Cinci ani la Cotroceni 973982496X [PDF]

Zitiervorschau

Scurtă biografie a autorului Iosif Boda s-a născut la 9 martie 1946, la Jibou, jud. Sălaj. În 1964 absolvă liceul teoretic din aceeaşi localitate şi promovează examenul de �dmitere la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti. În 1969, obţine licenţa în filosofie, specialitatea logica, cu lucrarea „Aspecte logice şi metodologice ale principiului identităţii la Leibniz". După absolvirea facultăţii, lucrează mai întâi ca sociolog la Centrul de cercetări pentru pro­ blemele tineretului, apoi ca asistent şi lector universitar la Catedrele de socio­ logie şi, respectiv, filosofie ale fostei Academii „Ştefan Gheorghiu". Din 1972, este secretar ştiinţific al Institutului de ştiinţe politice şi de studiere a proble­ mei naţionale, până la desfiinţarea acestuia. În perioada 1981-1982, a fost bursier al Guvernului francez, urmând o specializare în ştiinţe politice - tehnici de campanie electorală la Institutul de ştiinţe politice al Universităţii Sorbona, respectiv la Centrul de cercetare a vieţii politice franceze contemporane. După evenimentele din decembrie 1989, se face remarcat prin dis­ cursurile sale în cadrul CPUN, al cărui membru a fost. Din martie 1990, devine consilier al preşedintelui acestui organism de stat, Ion Iliescu. După alegerile din 20 mai 1990 şi după constituirea instituţiei prezidenţiale, devine directorul Direcţiei de informare, sinteze şi documentare a Preşedinţiei României. Coordonează din umbră o bună parte a strategiei de campanie prezidenţială a lui Ion Iliescu, în 1992, conducând nemijlocit Departamentul de analiză şi elaborare de programe. Din toamna aceluiaşi an, preia condu­ cerea Departamentului de politică internă a Preşedinţiei, devenind unul din­ tre cei cinci consilieri prezidenţiali principali. În 1994, a fost desemnat ambasadorul României în Elveţia, revenind de la Berna la sfârşitul primăverii lui 1996, moment în care a fost numit de Ion Iliescu directorul său de campanie pentru alegerile prezidenţiale. În toată această perioadă, se impune ca unul dintre analiştii vieţii politice româneşti urmăriţi şi ascultaţi cu atenţie. Analizele, interviurile şi eseurile sale politice au fost publicate de mai toate cotidianele şi periodicele centrale de diverse orientări doctrinare sau simpatii politice. În toamna lui 1996, s-a înscris în PDSR şi a candidat, al treilea pe lista din Bucureşti, pentru un post de deputat. La scurtă vreme după alegerile din noiembrie 1996, neînţelegerile dintre el şi o parte a conducerii PDSR au devenit o evidenţă. Solicitările lui de reformare a PDSR, de curăţire a par­ tidului de persoane corupte sau acuzate de corupţie, aroganţă, ciocoism, anchilozare în timp sunt tot mai dese şi mai imperative. Era evident că „divorţul" este iminent. Iosif Soda a părăsit PDSR, dar nu singur, în vara lui 1997. El este principalul artizan al desprinderii grupului Meleşcanu din PDSR şi al constituirii unei noi formaţiuni politice, pe care o botează „Alianţa pentru România".

Ios1F BooA

�,

'

Editura Evenimentul Românesc Bucureşti, 1999

Scurtă biografie a autorului Iosif Boda s-a născut la 9 martie 1946, la Jibou, jud. Sălaj. În 1964 absolvă liceul teoretic din aceeaşi localitate şi promovează examenul de �dmitere la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti. În 1969, obţine licenţa în filosofie, specialitatea logica, cu lucrarea „Aspecte logice şi metodologice ale principiului identităţii la Leibniz". După absolvirea facultăţii, lucrează mai întâi ca sociolog la Centrul de cercetări pentru pro­ blemele tineretului, apoi ca asistent şi lector universitar la Catedrele de socio­ logie şi, respectiv, filosofie ale fostei Academii „Ştefan Gheorghiu". Din 1972, este secretar ştiinţific al Institutului de ştiinţe politice şi de studiere a proble­ mei naţionale, până la desfiinţarea acestuia. În perioada 1981-1982, a fost bursier al Guvernului francez, urmând o specializare în ştiinţe politice - tehnici de campanie electorală la Institutul de ştiinţe politice al Universităţii Sorbona, respectiv la Centrul de cercetare a vieţii politice franceze contemporane. După evenimentele din decembrie 1989, se face remarcat prin dis­ cursurile sale în cadrul CPUN, al cărui membru a fost. Din martie 1990, devine consilier al preşedintelui acestui organism de stat, Ion Iliescu. După alegerile din 20 mai 1990 şi după constituirea instituţiei prezidenţiale, devine directorul Direcţiei de informare, sinteze şi documentare a Preşedinţiei României. Coordonează din umbră o bună parte a strategiei de campanie prezidenţială a lui Ion Iliescu, în 1992, conducând nemijlocit Departamentul de analiză şi elaborare de programe. Din toamna aceluiaşi an, preia condu­ cerea Departamentului de politică internă a Preşedinţiei, devenind unul din­ tre cei cinci consilieri prezidenţiali principali. În 1994, a fost desemnat ambasadorul României în Elveţia, revenind de la Berna la sfârşitul primăverii lui 1996, moment în care a fost numit de Ion Iliescu directorul său de campanie pentru alegerile prezidenţiale. În toată această perioadă, se impune ca unul dintre analiştii vieţii politice româneşti urmăriţi şi ascultaţi cu atenţie. Analizele, interviurile şi eseurile sale politice au fost publicate de mai toate cotidianele şi periodicele centrale de diverse orientări doctrinare sau simpatii politice. În toamna lui 1996, s-a înscris în PDSR şi a candidat, al treilea pe lista din Bucureşti, pentru un post de deputat. La scurtă vreme după alegerile din noiembrie 1996, neînţelegerile dintre el şi o parte a conducerii PDSR au devenit o evidenţă. Solicitările lui de reformare a PDSR, de curăţire a par­ tidului de persoane corupte sau acuzate de corupţie, aroganţă, ciocoism, anchilozare în timp sunt tot mai dese şi mai imperative. Era evident că „divorţul" este iminent. Iosif Soda a părăsit PDSR, dar nu singur, în vara lui 1997. El este principalul artizan al desprinderii grupului Meleşcanu din PDSR şi al constituirii unei noi formaţiuni politice, pe care o botează „Alianţa pentru România".

Ios1F BooA

�,

'

Editura Evenimentul Românesc Bucureşti, 1999

I. CONSILIER ÎN VREMURI DE TRANZIŢIE 1. ION ILIESCU - ,,OMUL EPOCII"? M-am înşelat oare?

.

.

© Copyright

Ed 1�ra Evenimentul Rom ânesc _

Pinfn Presei Libere nr. 1, corp B, et. 3, ca111. 344, 345, sector 1, Bucuresfi Tel./Fnx: 224.38.'25

ISBN

973-98249---6-X

„Când nu va mai avea nevoie de Ion Iliescu, România va fi trecut hopul". Această afirmaţie îmi aparţine. Din câte mi-aduc aminte, ideea mi-a trecut prima oară prin cap - şi am formu­ lat-o ca atare- pe la sfârşitul anului 1991. I-am mărturisit-o lui Lucian Avramescu, pe care l-am întâlnit într-un proces, în faţa procurorului Marian Nazat. Îl dădusem în judecată pe direc­ torul AM PRESS pentru o ştire insuficient verificată. Dar supărat eram pe sursă, nu pe canalul de comunicare. În faţa procurorului, am încetat să mai fim adversari. Aşa am descoperit nu doar un plăcut interlocutor, ci şi un bun cunoscă­ tor al dedesubturilor politicii. S-a născut atunci un amplu inter­ viu, pe care gazetarul Lucian Avramescu l-a publicat în trei numere succesive în „Tmeretul Liber". Una dintre ideile de bază era tocmai cea formulată mai sus. Am reluat-o şi în campania electorală din 1996, de data aceasta cu un plus de precizie. Într-o dezbatere cu doamna Zoe Petre, principalul consilier al candidatului Emil Constantinescu, în care ne duelam în numele şi în favoarea şefilor noştri, încercam să o intimidez, zadarnic, după cum se va dovedi, pe redutabila mea adversară, cu opinia că România va trece hopul în anul 2000. Cu Ion Iliescu preşedinte, se înţelege. 5

I. CONSILIER ÎN VREMURI DE TRANZIŢIE 1. ION ILIESCU - ,,OMUL EPOCII"? M-am înşelat oare?

.

.

© Copyright

Ed 1�ra Evenimentul Rom ânesc _

Pinfn Presei Libere nr. 1, corp B, et. 3, ca111. 344, 345, sector 1, Bucuresfi Tel./Fnx: 224.38.'25

ISBN

973-98249---6-X

„Când nu va mai avea nevoie de Ion Iliescu, România va fi trecut hopul". Această afirmaţie îmi aparţine. Din câte mi-aduc aminte, ideea mi-a trecut prima oară prin cap - şi am formu­ lat-o ca atare- pe la sfârşitul anului 1991. I-am mărturisit-o lui Lucian Avramescu, pe care l-am întâlnit într-un proces, în faţa procurorului Marian Nazat. Îl dădusem în judecată pe direc­ torul AM PRESS pentru o ştire insuficient verificată. Dar supărat eram pe sursă, nu pe canalul de comunicare. În faţa procurorului, am încetat să mai fim adversari. Aşa am descoperit nu doar un plăcut interlocutor, ci şi un bun cunoscă­ tor al dedesubturilor politicii. S-a născut atunci un amplu inter­ viu, pe care gazetarul Lucian Avramescu l-a publicat în trei numere succesive în „Tmeretul Liber". Una dintre ideile de bază era tocmai cea formulată mai sus. Am reluat-o şi în campania electorală din 1996, de data aceasta cu un plus de precizie. Într-o dezbatere cu doamna Zoe Petre, principalul consilier al candidatului Emil Constantinescu, în care ne duelam în numele şi în favoarea şefilor noştri, încercam să o intimidez, zadarnic, după cum se va dovedi, pe redutabila mea adversară, cu opinia că România va trece hopul în anul 2000. Cu Ion Iliescu preşedinte, se înţelege. 5

Dar prognozele în politică se împlinesc, vai!, mai rar chia r d ecât în mete orologi e. Iar când e vorba d e lumea noastră politică, atât de instabilă şi de alun ecoasă, a te hazarda să �aci pronosticuri, pornind d e la principii şi raţionamente logice, îns eamnă a-ti asuma riscul de a fi contrazis de evoluţiile reali­ tăţii, care as�ultă pa rcă de alte reguli. Excepţie nu a făcut nici această predicţie a mea. Aş putea să mă justific invocând pro­ feţii niciodată adeve rite, un ele lansat e chiar de Ion Iliescu, ori altele aparţinând lui Corneliu Coposu, doi lideri care au domi­ nat câmpul politic al ultimilor ani. Dar greşelile altora nu le scuză pe al e noastre. De fapt, stau şi mă întreb: m-am înşelat oare cu adevărat sau e numai o impresi e? Pentru că, deşi evenimentele m-au contrazis în ceea ce prive şte aleg erea lui Ion Iliescu în 1996, ca preşedinte, nu e sigur că "România a trecut hopul", aşa cum suna partea a doua a previziunii mele din 1991. Dacă este ad evă rat că România a trecut cu bine testul alternanţei la guve rnare", dovedind că instituţiile democratice funcţion ează, ea nu a reu­ şit încă să treacă proba mult mai dificilă a reformei econo mice. Pentru a trece şi de acest examen, ţara şi-a exprim at voinţa de a schimba „regimul Iliescu" şi de-a aduce la cârm ă un alt echipaj al clasei politice . Când scriu aceste rânduri nu am încă sufi­ ci ente el emente p entru a aprecia dacă opţiune a electoratului a fost inspirată sau nu. Şi apoi, de şi nu mai cred în deviza roman­ tică după care poporul ar e întotd e auna dreptate, trebu ie să acceptăm că, în regimurile democr atice actu ale, verdictul sta­ tistic al urnelor hotărăste destinul unei comunităti nationale aşa cum altădată voinţa z eilor, tălmăcită prin semn e şi oracole, era o s entinţă implacabilă p entru muritori. Aşa încât, rămâne ca viitorul să decidă dacă am avut e p �� tate sau nu în 1991. Oricum, cartea de faţă exprimă percep­ ţiile m ele de atunci, nu p e cele d e astăzi, când schimbarea" puterii s-a produs, iar Ion Ili escu nu mai e preş e dinte al Româ­ ni ei. Domnia-sa se zbate acum, încă fără succ es vizibil si recu­ noscut, să reformeze PDSR-ul. Chiar dacă între timp mi-� mai 11

,

,

11

6

,

f

schimbat opiniil e despre domnia-sa şi despre lum ea politică românească, încerc să refac stările de spirit pe care le trăiam atunci, în '90 şi în anii ce au urmat, fără să rescriu istoria de-a-ndoaselea, cu mintea de pe urmă. Nici nu ar fi posibil să mă detaş ez de întâmplăril e pe care le voi relata, pentru că am fost implica t af e ctiv în el e şi modul cum le-am simţit atunci mi-a influenţat gândirea şi conduita. D e aceea, nici nu doresc altc eva decât să înfăţişez lucrurile asa cum le ved eam în mom entul în care s-au produs, să prezint viziunea mea şi imagin ea mea d espre e le, c�re comportă, în chip fatal, şi o anume doză de subi ectivitat e. Imi asum ac eastă p erspectivă şi nu voi reveni asupra celor p e care le scriu în momentul de faţă, indif erent de surprizele p e car e ni le poat e aduce viitorul si indif erent cum vor fi inter pretate şi apreciate. în fond, acest; relatări şi re constituiri fragmentare reprezintă adevărul meu despre evenimentele pe care le-am trăit şi nu văd de ce aş aspira la o privire din afară asupra lor, o privire absolut obi ectivă, pe care nu am avut-o nici în mom entul cînd le-am trăit şi poate că nu o am nici acum, oricât de detaşat şi de raţional mi-am închipuit de regulă că sunt. De aceea, pentru a înce rca un răspuns la întrebarea dacă m-am înşelat sau nu cu privire la rolul is toric al lui Ion Ili escu, trebuie să mă întorc, în timp, la numeroase fapte şi întâmplări din istoria noastră postrevoluţionară.

După explozie, în nebuloasa CPUN-ului Cu ce să înce p? Cu începutul, evident, cu explozia re­ voluţiei. ,,Doamn e, am scăpat de tiranie!" - ac es ta era senti­ mentul colectiv. Un imens oftat de uşurare a străbătut România. Ce a urma t, asta e, într-ad evăr, o pov este. După revoluţia care a bulve rsat şi zăpăcit întreaga soci­ etat e , România a intrat în faza d e nebuloasă cosmogonică. Savanţii au reconstituit gen eza univ ersului nostru şi au ajuns la concluzia că evoluţia sa, pe un anumit vector, a fost hotărâtă de 7

Dar prognozele în politică se împlinesc, vai!, mai rar chia r d ecât în mete orologi e. Iar când e vorba d e lumea noastră politică, atât de instabilă şi de alun ecoasă, a te hazarda să �aci pronosticuri, pornind d e la principii şi raţionamente logice, îns eamnă a-ti asuma riscul de a fi contrazis de evoluţiile reali­ tăţii, care as�ultă pa rcă de alte reguli. Excepţie nu a făcut nici această predicţie a mea. Aş putea să mă justific invocând pro­ feţii niciodată adeve rite, un ele lansat e chiar de Ion Iliescu, ori altele aparţinând lui Corneliu Coposu, doi lideri care au domi­ nat câmpul politic al ultimilor ani. Dar greşelile altora nu le scuză pe al e noastre. De fapt, stau şi mă întreb: m-am înşelat oare cu adevărat sau e numai o impresi e? Pentru că, deşi evenimentele m-au contrazis în ceea ce prive şte aleg erea lui Ion Iliescu în 1996, ca preşedinte, nu e sigur că "România a trecut hopul", aşa cum suna partea a doua a previziunii mele din 1991. Dacă este ad evă rat că România a trecut cu bine testul alternanţei la guve rnare", dovedind că instituţiile democratice funcţion ează, ea nu a reu­ şit încă să treacă proba mult mai dificilă a reformei econo mice. Pentru a trece şi de acest examen, ţara şi-a exprim at voinţa de a schimba „regimul Iliescu" şi de-a aduce la cârm ă un alt echipaj al clasei politice . Când scriu aceste rânduri nu am încă sufi­ ci ente el emente p entru a aprecia dacă opţiune a electoratului a fost inspirată sau nu. Şi apoi, de şi nu mai cred în deviza roman­ tică după care poporul ar e întotd e auna dreptate, trebu ie să acceptăm că, în regimurile democr atice actu ale, verdictul sta­ tistic al urnelor hotărăste destinul unei comunităti nationale aşa cum altădată voinţa z eilor, tălmăcită prin semn e şi oracole, era o s entinţă implacabilă p entru muritori. Aşa încât, rămâne ca viitorul să decidă dacă am avut e p �� tate sau nu în 1991. Oricum, cartea de faţă exprimă percep­ ţiile m ele de atunci, nu p e cele d e astăzi, când schimbarea" puterii s-a produs, iar Ion Ili escu nu mai e preş e dinte al Româ­ ni ei. Domnia-sa se zbate acum, încă fără succ es vizibil si recu­ noscut, să reformeze PDSR-ul. Chiar dacă între timp mi-� mai 11

,

,

11

6

,

f

schimbat opiniil e despre domnia-sa şi despre lum ea politică românească, încerc să refac stările de spirit pe care le trăiam atunci, în '90 şi în anii ce au urmat, fără să rescriu istoria de-a-ndoaselea, cu mintea de pe urmă. Nici nu ar fi posibil să mă detaş ez de întâmplăril e pe care le voi relata, pentru că am fost implica t af e ctiv în el e şi modul cum le-am simţit atunci mi-a influenţat gândirea şi conduita. D e aceea, nici nu doresc altc eva decât să înfăţişez lucrurile asa cum le ved eam în mom entul în care s-au produs, să prezint viziunea mea şi imagin ea mea d espre e le, c�re comportă, în chip fatal, şi o anume doză de subi ectivitat e. Imi asum ac eastă p erspectivă şi nu voi reveni asupra celor p e care le scriu în momentul de faţă, indif erent de surprizele p e car e ni le poat e aduce viitorul si indif erent cum vor fi inter pretate şi apreciate. în fond, acest; relatări şi re constituiri fragmentare reprezintă adevărul meu despre evenimentele pe care le-am trăit şi nu văd de ce aş aspira la o privire din afară asupra lor, o privire absolut obi ectivă, pe care nu am avut-o nici în mom entul cînd le-am trăit şi poate că nu o am nici acum, oricât de detaşat şi de raţional mi-am închipuit de regulă că sunt. De aceea, pentru a înce rca un răspuns la întrebarea dacă m-am înşelat sau nu cu privire la rolul is toric al lui Ion Ili escu, trebuie să mă întorc, în timp, la numeroase fapte şi întâmplări din istoria noastră postrevoluţionară.

După explozie, în nebuloasa CPUN-ului Cu ce să înce p? Cu începutul, evident, cu explozia re­ voluţiei. ,,Doamn e, am scăpat de tiranie!" - ac es ta era senti­ mentul colectiv. Un imens oftat de uşurare a străbătut România. Ce a urma t, asta e, într-ad evăr, o pov este. După revoluţia care a bulve rsat şi zăpăcit întreaga soci­ etat e , România a intrat în faza d e nebuloasă cosmogonică. Savanţii au reconstituit gen eza univ ersului nostru şi au ajuns la concluzia că evoluţia sa, pe un anumit vector, a fost hotărâtă de 7

interactiunile fulgerătoare ale particulelor elementare din ,,primeie trei minute" de după Bi�-B�g. C� îngăduinţă pen­ tru această analogie, aş spune că ş1 traiectona pe care a luat-o România în aiili tranziţiei a fost decisă, în bună măsură, de combinaţia unor evenimente majore şi minore, care s-au derulat cu repeziciune în haosul primelor trei-patru luni de după explozia din decembrie 1989. Atunci au început şi raporturile mele postdecembriste cu domnul Ion Iliescu. Era în anul 1990, pe vremea faim osului CPUN, când preşedintele, pe atunci provizoriu, al ţării, m-a chemat să lucrez pentru domnia-sa. Este ceea ce numescI în sinea mea, a doua deturnare de la rosturile mele de dragul omului Ion Iliescu. Eram şi eu membru al CPUN, nu din part ea FSN, ci din partea Par�dului Democrat al Muncii, pe care l-am înfiinţat pe �at� de �5 ianuarie 1990, cu un grup de prieteni şi par teneri de 1de1. Deşi PDM era gândit, prin documente le fondatoare, în ori­ zontul social-democraţiei moderne, cu deli mitări transante fată de orice idee nostalgică, înaintea alegerilo r din mai' 1990 a� abandonat partidul, împrew1ă cu cei care au contribuit la înte­ meierea lui, pentru că, treptat, fără să ne dăm seama, condu­ cerea a fost acaparată de o seamă de activisti din vechea gardă". Oameni care l-au şi dus spre transfo�area Î� ulte­ rioară în PSM. Un alt segment al PDM , în frunte cu actualul deputat George �erban, a fuzionat apoi cu Partidul Democrat. Dar, pe lângă faptul că eram reprezentant ul unui partid în CPUN, aj�nsese� şi expert al acelui min iparlament, angajat nu de preşedu:i-te, ci d w1ul dintre vicepreş edinţi, Karoly Kira!y. : Nu eram smgurul m această dublă ipos tază: Adrian Năstase Ioan Mircea Paşcu, Vasile Secăreş, Var ujan Vosganian, Adria� Severu:1, ca să citez doar câteva num e notorii, împărtăşeau a�ee�ş1 soarta,v de membri şi, totodat ă, experţi ai CPUN, cu difente atribuţii. Cân� preşedintele m-a chemat să mer g alături de dom­ . rua-sa, a1unsesem de acum la ideea că politica este asemenea 8

unei curtezane: se uită galeş la cei tineri, dar se oferă doar băr­ baţilor experimentaţi. Peste ani, Octavian Paler avea să �ă- facă raf de la înălţimea unei instanţe morale, pentru aceasta idee, �oa;e nu tocmai fericit formulată. Dar nu a�� nici azi, 1;1o�ve _ serioase să mă dezic de ea: era rodul observam atente a mtarn� plărilor lumii noastre postdecembriste, dar şi al unor lectun destul de întinse. Găseam atunci că preşedintele Ion Iliescu avea, nu numai sub raport biologic, dar şi sub raport politic, vârsta potrivită să ia în brate o asemenea curtezană. Domnia-sa avea experienţa politică �ecesară pentru îndeplinirea unui post de �a�� răspundere. Era atunci poate chiar singura persoană md1cata pentru aşa ceva. Venea, astfel, exact la �velul orizontului de aşteptare al românilor. Apoi, circulau mai de �emult, nu doa� în 1989, ci şi înainte, zvonuri după care Ion Iliescu ar putea fi singurul succesor la conducerea României, pentru că ar fi f?st coleg de facultate şi prieten cu Miliail Gorbaciov, foarte bme văzut atunci de români. Aceste zvonuri circulau mai cu seamă în rândul nomenclaturiştilor, dar şi al intelectualităţii. Dacă asemenea idei au fost lansate, cum s-a spus mai târ­ ziu, de Securitate, înseamnă că temuta poliţie politică i-a făcut, voluntar ori ba, un serviciu istoric omului politic Ion Iliescu. E locul să ne amintim că si un gânditor de faimă europeană, aflat în culmea gloriei, cred�a atunci că, după Ceauşe scu, la �ârma _ României va veni Ion Iliescu. ,,De multă vreme ştiam că singura salvare a României este Jon Iliescu". A spus-o nimeni altcineva decât Emil Cioran. Ion Iliescu apărea, cu adevărat, drept "omul epocii". Al epocii de tranziţie de la dictatură la democr� ţi: şi libertate. ?i a fost, cred eu, exact acel om de care Romama avea nevme atunci. Cei care se îndoiesc de acest lucru ar trebui să se întrebe ce era mai bine pentru România: să navigheze pe apele învolbu­ rate ale tranzitiei având la cârmă un om cu experienţă politică, un om echilib�at, prudent şi temător, cum a fost Ion Iliescu, sau 9

interactiunile fulgerătoare ale particulelor elementare din ,,primeie trei minute" de după Bi�-B�g. C� îngăduinţă pen­ tru această analogie, aş spune că ş1 traiectona pe care a luat-o România în aiili tranziţiei a fost decisă, în bună măsură, de combinaţia unor evenimente majore şi minore, care s-au derulat cu repeziciune în haosul primelor trei-patru luni de după explozia din decembrie 1989. Atunci au început şi raporturile mele postdecembriste cu domnul Ion Iliescu. Era în anul 1990, pe vremea faim osului CPUN, când preşedintele, pe atunci provizoriu, al ţării, m-a chemat să lucrez pentru domnia-sa. Este ceea ce numescI în sinea mea, a doua deturnare de la rosturile mele de dragul omului Ion Iliescu. Eram şi eu membru al CPUN, nu din part ea FSN, ci din partea Par�dului Democrat al Muncii, pe care l-am înfiinţat pe �at� de �5 ianuarie 1990, cu un grup de prieteni şi par teneri de 1de1. Deşi PDM era gândit, prin documente le fondatoare, în ori­ zontul social-democraţiei moderne, cu deli mitări transante fată de orice idee nostalgică, înaintea alegerilo r din mai' 1990 a� abandonat partidul, împrew1ă cu cei care au contribuit la înte­ meierea lui, pentru că, treptat, fără să ne dăm seama, condu­ cerea a fost acaparată de o seamă de activisti din vechea gardă". Oameni care l-au şi dus spre transfo�area Î� ulte­ rioară în PSM. Un alt segment al PDM , în frunte cu actualul deputat George �erban, a fuzionat apoi cu Partidul Democrat. Dar, pe lângă faptul că eram reprezentant ul unui partid în CPUN, aj�nsese� şi expert al acelui min iparlament, angajat nu de preşedu:i-te, ci d w1ul dintre vicepreş edinţi, Karoly Kira!y. : Nu eram smgurul m această dublă ipos tază: Adrian Năstase Ioan Mircea Paşcu, Vasile Secăreş, Var ujan Vosganian, Adria� Severu:1, ca să citez doar câteva num e notorii, împărtăşeau a�ee�ş1 soarta,v de membri şi, totodat ă, experţi ai CPUN, cu difente atribuţii. Cân� preşedintele m-a chemat să mer g alături de dom­ . rua-sa, a1unsesem de acum la ideea că politica este asemenea 8

unei curtezane: se uită galeş la cei tineri, dar se oferă doar băr­ baţilor experimentaţi. Peste ani, Octavian Paler avea să �ă- facă raf de la înălţimea unei instanţe morale, pentru aceasta idee, �oa;e nu tocmai fericit formulată. Dar nu a�� nici azi, 1;1o�ve _ serioase să mă dezic de ea: era rodul observam atente a mtarn� plărilor lumii noastre postdecembriste, dar şi al unor lectun destul de întinse. Găseam atunci că preşedintele Ion Iliescu avea, nu numai sub raport biologic, dar şi sub raport politic, vârsta potrivită să ia în brate o asemenea curtezană. Domnia-sa avea experienţa politică �ecesară pentru îndeplinirea unui post de �a�� răspundere. Era atunci poate chiar singura persoană md1cata pentru aşa ceva. Venea, astfel, exact la �velul orizontului de aşteptare al românilor. Apoi, circulau mai de �emult, nu doa� în 1989, ci şi înainte, zvonuri după care Ion Iliescu ar putea fi singurul succesor la conducerea României, pentru că ar fi f?st coleg de facultate şi prieten cu Miliail Gorbaciov, foarte bme văzut atunci de români. Aceste zvonuri circulau mai cu seamă în rândul nomenclaturiştilor, dar şi al intelectualităţii. Dacă asemenea idei au fost lansate, cum s-a spus mai târ­ ziu, de Securitate, înseamnă că temuta poliţie politică i-a făcut, voluntar ori ba, un serviciu istoric omului politic Ion Iliescu. E locul să ne amintim că si un gânditor de faimă europeană, aflat în culmea gloriei, cred�a atunci că, după Ceauşe scu, la �ârma _ României va veni Ion Iliescu. ,,De multă vreme ştiam că singura salvare a României este Jon Iliescu". A spus-o nimeni altcineva decât Emil Cioran. Ion Iliescu apărea, cu adevărat, drept "omul epocii". Al epocii de tranziţie de la dictatură la democr� ţi: şi libertate. ?i a fost, cred eu, exact acel om de care Romama avea nevme atunci. Cei care se îndoiesc de acest lucru ar trebui să se întrebe ce era mai bine pentru România: să navigheze pe apele învolbu­ rate ale tranzitiei având la cârmă un om cu experienţă politică, un om echilib�at, prudent şi temător, cum a fost Ion Iliescu, sau 9

să aibă în frunte un lider radical, gata să dea curs unor impul­ suri conjuncturale, oricând riscante? Noi nu aveam un „echipaj" bine pregătit pentru această cursă periculoasă. Mai ales, nu aveam o clasă politică pregătită pentru a conduce pro­ cesul de tranziţie postcomunistă, aşa cum au avut unele ţări din jurul nostru. Existau, evident, şi la noi cercuri şi oameni cu mare deschidere intelectuală, oameni care gândeau în perspectivă, capete luminate care s-au opus, în maniera lor, mai mult sau mai puţin bizantină, dictaturii. Dar erau oameni fără experienţă politică şi instituţională, fără exerciţiul puterii efective. Oameni animaţi de un nobil idealism moral şi istoric, dar lipsiţi de un antrenament politic nemijlocit şi fără abilităţi pragmatice, atât de necesare când trebuie să rezolvi o problemă urgentă şi con­ cretă. Or, tranziţia nu. era doar o problemă de viziune, de proiecţie istorică, ci şi o problemă ce solicita soluţii practice, de natură legislativă, instituţională, administrativă şi economică. Nouă ne-a lipsit tocmai această abordare pragmatică a tran­ ziţiei, dar am avut, din belşug, abordări mitice, emoţionale, morale, justiţiare, superideologizante şi radicaliste. În această nebuloasă, Ion Iliescu a fost efectiv un „cap limpede", mai ales în probleme ce aveau implicaţii geopolitice pentru România. îmi amintesc de o discuţie pe care a avut-o preşedintele, în 1992, c;u prilejul unei vizite la Cluj-Napoca, cu faimosul gene­ ral Cheler, comandant al Armatei a 4-a a României. Generalul nu a acceptat ca la discuţie să participe alte notabilităţi. Dar a admis să fie de faţă un consilier prezidenţial. Eram doar trei persoane. La un moment dat, generalul a spus: ,,Domnule Pre$edinte, eu, dacă aveam comanda supremă, aş fi băgat de câteva ori până acum România fn război. Vă felicit că nu aţi fă-cut acest lucru". Deşi era un om al echilibrului, un politician cumpătat şi ex­ trem de prudent, domnul Ion Iliescu nu era doar un pudic Făt-Frumos politic. Era şi un mare idealist. I-am şi spus-o direct, cu sinceritate. Pentru a-i sugera că, tocmai de aceea, are

nevoie de şapte-opt oameni mai puţin pudici şi mai prag­ matici. Care să poată fi, la nevoie, înlocuiţi, dar nu aruncaţi peste bord. Oameni care să facă expertiza socială şi politică a schimbărilor atât de frământate şi de „nepregătite" în care a intr at societatea românească, o dată cu fractura istorică pe care o reprezenta revoluţia din decembrie 1989. Treptat, s-a convins că factorii de decizie politică şi noile instituţii democratice au nevoie de o asemenea expertiză, făcută de profesionişti în ştiin­ ţele sociale şi politice, de oameni care, fără ambiţia de a juca roluri politice în noua situaţie, ştiau - măcar din cărţi - cum funcţionează mecanismul unei societăţi democratice modeme, care sunt regulile, instituţiile şi procedurile ce trebuie introduse pentru a ieşi din structurile vechii societăţi, specialişti care aveau o reprezentare mai clară asupra diferenţelor dintre „ve­ chiul regim" şi lumea în care doream să intrăm, despre inter­ acţiunile complicate dintre sistemul politic şi realitatea socială. Militam, deci, pentru ceea ce s-ar putea numi o fundamen­ tare teoretică a politicilor de tranziţie, pentru utilizarea specia­ liştilor în stabilirea priorităţilor politice şi a măsurilor imediate, pentru a nu se lua decizii sub presiunea unor mişcări de stradă sau a unor impulsuri cu motivaţie strict conjuncturală. Pentru că, atunci, să ne amintim, societatea era total răvăşită şi „stra­ da" era în fierbere. Ea devenise o arenă a confruntărilor sociale, o tribună publică, dar nu şi o instituţie a dialogului social veri­ tabil. Era vremea mişcărilor sociale haotice, când puţini erau cei care aveau o idee clară despre ceea ce ne aşteaptă şi despre traseul pe care ar trebui să-l urmăm. Puterea provizorie, cu alcătuirea ei atât de eterogenă, era şi ea derutată, căuta repere şi obiective în ceaţa tot mai deasă a perioadei postrevoluţionare. încotro să o luăm? Ce trebuie făcut, în primele faze? Care sunt zonele favorabile schimbării şi care sunt cele care opun rezistenţă? Ce fel de schimbări trebuie să operăm mai întâi? Cu ce să începem, pentru a pune socie­ tatea pe o traiectorie durabilă şi care ar fi măsurile pe care le aşteaptă lumea occidentală din partea noastră? Astăzi, aproape

