Civilizația Renașterii [2, 1st edition] [PDF]

La Civilisation de la Renaissance, Paris: Les Editions Arthaud, Paris, 1964; 1967. trans. Civilizaţia Renaşterii, vol. I

136 6 11MB

Romanian Pages 381 Year 1995

Report DMCA / Copyright

DOWNLOAD PDF FILE

Papiere empfehlen

Archeologie vědění [1st edition]

101 60 40MB Read more

Poetica reveriei [1st edition]

121 98 4MB Read more

Despre fotografie [1st edition]

121 33 6MB Read more

India [1st edition]

115 31 12MB Read more

Crizele republicii [1st edition]

113 45 5MB Read more

Dimitrie Cantemir [1st edition]

113 66 53MB Read more

Oceanografie. eseuri [1st edition]

100 11 7MB Read more

Ordinea discursului [1st edition]

101 28 2MB Read more

Norii [1st edition]

103 34 2MB Read more

Despre Tăcere [1st edition]

119 58 1MB Read more

Civilizația Renașterii [2, 1st edition] [PDF]

Author / Uploaded
Jean Delumeau

Commentary
scanat PDF

0 0 0
Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden

Datei wird geladen, bitte warten...

Zitiervorschau

JEAN DELUMEAU La Civilisation de la Renaissance © Les Editions Arthaud, Paris-, 1984.

Toate drepturilţ, asupra prezentei ediţii în limba română sînt rezervate Editurii Meridiane.

Jean Delumeau

civilizaţia renaşterii Volumul// Traducere de DANOHELARU

EDITURA MERIDIANE BUCUREŞTI, 1995

Pe copertă:

ulei

RAFAEL, Logodna Fecioarei, 1504, pe panou, 170 x 117 Pinacoteca

rimească pensiune la directorul colegiului sau l�··un pr�fesqr care fie că locuia în oraş, fie că stătea în incintă. In schimb, internatul aşa cum îl cunoaştem astăzi, sub fofiŢla unui regim aplicat unei mase de elevi, nu s-a dezvoltat decît mult după secolul al XVI-lea. Ce loc mai · revenea, în acest sistem, preceptorului despre care ni s-a vorbit atît de mult în liceu la capi tolul despre umanism? Este adevărat că pedagogii ita lieni din . secolul al XV-lea, Vergerio, Bruni, Vittorino da Feltr.e şi Guarino erau de părere să se pună copilu lui preceptor înainte de zece ani. Erasmus, care a conr sacrat mai multe tratate problemei educaţiei, Vives* care a. fQst "cel mai fidel interpret şi comentator al · lui Erasmus", cardinalul Sadolet, autor al lJnui De liheris recte instituendis ( 1 533), au recqmandat� şi ei, precep tor, căci îi · dispretuiau pe dascălii de şcoală ai ·vremii şi ştiau că în general taţii de familie I'IU aveau timpul sau il'lstrucţia necesară pentru a deveni profesorii copiilor lor. În familia lui Thomas. Morus, cea mai cultivată în Anglia lui Henric af VIII-lea, se foloseau preceptori. În sîrrşit, Montaigne a avut, din cea mai · fragedă pruncie un preceptor german "care apoi a murit ac;operit de glo rie în Franţa, ignorînd cu totul limba noastră dar foarte bun cunoscător de latină". În profida acestor indicaţii, ar fi greşit să se-· subestimeze rolul preceptorilor jn vre mea Renaşterii. Vittorino da Feltre · şi Quarino da Ve rona au condus şi 'unul şi celălalt şcoli remarcabile, primul la Mantova, al doilea la Ferrara. Montaigne a ·

