseşti i în scurtă vreme după aceea bunicul meu a şi murit, la 50 de ani. Mama era fiică de preot; tatăl ei era protopopul Iu­ lian Anceanu, paroh şi protopop în Surduc, jud. Sălaj. Bunicul dinspre mamă se trăgea dintr-o familie înno- · bilată, care purta cu mândrie titlul de Ciolt, deci An­ ceanu de Ciolt. Era sistemul care se practica în vremu­ rile acelea, ca titlurile nobiliare, primite de către anu­ mite familii, să nu lipsească din cărţile de vizită sau din manierele de prezentare ale familiilor; se mân­ dreau cu aceste titluri. Străbunicul meu dinspre mamă era protopopul Ga­ vril Vaida. Asupra acestui nume trebuie să fac un co­ mentariu: Gavril Vaida, care purta şi el titlul nobil de Glod, era văr primar cu tatăl lui Alexandru Vaida Voie­ vod şi făcea parte dintre fruntaşii Partidului Naţional din epoca aceea, fiind mare adept al pasivismului po­ litic. Partidul Na�ional s-a născut pe Câmpia Libertăţii de la Blaj la 16 mai 1848, cu un program concret de acţiune, format din 16 puncte stabilite de Simion Băr­ nuţiu -p-ogram ce a stat la baza acţiunii politice a in­ telectualităţii româneşti din Transilvania. Partidul a­ ţional s-a constituit oficial chiar în 1867 la Miercurea Sibiului, primul preşedinte fiind Ilie Măcelaru. Pe atunci drepturile românilor nu erau recuno cute. Du-

24

pă vechea Constituţie, în Transilvania se recunoaşteau doar trei naţiuni: ungurii, secuii şi saşii, românii fiind toleraţi, deci lipsiţi ele drepturi politice. Nefiinclu-le re­ cunoscute drepturile primordiale, românii adoptaseră tactica pasivistă: se abţineau să susţină campanii elec­ torale, nu luau parte la Parlamentul de la Budapesta, îl sabotau, iar prin această atitudine de protest voiau să atragă atenţia asupra nerespectării patentelor imperia­ le. Acestea erau hotărârile Vienei prin care se ştersese­ ră deosebirile între naţiunile componente ale Transil­ vaniei. Deşi poporul român devenise naţiune receptă, această patentă imperială nu era recunoscută ele către guvernul maghiar. Curentul pasivist a continuat până în 1905, când conducerea Partidului aţional a impu o nouă linie activă, prin angajarea populaţiei româ­ neşti în alegeri, şi astfel a obţinut un număr 16 man­ date în Parlamentul de la Budapesta. Acţiunea activistă, iniţiată de deputatul de Orăştie, Aurel Vlad, a câştigat teren şi a fost conţinuată cu succes de Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida Voievod, care au decis să intre „cu capul în spini", să înceapă lupta pentru drep­ turile egale ale românilor, astfel încât noi, autohtonii, să avem drepturi cel puţin egale cu „venit(irile", cum se spunea în Ardeal. Datorită autoritătii de care se bucura bunicul la el acasă, în omuna Bobota, s-au ţinut la interval� mari trei şedinţe ale comitetului de conducere al vechiului Partid aţional, condus la vremea aceea de către prie­ tenul trăbunicului meu, Ilie Măcelaru, împreună cu tot Comitetul Central - printre care se numărau Popeea, Gheorghe Bariţ, Gheorghe Pop ele Băseşti, Mocioni. Au venit aca ă la Gavril Vaida ele Glod ca să discute orientarea politică a vechiului Partid aţional Român. Străbunicul meu a rămas pasivist până în ultimul mo­ ment, chiar clupă ce conducerea partidului a hotărât la 1906 reintrarea în activitate. Bătrânul a trăit până la vârsta ele 99 ele ani şi a murit în preajma Unirii ele la

_,r

1918. Între 1906 i 1918, vreme ele un deceniu şi ceva, Gavril Vaida de Glod a continuat să propage ideea pa­ sivismului politic, fiind categoric împotriva intrării în activitate a partidului, hotărâtă în majoritate de tinerii intraţi în conducerea vechiului partid.