10

11

să aibă în frunte un lider radical, gata să dea curs unor impul­ suri conjuncturale, oricând riscante? Noi nu aveam un „echipaj" bine pregătit pentru această cursă periculoasă. Mai ales, nu aveam o clasă politică pregătită pentru a conduce pro­ cesul de tranziţie postcomunistă, aşa cum au avut unele ţări din jurul nostru. Existau, evident, şi la noi cercuri şi oameni cu mare deschidere intelectuală, oameni care gândeau în perspectivă, capete luminate care s-au opus, în maniera lor, mai mult sau mai puţin bizantină, dictaturii. Dar erau oameni fără experienţă politică şi instituţională, fără exerciţiul puterii efective. Oameni animaţi de un nobil idealism moral şi istoric, dar lipsiţi de un antrenament politic nemijlocit şi fără abilităţi pragmatice, atât de necesare când trebuie să rezolvi o problemă urgentă şi con­ cretă. Or, tranziţia nu. era doar o problemă de viziune, de proiecţie istorică, ci şi o problemă ce solicita soluţii practice, de natură legislativă, instituţională, administrativă şi economică. Nouă ne-a lipsit tocmai această abordare pragmatică a tran­ ziţiei, dar am avut, din belşug, abordări mitice, emoţionale, morale, justiţiare, superideologizante şi radicaliste. În această nebuloasă, Ion Iliescu a fost efectiv un „cap limpede", mai ales în probleme ce aveau implicaţii geopolitice pentru România. îmi amintesc de o discuţie pe care a avut-o preşedintele, în 1992, c;u prilejul unei vizite la Cluj-Napoca, cu faimosul gene­ ral Cheler, comandant al Armatei a 4-a a României. Generalul nu a acceptat ca la discuţie să participe alte notabilităţi. Dar a admis să fie de faţă un consilier prezidenţial. Eram doar trei persoane. La un moment dat, generalul a spus: ,,Domnule Pre$edinte, eu, dacă aveam comanda supremă, aş fi băgat de câteva ori până acum România fn război. Vă felicit că nu aţi fă-cut acest lucru". Deşi era un om al echilibrului, un politician cumpătat şi ex­ trem de prudent, domnul Ion Iliescu nu era doar un pudic Făt-Frumos politic. Era şi un mare idealist. I-am şi spus-o direct, cu sinceritate. Pentru a-i sugera că, tocmai de aceea, are

nevoie de şapte-opt oameni mai puţin pudici şi mai prag­ matici. Care să poată fi, la nevoie, înlocuiţi, dar nu aruncaţi peste bord. Oameni care să facă expertiza socială şi politică a schimbărilor atât de frământate şi de „nepregătite" în care a intr at societatea românească, o dată cu fractura istorică pe care o reprezenta revoluţia din decembrie 1989. Treptat, s-a convins că factorii de decizie politică şi noile instituţii democratice au nevoie de o asemenea expertiză, făcută de profesionişti în ştiin­ ţele sociale şi politice, de oameni care, fără ambiţia de a juca roluri politice în noua situaţie, ştiau - măcar din cărţi - cum funcţionează mecanismul unei societăţi democratice modeme, care sunt regulile, instituţiile şi procedurile ce trebuie introduse pentru a ieşi din structurile vechii societăţi, specialişti care aveau o reprezentare mai clară asupra diferenţelor dintre „ve­ chiul regim" şi lumea în care doream să intrăm, despre inter­ acţiunile complicate dintre sistemul politic şi realitatea socială. Militam, deci, pentru ceea ce s-ar putea numi o fundamen­ tare teoretică a politicilor de tranziţie, pentru utilizarea specia­ liştilor în stabilirea priorităţilor politice şi a măsurilor imediate, pentru a nu se lua decizii sub presiunea unor mişcări de stradă sau a unor impulsuri cu motivaţie strict conjuncturală. Pentru că, atunci, să ne amintim, societatea era total răvăşită şi „stra­ da" era în fierbere. Ea devenise o arenă a confruntărilor sociale, o tribună publică, dar nu şi o instituţie a dialogului social veri­ tabil. Era vremea mişcărilor sociale haotice, când puţini erau cei care aveau o idee clară despre ceea ce ne aşteaptă şi despre traseul pe care ar trebui să-l urmăm. Puterea provizorie, cu alcătuirea ei atât de eterogenă, era şi ea derutată, căuta repere şi obiective în ceaţa tot mai deasă a perioadei postrevoluţionare. încotro să o luăm? Ce trebuie făcut, în primele faze? Care sunt zonele favorabile schimbării şi care sunt cele care opun rezistenţă? Ce fel de schimbări trebuie să operăm mai întâi? Cu ce să începem, pentru a pune socie­ tatea pe o traiectorie durabilă şi care ar fi măsurile pe care le aşteaptă lumea occidentală din partea noastră? Astăzi, aproape

10

11

că am uitat confuzia şi deruta generală de atunci, haosul şi ne­ buloasa în care orbecăiam cu totii, tendintele contradictorii si ' ' ' starea de dezordine din societate. Cine să furnizeze repere, modele sau idei directoare? Îmi amintesc, străbătând cu gândul ceaţa anilor care au tre­ cut, că se discuta intens şi amatoristic despre „modelele" pe care ar trebui să le urmeze România în tranziţia sa postcomu­ nistă. Ion Iliescu a „scăpat", nu mai ştiu în ce discurs, ideea că noi trebuie să construim o „democraţie originală". Gata, Opo­ ziţia politică şi cercurile intelectuale „savante" au declanşat un război împotriva sa, pe motiv că preşedintele ar dori tm regim autoritar şi nedemocratic, un regim „neocomunist", aflat în sfera de influenţă a Moscovei. Nici acum, ca de altfel, nici în alte vremuri, nimeni nu şi-a luat răgazul şi nimeni nu a avut detaşarea de a judeca raţional această idee, de a vedea că ea nu avea nimic comun cu internaţionalismul bolşevic şi comunist, ci amintea mai degrabă de tendinţele şi de gesturile de „inde­ pendenţă" ale ţărilor care voiau să scape, în alte vremuri, de sub tutela Moscovei. Ideea unui model „propriu" de tranziţie spre capitalism şi spre un regim democratic era văzută ca o aberaţie şi ca o monstruozitate ideologică. Sunt convins că această idee, ce avea un „sâmbure raţional", dacă ar fi fost susţinută cu argumente credibile de un lider al Opoziţiei şi nu de Ion Iliescu, ar fi întrunit adeziunea unor cercuri largi ale lumii politice şi ale intelectualităţii. Aşadar, era nevoie mai mult ca oricând de formarea unor grupuri de specialişti care să producă strategii, programe şi prognoze pentru tranziţie. Domnul Ion Iliescu nu era omul ce trebuia convins de oportunitatea unor structmi de analiză politică şi socială, ci de necesitatea de a le închega şi insti­ tuţionaliza imediat - atunci, în perioada CPUN-ului, când totul era neclar şi confuz. Aşa cum a văzut o ţară întreagă prin intermediul televiziunii, şi mie mi s-a părut că, în dezbaterile care au agitat CPUN-ul, domnul Iliescu s-a dovedit a fi un om politic de excepţie, abil, inteligent şi responsabil, care i-a sm-

clasat, prin realism şi luciditate, pe partenerii şi/ sau adversarii săi, adesea ispitiţi de proiecte utopice şi fanteziste. Domnia-sa a ţinut cumpăna între impulsurile divergente ale grupurilor politice şi ale societăţii, a găsit calea de a împăca atitudini ce păreau ireconciliabile. A surprins adeseori lumea românească prin intuiţia şi capacitatea sa de a oferi soluţii de moment, armonizând tendinţe contradictorii ale unei societăţi care dorea să se schimbe, dar care nu ştia cum să procedeze, pentru că nimeni nu-i oferea un program limpede de schim­ bare, cu atât mai puţin o hartă a peisajului accidentat şi plin de capcane în care urma să înainteze. Structurile politice în for­ mare aveau nevoie de oameni care să ştie ce este de făcut, după cum societatea avea nevoie de instituţii care să gestioneze schimbarea. Şi, pentru a stăvili haosul, toate trebuiau făcute repede. În lunile de copilărie a democraţiei, pe vremea miniparla­ mentului, sporovăiam şi ne certam cu toţii ceasuri întregi pe câte o frază, pe câte un paragraf de lege, de ziceai că nu o să-i dăm de cap în veci. Apărea atunci domnul Ion Iliescu mereu cu o soluţie simplificatoare, o variantă abia cu ceva diferită de for­ mulele avansate de membrii CPUN-ului sau de jurişti de recunoscută competenţă şi punea, astfel, cap!t disputei, cu argumente de tăria evidenţei şi a bunului simţ. Intr-un cuvânt, îmi apărea ca un magnet puternic ce ordona pilitura de fier. Nu eram singular în această percepţie. În mediile intelec­ tuale în care mă învârteam nu cunoşteam pe nimeni care să fi văzut, atunci, pe altcineva în fruntea statului. Iar o astfel de receptare a personalităţii sale, amplificată de transmiterea la televiziune, până noaptea târziu, a certurilor interminabile din CPUN, unde Ion Iliescu apărea ca întruchipare a înţelepciunii şi moderaţiei, avea să vină la alegerile din mai 1990. Din ,,Duminica Orbului", cum avea să spună, Opoziţia a ieşit pro­ fund decepţionată, acuzând Puterea provizorie de fraude, deşi acele alegeri, juridic vorbind, au fost libere şi corecte. Opoziţia nu a înţeles atunci de ce a pierdut alegerile. Va înţelege, însă,

12

13

că am uitat confuzia şi deruta generală de atunci, haosul şi ne­ buloasa în care orbecăiam cu totii, tendintele contradictorii si ' ' ' starea de dezordine din societate. Cine să furnizeze repere, modele sau idei directoare? Îmi amintesc, străbătând cu gândul ceaţa anilor care au tre­ cut, că se discuta intens şi amatoristic despre „modelele" pe care ar trebui să le urmeze România în tranziţia sa postcomu­ nistă. Ion Iliescu a „scăpat", nu mai ştiu în ce discurs, ideea că noi trebuie să construim o „democraţie originală". Gata, Opo­ ziţia politică şi cercurile intelectuale „savante" au declanşat un război împotriva sa, pe motiv că preşedintele ar dori tm regim autoritar şi nedemocratic, un regim „neocomunist", aflat în sfera de influenţă a Moscovei. Nici acum, ca de altfel, nici în alte vremuri, nimeni nu şi-a luat răgazul şi nimeni nu a avut detaşarea de a judeca raţional această idee, de a vedea că ea nu avea nimic comun cu internaţionalismul bolşevic şi comunist, ci amintea mai degrabă de tendinţele şi de gesturile de „inde­ pendenţă" ale ţărilor care voiau să scape, în alte vremuri, de sub tutela Moscovei. Ideea unui model „propriu" de tranziţie spre capitalism şi spre un regim democratic era văzută ca o aberaţie şi ca o monstruozitate ideologică. Sunt convins că această idee, ce avea un „sâmbure raţional", dacă ar fi fost susţinută cu argumente credibile de un lider al Opoziţiei şi nu de Ion Iliescu, ar fi întrunit adeziunea unor cercuri largi ale lumii politice şi ale intelectualităţii. Aşadar, era nevoie mai mult ca oricând de formarea unor grupuri de specialişti care să producă strategii, programe şi prognoze pentru tranziţie. Domnul Ion Iliescu nu era omul ce trebuia convins de oportunitatea unor structmi de analiză politică şi socială, ci de necesitatea de a le închega şi insti­ tuţionaliza imediat - atunci, în perioada CPUN-ului, când totul era neclar şi confuz. Aşa cum a văzut o ţară întreagă prin intermediul televiziunii, şi mie mi s-a părut că, în dezbaterile care au agitat CPUN-ul, domnul Iliescu s-a dovedit a fi un om politic de excepţie, abil, inteligent şi responsabil, care i-a sm-

clasat, prin realism şi luciditate, pe partenerii şi/ sau adversarii săi, adesea ispitiţi de proiecte utopice şi fanteziste. Domnia-sa a ţinut cumpăna între impulsurile divergente ale grupurilor politice şi ale societăţii, a găsit calea de a împăca atitudini ce păreau ireconciliabile. A surprins adeseori lumea românească prin intuiţia şi capacitatea sa de a oferi soluţii de moment, armonizând tendinţe contradictorii ale unei societăţi care dorea să se schimbe, dar care nu ştia cum să procedeze, pentru că nimeni nu-i oferea un program limpede de schim­ bare, cu atât mai puţin o hartă a peisajului accidentat şi plin de capcane în care urma să înainteze. Structurile politice în for­ mare aveau nevoie de oameni care să ştie ce este de făcut, după cum societatea avea nevoie de instituţii care să gestioneze schimbarea. Şi, pentru a stăvili haosul, toate trebuiau făcute repede. În lunile de copilărie a democraţiei, pe vremea miniparla­ mentului, sporovăiam şi ne certam cu toţii ceasuri întregi pe câte o frază, pe câte un paragraf de lege, de ziceai că nu o să-i dăm de cap în veci. Apărea atunci domnul Ion Iliescu mereu cu o soluţie simplificatoare, o variantă abia cu ceva diferită de for­ mulele avansate de membrii CPUN-ului sau de jurişti de recunoscută competenţă şi punea, astfel, cap!t disputei, cu argumente de tăria evidenţei şi a bunului simţ. Intr-un cuvânt, îmi apărea ca un magnet puternic ce ordona pilitura de fier. Nu eram singular în această percepţie. În mediile intelec­ tuale în care mă învârteam nu cunoşteam pe nimeni care să fi văzut, atunci, pe altcineva în fruntea statului. Iar o astfel de receptare a personalităţii sale, amplificată de transmiterea la televiziune, până noaptea târziu, a certurilor interminabile din CPUN, unde Ion Iliescu apărea ca întruchipare a înţelepciunii şi moderaţiei, avea să vină la alegerile din mai 1990. Din ,,Duminica Orbului", cum avea să spună, Opoziţia a ieşit pro­ fund decepţionată, acuzând Puterea provizorie de fraude, deşi acele alegeri, juridic vorbind, au fost libere şi corecte. Opoziţia nu a înţeles atunci de ce a pierdut alegerile. Va înţelege, însă,

12

13

1. Cine se mai îndoieşte de această realitate ar trebui să parcurgă remarcabila lucrare, pe deasupra şi o plăcută lectură, despre „Tehnicile manipulării" a unuia dintre talentaţii jurnalişti tineri, Bogdan Ficeac, acum redactor-şef la „România Liberă".

pot spune, fără ocolişuri, tot ceea ce cred. Făr� vreo obligaţie din partea domniei-sale de a-mi da crezare on de a lua vreo măsură. Doar aceea de a avea răbdarea să mă asculte. Era un comportament impus de firea şi de educaţia mea de ardelean, din care ieşise, totuşi, un nonconformist, situat în limitele civi­ litătii, dar inconfortabil pentru multă lume. 'Cu timpul, acest aranjament a ieşit la iveală, probabil nu pe calea necontenitelor scurgeri, necontrolate şi niciodată stăpânite, de informaţii de la Cotroceni. Ceea ce w1ii pot fi încli­ naţi să pună pe seama unor indiscreţii, poate fi descris, mai degrabă, în acest caz, prin sagacitatea unor jurnalişti capabili să vadă legături între fapte dincolo de aparenţe. Căci, în ceea ce mă priveşte, am ştiut să pun batista pe ţambal când trebuia, dar şi să învăţ că numai jurnaliştii pot amplifica nemăsurat un mesaj politic. Toate acestea îşi au importanţa lor, dar nu consti­ tuie si lucrul cel mai însemnat! Ceea ce a contat pentru mine era că domnul Ion Iliescu a acceptat o asemenea condiţie. Câţi alţii, în situaţia de atunci a domniei-sale, ar fi procedat la fel?! ?i nu numai că a acceptat-o. A şi respectat-o! Inclusiv prin a nu ţine seama de părerile mele! Adesea, orgoliul meu a sângerat poate mai mult decât tre­ buia. Mă simţeam frustrat când vedeam că nici cu bâta nu pot să-l bag în rai. Sau, mă rog, în ceea ce credeam eu că este raiul. Dar respectam, fără crâcnire, regulile jocului. ?i-i ofeream necontenit sugestii mai puţin convenţionale pentru probleme, nici ele obisnuite. Ele erau adesea, îmi dădeam seama, inco­ mode şi stâ�jenitoare. Dar, spre cinstea lui fie spus, preşedintele nu mi-a arătat nici un semn de ranchiună. A trebuit să curgă multă apă pe Dâmboviţa până să ajung la o concluzie dezolan­ tă: dacă vrei să faci bine cu sila, ajungi să provoci silă de bine. ?i, numai pentru că am pomenit de a doua deturnare pro­ dusă de Ion Iliescu în viaţa mea, mă simt dator să amintesc şi de prima, chiar dacă ea nu mai are însemnătate în econom.ia acestei retrospective, că memorii nu am pretenţia să le numesc.

14

15

mai târziu, peste câţiva ani, când îşi va schimba mesajul, dis­ cursul şi comportamentul politic. E altă poveste dacă televiziunea a manipulat sau nu. ,,Aţi minţit poporul, cu televizorul" - suna un slogan de opoziţie al epocii. Dar, la urma urmei, în Galaxia Marconi, orice apariţie la televiziw1e devine manipulatorie, într-un fel sau altul'. Pentru a ieşi cu relatarea mea din primăvara tulbure a anu­ lui 1990, aş spune că puteam refuza oferta preşedintelui de a lucra cu domnia-sa: aveam destule proiecte, atât în plan profe­ sional, cât şi politic. Oferta preşedintelui era însă şi onorantă, şi tentantă. Dar a contat şi faptul că, în acele vremuri tulburi, Ion Iliescu era singurul reper de echilibru, calm, toleranţă după care te puteai ghida. Aproape că nu mai are importanţă astăzi prima misiune pe care am îndeplinit-o pentru preşedinte. Cunoscând pre­ ocupările mele teoretice anterioare (studii ce abordau probleme sociale ale tineretului, dar şi teme referitoare la minorităţile naţionale), reţinând, probabil, avertismentele mele scrise despre posibila „libanizare" a Ardealului (în Iugoslavia era încă pace!), domnul Iliescu m-a rugat să mă duc la Târgu-Mureş şi să-i întocmesc un raport despre regretabilele conflicte interetnice care au însângerat acel martie 1990. Târziu, din păcate, prea târziu, ne-am dus la Târgu-Mureş! O înţelegere care a durat şapte ani Aşadar, Ion Iliescu părea şi, până la un punct a şi fost, o adevărată busolă politică pentru cei mai mulţi dintre noi. Cu toate acestea, mi-am luat cutezanţa de a formula, în termenii cei mai urbani, o condiţie a conlucrării noastre, atunci când avea să mă invite să fiu alături de domnia-sa în campania electorală ce se apropia. Una singură. Aceea ca, măcar între patru ochi, să-i

1. Cine se mai îndoieşte de această realitate ar trebui să parcurgă remarcabila lucrare, pe deasupra şi o plăcută lectură, despre „Tehnicile manipulării" a unuia dintre talentaţii jurnalişti tineri, Bogdan Ficeac, acum redactor-şef la „România Liberă".

pot spune, fără ocolişuri, tot ceea ce cred. Făr� vreo obligaţie din partea domniei-sale de a-mi da crezare on de a lua vreo măsură. Doar aceea de a avea răbdarea să mă asculte. Era un comportament impus de firea şi de educaţia mea de ardelean, din care ieşise, totuşi, un nonconformist, situat în limitele civi­ litătii, dar inconfortabil pentru multă lume. 'Cu timpul, acest aranjament a ieşit la iveală, probabil nu pe calea necontenitelor scurgeri, necontrolate şi niciodată stăpânite, de informaţii de la Cotroceni. Ceea ce w1ii pot fi încli­ naţi să pună pe seama unor indiscreţii, poate fi descris, mai degrabă, în acest caz, prin sagacitatea unor jurnalişti capabili să vadă legături între fapte dincolo de aparenţe. Căci, în ceea ce mă priveşte, am ştiut să pun batista pe ţambal când trebuia, dar şi să învăţ că numai jurnaliştii pot amplifica nemăsurat un mesaj politic. Toate acestea îşi au importanţa lor, dar nu consti­ tuie si lucrul cel mai însemnat! Ceea ce a contat pentru mine era că domnul Ion Iliescu a acceptat o asemenea condiţie. Câţi alţii, în situaţia de atunci a domniei-sale, ar fi procedat la fel?! ?i nu numai că a acceptat-o. A şi respectat-o! Inclusiv prin a nu ţine seama de părerile mele! Adesea, orgoliul meu a sângerat poate mai mult decât tre­ buia. Mă simţeam frustrat când vedeam că nici cu bâta nu pot să-l bag în rai. Sau, mă rog, în ceea ce credeam eu că este raiul. Dar respectam, fără crâcnire, regulile jocului. ?i-i ofeream necontenit sugestii mai puţin convenţionale pentru probleme, nici ele obisnuite. Ele erau adesea, îmi dădeam seama, inco­ mode şi stâ�jenitoare. Dar, spre cinstea lui fie spus, preşedintele nu mi-a arătat nici un semn de ranchiună. A trebuit să curgă multă apă pe Dâmboviţa până să ajung la o concluzie dezolan­ tă: dacă vrei să faci bine cu sila, ajungi să provoci silă de bine. ?i, numai pentru că am pomenit de a doua deturnare pro­ dusă de Ion Iliescu în viaţa mea, mă simt dator să amintesc şi de prima, chiar dacă ea nu mai are însemnătate în econom.ia acestei retrospective, că memorii nu am pretenţia să le numesc.

14

15

mai târziu, peste câţiva ani, când îşi va schimba mesajul, dis­ cursul şi comportamentul politic. E altă poveste dacă televiziunea a manipulat sau nu. ,,Aţi minţit poporul, cu televizorul" - suna un slogan de opoziţie al epocii. Dar, la urma urmei, în Galaxia Marconi, orice apariţie la televiziw1e devine manipulatorie, într-un fel sau altul'. Pentru a ieşi cu relatarea mea din primăvara tulbure a anu­ lui 1990, aş spune că puteam refuza oferta preşedintelui de a lucra cu domnia-sa: aveam destule proiecte, atât în plan profe­ sional, cât şi politic. Oferta preşedintelui era însă şi onorantă, şi tentantă. Dar a contat şi faptul că, în acele vremuri tulburi, Ion Iliescu era singurul reper de echilibru, calm, toleranţă după care te puteai ghida. Aproape că nu mai are importanţă astăzi prima misiune pe care am îndeplinit-o pentru preşedinte. Cunoscând pre­ ocupările mele teoretice anterioare (studii ce abordau probleme sociale ale tineretului, dar şi teme referitoare la minorităţile naţionale), reţinând, probabil, avertismentele mele scrise despre posibila „libanizare" a Ardealului (în Iugoslavia era încă pace!), domnul Iliescu m-a rugat să mă duc la Târgu-Mureş şi să-i întocmesc un raport despre regretabilele conflicte interetnice care au însângerat acel martie 1990. Târziu, din păcate, prea târziu, ne-am dus la Târgu-Mureş! O înţelegere care a durat şapte ani Aşadar, Ion Iliescu părea şi, până la un punct a şi fost, o adevărată busolă politică pentru cei mai mulţi dintre noi. Cu toate acestea, mi-am luat cutezanţa de a formula, în termenii cei mai urbani, o condiţie a conlucrării noastre, atunci când avea să mă invite să fiu alături de domnia-sa în campania electorală ce se apropia. Una singură. Aceea ca, măcar între patru ochi, să-i

Era prin anul 1970. Lucram la Centrul de Cercetări pentru Problemele Tmeretului, sub conducerea lui Ovidiu Bădina şi Fred Mahler. Era una din oazele unde se făcea, cu entuziasmul vârstei, ştiinţă. E drept că partidul" nu prea avea ce face cu " rezultatele cercetărilor noastre, aşa că le cam zvârlea la dosarul rotund", adică la coşul cu hârtii. Vroiam să ajung la catedră, pro­ fesorul Radu Florian mă agrease. A intervenit Ion Iliescu, care m-a dus la secţia de presă a UTC, dar mi-a îngăduit- deşi pe atunci cumulul de activităţi nu era nici agreat şi nici foarte uşor permis - să-mi continui activitatea de asistent universitar. De-abia când i-a succedat Marţian Dan am putut da curs deplin la ceea ce credeam a fi vocaţia mea adevărată: cea de dascăl. 11

Lungul drum al reformei de la teorie la practică Dacă soarta ar fi vrut altfel, şi domnul Iliescu ar fi putut urma o carieră de profesor. Buchisind în biblioteci, ar fi ajuns, fără doar şi poate, un savant, un erudit. A citit realmente imens, încât mă întreb dacă nu cumva a învăţat arta lecturii rapide pe diagonală, care făcea faima lui Kennedy. Domnul Iliescu vădea o memorie uluitoare a numelor de autori, o mare capacitate de a se mişca dezinvolt în lumea ideilor. M-a frapat la domnia-sa încă ceva: era imposibil să des­ chizi o discuţie, indiferent pe ce temă, fără să vădească măcar o minimă, cel mai adesea o bună informare asupra domeniului respectiv, chiar dacă era departe de specialitatea sa. Se vedea că se simţea bine în lumea ideilor, ca să spun aşa, îi plăcea să sta­ bilească legături între evenimente şi idei, să pună în conexiune diverse domenii. De multe ori indica foarte exact autorii, cărţile sau studiile în care întâlnise o abordare mai interesantă a unei probleme. Sau un punct de vedere asupra unei teme, refor­ mulând cu însufleţire şi convingere, pentru cei de faţă, ideile şi argumentele care puteau lumina mai bine o problemă. Erau impresiile mele de atunci. Corecte, cred, şi acum. Deşi încerc să nu judec lucrurile de atunci cu mintea de pe urmă a 16

românului. Dimpotrivă, vreau să reconstitui spiritul cu totul aparte al primilor ani postdecembrişti, chiar dacă ne despart de ei o epocă sau un segment istoric, cum vrem să-i zicem. Au fost totuşi vremuri accelerate, aşa cum numai după revoluţii se produc. Şi de am fost noi sub vremi, numai istoria poate judeca. Aşa cum tot viitorul va desena imaginea cea mai apropiată de realitate a preşedintelui Iliescu. În orice caz, atunci, când cu a doua mea deturnare, era un personaj aproape mitic, descins dintr-un Olimp al politicii. Îl avea în dreapta sa pe Petre Roman, care nu se zgârcea cu elogiile la adresa naşului său politic. Îmi aduc aminte de unul, publicat de Le Monde", prin " vara lui 1991, în care liderul de mai târziu al PD se bagateliza pe sine, dar îl înălţa în slăvi, şi mi se părea firesc, pe un Ion Iliescu care ar fi putut salva comunismul în România, dar a optat pentru sistemul democratic şi pluralist. Frumoase vorbe, cinste cui le-a rostit! Acesta era omul Iliescu de-atunci. De mirare că fascina? Dacă încerc să-i recompun şi să-i apreciez global evoluţia din acei ani, cuvintele care îmi vin în gând sunt aproape de superlative. Ştiu prea bine şi cred că a greşit în câteva momente critice, precum a fost mineriada din iunie 1990, care a pus capăt manifestatiei-maraton din Piata Universitătii. Dar în acel nefericit eveniment s-au intersectat atât de mulţi factori şi grupuri de presiune, din interiorul Puterii provizorii (să nu uităm acest lucru), dar şi din tabăra Opoziţiei - care se com­ porta în acea perioadă ca un combatant rănit de moarte, după înfrângerea pe care o suferise în alegeri -, încât combinaţiile subterane" şi manipulările mediatice, pe care nu avea cum să " le controleze, precum şi comportamentul surprinzător, ca să nu spun straniu, al unor oameni cu funcţii de decizie în acel moment l-au depăşit şi l-au pus în faţa unui fapt împlinit pe preşedintele abia ales de populaţie cu 85% din sufragii. Desigur, a fost o greşeală de nepermis că le-a mulţumit" " i

I

17

I

Era prin anul 1970. Lucram la Centrul de Cercetări pentru Problemele Tmeretului, sub conducerea lui Ovidiu Bădina şi Fred Mahler. Era una din oazele unde se făcea, cu entuziasmul vârstei, ştiinţă. E drept că partidul" nu prea avea ce face cu " rezultatele cercetărilor noastre, aşa că le cam zvârlea la dosarul rotund", adică la coşul cu hârtii. Vroiam să ajung la catedră, pro­ fesorul Radu Florian mă agrease. A intervenit Ion Iliescu, care m-a dus la secţia de presă a UTC, dar mi-a îngăduit- deşi pe atunci cumulul de activităţi nu era nici agreat şi nici foarte uşor permis - să-mi continui activitatea de asistent universitar. De-abia când i-a succedat Marţian Dan am putut da curs deplin la ceea ce credeam a fi vocaţia mea adevărată: cea de dascăl. 11

Lungul drum al reformei de la teorie la practică Dacă soarta ar fi vrut altfel, şi domnul Iliescu ar fi putut urma o carieră de profesor. Buchisind în biblioteci, ar fi ajuns, fără doar şi poate, un savant, un erudit. A citit realmente imens, încât mă întreb dacă nu cumva a învăţat arta lecturii rapide pe diagonală, care făcea faima lui Kennedy. Domnul Iliescu vădea o memorie uluitoare a numelor de autori, o mare capacitate de a se mişca dezinvolt în lumea ideilor. M-a frapat la domnia-sa încă ceva: era imposibil să des­ chizi o discuţie, indiferent pe ce temă, fără să vădească măcar o minimă, cel mai adesea o bună informare asupra domeniului respectiv, chiar dacă era departe de specialitatea sa. Se vedea că se simţea bine în lumea ideilor, ca să spun aşa, îi plăcea să sta­ bilească legături între evenimente şi idei, să pună în conexiune diverse domenii. De multe ori indica foarte exact autorii, cărţile sau studiile în care întâlnise o abordare mai interesantă a unei probleme. Sau un punct de vedere asupra unei teme, refor­ mulând cu însufleţire şi convingere, pentru cei de faţă, ideile şi argumentele care puteau lumina mai bine o problemă. Erau impresiile mele de atunci. Corecte, cred, şi acum. Deşi încerc să nu judec lucrurile de atunci cu mintea de pe urmă a 16

românului. Dimpotrivă, vreau să reconstitui spiritul cu totul aparte al primilor ani postdecembrişti, chiar dacă ne despart de ei o epocă sau un segment istoric, cum vrem să-i zicem. Au fost totuşi vremuri accelerate, aşa cum numai după revoluţii se produc. Şi de am fost noi sub vremi, numai istoria poate judeca. Aşa cum tot viitorul va desena imaginea cea mai apropiată de realitate a preşedintelui Iliescu. În orice caz, atunci, când cu a doua mea deturnare, era un personaj aproape mitic, descins dintr-un Olimp al politicii. Îl avea în dreapta sa pe Petre Roman, care nu se zgârcea cu elogiile la adresa naşului său politic. Îmi aduc aminte de unul, publicat de Le Monde", prin " vara lui 1991, în care liderul de mai târziu al PD se bagateliza pe sine, dar îl înălţa în slăvi, şi mi se părea firesc, pe un Ion Iliescu care ar fi putut salva comunismul în România, dar a optat pentru sistemul democratic şi pluralist. Frumoase vorbe, cinste cui le-a rostit! Acesta era omul Iliescu de-atunci. De mirare că fascina? Dacă încerc să-i recompun şi să-i apreciez global evoluţia din acei ani, cuvintele care îmi vin în gând sunt aproape de superlative. Ştiu prea bine şi cred că a greşit în câteva momente critice, precum a fost mineriada din iunie 1990, care a pus capăt manifestatiei-maraton din Piata Universitătii. Dar în acel nefericit eveniment s-au intersectat atât de mulţi factori şi grupuri de presiune, din interiorul Puterii provizorii (să nu uităm acest lucru), dar şi din tabăra Opoziţiei - care se com­ porta în acea perioadă ca un combatant rănit de moarte, după înfrângerea pe care o suferise în alegeri -, încât combinaţiile subterane" şi manipulările mediatice, pe care nu avea cum să " le controleze, precum şi comportamentul surprinzător, ca să nu spun straniu, al unor oameni cu funcţii de decizie în acel moment l-au depăşit şi l-au pus în faţa unui fapt împlinit pe preşedintele abia ales de populaţie cu 85% din sufragii. Desigur, a fost o greşeală de nepermis că le-a mulţumit" " i

I

17

I

minerilor pentru „spiritul lor civic", dar istoria are zile faste şi zile nefaste pentru orice om politic. Nu se ştie cum, prin voinţa sa ori instruit de lecţiile vieţii, îmboldit şi de propria înţelepciune, deşi biruit adesea de eveni­ mente, el a devenit mult mai deschis şi mai radical în problema democratizării decât anturajul său, decât partidele pe care le-a înfiinţat şi le-a tutelat. Pot susţine cu argumente această apreciere, oricât de mult aş contrazice astfel imaginea pe care o au unii despre Ion Iliescu. În probleme cruciale pentru România, ca reforma, privatizarea ori integrarea în structurile euro-atlantice şi apropierea de SUA, domnia-sa se afla mult mai la dreapta decât FSN, necum decât FDSN/PDSR. Îşi spunea cuvântul, în asemenea atitudini, intuiţia sa de om politic. Trecuse prin atâtea epoci şi conjuncturi, avea experienţa războiului şi a anilor de început ai regimului comunist. A deprins multe subtilităţi în arta politicii cât a fost demnitar, la început promovat, apoi respins, în vremea lui Ceauşescu, având chiar experienţa de disident relativ tolerat în interiorul fostului regim. În sfârşit, era un excelent cunoscător al psiholo­ giei colective, ca urmare a unor relaţii nemijlocite cu diverse categorii sociale, relaţii pe care le-a cultivat dintr-un impuls na­ tural, ce ţine de felul său de a fi. Pe lângă această experienţă politică, atât de diversă, au contat şi lecturile bune, orizontul său cultural, dorinţa sa de a fi la zi cu informaţia, calităţi care l-au stimulat şi l-au orientat spre o asemenea evoluţie rapidă. Avea la activ experienţa unor legă­ turi strânse cu o parte a intelectualităţii şi era el însuşi un om instruit la standardele culturale ale acestui sfârşit de veac. Trebuie să menţionez că Ion Iliescu este un om care, efectiv, citeşte enorm, un om care, în ipostaza de preşedinte fiind, dovedea o receptivitate extraordinară pentru idei, abordări şi soluţii alternative. De acest lucru m-am convins în anii cât i-am stat în preajmă. A învăţat mereu din contactele pe care le-a avut cu diverse personalităţi ale lumii politice mondiale, contacte pe

care le căuta şi le şi obţinea, mai lesne ori mai anevoie, şi datorită calităţii sale de preşedinte ales. Dar Ion Iliescu evolua numai în teorie sau mai ales în teorie. Gândurile lui se traduceau rareori în fapte. Pentru a dezbate problemele spinoase şi fără capăt ale reformei eco­ nomice, preşedintele a instituit un faimos „Consiliu Consultativ", care aduna, lunar, într-o mare sală de la Cotroceni, pe cei mai renumiţi specialişti în economie, sociolo­ gie şi politologie, de la toate partidele, pentru a întoarce pe toate feţele problemele cardinale ale României. Mişu Negriţoiu răspundea de convocarea acestor specialişti şi de organizarea dezbaterilor. În acest „Consiliu Consultativ", dezbaterile erau totalmente libere şi spectacolul acestor confruntări de idei era strălucit. Era un excelent seminar naţional asupra reformei. Uneori, dezbaterile se finalizau cu anumite concluzii şi cu unele recomandări clare pentru factorii de decizie. Dar chiar şi atunci, după ce măsurile recomandate erau precedate de o deliberare îndelungată şi temeinică a unor oameni realmente competenţi, preşedintele Ion Iliescu ezita să ia deciziile nece­ sare si de întrebări si ' ' îndoieli când trebuia să ' rămânea sfâsiat propună aceste decizii guvernanţilor. Orice decizie a domni­ ei-sale se năştea anevoie. Îi trebuiau moaşe energice şi moşiri îndelungate. Era, bunăoară, nevoie de măsuri rapide şi clare pentru accelerarea privatizării şi aplicarea reformelor care să ducă spre economia de piaţă? Ele întârziau păgubitor. Dar nu neapărat pentru că preşedintele nu ştia ce anume trebuia făcut. Înţelegea, dar se schimba de pe un picior pe altul între Emilian Dobrescu, unul dintre adepţii măsurilor radicale, şi academicianul Tudorei Postolache, mereu speriat de radicalitatea reformelor. E drept că şi aceşti specialişti pluteau adeseori în discursuri vagi despre reformă, în loc să vină la şeful statului cu proiecte clare, cu propuneri directe, punctuale, concrete, cu soluţii pragma­ tice, imediat aplicabile. ?i câţi alţi mari economişti nu s-au perindat pe la Cotroceni? Inclusiv Daniel Dăianu, Mircea