1 55

fost trimis de la şase ani la colegiul din Guyenne. Este adevarat că documentele secoiului al XVI-lea fac destul de frecvent aluzie la preceptor. Dar trebuie la fel de bine să · .se observe că termenul desemna atunci cel mai adesea fie un profesor de colegiu căruia i se încredinţa un copil în grijă, fie un coleg mai mare căruia o fami lie bogată_.îi oferea copilul său, ca să trăiască îmereună, să-1 supravegheze, să-1 ajute şi să-1 protejeze. In nici unul dintre aceste cazuri preceptorul nu se putea · substitui colegiului. , Ceea ce este de remarcat este că umaniştii, atunci cînd au tratat despre problemele de instrucţie şi de edu caţie, nu au avut în vedere decît copiii de familie bună. Învăţămîntul medieval, dimpotrivă, se adresa mai bucu-. ros copiil(:)r veniţi din toate mediile sociale, important fiind atunci să se livreze Bisericii clerici cît mai com petenţi. Cu certitudine că epoca Renaşterii a coincis cu o aristocratizare a culturii şi a mediilor intelectuale. O bună parte d� literaţii distinşi au preferat să trăiască pe la cîte o curte mai degrabă decît să profeseze. Cu drep tate a fost opus profesorul din Evul Mediu înconjurat de elevi şi asediat de aceştia, umanistului, "savant soli tar, în cabinetul său liniştit la îndemînă în mijlocul încăperii eliberate şi alese unde gîndurile îi zboară în voie" (J. Le Goff). Aşa }:a reprezentat Carpaccio* pe simtul Augustin, patronul umaniştilor. Erudiţii au avut tendinţa să aşeze între ei şi sbcietate ecranul cunoş tinţelor mitologice complicate şi subtilităţile .unui stil prea căutat. · În fine, lăsînd, pe seama prinţilor condu cerea vieţii civile, preferîn4 viaţa de la ţară celei de la oraş, unii intelectuali făceau elogiul lui otium şi s-au retras de la negotium, adică de la o viaţă activă, pro ducătoare de neplăceri. Montaigne a lăsat deoparte şi însărcinări şi onoruri pentru a redacta în tihnă Eseurile în turnul castelului, său. Totuşi ar fi eronat să se sche matizeze portretul umanistului. La sf'rrşitul secolului al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-fea, pe cînd Florenţa îşi apăra cu gelozie independenţa contra lui Visconti sau a regelui Neapolelui, umaniştii Repu blicii, Salutati, Bruni etc., au exaltat omul de acţiune şi educaţia care îl formează. Bruni scria în 1433 : "Cel mai mare filosof să se simtă în stare a deveni cel mai mare căpitan." Vittorino da Feltre, citîndu-1 pe Cicero, ·

1 56

afirma la rîndul său; "Toată gloria omului stă . î,n ac tiune." Încă din a doua jumătate a secolului al XV-lea, s-a produs cu siguranţă, în Italia şi la Florenta în par ticular, o anume repliere politică a umanismului. Gu vernele tiranice şi curtile princiare ale Renaşterii expli ca în mare parte âceastă semiabdicare a intelectualilor care i-au flatat pe eroii zilei ori s-au izolat în turnul lor de fildeş. Neoplatonismul florentin s-a putut reprezen ta în forma unei traduceri filosofice de atitudine poli tică reculeasă, într-o împrejurare în care Medici confis caseră guvernarea Republicii. Însă mulţi dintre umanişti au fost nişte persoane angajate. Erasmus, după ce a avut ezitări, s-a distins finalmente în contra lui Luther. Thomas Morus şi-a acceptat stoic decapitarea. Ronsard nu a rămas indiferent în faţa războaielor religioase. Ochino, Vermigli, Sozzini au fost nevoiţi să fugă din Italia pentru a scăpa de Inchiziţie. Şi aceasta deoarece mesajul umanist nu a rămas cantonat în cercuri strîmte, ci a impregnat treptat-toată civilizaţia europeană. Se cuvine de asemenea, recunos. cînd faptul subliniat mai sus despre 'anstocratizarea cul turii, să se aducă sub acest aspect clarificările care se impun. Căci cu siguranţă s,a găsit mai multă lume cul tivată în secolele al XVI-lea şi al ' XVII-lea decît între 1200 şi 1400. Dacă relativ puţini copii de extracţie modestă au avut acces la un nivel relativ superior de instruire, în schimb s-a produs o şcolarizare aproape masivă a claselor superioare dil) societate: nobilit:nea şi burghezia. Amănuntul are greutate şi nu a fost sublini at îndestulător. Încă din secolul al XV -lea, în Anglia ca şi în Franţa, familiile bogate au · acaparat bursele de constituire. Alteori de asemenea aceste burse au fost însuşite ca slujbe. de către acei clerici nestudenţi care beneficiau l?e vremea aceea de avantaje natural6 oferite de colegii. In orice caz, astfel . de burse, cărora un Stan donck din Montaigu încerca 'să le păstreze caracterul originar, au fost din ce în ce mai mult deturnate de la destinaţia lor iniţială care era aceea dec a-i ajuta pe tinerii săraci să-şi continue studiile. Se-găsesc numeroa se dovezi despre interesul nou pentru instrucţie al cla selor avute. La colegiul Navarra din Paris, începînd cu jumătatea secolului al XV-lea, s-au primit elevi cu plată şi bineînţeles că fiii de nobili şi de burghezi au dat 1 57