,,Nu renunţa o clipă la visurile sfinte!" În atmosfera aceasta, în momentul în care m-am născut eu, la 20 mai 1914, casa în care am apărut era îmbibată de esenţe politice naţionale. Îmi aduc aminte din prima copilărie că pe pereţii numeroaselor camere pe care le aveam - 7 camere - erau tablouri ale lui Avram Iancu, Horea, Cloşca şi Crişan, dar şi gravuri ale lui Andrei Mureşanu, Vasile Alecsandri, Mihai Emi­ nescu; era o atmosferă politico-misticistă, plină de esenţă românească şi străbătută de patriotism. Îmi aduc aminte de străbunicul meu care mă admonesta ori de câte ori vorbeam cu câinele în limba română: „Mă nepoţele mă,A cu cânii nu se vorbeşte în frumoasa noastră limbă !". In sfârşit, era un patriot ireductibil; părinţii îşi aduc aminte cu amuzament că atunci când trupa Teatrului Naţional din Bucureşti, în cadrul serbă­ rilor Astrei, a avut o deplasare în tot Ardealul, entuzi­ asmul populaţiei pentru actorii români a fost aşa de mare, încât s-au deplasat la festivităţi de la distanţe de 100-150 ele km cu trăsurile, iar bătrânul Gavril Vaida de Glod până când a murit pomenea la slujbele religi­ oase din fiecare zi pe actriţele care participa eră la festivităţile de la 1910-1911 clin Transilvania. Era un spirit românesc foarte dezvoltat şi întâmplarea a făcut ca tatăl meu, care a intrat de foarte tânăr în politică - a început să activeze în 1909 -, a ajuns în România Mare senator al Partidului aţional Ţărănesc. Fiind copil, am participat activ la viaţa politică românească, sigur, la nivel de comună rurală, clar nu m-am înscris în Par­ tidul aţional Ţărănesc niciodată. M-am pomenit în el, 26

m-am născut în el, nimeni nu mi-a cerut niciodată o înscriere, fiind socotit ca descendent a trei generaţii care făcuseră parte din Partidul aţional. Mama mea s-a implicat în politica naţională, a fost vice-preşedinta femeilor române sălăjene, participantă la toate aqiuni­ le româneşti - e vorba de epoca dinainte de război, când fiecare român care se respecta se simţea obligat să-şi manifeste ataşamentul faţă de poporul român, prin activitate politică, socială sau artistică. În casă la noi a trăit verişoara primară a lui Maniu, rămasă orfa­ nă; ea a fost crescută de bunica ei, care era vădm·a protopopului Stanciu, Elena Bărnuţiu, nepoată directă a lui Simion Bărnuţiu, ca şi tatăl lui Maniu. Atât el, cât şi bunicul acestei mătuşi ale mele au fost întreţinuţi la studii de către Simion Bărnuţiu. Deci Simion Bărnuţiu şi-a crescut la studii în străinătate doi nepoţi, pe care i-a scos de la Teologie unde erau înscrişi şi i-a obligat să se înscrie la Drept. Unul dintre ei, Ion Maniu, tatăl lui Iuliu Maniu, a devenit consilier de tribunal ales (pe vremea aceea funcţia era electivă) în Zalău, jud. Sălaj, iar celălalt a devenit prim-notar al judeţului după ce a terminat facultatea juridică de la Graz. Unde v-aţi făcut primii ani de studii? Şcoala primară am făcut-o în comună, cum era nor­ mal. Cu mine s-a petrecut un lucru interesant: se pare că eram foarte rău când eram mic şi atunci, neexis­ tând grădiniţă în comună, părinţii m-au trimis la şcoa­ lă confesională în limba română. Şcoala confesională era întreţinută de Biserică, şcolile de stat având preda­ re în limba maghiară. Şcoala confesională avea niste învăţători foarte cumsecade şi am fost trimis acolo ele la vârsta de 4 ani; alături ele ceilalţi copii am deprins studiile iniţiale. Au avut bucluc cu mine pentru că în epoca în care a devenit şcolarizarea obligatorie i tre­ buia să mă înscriu în clasa întâi, eu am refuzat pentru că ştiam materialul şi atunci, neavând încotro, m-au