18

19

minerilor pentru „spiritul lor civic", dar istoria are zile faste şi zile nefaste pentru orice om politic. Nu se ştie cum, prin voinţa sa ori instruit de lecţiile vieţii, îmboldit şi de propria înţelepciune, deşi biruit adesea de eveni­ mente, el a devenit mult mai deschis şi mai radical în problema democratizării decât anturajul său, decât partidele pe care le-a înfiinţat şi le-a tutelat. Pot susţine cu argumente această apreciere, oricât de mult aş contrazice astfel imaginea pe care o au unii despre Ion Iliescu. În probleme cruciale pentru România, ca reforma, privatizarea ori integrarea în structurile euro-atlantice şi apropierea de SUA, domnia-sa se afla mult mai la dreapta decât FSN, necum decât FDSN/PDSR. Îşi spunea cuvântul, în asemenea atitudini, intuiţia sa de om politic. Trecuse prin atâtea epoci şi conjuncturi, avea experienţa războiului şi a anilor de început ai regimului comunist. A deprins multe subtilităţi în arta politicii cât a fost demnitar, la început promovat, apoi respins, în vremea lui Ceauşescu, având chiar experienţa de disident relativ tolerat în interiorul fostului regim. În sfârşit, era un excelent cunoscător al psiholo­ giei colective, ca urmare a unor relaţii nemijlocite cu diverse categorii sociale, relaţii pe care le-a cultivat dintr-un impuls na­ tural, ce ţine de felul său de a fi. Pe lângă această experienţă politică, atât de diversă, au contat şi lecturile bune, orizontul său cultural, dorinţa sa de a fi la zi cu informaţia, calităţi care l-au stimulat şi l-au orientat spre o asemenea evoluţie rapidă. Avea la activ experienţa unor legă­ turi strânse cu o parte a intelectualităţii şi era el însuşi un om instruit la standardele culturale ale acestui sfârşit de veac. Trebuie să menţionez că Ion Iliescu este un om care, efectiv, citeşte enorm, un om care, în ipostaza de preşedinte fiind, dovedea o receptivitate extraordinară pentru idei, abordări şi soluţii alternative. De acest lucru m-am convins în anii cât i-am stat în preajmă. A învăţat mereu din contactele pe care le-a avut cu diverse personalităţi ale lumii politice mondiale, contacte pe

care le căuta şi le şi obţinea, mai lesne ori mai anevoie, şi datorită calităţii sale de preşedinte ales. Dar Ion Iliescu evolua numai în teorie sau mai ales în teorie. Gândurile lui se traduceau rareori în fapte. Pentru a dezbate problemele spinoase şi fără capăt ale reformei eco­ nomice, preşedintele a instituit un faimos „Consiliu Consultativ", care aduna, lunar, într-o mare sală de la Cotroceni, pe cei mai renumiţi specialişti în economie, sociolo­ gie şi politologie, de la toate partidele, pentru a întoarce pe toate feţele problemele cardinale ale României. Mişu Negriţoiu răspundea de convocarea acestor specialişti şi de organizarea dezbaterilor. În acest „Consiliu Consultativ", dezbaterile erau totalmente libere şi spectacolul acestor confruntări de idei era strălucit. Era un excelent seminar naţional asupra reformei. Uneori, dezbaterile se finalizau cu anumite concluzii şi cu unele recomandări clare pentru factorii de decizie. Dar chiar şi atunci, după ce măsurile recomandate erau precedate de o deliberare îndelungată şi temeinică a unor oameni realmente competenţi, preşedintele Ion Iliescu ezita să ia deciziile nece­ sare si de întrebări si ' ' îndoieli când trebuia să ' rămânea sfâsiat propună aceste decizii guvernanţilor. Orice decizie a domni­ ei-sale se năştea anevoie. Îi trebuiau moaşe energice şi moşiri îndelungate. Era, bunăoară, nevoie de măsuri rapide şi clare pentru accelerarea privatizării şi aplicarea reformelor care să ducă spre economia de piaţă? Ele întârziau păgubitor. Dar nu neapărat pentru că preşedintele nu ştia ce anume trebuia făcut. Înţelegea, dar se schimba de pe un picior pe altul între Emilian Dobrescu, unul dintre adepţii măsurilor radicale, şi academicianul Tudorei Postolache, mereu speriat de radicalitatea reformelor. E drept că şi aceşti specialişti pluteau adeseori în discursuri vagi despre reformă, în loc să vină la şeful statului cu proiecte clare, cu propuneri directe, punctuale, concrete, cu soluţii pragma­ tice, imediat aplicabile. ?i câţi alţi mari economişti nu s-au perindat pe la Cotroceni? Inclusiv Daniel Dăianu, Mircea

18

19

Ciwnara sau Ulm Spineanu care vor acum, într-un târziu, să taie dintr-o lovitură coada câinelui, dar nu ştiu cum s-o facă. Pot să depun mărturie că nici atunci nu dădeau alte sfaturi şi nu aveau mai multe argumente pragmatice. Toţi susţineau o idee generoasă (de tipul: ,,trebuie să facem reforma!"), dar nu ofereau - cu excepţiile de rigoare - nici metode, nici măsuri practice prin care ideea respectivă ar putea prinde viaţă şi ar putea avea efecte benefice asupra societăţii. În ceea ce-l priveşte pe Ion Iliescu, între viziunea sa eco­ nomică şi aplicarea ei efectivă se interpunea sentimentalismul şi prudenţa omului care ştia că reforma se traduce la noi în cos­ turi sociale mari şi uneori chiar în sacrificii umane. Îi era sincer milă de cei săraci, se credea chemat să-i apere. Ceea ce nu era rău. Iată o situaţie în care o calitate umană, altminteri admirabilă, devenea o piedică în calea pragmatismului atât de necesar omului politic. Însuşirea umană pozitivă se transforma, astfel, dacă nu într-un defect, ahmci într-o ezitare care paraliza adesea acţiunea politică. Avea vocaţia deliberării, fază în care întârzia nepermis de mult, amânând momentul deciziei şi al finalizării practice. Ion Iliescu mi se pare a fi o întruchipare umană exemplară a acestei contradicţii şi, totodată, a acestei intersectări dintre omul politic şi omul pur şi simplu. Cel dintâi nu se putea detaşa de cel de-al doilea. Primul înţelegea rostul unor măsuri, al doilea le bloca din prea mult ataşament uman. Preşedintele putea, cu voie de la Constituţie, să participe la multe şedinţe de guvern şi să le conducă. Nu s-a dus decât la câteva. Iar la una dintre ele, când se discuta liberalizarea pre­ conizată a preţurilor, Ion Iliescu a intervenit pentm a modera efectul social al acestei măsuri. Adrian Severin relatează în cartea sa, Lacrimile dimineţii, cum s-au petrecut lucrurile. Aşa se explică de ce, reformist în sinea sa, Ion Iliescu nu a fost per­ ceput astfel. Aşa s-a putut acredita mai târziu şi ideea că sa­ crificiile cerute populaţiei de guvernul Ciorbea sunt impuse

tocmai de amânarea sau de „mimarea reformei" sub „regimul Iliescu". Dar reforma a fost o continuă ezitare şi pierdere de opor­ ăţi pentru guvernele postdecembriste. Ş,i nu din cauza unit t „regimului Iliescu". Reforma nu a devenit limpede nici sub Roman, nici sub Stolojan, nici sub Văcăroiu şi nici măcar acum, când Victor Ciorbea ne asigură că vom vedea în curând ,,luminiţa de la capătul tunelului"1• Cum vrem să modelăm, de fapt, economia naţională? Noi nu am avut încă nici un guvern care să ne spună clar la ce renunţăm, ce activităţi restrângem, ce industrii dezvoltăm. Fără asemenea opţiuni limpezi, reforma rămâne haotică. La noi, lis­ tele de lichidare a întreprinderilor sunt un soi de toate pentru toţi. Vrem economie de piaţă, înţeleg. Dar ea presupune şi o specializare, departe de orice autarhie promovată cu atât de păguboasă grandomanie de regimul ceauşist. Elveţia, pe care o cunosc mai bine, e neîntrecută în ceasuri, maşini electrice, tu­ rism, industrie alimentară şi în alte câteva domenii de vârf. Până şi Germania şi Franţa s-au specializat pe anumite do­ menii. De ce să închizi, de pildă, cea mai modernă dintre rafinării şi nu oricare alta? Simplificând, poţi zice că, lichidând Petromidia Năvodari, tragi oblonul la cârciuma cu cel mai bun vad. Din listele încurcate ale FPS, cel de ieri, cel de azi, nu poţi deduce nici un criteriu, încât acuzaţiile că se aplică fără noimă reţete străine nu fac decât să prindă cheag. S-a tot bătut apa în piuă cu faimosul model Postolache, îndrăgit de preşedintele Iliescu, abitir criticat poate şi tocmai de aceea, dar iată că nici acum nu prea ştim ce vrem. Ar fi de discutat nu doar ce este reforma în economie, ci şi cum o faci. Terapie de şoc ori graduală, tăierea dintr-o dată a �ubvenţiilor pentru anumite întreprinderi sau în mod treptat? lnclin şi eu să cred că o terapie de şoc ar fi fost binevenită în

20

21

2. Precizez că acest p1im capitol al cărţii a fost scris in lunile aprilie-mai 1997. Rog cititorul să încerce să raporteze aprecierile mele la timpul când am elaborat această parte a textului.

Ciwnara sau Ulm Spineanu care vor acum, într-un târziu, să taie dintr-o lovitură coada câinelui, dar nu ştiu cum s-o facă. Pot să depun mărturie că nici atunci nu dădeau alte sfaturi şi nu aveau mai multe argumente pragmatice. Toţi susţineau o idee generoasă (de tipul: ,,trebuie să facem reforma!"), dar nu ofereau - cu excepţiile de rigoare - nici metode, nici măsuri practice prin care ideea respectivă ar putea prinde viaţă şi ar putea avea efecte benefice asupra societăţii. În ceea ce-l priveşte pe Ion Iliescu, între viziunea sa eco­ nomică şi aplicarea ei efectivă se interpunea sentimentalismul şi prudenţa omului care ştia că reforma se traduce la noi în cos­ turi sociale mari şi uneori chiar în sacrificii umane. Îi era sincer milă de cei săraci, se credea chemat să-i apere. Ceea ce nu era rău. Iată o situaţie în care o calitate umană, altminteri admirabilă, devenea o piedică în calea pragmatismului atât de necesar omului politic. Însuşirea umană pozitivă se transforma, astfel, dacă nu într-un defect, ahmci într-o ezitare care paraliza adesea acţiunea politică. Avea vocaţia deliberării, fază în care întârzia nepermis de mult, amânând momentul deciziei şi al finalizării practice. Ion Iliescu mi se pare a fi o întruchipare umană exemplară a acestei contradicţii şi, totodată, a acestei intersectări dintre omul politic şi omul pur şi simplu. Cel dintâi nu se putea detaşa de cel de-al doilea. Primul înţelegea rostul unor măsuri, al doilea le bloca din prea mult ataşament uman. Preşedintele putea, cu voie de la Constituţie, să participe la multe şedinţe de guvern şi să le conducă. Nu s-a dus decât la câteva. Iar la una dintre ele, când se discuta liberalizarea pre­ conizată a preţurilor, Ion Iliescu a intervenit pentm a modera efectul social al acestei măsuri. Adrian Severin relatează în cartea sa, Lacrimile dimineţii, cum s-au petrecut lucrurile. Aşa se explică de ce, reformist în sinea sa, Ion Iliescu nu a fost per­ ceput astfel. Aşa s-a putut acredita mai târziu şi ideea că sa­ crificiile cerute populaţiei de guvernul Ciorbea sunt impuse

tocmai de amânarea sau de „mimarea reformei" sub „regimul Iliescu". Dar reforma a fost o continuă ezitare şi pierdere de opor­ ăţi pentru guvernele postdecembriste. Ş,i nu din cauza unit t „regimului Iliescu". Reforma nu a devenit limpede nici sub Roman, nici sub Stolojan, nici sub Văcăroiu şi nici măcar acum, când Victor Ciorbea ne asigură că vom vedea în curând ,,luminiţa de la capătul tunelului"1• Cum vrem să modelăm, de fapt, economia naţională? Noi nu am avut încă nici un guvern care să ne spună clar la ce renunţăm, ce activităţi restrângem, ce industrii dezvoltăm. Fără asemenea opţiuni limpezi, reforma rămâne haotică. La noi, lis­ tele de lichidare a întreprinderilor sunt un soi de toate pentru toţi. Vrem economie de piaţă, înţeleg. Dar ea presupune şi o specializare, departe de orice autarhie promovată cu atât de păguboasă grandomanie de regimul ceauşist. Elveţia, pe care o cunosc mai bine, e neîntrecută în ceasuri, maşini electrice, tu­ rism, industrie alimentară şi în alte câteva domenii de vârf. Până şi Germania şi Franţa s-au specializat pe anumite do­ menii. De ce să închizi, de pildă, cea mai modernă dintre rafinării şi nu oricare alta? Simplificând, poţi zice că, lichidând Petromidia Năvodari, tragi oblonul la cârciuma cu cel mai bun vad. Din listele încurcate ale FPS, cel de ieri, cel de azi, nu poţi deduce nici un criteriu, încât acuzaţiile că se aplică fără noimă reţete străine nu fac decât să prindă cheag. S-a tot bătut apa în piuă cu faimosul model Postolache, îndrăgit de preşedintele Iliescu, abitir criticat poate şi tocmai de aceea, dar iată că nici acum nu prea ştim ce vrem. Ar fi de discutat nu doar ce este reforma în economie, ci şi cum o faci. Terapie de şoc ori graduală, tăierea dintr-o dată a �ubvenţiilor pentru anumite întreprinderi sau în mod treptat? lnclin şi eu să cred că o terapie de şoc ar fi fost binevenită în

20

21

2. Precizez că acest p1im capitol al cărţii a fost scris in lunile aprilie-mai 1997. Rog cititorul să încerce să raporteze aprecierile mele la timpul când am elaborat această parte a textului.

1990-1991. Nu am făcut-o atunci, ea a devenit tot mai costisi­ toare şi mai dureroasă. Inclusiv din motive psihologice: odată satisfăcută o nevoie, se naşte alta. Ezitările, nehotărârea, reacţia populaţiei la primele măsuri reformiste (marea spaimă a românilor a fost şi a rămas, din păcate, creşterea preţurilor) şi multe altele la un loc au dus, până la urmă, la „marea trăncăneală" despre reformă şi la tergiversarea măsurilor care să pună ordine în economia reală.

Teama de a ie �i la bătaie Presedintele nu avea nici cea mai mică îndoială că alianta , ' cu PUNR şi PRM este păgubitoare pentru PDSR şi chiar pentru el însuşi. Părerea lui sinceră despre Gheorghe Funar şi Corneliu Vadim Tudor era cea pe care a rostit-o într-un târziu, dar numai încolţit de ziarişti. ?i departe, în America. Dar atunci când ziarele au reprodus comparaţia cu Jirinovski, s-a supărat pe ... oglindă, adică pe jurnalişti. Într-adevăr, textual spusese doar că atitudinile prin care se afirmă liderii celor două partide, pe care toată presa occidentală le consideră extremiste, sunt „a la Jirinovski". Până atunci, gândul sincer al preşedintelui rămăsese para­ lizat multă vreme la Cotroceni. Iar PDSR nu s-a despărţit de PRM decât după o lungă campanie de presă purtată de „Român.ia Mare". Degeaba a tras Corneliu Vadim Tudor când cu alice, când cu gloanţe, unele dum-dum, ani în şir, în oamenii preşedintelui. Câtă vreme capul Cotrocen.ilor a tăcut, mulţi din­ tre ei au făcut pe mortul în păpuşoi, ignorând până şi somaţiile presei de a se dezvinovăţi. A fost nevoie ca „România Mare" să arunce cu bomba fumigenă chiar la picioarele preşedintelui, pentru ca operaţia politică să fie, în sfârşit, efectuată. A făcut, bunăoară, carieră în presă păţania lui Traian Chebeleu, acuzat de revista lui CV. Tudor de perversiuni sexu­ ale practica�e cu o jurnalistă (îi dădea şi numele, josnicie de care mă feresc). lntâmplător mi-a ajuns la ureche şi traiectoria aces-

tei ştiri, dezonorantă şi ea. Dar nu vreau să mă cobor la col­ portarea de bârfe, ca revista cu pricina. ?i de s-ar fi petrecut lucrurile aşa cum le descria, fără a cita măcar o sursă, şi tot ar fi treb uit să-şi pună întrebarea dacă ştirea este de publicat. Dacă ruşinoasa faptă nici n-a avut loc? Mi-e greu să-l văd pe bărba­ tul tomnatic, maturizat în atmosfera de suspiciune generalizată a unei categorii profesionale cu ceva avantaje, diplomat prin formaţie şi temător din fire, zbenguindu-se ghiduş-erotic prin tufişurile unei grădini asiatice. Nu este, însă, treaba mea să discut despre regulile obiecti­ vităţii sau ale deontologiei jurnalistice. Aspectul politic al chestiunii nu mă poate lăsa, în schimb, rece. Traian Chebeleu nu era fitecine, era unul dintre principalii sfetnici ai şefului sta­ tului, era purtătorul său de gânduri intime în public. Iar ziarele au făcut mare tapaj nu din întâmplarea în sine, puţin probabilă, ci din relatarea ei în „România Mare". Revista terfelea un dem­ nitar de la Cotroceni, adică Preşedinţia, pe Preşedinte, în ultimă instanţă. Iar presa îi sugera lui Traian Chebeleu să iasă la bătaie. Îl soma chiar. Dar colegul meu de atunci a preferat să tacă, adoptând, ca şi în alte situaţii, tactica struţului. Nu aş vrea să-l jignesc, pentru că-l preţuiesc pentru o sumă de însuşiri. Dar îmi asum riscul de a spune răspicat că nici de dragul Preşedinţiei, necum al consilieratului, nu aş fi îndurat în ruptul capului să mă facă terci un pamfletar, indiferent cât de talentat ar fi sau ce opinie politică ar îmbrăţişa. Dimpotrivă, aş fi ieşit la raport şi i-aş fi spus preşedintelui: ori îmi permite să mă apăr şi să ies la contraatac, situaţie în care rămân lângă dânsul, ori îl lasă pe CV. Tudor să-şi facă mai departe de cap, şi atunci eu plec de la Cotroceni, dar tot sar la beregata lui. Iar cititorii îşi vor fi amintind, sper, că am ştiut să mă apăr atunci când acelaşi personaj al politicii dâmboviţene a dat să arunce asupra mea cu bănuieli grave - de a fi agent în slujba unor servicii occiden­ tale- bănuieli pornite dintr-o patologică suspiciune, dar şi din plăcerea perversă de a-i ataca pe cei care nu-i sunt lui pe plac într-un moment sau altul.

22

23

1990-1991. Nu am făcut-o atunci, ea a devenit tot mai costisi­ toare şi mai dureroasă. Inclusiv din motive psihologice: odată satisfăcută o nevoie, se naşte alta. Ezitările, nehotărârea, reacţia populaţiei la primele măsuri reformiste (marea spaimă a românilor a fost şi a rămas, din păcate, creşterea preţurilor) şi multe altele la un loc au dus, până la urmă, la „marea trăncăneală" despre reformă şi la tergiversarea măsurilor care să pună ordine în economia reală.

Teama de a ie �i la bătaie Presedintele nu avea nici cea mai mică îndoială că alianta , ' cu PUNR şi PRM este păgubitoare pentru PDSR şi chiar pentru el însuşi. Părerea lui sinceră despre Gheorghe Funar şi Corneliu Vadim Tudor era cea pe care a rostit-o într-un târziu, dar numai încolţit de ziarişti. ?i departe, în America. Dar atunci când ziarele au reprodus comparaţia cu Jirinovski, s-a supărat pe ... oglindă, adică pe jurnalişti. Într-adevăr, textual spusese doar că atitudinile prin care se afirmă liderii celor două partide, pe care toată presa occidentală le consideră extremiste, sunt „a la Jirinovski". Până atunci, gândul sincer al preşedintelui rămăsese para­ lizat multă vreme la Cotroceni. Iar PDSR nu s-a despărţit de PRM decât după o lungă campanie de presă purtată de „Român.ia Mare". Degeaba a tras Corneliu Vadim Tudor când cu alice, când cu gloanţe, unele dum-dum, ani în şir, în oamenii preşedintelui. Câtă vreme capul Cotrocen.ilor a tăcut, mulţi din­ tre ei au făcut pe mortul în păpuşoi, ignorând până şi somaţiile presei de a se dezvinovăţi. A fost nevoie ca „România Mare" să arunce cu bomba fumigenă chiar la picioarele preşedintelui, pentru ca operaţia politică să fie, în sfârşit, efectuată. A făcut, bunăoară, carieră în presă păţania lui Traian Chebeleu, acuzat de revista lui CV. Tudor de perversiuni sexu­ ale practica�e cu o jurnalistă (îi dădea şi numele, josnicie de care mă feresc). lntâmplător mi-a ajuns la ureche şi traiectoria aces-

tei ştiri, dezonorantă şi ea. Dar nu vreau să mă cobor la col­ portarea de bârfe, ca revista cu pricina. ?i de s-ar fi petrecut lucrurile aşa cum le descria, fără a cita măcar o sursă, şi tot ar fi treb uit să-şi pună întrebarea dacă ştirea este de publicat. Dacă ruşinoasa faptă nici n-a avut loc? Mi-e greu să-l văd pe bărba­ tul tomnatic, maturizat în atmosfera de suspiciune generalizată a unei categorii profesionale cu ceva avantaje, diplomat prin formaţie şi temător din fire, zbenguindu-se ghiduş-erotic prin tufişurile unei grădini asiatice. Nu este, însă, treaba mea să discut despre regulile obiecti­ vităţii sau ale deontologiei jurnalistice. Aspectul politic al chestiunii nu mă poate lăsa, în schimb, rece. Traian Chebeleu nu era fitecine, era unul dintre principalii sfetnici ai şefului sta­ tului, era purtătorul său de gânduri intime în public. Iar ziarele au făcut mare tapaj nu din întâmplarea în sine, puţin probabilă, ci din relatarea ei în „România Mare". Revista terfelea un dem­ nitar de la Cotroceni, adică Preşedinţia, pe Preşedinte, în ultimă instanţă. Iar presa îi sugera lui Traian Chebeleu să iasă la bătaie. Îl soma chiar. Dar colegul meu de atunci a preferat să tacă, adoptând, ca şi în alte situaţii, tactica struţului. Nu aş vrea să-l jignesc, pentru că-l preţuiesc pentru o sumă de însuşiri. Dar îmi asum riscul de a spune răspicat că nici de dragul Preşedinţiei, necum al consilieratului, nu aş fi îndurat în ruptul capului să mă facă terci un pamfletar, indiferent cât de talentat ar fi sau ce opinie politică ar îmbrăţişa. Dimpotrivă, aş fi ieşit la raport şi i-aş fi spus preşedintelui: ori îmi permite să mă apăr şi să ies la contraatac, situaţie în care rămân lângă dânsul, ori îl lasă pe CV. Tudor să-şi facă mai departe de cap, şi atunci eu plec de la Cotroceni, dar tot sar la beregata lui. Iar cititorii îşi vor fi amintind, sper, că am ştiut să mă apăr atunci când acelaşi personaj al politicii dâmboviţene a dat să arunce asupra mea cu bănuieli grave - de a fi agent în slujba unor servicii occiden­ tale- bănuieli pornite dintr-o patologică suspiciune, dar şi din plăcerea perversă de a-i ataca pe cei care nu-i sunt lui pe plac într-un moment sau altul.

22

23

Puciul de la Moscova l-a găsit pe preşedinte la Predeal. A revenit în grabă la Cotroceni, unde putea fi mai amplu informat despre evenimente. Am fost martorul ocular al unei scene: l-a chemat pe directorul administrativ, a plătit cazarea şi masa, după care şi-a pus chitanţa grijuliu într-o cutiuţă. Nu îl compar cu suedezii ori cu japonezii. Îl compar cu ai noştri. Câţi dintre oamenii noştri politici ar fi procedat, în situ­ atia lui, aidoma? Nici nu-ti ' ' mai vine să crezi că acelasi , om obţine dreptul de veto asupra listelor cu candidaţi ai PDSR pentru a elimina din aceste liste pe cei care aveau imaginea pătată-dar, când e pus să taie" efectiv, ezită şi, până la urmă, renunţă să mai facă ceea ce toată lumea aştepta de la el. Cinste până la amănunt şi toleranţă fără margini, inclusiv faţă de necinstiţi. Curat ca lacrima, reuşeşte performanţa suprarealistă de a atrage asupra sa, ca un magnet irezistibil, toate reziduurile

menajere acumulate în patru ani de huzur de cei mai hămesiţi dintre pedeserişti. Avea cineva puterea să i se împotrivească dacă l-ar fi tăiat de pe lista electorală a PDSR, în 1996, pe nimeni altul decât, să zicem, pe Oliviu Gherman? Sau pe Nicolae Văcăroiu? Nici vorbă! Şi, totuşi, zadarnic ne-am străduit să-l convingem că nu atât adevărul, cât imaginea despre un om e ceea ce contează în politică. Sute de ani, oamenii au crezut că Soarele se învârteşte în jurul Pământului. Cine a încercat să spună contrariul a sfârşit-o prost. Nu cred că Nicolae Văcăroiu e „sugativă de Săniutza", cum l-a descris ironic presa, tentată să îngroaşe mereu tuşele. Dar când toată lumea zice că eşti beat, nu mai ai încotro, te duci şi te culci sau ieşi din scenă, chiar dacă eşti mai treaz decât cei care îţi spun acest lucru. Era cumplit de greu să-l convingi pe preşedinte că ima­ ginea decide, nu realitatea. Nu ştiu dacă Viorel Hrebenciuc e vinovat de ceva din câte i s-au imputat. Dar când un ziar de mare tiraj derivă din numele tău unitatea de măsură a co­ rupţiei, atunci e mai cuminte să te retragi în spatele decorului politic. Ceea ce, cu inteligenţă şi cred că şi în folosul viitorului său politic, Hrebenciuc avea să şi facă! La fel, când un mare poet, în acelaşi timp şi adversar politic, găseşte cu cale să descrie PDSR ca „partidul lui Gheorghe Dumitraşcu", atunci, dacă ai instinct politic de conservare, faci şi pe dracu-n patru să îndepărtezi eticheta. ... Eram încă în primăvara anului 1993, după vizita pre­ şedintelui în SUA, când am constatat că Opoziţia şi-a găsit brusc o nouă direcţie de acţiune împotriva Puterii, cu adresă explicită la vîrf: Ion Iliescu era transformat într-o ţintă a atacurilor pe tema corupţiei. Presa a preluat imediat tema şi acuzele au început să curgă, cu laitmotivul că oamenii pre­ şedintelui, puşi în funcţii înalte, nesocotesc legea şi învârtesc diverse afaceri. Am intuit potenţialul exploziv al acestor acuze şi am simţit că e momentul ca şi preşedintele să iasă la atac, dar nu împotriva presei, ci a fenomenului de corupţie ca atare şi

24

25

În cazul PUNR, războiul unilateral era epistolar. Iar Cotrocenii îndurau, ironizându-l, dar din propria ogradă, pe Gheorghe Funar, asemuit cu chinezii lui Mao, care lansau bom­ bastic şi al 270-lea serios avertisment" dat de Beijing Statelor Unite. Dacă primarul-lider de partid nu îşi dădea şi mai rău în petic -cum a făcut şi cu spectacolul ce se voia a fi o macabră şi ridicolă înmormântare, prin Tratatul cu Ungaria, a liniştii românilor -PDSR şi PUNR ar fi mers poate braţ la braţ şi la alegeri, într-o frăţie contra firii. Dar cu aceasta, Gheorghe Funar a ţintit într-un copil politic drag preşedintelui Ion Iliescu: Tratatul de bază cu Ungaria, care îi putea îngădui să se prezinte ca un Adenauer sau un Charles de Gaulle al României si, de ce nu, al Europei Centrale. Aceeaşi neputinţă de a scoate gândul din laboratorul Cotrocenilor pe terenul experimental măcar, dacă nu în Bărăganul realităţii, s-a vădit chiar mai puternic, în cursul cam­ paniei electorale. Dar, despre aceasta, la locul potrivit. 11

Sărac şi cinstit, răpus de corupţii din jur

11

Puciul de la Moscova l-a găsit pe preşedinte la Predeal. A revenit în grabă la Cotroceni, unde putea fi mai amplu informat despre evenimente. Am fost martorul ocular al unei scene: l-a chemat pe directorul administrativ, a plătit cazarea şi masa, după care şi-a pus chitanţa grijuliu într-o cutiuţă. Nu îl compar cu suedezii ori cu japonezii. Îl compar cu ai noştri. Câţi dintre oamenii noştri politici ar fi procedat, în situ­ atia lui, aidoma? Nici nu-ti ' ' mai vine să crezi că acelasi , om obţine dreptul de veto asupra listelor cu candidaţi ai PDSR pentru a elimina din aceste liste pe cei care aveau imaginea pătată-dar, când e pus să taie" efectiv, ezită şi, până la urmă, renunţă să mai facă ceea ce toată lumea aştepta de la el. Cinste până la amănunt şi toleranţă fără margini, inclusiv faţă de necinstiţi. Curat ca lacrima, reuşeşte performanţa suprarealistă de a atrage asupra sa, ca un magnet irezistibil, toate reziduurile

menajere acumulate în patru ani de huzur de cei mai hămesiţi dintre pedeserişti. Avea cineva puterea să i se împotrivească dacă l-ar fi tăiat de pe lista electorală a PDSR, în 1996, pe nimeni altul decât, să zicem, pe Oliviu Gherman? Sau pe Nicolae Văcăroiu? Nici vorbă! Şi, totuşi, zadarnic ne-am străduit să-l convingem că nu atât adevărul, cât imaginea despre un om e ceea ce contează în politică. Sute de ani, oamenii au crezut că Soarele se învârteşte în jurul Pământului. Cine a încercat să spună contrariul a sfârşit-o prost. Nu cred că Nicolae Văcăroiu e „sugativă de Săniutza", cum l-a descris ironic presa, tentată să îngroaşe mereu tuşele. Dar când toată lumea zice că eşti beat, nu mai ai încotro, te duci şi te culci sau ieşi din scenă, chiar dacă eşti mai treaz decât cei care îţi spun acest lucru. Era cumplit de greu să-l convingi pe preşedinte că ima­ ginea decide, nu realitatea. Nu ştiu dacă Viorel Hrebenciuc e vinovat de ceva din câte i s-au imputat. Dar când un ziar de mare tiraj derivă din numele tău unitatea de măsură a co­ rupţiei, atunci e mai cuminte să te retragi în spatele decorului politic. Ceea ce, cu inteligenţă şi cred că şi în folosul viitorului său politic, Hrebenciuc avea să şi facă! La fel, când un mare poet, în acelaşi timp şi adversar politic, găseşte cu cale să descrie PDSR ca „partidul lui Gheorghe Dumitraşcu", atunci, dacă ai instinct politic de conservare, faci şi pe dracu-n patru să îndepărtezi eticheta. ... Eram încă în primăvara anului 1993, după vizita pre­ şedintelui în SUA, când am constatat că Opoziţia şi-a găsit brusc o nouă direcţie de acţiune împotriva Puterii, cu adresă explicită la vîrf: Ion Iliescu era transformat într-o ţintă a atacurilor pe tema corupţiei. Presa a preluat imediat tema şi acuzele au început să curgă, cu laitmotivul că oamenii pre­ şedintelui, puşi în funcţii înalte, nesocotesc legea şi învârtesc diverse afaceri. Am intuit potenţialul exploziv al acestor acuze şi am simţit că e momentul ca şi preşedintele să iasă la atac, dar nu împotriva presei, ci a fenomenului de corupţie ca atare şi

24

25

În cazul PUNR, războiul unilateral era epistolar. Iar Cotrocenii îndurau, ironizându-l, dar din propria ogradă, pe Gheorghe Funar, asemuit cu chinezii lui Mao, care lansau bom­ bastic şi al 270-lea serios avertisment" dat de Beijing Statelor Unite. Dacă primarul-lider de partid nu îşi dădea şi mai rău în petic -cum a făcut şi cu spectacolul ce se voia a fi o macabră şi ridicolă înmormântare, prin Tratatul cu Ungaria, a liniştii românilor -PDSR şi PUNR ar fi mers poate braţ la braţ şi la alegeri, într-o frăţie contra firii. Dar cu aceasta, Gheorghe Funar a ţintit într-un copil politic drag preşedintelui Ion Iliescu: Tratatul de bază cu Ungaria, care îi putea îngădui să se prezinte ca un Adenauer sau un Charles de Gaulle al României si, de ce nu, al Europei Centrale. Aceeaşi neputinţă de a scoate gândul din laboratorul Cotrocenilor pe terenul experimental măcar, dacă nu în Bărăganul realităţii, s-a vădit chiar mai puternic, în cursul cam­ paniei electorale. Dar, despre aceasta, la locul potrivit. 11

Sărac şi cinstit, răpus de corupţii din jur

11

împotriva celor care profitau de haosul tranziţiei pentru a-şi aranja ploile, cum se spune. Am considerat că preşedintele trebuie să-şi exprime urgent şi limpede poziţia, în termeni radicali şi fără ocolişuri. Avea un atu excepţional, în această privinţă. Imaginea sa era absolut nepătată la acest capitol. De ce să-şi pună în joc destinul politic pentru a acoperi interesele nu ştiu cărui demnitar mărunt şi trecător? Ne-am întrunit câţiva dintre consilierii preşedintelui, Grigore Georgiu, Paul Dobrescu, A.I. Zăinescu şi cu mine, ne-am pus circumvoluţiunile în priză şi am ticluit, cât am putut mai bine, un document politic despre care credeam atunci că va face mult bine, deopotrivă ţării şi preşedintelui ei. Prezentat într-o memorabilă conferinţă de presă, documentul a avut ecoul scontat. Tocmai pentru că era prima luare de poziţie pu­ blică a unui om politic împotriva flagelului corupţiei. E confe­ rinţa de presă în care, analizând fenomenul de corupţie, Ion Iliescu a spus că preferă să moară „sărac, dar cinstit" decât să iasă din cadrele foarte severe ale moralităţii. Era o mărturisire de credinţă. Să pierzi, apoi, după doar doi ani şi jumătate, alegerile, mai ales pentru că adversarii (care au ştiut unde şi cum să atace!) ţi-au constmit imaginea de „patron al corupţilor", iată o con­ traperformanţă demnă de orice carte a recordurilor politice! Ca preşedinte, Ion Iliescu nu avea, desigur, puterile nelimitate pe care i le atribuia o mentalitate, încă paternalistă, a unei bune părţi a populaţiei. Dar nu era, totuşi, legat de mâini şi de picioare. Avea la îndemână câteva pârghii să inter­ vină pentru combaterea fenomenului. Nu a făcut-o ferm şi în suficientă măsură, nu a făcut-o cu suficientă publicitate, iar electoratul a perceput această ezitare ca pe o desconsiderare a răului. Mereu a găsit preşedintele un motiv, mai bine zis pretext, ca să amâne nu doar intervenţia chirurgicală, ci chiar şi un tratament mai anemic. Ultimul a fost acela că nu trebuie stâr-

nită zavera în partid în ajun de alegeri. Să nu-l demobilizăm, Doamne fereşte! Bun, dar alegerile au trecut şi le-a pierdut. Mai ales din acest motiv. Acum ce mai aşteaptă? PDSR l-a ales preşedinte, practic în unanimitate, noul statut îi conferă puteri aproape dis­ creţionare. Ca lider de partid a promis o „primenire", apelând la termeni fermi. ;,i nu s-a schimbat nimic, cel puţin în părţile esenţiale.

