Cognitio, o introducere in problema cunoasterii [PDF]

Zitiervorschau

CUVÎNT ÎNAINTE Ce este o introducere şi orientare critică într-u n anume cîmp de reflecţie şi de cercetare filosofică? Este, mai întîi, un efort de a desprinde şi de a formula explicit întrebările fundamentale, pornind de la forma lor incipientă şi apoi clasică şi ajungînd, prin rafinări şi precizări succesive, la cea actuală. Este, apoi, prezentarea principalelor puncte de vedere şi pozitii ce s-au conturat prin raportare l a întrebări socotite cardinale. Este, în sfîrşit, evaluarea şi discuţia critică a argumentelor pro şi contra pozitiilor consacrate. Ne oprim în mod firesc în punctul în care credem că se află astăzi di scuţia critică a acestor poziţii . A produce noi argumente în favoarea sau împotri va u nei pozi ţii care se află astăzi în centrul discuţiei, a imagina o abordare sau o soluţie alternati vă înseamnă a face un pas înai nte. Un pas ce ne poate plasa într-o pozitie nouă şi ne poate oferi o altă perspectivă asupra întrebărilor şi dezlegărilor pe care le-au propus pînă acum filosofi i . Această carte a fost gîndită şi scrisă pornind de la convingerea că î n tradiţia filosofică occidental ă, inaugurată de greci, nu există un alt s istem de referinţă decît bilanţul discuţiei celor mai semnificative întrebări şi soluti i . Ea îşi propune să ofere u n asemenea bilanţ pentru trei mari teme a l e filosofiei cunoaşterii: conceptul cunoaşterii , sursele cunoaşterii şi întemeierea cunoaşteri i . (Dintre marile teme ale filosofiei cunoaşterii lipseşte doar adevărul.) Totodată, cattea încearcă să ilustreze conceptul introducerii critice, care a fost schiţat în rînduri le de mai sus. Este un concept ce exprimă, credem, foarte bine un anumit mod de a înţelege şi de a practica filosofia. Î ntr-� asemenea întreprindere contribuţia autorului trebuie căutată în pri ncipal pe trei planuri. In pri mul rînd, el trebuie să contureze cadrul discuţiei, să i ndice supozi ţiile ce susţin interogaţi ile fi losofice, precum şi inoyatii conceptuale şi schimbări de perspectivă răspunzătoare de evoluţia lor în timp. In al doi lea rînd, el este dator să trieze argumentele în rapmt cu forţa şi relevanta lor, să pună în scenă şi să conducă din umbră discuţia di ntre cele mai creatoare m inţi care au reflectat asupra u nei anumite teme. Î n al treilea rînd, autorul unei introduceri critice nu se poate s ustrage obligaţiei de a încerca să dezvăluie supoziţiile ce susţin controversele filosofice şi să arate ce s-a putut proba, ce a rămas nedecis, problematic sau deschis discuţiei . Cititorul avizat va judeca, desigur, dacă şi în ce măsură textul de faţă răspunde unor asemenea îndatoriri . Pasajele culese cu litere mici conţin, de regulă, dezvoltări şi exemplificări ale unor distincţii conceptuale şi analize, precizări de ordin terminologie, semnalarea u nor teme ce abat de la firul principal al expunerii şi discuţiei, i nformaţii şi explicaţii suplimentare ce pot fi interesante şi utile, cel puţin pentru unii cititori . La sfîrşitul fiecăreia di ntre cele trei secţiuni sînt i ndicate cîteva lecturi . Scrierile autorilor români în acest perimetru tematic sînt puţine şi n u întotdeauna reprezentati ve. Traduceri ale unor texte esentiale, îndeosebi di n literatura secol ului nostru, lipsesc şi vor lipsi probabil încă multă vreme. Iată de ce unele din titl urile recomandate sînt scrieri în li mbi străine. Autorul mai 1993 P.S. Pentru aj utorul pe care mi 1-a dat în efectuarea corecturilor rămîn îndatorat colegului meu Mihail Radu Solcan.

"'Filosofia este ca o mare dezbatere publică ce se desfăşoară de-a lungul timpului. Mulţi oameni au contribuit la dezbatere, iar unii mari filosofi au contribuit mai mult decît ceilalţi"

C UPRI NS

Introducere. ORIGINEA PROBLEMEI CUNOAŞTERII

Secţiunea întîi. CONCEPTUL DE CUNOAŞTERE

1.

2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

D isti nctii preal abile Concepte ce intervin în determinarea cunoaşterii : opi nie, adevăr şi întemeiere a opiniei Analiza clasică a cu noaşterii Cunoaştere fără întemeiere? Contraexemple la anal i za clasică a cunoaşterii : problema lui Gettier Î ncercări de precizare ale conceptului cunoaşterii ca sol uţi i ale problemei lui Gettier Conceptul restrictiv al cunoaşteri i obiective: presupoziţii şi consecinţe "Cunoaştere filosofică" şi cunoaştere obi ectivă

Secţiunea a doua. SURSELE CUNOAŞTERII

1. 2. 3.

4. 5. 6. 7.

8.

Disti ncţia dintre geneza şi întemeierea cunoaşterii Problematica surselor cunoaşteri i în epistemologia cl asică; teori i empiriste şi teorii raţionali ste Motive centrale în conceptia empiristă asupra surselor cunoaşterii ; examen critic Are interogaţie cu pri vire la sursele cunoaşterii o semnificaţie filosofică2 Înnăscut şi dobîndit în cunoaştere Controverse teoretice contemporane cu privire la contribuţia înzestrării genetice şi a stimul ării senzoriale în însuşi rea limbajului Nati vismul chomskian şi teoria învăţării , ca programe de cercetare Înnăscut şi a priori

9

19

20 27 36 41 45 48 53 66

78

78 80 94 100 105 112 117 120

Secţiunea a treia. ÎNTEMEIEREA CUNOAŞTERII

1.

Precizări conceptuale şi terminolgice Ce fel de enti tăţi pot constitui obiect al întemeierii epistem ice'l 3. La ce întrebări trebuie să răspundă o teorie a întemeierii epistemice? 4. Sensul tare al idei i întemeierii : idealul clasic al cunoaşteri i şi fundational ismul radical 5. Fundational ismul în tradiţia empiristă; enunturi despre date senzoriale şi enunturi despre fapte 6. Este fundaţionalismul fai libil ist un fundational ism consecvent? 7. Teorii coerentiste ale întemeierii epistemice 8. Fundaţionalism slăbit sau coerentism? 9. External ism sau i nternalism? Supoziţii ale unei controverse epi stemologice 1 O. Întemeiere epistemică şi analiză transcedentală 1 1. Teorie normativă a cunoaşteri i sau naturali z are a epistemologiei? 12. Este posibilă o teorie generală a cunoaşterii şi întemeierii epistemice?

2.

B2

132 135 136 137 143 147

157

170 172 180 189 194

INTRODUCERE

ORIGINEA PROBLEMEI CUNOAŞTERII

Cunoaşterea a fost mult timp o activitate şi devine relativ tîrziu o temă filosof ică. Apari tia problemei cunoaşterii pune capăt unei prime perioade în dezvoltarea gîndirii fi losofice, caracterizată printr-o încredere spontană în posibilitătile ratiunii sau ale altor presupune facultăti ale spiritului de a cunoaşte realitatea. P. P. Neguleascu caracteriza această atitud i ne prin expresia oarecum paradoxal ă dogmatism spontan1• Paradoxală deoarece termenul dogmatism, în uti lizarea lui curentă, desemnează o pozitie în problema filosofică a cunoaşterii . Dogmatice sînt numite acele fil osofi i ce sustin cu argumente posibilitatea mintii omeneşti de a cunoaşte lucrurile aşa cum sînt ele în sine. Pe de altă parte, atributul spontan. ne spune că este vorba de o convingere ce precede formularea problemei cunoaşterii, adică orice încercare de a enunta şi de a întemeia un răspuns la întrebarea dacă cunoaşterea este în· genere posibilil şi anume în ce fel . Cunoaşterea devine o temă fi losofică odată cu începuturile cercetări i critice a gîndirii rationale, a puterilor şi limitelor ei . Iar această cercetare nu se inaugurează odată cu aparitia gîndirii rationale. Filosofia debutează printr-o încredere necritică în posibil i tătile gîndirii rationale. Să considerăm din acest punct de vedere dezvoltarea filosofiei greceşti, care este exemplară pentru începuturile filosofiei în genere. Preocupări le ce domină gîndirea celor ce sînt recunoscuti drept primii filosofi greci sînt, cum se ştie, preocupări le cosmologice. Gîndirea filosofică, aşa cum apare ea în textele ionieni lor, reprezi ntă o încercare de explicare ratională a universului în întregul său. Expresia explicaţie raţio na lă desemnează aici demersul de derivare pe cale logică a di versi tăţii fenomenelor accesibile experientei di ntr-un număr cît mai mic de entităti socotite primordiale, pri ncipiile. Expl icati ile rationale ale lumii au deveni t cu putintă abia odată cu criza rel igiilor arhaice. Chiar dacă nu resping credi nţele mitologice în general , pri m i i fi losofi sînt gînditori ce s-au despri ns din orizontul de gîndire al mitologiei. Pc de o parte, ei nu mai explică faptele experientei comune prin forţe personale, pri n intentiile şi facultătile unor fi i n ţe conştiente, ci prin entităti şi corelatii obiecti ve. Este ceea ce ne spune un fragment păstrat din scrierile lui Heracl i t din Efes: "Lumea nu a fost creată de nici un zeu şi de nici un om, ci este un foc veşnic viu ce se aprinde şi se stinge după măsură " . P e d e altă parte, idei le ş i teoriile filosofice, spre deosebi re d e m ituri , nu-şi propun s ă înlăture spai ma şi uimirea p e care o produc fenomene şi evenimente cum sînt aparitiile