27

înscris în clasa a treia, deoarece eu frecventasem deja 2 ani. Aşa se explică că înainte de 8 ani eu termina­ sem cursurile· şcolii primare şi cred că am fo t cel mai tânăr elev al liceului din Blaj. Liceul din Blaj era un liceu de tradiţie românească şi nu a fost nici o discuţie în legătură cu locul unde trebuia şi cu, şi surorile mele să ne continuăm şcoala. Cum de nu aţi f11ib1·ăţişat cariera teologică având atâţia preoţi în familie? E o bună întrebare, având pe linie maternă 7 pre­ oţi, iar pe linie paternă 3. Totuşi, niciodată nu s-a dis­ cutat în casă şi niciodată nu mi-am manifestat nici eu vreo intenţie de a îmbrăţişa cariera preoţească. Tatăl meu voia să mă facă inginer - era ambiţia lui, nu ştiu de ce. Lucru pe care eu îl refuzam cu încăpăţânare în timp ce toate suro1ile mele - am avut 4 surori - au îm­ brăţişat cariere tehnice, inginereşti; doar eu, băiat, am făcut şcoală juridică. Am fost lăsat să-mi aleg singur orientarea profesională şi n-am avut nici o ezitare, de la început înscriindu-mă la Facultatea de Drept. În timpul studenţiei am făcut, bineînţele , politică naţio­ nal-ţărănească, am fost preşedintele studenţilor naţio­ nal-ţărănişti de la Universitatea din Cluj şi pre eclintele Uniunii Studenţilor Democraţi.

Cu trăsura la Bădăcin. Ucenic la făuritorul Unirii Când aţi recunoscut în Iuliu 111faniu mentorul Dvs. politic? Iuliu Maniu m-a cunoscut ele când m-am născut. Familiile erau prietene, se întâlneau cel puţin o dată pe săptămână pentru că comuna mea, Bobota, e la 13-14 km de comuna lui Maniu, Bădăcin. Şi datorită legăturilor mai îndepărtate ele rudenie, ele obicei o da28

tă pe săptămână se mergea cu trăsura la Bădăcin. Acolo, copil fiind, eram atras de livada pe care o avea Maniu, unde găseai fructe în toate anotimpurile: cire­ şe, vişine, piersici, mere, prune. Avea în jurul conacu­ lui o livadă bogată în fructe şi vie. De altfel, el n-a fost niciodată mare moşier, suprafaţa proprietăţii lui, moş­ tenită de trei generaţii, nu depă ea 15 ha. N-a acceptat să o diminueze cu nici un stânjen şi n-a acceptat să o majoreze cu nimic. La un moment dat exista un fel ele intrând în proprietatea lui Maniu, care aparţinea unui ţăran de acolo, care era dispus să o vândă pentru a rotunji proprietatea lui Maniu. Maniu a refuzat să o cumpere, era cam o jumătate de hectar, spunând că el păstrează moştenirea din strămoşi aşa cum i-au lăsat-o părinţii şi bunicii, nu vrea s-o majoreze, nici s-o dimi­ nueze. Aşa cum s-a înscris proprietatea Maniu prima oară în cartea funciară a localităţii, aşa a rămas până la urmă: neschimbată. Deci, îi făceam vizite frecvente când eram copil. Când am devenit elev, a început să mă intereseze aspectul politic i ram tolerat la anumi­ te discuţii pe această temă. Mi s-a întâmplat de multe ori ca, mergând cu părinţii la Bădăcin, să întâlnesc di­ verse delegaţii, diverşi reprezentanţi mai mult sau mai puţin importanţi ai politicii române ti clin vremea aceea. Acolo l-am întâlnit pe Stere, pe Mihalache, pe Costăchescu de la Iaşi, pe lunian, nu numai fruntaşii de atunci ai Partidului Naţional Ţărăne c, ci în general fruntaşi ai vieţii sociale şi politice româneşti. N-aş pu­ tea să precizez acum când s-a închegat admiraţia mea pentru Maniu. Sigur, citeam, aveam cultură livrescă destul de extinsă în legătură cu situaţia politică din România, în orice caz, mi-am dat seama că, la apro­ ximativ 16 ani, Maniu a început să discute cu mine exact ca şi cu o persoană matură şi să recepţioneze mulţumit anumite replici sau anumite idei ale mele, lucru care l-a şi determinat ca abia ajun la guvernare - eu fiind student - să mă ia şef de cabinet.

