Conceptul de Dreptate În Viziunea Filosofilor [PDF]

Zitiervorschau

Florescu Diana

Conceptul de dreptate în viziunea filosofilor Aristotel afirmă că dreptatea nu este doar o parte a virtuţii, ci reprezintă „virtutea în întregime, după cum nici contrariul ei, nedreptatea, nu este doar o parte a viciului, ci viciul în întregime…” Conceptul de dreptate a reprezentat un punct de interes în gândirea filosofica încă din cele mai vechi timpuri. Dintotdeauna oamenii şi-au pus întrebări de genul: Ce este dreptatea? Poate exista o dreptate absolută? Cum poate deveni un om “drept”? În perioada modernă şi contemporană, s-ar mai putea adăuga întrebările: Are legătură dreptatea cu religia? Poate fi drept un om necredincios(ateu)? Într-o primă “definiție”, dreptatea, din punctul de vedere al lui Cephalos înseamnă “a da înapoi ceea ce ai primit de la cineva, fie că uneori se cuvine, alteori nu”. De asemenea, un lucru subliniat de Cephalos, om de afaceri din Piure, era prezenţa cuvântului “adevăr”, dreptatea presupunând a spune tot timpul adevărul. Dreptatea mai poate fi înțeleasă şi ca respectarea legilor şi regulilor dintr-un stat (pe atunci cetate). De asemenea, tot în filosofia antică, Glaucom considera că natura umană ar fi incompatibilă cu dreptatea. Ca exemplu este dat mitul lui Gyges, al păstorului care în momentul în care găseşte inelul “fermecat” nu se mai gândește la aproapele său în acele condiții şi va face în aşa fel încât să-i fie lui bine. Ca o concluzie, putem spune că şi omul drept, cazul păstorului, dacă are posibilitatea să obţină ceea ce nu este de drept al lui, o va face fără remuşcări şi fără să se gândească la urmări. Astfel, acesta va face acelaşi lucru ca şi în cazul în care inelul ar fi fost găsit de omul nedrept, dovedind faptul că dacă apare vreo ocazie care să-i creeze avantaje şi să-l ridice în societate, în cazul mitului lui Gyges, va profita de ea. Acţiunea dreaptă reprezintă poziţia intermediară între a comite nedreptatea şi a o suporta, una constând în a avea mai mult, alta în a avea mai puţin decât trebuie. Dreptatea este dispoziţia morală datorită căreia numim drept omul capabil să înfăptuiască în mod deliberat ceea ce este drept şi să opereze o justă distribuire fie între el şi altcineva, fie între alte două persoane, astfel încât din ceea ce este de dorit să nu-şi atribuie sieşi mai mult şi altora mai puţin, ci să respecte egalitatea proporţională şi să procedeze la fel şi când este vorba de alte două persoane. Nedreptatea, caracteristică omului nedrept, este contrariul dreptăţii. Ea înseamnă atât exces, cât şi insuficienţă, încălcând astfel legile proporţiei. Nedreptatea este şi exces, şi insuficienţă, pentru că ea generează şi una şi alta: este un exces în sensul că cel care comite nedreptatea îşi atribuie sieşi prea mult din ceea ce este util şi o insuficienţă în sensul că, din ceea ce este dăunător, îşi atribuie prea puţin; când în cauza sunt alte persoane, rezultatul este acelaşi, omul nedrept încalcă proporţia fie în favoarea unei părţi, fie în favoarea celeilalte, după împrejurări. Prin urmare, în actul de nedreptate, insuficienţa constă în a suporta nedreptatea, iar excesul în a o comite. (Aristotel, Etica Nicomahică) În cadrul societăţii deosebim doua tipuri de dreptate: dreptatea procedurală şi dreptatea socială. Dreptatea procedurală constă în respectarea legilor existente într-o societate. Acest respect oferă şi criteriul dreptăţii de acest prim tip. Este vorba de respectarea legilor astfel încât pentru toți membrii societăţii aceste legi sunt valabile, toți sunt egali în faţa lor, încălcarea lor atrage după sine pedeapsa. Esențială, în acest caz, este aplicarea corectă a legilor, iar rezultatul aplicării lor va fi considerat drept. Totul e ca legea să fie respectată, indiferent de consecințe. Dreptatea distributivă sau socială acționează după principii mai nuanțate, respectarea legilor poate fi, în consecințele ei, nedreaptă. De aceea distribuirea bunurilor se face după criterii care vor să respecte necesităţile sau nevoile oamenilor (ca în cazul lui Marx) sau meritele individuale ale oamenilor (ca la Aristotel). Ideile de merit şi nevoie capătă pondere, încât dreptatea socială caută să ofere o egalizare a șanselor indivizilor, iar diferențele să nu ţină cont de rasă, sex, religie, poziție socială. Societatea contemporană propune tipul de „stat asistenţial', adică care satisface nevoile fundamentale (îngrijire, instruire) în funcție de posibilităţile pe care le are.

Florescu Diana Un alt tip de dreptate ce se aplică într-o comunitate este dreptatea corectivă care presupune repararea unei nedreptăţi, a unei greşeli prin încălcarea unor drepturi, având ca scop restabilirea echilibrului, afectat, prin executarea unor masuri reparatorii. Astfel, statul democrat a luat masuri de remediere şi reparare a unor nedreptăţi comise în regimul comunist asupra următoarelor categorii de oameni: deținuții politici, ţăranii deposedați de pământ, etc.