Vezi P . P . Negulescu.

unn.

Problema CUI/oaşlerii. Editura Academiei,

Bucureşti, 1969, pp.

45

şi

COG NITIO. 0 I NTRODUCERE CR ITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTE R I I

10

astronomice extraordi nare s a u catastrofele naturale. D impotrivă, e l e potentează uimirea urmărind să satisfacă o nevoie pe care o întreţin şi o dezvoltă: nevoia dezinteresată de expl icaţie, de înţelegere a total ităţii experienţelor omeneşti. Desigur, linia ce desparte gîndirea mitică şi antropomorfică de gîndirea raţională nu este una netă. Tranziţia de la u n tip de gindire l a altul a fost înceată ş i graduală. John B urnet, cunoscut i storic englez al filosofiei greceşti 1 , afirmă că rational i smul grec sau filosofia, ca formă de gîndire opusă mitologiei, pare să fi porni t de l a constatarea c ă fenomenele, lucrurile pe care l e observăm, s e nasc, s e schimbă ş i încetează s ă existe. Reflectia asupra mişcării , asupra naşterii şi a pieiri i , i-a condus pe primii filosofi la concl uzia că lumea fenomenelor, adică ceea ce se naşte, suferă prefaceri şi piere, nu are o existenfă reală, într-un sens mai fundamental al expresiei . Adevărata realitate este proprie doar eternului, neschimbătorului, absol utu l u i . Eterne, absol ute sînt elementele sau principiile existenţei . Filosofia începe la greci cu distinctia di ntre aparenţă şi existenţă sau fiinfă, o distincţie pe care o i mplică tema u nei substante primordiale şi în acest sens absolute. Tema este centrală în fil osofia ionienilor. Ceea ce îi interesa pe fi losofi era determinarea substantei pri mordiale şi expl icarea fenomenelor pri n raportare la substanta primordială, adică la ceea ce posedă existenfă sau fiinfă. Î nceputuri le filosofiei sînt dominate, aşadar, de ideea că dincolo de d iversitatea şi instabil itatea fenomenelor există ceva simplu, o ordine ascunsă, neaparentă, i mpersonală care poate fi cunoscută de ratiune. Acest mod de a gîndi a devenit cu putintă într-un anumit climat social şi cultural, care s-a dezvoltat în pri mul rînd în coloniile greceşti, un c l imat ce a favorizat curiozitatea dezi nteresată, o curiozitate eliberată într-o mare măsură de motivatii practice, o curiozitate şi năzuintă de a întelege ce se exprim ă în i n terogaţii cu pri vire la univers, considerat în ansamblul său. Ideile filosofice răspund în primul rînd nevoii de explicatie ratională dezinteresată pri n reducerea di versitătii la unitate. Dacă există ceva ultim în ordi nea existentei pri ncipii le, substanta - atunci există ceva ultim şi în ordinea cunoaşterii, ad ică o explicatie deplină, ultimă a l ucrurilor. Î nceputurile rational ismului grec exprimă într-un mod impresionant aspiraţia mintii omeneşti , eliberată de presiunea nevoilor şi intereselor nemij locit practice, spre o expl icatie atotcupri nzătoare şi ultimă a lumii de fenomene ce ne sînt date pri n experien{ă. Pentru fi losoful atom ist, bunăoară, nu exită decît atomi i şi v i d u l . Doar pri ncipiile a u o existentă reală. Restul este aparentă. Explicatia ratională este trecerea de la aparenţă l a existentă. reducerea primei l a ultima. Filosofia, care începe la greci cu preocupări de acest fel , se va dezolta în două ipostaze: (1) cunoaşterea existentei ca existentă, încercarea de a sati sface năzuinta desinteresată a mintii de a cuprinde şi întelege întregul regresînd de l a ceea ce este întemeiat la temei , de la ceea ce este condiţionat la ceea ce este neconditionat, de la relativ la absolut; (2) întelepciune, încercarea de a da o îndrumare a vietii bazată pe cunoaşterea absolutului. Cosmologia ioniană contine în mod tacit, nemărturisit, o distinctie exprimată alegoric pentru întîi a dată în versurile lui Xenofan, distinctia dintre cunoaşterea existentei sau ti i nţei , o cunoaştere ce va ti num ită ştii ntă (episteme) şi ceea ce ştim despre fenomene, despre aparente. opinia (doxa). Xenofan credea că oamenii nu pot avea o cunoaştere certă, cu valoare absolută, adică o cunoaştere a fi inţei ; o asemenea cunoaştere ar fi

1

Vezi John Burnet, Greek Philosophy. Thales to P/mo. Macmillan. London,

1924.

OR I G I N EA PROBLEMEI CUNOAŞTER I I

11

rezervată doar zeilor. Ş i chiar dacă cunosc adevărul , ei nu pot şti că îl cunosc. Dincolo de această atitudine - care-I poate califica drept precursor al fai libilismului modern Xenofan este, poate, primul fi losof care a sugerat în mod clar antiteza dintre cunoaşterea aparentei şi cunoaşterea existentei , dintre ştiintă şi opinie, antiteză ce a devenit apoi o dominantă tematică a gîndirii greceşti şi a gîndiri i occidentale în genere 1• Filosofi a lui Parmenide, eleatul , se va întemeia pe această antiteză. Parmenide credea că pentru u n filosof diversitatea şi m i şcarea sînt i l uzorii . Existenta este u n i c ă şi imobilă. Textele lui Parmenide opun ratiunea (nous), facul tatea de cunoaştere a existentei , a fiintei, perceperi i prin si mturi . Simturile n e înşeală, căci tot ce aflăm p r i n e l e este aparentă. Adevărul , c u m v a spune Democrit, elevul lui Parmenide, "este î n adîncuri " 2 • Această temă filosofică - s imturile ne înşeal ă în timp de rati unea ne dezvăluie exi stenta situată di ncolo de aparente - o temă încă implicită la filosofii ionieni , este formulată expl icit de Anaxagora. Î n textele acestui gînditor din secolul al V-lea î. Chr. sînt deplînse slăbici unea şi caracterul înşel ător al simturilor. Tema va căpăta un profil şi mai clar în scrierile lui Democrit. Atomul şi vidul sînt singurele existente. Î nsuşirile fenomenelor percepute de simturi , însuşiri care nu sînt proprii atomi lor, nu au o existentă obiectivă. lată un pasaj deosebit de semnificativ în acest sens: "Există două fonne ale cunoaşterii, cea autentică şi cea obscură. Celei ob scure îi apartin următoarele: vedere, auz, gust, pipăit. Cealaltă formă este însă cea autentică, care este însă cu totul despăqită de prima. " ' Punctul de vedere al lui Democrit pare să fi fost acela că existenţa, reali tatea stabilă, neschimbătoare, poate fi cunoscută numai de raţiune ş i n u de s imturi. Sextus Empiricus apropie, s u b acest aspect, vederile lui Democrit de cele ale lui Platon. Amîndoi ar sustine că numai ceea ce este inteligibil, i naccesibil simturilor, are cu adevărat existentă. S imturile sînt o barieră ce ne desparte de realitate. Adevărul este accesibil doar ratiunii. Unii comentatori contemporani apreciază că această apropiere este fundamentală, dincolo de deosebirile dintre ideile celor doi gînditori asupra naturi i existentei sau fi i ntei : "Democrit gîndea, în cele din urmă, că real itatea poate fi înteleasă numai de minte (mind), nu de simturi, c ă este opusă lumi i simţuri lor, ca ceea ce este stabil, permanent, neschimbător, se opune la ceea ce este un constant flux al schim bări i (constrastul di ntre fii ntă şi devenire) şi chiar că cel mai bun nume pentru aceste obiecte reale, neschimbătoare. i nteligibile este . Materialismul lui Democrit şi ideal i smul lui Platon reprezintă o veri tabilă , reflectată într-o relatie de afinitate şi de respi ngere (iubire şi ură)"4• Î ntr-adevăr, pentru Platon, aşa cum o spune în dialogul Republica, ştii nta "are ca obiect cunoaşterea a tot ce există, întocmai aşa precum este". Ştiinta posedă doar fi losoful, cel care vede lucrurile "în esenta şi fii nta lor neschimbătoare". Odată ce filosoful a aj uns să pătrundă, printr-o putere sau facul tate de cunoaştere adecvată, adevărata natură a l ucrurilor, el se eliberează, pe de o parte, de puterea aparentelor, de convingere spontană că obiectele si mturilor au o