29

Era în anul... 1930. Aşa mi-am început cariera politică, ca şef de cabiI}et al lui Maniu, apoi am ajuns director de cabi­ net. Intre 1937 şi până la arestare, am fost secretar po­ litic al lui Maniu şi aş putea spune umbra lui, pentru că nu m-am despărţit niciodată de el, n-am lip it de la nici o activitate desfăşurată de el în perioada aceasta şi aş putea afirma că am fost persoana cea mai apro­ piată de Maniu vreme de 10 ani de zile. În mod ine­ vitabil am luat cunoştinţă de toate culisele politice şi diplomatice ale vieţii politice româneşti şi eram la cu­ rent cu evoluţia situaţiei şi chiar pasionat în urmărirea zilnică a acestei evoluţii. A fost, poate, perioada cea mai fertilă şi cea mai importantă pentru viitorul României din următorii 50de ani. Da. Mai întâi părerea mea obiectivă (încerc să mă scutur de orice sentimentalism, deşi e foarte greu, pentru că afecţiunea mea pentru Maniu are încă o pondere majoră în mentalitatea mea): Iuliu Maniu a reprezentat spiritualitatea şi gândirea politică româ­ nească din secolul nostru. Aşa cum unchiul lui, Si­ mion Bărnuţiu, reprezintă în opinia mea figura cea mai importantă a secolului trecut din punct de vedere al gândirii politice şi al geniului pe care l-a dovedit în cărţile şi în ideile lui, tot aşa Maniu, în secolul urmă­ tor, reprezintă chintesenţa spiritualităţii româneşti. In­ diferent de aspectul sentimental al raporturilor mele cu Maniu, datorită şi culturii livreşti şi experienţei, cred că pot să fac abstracţie de sentimentalismul adânc înfipt în conştiinţa mea şi să trag nişte concluzii obiective în ce priveşte personalitatea uriaşă a lui Maniu şi impor­ tanţa lui pentru evoluţia politicii româneşti postbelice. În afară de personalitatea lui Maniu, ce vă atrăgea în doctrina naţional-ţărănistă? 30