buzna. În 15 i 1 , pe cînd Aleandro l-a comentat PC? Ausonius, la colegiile Cambrai şi Marches, a avut. în faţă un public deosebit de elevat: "Eminenţe financia re, consilieri, avocaţi regalt ceva reetori, teologi, juris consulţi etc." Florimond de Raemond ne asigură că, după exemplul lui Francisc 1, "părinte şi restaurator al literelor", "marii seniori se împodobesc cu '"oameni docţi: aşa că în puţină vreme secolul acesta necioplit şi sălbatic s-a şlefuit". La drept vorbind această dorinţă de culturalizare nu a fost mereu dezinteresată. Negustori îmbogăţiţi, medici � avocaţi şi jurişti doreau să-şi dea copiii la învăţătură "ca să facă din ei purtători de robă şi să îi facă apţi pentru demnităţi". Celui care voia să facă o carieră se pare că i-a fost necesară de aici în.ainte o dovadă de .stăpînire a limbii latine. Blaise de Montluc a crezut . util să dea' avertismente nobilimii în această privinţă, iar acestea ne apar astăzi ca nişte semne ale vremii. "Vă sfătuiesc, scria el, seniori care aveţi cu ce şi care vreţi să vă împliniţi copiii în meseria armelor, să le daţi mai întîi literele. Multe dăţi, dacă sînt chemaţi în. slujbe au nevoie de ele .şi tare le sînt de folos. Şi se ştie că un om care are cap şi e la locul său reuşeşte mai bine în ce are de făcut decît altul." La mijlocul secolului al XVII-lea, un călător francez, Sorbiere, în torcîndu-se de dincolo de Canalul Mînecii, a scris: "Nobiiimea din Anglia este aproape toată savantă şi foarte luminată." Astfel, într-o civilizatie din ce în .ce mai laică şi din ce în ce mai puţin militară; instrucţiunea şi cultura pro fane au căpătat o importanţă crescîndă. Este ceea ce înţelegeau corpurile rimnicipale atunci cînd favorizau, încă din prima jumătate a . secolului al XVI-lea, crearea colegiilor de la AngoulemeA (15 16), Lyon ( 1 527), Dijon ( 1 53 1 ),, Bordeaux ( 1 534). In ţările catolice, iezuiţii , au Jost niarii agenţi ai difuzării învăţămîntului umanist. .Ordinul număra 125 colegii în 1574 şi 521 în 1 640. S-a calculat că la această ultimă dată, Prelaţii aveau ,cel puţin 150 000 de elevi. În tot cazul, Collegio romano aduna 2 000 în 1580 iar colegiul din Douai, cel mai prosper din Ţările de Jos, grupa, în 1 600, 400 de elevi umanişti, 600 la filosofie şi 100 la teologie. Iezuiţii aveau învăţămînt gratuit. Aşadar, clientela lor se recru ta obligatoriu din rîndul pătUŢilor cu dare de mînă, cu 1 58