26

27

Lovitura de graţie: votul contra Frisoane m-au cuprins când am văzut pentru prima oară sondaje ce indicau că nucleul dur al alegătorilor care „vor vota contra" lui Ion Iliescu are tendinţa de creştere. Ei vor vota cu oricine, nu contează cu cine anume, numai cu preşedintele nu. Era un electorat care se consolida în refuz. O parte din aceste sondaje nici nu s-au publicat. Altele au văzut lumina tiparului, dar fără acest aspect. A fost una din grijile mele cele mai apăsă­ toare, ca director de campanie electorală, ca asemenea date să nu ajungă sub ochii alegătorilor. Îmi era teamă că ele vor sti­ mula sindromul anti-Iliescu. Dar l-am avertizat! Într-un mod pe care nici acum nu mi-l pot explica îndea­ juns pe calea raţionamentelor, în cursul campaniei electorale s-a produs, la un moment dat, o bruscă radicalizare a unei apre­ ciabile părţi a electoratului. A contribuit decisiv la aceasta şi faptul că toată presa cu audienţă semnificativă era pornită împotriva lui Ion Iliescu şi sprijinea Convenţia Democrată. Toate frustrările populaţiei, acumulate de-a lungul anilor, toate nemulţumirile faţă de guvernul Văcăroiu, pe care acesta le şi alimenta în loc să le domolească, toate acestea veneau acum spre decontare la Ion Iliescu. Nu ştiu prea bine dacă preşedintele a remarcat semnificaţia acestor date din sondaje, nici dacă îşi va fi amintit de un sfat pe care l-a nesocotit, venit încă din 1994, când, nesusţinut de mai nimeni din anturajul său, argumentam necesitatea înlocuirii

împotriva celor care profitau de haosul tranziţiei pentru a-şi aranja ploile, cum se spune. Am considerat că preşedintele trebuie să-şi exprime urgent şi limpede poziţia, în termeni radicali şi fără ocolişuri. Avea un atu excepţional, în această privinţă. Imaginea sa era absolut nepătată la acest capitol. De ce să-şi pună în joc destinul politic pentru a acoperi interesele nu ştiu cărui demnitar mărunt şi trecător? Ne-am întrunit câţiva dintre consilierii preşedintelui, Grigore Georgiu, Paul Dobrescu, A.I. Zăinescu şi cu mine, ne-am pus circumvoluţiunile în priză şi am ticluit, cât am putut mai bine, un document politic despre care credeam atunci că va face mult bine, deopotrivă ţării şi preşedintelui ei. Prezentat într-o memorabilă conferinţă de presă, documentul a avut ecoul scontat. Tocmai pentru că era prima luare de poziţie pu­ blică a unui om politic împotriva flagelului corupţiei. E confe­ rinţa de presă în care, analizând fenomenul de corupţie, Ion Iliescu a spus că preferă să moară „sărac, dar cinstit" decât să iasă din cadrele foarte severe ale moralităţii. Era o mărturisire de credinţă. Să pierzi, apoi, după doar doi ani şi jumătate, alegerile, mai ales pentru că adversarii (care au ştiut unde şi cum să atace!) ţi-au constmit imaginea de „patron al corupţilor", iată o con­ traperformanţă demnă de orice carte a recordurilor politice! Ca preşedinte, Ion Iliescu nu avea, desigur, puterile nelimitate pe care i le atribuia o mentalitate, încă paternalistă, a unei bune părţi a populaţiei. Dar nu era, totuşi, legat de mâini şi de picioare. Avea la îndemână câteva pârghii să inter­ vină pentru combaterea fenomenului. Nu a făcut-o ferm şi în suficientă măsură, nu a făcut-o cu suficientă publicitate, iar electoratul a perceput această ezitare ca pe o desconsiderare a răului. Mereu a găsit preşedintele un motiv, mai bine zis pretext, ca să amâne nu doar intervenţia chirurgicală, ci chiar şi un tratament mai anemic. Ultimul a fost acela că nu trebuie stâr-

nită zavera în partid în ajun de alegeri. Să nu-l demobilizăm, Doamne fereşte! Bun, dar alegerile au trecut şi le-a pierdut. Mai ales din acest motiv. Acum ce mai aşteaptă? PDSR l-a ales preşedinte, practic în unanimitate, noul statut îi conferă puteri aproape dis­ creţionare. Ca lider de partid a promis o „primenire", apelând la termeni fermi. ;,i nu s-a schimbat nimic, cel puţin în părţile esenţiale.

26

27

Lovitura de graţie: votul contra Frisoane m-au cuprins când am văzut pentru prima oară sondaje ce indicau că nucleul dur al alegătorilor care „vor vota contra" lui Ion Iliescu are tendinţa de creştere. Ei vor vota cu oricine, nu contează cu cine anume, numai cu preşedintele nu. Era un electorat care se consolida în refuz. O parte din aceste sondaje nici nu s-au publicat. Altele au văzut lumina tiparului, dar fără acest aspect. A fost una din grijile mele cele mai apăsă­ toare, ca director de campanie electorală, ca asemenea date să nu ajungă sub ochii alegătorilor. Îmi era teamă că ele vor sti­ mula sindromul anti-Iliescu. Dar l-am avertizat! Într-un mod pe care nici acum nu mi-l pot explica îndea­ juns pe calea raţionamentelor, în cursul campaniei electorale s-a produs, la un moment dat, o bruscă radicalizare a unei apre­ ciabile părţi a electoratului. A contribuit decisiv la aceasta şi faptul că toată presa cu audienţă semnificativă era pornită împotriva lui Ion Iliescu şi sprijinea Convenţia Democrată. Toate frustrările populaţiei, acumulate de-a lungul anilor, toate nemulţumirile faţă de guvernul Văcăroiu, pe care acesta le şi alimenta în loc să le domolească, toate acestea veneau acum spre decontare la Ion Iliescu. Nu ştiu prea bine dacă preşedintele a remarcat semnificaţia acestor date din sondaje, nici dacă îşi va fi amintit de un sfat pe care l-a nesocotit, venit încă din 1994, când, nesusţinut de mai nimeni din anturajul său, argumentam necesitatea înlocuirii

cabinetului V ăcăroiu sau măcar a premierului şi a unora din�e colaboratorii săi, deveniţi ţinte ale nemulţumirii populare. In politică, mai trebuie sacrificat câte un Moţoc, chiar dacă gestul lui Lăpuşneanu Vodă nu e tocmai ortodox! Dar el nu e singurul om politic care s-a salvat sacrificându-şi un colaborator poate necesar, dar cu reputaţia ireparabil stricată. ?i-apoi aici nu era vorba de salvarea doar a unui om politic. Eu - şi, normal, nu eram singur - credeam atunci cu tărie că România are neapărată nevoie în fruntea sa de Ion Iliescu. În această stare de spirit a oamenilor, pe fundalul sărăcirii unor categorii sociale şi al slabelor performanţe economice, tre­ buia văzută şi :1-emulţumirea populaţiei faţă de expectativa în faţa corupţilor. In comparaţie cu această contemplare a flagelu­ lui, condamnarea lui publică numai în vorbe nu era suficientă. Dacă preşedintele nu trecea la fapte pentru că nu vroia, se chema că admite şi chiar patronează corupţia. Sau, în cel mai bun caz, că nu ştie să uzeze de puterile sale. Oricum o întorceai, preşedintele tot rău ieşea. Faimoasa formulă sagace a lui Nicolae Manolescu, după care am avut terorism fără terorişti, iar acum avem corupţie fără corupţi, a făcut carieră în presă şi a avut priză la public. Îndreptată nu (atât) împotriva preşedin­ telui Iliescu, observaţia a sfârşit prin a fi una din săgeţile ce l-au răpus politic. Dar nu candidatul ANL, despre care credeam atunci că îşi va asocia o parte semnificativă a electoratului, i-a dat lovitura de graţie. Nicolae Manolescu l-a menajat, aşa cum a făcut şi cu ceilalţi contracandidaţi. Chiar când a criticat, distinsul critic si istoric literar a făcut-o cu eleganţa academică a omului de la catedră. De aceea, poate, a şi obţinut acel rezultat modest, paradoxal, chiar dacă neglijăm neobişnuita polarizare în 1996 a opiniilor politice. Dar CDR a absorbit aproape tot electora­ tul mare al Opoziţiei, strivind astfel concurenţii săi din dreapta. Aş îndrăzni să apreciez că nici măcar Emil Constantinescu nu a fost principalul vârf de lance îndreptat spre Ion Iliescu. Pe 28

candidatul COR lumea îl percepea ca p rincipalul concurent al preşedin telui în exerciţiu, iar atacurile Opoziţiei la adresa Pute rii erau receptate de electoratul nehotărât - care avea, î nSă, să decidă rezultatul alegerilor - ca fiind pornite dintr-un firesc partizanat. Rolul de terrninator politic al lui Ion Iliescu avea să revină celui din care acesta făcuse om politic: Petre Roman. Atacând virulent „regimul Iliescu", liderul PD s e autocontesta, practic, căci şi guvernarea sa a aparţinut tot hulitului regim Iliescu. Cu toate acestea, autoflagelându-se, în fond, Petre Roman atrăgea tot mai multe simpatii. Campanie uluitor de agresivă şi scumpă. Ce schimbare de optică în numai patru ani!! În 1992, Petre Roman a pierdut tocmai pentru că majoritatea a văzut în el fiul ingrat care tăbară cu barda asupra tatălui său politic! Iată, în paranteză fie zis, atractive teme de cercetare în materie de psihologie a mulţimilor. Îmi este greu şi acum să-mi dau s eama dacă cei care au reuşit, în 1996, să canalizeze toate nemulţumirile populare într-un singur şuvoi anti-Iliescu au fost chiar principalii lui adversari. Si dacă, hotărâti să o facă, erau constienti de efectul devastator' al acestui şuv�i, care s-a frânt, p;rcă, într-o clipă, aproape fără trosnete şi mici seisme prevestitoare de cataclism. Presa, în schimb, a făcut-o. Şi nu o ricum, ci conştient, de parcă ar fi ştiut cum trebuie dirijat tirul, pentru ca efectul focu­ lui să fie maxim. În analize de fineţe pe care le-am comandat atunci, se putea urmări, de la o săptămână la alta, cum tema se rostogoleşte ca bulgărele de zăpadă. Rezultatul a fost cel cunoscut: imaginea unui Ion Iliescu, un preşedinte care admite, tolerează, ba mai şi mângâie corupţii, antireformiştii, protocomuniştii, pricăjiţii nomencla­ turişti convertiţi, ca românul imparţial, la democraţie, fe­ senism, fedesenism, pedeserism sau oric are alt „ism", fără sub­ stanţă ideologică. Ba, mai rău, s- a cre at imaginea unui Ion Iliescu ce patronează toate acestea şi chiar se identifică natural cu ele. 29

cabinetului V ăcăroiu sau măcar a premierului şi a unora din�e colaboratorii săi, deveniţi ţinte ale nemulţumirii populare. In politică, mai trebuie sacrificat câte un Moţoc, chiar dacă gestul lui Lăpuşneanu Vodă nu e tocmai ortodox! Dar el nu e singurul om politic care s-a salvat sacrificându-şi un colaborator poate necesar, dar cu reputaţia ireparabil stricată. ?i-apoi aici nu era vorba de salvarea doar a unui om politic. Eu - şi, normal, nu eram singur - credeam atunci cu tărie că România are neapărată nevoie în fruntea sa de Ion Iliescu. În această stare de spirit a oamenilor, pe fundalul sărăcirii unor categorii sociale şi al slabelor performanţe economice, tre­ buia văzută şi :1-emulţumirea populaţiei faţă de expectativa în faţa corupţilor. In comparaţie cu această contemplare a flagelu­ lui, condamnarea lui publică numai în vorbe nu era suficientă. Dacă preşedintele nu trecea la fapte pentru că nu vroia, se chema că admite şi chiar patronează corupţia. Sau, în cel mai bun caz, că nu ştie să uzeze de puterile sale. Oricum o întorceai, preşedintele tot rău ieşea. Faimoasa formulă sagace a lui Nicolae Manolescu, după care am avut terorism fără terorişti, iar acum avem corupţie fără corupţi, a făcut carieră în presă şi a avut priză la public. Îndreptată nu (atât) împotriva preşedin­ telui Iliescu, observaţia a sfârşit prin a fi una din săgeţile ce l-au răpus politic. Dar nu candidatul ANL, despre care credeam atunci că îşi va asocia o parte semnificativă a electoratului, i-a dat lovitura de graţie. Nicolae Manolescu l-a menajat, aşa cum a făcut şi cu ceilalţi contracandidaţi. Chiar când a criticat, distinsul critic si istoric literar a făcut-o cu eleganţa academică a omului de la catedră. De aceea, poate, a şi obţinut acel rezultat modest, paradoxal, chiar dacă neglijăm neobişnuita polarizare în 1996 a opiniilor politice. Dar CDR a absorbit aproape tot electora­ tul mare al Opoziţiei, strivind astfel concurenţii săi din dreapta. Aş îndrăzni să apreciez că nici măcar Emil Constantinescu nu a fost principalul vârf de lance îndreptat spre Ion Iliescu. Pe 28

candidatul COR lumea îl percepea ca p rincipalul concurent al preşedin telui în exerciţiu, iar atacurile Opoziţiei la adresa Pute rii erau receptate de electoratul nehotărât - care avea, î nSă, să decidă rezultatul alegerilor - ca fiind pornite dintr-un firesc partizanat. Rolul de terrninator politic al lui Ion Iliescu avea să revină celui din care acesta făcuse om politic: Petre Roman. Atacând virulent „regimul Iliescu", liderul PD s e autocontesta, practic, căci şi guvernarea sa a aparţinut tot hulitului regim Iliescu. Cu toate acestea, autoflagelându-se, în fond, Petre Roman atrăgea tot mai multe simpatii. Campanie uluitor de agresivă şi scumpă. Ce schimbare de optică în numai patru ani!! În 1992, Petre Roman a pierdut tocmai pentru că majoritatea a văzut în el fiul ingrat care tăbară cu barda asupra tatălui său politic! Iată, în paranteză fie zis, atractive teme de cercetare în materie de psihologie a mulţimilor. Îmi este greu şi acum să-mi dau s eama dacă cei care au reuşit, în 1996, să canalizeze toate nemulţumirile populare într-un singur şuvoi anti-Iliescu au fost chiar principalii lui adversari. Si dacă, hotărâti să o facă, erau constienti de efectul devastator' al acestui şuv�i, care s-a frânt, p;rcă, într-o clipă, aproape fără trosnete şi mici seisme prevestitoare de cataclism. Presa, în schimb, a făcut-o. Şi nu o ricum, ci conştient, de parcă ar fi ştiut cum trebuie dirijat tirul, pentru ca efectul focu­ lui să fie maxim. În analize de fineţe pe care le-am comandat atunci, se putea urmări, de la o săptămână la alta, cum tema se rostogoleşte ca bulgărele de zăpadă. Rezultatul a fost cel cunoscut: imaginea unui Ion Iliescu, un preşedinte care admite, tolerează, ba mai şi mângâie corupţii, antireformiştii, protocomuniştii, pricăjiţii nomencla­ turişti convertiţi, ca românul imparţial, la democraţie, fe­ senism, fedesenism, pedeserism sau oric are alt „ism", fără sub­ stanţă ideologică. Ba, mai rău, s- a cre at imaginea unui Ion Iliescu ce patronează toate acestea şi chiar se identifică natural cu ele. 29

E de înţeles dezolarea mea în faţa acestei neputinţe sau a indeciziei - putem să-i spunem oricum, rezultatul e acelaşi, indiferent de eufemismul la care ne oprim. Eu încercam să-l îndemn pe preşedinte spre măsuri care să stăvilească aceste ape potrivnice, încă pe cursul lor superior, de pâraie, înainte de a ajunge să formeze un fluviu, printr-o �elimitare fermă de tot ce îl trăgea spre mâlul din adâncuri. In reprezentarea mea, preşedintele trebuia să-şi impună o statură care să-l fe­ rească de atingerea cu lumea joasă, imundă, a politicienilor ratati sau a afaceristilor de doi bani. Militam, dimpotrivă, pentru întâlnirile c� cetăţenii simpli, cu cei din „teritoriu", cum se spune. Dar aici am trăit o altă dezamăgire, cea mai mare din câte am încercat, cât timp am fost consilier la Cotroceni. Într-o discuţie purtată cu Ion Cristoiu, pe vremea când subiectul putea fi interpretat deopotrivă ca resuscitare a pater­ nalismului sau crimă de lezmajestate, vorbeam, urmărit de spiritul mereu la pândă al distinsului meu interlocutor, despre o anume sacralitate care apasă asupra preşedintelui, care e capul ţării, a Preşedintelui ca atare, in abstracto, indiferent de persoana care-l întruchipează pasager. Dezvoltam ideea că el aproape că nu îşi mai aparţine. De aceea, nu poate coborî sub un anumit plafon de nori. Chiar în clipele sale nefaste, el se situează deasupra unui barem, inaccesibil altora. Nu că românii au nevoie de un mit, deşi nevoia de mit e etern umană. Aceasta nu înseamnă că persoanele din vârful ierarhiei politice devin supraoameni. Dar ele trebuie să se conformeze unei imagini publice: anume că ele stau şi lucrează la rezolvarea problemelor cardinale ale ţării. Nu totdeauna la vedere, ba, cel mai adesea, departe de ochi iscoditori. Or, preşedintele Ion Iliescu a abdicat lesne de la această înaltă altitudine a functiei sale. A fost coborât si s-a lăsat coborât de activităţi mărunt-�ărunţele. În loc să pog�are, când şi când,

cu soluţia salvatoare, tăind câte un nod gordian. ?i se pricepea, har Domnului, să o facă, aşa cum încerc să arăt într-altă parte. Activităţi protocolare, uzuale în funcţia sa, pe care presa ţările cu democraţie ceva mai blazonată nici nu le bagă în din seamă, îl aduceau toată ziua-bună ziua pe micul ecran. Primirea scrisorilor de acreditare a unui nou ambasador, un omagiu adus unui mare om de cultură sau un mesaj de con­ doleanţe îl aduceau invariabil pe primul loc în pagina ştirilor din unele ziare. Nu e de mirare că şi abandonarea acestor obi­ ceiuri vetuste, străine gazetăriei modeme, au marcat mai târziu intrarea în trombă pe piaţa vizualului mai întâi a postului TELE 7abc, apoi a PRO TV. Îmboldit de unii dintre colaboratorii săi, preşedintele se întrecea pe sine în a primi la Cotroceni pe liderii a tot felul de partiduleţe, organizaţii, fundaţii etc. Simţindu-se probabil fru­ strat că i se contesta legitimitatea, preşedintele s-a lăsat atras, ba chiar s-a complăcut în asemenea activităţi, iarăşi pur protoco­ lare, pierzând din vedere că un partid cotat cu 5, 10, 15% din voturile populare nu e nicidecum acelaşi lucru cu unul care nu a izbutit să treacă nici modestul prag de 3%, care-i permit acce­ sul în legislativ. Nemaivorbind despre faptul că nu refuza nici unul din puzderia de partide şi facţiuni ale aceleiaşi etnii care cereau fără sfială audienţe repetate la Cotroceni. Aşa s-a ajuns la situaţii bufe, în care preşedintele de republică primea pe regele Cioabă, fiind acuzat că în felul acesta urmăreşte să dis­ crediteze însăşi ideea monarhică. De urmărit, ce-i drept, urmărea, în paranteză fie spus, dar nu prin asemenea gesturi. Dar cine nu a obţinut audienţa dorită la Cotroceni? Numai cine nu a vrut cu tot dinadinsul sau nu a insistat niţel. Oameni de afaceri despre care nu a auzit mai nimeni, revoluţionari de dubioasă emanaţie (,,puţini am fost, mulţi am rămas", după cum a zis, hâtru, un om de cultură despre ilegalişti), reprezen­ tanţi ai unor asociaţii-fantomă, Michael Jackson, pentru care a şi făcut o scandaloasă anticameră, aşteptându-l preţ de câteva minute bune prin curtea Cotrocenilor.

30

31

Un pre�edinte tocat de mărunţi�uri

E de înţeles dezolarea mea în faţa acestei neputinţe sau a indeciziei - putem să-i spunem oricum, rezultatul e acelaşi, indiferent de eufemismul la care ne oprim. Eu încercam să-l îndemn pe preşedinte spre măsuri care să stăvilească aceste ape potrivnice, încă pe cursul lor superior, de pâraie, înainte de a ajunge să formeze un fluviu, printr-o �elimitare fermă de tot ce îl trăgea spre mâlul din adâncuri. In reprezentarea mea, preşedintele trebuia să-şi impună o statură care să-l fe­ rească de atingerea cu lumea joasă, imundă, a politicienilor ratati sau a afaceristilor de doi bani. Militam, dimpotrivă, pentru întâlnirile c� cetăţenii simpli, cu cei din „teritoriu", cum se spune. Dar aici am trăit o altă dezamăgire, cea mai mare din câte am încercat, cât timp am fost consilier la Cotroceni. Într-o discuţie purtată cu Ion Cristoiu, pe vremea când subiectul putea fi interpretat deopotrivă ca resuscitare a pater­ nalismului sau crimă de lezmajestate, vorbeam, urmărit de spiritul mereu la pândă al distinsului meu interlocutor, despre o anume sacralitate care apasă asupra preşedintelui, care e capul ţării, a Preşedintelui ca atare, in abstracto, indiferent de persoana care-l întruchipează pasager. Dezvoltam ideea că el aproape că nu îşi mai aparţine. De aceea, nu poate coborî sub un anumit plafon de nori. Chiar în clipele sale nefaste, el se situează deasupra unui barem, inaccesibil altora. Nu că românii au nevoie de un mit, deşi nevoia de mit e etern umană. Aceasta nu înseamnă că persoanele din vârful ierarhiei politice devin supraoameni. Dar ele trebuie să se conformeze unei imagini publice: anume că ele stau şi lucrează la rezolvarea problemelor cardinale ale ţării. Nu totdeauna la vedere, ba, cel mai adesea, departe de ochi iscoditori. Or, preşedintele Ion Iliescu a abdicat lesne de la această înaltă altitudine a functiei sale. A fost coborât si s-a lăsat coborât de activităţi mărunt-�ărunţele. În loc să pog�are, când şi când,

cu soluţia salvatoare, tăind câte un nod gordian. ?i se pricepea, har Domnului, să o facă, aşa cum încerc să arăt într-altă parte. Activităţi protocolare, uzuale în funcţia sa, pe care presa ţările cu democraţie ceva mai blazonată nici nu le bagă în din seamă, îl aduceau toată ziua-bună ziua pe micul ecran. Primirea scrisorilor de acreditare a unui nou ambasador, un omagiu adus unui mare om de cultură sau un mesaj de con­ doleanţe îl aduceau invariabil pe primul loc în pagina ştirilor din unele ziare. Nu e de mirare că şi abandonarea acestor obi­ ceiuri vetuste, străine gazetăriei modeme, au marcat mai târziu intrarea în trombă pe piaţa vizualului mai întâi a postului TELE 7abc, apoi a PRO TV. Îmboldit de unii dintre colaboratorii săi, preşedintele se întrecea pe sine în a primi la Cotroceni pe liderii a tot felul de partiduleţe, organizaţii, fundaţii etc. Simţindu-se probabil fru­ strat că i se contesta legitimitatea, preşedintele s-a lăsat atras, ba chiar s-a complăcut în asemenea activităţi, iarăşi pur protoco­ lare, pierzând din vedere că un partid cotat cu 5, 10, 15% din voturile populare nu e nicidecum acelaşi lucru cu unul care nu a izbutit să treacă nici modestul prag de 3%, care-i permit acce­ sul în legislativ. Nemaivorbind despre faptul că nu refuza nici unul din puzderia de partide şi facţiuni ale aceleiaşi etnii care cereau fără sfială audienţe repetate la Cotroceni. Aşa s-a ajuns la situaţii bufe, în care preşedintele de republică primea pe regele Cioabă, fiind acuzat că în felul acesta urmăreşte să dis­ crediteze însăşi ideea monarhică. De urmărit, ce-i drept, urmărea, în paranteză fie spus, dar nu prin asemenea gesturi. Dar cine nu a obţinut audienţa dorită la Cotroceni? Numai cine nu a vrut cu tot dinadinsul sau nu a insistat niţel. Oameni de afaceri despre care nu a auzit mai nimeni, revoluţionari de dubioasă emanaţie (,,puţini am fost, mulţi am rămas", după cum a zis, hâtru, un om de cultură despre ilegalişti), reprezen­ tanţi ai unor asociaţii-fantomă, Michael Jackson, pentru care a şi făcut o scandaloasă anticameră, aşteptându-l preţ de câteva minute bune prin curtea Cotrocenilor.

30

31

Un pre�edinte tocat de mărunţi�uri

O privire, fie şi fugitivă, asupra relaţiilor dintre preşedinte, care era şeful meu direct, şi funcţionarul public Iosif Boda, care îi eram slujbaş, dar şi sfetnic, poate explica, parţial, atâta cât îmi pot da eu seama de ele, frământările mele mai vechi şi mai noi. În limitele contractului verbal dintre noi, pe care le-am descris mai sus - domnia-sa să mă asculte, chiar când aduc veşti rele, dar fără obligaţia de a reacţiona la ele aşa cum su­ geram eu - aceste raporturi au fost riguros corecte. De parcă ar fi fost statuate în paragrafele unui regulament minuţios elaborat. În relaţiile sale de serviciu, preşedintele Iliescu era, dacă nu distant, sigur rece faţă de consilierul său Boda. Nu m-a invitat

niciodată acasă, nu m-a chemat niciodată la Predeal. Nu este mai puţin adevărat că nici eu nu m-am îmbulzit! La Scroviştea am fost de-abia în campania electorală din 1996, şi atunci numai în două-trei rânduri. Îmi spuneam că aşa şi trebuie să fie. Preşedintele, bărbat de stat, trebuie să fie riguros calculat, lucid. Dacă se foloseşte de mine, înseamnă că îi sunt util. E un raport care îmi convine. Orice şef trebuie să se înconjoare de oameni avizaţi, perse­ verenţi, loiali. E bine aşa, accept; doar e capul ţării, nu al unei bande de răufăcători. Aşa înţelege să-l slujesc, aşa trebuie să fac. Este firesc să obţină informaţii şi pe alte canale decât direcţia pe care o conduc, cea de informare, documentare şi sinteze. Deci are mai multe surse decât mine. Le compară, le analizează. Şi dacă ia alte decizii decât cele propuse de mine, înseamnă că argumentele altora au fost mai puternice decât ale noastre. Sau măcar mai convingător expuse. Corect! Mi-am închipuit chiar că preşedintele îşi impune anume acest stil de muncă. Îmi amintea de zicala ardelenească: nu-ţi mângâia copilul decât atunci când doarme. Nu cumva să şi-o ia în cap! Poate chiar în situaţia asta se şi vedea preşedintele. De aici şi relaţiile noastre, uneori ciudate: un şef rece pe care eu îl cre­ deam cald. Dar dacă stau să depăn amintiri, nu desluşesc în timp vreo undă de simpatie faţă de modesta mea persoană. Poate mă considera necesar, util, bun pentru anumite munci, dar atât. Părea că se obişnuise cu gândul că eram mereu acolo, în preajma sa, că stăteam să lucrez acasă şi când el era plecat departe de ţară, că îl întâmpinam, la revenire, cu dosare gata pregătite de analize şi documentare, că îi satisfăceam o nevoie intelectuală pe care şi noi i-o stimulam: aceea de a se informa, de a fi mereu la curent, la zi. Cu excepţiile de care voi aminti, puţin îl interesa dacă eram sănătos (şi nu eram), dacă excesul de zel nu îmi făcea rău (cel mai adesea mi-a făcut), dacă nu mi-aş dori, ca alţii, vreo călăto­ rie sau chiar o bursă în străinătate (nu le-am dorit, nu le-am

32

33

Sunt oare toate acestea activităţi de şef de stat? Mai sunt lucruri pe care le mai face şi omul, nu preşedintele. Trebuie numaidecât date lumii de ştire? Din păcate, rolul cel mai nefast în a-l atrage pe Ion Iliescu în asemenea acţiuni, derizorii pentru preşedinte, l-a avut fostul meu coleg de la Cotroceni, Victor Opaschi. Poate era bine intenţionat, dar efectul a fost invers. De atragere am spus? Nu, nicidecum. Ci de distragere de la tre­ burile adevărate şi importante ale preşedintelui. Care, din păcate, pentru el şi chiar pentru ţară, a acceptat. Cu timpul astfel mărunţit, e limpede de ce nu mai prididea, deşi muncea cu tenacitatea unui puşcăriaş ce sapă la tunelul evadării sale spre libertate, să vadă mai clarvăzător şi cu bătaie spre viitorul imediat, de soarta sa şi de destinul ţării. De altfel, când nu se cantona în asemenea fleacuri şi când nu se refugia în trecutul lecturilor sale, preşedintele Ion Iliescu era tentat de un viitor îndepărtat, ca cel al societăţii infor­ maţionale şi al multilimbajului, spre care îl trăgea un veteran al economiei tradiţionaliste, academicianul Tudore! Postolache, care îi inspira, cu efect discutabil, o mare încredere. Dar aceas­ ta este o altă poveste, de depănat cu alt prilej.

Să nu-l mângâi pe cre�tet decât atunci când doarme

O privire, fie şi fugitivă, asupra relaţiilor dintre preşedinte, care era şeful meu direct, şi funcţionarul public Iosif Boda, care îi eram slujbaş, dar şi sfetnic, poate explica, parţial, atâta cât îmi pot da eu seama de ele, frământările mele mai vechi şi mai noi. În limitele contractului verbal dintre noi, pe care le-am descris mai sus - domnia-sa să mă asculte, chiar când aduc veşti rele, dar fără obligaţia de a reacţiona la ele aşa cum su­ geram eu - aceste raporturi au fost riguros corecte. De parcă ar fi fost statuate în paragrafele unui regulament minuţios elaborat. În relaţiile sale de serviciu, preşedintele Iliescu era, dacă nu distant, sigur rece faţă de consilierul său Boda. Nu m-a invitat

niciodată acasă, nu m-a chemat niciodată la Predeal. Nu este mai puţin adevărat că nici eu nu m-am îmbulzit! La Scroviştea am fost de-abia în campania electorală din 1996, şi atunci numai în două-trei rânduri. Îmi spuneam că aşa şi trebuie să fie. Preşedintele, bărbat de stat, trebuie să fie riguros calculat, lucid. Dacă se foloseşte de mine, înseamnă că îi sunt util. E un raport care îmi convine. Orice şef trebuie să se înconjoare de oameni avizaţi, perse­ verenţi, loiali. E bine aşa, accept; doar e capul ţării, nu al unei bande de răufăcători. Aşa înţelege să-l slujesc, aşa trebuie să fac. Este firesc să obţină informaţii şi pe alte canale decât direcţia pe care o conduc, cea de informare, documentare şi sinteze. Deci are mai multe surse decât mine. Le compară, le analizează. Şi dacă ia alte decizii decât cele propuse de mine, înseamnă că argumentele altora au fost mai puternice decât ale noastre. Sau măcar mai convingător expuse. Corect! Mi-am închipuit chiar că preşedintele îşi impune anume acest stil de muncă. Îmi amintea de zicala ardelenească: nu-ţi mângâia copilul decât atunci când doarme. Nu cumva să şi-o ia în cap! Poate chiar în situaţia asta se şi vedea preşedintele. De aici şi relaţiile noastre, uneori ciudate: un şef rece pe care eu îl cre­ deam cald. Dar dacă stau să depăn amintiri, nu desluşesc în timp vreo undă de simpatie faţă de modesta mea persoană. Poate mă considera necesar, util, bun pentru anumite munci, dar atât. Părea că se obişnuise cu gândul că eram mereu acolo, în preajma sa, că stăteam să lucrez acasă şi când el era plecat departe de ţară, că îl întâmpinam, la revenire, cu dosare gata pregătite de analize şi documentare, că îi satisfăceam o nevoie intelectuală pe care şi noi i-o stimulam: aceea de a se informa, de a fi mereu la curent, la zi. Cu excepţiile de care voi aminti, puţin îl interesa dacă eram sănătos (şi nu eram), dacă excesul de zel nu îmi făcea rău (cel mai adesea mi-a făcut), dacă nu mi-aş dori, ca alţii, vreo călăto­ rie sau chiar o bursă în străinătate (nu le-am dorit, nu le-am

32

33

Sunt oare toate acestea activităţi de şef de stat? Mai sunt lucruri pe care le mai face şi omul, nu preşedintele. Trebuie numaidecât date lumii de ştire? Din păcate, rolul cel mai nefast în a-l atrage pe Ion Iliescu în asemenea acţiuni, derizorii pentru preşedinte, l-a avut fostul meu coleg de la Cotroceni, Victor Opaschi. Poate era bine intenţionat, dar efectul a fost invers. De atragere am spus? Nu, nicidecum. Ci de distragere de la tre­ burile adevărate şi importante ale preşedintelui. Care, din păcate, pentru el şi chiar pentru ţară, a acceptat. Cu timpul astfel mărunţit, e limpede de ce nu mai prididea, deşi muncea cu tenacitatea unui puşcăriaş ce sapă la tunelul evadării sale spre libertate, să vadă mai clarvăzător şi cu bătaie spre viitorul imediat, de soarta sa şi de destinul ţării. De altfel, când nu se cantona în asemenea fleacuri şi când nu se refugia în trecutul lecturilor sale, preşedintele Ion Iliescu era tentat de un viitor îndepărtat, ca cel al societăţii infor­ maţionale şi al multilimbajului, spre care îl trăgea un veteran al economiei tradiţionaliste, academicianul Tudore! Postolache, care îi inspira, cu efect discutabil, o mare încredere. Dar aceas­ ta este o altă poveste, de depănat cu alt prilej.