. Eu m-a1:1 ţamiliarizat cu doctrina naţional-ţărăni tă ��n frage.da ti:1ereţe. �lai întâi, ideea protejării catego­ rulor mai puţm favorizate clin societatea românească ideea compensării nedreptăţilor de care a suferit ma� joritatea poporului român şi care, fiind frustrată vreme de secole de drepturile elementare, trebuia să fie re­ pusJ pe �nia �e plutire printr-o protecţie special acor­ data pana la nivelarea decalajului dintre tărănimea ro­ mână şi cel�lalte categorii sociale. Liber;lii reprezen­ tau _ b 1;1 rghezia oraşelor şi oamenii de la ţară mai ridi­ c�ţ1. dm pun.�t de vede:·e al . venit�lui, în acest timp ţă­ r�nu:ne� �e�imd o clasa sociala,_ ci o categorie compu­ s� �in i1:fmite cl�se sociale. Cred că 'În rândurile ţără­ nunu_ existau mai multe categorii decât în oricare alt domeniu social. A�ta î!;a_in:e de război, înainte ca tăvălugul comu­ nist safi distrus această clasă. Bineînţeles, eu vorbesc de situatia de dinainte de primuţ răzţ>oi mondial. Atunci, pi'. in obiectivele pe care şi le fixase după fuzionarea de la 1926 Partidul aţio1;�l Ţărănesc. avea cel mai modern program. Si­ gur ca 1 s.e put�a :mputa o anumită predilecţie pentru o categorie soCtala (pentru ţărănime). Cei care au trăit în mediul rural pot să-şi dea seama că între cateooria 0 o�i�1�nilor bi�rjui, adică proprietarii ele pământ har­ n.ic�, m�estraţi .c.:1 animale de tracţiune şi chiar cu maii:i agricole, şi mtre categoria pălmaşilor era un deca­ !al mul_t r�ai 1:1are decât între muncitorii ele la oraş şi i1;trepr�nzatom capitalişti. Deci nu se pot încadra toţi ţa�anu_ mtr-o clasă socială; sunt categorii care de multe on sunt antag?1_:iste înt;·e . ele. Din vechiul program al P Ţ rezulta ca m Romama temelia de care trebuia să se ţin.� seama, ��a care este resursa inepuizabilă ele energu pentru vutorul naţiunii, era ţărănimea română. Am iubit de la început această tărănime cu care am fost în permanent contact. Îmi 'amintes� şi acum cu 31

plăcere că, fiind copil, elev de liceu, stăteam nopţi în­ tregi la taclale cu bătrânii înţelepţi ai satului, care ma­ nifestau curiozităţi de informare, clar şi emiteau nişte opinii, aş putea să zic, ca sentinţele filosofilor de pe vremuri, pe care le imprimaseră experi nţa îndelun­ gată şi observaţia făcută asupra vieţii de fiecare zi şi de care trebuie să ţii seama, fiind mult mai valabile decât lozincile din cărţi sau din filosofia modernă.

Nici un metru pătrat de pământ... Un om periculos şi intratabil

S-a spus că aţi avut moşii. Este adevărat?

Cornelia Anccanu, strdlnmica Protopop Vaida Gav,ilă, în 1917. la 98 de ani - străbunicul

Nu. Întâmplarea face că nu. Eu am o pasiune pen­ tru pământ şi o admiraţie neplafonată pentru toţi pro­ prietarii de pământ, dar întâmplarea face să n-am nici un metru pătrat de pământ. Nu mi-ar fi ruşine, aş fi chiar încântat să fiu proprietar de pământ. M-am trezit şi eu făcut moşier în polemicile care s-au organizat în pecia! după revoluţia din '89, proprietar de pământ în cel puţin 15 judeţe, ba chiar se dădeau amănunte: în timp ce mă duceam să-mi preiau moşia din Teleor­ man sau Suceava sau de nu ştiu unde, am fost bătut, că sunt pe moarte, internat în spitalul apropiat comu­ nei respective. Am fost cadorisit cu câteva zeci de moşii, dar spre regretul meu n-am nici un metru pătrat de pământ. Nici nu mă interesa de fapt proprietatea, deşi am o stimă deosebită pentru oamenii care cultivă pământul şi cred că e situaţia ideală a unui om care are capacitatea necesară şi energia de a-şi organiza o agricultură modernă. Poveştile cu moşiile au fost nişte calomnii care, din nefericire, la noi, prind foarte re­ pede. Poţi să trâmbiţezi luni de zile un adevăr pe care nimeni nu-l înregistrează, dacă însă lansezi o calom­ nie, este imediat recepţionată şi, culmea, crezută chiar de oameni care au capacitatea de a selecta minciuna

Valentin Coposu, tatăl

32

Aurelia Coposu. mama

Cornelia şi Cornel

În pelioada colegiului şi a studenţiei

La Colegiul Sf. Vasile din Blaj, clasa a Vil-a (1929)

I 111 l

1'1otop, f'l11 \'i11d11i. (