dezvoltări vezi W. K. C. Gu thrie, A Histol}' o( Greek Philo.wp hy, voi. 1, Cambrige at pp. 398-399. Vezi D iogene s Laertios, Des te vielile şi doctrinele .filosofilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 448. H. Diels. Die Fragmente der Vorsokratiker. Weidmanschc Buchandlung, B erl i n, 1903, p. 406. Pentru

the University Press, London , 1967,

W.

K. C Guthrie, A H is tOI}' ofGreek Phi/osopily, v oi . II, 1969, p. 462.

COGN ITIO. 0 I NTRODUCER E CRITICĂ ÎN P ROBLEMA CUNOAŞT E R I I

12

exi stentă reală, iar pe de altă parte, poate explica de ce lucrurile ne apar aşa cum ne apar. Î ntr-o primă epocă de dezvoltare a explicaţiei raţionale a lumii consideratiile cu pri vire la natura, formele, puteri le şi limitele cuno.aşterii , pe care le întîl n i m în textele filosofilor, rămîn fugitive şi nesistematice. Unul din cei mai de seamă istorici contemporani ai filosofiei greceşti insi stă asupra a ceea ce socoteşte a fi un adevăr important dar adesea negl ij at: "Mai întîi , epi stemologia, care a avut loc atît de însemnat în cercetarea filosifică ulterioară, ocupă o pozitie mult mai umilă în m intea unui gîndi tor din secolul al V-lea, unde a fost complet umbrită de cercetarea fii nţei, de ontologie. Nu trebuie să ne aşteptăm să o găsim discutată ca o problemă în sine sau cu relieful şi claritatea ce i-au fost conferite de secolele ulterioare" 1• Formularea şi elaborarea sistematică a problemei cunoaşterii , ca temă filosofică, a fost pregătită în ultima jumătate a secolului V îndeosebi de sofi şti. Deplasarea i nteresului filosofic de la universul fizic la fiinta omenească, de la cosmologie şi ontologie la problemele existentei omeneşti, a contribuit în diferite feluri la dezvoltarea unui spirit relativist şi sceptic. Istorici i atrag atentia asupra mai multor factori care au favorizat acea reorientare a gîndirii pe care o reprezintă fi losofi a sofiştilor. Sofiştii continuă şi dezvoltă traditia dialecticii eleale cu scopuri preponderent distructi ve; Protagoras şi Gorgias au fost puternic marcati de critica eleată a punctul ui de vedere al gîndirii comune, cu deosebire de argumentele eleate împotriva mişcării . Ei au utilizat argumente de acest tip împotriva ideii unei realităti absolute, si tuată dincolo de aparente, realitate ce ar constitui obiectul şti intei ca episteme. Totodată, confl ictul speculaţiilor cosmologice a stimulat îndoiala în ceea ce pri veşte capacitatea m inţii omeneşti de a pătrunde pînă la pri ncipiile existentei. Fiecare fi losof pretinde că deţi ne secretul universului - spunea Gorgias - dar nu face în reali tate nimic altceva decît să propună o nouă opinie. Argumentele filosofilor nu sînt, prin urmare, mai constrîngătoare decît cele pe care se sprijină opiniile comune. Relativitatea opi niilor se impunea tot mai clar odată cu înmultirea şi strîngerea contactelor colectivităţii greceşti cu alte popoare prin colonizare, război, comert şi călătorii . Obicei uri , traditii şi regul i considerate mult timp drept universale şi absolute se arată a fi locale şi, prin urmare, relative. Istoricul Herodot rel ata că Darius, împăratul perşilor, i-a întrebat pe greci dacă există un preţ pentru care şi-ar mînca pări nţii morti. După ce aceştia au respins cu oroare pînă şi i deea unei asemenea fapte, împăratul s-a întors spre i ndieni şi i-a întrebat dacă ar putea să-şi ardă pări nţi i morti, aşa cum făceau grec i i . Aceştia din urmă apartineau unui trib care mînca cadavrele pări ntilor şi au respins sugestia ca o împietate. Numeroase experiente de acest fel duc la eroziunea ideii unui adevăr impersonal , anistoric, absolut. Atitudi nea relati vistă şi sceptică se exprimă atît în ideile teoretice, cît şi în practicile retorice ale sofiştilor. Protagoras sustinea că în ceea ce pri veşte orice subiect există două rationamente opuse unul altuia. El îşi pregătea elevii să sustină atît teza cît şi antiteza, să l aude şi blameze aceleaşi 1 ucruri , să prezinte argumentul considerat mai slab astfel încît să apară drept cel mai puternic. Î n locul adevărului, a unei pretinse cunoaşteri a lucruri l or aşa cum sînt ele în sine, a pri ncipiilor existenţei, sofiştii pun ceea ce este recunoscut ca adevărat de un grup, de o colecti vitate într-un anumit moment al timpului. Altfel spus, adevărul

Ibidem, p . 454.

ORIG I N EA PROBLEMEI CUNOAŞTERII

13

există pentru sofi şti ca indi vidual şi temporal , nu uni versal şi etern , aşa cum au crezut pînă atunci filosofi i . Lucrarea lui Protagoras Despre adevăr se deschide cu vestita senti nţă: "Omul este măsura tuturor l ucrurilor: a celor ce sînt că sînt, a celor ce nu sînt, că nu sînt. " Această exprimare enigmatică a generat multe controverse printre erudiţi . Istorici mai recenţi cad de acord că ea nu trebuie înţeleasă în spiritul fi losofiei moderne; nu este vorba de o formul are avant la lettre a principiului solipsismulu i . Ceea ce atacă Protagoras aici este venerabila antiteză dintre aparenţă şi existenţă, care, cum spuneam, era l a m are ci nste la eleaţi. Pentru Protagoras nu există nici o diferenţă între ceea ce apare şi ceea ce este; există o s ingură l ume, cea a fenomenelor şi despre fenomene nu putem avea decît opinii variabile de la un moment la altul, de la o persoană l a alta, de la un grup la altu l , de la o cetate l a alta, de la o epocă l a alta. Despre Gorgias, un alt sofist vestit, s-a spus că el încerca să probeze trei afirmaţii: prima - nu există nimic; a doua - dacă ar exista ceva nu ar putea fi cunoscut de oameni; a treia - dacă cineva ar cunoaşte ceva nu ar putea comunica altuia. Referindu-se la existenţă, Gorgias vizează ideile eleate despre existenţă, în primul rînd cele formulate de Parmenide. Argumentele sofiştilor se îndreaptă împotriva tuturor construcţiilor teoretice ale fi losofilor în măsura în care acestea se sprijină pe supoziţia că există o real itate suprasensibilă, transcendentă, că există absolutul ca obiect al ştiinţei . Aceste argumente vizează dihotomia aparenţă-existenţă, opoziţia dintre o realitate fenomenală, accesibi l ă si mţurilor, şi o existenţă suprasens ibilă, imuabi l ă şi eternă. E l e s e îndreaptă împotri va filosofiei gînd ită ca ştiinţă, adică drept o cunoaştere cu valoare obiectivă despre principi i le ultime al e existenţei. Gîndirea sofiştilor a fost, aşadar, o gîndire în esenţă critică în rap01i cu orice tradiţie. Ea a contestat toate sursele de autoritate şi în egală măsură sursele autorităţii , tradiţiile morale şi politice, ca ş i cele pe care se sprij i neau pretenţiile fi losofilor de a oferi o cunoaştere pri n pri ncipii , o cunoaştere a absol utului. Pretenţiile absolutiste ale raţiunii, contestate şi ridiculizate de sofişti , sînt reafirmate cu vigoare de clasicii fi losofiei greceşti , în primul rînd de Socrate şi Platon. Î n dialoguri le platonice construcţia ontologică se împleteşte strîns cu critica rel ativismului sofiştilor. Ontologia, ca ştiinţă despre absolut, ştiinţă ce are drept obiect existenta în sine, formele pure, ideale, imuabile, face corp comun cu întemeierea teoretică a moralei şi pol itici i . Afirmarea posibilităţii raţi unii despărţite d e simţuri d e a cunoaşte principiile existenţei, de a explica l umea aparenţelor şi de a oferi o fundamentare ultimă a valorilor devi ne acum o temă epistemologică. Pri n reflecţia s istematică asupra cunoaşteri i, asupra naturi i , puterilor ş i valorii ei, sînt legitimate dihotomiile aparenJă-existenJă, opinie-ştiinţă, dihotomii împotriva cărora s-a îndreptat, cum am văzut, gîndirea critică a sofi ştilor. Locul dogmatismului spontan al primilor filosofi îl ia acum ceea ce P. P. Negulescu numeşte un dogmatism reflectat1• Ca pozi ţie epistemologică, dogmatismului reflectat reprezintă mai întîi o încercare de întemeiere a presupoziţiei de bază a ontologiei, a distincţiei dintre real itatea sensibilă, dintre l umea aparenţelor şi l umea esen ţelor, realitatea suprasensibilă, existenţa sau fiinţa. Totodată, dogmatismul, ca poziţie epistemologică, constituie o expl icaţie a posibilităJii ştii nţei ( ejJisteme), a posibilităţi i cunoaşterii