Să nu-l mângâi pe cre�tet decât atunci când doarme

cerut decât pentru unii dintre colaboratorii mei). Îmi ziceam că, deşi nu mă lăuda, sunt bun, pentru că nu îi cream neplăceri. Nu aş putea spune cum se comporta preşedintele cu colegii mei. Dar nu puteam să nu observ că era mai generos cu cei care îi făceau cu adevărat probleme: Dan Iosif, cu ieşirile sale intem­ pestive ce nu cadrau defel cu imaginea de sobrietate a Cotro­ cenilor pe care vroia să o inducă preşedintele însuşi; Alexandru Mironov, autor de articole ce contraziceau făţiş orientarea pro­ occidentală afişată de şeful instituţiei; Victor Opaschi, adesea în vizorul presei pentru afaceri neortodoxe (ce-i drept, nedo­ vedite) ori generalul Marin Pancea, acuzat de presă (pe drept ori ba) când ca sursă de informaţii pentru „România Mare", când pentru trafic de influenţă, ca să-şi salveze fiul şturlubatic, amestecat în nu se ştie ce afaceri neclare. Şi, pe deasupra, cu reputaţia că la Revoluţie a jucat un rol cam tulbure. Ca să nu mai amintesc de Ioan Oancea, luat sub pulpana preşedintelui după un ministeriat cel puţin discutabil, sau de domnii Diamandescu şi Pepelea, ambii cu un nivel intelectual de doi bani, numai buni să fie... demnitari. Ion Iliescu le găsea mereu tuturor scuze, aşa cum nu se va scandaliza nici de faptul că preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului treceau drept oameni de mai multe case. Probabil că, aşa cum îl ştiu, dacă m-aş fi implicat şi eu în vreo afacere care ar fi şifonat fasonul Cotrocenilor, abia atunci preşedintele ar fi reacţionat sentimen­ tal si fată de mine. ' Chiar dacă aceasta nu este mai mult decât o presupunere, este limpede, din reacţiile abia descrise, că aceeaşi calitate umană, lăudabilă la alţii, se transforma la preşedinte în defect. Pentru că se întorcea nu doar împotriva sa şi a funcţiei sale, ci şi împotriva instituţiei. Desigur, nu era de neglijat, de pildă, dacă banii de sponsorizări pentru acţiuni culturale o mai apu­ cau şi spre buzunarele lui Victor Opaschi, cum ziceau unele ziare, ori ba. Ceea ce însă cu certitudine avea importanţă era ce credea lumea despre aceste afirmaţii din presă. Adevărate ori nuI asemenea stiri sau doar zvonuri si insinuări au inoculat '

'

34

încet-încet, pe nesimţite, cu tenacitatea picăturii chinezeşti, ideea că nici la Cotroceni nu e lucru curat. Sărac si cinstit Ion Iliescu, nici vorbă, dar iată că îi oploşeşte pe corupţi. Fără a fi contracarată, această imagine avea să se impună, cu efecte finale devastatoare. O anumită parte a presei Acelaşi sentimentalism incurabil, bun la un prieten ori la un poet, l-a făcut să piardă mai toată presa. Obişnuia să bagatelizeze în public atacurile la adresa sa, dar în intimitate era mai afectat decât ar fi fost cazul să fie. Nu ştiu, poate nu am avut priceperea să observ, dacă făcea distincţie între sim­ pla injurie umorală şi construcţia logică de argumente capa­ bilă să schimbe opţiunea alegătorului. Înclin să cred că nu. Am ceva temeiuri pentru o asemenea judecată, dar le voi dez­ volta într-altă parte. E de-ajuns să adaug aici că reacţiile sale publice, puţine, câte şi le-a îngăduit, la atacurile presei, au fost răbufniri ale suferinţei în tăcere. Neînţelegând de ce i se întâmplă toate numai lui, sau tocmai lui, aceste reacţii erau mereu exagerate. Când nu trăgeau spre ţintă, atunci în mod sigur provocau şi mai multe atacuri. Majoritatea nedrepte. Dar iarăşi, nu atât ade­ vărul lor conta, cât imaginea pe care puteau să o creeze. Toate acestea explică, poate, de ce relaţiile mele cu presa - îndeobşte bune, îmi place să cred -, cu jurnalişti influenţi, directori şi redactori-şefi de publicaţii, formatori dacă nu chiar directori de opinie, nu au fost pentru mine un atu în ochii preşedintelui. Aş fi ipocrit dacă nu aş mărturisi aici iluzia că eu speram ca relaţiile mele bune cu mediile jurnalistice să fie apreciate de preşedinte. Pentru că eu aveam convingerea că aduc astfel, prin mterviuri, participări la mese rotunde şi anchete, reale foloase Preşedinţiei şi chiar preşedintelui. Cel puţin aşa îmi plăcea să cred. Mai cu seamă că eram printre puţinii consilieri prezi­ denţiali, iar în anumite perioade chiar singurul gata să răspund 35

cerut decât pentru unii dintre colaboratorii mei). Îmi ziceam că, deşi nu mă lăuda, sunt bun, pentru că nu îi cream neplăceri. Nu aş putea spune cum se comporta preşedintele cu colegii mei. Dar nu puteam să nu observ că era mai generos cu cei care îi făceau cu adevărat probleme: Dan Iosif, cu ieşirile sale intem­ pestive ce nu cadrau defel cu imaginea de sobrietate a Cotro­ cenilor pe care vroia să o inducă preşedintele însuşi; Alexandru Mironov, autor de articole ce contraziceau făţiş orientarea pro­ occidentală afişată de şeful instituţiei; Victor Opaschi, adesea în vizorul presei pentru afaceri neortodoxe (ce-i drept, nedo­ vedite) ori generalul Marin Pancea, acuzat de presă (pe drept ori ba) când ca sursă de informaţii pentru „România Mare", când pentru trafic de influenţă, ca să-şi salveze fiul şturlubatic, amestecat în nu se ştie ce afaceri neclare. Şi, pe deasupra, cu reputaţia că la Revoluţie a jucat un rol cam tulbure. Ca să nu mai amintesc de Ioan Oancea, luat sub pulpana preşedintelui după un ministeriat cel puţin discutabil, sau de domnii Diamandescu şi Pepelea, ambii cu un nivel intelectual de doi bani, numai buni să fie... demnitari. Ion Iliescu le găsea mereu tuturor scuze, aşa cum nu se va scandaliza nici de faptul că preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului treceau drept oameni de mai multe case. Probabil că, aşa cum îl ştiu, dacă m-aş fi implicat şi eu în vreo afacere care ar fi şifonat fasonul Cotrocenilor, abia atunci preşedintele ar fi reacţionat sentimen­ tal si fată de mine. ' Chiar dacă aceasta nu este mai mult decât o presupunere, este limpede, din reacţiile abia descrise, că aceeaşi calitate umană, lăudabilă la alţii, se transforma la preşedinte în defect. Pentru că se întorcea nu doar împotriva sa şi a funcţiei sale, ci şi împotriva instituţiei. Desigur, nu era de neglijat, de pildă, dacă banii de sponsorizări pentru acţiuni culturale o mai apu­ cau şi spre buzunarele lui Victor Opaschi, cum ziceau unele ziare, ori ba. Ceea ce însă cu certitudine avea importanţă era ce credea lumea despre aceste afirmaţii din presă. Adevărate ori nuI asemenea stiri sau doar zvonuri si insinuări au inoculat '

'

34

încet-încet, pe nesimţite, cu tenacitatea picăturii chinezeşti, ideea că nici la Cotroceni nu e lucru curat. Sărac si cinstit Ion Iliescu, nici vorbă, dar iată că îi oploşeşte pe corupţi. Fără a fi contracarată, această imagine avea să se impună, cu efecte finale devastatoare. O anumită parte a presei Acelaşi sentimentalism incurabil, bun la un prieten ori la un poet, l-a făcut să piardă mai toată presa. Obişnuia să bagatelizeze în public atacurile la adresa sa, dar în intimitate era mai afectat decât ar fi fost cazul să fie. Nu ştiu, poate nu am avut priceperea să observ, dacă făcea distincţie între sim­ pla injurie umorală şi construcţia logică de argumente capa­ bilă să schimbe opţiunea alegătorului. Înclin să cred că nu. Am ceva temeiuri pentru o asemenea judecată, dar le voi dez­ volta într-altă parte. E de-ajuns să adaug aici că reacţiile sale publice, puţine, câte şi le-a îngăduit, la atacurile presei, au fost răbufniri ale suferinţei în tăcere. Neînţelegând de ce i se întâmplă toate numai lui, sau tocmai lui, aceste reacţii erau mereu exagerate. Când nu trăgeau spre ţintă, atunci în mod sigur provocau şi mai multe atacuri. Majoritatea nedrepte. Dar iarăşi, nu atât ade­ vărul lor conta, cât imaginea pe care puteau să o creeze. Toate acestea explică, poate, de ce relaţiile mele cu presa - îndeobşte bune, îmi place să cred -, cu jurnalişti influenţi, directori şi redactori-şefi de publicaţii, formatori dacă nu chiar directori de opinie, nu au fost pentru mine un atu în ochii preşedintelui. Aş fi ipocrit dacă nu aş mărturisi aici iluzia că eu speram ca relaţiile mele bune cu mediile jurnalistice să fie apreciate de preşedinte. Pentru că eu aveam convingerea că aduc astfel, prin mterviuri, participări la mese rotunde şi anchete, reale foloase Preşedinţiei şi chiar preşedintelui. Cel puţin aşa îmi plăcea să cred. Mai cu seamă că eram printre puţinii consilieri prezi­ denţiali, iar în anumite perioade chiar singurul gata să răspund 35

la sfidările presei, să-mi asum curajul de a promova opiniile şi poziţia instituţiei, cu riscul de a fi oricând dezavuat. ?i nu e puţin lucru să faci faţă unui bun jurnalist. El are nevoie de con­ trast, de antiteză. Altfel nu poate imprima reportajului, intervi­ ului, o anume tensiune interioară care să le facă interesante pentru cititor, ascultător ori telespectator. Un panegiric fără sfârşit este la fel de monoton şi de necredibil pentru jurnalist ca şi cantonarea în sudălmi. Mă tem că puţini din anturajul ime­ diat al preşedintelui înţelegeau aceste lucruri. De aceea, nici nu mă aşteptam ca vreun coleg să laude vreun text de al meu în faţa preşedintelui. Dacă nu m-a lăudat, preşedintele nici nu m-a încurajat spre asemenea ieşiri în public. Ce e drept, spre cinstea sa, nici nu le-a descurajat, necum să mă dezavueze (decât după alegeri) ori să mi le interzică. Nici eu nu am cerut vreodată aprobare prealabilă pentru a ieşi la rampă, decât în cazurile rare, în care trebuia să exprim explicit poziţia oficială a Preşedinţiei. Ca să nu cad nici în păcatul trufiei, dar nici în acela al mo­ destiei ipocrite, pot mărturisi că nu au lipsit nici situaţiile în care prezenţa mea publică a putut influenţa în bine, zic eu, evoluţia unor evenimente. Chiar surprins de vreo intervenţie a mea, preşedintele nu mi-a reproşat-o vreodată. Ba, uneori, chiar a aprobat-o, fie şi în stilul său, cu jumătate de gură. Voi ilustra cu exemple această afirmaţie, la momentul potrivit. Cu toate acestea, atunci când îmi luam prea tare avânt sau, pur şi simplu, se întâmpla să vină simultan mai multe solicitări din partea jurnaliştilor, pe care nu-mi dădea mâna să le refuz, interviurile mele nu erau privite cu ochi buni. Preşedintele nu mi-a spus niciodată direct acest lucru, dar devenise tot mai vizi­ bil, mai ales în ultima vreme, că aceste interviuri îl deranjau, dacă nu cumva chiar îl iritau. Nu pot să nu pun o asemenea atitudine în legătură cu o anumită pudibonderie, de înţeles în relaţiile sociale, dar neavenite într-o dezbatere politică democratică. De aceea, prezenţa mea în presă şi pe ecranele televi­ zoarelor venea în contradicţie cu chemarea insistentă şi

repetată a preşedintelui la spălarea rufelor în familie. Ce e drept, de dragul adevărului şi, nu mai puţin, al credibilităţii, nu puteam ascunde, să zicem, anumite divergenţe dintre cele două echipe electorale, cea a PDSR şi cea a preşedintelui, unele opinii care nu mă singularizau în sistem, dar nici nu erau în consens cu linia oficial adoptată, dacă a existat vreodată una. Constat acum, nu fără nedumerire, că asemenea apeluri, la spălarea rufelor murdare în familie, se aduc şi dinspre PNŢCD. Si chiar alte forţe politice cheamă la resp�ctarea cadrului statu­ tar pentru rezolvarea problemelor. Fără nici o legătură cu asemenea tendinţe conjuncturale contemporane, observ totuşi că una din cauzele pieirii partidelor comuniste a fost păstrarea acestui mod de organizare, bun poate în clandestinitate, dar uniformizant şi, finalmente, antidemocratic în libertate sau, cu atât mai mult, atunci când partidul respectiv e la putere. Închizând această paranteză, ar mai trebui să adaug că privirile piezişe aruncate de preşedinte spre interviurile mele trădau, o dată în plus, acelaşi caracter ciudat al relaţiilor noas­ tre. Considerându-se, probabil nu fără temei, părintele meu politic, preşedintele neglija faptul că am crescut şi eu, între timp, că am prins aripi, am dobândit abilitatea de a apăra un punct de vedere şi de a purta o discuţie astfel încât să nu fie monotonă şi adormitoare ca focul din cămin, că mi-am câştigat chiar o poziţie în lumea politică şi un oarecare auditoriu, care nu era întru totul identic cu electoratul domniei-sale.

36

37

Dascăl şi discipol Ce e drept, nici eu nu m-am simţit câtuşi de puţin lezat atunci când, de pildă, Horia Alexandrescu a găsit cu cale să titreze în „Cronica Română" o ştire: ,,Iosif Boda ia lecţii de la Ion Iliescu". Dimpotrivă, mi-a făcut plăcere. Pentru că eu chiar eram atunci un discipol politic al fostului preşedinte. Iar domnul Ion Iliescu a fost un dascăl de un tact admirabil. Dacă nu mi-a mulţumit vreodată pentru serviciile nu ştiu cât de

la sfidările presei, să-mi asum curajul de a promova opiniile şi poziţia instituţiei, cu riscul de a fi oricând dezavuat. ?i nu e puţin lucru să faci faţă unui bun jurnalist. El are nevoie de con­ trast, de antiteză. Altfel nu poate imprima reportajului, intervi­ ului, o anume tensiune interioară care să le facă interesante pentru cititor, ascultător ori telespectator. Un panegiric fără sfârşit este la fel de monoton şi de necredibil pentru jurnalist ca şi cantonarea în sudălmi. Mă tem că puţini din anturajul ime­ diat al preşedintelui înţelegeau aceste lucruri. De aceea, nici nu mă aşteptam ca vreun coleg să laude vreun text de al meu în faţa preşedintelui. Dacă nu m-a lăudat, preşedintele nici nu m-a încurajat spre asemenea ieşiri în public. Ce e drept, spre cinstea sa, nici nu le-a descurajat, necum să mă dezavueze (decât după alegeri) ori să mi le interzică. Nici eu nu am cerut vreodată aprobare prealabilă pentru a ieşi la rampă, decât în cazurile rare, în care trebuia să exprim explicit poziţia oficială a Preşedinţiei. Ca să nu cad nici în păcatul trufiei, dar nici în acela al mo­ destiei ipocrite, pot mărturisi că nu au lipsit nici situaţiile în care prezenţa mea publică a putut influenţa în bine, zic eu, evoluţia unor evenimente. Chiar surprins de vreo intervenţie a mea, preşedintele nu mi-a reproşat-o vreodată. Ba, uneori, chiar a aprobat-o, fie şi în stilul său, cu jumătate de gură. Voi ilustra cu exemple această afirmaţie, la momentul potrivit. Cu toate acestea, atunci când îmi luam prea tare avânt sau, pur şi simplu, se întâmpla să vină simultan mai multe solicitări din partea jurnaliştilor, pe care nu-mi dădea mâna să le refuz, interviurile mele nu erau privite cu ochi buni. Preşedintele nu mi-a spus niciodată direct acest lucru, dar devenise tot mai vizi­ bil, mai ales în ultima vreme, că aceste interviuri îl deranjau, dacă nu cumva chiar îl iritau. Nu pot să nu pun o asemenea atitudine în legătură cu o anumită pudibonderie, de înţeles în relaţiile sociale, dar neavenite într-o dezbatere politică democratică. De aceea, prezenţa mea în presă şi pe ecranele televi­ zoarelor venea în contradicţie cu chemarea insistentă şi

repetată a preşedintelui la spălarea rufelor în familie. Ce e drept, de dragul adevărului şi, nu mai puţin, al credibilităţii, nu puteam ascunde, să zicem, anumite divergenţe dintre cele două echipe electorale, cea a PDSR şi cea a preşedintelui, unele opinii care nu mă singularizau în sistem, dar nici nu erau în consens cu linia oficial adoptată, dacă a existat vreodată una. Constat acum, nu fără nedumerire, că asemenea apeluri, la spălarea rufelor murdare în familie, se aduc şi dinspre PNŢCD. Si chiar alte forţe politice cheamă la resp�ctarea cadrului statu­ tar pentru rezolvarea problemelor. Fără nici o legătură cu asemenea tendinţe conjuncturale contemporane, observ totuşi că una din cauzele pieirii partidelor comuniste a fost păstrarea acestui mod de organizare, bun poate în clandestinitate, dar uniformizant şi, finalmente, antidemocratic în libertate sau, cu atât mai mult, atunci când partidul respectiv e la putere. Închizând această paranteză, ar mai trebui să adaug că privirile piezişe aruncate de preşedinte spre interviurile mele trădau, o dată în plus, acelaşi caracter ciudat al relaţiilor noas­ tre. Considerându-se, probabil nu fără temei, părintele meu politic, preşedintele neglija faptul că am crescut şi eu, între timp, că am prins aripi, am dobândit abilitatea de a apăra un punct de vedere şi de a purta o discuţie astfel încât să nu fie monotonă şi adormitoare ca focul din cămin, că mi-am câştigat chiar o poziţie în lumea politică şi un oarecare auditoriu, care nu era întru totul identic cu electoratul domniei-sale.

36

37

Dascăl şi discipol Ce e drept, nici eu nu m-am simţit câtuşi de puţin lezat atunci când, de pildă, Horia Alexandrescu a găsit cu cale să titreze în „Cronica Română" o ştire: ,,Iosif Boda ia lecţii de la Ion Iliescu". Dimpotrivă, mi-a făcut plăcere. Pentru că eu chiar eram atunci un discipol politic al fostului preşedinte. Iar domnul Ion Iliescu a fost un dascăl de un tact admirabil. Dacă nu mi-a mulţumit vreodată pentru serviciile nu ştiu cât de

preţioase, dar pe care i le-am a�us c� devo ��ent, adese� c� trudă, la limita puterilor mele, m schimb ruc1 nu m-a doJerut vreodată altfel decât blajin şi binevoitor pentru greşeli, nu ştiu cât de grave, dar întotdeauna involuntare. Faţă de unele dintre teribilismele mele de proaspăt consilier a vădit o binevenită îngăduinţă. Nu numai că le-a trecut cu vederea, cu suverană înţelepciune, dar le-a şi corectat tacit. Adică te punea să le corectezi, fără să ai sentimentul unei penitenţe, fie ea şi meri­ tată. Mai degrabă din priviri decât din vorbe încerca să te prevină. Vezi că acolo dai de belea, ai putea intra cu capul în zid, părea să spună. Nu e mai puţin adevărat, oricât i-ar ului pe unii această dezvăluire, că la fel de mult am învăţat de la celălalt mare băr­ bat politic al acestor ani. Nu aş vrea să mă lustruiesc pe mine. De aceea, evoc aici doar fugitiv lungile convorbiri pe care le-am purtat cu regretatul Corneliu Coposu, inclusiv în casa sa pri­ mitoare, doar pentru a spune că, urmărind modul de a gândi al liderului incontestabil al opoziţiei, am înţeles resortul mul­ tor acţiuni ale ţărăniştilor şi chiar unele subtilităţi din arta politicii. Poate că nici distinsul meu interlocutor nu era cu totul nemultumit de mine. Îmi aduc aminte, întotdeauna cu plăcere, de o scenă. Ieşind de la o convorbire cu preşedintele Ion Iliescu, Otto Weber dă să mă prezinte, ca sălăjean, lideru­ lui PNŢCD. La care Seniorul îi dă replica: ,,Nu e numai con­ judeţean, e aproape consătean. Şi e ţărănist, dar nu-l lasă Iliescu s-o spună"! Din afabilitate şi diplomaţie probabil, domnul Iliescu nu l-a contrazis. Nici nu a comentat vreodată episodul. Aşa că ce-o fi fost în sufletul lui nu am de unde şti...

Zăceam pe un pat de spital în Elveţia, unde eram de-acum ambasador, cu o hepatită neaşteptată. Sunt chemat la telefon. E

chiar preşedintele. Mă sună de acasă. Mă întreabă de �ănăt:te. Îmi spune că a aflat de la nu ştiu cine că sunt bolnav ş1 s-a gan­ dit la mine. Mai schimbăm două-trei vorbe şi îmi spune să mă în formă pentru îngrijesc de sănătate întru:ât �bui� să_ fiu v _ bătălia ce urmează. Iată, m1-am zis, ştie ş1 sa fie atent. Poate nu mă simpatizează, dar mă apreciază. Şi i-am scris de mână câte­ va rânduri recunoscătoare. Cu un an înainte, în toamna anului 1993, eram supus, într-o clinică din Paris, unei operaţii pe cord deschis, de peste sase ore. Când am plecat din ţară, cu sentimentul că s-ar putea �ă nu mă mai întorc decât împachetat în patru scânduri, l-am convins pe preşedinte ca vizita de documentare la Paris a lui Grigore Georgiu, care oricum era planificată în acea toamnă, s� coincidă cu perioada în care eu trebuia să fiu supus controlulU1 medical. Mă îngrozea ideea că aş putea muri departe de ţară fără să am pe cineva apropiat lângă mine. La Paris, însă, am întâlnit si oameni minunaţi, care m-au ajutat şi au fost sufleteşte alături de mine, precum Virgil Tănase şi Viorel Grecu, iar Adrian C. şi-a folosit cunoştinţele şi influenţa pentru a fi tratat în cele mai bune condiţii. După ce mi-au interpretat analizele medicale şi m-au con­ sultat, specialiştii s-au speriat de starea în care mă aflam şi au decis că operaţia trebuie făcută imediat. Dar medicii de spe­ cialitate de la Spitalul Militar Central nu-mi dădeau nici o şansă de supravieţuire. La intervenţia expresă a doamnei Simone Veil, pe atunci ministru în guvernul francez, a fost convocată o comisie medicală din care făcea parte şi unul dintre cei mai celebri chirurgi în domeniu, prof. Grandjbach, şeful Clinicii de chirurgie cardio-vasculară de la spitalul Pitie Salpetriere. El şi-a asumat riscul de a mă opera, apreciind că şansele de reuşită sunt de 50 la sută. Înainte de operaţie, cu sufletul greu, în care se amestecau teama şi speranţa, eu scriam. Nu soţiei, nu fiului meu. Ci, aproape testamentar, preşedintelui. Nu despre prezumtiva mea

38

39

Ce să mai zic? Ce să mai cred?

preţioase, dar pe care i le-am a�us c� devo ��ent, adese� c� trudă, la limita puterilor mele, m schimb ruc1 nu m-a doJerut vreodată altfel decât blajin şi binevoitor pentru greşeli, nu ştiu cât de grave, dar întotdeauna involuntare. Faţă de unele dintre teribilismele mele de proaspăt consilier a vădit o binevenită îngăduinţă. Nu numai că le-a trecut cu vederea, cu suverană înţelepciune, dar le-a şi corectat tacit. Adică te punea să le corectezi, fără să ai sentimentul unei penitenţe, fie ea şi meri­ tată. Mai degrabă din priviri decât din vorbe încerca să te prevină. Vezi că acolo dai de belea, ai putea intra cu capul în zid, părea să spună. Nu e mai puţin adevărat, oricât i-ar ului pe unii această dezvăluire, că la fel de mult am învăţat de la celălalt mare băr­ bat politic al acestor ani. Nu aş vrea să mă lustruiesc pe mine. De aceea, evoc aici doar fugitiv lungile convorbiri pe care le-am purtat cu regretatul Corneliu Coposu, inclusiv în casa sa pri­ mitoare, doar pentru a spune că, urmărind modul de a gândi al liderului incontestabil al opoziţiei, am înţeles resortul mul­ tor acţiuni ale ţărăniştilor şi chiar unele subtilităţi din arta politicii. Poate că nici distinsul meu interlocutor nu era cu totul nemultumit de mine. Îmi aduc aminte, întotdeauna cu plăcere, de o scenă. Ieşind de la o convorbire cu preşedintele Ion Iliescu, Otto Weber dă să mă prezinte, ca sălăjean, lideru­ lui PNŢCD. La care Seniorul îi dă replica: ,,Nu e numai con­ judeţean, e aproape consătean. Şi e ţărănist, dar nu-l lasă Iliescu s-o spună"! Din afabilitate şi diplomaţie probabil, domnul Iliescu nu l-a contrazis. Nici nu a comentat vreodată episodul. Aşa că ce-o fi fost în sufletul lui nu am de unde şti...

Zăceam pe un pat de spital în Elveţia, unde eram de-acum ambasador, cu o hepatită neaşteptată. Sunt chemat la telefon. E

chiar preşedintele. Mă sună de acasă. Mă întreabă de �ănăt:te. Îmi spune că a aflat de la nu ştiu cine că sunt bolnav ş1 s-a gan­ dit la mine. Mai schimbăm două-trei vorbe şi îmi spune să mă în formă pentru îngrijesc de sănătate întru:ât �bui� să_ fiu v _ bătălia ce urmează. Iată, m1-am zis, ştie ş1 sa fie atent. Poate nu mă simpatizează, dar mă apreciază. Şi i-am scris de mână câte­ va rânduri recunoscătoare. Cu un an înainte, în toamna anului 1993, eram supus, într-o clinică din Paris, unei operaţii pe cord deschis, de peste sase ore. Când am plecat din ţară, cu sentimentul că s-ar putea �ă nu mă mai întorc decât împachetat în patru scânduri, l-am convins pe preşedinte ca vizita de documentare la Paris a lui Grigore Georgiu, care oricum era planificată în acea toamnă, s� coincidă cu perioada în care eu trebuia să fiu supus controlulU1 medical. Mă îngrozea ideea că aş putea muri departe de ţară fără să am pe cineva apropiat lângă mine. La Paris, însă, am întâlnit si oameni minunaţi, care m-au ajutat şi au fost sufleteşte alături de mine, precum Virgil Tănase şi Viorel Grecu, iar Adrian C. şi-a folosit cunoştinţele şi influenţa pentru a fi tratat în cele mai bune condiţii. După ce mi-au interpretat analizele medicale şi m-au con­ sultat, specialiştii s-au speriat de starea în care mă aflam şi au decis că operaţia trebuie făcută imediat. Dar medicii de spe­ cialitate de la Spitalul Militar Central nu-mi dădeau nici o şansă de supravieţuire. La intervenţia expresă a doamnei Simone Veil, pe atunci ministru în guvernul francez, a fost convocată o comisie medicală din care făcea parte şi unul dintre cei mai celebri chirurgi în domeniu, prof. Grandjbach, şeful Clinicii de chirurgie cardio-vasculară de la spitalul Pitie Salpetriere. El şi-a asumat riscul de a mă opera, apreciind că şansele de reuşită sunt de 50 la sută. Înainte de operaţie, cu sufletul greu, în care se amestecau teama şi speranţa, eu scriam. Nu soţiei, nu fiului meu. Ci, aproape testamentar, preşedintelui. Nu despre prezumtiva mea

38

39

Ce să mai zic? Ce să mai cred?

3. Din păcate, acest manuscris - pe care i l-am trimis preşedintelui, într-un plic sigilat, prin intermediul lui Grigore Georgiu - este singurul care nu mi-a fost înapoiat.

de o parte sau de alta, dar acest lucru nu schimbă datele pro­ blemei. Aşa e în campanie. M-am cutremurat: omul acesta gândeşte cu inima, nu cu mintea! E în stare să înţeleagă problemele globale ale omenirii, dar nu e capabil să distingă între electoratul mare - care stă în case şi rumegă dilemele politice ale României - şi nişte mani­ festări zgomotoase de pe o stradă oarecare din Bucureşti. Ce conta faptul că vreo 50 de oameni îl huiduiau? Merită oare să suferi, ca om politic, pentru acest lucru? Mai mult ca sigur că da! Dar Iliescu suferea enorm. E drept că a fost „însoţit", pe tot traseul parcurs în campanie, de echipe organizate de „susţină­ tori" ai Convenţiei, care l-au huiduit sistematic. Era şi el la capătul puterilor. Ştia, îl prevenisem, ce au de gând să facă şi Emil Constan­ tinescu şi Petre Roman în campanie. Trebuia şi putea să reacţioneze, era pregătit şi ştia cum să o facă. A rămas nemişcat, aproape ca ciobanul mioritic. Iar rezultatul final al alegerilor a fost decis de această atitudine. Nu voia să joace. Nu voia să fie un actor. Şi-a păstrat identitatea umană într-o lume ce devenise un imens spectacol mediatic, unde trebuie să accepţi regulile jocului pentru a convinge. Nu voia să promită populaţiei lucruri despre care ştia foarte bine că nu pot fi realizate. Nu a acceptat nici în ruptul capului să lanseze în campanie promi­ siuni şi mesaje în care nu credea. Dar nu vroia să facă nici măcar evaluări. Nu a acceptat nici să ne descrie cum va arăta - în imaginaţia lui măcar - România în anul 2000, dacă el va fi preşedintele ei până atunci. Şi-a impus o conduită pe care el o credea singura morală şi pe care a respectat-o cu stricteţe: să nu mintă electoratul. Să-i spună adevărul, aşa cum îl tălmăcea el, în condiţiile date, chiar dacă, uneori, nu avea dreptate. Sfâşiat, ca orice om politic, între impulsul de a se menţine la putere şi sinceritatea umană, Ion Iliescu a ales - structural - opţiunea din urmă, crezând, naiv, că lumea îl va înţelege şi că adevărul spuselor sale e o garanţie suficientă pentru a învinge. Nu s-a întâmplat aşa. I-au lipsit circa patru procente,

40

41

moştenire, ci despre gândurile mele referitoare la viitorul lui politic3. La câteva zile după operaţie, sună telefonul: Preşe­ dintele, de la Cotroceni. Dau să-i spun ce şi cum m-au desfă­ cut şi m-au cusut doctorii, dar mi-o ia înainte şi îmi explică inginereşte că inima e ca o pompă care nu mai funcţionează normal când se blochează unele dintre canalele ei interioare şi, în consecinţă, mă aşteaptă să vin refăcut, dar că va trebui să am mai multă grijă de mine şi să duc o viaţă mai cumpă­ tată etc. Cred că l-am rezumat aici pe omul Ion Iliescu. Admirabile însuşiri umane, inexplicabile ingratitudini, căldură sufletească, dar şi opacitate psihologică ş.a.m.d. Amestec subtil de sublim

şi...

Singur la spectacol Dezbatere la PRO TV, spre finalul campaniei electorale. Când ieşim, două grupuri de suporteri. În stânga şi în dreapta, oamenii lui Bebe Ivanovici. De fapt, nişte adolescenţi şi copii, cum. V is-a-vis, fanii lui Emil acolo ·n u se stie adusi , , Constantinescu. Mai bine organizaţi, mai convingători, mai motivaţi, mai zgomotoşi. Preşedintele Ion Iliescu mă ia de mână şi îmi şopteşte: ,, Uite, asta e toleranţa lui Emil Constantinescu!". Credea că suporterii lui Constantinescu sunt manipulaţi de staff-ul atât de activ şi de eficient al adversarului său. În 1971, în China, domolea entuziasmul paranoid al lui Ceauşescu zicând că mulţimea e scoasă pe străzi pentru ovaţii, avea să îl asa , , cum se făcea si , la noi. Atunci, această observatie coste. Acum, nu putea admite că are de-a face cu o simplă con­ fruntare de suporteri, dintre care unii erau, evident, manipulaţi,

3. Din păcate, acest manuscris - pe care i l-am trimis preşedintelui, într-un plic sigilat, prin intermediul lui Grigore Georgiu - este singurul care nu mi-a fost înapoiat.

de o parte sau de alta, dar acest lucru nu schimbă datele pro­ blemei. Aşa e în campanie. M-am cutremurat: omul acesta gândeşte cu inima, nu cu mintea! E în stare să înţeleagă problemele globale ale omenirii, dar nu e capabil să distingă între electoratul mare - care stă în case şi rumegă dilemele politice ale României - şi nişte mani­ festări zgomotoase de pe o stradă oarecare din Bucureşti. Ce conta faptul că vreo 50 de oameni îl huiduiau? Merită oare să suferi, ca om politic, pentru acest lucru? Mai mult ca sigur că da! Dar Iliescu suferea enorm. E drept că a fost „însoţit", pe tot traseul parcurs în campanie, de echipe organizate de „susţină­ tori" ai Convenţiei, care l-au huiduit sistematic. Era şi el la capătul puterilor. Ştia, îl prevenisem, ce au de gând să facă şi Emil Constan­ tinescu şi Petre Roman în campanie. Trebuia şi putea să reacţioneze, era pregătit şi ştia cum să o facă. A rămas nemişcat, aproape ca ciobanul mioritic. Iar rezultatul final al alegerilor a fost decis de această atitudine. Nu voia să joace. Nu voia să fie un actor. Şi-a păstrat identitatea umană într-o lume ce devenise un imens spectacol mediatic, unde trebuie să accepţi regulile jocului pentru a convinge. Nu voia să promită populaţiei lucruri despre care ştia foarte bine că nu pot fi realizate. Nu a acceptat nici în ruptul capului să lanseze în campanie promi­ siuni şi mesaje în care nu credea. Dar nu vroia să facă nici măcar evaluări. Nu a acceptat nici să ne descrie cum va arăta - în imaginaţia lui măcar - România în anul 2000, dacă el va fi preşedintele ei până atunci. Şi-a impus o conduită pe care el o credea singura morală şi pe care a respectat-o cu stricteţe: să nu mintă electoratul. Să-i spună adevărul, aşa cum îl tălmăcea el, în condiţiile date, chiar dacă, uneori, nu avea dreptate. Sfâşiat, ca orice om politic, între impulsul de a se menţine la putere şi sinceritatea umană, Ion Iliescu a ales - structural - opţiunea din urmă, crezând, naiv, că lumea îl va înţelege şi că adevărul spuselor sale e o garanţie suficientă pentru a învinge. Nu s-a întâmplat aşa. I-au lipsit circa patru procente,

40

41

moştenire, ci despre gândurile mele referitoare la viitorul lui politic3. La câteva zile după operaţie, sună telefonul: Preşe­ dintele, de la Cotroceni. Dau să-i spun ce şi cum m-au desfă­ cut şi m-au cusut doctorii, dar mi-o ia înainte şi îmi explică inginereşte că inima e ca o pompă care nu mai funcţionează normal când se blochează unele dintre canalele ei interioare şi, în consecinţă, mă aşteaptă să vin refăcut, dar că va trebui să am mai multă grijă de mine şi să duc o viaţă mai cumpă­ tată etc. Cred că l-am rezumat aici pe omul Ion Iliescu. Admirabile însuşiri umane, inexplicabile ingratitudini, căldură sufletească, dar şi opacitate psihologică ş.a.m.d. Amestec subtil de sublim

şi...