deosebire din rîndul fiilor de "cavaleri". Cînd o fami. lie săracă abia dacă îşi permite. să·şi plaseze băiatul la un patron, şi asta foarte devreme. cum putea să îi treacă prin cap că ar putea să îi închirieze o cameră pentru a UlJlla ca elev cursurile unui · colegiu? De bună seamă că cifrele existente cu privire la universit�ţile din Oxford şi din Cambridge, ca şi cele despre inns of court, pen· tru sf'rrşitul secolului al XVI·lea şi prima jumătate a secolului al XVII·lea, demonstrează că tinerii intrau .în aceste aşezăminte într·o proporţie aproape anormal de ridicată pentru epocă: ceea ce a făcut posibilă înmul· ţ!rea instituţiilor grammar schools. Pe la 1 630, 2,5% dintre tinerii de şaptesprezece ani intrau la universitate, tot atîţia cît în 1 93 1 . Anglia urma să devină sub Ca· rol 1 ţara cea mai cultivată a Europei. Din ce clase sociale pr�veneau aceşti studenţi? Î,rimatriculările de la Oxford permit să se estimeze la 50% tinerii nobili, 9% fiii de clerici şi la 4 1 % copiii de "plebei". Se înţelege de la sine că în acest - din urmă caz era vorba de "ple· bei" mai acătării: comercianţi, magistraţi, intendenţi de mari domenii etc. Dovada este furnizată de faptul că, din 737 de studenţi "plebei�' înmatrlculaţi, între 1 622 şi 1 64 1 , la Brasenose, Oriel, Wadham College şi la Mag· dalen Hall, doar 172, adică 23 %, locuiau în oraş. Cei· lalţ_i veneau de la ţară. Nu puteau fi, cu rare excepţii, decît copii de ţărani simpli. Astfel 'că Renaşterea. a provocat o revoluţie cantita· tivă în domeniul instruirii, căci răspîndirea unui învă· ţămînt, pe' care astăzi l·am numi secundar, a crescut atunci considerabil. Dar cele care au profitat îndeosebi de această distribuţie lărgită a cunoştinţelor au fost clasele înstărite "" o nobilime care se primenea de jos şi o burghezie a cărei importanţă creştea fără încetare. . ·

•

Umanismul a făcut din instruire principalul mijloc de educaţie. El s·a plasat cu hotărîre pe planul moral şi. această luare de poziţie, care se situează în centrul dereglărilor Renaşterii _despre care S·a tot vorbit, a avut conse'cinţe incalculabile. A fost uria din marile opţiuni creatoare ale lumii moderne. Vittorino. da Feltre, care a scris în secolul al XV ·lea ,tratate despre educaţie, 1 59