1

..

Vezi P. P. Negulescu, Op. riT

p. 45.

COG NITIO. 0 I NTRODUCER E C R ITICĂ ÎN P ROBLEMA CU NOAŞTE R I I

14

pri ncipiilor existenţei. Filosofi a l u i Platon din perioada di alogurilor d e maturitate poate fi privită ca o amplă şi i mpresionantă dezvoltare a temei opoziţiei dintre aparenţă şi existenţă, dintre lumea sensibilă şi lumea i ntel igibilă. În această antiteză materi alitatea este asoci ată cu mişcarea, cu deven irea ca semn- al imperfecţiunii, i ar idealitatea cu imuabili tatea şi eternitatea, pecete ale perfectiunii . Există o ierarhie şi în ord i nea cunoaşterii ce exprim ă dual itatea fundamentală aparenţă-existenţă. Lumea i n stabil ă a aparenţelor constituie obiectul opi n i i lor, în timp ce lumea esenţelor pure, imuabile reprezintă obiectul ştii nţei . Problema cunoaşterii este problema explicării posibil i tăţii pătrunderi i prin raţiune a principiilor, a existenţei perfecte şi i muabile. Aceste două teme revi n şi în filosofia lui Aristotel . Pentru Parmenide, care a distins primul în mod clar că între ştiinţă şi opinie, ultima era un amestec între existenţă şi nonexistenţă şi, ca atare, falsă. Pl aton , dimpotri vă, pare să postuleze o stare i ntermediară între cunoaştere şi contrariul ei . Obiectul acestei forme intermediare de cunoaştere ar fi lumea fenomenelor, căreia Parmenide i-a negat orice fel de existenţă. Pl aton pare să-i confere o semiexistenţă, o poziţie i ntermediară între existe�ţă şi nonexistenţă, în măsura în care aparenţele sau fenomenele sînt socotite copii imperfecte ale ideilor. Unii i nterpreti ai textelor platonice cred că t11osoful ar fi postulat un ni vel intermediar situat între cel al exi stenţei şi nonexistenţei . "Platon a descris lucrurile percepti bile uneori ca între a fi şi a nu fi frumoase, mari etc . , uneori ca devenind ş i schimbîndu-se, în opoziţie cu exi stenţa (fi i nţa) pur şi simplu . . . Faptul că un l ucru poate deveni din mic mare sau să fie mic sau mare în rel aţie cu alte lucruri era, pentru el, proba că ele n u erau nici nonexi stente, nici pe deplin ex istente. Exi stenţa, imuabilitatea şi caracterul absolut erau în spiritul său inseparabile." 1 Concepţia lui Platon asupra n i vel urilor cunoaşterii şi explicaţia pe care o dă posibilităţii cunoaşterii fiinţei, a real ităţii imuabile şi absolute, exprimă foarte bine dependenţa ideilor despre cunoaştere de concepţia generală asupra existenţei, subordonarea epistemologiei unei viziuni ontologice. Totodată concepţia platonică i l u strează exemplar ideea că postul area unei realităţi transcendente, cu totul separată de l umea fenomenelor, ca obiect al ştii nţei ( episteme), atrage după s i ne acceptarea supoziţiei că există o facultate de cunoaştere privilegiată care face cu putinţă şti i n ţa, cunoaşterea absolutului. Dezvoltarea epistemologiei ca modalitate de legitimare a ontologiei şi subordonarea problemei cunoaşterii unei viziuni ontologice sînt caracteristice şi pentru filosot1a lui Aristotel . Aristotel critică şi respinge concepţia platonică cu privire la transcendenta formelor. Pentru Aristotel formele sînt i manente, nu transcendente, în raport cu fenomenele, cu l umea accesibilă experienţei . Ele sîn t însă, aidoma formelor platonice, imateriale, eterne, imuabile. Ştii nţa este cunoaşterea cauzelor l ucrurilor, a fenomenelor accesibile experienţei, în primul rînd a cauzelor lor formale. Problema cunoaşterii constă în explicarea posibilităţi i ştiinţei. Răspunzînd la această întrebare, teoria aristotelică a ştiinţei , se descompune în două părţi : expl icarea posibilităţi i cunoaşteri i cauzelor sau pri ncipii lor şi explicarea posibilităţi i de a deriva fenomenele din cauze sau pri ncip i i . Tendinţele relativiste şi sceptice care şi-au găsit expresi a î n învăţăturile sofiştilor au primit o elaborare si stematică în scepticismul grec . Dezvoltîndu-se în opoziţie cu mari le construcţi i ale gînd irii, cu fi losofii le l u i Platon şi Aristotel, cu stoicismul şi epicureismul ,

1

W. K. C. Guthiie, A History of"Greek Phifosophy,

voi.

IV, 1975,

p.

497.