Singur la spectacol Dezbatere la PRO TV, spre finalul campaniei electorale. Când ieşim, două grupuri de suporteri. În stânga şi în dreapta, oamenii lui Bebe Ivanovici. De fapt, nişte adolescenţi şi copii, cum. V is-a-vis, fanii lui Emil acolo ·n u se stie adusi , , Constantinescu. Mai bine organizaţi, mai convingători, mai motivaţi, mai zgomotoşi. Preşedintele Ion Iliescu mă ia de mână şi îmi şopteşte: ,, Uite, asta e toleranţa lui Emil Constantinescu!". Credea că suporterii lui Constantinescu sunt manipulaţi de staff-ul atât de activ şi de eficient al adversarului său. În 1971, în China, domolea entuziasmul paranoid al lui Ceauşescu zicând că mulţimea e scoasă pe străzi pentru ovaţii, avea să îl asa , , cum se făcea si , la noi. Atunci, această observatie coste. Acum, nu putea admite că are de-a face cu o simplă con­ fruntare de suporteri, dintre care unii erau, evident, manipulaţi,

care, dacă s-ar fi contabilizat în favoarea sa, ar fi fost şi azi preşedinte al României. Dar nu a fost să fie! Şi nici nu ştiu dacă era bine să fi fost! Depărtarea, înainte de despărţire

După alegeri, ne-am îndepărtat. M-a înlăturat din antura­ jul său imediat ori am făcut eu o fandare? Iată subtilităţi care în politică, artă şi a compromisurilor, nu prea îşi au locul. Să nu se înţeleagă - Doamne fereşte! - că îmi arog o statură care este doar a lui, nu numai în PDSR, ci pe tot tabloul politic românesc. Ceea ce simt când aştern pe hârtie aceste rân­ duri (mai 1997) este un reproş mut din partea domnului Iliescu. Va fi crezând, dar nu o spune, din aceeaşi eleganţă şi bărbăţie despre care am mai vorbit, că sunt unul din artizanii, dacă nu cumva cel mai important, al înfrângerii sale în alegeri. Şi regret că nu o spune, pentru că mi-ar da prilejul să-l înfrunt, între patru ochi dacă ar dori, după bunul nostru aranjament de odi­ nioară. I-aş vorbi, astfel, domnului Ion Iliescu, despre răspunderea pentru un accident rutier. Ea revine şoferului de la volan, poate vecinului său care i-a distras atenţia cu un banc. Dar locul meu era, cel mult, în portbagaj sau în maşinile din urmă ale con­ voiului. Nici măcar nu ştiam ce încărcătură poartă maşina. De pildă, ca director de campanie, aflam abia post-factum ce clipuri, când şi unde s-au difuzat la televiziune, ce afişe, când şi unde au fost duse. Şi altele... Accidentul l-au produs, prin urmare, alţii. Aceasta nu înseamnă că eu mă văd trecând ca gâsca prin apă ori ca pe un cavaler politic fără prihană. Dimpotrivă, am admis şi admit că am comis greşeli, atât eu, cât şi echipa de colaboratori, alt­ minteri excelenţi colegi, unii de o capacitate deosebită, perfor­ manţi, dar cu pretenţii modeste. Una dintre aceste greşeli, care îmi aparţine numai şi numai mie, a fost aceea că am cerut - şi am obţinut - formarea a două echipe de campanie: una prezi-

1

42

dentială, alta a PDSR. Poate că, în altă formulă, multe gafe şi frictiuni s-ar fi evitat. Mă voi opri, însă, într-altă parte la analiza acti�ităţii staff-ului electoral. Aici aş vrea doar să adaug că am insistat, încă din 1994, pentru pregătirea temeinică a campaniei. Efort zadarnic, apreciere pe care o voi susţine, într-un alt capitol, cu argumente documentate. După ce, într-un târziu, abia prin august 1996, planul de campanie a fost aprobat, iar eu îndrituit să-l pun în aplicare, nu am mai reuşit să obţin prea multe întrevederi între patru ochi cu preşedintele. Nu s-a ţinut o singură şedinţă de bilanţ, în care să se spună răspicat şi deschis: aici ai fost bun, dincolo ca­ tastrofal. Dar si ' acesta este un subiect care îsi ' cere dezvoltarea într-un întreg capitol. E de-ajuns aici să mărturisesc că, în două-trei rânduri, exasperat de refuzul implicit al preşedintelui de a-şi lua în serios rolul său de principal agent electoral propriu, eram hotărât să plec de la cârma campaniei sale, cu vreo două săp­ tămâni înainte de primul tur. Am renunţat la demisie doar la insistenţele prietenului meu Grigore Georgiu, care m-a îmblânzit cu argumentul că, prin scandalul pe care l-aş declanşa, în plină campanie, aş face mult rău preşedintelui. Or, cu toată ingratitudinea sa, de care o să vorbesc mai încolo, aşa ceva nu merita. Dar nici eu nu meritam o discreditare, nici măcar în ochii adversarilor. O restructurare care întârzie După alegeri, frustrările mele, departe de a se domoli, s-au accentuat. Acum nu mai era nimic de aşteptat. Partidul trebuia radical reformat. Pe deasupra, fără nici o întârziere. Aşa cum era el, în momentul în care a reuşit performanţa de a pierde alegerile, fiind la putere, nu mai mergea. Credibilitatea lui con­ tinua să scadă. Se vedea mai izolat ca oricând. Nimeni nu mai stătea de vorbă cu PDSR: era privit ca un ciumat! 43

care, dacă s-ar fi contabilizat în favoarea sa, ar fi fost şi azi preşedinte al României. Dar nu a fost să fie! Şi nici nu ştiu dacă era bine să fi fost! Depărtarea, înainte de despărţire

După alegeri, ne-am îndepărtat. M-a înlăturat din antura­ jul său imediat ori am făcut eu o fandare? Iată subtilităţi care în politică, artă şi a compromisurilor, nu prea îşi au locul. Să nu se înţeleagă - Doamne fereşte! - că îmi arog o statură care este doar a lui, nu numai în PDSR, ci pe tot tabloul politic românesc. Ceea ce simt când aştern pe hârtie aceste rân­ duri (mai 1997) este un reproş mut din partea domnului Iliescu. Va fi crezând, dar nu o spune, din aceeaşi eleganţă şi bărbăţie despre care am mai vorbit, că sunt unul din artizanii, dacă nu cumva cel mai important, al înfrângerii sale în alegeri. Şi regret că nu o spune, pentru că mi-ar da prilejul să-l înfrunt, între patru ochi dacă ar dori, după bunul nostru aranjament de odi­ nioară. I-aş vorbi, astfel, domnului Ion Iliescu, despre răspunderea pentru un accident rutier. Ea revine şoferului de la volan, poate vecinului său care i-a distras atenţia cu un banc. Dar locul meu era, cel mult, în portbagaj sau în maşinile din urmă ale con­ voiului. Nici măcar nu ştiam ce încărcătură poartă maşina. De pildă, ca director de campanie, aflam abia post-factum ce clipuri, când şi unde s-au difuzat la televiziune, ce afişe, când şi unde au fost duse. Şi altele... Accidentul l-au produs, prin urmare, alţii. Aceasta nu înseamnă că eu mă văd trecând ca gâsca prin apă ori ca pe un cavaler politic fără prihană. Dimpotrivă, am admis şi admit că am comis greşeli, atât eu, cât şi echipa de colaboratori, alt­ minteri excelenţi colegi, unii de o capacitate deosebită, perfor­ manţi, dar cu pretenţii modeste. Una dintre aceste greşeli, care îmi aparţine numai şi numai mie, a fost aceea că am cerut - şi am obţinut - formarea a două echipe de campanie: una prezi-

1

42

dentială, alta a PDSR. Poate că, în altă formulă, multe gafe şi frictiuni s-ar fi evitat. Mă voi opri, însă, într-altă parte la analiza acti�ităţii staff-ului electoral. Aici aş vrea doar să adaug că am insistat, încă din 1994, pentru pregătirea temeinică a campaniei. Efort zadarnic, apreciere pe care o voi susţine, într-un alt capitol, cu argumente documentate. După ce, într-un târziu, abia prin august 1996, planul de campanie a fost aprobat, iar eu îndrituit să-l pun în aplicare, nu am mai reuşit să obţin prea multe întrevederi între patru ochi cu preşedintele. Nu s-a ţinut o singură şedinţă de bilanţ, în care să se spună răspicat şi deschis: aici ai fost bun, dincolo ca­ tastrofal. Dar si ' acesta este un subiect care îsi ' cere dezvoltarea într-un întreg capitol. E de-ajuns aici să mărturisesc că, în două-trei rânduri, exasperat de refuzul implicit al preşedintelui de a-şi lua în serios rolul său de principal agent electoral propriu, eram hotărât să plec de la cârma campaniei sale, cu vreo două săp­ tămâni înainte de primul tur. Am renunţat la demisie doar la insistenţele prietenului meu Grigore Georgiu, care m-a îmblânzit cu argumentul că, prin scandalul pe care l-aş declanşa, în plină campanie, aş face mult rău preşedintelui. Or, cu toată ingratitudinea sa, de care o să vorbesc mai încolo, aşa ceva nu merita. Dar nici eu nu meritam o discreditare, nici măcar în ochii adversarilor. O restructurare care întârzie După alegeri, frustrările mele, departe de a se domoli, s-au accentuat. Acum nu mai era nimic de aşteptat. Partidul trebuia radical reformat. Pe deasupra, fără nici o întârziere. Aşa cum era el, în momentul în care a reuşit performanţa de a pierde alegerile, fiind la putere, nu mai mergea. Credibilitatea lui con­ tinua să scadă. Se vedea mai izolat ca oricând. Nimeni nu mai stătea de vorbă cu PDSR: era privit ca un ciumat! 43

Fără o grabnică primenire, se eroda nu doar prestigiul preşedintelui, ci şi capitalul unor oameni noi, veniţi în partid abia în preajma alegerilor, mai degrabă de dragul lui Ion Iliescu decât de al PDSR. Sau poate cam contre-coeur tocmai din cauza unor persoane din conducerea partidului. Nu e cazul să ascund aici că am uzat de toată puterea de persuasiune de care am fost în stare pentru a atrage personalităţi cu strălucire pro­ prie, dobândită prin muncă şi competenţă, capabile să schimbe imaginea partidului. Acest câştig, pentru care nici măcar nu îmi asum decât o mică părticică de merit, nu putea fi consolidat decât într-un singur fel: retragerea, măcar din anturajul imediat al preşedintelui, a oamenilor cu reputaţia şifonată. Fără această operaţie, câştigul putea fi, în mod nesocotit, irosit. Se pare însă că preşedintele nu simţea acest lucru. Sau nu putea să îl facă, poate chiar împiedicat de cineva. A promis, îndată după alegeri, în ultima conferinţă de presă pe care a ţinut-o în calitate de preşedinte, că se va despărţi de partid dacă va întâlni rezistenţă la înnoire, tocmai ca să nu-şi compromită destinul politic. Ce bine era dacă făcea această declaraţie cu un an înainte! Or, iată, suntem în mai '97, a trecut cam o jumătate de an şi, deocamdată, nu s-a despărţit de nici o persoană, dar­ mite de partid. Departe de mine gândul de a sugera un divorţ între Ion Iliescu şi partidul pe care l-a creat nimbul său politic. O recon­ strucţie, o nouă zidire se poate face din interiorul lui. Ba chiar ar fi mai ieftin. Căci ar fi de-ajuns să înlocuieşti, în acest edifi­ ciu, ţevăraia stricată, lemnăria cariată sau icoanele care tronau până acum la intrare etc. Numai că lucrarea cere timp, deşi ar trebui făcută repede, dar numai cu - şi de - persoane care au imaginea necompro­ misă. Operaţie extrem de dificilă, dar nu imposibilă. Căci e nevoie de timp ca să impui conştiinţei publice un partid cu ade­ vărat nou, diferit de cel al corupţilor, cum a fost receptat PDSR în 1996 de o mare parte a populaţiei.

Dar îl vedeam cu toţii pe acelaşi Ion Iliescu, mereu sfielnic când ar fi trebuit să ia taurul de coame. Cu un preşedinte hotărât să primenească partidul, aş merge fără zăbavă la o nouă construcţie politică. Nu ar fi prima oară când sunt invitat să contribui la aşa ceva. Am refuzat, în 1990, o asemenea idee, căci nu puteam merge într-un partid cu Bogdan Pătraşcu, Velicu Rădină, Bebe Ivanovici ori Dan Iosif. Am încercat să fiu coechipier de nădejde în fel şi chip: de la a munci ziua şi noaptea, până la a juca rolul nebunului lui Shakespeare, liber să spună ce vrea. Degeaba. Nu a mers nicicum. Iar la o cooperativă „munca în zadar" zău că nu îmi mai dă mâna să lucrez. Nici cu mine timpul nu mai are răbdare. Deşi grav bolnav, am scăpat cu viată, fie si , la limită, har Domnului. De n-ar fi decât asta si ' , tot ar trebui să mă grăbesc: anJ trecut de 50 de ani, nu mă mai pot juca cu mine însumi. Dar dacă, totuşi, Ion Iliescu va renunţa, în sfârşit, cât nu e încă prea târziu, să ia atitudine doar în faţa oglinzii? Dacă va deschide, totuşi, umbrela la momentul potrivit? ?i nu doar după ce ploaia îl va fi potopit.

44

45

Un loc în manuale Cu un Ion Iliescu dispus nu doar să gândească frumos în laborator, dar şi să-şi suflece mânecile pentru a ridica un pod „mai trainic şi mai frumos" se poate purcede la constru�ţia unui edificiu politic durabil. Căci el rămâne un monument, chiar dacă paradoxal, al naturii politice. Să aduni 46% din voturile unei populaţii sărăcite, frustrate, în pofida gafelor făcute de alţii, în pofida propriilor gafe... Cine, din lumea politicii de azi, ar fi în stare de o asemenea performanţă în România? ?ase milioane de voturi faţă de şapte ale adversarului său! Din care o bună parte nu prerConstantinescu, ci anti-Iliescu!

Fără o grabnică primenire, se eroda nu doar prestigiul preşedintelui, ci şi capitalul unor oameni noi, veniţi în partid abia în preajma alegerilor, mai degrabă de dragul lui Ion Iliescu decât de al PDSR. Sau poate cam contre-coeur tocmai din cauza unor persoane din conducerea partidului. Nu e cazul să ascund aici că am uzat de toată puterea de persuasiune de care am fost în stare pentru a atrage personalităţi cu strălucire pro­ prie, dobândită prin muncă şi competenţă, capabile să schimbe imaginea partidului. Acest câştig, pentru care nici măcar nu îmi asum decât o mică părticică de merit, nu putea fi consolidat decât într-un singur fel: retragerea, măcar din anturajul imediat al preşedintelui, a oamenilor cu reputaţia şifonată. Fără această operaţie, câştigul putea fi, în mod nesocotit, irosit. Se pare însă că preşedintele nu simţea acest lucru. Sau nu putea să îl facă, poate chiar împiedicat de cineva. A promis, îndată după alegeri, în ultima conferinţă de presă pe care a ţinut-o în calitate de preşedinte, că se va despărţi de partid dacă va întâlni rezistenţă la înnoire, tocmai ca să nu-şi compromită destinul politic. Ce bine era dacă făcea această declaraţie cu un an înainte! Or, iată, suntem în mai '97, a trecut cam o jumătate de an şi, deocamdată, nu s-a despărţit de nici o persoană, dar­ mite de partid. Departe de mine gândul de a sugera un divorţ între Ion Iliescu şi partidul pe care l-a creat nimbul său politic. O recon­ strucţie, o nouă zidire se poate face din interiorul lui. Ba chiar ar fi mai ieftin. Căci ar fi de-ajuns să înlocuieşti, în acest edifi­ ciu, ţevăraia stricată, lemnăria cariată sau icoanele care tronau până acum la intrare etc. Numai că lucrarea cere timp, deşi ar trebui făcută repede, dar numai cu - şi de - persoane care au imaginea necompro­ misă. Operaţie extrem de dificilă, dar nu imposibilă. Căci e nevoie de timp ca să impui conştiinţei publice un partid cu ade­ vărat nou, diferit de cel al corupţilor, cum a fost receptat PDSR în 1996 de o mare parte a populaţiei.

Dar îl vedeam cu toţii pe acelaşi Ion Iliescu, mereu sfielnic când ar fi trebuit să ia taurul de coame. Cu un preşedinte hotărât să primenească partidul, aş merge fără zăbavă la o nouă construcţie politică. Nu ar fi prima oară când sunt invitat să contribui la aşa ceva. Am refuzat, în 1990, o asemenea idee, căci nu puteam merge într-un partid cu Bogdan Pătraşcu, Velicu Rădină, Bebe Ivanovici ori Dan Iosif. Am încercat să fiu coechipier de nădejde în fel şi chip: de la a munci ziua şi noaptea, până la a juca rolul nebunului lui Shakespeare, liber să spună ce vrea. Degeaba. Nu a mers nicicum. Iar la o cooperativă „munca în zadar" zău că nu îmi mai dă mâna să lucrez. Nici cu mine timpul nu mai are răbdare. Deşi grav bolnav, am scăpat cu viată, fie si , la limită, har Domnului. De n-ar fi decât asta si ' , tot ar trebui să mă grăbesc: anJ trecut de 50 de ani, nu mă mai pot juca cu mine însumi. Dar dacă, totuşi, Ion Iliescu va renunţa, în sfârşit, cât nu e încă prea târziu, să ia atitudine doar în faţa oglinzii? Dacă va deschide, totuşi, umbrela la momentul potrivit? ?i nu doar după ce ploaia îl va fi potopit.

44

45

Un loc în manuale Cu un Ion Iliescu dispus nu doar să gândească frumos în laborator, dar şi să-şi suflece mânecile pentru a ridica un pod „mai trainic şi mai frumos" se poate purcede la constru�ţia unui edificiu politic durabil. Căci el rămâne un monument, chiar dacă paradoxal, al naturii politice. Să aduni 46% din voturile unei populaţii sărăcite, frustrate, în pofida gafelor făcute de alţii, în pofida propriilor gafe... Cine, din lumea politicii de azi, ar fi în stare de o asemenea performanţă în România? ?ase milioane de voturi faţă de şapte ale adversarului său! Din care o bună parte nu prerConstantinescu, ci anti-Iliescu!

Cu toate acestea, acum, judecând lucrurile la rece, cred că este bine pentru România că Ion Iliescu nu a fost reales pre­ şedinte. ?i nu doar pentru că ţara a făcut astfel dovada supremă, atât de bine privită de severul Occident, a democra­ tizării ei: alternanţa totală la putere. Am acum un alt motiv, mai greu, să cred că este bine aşa, un motiv pe care nici nu mi l-am închipuit înainte de alegerile din 1996. în noaptea de 17 spre 18 noiembrie, după ce s-au anunţat rezultatele estimative ale sondajelor, mergând spre Televi­ ziune, pentru a participa la o dezbatere, am trecut şi prin cen­ tru, chiar prin Piaţa Universităţii. Pe străzi erau mii de care manifestau si bucuresteni ' ' exultau de bucurie că nu a iesit ' câştigător Ion Iliescu, aşa cum se vor fi temut în sinea lor şi adversarii. Văzând manifestarea aceasta cu ochii mei, am avut o revelaţie. Dacă Ion Iliescu ar fi obţinut un nou mandat, am fi avut un nou „Belgrad" la Bucureşti, o nouă Piaţă a Universităţii. Cu implicaţii şi consecinţe politice greu de calcu­ lat, de data aceasta. Manifestanţii mi se păreau la fel de into­ leranţi şi de radicali precum în 1990. Se vedea asta pe chipul lor, în gesturi, în priviri, în sloganuri, în replicile pe care le schimbau între ei, în tot ceea ce făceau. Poate greşesc, dar mi s-a părut că am în faţă o mulţime fanatizată, străbătută de impulsuri vindicative, nicidecum o mulţime care se bucură doar, împăcată cu sine şi senină acum, după victorie. M-am cutremurat. Oricât ar fi fost de corecte alegerile, cum au şi fost, bucureştenii cel puţin nu ar fi recunoscut niciodată legitimi­ tatea acestui „al treilea mandat" al lui Iliescu, aşa cum au reuşit să acrediteze adversarii săi ireductibili. Or, repetarea păţaniei lui Miloşevici era ultimul lucru de care avea nevoie Ion Iliescu, ce îşi făcuse o glorie, după mine pe deplin meritată, din ceea ce ştiuse să evite: iugoslavizarea României, în vecinătatea ime­ diată a unui conflict sângeros şi de durată. în faţa istoriei nu contează cine are dreptate, ci credinţa mulţimii. După decapitarea lui Ludovic al :XVI-lea, mulţi re-

voluţionari vor fi regretat această crimă, poate şi inutilă. ?i azi, după două secole, un legitimist ca distinsul om de cultură Alexandru Paleologu vede în preşedintele Jacques Chirac un urmaş al regicizilor. Dar, în clipa în care a căzut capul Bourbon-ului, istoria unei mari naţiuni a luat alt curs. Tot istoria îl va judeca şi pe Ion Iliescu. Poate că şi el a fost un om providenţial, la o altă scară, precum au fost pentru ţările lor un Churchill, un Adenauer sau un Kennedy. Poate că nu. România l-a avut pe Ion Iliescu. în 1990, peste 85% din popu­ laţia ţării nu a găsit o alegere mai bună. Ion Iliescu nu şi-a ales doar singur soarta. El a fost, în mod cert, indispensabil până la un anumit punct. Fără Ion Iliescu, lumea românească ar fi avut un alt destin, un alt traseu. Un traseu care ar fi fost mai rău, cred sincer şi astăzi acest lucru. Chiar dacă unele din convulsiile sociale care au zguduit în aceşti ani România îi sunt, fie şi parţial, imputabile. Am credinţa că, în pofida greşelilor sale, îşi va găsi locul în manualele de istorie contemporană, la capitolul tranziţie spre normalitate. Suntem obişnuiţi să spunem că istoria va face dreptate, că va judeca gesturile oamenilor politici sine ira et studio. Nu, din păcate, istoria e partizană şi subiectivă, adesea nedreaptă, ade­ sea în contradicţie cu logica. ?i nu mă refer doar la istoria scrisă, ca disciplină, care şi ea e totdeauna o „interpretare", niciodată o sumă de documente brute, ci la istoria reală, care înlăntuie vieţile noastre şi ale popoarelor pe un traseu care nu se 'ştie unde duce. De aceea, nici faptele omului politic Ion Iliescu nu vor scăpa de aceste „interpretări" şi de etichete subiective. Dar e cazul să fac o mărturisire de credinţă, pe care nu o pot argu­ menta strict raţional. Convingerea mea este că, în percepţia publică, statura lui Ion Iliescu, de Preşedinte al României, va creşte în viitor, nu va scădea. Eu cred că el şi-a dobândit deja locul în cărţile de istorie ale neamului. Deşi comparaţia pare exc esivă, mi-l închipui precum un Moise care a scos poporul din robie şi l-a trecut prin deşertul tranziţiei. Dar, asemenea

46

47

Cu toate acestea, acum, judecând lucrurile la rece, cred că este bine pentru România că Ion Iliescu nu a fost reales pre­ şedinte. ?i nu doar pentru că ţara a făcut astfel dovada supremă, atât de bine privită de severul Occident, a democra­ tizării ei: alternanţa totală la putere. Am acum un alt motiv, mai greu, să cred că este bine aşa, un motiv pe care nici nu mi l-am închipuit înainte de alegerile din 1996. în noaptea de 17 spre 18 noiembrie, după ce s-au anunţat rezultatele estimative ale sondajelor, mergând spre Televi­ ziune, pentru a participa la o dezbatere, am trecut şi prin cen­ tru, chiar prin Piaţa Universităţii. Pe străzi erau mii de care manifestau si bucuresteni ' ' exultau de bucurie că nu a iesit ' câştigător Ion Iliescu, aşa cum se vor fi temut în sinea lor şi adversarii. Văzând manifestarea aceasta cu ochii mei, am avut o revelaţie. Dacă Ion Iliescu ar fi obţinut un nou mandat, am fi avut un nou „Belgrad" la Bucureşti, o nouă Piaţă a Universităţii. Cu implicaţii şi consecinţe politice greu de calcu­ lat, de data aceasta. Manifestanţii mi se păreau la fel de into­ leranţi şi de radicali precum în 1990. Se vedea asta pe chipul lor, în gesturi, în priviri, în sloganuri, în replicile pe care le schimbau între ei, în tot ceea ce făceau. Poate greşesc, dar mi s-a părut că am în faţă o mulţime fanatizată, străbătută de impulsuri vindicative, nicidecum o mulţime care se bucură doar, împăcată cu sine şi senină acum, după victorie. M-am cutremurat. Oricât ar fi fost de corecte alegerile, cum au şi fost, bucureştenii cel puţin nu ar fi recunoscut niciodată legitimi­ tatea acestui „al treilea mandat" al lui Iliescu, aşa cum au reuşit să acrediteze adversarii săi ireductibili. Or, repetarea păţaniei lui Miloşevici era ultimul lucru de care avea nevoie Ion Iliescu, ce îşi făcuse o glorie, după mine pe deplin meritată, din ceea ce ştiuse să evite: iugoslavizarea României, în vecinătatea ime­ diată a unui conflict sângeros şi de durată. în faţa istoriei nu contează cine are dreptate, ci credinţa mulţimii. După decapitarea lui Ludovic al :XVI-lea, mulţi re-

voluţionari vor fi regretat această crimă, poate şi inutilă. ?i azi, după două secole, un legitimist ca distinsul om de cultură Alexandru Paleologu vede în preşedintele Jacques Chirac un urmaş al regicizilor. Dar, în clipa în care a căzut capul Bourbon-ului, istoria unei mari naţiuni a luat alt curs. Tot istoria îl va judeca şi pe Ion Iliescu. Poate că şi el a fost un om providenţial, la o altă scară, precum au fost pentru ţările lor un Churchill, un Adenauer sau un Kennedy. Poate că nu. România l-a avut pe Ion Iliescu. în 1990, peste 85% din popu­ laţia ţării nu a găsit o alegere mai bună. Ion Iliescu nu şi-a ales doar singur soarta. El a fost, în mod cert, indispensabil până la un anumit punct. Fără Ion Iliescu, lumea românească ar fi avut un alt destin, un alt traseu. Un traseu care ar fi fost mai rău, cred sincer şi astăzi acest lucru. Chiar dacă unele din convulsiile sociale care au zguduit în aceşti ani România îi sunt, fie şi parţial, imputabile. Am credinţa că, în pofida greşelilor sale, îşi va găsi locul în manualele de istorie contemporană, la capitolul tranziţie spre normalitate. Suntem obişnuiţi să spunem că istoria va face dreptate, că va judeca gesturile oamenilor politici sine ira et studio. Nu, din păcate, istoria e partizană şi subiectivă, adesea nedreaptă, ade­ sea în contradicţie cu logica. ?i nu mă refer doar la istoria scrisă, ca disciplină, care şi ea e totdeauna o „interpretare", niciodată o sumă de documente brute, ci la istoria reală, care înlăntuie vieţile noastre şi ale popoarelor pe un traseu care nu se 'ştie unde duce. De aceea, nici faptele omului politic Ion Iliescu nu vor scăpa de aceste „interpretări" şi de etichete subiective. Dar e cazul să fac o mărturisire de credinţă, pe care nu o pot argu­ menta strict raţional. Convingerea mea este că, în percepţia publică, statura lui Ion Iliescu, de Preşedinte al României, va creşte în viitor, nu va scădea. Eu cred că el şi-a dobândit deja locul în cărţile de istorie ale neamului. Deşi comparaţia pare exc esivă, mi-l închipui precum un Moise care a scos poporul din robie şi l-a trecut prin deşertul tranziţiei. Dar, asemenea

46

47

legendarului personaj biblic, nu i-a fost dat să se bucure de in­ trarea poporului său, sub conducerea sa, în Ţara Făgăduinţei.

Cu aceasta mă întorc inevitabil la întrebarea cu ce anume am greşit când am prezis că România va fi trecut hopul în anul 2000, când nu va mai avea nevoie de omul politic Ion Iliescu? Să mă fi înşelat doar în privinţa datei? Dacă noiembrie 1996 a pus în funcţiune rotativa guvernamentală şi dacă ea va merge strună, se cheamă că tranziţia politică s-a încheiat. Dacă e aşa, prognoza mea rămâne corectă în fond, mai puţin în privinţa datei, dar confirmată în ceea ce priveşte conţinutul politic şi social al tranziţiei. Poate că istoria se grăbeşte şi pe meleagurile noastre şi de aceea ne depăşeşte previziunile. Poate că românii au crezut că vor accelera cadenţa istoriei lor dacă se vor despărţi mai devreme de Ion Iliescu. Au greşit oare? Au făcut o alegere bună? Cine ar putea răspunde la aceste întrebări? Dar a trecut România hopul? Iarăşi, greu de răspuns. S-a încheiat oare tranziţia şi pe tărâm economic, social, moral? Nu trebuie să fii mare specialist ca să răspunzi: nicidecum. Deci, operând distincţiile de rigoare, românii au considerat că tran­ ziţia economică şi socială, spre deosebire de cea politică, nu mai are nevoie de Ion Iliescu în funcţia de preşedinte. Dacă e aşa, eroarea mea constă în aceea că nu am diferenţiat tranziţia politică de cea economică şi de tot ce ţine de ea. Democraţia merge - bine, foarte bine?, rămâne să vedem - şi fără Ion Iliescu. Ori poate tocmai de aceea? Iar economia de piaţă, pro­ tecţia socială, renaşterea morală cad acum în răspunderea alto­ ra. Nu e cazul poate să duc aici reflecţiile mele până la capăt. În fond, puteam să mă înşel în fel şi chip, cine ştie cum. Cititorul se poate întreba, desigur, parcurgând aceste rân­ duri care au încercat să creioneze chipul unui om politic oricum ieşit din comun şi al „infrastructurii" sale morale şi umane feţe întrupate într-una şi aceeaşi persoană - de ce am rămas

atâ t de multă vreme lângă preşedintele Ion Iliescu, da�ă eram în dezacord cu domnia-sa în atâtea privinţe? De ce rru-au tre­ buit şapte ani ca să-mi dau seama că omul politic ş! omul Ion Iliescu se perturbă reciproc? De ce nu am făcut public faptul că de mult mi-a căzut vălul de pe ochi, că demult am văzut că acest om scoate prea târziu umbrela, dar abia după ce trece ploaia, că e în contratimp adesea cu evenimentele, cu spiritul timpului? Totuşi, de ce am rămas, de ce am plecat? Întrebare legitimă, desigur. Mi-au pus-o şi ziarişti notorii, care simt frustrarea cititorului lipsit de o anume informaţie: Vartan Arachelian în noaptea în care, împreună cu alţii, comen­ tam rezultatele alegerilor, Petre Mihai Băcanu, cu mult înainte, Cristian Tudor Popescu, Marius Tucă şi alţii, mai apoi. Răspunsul nu e dificil, ci doar lung. Ş,i sper că, prin această carte, voi lămuri şi aspectul delicat al întrebării de mai sus. E şi una dintre raţiunile pentru care o scriu. Ca ardelean, mi-e dragă loialitatea şi urăsc trădătorii. Nu-mi place să sar din barca ce ia apă ca să-mi salvez singur pielea. Iar barca este într-o poziţie neobişnuită: a şi atins celălalt mal, dar e şi ameninţată de scufundare. M-am întrebat, adesea, eu însumi, cum e mai bine. Să plec? Inima mi-ar fi dat ghes. Căci mă simţeam la Cotroceni ca un marţian (nu Dan) printre pământeni. Nu vreau să spun că eu eram bun, iar alţii răi, eu deştept, alţii proşti, eu reformator, alţii conservatori, eu clarvăzător, alţii miopi. Ci doar că puţini mă încurajau în modul meu de a fi şi de a gândi. Să rămân? Devenise un secret al lui Polichinelle că eram printre puţinii oameni de la Cotroceni, dacă nu singurul care îi spunea în faţă preşedintelui lucruri ce nu-i conveneau, care îi furniza informaţii ce îl indispuneau, care avea opinii personale şi poziţii neortodoxe în probleme de interes major. Era mai bine pentru Opoziţia de atunci şi, în fond, pentru societatea românească, dacă lângă un preşedinte de ţară pe care îl contes­ ta, din varii motive, rămâneau doar yesmeni şi sicofanţi, ca să citez o celebră personalitate din Dămăroaia?

48

49

De ce am rămas, de ce am plecat?

legendarului personaj biblic, nu i-a fost dat să se bucure de in­ trarea poporului său, sub conducerea sa, în Ţara Făgăduinţei.