afirma: "Nu · oricărui om îi este scris să se facă magistrat, doctor sau filosof şi să trăiască în prim planul scenei. Nu oricărui om i s-au hărăzit de la natură daruri excepţionale. Dar toţi cîţi ne aflăm am fost zămisliH pentru a trăi în societate şi pentru împlinirea datoriilor pe care aceasta le implică. Cu toţii sîntem răspunzători de influenţa personală care se răspîndeşte din noi." Pentru Vittorino, care dăduse şcolii sale din. Manto va numele siJDbolic de "casă a bucuriei", retorica şi li teratura vin cu mijloace proprii la formarea cetăţeanu lui. Latina - frumoasa latină clasică - îndrumă către virtute, căci modelează personalităţi echilibrate. În epoca umanismului s-a · considerat drept o certitudine faptul că vorbirea aleasă subîrlţelege o gîndire aleasă. Literatura înfrumuseţează spiritul. Cel care s-a hrănit cu autori buni şi căruia i-au devenit familiare delicatele fantasme ale poeziei va fi mai bun şi mai civilizat decît nefericitul şcolar a� scolasticilor pedanţi. lată în ce mod îl_ opune Rabeţais pe pajul Eudemon, car:e a umblat la o şcoală bună, micului Gargantua probozit pînă atunci de lecţiile unui ridicol pedagog de modă veche: de în dată ce este introdus, Eudem·on debitează un frumos discurs "cu aşa de curate mişcări, cu o pronunţie aşa de distinsă, cu un glas aşa de elocvent şi cu un limbaj aşa de gătit şi într-o latinească aşa de drăguţă că semăna mai bine cu un Gracchus, cu un Cicero sau cu un Emi lius de pe vremuri decît cu un băieţandru al veacului acest. În vreme ce toată isprava lui Gargatua a fost că s-a pus pe plîns ca o vacă, apoi că şi-a ascuns mutra în dosul tichiei şi că n-a fost chip să se scoată de la el o vorbuliţă mai mult decît un pîrţ de la un măgar mort'' \ (Gargantua, I, XV). Înainte de Rabelais, Erasmus pusese deja un accent apăsat pe virtuţile morale ale instruirii. Aceasta trebuie să dea copilului cunoaşterea Sfintei Scripturi, a înţe lepciunii antice şi, prin conjuncţia celo( două influenţe, sensul datoriei şi curăţenia inimii; bunuri la fel de . trebuincioase precum telmica profesională. Profesoruf - de preferinţă un preceptor - va preda latina prin metode directe şi conversaţia (de aici, în epocă, succe sul "discuţiilor", cele ale lui Erasmus însuşi, ale lui Cordier etc.). Dar el trebuia mai cu seamă să aleagă din textele studiate învăţătura morală pe care o conţin. În

·

1 60

discuţiunea Convivium religiosum se află această confi denţă: ,;Nu aş putea citi De amicitia, De o.fjiciis, Tus · culante quaestione.1· făr� să sărut din vreme în vreme exemplarul şi fără să venerez acest simt suflet animat de un suflu divin. Citind operele lui Cicero sau Ph,1tarh, simt cum mă fac mai bun." Pentru că latina este. vehiculul oricărei înţelepciuni antice şi creştine, elevul trebuia să vorbească fluent limba lui (;:icero şi a simtului Augustin. 1 se va preda şi limba greacă, dar într-un spirit diferit,' fără să se urmărească obţinerea în această limbă a unei măiestrii comparabile cu cea pe care i-o va putea da latina. Uma nistul din Rotterdam recomanda oarece familiaritate cu limba rgreacă din cauza luminii pe care o proiectează asupra Bibliei, asupra literaturii latine înseşi şi asupra subiectelor . ştiinţifice. Cu nuanţe asupra detaliului, ma joritatea pedagogilor din Renaştere, Vives, Sadolet, Cordier, Sturm etc., au conceput instrucţia asemenea lui Erasmus şi au considerat că ea trebuie să ducă la pie tate şi la practicarea vieţii creştine. Se înţelege că în aceste condiţii, învăţămîntul umanist nu a şovăit în a cenzura autorii puşi în mîna elevilor. Se înţelege de asemenea locul nou acordat istoriei, "slujitoarea eloc venţei", propedeutică la o cunoaştere a inimii omeneşti, comoară din care izvorăsc exemple nobue. ' O instrucţie orientată astfel către educaţie nu are alegere decît să producă erudiţie. Se caracterizează gre şit Renaşterea dacă se insistă pe cultura enciclopedieă a lui Alberti sau a lui Pico de La Mirandola şi pe imensele ambiţii intelectuat e ale lui Gargantua pentru fiul său. Montaigne rămînea ş� mai mult în linia peda gogiei umaniste atunci cînd îşi scria celebrul tratat De .1pre legile fundamentale ale �opiilor (Eseuri, I, XXVI): "Ne e uşor din cale-afară să-i învăţăm pe copii ştiinţa astrelor şi mersul celui de-al optulea cer înainte de a se ţine pe picioarele lor... " Abia cînd i se va spune ele vului "ce-i trebuie pentru a-l face mai deştept şi mai bun", cînd i se va ·putea spune "despre ce este aceea logică, fizică, geometrie, retorică şi ştiinţa pe care o va alege şi va avea mintea coaptă, abia atunci îi va da de rost. .. Sîntem deprinşi cu viaţa cînd s-a săvîrşit. O sută . de şcolari s-au umplut de sifilis înairite de a fi ajuns la lecţia din Aristotel despre cţ�mpătare." ·