O R I G I N EA PROBLEM EI CU NOAŞTERII

15

scepticismul constitUie o argumentare metodică a i mposibilităti i şti intei ca episteme. Scepticismul a fost dezvoltat, ca teorie epistemologică, printr-o mare varietate de argumente ce întemeiază necesitatea suspendării j udecăti i . "Suspendarea j udecăti i scrie Sextus Empiricus - este o stare a intelectului prin care nici nu negăm , nici nu afirmăm un l ucru . " 1 Principiul scepticismului este că fiecărui argument i se împotri veşte un alt argument, tot atît de valabi l . Potrivit scepticul u i , tot ceea ce putem afirma este că avem anumite senzatii , anumite sentimente, anumite trăiri. De existenta acestora nu ne putem îndoi deoarece ele ne sînt date. Scepticul se îndoieşte însă de orice în afară de ceea ce s imte în mod nemijlocit. El vorbeşte numai despre ceea ce îi apare fără a formula nici o opinie despre ceea ce sînt şi despre felul cum sînt l ucruri le în s i ne, di ncolo de aparente. "Spre exemplu, faptul că mierea ni se înfătişează dulce - acest lucru îl acceptăm; aici simtim dulcele prin senzatie. Dar e obiect de cercetare pentru noi dacă e dulce şi în realitate. Iar aceasta pri veşte nu ceea ce apare, ci ceea ce se spune despre ceea ce apare. Şi dacă formulăm probleme care se împotrivesc celor ce apar în senzatii, nu urmărim - prin ceea ce spunem - să înlăturăm senzatiile, c i să arătăm i mprudenta şi pripa cu care dogmaticii afirmă unele l ucruri . Căci dacă judecata noastră este atăt de amăgitoare încît ne înşeală chiar în ceea ce pri.veşte perceptiile văzului, cum să nu privim cu bănu ială această j udecată cînd este vorba de lucruri neevidente, astfel încît nu trebuie să ne pripim a o asculta şi urma. "2 În acest pasaj este formulată o temă epistemologică centrală, cea a di stinctiei dintre trăire şi cunoaştere. Stările de conştiintă, trăirile, sînt certe şi ca atare sustrase îndoiel i i . Orice afirmatie şi negati e cu pri vire la o reali tate dincolo de aparente, de ceea ce ne este dat prin trăirile noastre, trebuie supusă îndoiel i i . Trăirile sînt subiective şi neîndoiel nice, certe, în timp ce orice pretentie de a avea o cunoaştere cu valoare obiectivă va trebui supusă îndoieli i . Nu există nici o certitudine în afară de cea a stări lor noastre subiective. Sceptic i i au argumentat imposibilitatea unei cunoaşteri cu valoare obiectivă printr-o diversitate de argumente cunoscute sub numele de tropi. Suspendarea j udecătii este rezultatul opunerii afi rmati ilor. Opunem unele percepti i altor perceptii, unele argumentări altor argumentări , precum şi perceptiile ideilor generale şi invers. Într-o eval uare generală a traditiei scepticismului antic grec se va putea observa că el are două fete complementare. Pe de o parte, scepticismul reprezintă o argumentare sistematică a i mposibili tăti i ştii nţei , a tezei că oricărui argument i se poate opune unul tot atît de putern ic. Această temă teoretică a scepticismului a fost susfin ută cu argumente pătrunzătoare dar şi prin apel l a multe subtil ităţi gratuite, pentru a nu spune sofisme. Nu este de m irare că scepticii numiti şi pyrrhonien i au putut fi uneori confundaţi cu sofişti i . În acest caz ei nu au fost luati prea în serios, considerîndu-se că arta lor dialectică reprezi ntă doar o exercitare distructivă a facultăţi i critice a intelectul u i , menită să surprindă, să descumpănească şi să trezească admiratie. V . B rochard scria : "Scepticismul nu este m a i mult decît o diferentă între diferite dogmatisme; n u sîntem sceptici fată de noi înşine, ci faţă de alti i ; scepticismul nu este un lucru, ci o relatie, o diferenţă, o limită . . . Este ati tudi nea pe care o ia un dogmatic pentru a-1 combate pe altu l ;

Sex tus Empi1icus, Opere filosr!fice, voi. 1 , Editura Academiei, t 965, p . 22.

Ibidem.

p. 24.

COG NITIO. 0 I NTRODUCER E CR ITICĂ ÎN P ROBLEMA CU NOAŞTE R I I

16

este o nefi inţă pură; scepticismul nu este decît un nume d e război" 1 • În ciuda unor asemenea excese, se cuvine totuşi subl i n i at că prin această faţă a sa scepticismul a reprezentat primul examen critic sistematic şi insistent al posibil ităţi i unei cunoaşteri cu valoare obiecti vă, prima expresie istorică clară a înţelegerii filosofiei drept critică a cunoaşteri i . Mult înaintea lui Kant, scepticismul situează analiza posibilităţii cunoaşterii în centrul preocupărilor filosofice. Critica sceptică avertizează că cercetarea posibi ităţii cunoaşterii trebuie să premeargă, atît construcţiei ontologiei , cît şi oricărei încercări de întemeiere ontologică a moralei, a rel igiei sau a instituţiilor sociale. Pri n a doua faţă a sa, sceptisimul ar putea fi caracterizat drept o ipostază preponderent negati vă a filosofiei fenomeniste, a acelei filosofi i care limitează orizontul vieţii intelectuale şi a vieţii practice la lumea aparenţelor, a fenomenelor. Nu putem şti cum sînt lucrurile, ci numai cum ne apar ele. Con vingerea scepticului este că tocmai prin desprinderea de orice aspiraţie şi tentaţie de a trece di ncolo de aparenţe, de fenomene, de a ne angaj a faţă de idei dogmatice cu pri vire la natura reală a lucrurilor, va deveni posibilă o viaţă mai sati sfăcătoare. Învăţarea din experienţă reprezintă s ingura călăuză atît în conducerea vieţii individului, cît şi în căutarea celei mai mulţumitoare forme de convieţuire socială şi de guvernare. Totodată, observarea fenomenelor şi despri nderea regularităţilor în cursul naturii ne permi t să dezvoltăm acele arte practice şi meşteşuguri care fac viaţa mai uşoară, ne alină suferinţele şi ne îngăduie să ne dăruim contemplări i dezi nteresate. În această ipostază, scepticismul reprezi ntă o înţelegere origi nală a viet i i , o înţelepciune i nspirată de conştiinţa failibil ităţii cunoaşteri i şi a lipsei de îndreptăţire a oricărei intolerante dogmatice. În raport cu încrederea nelimitată a fi losofilor din epoca clasică ş i de mai tîrzi u în puteri le raţiunii omeneşti , scepticismul grec ar putea fi caracterizat drept o poziţie mai realistă. Este starea de spirit a maturităţii, dacă nu a senectuţi i . Aceste consideraţii i storice sumare cu privire la originea problemei cunoaşterii n e pot conduce spre o concluzie mai generală. Interesul pentru analiza şi critica cunoaşterii a fost trezit, întreţinut şi potentat de două tipuri de preocupări filosofice: pe de o parte, preocuparea de a legitima pretenţia unor construcţii teoretice că ele reprezintă cunoaştere şi şti inţă, pe de altă parte, preocuparea de a stabili condiţii şi criterii ale cunoaşterii cu valoare obiectivă în vederea orientări i şi aprecierii perspectivelor oricărei acti vităţi care îşi propune ţeluri cognitive, a eval uări i rezultatelor ei. Prima modal itate de abordare a problemei cunoaşteri i este caracteristică pentru fi losofiile de tip constructi v . Filosoful formul ează mai întîi teorii şi încearcă apoi , pri n consideraţii epistemologice, să argumenteze că aceste teori i reprezi ntă cunoaştere sau ştiin{ă, într-un sens sau altul al acestor cuvinte. Este modalitatea pe care o ilustrează marile sisteme metafizice. Metafizicianul va califica propria sa teorie drept cea mai înaltă formă a cunoaşterii ; consideraţi i epistemologice sumare sau o teorie epistemologică elaborată sînt menite să susţi nă această pretenţie. A doua modalitate de anal iză a cunoaşterii este cea caracteri stică fi losofiilor de tip cri tic. Problema cunoaşteri i , analiza naturii, ori g i n i i , întemeieri i , înti nderii l imitelor şi valorii cunoaşteri i constituie, î n acest caz, prima problemă filosofică, nucleul filosofiei teoretice. Este o orientare a i nteresul u i filosofic care s-a configurat pentru pri ma dată în tradiţia sceptică a antichităţi i şi a primit o dezvoltare putern ică în fi losofia epoci i moderne, atingînd o primă culmi naţie în opera

V. Borchard. Les sceptiques f.!l"ecs. deuxicme edition, Libraire Philosophique J. V rin. 1932.

415.

p.