Cu aceasta mă întorc inevitabil la întrebarea cu ce anume am greşit când am prezis că România va fi trecut hopul în anul 2000, când nu va mai avea nevoie de omul politic Ion Iliescu? Să mă fi înşelat doar în privinţa datei? Dacă noiembrie 1996 a pus în funcţiune rotativa guvernamentală şi dacă ea va merge strună, se cheamă că tranziţia politică s-a încheiat. Dacă e aşa, prognoza mea rămâne corectă în fond, mai puţin în privinţa datei, dar confirmată în ceea ce priveşte conţinutul politic şi social al tranziţiei. Poate că istoria se grăbeşte şi pe meleagurile noastre şi de aceea ne depăşeşte previziunile. Poate că românii au crezut că vor accelera cadenţa istoriei lor dacă se vor despărţi mai devreme de Ion Iliescu. Au greşit oare? Au făcut o alegere bună? Cine ar putea răspunde la aceste întrebări? Dar a trecut România hopul? Iarăşi, greu de răspuns. S-a încheiat oare tranziţia şi pe tărâm economic, social, moral? Nu trebuie să fii mare specialist ca să răspunzi: nicidecum. Deci, operând distincţiile de rigoare, românii au considerat că tran­ ziţia economică şi socială, spre deosebire de cea politică, nu mai are nevoie de Ion Iliescu în funcţia de preşedinte. Dacă e aşa, eroarea mea constă în aceea că nu am diferenţiat tranziţia politică de cea economică şi de tot ce ţine de ea. Democraţia merge - bine, foarte bine?, rămâne să vedem - şi fără Ion Iliescu. Ori poate tocmai de aceea? Iar economia de piaţă, pro­ tecţia socială, renaşterea morală cad acum în răspunderea alto­ ra. Nu e cazul poate să duc aici reflecţiile mele până la capăt. În fond, puteam să mă înşel în fel şi chip, cine ştie cum. Cititorul se poate întreba, desigur, parcurgând aceste rân­ duri care au încercat să creioneze chipul unui om politic oricum ieşit din comun şi al „infrastructurii" sale morale şi umane feţe întrupate într-una şi aceeaşi persoană - de ce am rămas

atâ t de multă vreme lângă preşedintele Ion Iliescu, da�ă eram în dezacord cu domnia-sa în atâtea privinţe? De ce rru-au tre­ buit şapte ani ca să-mi dau seama că omul politic ş! omul Ion Iliescu se perturbă reciproc? De ce nu am făcut public faptul că de mult mi-a căzut vălul de pe ochi, că demult am văzut că acest om scoate prea târziu umbrela, dar abia după ce trece ploaia, că e în contratimp adesea cu evenimentele, cu spiritul timpului? Totuşi, de ce am rămas, de ce am plecat? Întrebare legitimă, desigur. Mi-au pus-o şi ziarişti notorii, care simt frustrarea cititorului lipsit de o anume informaţie: Vartan Arachelian în noaptea în care, împreună cu alţii, comen­ tam rezultatele alegerilor, Petre Mihai Băcanu, cu mult înainte, Cristian Tudor Popescu, Marius Tucă şi alţii, mai apoi. Răspunsul nu e dificil, ci doar lung. Ş,i sper că, prin această carte, voi lămuri şi aspectul delicat al întrebării de mai sus. E şi una dintre raţiunile pentru care o scriu. Ca ardelean, mi-e dragă loialitatea şi urăsc trădătorii. Nu-mi place să sar din barca ce ia apă ca să-mi salvez singur pielea. Iar barca este într-o poziţie neobişnuită: a şi atins celălalt mal, dar e şi ameninţată de scufundare. M-am întrebat, adesea, eu însumi, cum e mai bine. Să plec? Inima mi-ar fi dat ghes. Căci mă simţeam la Cotroceni ca un marţian (nu Dan) printre pământeni. Nu vreau să spun că eu eram bun, iar alţii răi, eu deştept, alţii proşti, eu reformator, alţii conservatori, eu clarvăzător, alţii miopi. Ci doar că puţini mă încurajau în modul meu de a fi şi de a gândi. Să rămân? Devenise un secret al lui Polichinelle că eram printre puţinii oameni de la Cotroceni, dacă nu singurul care îi spunea în faţă preşedintelui lucruri ce nu-i conveneau, care îi furniza informaţii ce îl indispuneau, care avea opinii personale şi poziţii neortodoxe în probleme de interes major. Era mai bine pentru Opoziţia de atunci şi, în fond, pentru societatea românească, dacă lângă un preşedinte de ţară pe care îl contes­ ta, din varii motive, rămâneau doar yesmeni şi sicofanţi, ca să citez o celebră personalitate din Dămăroaia?

48

49

De ce am rămas, de ce am plecat?

Dar, oricâte dezacorduri existau între modul meu de a gândi şi stilul politic al domnului Ion Iliescu, eu credeam sincer în misiunea istorică a domniei-sale, iar în străfundul conştiinţei mele era prezent angajamentul moral pe care mi l-am asumat în 1990. Şi am rămas, tot sperând că preşedintele va înceta, odată şi odată, silit de realitate, dar şi îmboldit de mine şi de alţii, să hamletizeze, ucigând, prin ezitare, acţiunea. Dacă nu s-a întâmplat aşa, vinovat voi fi fost şi eu. Dar nu numai. Am fost alături de Ion Iliescu în multe bătălii grele pe care le-a dus, cât timp a exercitat cea mai înaltă magistratură în stat. Şi am avut privilegiul de a acumula o experienţă politică de invidiat. O dată ce Ion Iliescu a fost eliberat de această răspundere politică, m-am simţit şi eu dezlegat de imperativul moral de a fi necondiţionat alături de domnia-sa. Am greşit? În fond, după alegeri, condiţia noastră politică s-a schim­ bat. Acum suntem personaje, principale ori secundare, într-o piesă al cărei text îl scriem şi noi, actorii. Sunt ispitit să-mi scriu eu însumi replicile. Deosebirile apar acum mai eclatante. Ne desparte temperamentul, chiar dacă, după zodiac, amândoi suntem peşti. Preşedintele e peşte de apă lină, majestuoasă, de Dunăre. Eu, peşte de apă de munte, învolburată, dar limpede. Domnia-sa e metafizic, mai rafinat, dornic să adaste levantin la un gând. Eu, mai pragmatic, mai cartezian, mai faustian: homo faber. Domnia-sa gândeşte în cicluri lungi, în timpul dilatat, mereu tentat să fugă în mai mult ca perfectul sau într-un timp virtual, într-un viitor, de multe ori, prea îndepărtat. Pentru mine, trecutul şi viitorul se regăsesc într-un prezent vulcanic, wagnerian.

50

2. PREŞEDINŢIA ŞI PREŞEDINTELE Pledoarie pentru oameni noi

Aş fi fost măgulit să îl am coleg la Preşedinţie pe Andrei . Nu este o lăudăroşenie post-facturo. Dorinţa mea poate leşu P fi probată. Am exprimat-o în mai multe rânduri în faţa preşe­ dintelui Iliescu, dar i-am şi scris despre aceasta într-o misivă confidenţială, de mână. Am avut confirmarea directă că preşedintele s-a aplecat, şi de data aceasta, asupra scrisului meu, nici doftoricesc, dar nici uşor lizibil. Scrisoarea, altminteri cât se poate de respectuoasă, era datată 18-19 octombrie 1992. Cititorul amator de politică va înţelege, fie şi numai din această datare, că am redactat-o la capătul unei perioade epuizante, încununată de succes, dar istovitoare, cel puţin pentru Direcţia de Documentare şi Informare pe care o conduceam. O preluasem cu vreo doi ani în urmă, când nimeni nu o vroia, pentru că era privită ca o cenuşăreasă a instituţiei prezidenţiale. Nu zic că am făcut din ea mândră fată de împărat. Dar pot spune un lucru precis măsurabil: în cei doi ani, acest atelier de informare si ' sinteză i-a furnizat ' documentare, de analiză si preşedintelui mai multe texte decât toate celelalte direcţii la un loc. Pe structura acestei direcţii, amplificată cu timpul, am clădit apoi, după 1992, Departamentul de Politică Internă, pe care l-am condus până în 1994, când am plecat în diplomaţie. Aş minţi dacă aş aprecia că a fost uşor. Colaboratorii mei şi cu mine lucram şi de Paşte, şi de Crăciun, chiar când preşedin­ tele era plecat din ţară. Ca să nu mai vorbim de sâmbete şi de duminici. În absenţa pauzei duminicale, nu mai ştiam adesea în ce zi sunt, de se amuzau copios secretarele, care mă corectau ironic, explicit ori tacit. Dar s-a format, îmi place să cred, un spirit de echipă. Care a şi permis, între altele, să atragem cola­ boratori externi, veritabile personalităţi din diverse domenii. Cu bani puţini, ceea ce nu e un lucru uşor. 51

Dar, oricâte dezacorduri existau între modul meu de a gândi şi stilul politic al domnului Ion Iliescu, eu credeam sincer în misiunea istorică a domniei-sale, iar în străfundul conştiinţei mele era prezent angajamentul moral pe care mi l-am asumat în 1990. Şi am rămas, tot sperând că preşedintele va înceta, odată şi odată, silit de realitate, dar şi îmboldit de mine şi de alţii, să hamletizeze, ucigând, prin ezitare, acţiunea. Dacă nu s-a întâmplat aşa, vinovat voi fi fost şi eu. Dar nu numai. Am fost alături de Ion Iliescu în multe bătălii grele pe care le-a dus, cât timp a exercitat cea mai înaltă magistratură în stat. Şi am avut privilegiul de a acumula o experienţă politică de invidiat. O dată ce Ion Iliescu a fost eliberat de această răspundere politică, m-am simţit şi eu dezlegat de imperativul moral de a fi necondiţionat alături de domnia-sa. Am greşit? În fond, după alegeri, condiţia noastră politică s-a schim­ bat. Acum suntem personaje, principale ori secundare, într-o piesă al cărei text îl scriem şi noi, actorii. Sunt ispitit să-mi scriu eu însumi replicile. Deosebirile apar acum mai eclatante. Ne desparte temperamentul, chiar dacă, după zodiac, amândoi suntem peşti. Preşedintele e peşte de apă lină, majestuoasă, de Dunăre. Eu, peşte de apă de munte, învolburată, dar limpede. Domnia-sa e metafizic, mai rafinat, dornic să adaste levantin la un gând. Eu, mai pragmatic, mai cartezian, mai faustian: homo faber. Domnia-sa gândeşte în cicluri lungi, în timpul dilatat, mereu tentat să fugă în mai mult ca perfectul sau într-un timp virtual, într-un viitor, de multe ori, prea îndepărtat. Pentru mine, trecutul şi viitorul se regăsesc într-un prezent vulcanic, wagnerian.

50

2. PREŞEDINŢIA ŞI PREŞEDINTELE Pledoarie pentru oameni noi

Aş fi fost măgulit să îl am coleg la Preşedinţie pe Andrei . Nu este o lăudăroşenie post-facturo. Dorinţa mea poate leşu P fi probată. Am exprimat-o în mai multe rânduri în faţa preşe­ dintelui Iliescu, dar i-am şi scris despre aceasta într-o misivă confidenţială, de mână. Am avut confirmarea directă că preşedintele s-a aplecat, şi de data aceasta, asupra scrisului meu, nici doftoricesc, dar nici uşor lizibil. Scrisoarea, altminteri cât se poate de respectuoasă, era datată 18-19 octombrie 1992. Cititorul amator de politică va înţelege, fie şi numai din această datare, că am redactat-o la capătul unei perioade epuizante, încununată de succes, dar istovitoare, cel puţin pentru Direcţia de Documentare şi Informare pe care o conduceam. O preluasem cu vreo doi ani în urmă, când nimeni nu o vroia, pentru că era privită ca o cenuşăreasă a instituţiei prezidenţiale. Nu zic că am făcut din ea mândră fată de împărat. Dar pot spune un lucru precis măsurabil: în cei doi ani, acest atelier de informare si ' sinteză i-a furnizat ' documentare, de analiză si preşedintelui mai multe texte decât toate celelalte direcţii la un loc. Pe structura acestei direcţii, amplificată cu timpul, am clădit apoi, după 1992, Departamentul de Politică Internă, pe care l-am condus până în 1994, când am plecat în diplomaţie. Aş minţi dacă aş aprecia că a fost uşor. Colaboratorii mei şi cu mine lucram şi de Paşte, şi de Crăciun, chiar când preşedin­ tele era plecat din ţară. Ca să nu mai vorbim de sâmbete şi de duminici. În absenţa pauzei duminicale, nu mai ştiam adesea în ce zi sunt, de se amuzau copios secretarele, care mă corectau ironic, explicit ori tacit. Dar s-a format, îmi place să cred, un spirit de echipă. Care a şi permis, între altele, să atragem cola­ boratori externi, veritabile personalităţi din diverse domenii. Cu bani puţini, ceea ce nu e un lucru uşor. 51

Nu se mira nimeni că nici eu, nici colaboratorii mei nu ne-am putut îngădui, cu 12-14 ore de muncă zilnic, să ne luăm o a doua normă, didactică la vreo facultate ori ca ziarişti, aşa cum reuşeau colegii din birourile alăturate. Ca să nu mai vor­ bim de cei apăsaţi de responsabilităţi prin consilii de adminis­ traţie sau AGA la societăţi cu capital de stat. N-am cerut pentru aceasta, niciodată, nici un fel de răs­ plată: nici avansări, nici lefuri mai mari, nici burse în străină­ tate. Nici măcar mulţumiri. Mi s-a părut firesc să procedez aşa, de vreme ce opţiunea mea de a lucra lângă, uneori şi cu preşedintele Ion Iliescu nu a fost una forţată: aveam, slavă Domnului, alternativă. Dar nu despre aceasta vreau să vorbesc aici. Ceea ce doresc să subliniez este că, gândind într-un anume fel rostul unui con­ silier, m-am simţit îndreptăţit şi moral, dar şi profesional, să critic modul de organizare a instituţiei prezidenţiale şi să pro­ pun o nouă structură. Dar şi oameni noi. „Nu v-am tămâiat", îi scriam preşedintelui, în care vedeam în acel moment însăşi soluţia politică pentru România. ,,Nu v-am adus osanale. Mi-am rostit numai credinţa, permiţându-mi, în acelaşi timp, să vă spun, cu suficientă decenţă, sper, şi lucruri nu întotdeauna plăcute", scriam atunci, fără ca preşedintele să-mi amendeze cutezanţa. . După cum nu m-a certat nici pentru avertismentele pe care le rosteam. Cel în chestiune suna cam aşa: aveţi cel puţin patru ani în faţă pentru a vă releva statura. Singur, nu veţi reuşi! Izbânda depinde şi de oamenii cu care vă înconjuraţi! Preşedintele declarase într-adevăr, într-o şedinţă restrânsă, că vrea să-şi întinerească echipa. Eram perfect de acord cu dom­ nia-sa. Că valoarea nu aşteaptă numărul anilor. Dar îi atrăgeam, în acelaşi timp, atenţia că vârsta, în sine, nu este nici viciu, nici virtute. Ci doar o întâmplare genetică! Nu pregetam să-i sugerez nume. Cel strălucitor, al lui Andrei Pleşu, nu era singurul. I-am vorbit şi scris despre Valeriu Cristea, Eugen Simion şi chiar, mea maxima culpa!,

despre Paul Everac. Nu ştiam ce decepţie va fi, chiar fără acel fiasco de revelion televizat. Îi s�mnalam preşedintelui că asemenea personalităţi s-ar putea să nu accepte uşor sau atunci. Dar oferta trebuia făcută, fie şi cu precauţia confidenţialităţii! Fără valoare proprie şi pro­ fesionalism, întinerirea şi primenirea sunt zadarnice! Şi apoi, una dintre primele contraperformanţe ale FSN-ului originar a fost tocmai îndepărtarea intelectualilor de calibru, urmaţi, fie şi din snobismul de a fi cu lumea bună, de majori­ tatea celorlalţi. A recâştiga, măcar o parte, din această cate­ gorie puţin numeroasă, dar influentă, nu ar fi fost un act de oportunism, ci de înţelepciune politică. Se poate guverna şi fără ei, ba chiar şi contra lor, dar anevoie şi, mai ales, nu multă vreme. Cred şi acum, cum credeam şi atunci, că cei care zefle­ miseau pe culoarele Cotrocenilor, elevata revistă „22" pentru tirajul ei modest, ori sugerau, uneori poate în numele preşedin­ telui, necesitatea unor atacuri joase în „Dimineaţa" contra ,,Dilemei", cu argumentul ridicol că înjură Puterea pe banii ei, nu au priceput o iotă din politică, darmite din regulile ei de abecedar într-o democraţie. Nu alta este părerea mea despre sfetnicii lipsiţi până şi de o minimă fantezie, atunci când recurgeau la limbajul lui Corneliu Vadim Tudor ca să-l pome­ nească invariabil ca ardei umplut" pe orchestratorul celei mai puternice instituţii de presă, aflat probabil chiar atunci în cul­ mea succesului de public. M-am oprit aici cu sugestiile de nume din sfera înaltă a cul­ turii, dar i-am sugerat preşedintelui că trebuie să se gândească şi la altele. Nu i-am ascuns părerea că sfetnicii lui nu trebuie să fie ca Luna, care nu are lumină proprie, ci doar lumina altcuiva. Cel puţin consilierii principali trebuiau să aibă mai multă autoritate decât cea a funcţiei. Iar aceasta nu putea veni decât dintr-un prestigiu profesional dobândit anterior numirii la Cotroceni.

52

53

11

Nu se mira nimeni că nici eu, nici colaboratorii mei nu ne-am putut îngădui, cu 12-14 ore de muncă zilnic, să ne luăm o a doua normă, didactică la vreo facultate ori ca ziarişti, aşa cum reuşeau colegii din birourile alăturate. Ca să nu mai vor­ bim de cei apăsaţi de responsabilităţi prin consilii de adminis­ traţie sau AGA la societăţi cu capital de stat. N-am cerut pentru aceasta, niciodată, nici un fel de răs­ plată: nici avansări, nici lefuri mai mari, nici burse în străină­ tate. Nici măcar mulţumiri. Mi s-a părut firesc să procedez aşa, de vreme ce opţiunea mea de a lucra lângă, uneori şi cu preşedintele Ion Iliescu nu a fost una forţată: aveam, slavă Domnului, alternativă. Dar nu despre aceasta vreau să vorbesc aici. Ceea ce doresc să subliniez este că, gândind într-un anume fel rostul unui con­ silier, m-am simţit îndreptăţit şi moral, dar şi profesional, să critic modul de organizare a instituţiei prezidenţiale şi să pro­ pun o nouă structură. Dar şi oameni noi. „Nu v-am tămâiat", îi scriam preşedintelui, în care vedeam în acel moment însăşi soluţia politică pentru România. ,,Nu v-am adus osanale. Mi-am rostit numai credinţa, permiţându-mi, în acelaşi timp, să vă spun, cu suficientă decenţă, sper, şi lucruri nu întotdeauna plăcute", scriam atunci, fără ca preşedintele să-mi amendeze cutezanţa. . După cum nu m-a certat nici pentru avertismentele pe care le rosteam. Cel în chestiune suna cam aşa: aveţi cel puţin patru ani în faţă pentru a vă releva statura. Singur, nu veţi reuşi! Izbânda depinde şi de oamenii cu care vă înconjuraţi! Preşedintele declarase într-adevăr, într-o şedinţă restrânsă, că vrea să-şi întinerească echipa. Eram perfect de acord cu dom­ nia-sa. Că valoarea nu aşteaptă numărul anilor. Dar îi atrăgeam, în acelaşi timp, atenţia că vârsta, în sine, nu este nici viciu, nici virtute. Ci doar o întâmplare genetică! Nu pregetam să-i sugerez nume. Cel strălucitor, al lui Andrei Pleşu, nu era singurul. I-am vorbit şi scris despre Valeriu Cristea, Eugen Simion şi chiar, mea maxima culpa!,

despre Paul Everac. Nu ştiam ce decepţie va fi, chiar fără acel fiasco de revelion televizat. Îi s�mnalam preşedintelui că asemenea personalităţi s-ar putea să nu accepte uşor sau atunci. Dar oferta trebuia făcută, fie şi cu precauţia confidenţialităţii! Fără valoare proprie şi pro­ fesionalism, întinerirea şi primenirea sunt zadarnice! Şi apoi, una dintre primele contraperformanţe ale FSN-ului originar a fost tocmai îndepărtarea intelectualilor de calibru, urmaţi, fie şi din snobismul de a fi cu lumea bună, de majori­ tatea celorlalţi. A recâştiga, măcar o parte, din această cate­ gorie puţin numeroasă, dar influentă, nu ar fi fost un act de oportunism, ci de înţelepciune politică. Se poate guverna şi fără ei, ba chiar şi contra lor, dar anevoie şi, mai ales, nu multă vreme. Cred şi acum, cum credeam şi atunci, că cei care zefle­ miseau pe culoarele Cotrocenilor, elevata revistă „22" pentru tirajul ei modest, ori sugerau, uneori poate în numele preşedin­ telui, necesitatea unor atacuri joase în „Dimineaţa" contra ,,Dilemei", cu argumentul ridicol că înjură Puterea pe banii ei, nu au priceput o iotă din politică, darmite din regulile ei de abecedar într-o democraţie. Nu alta este părerea mea despre sfetnicii lipsiţi până şi de o minimă fantezie, atunci când recurgeau la limbajul lui Corneliu Vadim Tudor ca să-l pome­ nească invariabil ca ardei umplut" pe orchestratorul celei mai puternice instituţii de presă, aflat probabil chiar atunci în cul­ mea succesului de public. M-am oprit aici cu sugestiile de nume din sfera înaltă a cul­ turii, dar i-am sugerat preşedintelui că trebuie să se gândească şi la altele. Nu i-am ascuns părerea că sfetnicii lui nu trebuie să fie ca Luna, care nu are lumină proprie, ci doar lumina altcuiva. Cel puţin consilierii principali trebuiau să aibă mai multă autoritate decât cea a funcţiei. Iar aceasta nu putea veni decât dintr-un prestigiu profesional dobândit anterior numirii la Cotroceni.

52

53

11

Imaginea Preşedinţiei este mediatizată, mai argumentam, prin prisma acestui prestigiu, dar şi prin rangul pe care şeful instituţiei îl conferă consilierilor săi în raport cu funcţiile guver­ namentale. Aici mă loveam însă de urechi surde. Modestia preşedintelui, în asemenea amănunte, care îşi au totuşi rostul lor, a ţinut într-un con de umbră pe majoritatea consilierilor săi. Mulţi poate chiar asta şi doreau. Dar reculul asupra preşedin­ telui era - şi a fost - inevitabil. Am mers, în schimb, mai departe cu propunerile, îngânat câteodată ironic, mai pe furiş, mai pe faţă, de unii dintre colegii mei. Eram convins că preşedintele Ion Iliescu trebuie să-şi caute locul în istorie ca omul care a reuşit o tranziţie lină de la totali­ tarism la democraţie. Apreciam că, în pofida tuturor convulsi­ ilor care au frământat societatea românească postdecembristă, a unor greşeli inerente, dacă nu inevitabile, Ion Iliescu se dovedise a fi omul providenţial pentru România. Calmul, stăpânirea de sine, cumpătarea, chiar unele din ezitările sale, semnalate şi de presă, mai vizibile din curtea Cotrocenilor, erau, pentru un om politic, mai degrabă virtuţi decât contrariul lor. Asemenea însuşiri şi-au avut rolul lor în dezamorsarea unor conflicte, în prevenirea altora, în netezirea unor asperităţi. Ca să nu mai spun că prestigiul lui, niciodată pus în discuţie, a fost de-ajuns să potolească multe orgolii păguboase şi păgu­ bitoare ale fidelilor săi. În acelaşi timp, credeam că dacă nu stingerea, imposibilă de altfel, măcar domolirea pasiunilor politice ar fi fost un lucru bun pentru România. Şi cine trebuia să dea tonul dacă nu Preşedinţia, hărăzită de Constituţie cu rolul de arbitru echidistant? De aceea, calmul de după alegerile din 1992 era prielnic unei schimbări. La Cotroceni trebuiau văzuţi reprezentanţi de vază ai Opoziţiei de atunci. I-am sugerat preşedintelui să-i aducă la Palat pe Mircea Ciumara, pe Mircea Ionescu-Quintus, pe Ilie �rbănescu. Sau, mă rog, să le facă propunerea de a lucra pentru preşedintele României, nu pentru Ion Iliescu.

Nu e locul aici să intru în detalii. E de-ajuns să adaug pen­ a tru se înţelege cum gândeam, şi cred şi acum că nu am greşit, că sugestiile mele băteau departe, oricum dincolo de mici orgolii ori penibile meschinării. l-am spus atunci preşedintelui că, în situaţia în care vreuna dintre personalităţile pe care ar dori-o lângă sine ar condiţiona acceptarea ofertei de plecarea oricăruia dintre noi, să ţină seama de asemenea cereri. ,,Puteţi extin de raţionamentul", l-am îndemnat atunci, mult mai puţin sibilinic decât pare acum. Eu, unul, eram gata să plec fără măcar a încerca să aflu motivele eventualei dizgraţii. Şi mi-am declarat această disponibilitate, deşi nu ascundeam nici dorinţa de a rămâne. Dar nu ca recompensă pentru ce făcusem până atunci, ci numai dacă preşedintele aprecia capacitatea mea profesională şi utili­ tatea prezenţei mele la instituţia pe care o întruchipa. Dacă domnul Ion Iliescu ar fi respins această ofertă, con­ sideram că opţiunea îmi va aparţine în exclusivitate. Ea s-ar fi îndreptat, probabil, spre presă. Aş fi ales o publicaţie de unde l-aş fi consiliat ca gazetar.

54

55

O stenografă pentru Cotroceni! Îi deplâng pe istoricii care vor dori să studieze întâmplările primilor şapte ani postdecembrişti după arhivele de la Cotro­ ceni. Ele sunt ca şi cum n-ar fi. Ca să nu zic că sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. Preşedintele Iliescu, fire dinamică, avea mult mai multe întâlniri la Cotroceni decât afla presa. Aş spune chiar că ziarele ştiau aproape tot despre activităţile protocolare şi mai nimic despre cele importante, care se soldau uneori cu decizii nu lip­ site de urmări asupra vieţii românilor. Că preşedintele făcea un secret din ceea ce nu trebuia nu era lucrul cel mai grav. Grav este, în schimb, că marea majori­ tate a întâlnirilor şi discuţiilor de la Cotroceni nu pot fi recon­ stituite. Pentru că n-au fost, pur şi simplu, înregistrate.

Imaginea Preşedinţiei este mediatizată, mai argumentam, prin prisma acestui prestigiu, dar şi prin rangul pe care şeful instituţiei îl conferă consilierilor săi în raport cu funcţiile guver­ namentale. Aici mă loveam însă de urechi surde. Modestia preşedintelui, în asemenea amănunte, care îşi au totuşi rostul lor, a ţinut într-un con de umbră pe majoritatea consilierilor săi. Mulţi poate chiar asta şi doreau. Dar reculul asupra preşedin­ telui era - şi a fost - inevitabil. Am mers, în schimb, mai departe cu propunerile, îngânat câteodată ironic, mai pe furiş, mai pe faţă, de unii dintre colegii mei. Eram convins că preşedintele Ion Iliescu trebuie să-şi caute locul în istorie ca omul care a reuşit o tranziţie lină de la totali­ tarism la democraţie. Apreciam că, în pofida tuturor convulsi­ ilor care au frământat societatea românească postdecembristă, a unor greşeli inerente, dacă nu inevitabile, Ion Iliescu se dovedise a fi omul providenţial pentru România. Calmul, stăpânirea de sine, cumpătarea, chiar unele din ezitările sale, semnalate şi de presă, mai vizibile din curtea Cotrocenilor, erau, pentru un om politic, mai degrabă virtuţi decât contrariul lor. Asemenea însuşiri şi-au avut rolul lor în dezamorsarea unor conflicte, în prevenirea altora, în netezirea unor asperităţi. Ca să nu mai spun că prestigiul lui, niciodată pus în discuţie, a fost de-ajuns să potolească multe orgolii păguboase şi păgu­ bitoare ale fidelilor săi. În acelaşi timp, credeam că dacă nu stingerea, imposibilă de altfel, măcar domolirea pasiunilor politice ar fi fost un lucru bun pentru România. Şi cine trebuia să dea tonul dacă nu Preşedinţia, hărăzită de Constituţie cu rolul de arbitru echidistant? De aceea, calmul de după alegerile din 1992 era prielnic unei schimbări. La Cotroceni trebuiau văzuţi reprezentanţi de vază ai Opoziţiei de atunci. I-am sugerat preşedintelui să-i aducă la Palat pe Mircea Ciumara, pe Mircea Ionescu-Quintus, pe Ilie �rbănescu. Sau, mă rog, să le facă propunerea de a lucra pentru preşedintele României, nu pentru Ion Iliescu.

Nu e locul aici să intru în detalii. E de-ajuns să adaug pen­ a tru se înţelege cum gândeam, şi cred şi acum că nu am greşit, că sugestiile mele băteau departe, oricum dincolo de mici orgolii ori penibile meschinării. l-am spus atunci preşedintelui că, în situaţia în care vreuna dintre personalităţile pe care ar dori-o lângă sine ar condiţiona acceptarea ofertei de plecarea oricăruia dintre noi, să ţină seama de asemenea cereri. ,,Puteţi extin de raţionamentul", l-am îndemnat atunci, mult mai puţin sibilinic decât pare acum. Eu, unul, eram gata să plec fără măcar a încerca să aflu motivele eventualei dizgraţii. Şi mi-am declarat această disponibilitate, deşi nu ascundeam nici dorinţa de a rămâne. Dar nu ca recompensă pentru ce făcusem până atunci, ci numai dacă preşedintele aprecia capacitatea mea profesională şi utili­ tatea prezenţei mele la instituţia pe care o întruchipa. Dacă domnul Ion Iliescu ar fi respins această ofertă, con­ sideram că opţiunea îmi va aparţine în exclusivitate. Ea s-ar fi îndreptat, probabil, spre presă. Aş fi ales o publicaţie de unde l-aş fi consiliat ca gazetar.

54

55

O stenografă pentru Cotroceni! Îi deplâng pe istoricii care vor dori să studieze întâmplările primilor şapte ani postdecembrişti după arhivele de la Cotro­ ceni. Ele sunt ca şi cum n-ar fi. Ca să nu zic că sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. Preşedintele Iliescu, fire dinamică, avea mult mai multe întâlniri la Cotroceni decât afla presa. Aş spune chiar că ziarele ştiau aproape tot despre activităţile protocolare şi mai nimic despre cele importante, care se soldau uneori cu decizii nu lip­ site de urmări asupra vieţii românilor. Că preşedintele făcea un secret din ceea ce nu trebuia nu era lucrul cel mai grav. Grav este, în schimb, că marea majori­ tate a întâlnirilor şi discuţiilor de la Cotroceni nu pot fi recon­ stituite. Pentru că n-au fost, pur şi simplu, înregistrate.

Mai precis spus, în rare ocazii erau înregistrate pe mag­ netofon. Iar transcrierea înregistrărilor nu se făcea decâ t ocazional. De altfel, la Cotroceni nici nu existau stenografe. Când era, totuşi, nevoie de vreun document, se chinuiau se­ cretarele să-l dactilografieze, ascultând magnetofonul. Avem acces la convorbirile secrete purtate de Ceauşescu la Moscova, în toamna anului 1989, cu Gorbaciov. Au devenit publice şi stenogramele ultimelor şedinţe ale Comitetului Politic Executiv al PCR, din 17 şi 20 decembrie 1989. Chiar dacă, la procesele vârfurilor comuniste, autenticitatea unor pasaje a fost contestată, documentele există! În schimb, istoricii nu vor avea cum să citească, de exemplu, stenograma convorbirii din­ tre preşedintele Iliescu şi fostul ministru de externe al Ungariei, Geza Jeszenszki, discuţie la care am fost de faţă! în primii ani, preşedintele îşi convoca principalii consilieri la întâlniri cvasiregulate. Din păcate, încet-încet, aceste discuţii s-au tot diluat în conţinut pentru că preşedintele şi-a luat obi­ ceiul să invite şi alţi consilieri, din subordinea primilor. Aceştia din urmă se fereau, adeseori, să-şi spună deschis opiniile. Din diverse motive. Unul îl constituia veşnicele scurgeri de infor­ maţii de la Cotroceni, nu o dată spre presa adversă, problemă rămasă nerezolvată şi neelucidată până la capăt. Un altul era, cel puţin pentru mine, poate şi pentru alţi con­ silieri, următorul: era jenant să-l contrazici pe şeful statului în faţa unei asistenţe largi, chiar dacă erai convins că a ajuns la o apreciere sau la o concluzie contraproductivă, pentru el sau pentru ţară. Pentru aşa ceva, aşteptam prilejul unei întrevederi între patru ochi sau, oricum, între mai puţine perechi de ochi. Iar în cazuri extreme, îi scriam. De mână chiar, când nevoia de confidenţialitate strictă o cerea. Încât această corespondenţă unilaterală, eu către preşedinte, e cât un vraf. Dar altceva vreau să arăt aici: aceste discuţii, în plenul con­ silierilor, ca să zic aşa, nu se înregistrau. Nu se mai ştie cine pe ce poziţii s-a situat în vreo problemă, dacă şi-a argumentat-o ori ba sau cum anume, dacă evenimentele le-au confirmat apoi ori,

dimpotrivă, le-au contrazis. Într-un fel, deveneam cu toţii o apă 'si-un pământ! Avea, însă, preşedintele, întâlniri mai cu „ştaif" decât aces­ . ea t El se vedea o dată pe săptămână cu preşedinţii celor două camere ale Parlamentului şi cu primul ministru. Fără accesul vreunui consilier. Poate nici nu era necesar. Dar binevenit ar fi fost, măcar în unele cazuri, ca preşedintele să fie înarmat cu o sale. analiz ă a compartimentului de specialitate al serviciilor • Poate o avea din alte surse. Poate. Ori se bizuia doar pe propria sa capacitate, cu adevărat impresionantă, de analiză şi sinteză. Nu se ştie ce se discuta la aceste întrevederi ale primilor patru bărbaţi ai ţării. Se înţelege că nu se ţineau de fleacuri, având în vedere rangul lor. Dar nici nu se va şti vreodată, dacă nu cumva vreunui dintre ei îşi va publica memoriile; căci nici aceste dis­ cuţii nu se înregistrau! Mai rău decât atât, ele erau sfaturi de taină. Preşedintele Iliescu accepta să fie văzut de o ţară întreagă aşteptându-l pe Michael Jackson ori primind pe reprezentanţii vreunei fun­ daţii-fantomă, dar nu admitea să se ştie că îşi vede de treaba sa de şef de stat, atunci când se ocupa chiar de problemele ţării. Când, dimpotrivă, tocmai de acest lucru trebuia să ia cunoş­ tinţă populaţia. Cu atât mai mult cu cât se menţinea şi, vrem nu vrem, încă persistă la noi o mentalitate paternalistă. Populaţia ar fi dorit, cred eu, să vadă că acolo, sus, cineva o iubeşte. Şi lucrează pentru ea. Consideram că ar fi fost bine ca, din când în când, Preşedinţia să dea publicităţii comunicate despre aseme­ nea întâlniri: ce probleme s-au abordat, ce hotărâri s-au luat, la ce înţelegeri s-a ajuns privind, de pildă, agenda săptămânii următoare, priorităţile legislative, ce anume a urgentat sau cri­ ticat preşedintele etc. Nesocotirea acestui sfat, insistent repetat, m-a mâhnit ade­ sea. Dar nu pentru că îmi rănea orgoliul (el nu sângera, roh1şi, pentru atâta lucru), cât pentru că îl vedeam pe Ion Iliescu făcân­ du-şi rău cu mâna lui.