·

1 61

Rabelais însuşi nu pierdea din vedere obiectivele esenţial morale ale instruirii. Scrisoarea lui Gargantua către· Pantagruel se terinina cu această concluzie: "Dar pentru căc;i, după cum spune mintosul de Solomon, sapienţa nu pofteşte defel într-un· suflet îndrăcit, iar ştiinţa fără . de conştiinţă nu este decît' pierzanie de ' suflet, îţi prinde bine să te pleci, să-I îndrăgeşti şi să te înspăimîntezi de Dumnezeu şi întru dînsul să-ti pui toate gindurile şi nădejdea toată; şi cu crezămînt înmuiat de milă, să-i fii slugă" ca să nu te strepezească vreodată păcatul." Se vede aşadar că instrucţia se integrează tot tim pul, în epoca umanismului, într-un program educativ. Erasmus nu s-a temut că decade cînd a dat în tratatul său Curtoazia puerilă sfaturi elementare - sau cel puţin aşa ne par - asupra ţinutei copi1ăreşti: să nu se stea cu muci la nas, ci să se folosească o batistă spre a-i în.depăria, ·să nu se umble cu obrajii umflaţi în semn de trufie, 'să nu se rîdă de vreo vorbă sau de vreun act obscen, să nu se trişeze la joacă 'şi să se ştie Cîteodată cum să se lase bătuţi "pentru ca j0aca să devină mai şăgalnică". Şi fiindcă era vorba de a educa, de a-l smulge pe copil unei educaţii prea intelectuale, prea colbăite şt prea stătute a modului scolastic, cum era să nu se manifeste preocupare pentru dezvoltarea persona lităţii fiziCe? Gargantua, încii adolescent şi între altele excelent muzician .ştia să înoolece şi. "un nărăvaş, ·un spaniolesc, un cal de . căruţă dar şi un cal. de regimt;nt, şi unde nu dădea cu dînsul o sută de fugi, şi-1 zbura prin a�ri, sărea toate rîpile, îl scobî1tîia peste gardJ.lri, îl întorcea ye loc şi dădea ocoale şi de-a dreapta Şi de-a stînga . In altă zi se muncea cu securea... Apoi repezea ţepuşa, scotea sab.ia . din teacă numai cu două mîini... fugărea cerbul... se juca de-a. mingioiul, îl trîntea ca să saie în văzduh, şi cu piciorul şi cu pumnul." Un contemporan cu Rabelais, englezul Thomas Elyot, a pledat 'şi el, într-o lucrare foarte răspîndită din colo de Canalul Mînecii, The Boke named the Gouver n �w (153 1 ) , pentru o educaţie completă. El recQman da, în maniera lui Erasmus, studierea vie a latinei cla sice, dar acorda în plus un loc important în activitatea zilnică a copilului muzicii, desenului şi exerciţiilor fizi ce. p in raţiur:ti morale, Montaigne a insistat aşişderea , .

.

1 62

pe necesitatea fortificării trupului: "Nu-i