ORIG I N EA PROBLEM EI CUNOAŞTE R I I

17

lui Immanuel Kant. Marele filosof german a socotit că anal i za naturi i , întinderi i ş i limitelor cunoaşteri i cu valoare obiecti vă reprezintă centrul filosofiei teoretice. Pentru e l întrebarea dacă metafizica este posibilă ca ştiintă este prioritară în raport cu orice interogatie metafizică. Prima problemă a fi losofiei este: Ce putem şti ? Kant, ca şi alti reprezentanti proemieminenti ai filosofiei de tip critic, a fost mereu în dispută cu gînditori i înclinati să creadă că problema cunoaşterii ar reprezenta o zonă mai specială şi mai periferică a interesului filosofic. Filosofii de orientare critică au respins, în primul rînd , supoziţia că cel care gîndeşte asupra fundamentelor ar trebui să se i ntereseze mai întîi de existentă şi apoi de cunoaştere. Despre aceşti a din urmă Kant spunea că sînt grăbiţi să ridice turnul fără a-i examina mai înainte temeli i le. Autori ale căror opere i l ustrează cel mai bine tradiţia analitică şi critică a filosofiei moderne nu obosesc să averti zeze că orice pretentie de a spune ceva despre ştii ntă, despre existentă, despre ceea ce sînt lucrurile în sine ar trebui să fie susţinută printr-o exam i n are _ prealabilă a naturii, puterilor şi l i mitelor cunoaşterii . Dacă o cunoaştere cu valoare obiecti vă este în genere posibilă, în ce condiţie este ea posibilă, dacă teoriile propuse de fi losofi pot preti nde să fie socotite contributii la cunoaştere, acestea sînt întrebări ce nu pot ti ocol ite. Căci, în cele din urmă, orice asertiune fi losofică se raportează nu la lumea în sine, ci la o lume de cunoşti nţe şi experienţe omeneşti . Iar dacă există sau nu facultăti, capacităti pe care le poate actualiza şi pune în valoare filosoful pentru a cunoaşte ultimele temeiuri ale existentei , lucrurile în si ne, aceasta este o întrebare ce n u poate căpăta răspuns decît pe calea unei analize critice a cunoaşteri i . Dacă asemenea consideratii şi argumente vor fi apreciate drept pertinente, concl uzia nu va putea fi decît una s ingură: cu greu am putea nesocoti problema cunoaşterii fără a sacrifica ceva esenţial şi vital şi preocupări le de ordin filosofic. Î n istoria filosofiei teoretice de orientare critică, problema cunoaşteri i a fost discutată tot ti mpul în două ipostaze distincte. Într-o primă ipostază, problema cunoaşterii este încercarea de a clarifica natura cunoaşterii , sursele cunoaşterii şi temeiurile unei cu noaşteri ce preti nde o valoare obiecti vă. Î ntr-o a doua ipostază, ea reprezintă o încercare de a apăra, legitima şi explica posibilitatea cunoaşterii în fata îndoieli lor sceptice. Chiar dacă sînt d istincte, aceste două ipostaze ale problemei cunoaşterii nu sînt fără legătură una cu alta. Pe de o parte, trebuie să se adm ită în prealabil că exi stă cunoaştere, ştii ntă pentru a putea cerceta natura cunoaşterii , condiţiile pe care trebuie să le satisfacă o cunoaştere bine întemeiată. Pe de altă parte, vor trebui formulate mai întîi conditii minime ale unei cunoaşteri cu valoare obiectivă pentru a putea stabil i , apoi. dacă aceste conditii sînt satisfăcute sau vor putea să fie, în genere, satisfăcute. Sînt formul ate criterii ale cunoaşterii pri n anal iza a ceea ce se recu noaşte că reprezi ntă o cunoaştere, i ar pretenţiile de cunoaştere sînt j udecate, apo i , în lumina acestor cri teri i. Cele mai reprezentative teorii epistemologice ale trecutului ş i prezentului exemplifică variate modalităti de corelare a demersurilor ce desprind criterii şi valori , pornind de la analiza faptelor, cu demersurile în care faptele sînt j udecate prin raportare l a cri terii şi valori.

COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CRITICĂ ÎN PROBLEMA CU NOAŞTE R I I

18

Lecturi

1. J, Burnet. Greek Philosophy. Thales ta Plata, Macmillan and Co. , London ,

1924, pp. l-13, 105- 122. 2. P. P. Negulescu; Problema cunoaşte ni. Editura Academiei, Bucureşti , 1969, pp. 39-75. 3. W. K. C. Guthrie, A Histo1y of Greek Philosophy, Cambridge at the Un i versity Press, voi. 1, 1 967, pp. 395-40 1; voi . Il, 1969, pp. 454-465; vol . III, 1969, pp. 176- 188. 4. Platon, Opere IV, Editura ştiintifică şi enciclopedică, Bucureşti , 1983, pp. 5 1-9 1: Opere V, Editura ştiinti fică �i enciclnped ică, 1986. pp. 3 12-3 18. 5. Sextus Empiricus, Opere filosofice, Editura Academiei, Bucureşti , 1965, pp. 21-6!. 6. Imm. Kant, Prnlegomene !a ;�rice metafizică viitoare r·are se va putea Înfăţişa drept ştiinţă, Ed itura ştiinţifică ŞI enciclcpecică, Bucureşti , 1987. pp. 46-56. G7-n9.

SECŢIUNEA

1

CONCEPTUL DE CUNOAŞTERE

Orice teorie Jsupra cunoaşterii urmăreşte în mod premeditat sau realizează implicit determinare a conceptului cunoaşteri i . Uni i fi losofi intreprind încercări ti-orrcale de cl arificare 'îi precizare a conceptului, ca punct de plecare în analiza unor teme consacrate, cum sînt cele ale origini i , înti nderii sau valorii cunoaşterii. Î:l opera altora contururi le conceptului pot fi despri nse prin evifJenţierea supoziţ1ilor ce sustin puncte de vedere ŞI considera1ii pnvitoare la diferite aspecte ale problemei cunoaşteri:. O tratare sistematică a problemei cunoaşterii va trebui să înceapă cu prezentarea şi discuţia critică a cîtorva din cele mai reprezentati ·>c încercări de a răspunde la întrebarea: "Ce este cunoaşterea?" Conceptul cunoaşterii împărtăşeşte soarta multor concepte ale gîndirii comune, pe care oamenii �tiu să :e mînuiască, adiui să le aplice adecvat în diferite împrej urări , fără să fie în stare să le determine .::ît de cît mulţumitor. .Ei �)ot să disti ngă net o situaţie în care sînt de acord să aplice conceptul de cunoaştere de alteie în care nu vor apl ica acest concept, chiar dacă pot ti puşi în încurcătură cînd este vorba de a aplica conceptul în unele situaţii intermediare i n raport cu acestea. Ei vor apl ica, bunăoară, conceptul cunoaşterii şt:i nţei ŞI nu-l vor apiica unor plăsmuiri ale i m aginaţiei, cum sînt basmele. Î n cazul termenului cunoaştere, ca şi a altor termen i de care se intereseaz[l filosofii , o împrejurare care îngreunează orice încercare de preci zare şi cl anficare esn: sfera lor foarte largă de aplicare. Există o mare varietate de acti vităţi şi de rezultate ale acti vităplor omeneşt: cărora le apl icăm termenul cunoaştere şi este clar din capul locului că nu putem spera să desprindem una sau mai multe trăsături comune tuturor acestora. Diversitatea întelesurilor cuvîntului cunoaştere şi a altor cuvinte înrudite ( c un osc, ştiu), variaţia acestor înţelesuri în funcţie de situaţiile de viaţă în care sînt folosite cuvintele, sugerează că nu există unul sau mai multe atribute comune tuturor activităţilor şi produselor acti vităţilor cărora li se aplică aceste cuvinte. Se pare c:1 între ele nu există Jecît "asemănări Je familie". Unii filosofi au apreciat că preocupări le episremologice sînt j usti ficate fie şi numai ca încercări de a explica ceea ce este comun uti l i zări lor atît de variate ale unor cuvinte cum sînt cunoaştere şi cunosc, şi s-au întrebat pe ce căi ar putea ti atins acest obiectiv . Căzînd de acord că multitudinea sensurilor şi util i zăril or curente ar putea fi cu greu subsumată unuia şi acel uiaşi concept, ei şi-au propus un obiectiv mai modest. Acest obiectiv este de a preciza din punct de vedere conceptual intuiţia ce sustine unele din utilizările frecvente ale acestor cuvinte, chiar d:1că nu este în acord cu toate sensurile lor. Se cuvine să semnalăm însă de la început că modul cum a fo�t gîndi t demersul potrivit pen tru n:alizarca unui asemenea obiectiv scoate la i veală deosebiri-semnificati ve o

COG N ITIO. 0 I NTRODUCERE ÎN PROBLEMA C U NOAŞT E R I I

20

în ceea ce priveşte întelegerea şi practica anal i zei filosofice. Astfel , autorii care au inaugurat o traditie disti nctă în gîndirea anal i tică a secol ului nostru, aşa-numita filosofie a l i mbajului comun (ordinary language philosophy), au socotit că filosoful trebuie să urmărească, mai întîi , cl arificarea felului în care sînt folosite cuvi ntele cu n oaşte re, a cunoaşte şi alte expresii înrudi te în vorbirea curentă. Aceasta este o orientare descriptivă în analiza cunoaşterii . Alti autori au crezut, dimpotri vă, că o asemenea clarificare ar fi doar o parte, nu neapărat cea mai i mportantă, a ceea ce ar trebui să ofere o analiză a cunoaşterii. Convi ngerea lor este că filosoful este tinut să determi ne nu numai ceea ce este cunoaşterea ca fapt, ci, în primul rînd, ceea ce este de drept cunoaşterea. Altfel spus , tinta analizei fi losofice a r f i precizarea a ceea c e trebuie s ă fie cunoaşterea. Conceptul de cunoaştere pe care-I propune o asemenea anal iză ar îngădui nu numai o mai bună întelegere a unor dintre folosirile curente ale expresiilor epistemice (a cunoaşte, a crede, a fi sigur, a se îndoi), ci şi o evaluare critică a reprezentări lor comune. În opozitie cu prima orientare, aceasta este orientarea normati vă în anal i za cunoaşterii. Iată o caracterizare deosebit de clară a acestei din urmă orientări într-o scriere recentă: " Î ncepem cu presupuneri ale si mţului comun şi ale ştiinţei despre ceea ce este real şi ceea ce este cunoscut. Aceste convingeri constituie datele ce ne stau la dispozitie, poate chiar date în conflict, dacă simţul comun şi ştiinţa intră în conflict. Obiecti vul cercetării filosofice. în care epi stemologia critică este o componentă fundamental ă, e să dea socoteală de aceste date. Explicatia este însă critică. Uneori explicăm datele, alteori le înlăturăm. De cele mai multe ori un epistemolog de orientare critică este dator să construiască o teorie a cunoaşteri i care să expl i ce cum cunoaştem l ucrurile pe care credem că le cunoaştem, dar în puţine cazuri, o teorie poate să explice de ce credem că avem cunoaştere cînd nu cunoaştem "1•

Tens iunea d intre aceste două orientări se face s imtită nu numai m fi losofia contemporană, ci şi în filosofia secolelor trecute. Ca opti uni fundamentale, s ituarea preponderent descripti vă sau normativă exercită o i nfl uentă considerabil ă asupra spiritului în care este întrepri nsă anal i za fi losofică a cunoaşterii . Pri n raportare la situări radicale, care evidentiază contrastul dintre cele două abordări , putem , desigur, identifica şi puncte de vedere mai nuantate, ce ocupă o pozitie oarecum intermediară.

1. D istincţi i prealabile

Pentru a întelege mai bine ceea ce îşi propun să clarifice anal i ştii cunoaşterii este uti l să facem cîteva distinctii prel iminare. Acestea sînt distinctiile di ntre cunoaşterea propoziţională sau explicită şi cunoaşterea tacită, di ntre cunoaşterea nemij locită,

1 K . Lehrer.

Theory of" Know/edge. Routledge, London, 1 990, p . 2.

CONCEPTUL DE CU NOAŞTERE

21

imediată, numită de unii autori şi i ntuiti vă, şi cunoaşterea m ij l ocită, derivată, discursivă, precum şi dintre cu noaşterea a priori şi cunoaşterea a posteriori. Prin tre uti lizări le curente ale cuvi ntelor cunoaştere, ştiinţă, a cunoaşte, a şti putem deosebi mai întîi acelea în care aceste cuvinte i ndică o anumită pricepere sau competenţă şi cele în care ele desemnează aserţiuni despre stări reale sau ipotetice ce pot fi corecte sau i ncorecte, adevărate sau false. În primul sens, vom spune că c ineva ştie să cînte la pian, să facă de mîncare sau să joace şah. În ce de-al doilea, vom susţine că c ineva are cunoştinţe despre o anumită persoană, despre o anume ţară, cunoştinţe despre lumea fizică ş.a.m.d. Cunoaşterea pe care se sprij ină în mare măsură multe activităţi omeneşti este o cunoaştere tacită. Cunoaşterea taci tă poate fi caracterizată în mod negativ spunînd că este acea cunoaştere ce nu poate fi despărţită de activitatea în a cărei producere i ntervine. În acest sens, cunoaşterea tacită este o cunoaştere în stare practică. Fără îndoială că, atunci cînd există interes şi preocupare în această pri vinţă, se poate progresa destul de mult în formularea de criterii, regul i şi norme pentru diferite ac ti vităţi omeneşti . Iar în acest proces o parte a cunoaşterii noastre va înceta să mai fie tacită. Observînd în treacăt că de multe ori o asemenea explicitare a cunoaşterii tacite nu va fi necesară sau utilă, este mult mai important de subliniat că elemente esenţiale ale cunoaşterii noastre tacite nu pot fi captate prin enunţuri ce descriu sau prescriu ceva. Este clar că un tratat de interpretare muzicală, o carte de bucate sau un manual de şah, scrise de un interpret genial, de un bucătar vestit şi de un mare campion de şah, nu conţin elemente esenti ale a ceea ce ştiu aceştia. Ceea ce este adesea determinant în arta lor nu va putea fi pri n s şi redat în întregi me prin definiţii sau regu l i . Cunoaşterea tacită pe care o încorporează diferite performanţe ale oamenilor poate fi comunicată şi însuşită numai pe cale practică, prin raportare la realizări exemplare pentru un anu mit gen de activitate. Meseri ile şi artele se deprind, cum bine se ştie, într-o relaţie directă dintre meşter şi ucenic, dintre maestru şi discipol, adică "văzînd şi făcînd ". Această constatare nu este valabilă însă numai pentru activităţi într-un fel sau altul practiidem. p. 8 3 .

OntoliJRical

Re/arivily and other

E.uay.1·,

COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CRITICĂ ÎN PROBLEMA CU NOAŞTE R I I

1 92

·

C u m ajungem de l a stimulările receptorilor senzoriali l a cunoaşterea noastră despre lume? Cum se explică succesul acestei cunoaşteri ? Răspunsul la asemenea întrebări va fi reexami nat şi corectat o dată cu înaintarea cunoaşterii . Filosofia cunoaşterii încetează astfel să fie o construcţie normativă opusă cunoaşterii cu caracter descripti v şi supraordonată acesteia. Epistemologia devine o parte a cu noaşterii noastre, pe acelaşi plan cu restul cunoaşteri i , ceea ce echivalează cu decăderea fi losofiei din demnitatea ei de discipl ină primă care cercetează fundamentele cunoaşterii şi pretinde o deplină independenţă faţă de rezultatele cercetări i empirice. Î ntr-o variantă mai slabă, natural izarea epistemologiei a fost întreprinsă di ntr-o perspectivă darwinistă. Se pleacă de la observaţia că opiniile corecte, adecvate, cele pe care filosofii le-au calificat în mod tradiţional drept întemeiate, sînt cele ce favorizează supravieţuirea. Faculttrţi le noastre de cunoaştere, produs al selecţiei naturale, vor fi adaptate cerinţei de a forma asmenea opinii. Or, dacă procesele ce i ntervin în formarea opiniilor favori zează producerea unor opi nii adecvate nu va mai avea sens să separăm form ul area cerinţelor pe care trebuie să le satisfacă opini ile pentru a fi acceptate în calitate de cunoşti nţe de cercetarea acestor procese. "Descoperi nd procesele prin care aj ungem de fapt la opinii, noi descoperim , aşadar, procesele prin care trebuie să aj ungem la opinii. Acti vitatea epistemologică poate fi înlocuită cu psihologia empirică" 1• Î n această formulare, teza natural izări i epistemologiei nu anulează orice disti ncţie între teori a normativă sau analitică a cunoaşterii şi ştii nţa despre cunoaştere. Putem accepta, desigur, că cercetarea psihologică a proceselor de constituire a opiniilor adecvate şi anal iza epistemologică a întemeierii lor pun uneori probleme diferite şi uti lizează metode deosebite. Ar trebui însă să cădem de acord că o cunoaştere completă a proceselor reale de formare a opi nii lor adecvate ar constitui o teorie a cunoaşterii pe deplin sati sfăcătoare. Atît timp cît n u a fost ati ns însă acel stadiu fi nal în care cele două tipuri de preocupări con verg pe de-a-ntregul, psihologia empirică a cunoaşterii n u va putea să înlocuiască fil osofia cunoaşteri i şi reciproca. Cercetări le psihologice vor fi însă în măsură să ridice noi probleme în faţa teoreticienilor cunoaşterii. I nvers, psihologii vor fi stimula ţi şi orientaţi în cercetările lor de ideile f01mulate de către fi losofi . Criteri ile acceptări i sau bunei întemeieri a opi niilor, criterii formulate de filosofi, vor putea fi astfel nu numai confirmate, dar şi criticate în lumina rezultatelor cercetări i empirice a proceselor şi mecanismelor reale de constituire a opi niilor. Autorii care propun teorii analitice, normative ale cunoaşterii, susţi n că toate proiectele de natural izare a cpistemologiei ar fi împovărate de păcatul circul arităţii . Ei subl i n iază cu insistenţă că rezultatele cercetării empirice a cunoaşterii sînt socotite demne de încredere numai datorită apl icări i spontane sau conştiente a unor criteri i de bună întemeiere ce vor fi formulate explicit şi anal izate în teorii filosofice cu caracter normativ. Invers, datele cunoaşterii empirice nu ar putea oferi baza necesară pentru confirmarea sau critica unor idei epistemologice. Întemeierea sau justificarea reprezi ntă, în acest sens, o condiţie a oricărei cunoaşteri cu valoare obiectivă despre fapte. Şi metodele cunoaşterii şti inţifice se cer a fi întemeiate. Nu se poate spune că c ineva realizează o activitate de cunoaştere dacă nu are o reprezentare preliminară, cît ar ti ea de vagă şi de primitivă, cu privire la ceea ce este un bun temei în măsură să sprij i ne

\

1 H.

Kornblith, Op. cir. , p.

5.

·

ÎNTE M E I E R EA CU NOAŞTE R I I

1 93

o opinie despre fapte. Teoria cunoaşterii , ca examinare esistematică a condiţiilor şi ceri nţelor întemeierii opi niilor noastre, poate să fie, aşadar, în mod îndreptăţit calificată drept instanţa supremă de j udecată a tuturor pretenţiilor de cunoaştere. Natural izarea epistemologiei, orien tarea spre el aborarea teoriei cunoaşterii ca parte a cunoaşterii , a şti inţei, pe acel aşi plan cu toate domeniile cunoaşteri i , ar echi vala cu o reîntoarcere la psihologismul care a domi nat filosofia cunoaşteri i acum un secol şi s-ar expune criticilor formul ate încă de pe atunci de Frege sau Husserl la adresa psihologismulu i . Este tocmai ceea ce nu pot accepta criticii noii orientări epistemologice: "A abandona tentativa tradiţională a fi losofiei de a oferi o j ustificare sistem atică a cunoaşterii omeneşti, în special a pri ncipiilor fundamentale ale ştiinţei , înseamnă a comite o sinucidere la u n n i vel înalt" 1 • Din această perspectivă naturalizarea epistemologiei ar fi , aşadar, echivalentă cu refuzul uneia din dimensiunile esenţiale ale refleqiei filosofice - anal i za critică a condiţiilor de întemeiere şi validitate a tuturor cu noştinţelor despre fapte, a ştii nţei în genere. Răspunzînd unor asemenea întîmpinări , autorii care promovează naturalizarea epistemologiei observă că relaţia dintre norme epistemologice şi cercetări psihologice, în măsura în care se admite că există în genere norme şi criteri i ale întemeieri i cunoştinţelor, nu este una ierarhică, ci , mai degrabă, de echilibru prin răsfrîngere. Rezultatele cercetări i vor fi întemeiate prin raportare la o metodologie pri mară, în mare măsură spontană. Noi rezul tate ale cercetări i pot conduce apoi la o reconsiderare a normelor şi criteriilor de bună întemeiere. Reprezentări le cu pri vire la condiţiile cunoaşteri i ale cercetători lor din era newtoniană a şti inţei exacte îndreptăţeau convingerea că mecanica lui Newton nu va putea fi niciodată înlocuită. Atunci cînd fi zicienii au admis că mecanica lui Newton trebuie înlocuită în anumite domeni i ale cercetări i naturi i cu o altă teorie, aceasta a însemnat şi schimbarea reprezentării mai vechi asupra cunoaşteri i . Ins i stenta criticilor naturali zări i epi stemologiei asupra faptului că orice formă de circularitate, inclu siv acea circularitare pe care o implică echilibrul prin răsfrîngere, este inacceptabilă, pare să i ndice că această controversă este susţi nută de reprezen tări diferite asupra raţionalităţii umane. Cei care resping ab initia proiectul natural izări i epistemologiei , susţi nînd că filosofia cunoaşteri i este, prin natura ei, o discipli nă normativă, pornesc de la un concept strict, sever al raţionalităţi i . Este un concept incompatibil în aceeaşi măsură cu întemeierea circul ară, ca şi regresul la infi n i t. Dimpotrivă, autorii care propun epistemologii descriptive, naturalizate, susţi n un concept mai tolerant al raţional ităţii care ne îngăduie să distingem între o circularitate " vicioasă" şi una "virtuoasă" . Ca şi alte asemenea controverse, această dispută metaepistemologică pare să tie susţinută de opţiuni prealabile, de cele mai multe ori tacite.

1 P. T.

Sagal. Naturalistic

Epistemolol{y and the Harakiri of' Philosophy.

în (cds . )

A . Shimony, D. Nai ls,

Naturalistic Epistenwlogy, D. Reidel, Dordrecht, Boston, Lancaster, Tokyo, 1 987, p . 32 1 .

COGNITIO. 0 I NTRODUCERE C R ITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTE R I I

1 94 1 2.

Este posibilă o teorie generală a cunoaşterii şi întemeierii epistem ice?

Teori a cunoaşteri i , ca dome niu central al fi losofiei teoretice, aşa cum a fost ea gîndită pentru prima dată Kant şi consacrată în trad iţia neokantiană precum şi în trad iţia fi losofi ei anal itice a secolului nostru, a fost caracterizată drept "o încercare de a asigura sau de a contesta pretenţi ile de cunoaştere ale ştii nţei, moral ităţii, artei sau rel igiei" 1 • Kant a dat, de fapt, o expresie mai clară unei intent i i c e s e profi lează dej a în fi losofia secolului al XVII-lea, îndeosebi în gîndirea lui Descartes. Filosofia cunoaşterii s-a dezvoltat într-o traditie cultural ă mai cupri nzătoare, o traditie caracteri zată pri n tendi nta de a opune cunoaşterea acţiunii şi teoria practic i i . Clasicii filosofiei cu noaşteri i s-au concentrat asupra determ i nării surselor ultime ale autoritătii epistem ice, pe care au identificat-o fie în real ităţi mi ntale i reductibile (idei înnăscute, date pure ale simţurilor), fie în precond itii ale posibilitătii experienţei . Centrarea asupra l imbaj ul u i lasă neati nsă această problematică carteziană şi kantiană. Faptul că obiectul anal i zei nu mai sînt reprezentări mintale, ci reprezentări l i ngvi stice nu este, d i n acest pu nct de vedere, esential. Supoziţia fundamental ă a gîndirii moderne, care a conferit prestigiu şi autoritate ideii teoriei cunoaşteri i, este că ar exista criterii universale ale întemeieri i , aceleaşi pentru orice domeniu al cunoaşteri i , pentru trecut, prezent şi viitor. Reacţia împotriva ideal ismului absolut, aşa cum s-a expri mat ea pri n fi losofia neokantiană şi pri n curentel e pozitiviste de gîndire ale secolului trecut, a reprezentat un moment important în consolidarea pozi tiei teoriei cunoaşterii ca o d i scipl ină fi losofi că autonomă. Repunerea în drepturi a gîndirii critice a lui Kant, cercetarea metod ică a conditiilor, întinderi i şi l i m itelor unei cunoaşteri cu valoare obiecti vă constituia un răspuns la acceptarea neproblematică a pretenţii lor "gîndirii pure" de a · cunoaşte neconditionatu l , absolutul . Construcţiile filosofice care nu sînt precedate de o cercetare si stematică a conditiilor cunoaşterii obiective vor fi respi nse din capul locului ca nelegitime. Î n măsura în care pretinde să fi e ştiintă, cunoaştere cu valoare obiectivă, fil osofia va trebui să fie precedată de anal iza conditii lor şi criteri ilor cunoaşteri i obiecti ve. Numai pri ntr-o asemenea anal i zaă va putea gîndirea cri tică să se pună la adăpost, o dată pentru totdeauna, de pretenti ile dogmatice ale fi losofiei de si stem . C h i ar şi e x p res i a teo rie a cunoaşterii (Theorie der Erken n tnis, Erkenntnisthcorie) s-a i mpu s. se pare. în acest context de preocu pări . Într-un articol cu privire l a istori a expresiei teoria cunoaşterii. pu b l i c at în 1 876, R udolf Seydel a semnalat un schi m b de scrisori între l m manucl Hennann Fichte şi Christi a n H crmann Weisse a că ru i temă este întemei ere a pre tenti i lor de c unoa ş te re ale fi losofi e i . S e yde l re latează: "Fichte se s tr � duia . d ej a din mai 1 830. să-I înd ep ăr te ze ş i mai mult de Hegel pe pri etenul şi tovarăşul său în lupta împotriva panlogismului hegelian, susti nind că si stemu l fi losofiei n u trebuie să în ceapă . cum voia încă în acel aşi timp Weisse. cu o logică obiecti vă. metafi zică. c i , mai dcgrahă, întî i e t ate a trebu i e să o pri m e as că o > ( Vorwissensclwji), o « Ş t i i ntă

1 R.

Ro11y. Philo.