56

57

Mai precis spus, în rare ocazii erau înregistrate pe mag­ netofon. Iar transcrierea înregistrărilor nu se făcea decâ t ocazional. De altfel, la Cotroceni nici nu existau stenografe. Când era, totuşi, nevoie de vreun document, se chinuiau se­ cretarele să-l dactilografieze, ascultând magnetofonul. Avem acces la convorbirile secrete purtate de Ceauşescu la Moscova, în toamna anului 1989, cu Gorbaciov. Au devenit publice şi stenogramele ultimelor şedinţe ale Comitetului Politic Executiv al PCR, din 17 şi 20 decembrie 1989. Chiar dacă, la procesele vârfurilor comuniste, autenticitatea unor pasaje a fost contestată, documentele există! În schimb, istoricii nu vor avea cum să citească, de exemplu, stenograma convorbirii din­ tre preşedintele Iliescu şi fostul ministru de externe al Ungariei, Geza Jeszenszki, discuţie la care am fost de faţă! în primii ani, preşedintele îşi convoca principalii consilieri la întâlniri cvasiregulate. Din păcate, încet-încet, aceste discuţii s-au tot diluat în conţinut pentru că preşedintele şi-a luat obi­ ceiul să invite şi alţi consilieri, din subordinea primilor. Aceştia din urmă se fereau, adeseori, să-şi spună deschis opiniile. Din diverse motive. Unul îl constituia veşnicele scurgeri de infor­ maţii de la Cotroceni, nu o dată spre presa adversă, problemă rămasă nerezolvată şi neelucidată până la capăt. Un altul era, cel puţin pentru mine, poate şi pentru alţi con­ silieri, următorul: era jenant să-l contrazici pe şeful statului în faţa unei asistenţe largi, chiar dacă erai convins că a ajuns la o apreciere sau la o concluzie contraproductivă, pentru el sau pentru ţară. Pentru aşa ceva, aşteptam prilejul unei întrevederi între patru ochi sau, oricum, între mai puţine perechi de ochi. Iar în cazuri extreme, îi scriam. De mână chiar, când nevoia de confidenţialitate strictă o cerea. Încât această corespondenţă unilaterală, eu către preşedinte, e cât un vraf. Dar altceva vreau să arăt aici: aceste discuţii, în plenul con­ silierilor, ca să zic aşa, nu se înregistrau. Nu se mai ştie cine pe ce poziţii s-a situat în vreo problemă, dacă şi-a argumentat-o ori ba sau cum anume, dacă evenimentele le-au confirmat apoi ori,

dimpotrivă, le-au contrazis. Într-un fel, deveneam cu toţii o apă 'si-un pământ! Avea, însă, preşedintele, întâlniri mai cu „ştaif" decât aces­ . ea t El se vedea o dată pe săptămână cu preşedinţii celor două camere ale Parlamentului şi cu primul ministru. Fără accesul vreunui consilier. Poate nici nu era necesar. Dar binevenit ar fi fost, măcar în unele cazuri, ca preşedintele să fie înarmat cu o sale. analiz ă a compartimentului de specialitate al serviciilor • Poate o avea din alte surse. Poate. Ori se bizuia doar pe propria sa capacitate, cu adevărat impresionantă, de analiză şi sinteză. Nu se ştie ce se discuta la aceste întrevederi ale primilor patru bărbaţi ai ţării. Se înţelege că nu se ţineau de fleacuri, având în vedere rangul lor. Dar nici nu se va şti vreodată, dacă nu cumva vreunui dintre ei îşi va publica memoriile; căci nici aceste dis­ cuţii nu se înregistrau! Mai rău decât atât, ele erau sfaturi de taină. Preşedintele Iliescu accepta să fie văzut de o ţară întreagă aşteptându-l pe Michael Jackson ori primind pe reprezentanţii vreunei fun­ daţii-fantomă, dar nu admitea să se ştie că îşi vede de treaba sa de şef de stat, atunci când se ocupa chiar de problemele ţării. Când, dimpotrivă, tocmai de acest lucru trebuia să ia cunoş­ tinţă populaţia. Cu atât mai mult cu cât se menţinea şi, vrem nu vrem, încă persistă la noi o mentalitate paternalistă. Populaţia ar fi dorit, cred eu, să vadă că acolo, sus, cineva o iubeşte. Şi lucrează pentru ea. Consideram că ar fi fost bine ca, din când în când, Preşedinţia să dea publicităţii comunicate despre aseme­ nea întâlniri: ce probleme s-au abordat, ce hotărâri s-au luat, la ce înţelegeri s-a ajuns privind, de pildă, agenda săptămânii următoare, priorităţile legislative, ce anume a urgentat sau cri­ ticat preşedintele etc. Nesocotirea acestui sfat, insistent repetat, m-a mâhnit ade­ sea. Dar nu pentru că îmi rănea orgoliul (el nu sângera, roh1şi, pentru atâta lucru), cât pentru că îl vedeam pe Ion Iliescu făcân­ du-şi rău cu mâna lui.

56

57

Conside ram chiar că preşedintele trebu ia să de a publicităţi i un comunicat prin care anunţa că i-a convocat pe unii membri ai Executivului la Cotroceni. Era dreptul lui constituţional, d ar Ion Ilie scu nu admitea să-i „convoace", nici măcar să-i „invite". Atâta d e ar fi făcut şi tot ar fi reuşit să at enueze impresia tot mai puternică a lumii că asi sta pasi v la ce se întâmpla în jurul lui. Pr efe ra să menajeze (pr esupuse?) orgolii. Frumoasă ca însuşire umană, o asemenea modestie se întorce a încet-înce t, dar impla­ cabil, împdtriva omului politi c. Iată-l, prin contrast, pe Emil Constantinescu, nu invitând , nici măcar convocând Guvernul, ci tunând şi fulgerând că îl de mite , în întregul său dacă nu se ţine de reformă. Atitudine cam pe muchi a Constituţiei, căci preşedintele ar încălca legea fundame ntală abia d acă s-ar apuca să-şi pună în aplicare ame ­ ninţar ea. Dar o aseme nea fermitate prind e bine la public: să se ştie că ţara are un şef, că nici Guv ernul nu e chiar de capul lui. Căci votul direct, prin care a fost ales preşedintele, îi d ă o ase­ menea autoritate în faţa Executivului, ajuns la putere indirect, prin mand atul acordat de legislativ. Închizând această paranteză, mă simt dator să adaug că nici măcar momentele de dramatică tensiune din vi aţa ţării nu vor pute a fi reconstituite vreodată, decât cel mult parţial, după arhivele Cotrocenilor. Bunăoară, zilele min eriadei din septem­ bri e 1991, pe care le-am trăit (celelalt e mineri ade nu le ştiu). S-au consumat atunci , la Cotroceni, câteva şedinţe ale Consili ului Suprem de Apărare a Ţării. Pe deasupra, şi o şe­ d inţă ad-hoc a Guvernului . Se va şti oare vreodată cine ce a spus atunci , cine ce soluţi i a ofe rit preşedi ntelui pe ntru rezolvar ea cri zei? Mă îndoiesc. Poate doar dacă SPP-ul şi-a făcut cumva obicei ul de a-l asculta pe şeful statului. Atunci e posi bil să aflăm totuşi ce va. De înregistrat, s-a înr egistrat atunci d oar întâlnir ea pr eşedintelui cu del egaţia cond usă de Miron Cozma. Dar aces­ ta este d oar un e pisod, care nu poat e fi înţeles fără lectura even­ tualei stenograme a celorlalte întrevede ri. Nu era un eveniment

de cole a. S-a soldat, cum bine se ştie, cu plecarea guvernului R oman. A urmat o bogată literatură jurnalistică, mai cu seamă pe tema binomului „de punerea mandatului" - ,, demisie". Tihna opoziţiei i-a îngăduit, apoi, lui Adrian Severin să o carte despr e istori a guvernului Roman, cu totul remar­ e cri s i lă în genul memoriali sticii politi ce, chiar d acă ade se a cab contrariantă şi prea subiectivă în relatar ea evenimentelor d in sept embri e 1991. Teza de bază a cărţii lui Severin este că pre­ şedintele Iliescu a pus la cale şi a s__ăvârşit o lovitură de stat împotriva propri ului său guvern. In ce mă pri veşte, P etre Roman mă situa în postura de „instigator", la faţa loculu i, al miscării din Vale a Ji ului. L-am dat în judecată pe fostul premier, da� procesul nu a avut loc nici până în ziua de azi. Nici nu şi-ar mai avea rostul. Sper că într e timp s-a lămur it că lucrurile nu au stat nici pe departe aşa cum credea atunci domnia-sa. Dar aces­ ta este un vast subiect, pentru o altă carte, pe care sper să am răgazul să o scriu. Trecând şi pe ste această paranteză, să revin la problemă numai ca să o închei. Ţara nu este un strat de flori: dacă ai chef îl pliveşti, îl uzi, îl sapi, d acă nu, nu! Iar ce faci cu ţara, pentru sau contra ei, trebuie să se ştie! Ceea ce poate fi azi, justificat, un secr et, nu poate rămâne astfel în veci. Măcar urmaşii noştri au dreptul, d acă nu chiar şi ge neraţiile de azi, să ştie ce am făcut şi chiar de ce şi cum am făcut. O stenografă pentru Cotroceni!

58

59

Preşedinţia în blocaj funcţional Cum spuneam, după succesul în alegerile din 1992, am încercat să-l conving pe Ion Ilie scu să restructureze Preşedinţia şi să aducă oameni noi în aparatul ei, să facă un gest de apropiere (şi de reconciliere, în fond) faţă de o seamă de in­ telectuali care se aflau atunci pe poziţii adverse. Aceste preocupări, pentru car e am consumat multă energie şi timp, nu ave au ni ci o legătură cu interesele mele personale. Eram conştie nt că Preşedinţia tre buie să treacă printr-un proces

Conside ram chiar că preşedintele trebu ia să de a publicităţi i un comunicat prin care anunţa că i-a convocat pe unii membri ai Executivului la Cotroceni. Era dreptul lui constituţional, d ar Ion Ilie scu nu admitea să-i „convoace", nici măcar să-i „invite". Atâta d e ar fi făcut şi tot ar fi reuşit să at enueze impresia tot mai puternică a lumii că asi sta pasi v la ce se întâmpla în jurul lui. Pr efe ra să menajeze (pr esupuse?) orgolii. Frumoasă ca însuşire umană, o asemenea modestie se întorce a încet-înce t, dar impla­ cabil, împdtriva omului politi c. Iată-l, prin contrast, pe Emil Constantinescu, nu invitând , nici măcar convocând Guvernul, ci tunând şi fulgerând că îl de mite , în întregul său dacă nu se ţine de reformă. Atitudine cam pe muchi a Constituţiei, căci preşedintele ar încălca legea fundame ntală abia d acă s-ar apuca să-şi pună în aplicare ame ­ ninţar ea. Dar o aseme nea fermitate prind e bine la public: să se ştie că ţara are un şef, că nici Guv ernul nu e chiar de capul lui. Căci votul direct, prin care a fost ales preşedintele, îi d ă o ase­ menea autoritate în faţa Executivului, ajuns la putere indirect, prin mand atul acordat de legislativ. Închizând această paranteză, mă simt dator să adaug că nici măcar momentele de dramatică tensiune din vi aţa ţării nu vor pute a fi reconstituite vreodată, decât cel mult parţial, după arhivele Cotrocenilor. Bunăoară, zilele min eriadei din septem­ bri e 1991, pe care le-am trăit (celelalt e mineri ade nu le ştiu). S-au consumat atunci , la Cotroceni, câteva şedinţe ale Consili ului Suprem de Apărare a Ţării. Pe deasupra, şi o şe­ d inţă ad-hoc a Guvernului . Se va şti oare vreodată cine ce a spus atunci , cine ce soluţi i a ofe rit preşedi ntelui pe ntru rezolvar ea cri zei? Mă îndoiesc. Poate doar dacă SPP-ul şi-a făcut cumva obicei ul de a-l asculta pe şeful statului. Atunci e posi bil să aflăm totuşi ce va. De înregistrat, s-a înr egistrat atunci d oar întâlnir ea pr eşedintelui cu del egaţia cond usă de Miron Cozma. Dar aces­ ta este d oar un e pisod, care nu poat e fi înţeles fără lectura even­ tualei stenograme a celorlalte întrevede ri. Nu era un eveniment

de cole a. S-a soldat, cum bine se ştie, cu plecarea guvernului R oman. A urmat o bogată literatură jurnalistică, mai cu seamă pe tema binomului „de punerea mandatului" - ,, demisie". Tihna opoziţiei i-a îngăduit, apoi, lui Adrian Severin să o carte despr e istori a guvernului Roman, cu totul remar­ e cri s i lă în genul memoriali sticii politi ce, chiar d acă ade se a cab contrariantă şi prea subiectivă în relatar ea evenimentelor d in sept embri e 1991. Teza de bază a cărţii lui Severin este că pre­ şedintele Iliescu a pus la cale şi a s__ăvârşit o lovitură de stat împotriva propri ului său guvern. In ce mă pri veşte, P etre Roman mă situa în postura de „instigator", la faţa loculu i, al miscării din Vale a Ji ului. L-am dat în judecată pe fostul premier, da� procesul nu a avut loc nici până în ziua de azi. Nici nu şi-ar mai avea rostul. Sper că într e timp s-a lămur it că lucrurile nu au stat nici pe departe aşa cum credea atunci domnia-sa. Dar aces­ ta este un vast subiect, pentru o altă carte, pe care sper să am răgazul să o scriu. Trecând şi pe ste această paranteză, să revin la problemă numai ca să o închei. Ţara nu este un strat de flori: dacă ai chef îl pliveşti, îl uzi, îl sapi, d acă nu, nu! Iar ce faci cu ţara, pentru sau contra ei, trebuie să se ştie! Ceea ce poate fi azi, justificat, un secr et, nu poate rămâne astfel în veci. Măcar urmaşii noştri au dreptul, d acă nu chiar şi ge neraţiile de azi, să ştie ce am făcut şi chiar de ce şi cum am făcut. O stenografă pentru Cotroceni!

58

59

Preşedinţia în blocaj funcţional Cum spuneam, după succesul în alegerile din 1992, am încercat să-l conving pe Ion Ilie scu să restructureze Preşedinţia şi să aducă oameni noi în aparatul ei, să facă un gest de apropiere (şi de reconciliere, în fond) faţă de o seamă de in­ telectuali care se aflau atunci pe poziţii adverse. Aceste preocupări, pentru car e am consumat multă energie şi timp, nu ave au ni ci o legătură cu interesele mele personale. Eram conştie nt că Preşedinţia tre buie să treacă printr-un proces

de

schimbare profundă pentru a-şi putea îndeplini atribuţiile constituţionale în noile împrejurări. Am avut multe discuţii pe această temă. Preşedintele era când receptiv la propunerile mele, când le respingea cu argu­ mentul că sunt deplasate. Dar nu am renunţat să-l bat la cap cu id eea că are nevoie d e oameni competenţi în jurul său, de oameni pe care se poate baza sub r aportul expertizei profe­ sionale şi al bunei-credinţe. I-am spus insistent că trebuie să se deta şeze de ceea ce eu numeam atunci „fi delităţile incompe­ tente", adică d e oameni care, d eşi ţine au efectiv la el, fiind foarte siguri sub raportul fid elităţii, erau nişte rataţi şi incapa­ bili sub raport profesional. Din păcate, preşedintele nu a avut puterea d e a-i înlătura pe aceşti oa meni, deşi nu avea nici o iluzie asupra capacităţii lor. Şti a că sunt med iocrităţi d e la care nu avea ce aştepta, cum erau d omnul Bâgu, secretarul general al Preşedinţiei, generalul Pancea, secretarul Consiliului Suprem d e Apărare a Ţării sau Mihai Zugravu, un profesor d e „socialism ştiinţific" r atat, ba chiar şi cu anumite antecedente penale. Mai mult, se simţea stânjenit de faptul că unii dintre oamenii onora bili care îl încon­ jur au, dar care nu aveau competenţa necesară pentru a lucra într-o asemenea instituţie, nu pierdeau nici un prilej pentru a-şi declar a „ad eziunea" şi a cor d ul cu gesturile publice ale pre­ şedintelui. Sesizând pericolul ce venea din riscul ca preşedintele să fie sufocat de a cest grup d e "yesmeni", am propus spargerea lui prin restructurarea Preşedinţiei. Într-o discuţie cu d omnul Ion Iliescu, d eşi ştia m că sentinţa mea este supărătoare, i-am spus direct că „aparatul instituţiei este în blocaj funcţional!". I-a m semnal at, d e asemenea, preşedintelui că în unele direcţii ale instituţiei nu ajung decât oamenii neagreaţi sau nevalida ţi într-altă parte. Ce e d rept, ca să îndulcesc pilula, am adăuga t ca un element al percepţiei publice o bună intenţie cu d us-"mtors: preşed intele s-a r feri d e a priva de oameni valoroşi alte instituţii ale sta tului!

Bine intenţionat întotdeauna, preşedintele Iliescu se hotăr a adesea anevoie. Cum am spus, deschidea până la urmă umbrela, dar numai după ce ploaia se îndepărta. Menţinând în functie o serie de oameni ineficienţi, eu cred că, involuntar, se pre gătea eşecul din 1996. Invit cititorul să aprecieze dacă po­ zitia mea era cea corectă sau cât de corectă. Şi să-şi a mintească c� schimbări au avut loc l a P.reşedinţie de- a lungul unui man­ dat de patru ani. În orga nigrama şi în personalul instituţiei. În ceea ce mă priveşte, str ategia pe care o urmăream er a aceea de a-l 11salva" pe preşed inte, de a-l scoa te de sub influenţ a acestei ca marile şi a-l pune în contact direct cu specialişti recunoscuţi, cu medii intelectuale d iverse, chiar dacă multe dintre acestea îi er au ostile. De acee a, am susţinut că însăşi con­ cepţia despre misiunea unui consilier yrezidenţial trebuia schimbată. În sensul preconiz at mai sus. Intre altele, şi pentru că până atunci unii consilieri s-au distins d oa r prin ... anonimat, ca persoane de rang secund, nu ca funcţie, ci ca nume, profe­ sionalism şi competenţă. Alteori, prin gafe politice, cu repercu­ siuni mai mult sau ma i puţin grave, unele insid ioase, altele făţişe asupra Preşedinţiei şi a preşed intelui d eopotrivă. Aş putea cita destule asemenea gafe. Cum a fost aceea a purtătorului de cuvânt vremelnic, Alexandru Mironov� per­ soană care trebuia să 11intre" în gând urile preşedintelui. In loc de a respecta această cutumă din ţările democr atice, el se rostea aparte, ca în teatru, dar în publicaţii partiz ane, stârnind rever­ beraţii diplomatice. Dar nu am nici timp, nici loc să stărui asupra exemplelor. Mai important mi se pare să semnalez că i-am vorbit pe atunci preşedintelui despre percepţia publică a instituţiei pe care o conducea : că oamenii de prestigiu se feresc să se angajeze făţiş la Preşedinţie. Şi că ar fi momentul să refacă prestigiul insti­ tuţiei ang ajând oameni noi, supercalificaţi şi recunoscuţi în domeniile lor. Dar acest lucru era extrem de greu. Dacă găseai un specia­ list de primă mână într-un domeniu oarecare, pute ai avea sur-

60

61

de

schimbare profundă pentru a-şi putea îndeplini atribuţiile constituţionale în noile împrejurări. Am avut multe discuţii pe această temă. Preşedintele era când receptiv la propunerile mele, când le respingea cu argu­ mentul că sunt deplasate. Dar nu am renunţat să-l bat la cap cu id eea că are nevoie d e oameni competenţi în jurul său, de oameni pe care se poate baza sub r aportul expertizei profe­ sionale şi al bunei-credinţe. I-am spus insistent că trebuie să se deta şeze de ceea ce eu numeam atunci „fi delităţile incompe­ tente", adică d e oameni care, d eşi ţine au efectiv la el, fiind foarte siguri sub raportul fid elităţii, erau nişte rataţi şi incapa­ bili sub raport profesional. Din păcate, preşedintele nu a avut puterea d e a-i înlătura pe aceşti oa meni, deşi nu avea nici o iluzie asupra capacităţii lor. Şti a că sunt med iocrităţi d e la care nu avea ce aştepta, cum erau d omnul Bâgu, secretarul general al Preşedinţiei, generalul Pancea, secretarul Consiliului Suprem d e Apărare a Ţării sau Mihai Zugravu, un profesor d e „socialism ştiinţific" r atat, ba chiar şi cu anumite antecedente penale. Mai mult, se simţea stânjenit de faptul că unii dintre oamenii onora bili care îl încon­ jur au, dar care nu aveau competenţa necesară pentru a lucra într-o asemenea instituţie, nu pierdeau nici un prilej pentru a-şi declar a „ad eziunea" şi a cor d ul cu gesturile publice ale pre­ şedintelui. Sesizând pericolul ce venea din riscul ca preşedintele să fie sufocat de a cest grup d e "yesmeni", am propus spargerea lui prin restructurarea Preşedinţiei. Într-o discuţie cu d omnul Ion Iliescu, d eşi ştia m că sentinţa mea este supărătoare, i-am spus direct că „aparatul instituţiei este în blocaj funcţional!". I-a m semnal at, d e asemenea, preşedintelui că în unele direcţii ale instituţiei nu ajung decât oamenii neagreaţi sau nevalida ţi într-altă parte. Ce e d rept, ca să îndulcesc pilula, am adăuga t ca un element al percepţiei publice o bună intenţie cu d us-"mtors: preşed intele s-a r feri d e a priva de oameni valoroşi alte instituţii ale sta tului!

Bine intenţionat întotdeauna, preşedintele Iliescu se hotăr a adesea anevoie. Cum am spus, deschidea până la urmă umbrela, dar numai după ce ploaia se îndepărta. Menţinând în functie o serie de oameni ineficienţi, eu cred că, involuntar, se pre gătea eşecul din 1996. Invit cititorul să aprecieze dacă po­ zitia mea era cea corectă sau cât de corectă. Şi să-şi a mintească c� schimbări au avut loc l a P.reşedinţie de- a lungul unui man­ dat de patru ani. În orga nigrama şi în personalul instituţiei. În ceea ce mă priveşte, str ategia pe care o urmăream er a aceea de a-l 11salva" pe preşed inte, de a-l scoa te de sub influenţ a acestei ca marile şi a-l pune în contact direct cu specialişti recunoscuţi, cu medii intelectuale d iverse, chiar dacă multe dintre acestea îi er au ostile. De acee a, am susţinut că însăşi con­ cepţia despre misiunea unui consilier yrezidenţial trebuia schimbată. În sensul preconiz at mai sus. Intre altele, şi pentru că până atunci unii consilieri s-au distins d oa r prin ... anonimat, ca persoane de rang secund, nu ca funcţie, ci ca nume, profe­ sionalism şi competenţă. Alteori, prin gafe politice, cu repercu­ siuni mai mult sau ma i puţin grave, unele insid ioase, altele făţişe asupra Preşedinţiei şi a preşed intelui d eopotrivă. Aş putea cita destule asemenea gafe. Cum a fost aceea a purtătorului de cuvânt vremelnic, Alexandru Mironov� per­ soană care trebuia să 11intre" în gând urile preşedintelui. In loc de a respecta această cutumă din ţările democr atice, el se rostea aparte, ca în teatru, dar în publicaţii partiz ane, stârnind rever­ beraţii diplomatice. Dar nu am nici timp, nici loc să stărui asupra exemplelor. Mai important mi se pare să semnalez că i-am vorbit pe atunci preşedintelui despre percepţia publică a instituţiei pe care o conducea : că oamenii de prestigiu se feresc să se angajeze făţiş la Preşedinţie. Şi că ar fi momentul să refacă prestigiul insti­ tuţiei ang ajând oameni noi, supercalificaţi şi recunoscuţi în domeniile lor. Dar acest lucru era extrem de greu. Dacă găseai un specia­ list de primă mână într-un domeniu oarecare, pute ai avea sur-

60

61

priza să constaţi că, dincolo de competenţa sa strict tehnică, el era un naiv în plan politic, fără orizont sau cu judecată strâm­ bă. La polul opus se aflau specialiştii intoxicaţi politic, fie adepţi înfocaţi ai PDSR, care nu înţelegeau mecanismul vieţii democratice şi erau indignaţi că presa ne atacă mereu, fie cei înregimentaţi fanatic în tabăra Opoziţiei, care refuzau să se angajeze în serviciul unei puteri pe care ei o considerau „neo­ comunistă" sau nelegitimă. Totuşi, cu timpul, au venit şi oameni noi. Departamentul de Politică Externă a fost preluat de Traian Chebeleu, cel juridic de Nicolae Popa, iar cel economic de Mişu Negriţoiu, acesta din urmă, după o scurtă trecere prin Executiv. Dar în zone sensibile precum cultura, învăţământul, securitatea naţională şi mai ales în ceea ce se poate numi rândul al doilea au rămas cam aceiaşi oameni, fiind foarte greu de găsit spe­ cialişti care să facă faţă tipului de activitate pe care-l pre­ supunea Preşedinţia. Eu însumi, după multe tatonări şi insistenţe pe lângă o seamă de intelectuali şi oameni de meserie, nu am reuşit să angajez la Departamentul de Politică Internă, care s-a creat după alegerile din 1992, decât doi prieteni şi colaboratori, pe Paul Dobrescu (pentru compartimentul de relaţii cu partide şi sindicate) şi pe Grigore Georgiu (pentru compartimentul de analiză politică). Treptat, amândoi au devenit piese foarte utile în angrenajul instituţiei. ?i, prin intermediul celor doi con­ silieri, au fost angajaţi şi alţi câţiva colaboratori tineri şi instru­ iţi, oameni de perspectivă. Tot atunci am iniţiat un Buletin informativ al Preşedinţiei - pe care-l întocmea A.I. Zăinescu -, un fel de documentar lunar care consemna acţiunile mai importante şi luările de poziţie ale preşedintelui, reproducea comunicatele oficiale, documentele diplomatice, expunerile şi mesajele preşedintelui cu diverse prilejuri. Cred că acest Buletin informativ e singurul document de arhivă după care se poate reconstitui o parte din activitatea preşedintelui în inter­ valul 1993-1996. 62

La compartimentele de care am răspuns nu au fost aduşi oameni la presiunea cuiva, ci am reuşit să găsesc, după multe căutări, profesionişti de primă mână, cum au fost cei care făceau „radiosinteza" (Titus Irimie, Vasile Constantin, Alina Iordan) sau grupul de la documentare, condus de doamna Valentina Ipsilanti.

Câtă informaţie, atâta putere ! Nu era uşor să lucrezi pentru Ion Iliescu: şeful statului nu te ajuta să-l ajuţi. Mai întâi, el nu comanda nici un fel de materiale de analiză ori sinteză. Poate a cerut de la Traian Chebeleu, pe probleme externe. în ceea ce priveşte însă analizele pe probleme interne, ele depindeau exclusiv de iniţiativa noastră, a mea şi a colabo­ ratorilor mei. Noi trebuia, aşadar, să anticipăm, într-un fel, evenimentele şi să-i programăm documentare şi analize pe baza cărora preşedintele să poată reacţiona în cunoştinţă de cauză. ?tiam şi îi repetam mereu preşedintelui că fără un sistem de informare bine pus la punct nu va putea să se descurce în hăţişul vieţii politice şi nici să ia deciziile potrivite. De aceea, am încercat să-i organizez acest sistem, cel puţin în sfera mea de atribuţiuni. într-o primă fază i-am oferit zilnic ceea ce în jargonul nos­ tru intern avea să fie numit „radiosinteză". Era un document de vreo cinci pagini, în care câţiva profesionişti cu îndelungată experienţă condensau în minimum de cuvinte tot ceea ce spuneau cu miez principalele posturi de radio, româneşti şi străine, despre realitatea din ţară. Selecţia urmărea, fireşte, cu predilecţie, referirile critice la preşedinte şi la domeniile pe care le putea influenţa. La scurtă vreme am realizat, tot zilnic, o revistă a presei, bazată pe citirea cu lupa (a se înţelege: căutarea şi descifrarea până şi a aluziilor bine învăluite) a celor 15 cotidiane care 63

priza să constaţi că, dincolo de competenţa sa strict tehnică, el era un naiv în plan politic, fără orizont sau cu judecată strâm­ bă. La polul opus se aflau specialiştii intoxicaţi politic, fie adepţi înfocaţi ai PDSR, care nu înţelegeau mecanismul vieţii democratice şi erau indignaţi că presa ne atacă mereu, fie cei înregimentaţi fanatic în tabăra Opoziţiei, care refuzau să se angajeze în serviciul unei puteri pe care ei o considerau „neo­ comunistă" sau nelegitimă. Totuşi, cu timpul, au venit şi oameni noi. Departamentul de Politică Externă a fost preluat de Traian Chebeleu, cel juridic de Nicolae Popa, iar cel economic de Mişu Negriţoiu, acesta din urmă, după o scurtă trecere prin Executiv. Dar în zone sensibile precum cultura, învăţământul, securitatea naţională şi mai ales în ceea ce se poate numi rândul al doilea au rămas cam aceiaşi oameni, fiind foarte greu de găsit spe­ cialişti care să facă faţă tipului de activitate pe care-l pre­ supunea Preşedinţia. Eu însumi, după multe tatonări şi insistenţe pe lângă o seamă de intelectuali şi oameni de meserie, nu am reuşit să angajez la Departamentul de Politică Internă, care s-a creat după alegerile din 1992, decât doi prieteni şi colaboratori, pe Paul Dobrescu (pentru compartimentul de relaţii cu partide şi sindicate) şi pe Grigore Georgiu (pentru compartimentul de analiză politică). Treptat, amândoi au devenit piese foarte utile în angrenajul instituţiei. ?i, prin intermediul celor doi con­ silieri, au fost angajaţi şi alţi câţiva colaboratori tineri şi instru­ iţi, oameni de perspectivă. Tot atunci am iniţiat un Buletin informativ al Preşedinţiei - pe care-l întocmea A.I. Zăinescu -, un fel de documentar lunar care consemna acţiunile mai importante şi luările de poziţie ale preşedintelui, reproducea comunicatele oficiale, documentele diplomatice, expunerile şi mesajele preşedintelui cu diverse prilejuri. Cred că acest Buletin informativ e singurul document de arhivă după care se poate reconstitui o parte din activitatea preşedintelui în inter­ valul 1993-1996. 62

La compartimentele de care am răspuns nu au fost aduşi oameni la presiunea cuiva, ci am reuşit să găsesc, după multe căutări, profesionişti de primă mână, cum au fost cei care făceau „radiosinteza" (Titus Irimie, Vasile Constantin, Alina Iordan) sau grupul de la documentare, condus de doamna Valentina Ipsilanti.

Câtă informaţie, atâta putere ! Nu era uşor să lucrezi pentru Ion Iliescu: şeful statului nu te ajuta să-l ajuţi. Mai întâi, el nu comanda nici un fel de materiale de analiză ori sinteză. Poate a cerut de la Traian Chebeleu, pe probleme externe. în ceea ce priveşte însă analizele pe probleme interne, ele depindeau exclusiv de iniţiativa noastră, a mea şi a colabo­ ratorilor mei. Noi trebuia, aşadar, să anticipăm, într-un fel, evenimentele şi să-i programăm documentare şi analize pe baza cărora preşedintele să poată reacţiona în cunoştinţă de cauză. ?tiam şi îi repetam mereu preşedintelui că fără un sistem de informare bine pus la punct nu va putea să se descurce în hăţişul vieţii politice şi nici să ia deciziile potrivite. De aceea, am încercat să-i organizez acest sistem, cel puţin în sfera mea de atribuţiuni. într-o primă fază i-am oferit zilnic ceea ce în jargonul nos­ tru intern avea să fie numit „radiosinteză". Era un document de vreo cinci pagini, în care câţiva profesionişti cu îndelungată experienţă condensau în minimum de cuvinte tot ceea ce spuneau cu miez principalele posturi de radio, româneşti şi străine, despre realitatea din ţară. Selecţia urmărea, fireşte, cu predilecţie, referirile critice la preşedinte şi la domeniile pe care le putea influenţa. La scurtă vreme am realizat, tot zilnic, o revistă a presei, bazată pe citirea cu lupa (a se înţelege: căutarea şi descifrarea până şi a aluziilor bine învăluite) a celor 15 cotidiane care 63

apăreau atunci. Pentru această operaţie am solicitat detaşarea de la Rompres, pentru o perioadă de timp, a lui Ferenc Vasas, un profesionist de primă linie în domeniu. în plus, filtram şi altfel presa pentru preşedinte. Din când în când, dar destul de frecvent după 1992 - când dispuneam deja şi de o direcţie specializată de analiză politică- redactam ,,analize de caz" sau „sinteze" pe câte o problemă de actuali­ tate. În elaborarea acestor sinteze luam în considerare, ca surse, pe lângă declarapile şi poziţiile oficiale ale partidelor, nu doar cotidianele, ci şi săptămânalele de mai largă audienţă, 10-12 la număr. Nu a fost, vreme de câţiva ani, vreo problemă aflată în focarul dezbaterii publice sau în atenţia jurnaliştilor care să nu fi fost „sintetizată" în asemenea documente care ajungeau pe masa preşedintelui. Trebuie să adaug că preşedintele citea el însuşi presa, dis-de-dimineaţă. Mai ales editorialele: pe cele semnate de Ion Cristoiu, inclusiv în perioada în care „Evenimentul Zilei" era „supus persecuţiilor" din partea Preşedinţiei; din fir-a-păr pe cele din „Adevărul" şi din „România Liberă", indiferent de cine erau semnate, chiar dacă ziarul condus de Petre Mihai Băcanu îl scotea adesea din sărite. Ion Iliescu era şi unul dintre puţinii cititori ai Dimineţii", răbdare pentru care l-am admirat. Prin aceste materiale, pe care le elaboram cu o maximă detaşare a analistului, noi încercam să-i oferim preşedintelui o imagine a ţării, cu problemele ei, cu aşteptările şi cu dramele diverselor categorii sociale, dar şi o imagine cât mai exactă asupra modului în care erau percepute şi apreciate acţiunile sale. Când ajungea, într-un târziu, acasă, Ion Iliescu era aştep­ tat de o altă revistă a presei: una vorbită de soţia sa, doamna Nina Iliescu, care citea cu sârg ziarele. Era, probabil, unul din­ tre semnele devotamentului ei. Dovadă a bunului ei simţ, ca­ litate atât de rară la soţiile demnitarilor noştri, ea nu făcea o contra-revistă a presei; n-am avut în atâţia ani de zile vreun semn că ea le-ar fi dezavuat acasă pe cele „oficiale", de la

biroul soţului. Din câte mi-am dat seama, doamna Nina Iliescu vădea un singur parti-pris: agrea mai ales „Jurnalul Naţional", tocmai pentru imparţialitatea sa. Totdeauna ţineam să parcurg documentarele de presă pe care le înaintam preşedintelui. Nu neapărat pentru ca să le modific ori să le cenzurez. Colaboratorii mei erau aleşi după criteriul competenţei, căci ştiam că numai astfel îmi pot economisi forţele pentru alte activităţi. Căci, înainte de toate, trebuia să fiu eu însumi la curent cu ceea ce ştie şeful meu. La început, subliniam radiosinteza cu trei culori. Nu neapărat cele ale drapelului. Curcubeul depindea de proble­ matica zilei. Vroiam, pur şi simplu, să testez reacţia beneficia­ rului unic. Dar nu a venit nici una. Am încetat să le mai colorez. Preşedintele mi-a reproşat această omisiune, fără să motiveze de ce îl supăra absenţa sublinierilor. Apoi a început să le facă singur: în două culori, roşu şi albastru, dar niciodată nu mi-a solicitat ceva anume, nu mi-a spus ce şi cum doreşte. Îmi găsisem, oricum, beleaua cu aceste informări. Le făceam, deşi nu erau neapărat de resortul direcţiei mele, pentru că nu le realiza compartimentul de presă, ocupat mereu cu altele. Acest compartiment avea, la un moment dat, o condu­ cere bicefală şi se consuma în sterile dispute intestine. De aici, gelozii pe care le admiteam, dar şi intrigi de neînţeles. Veneau apoi oamenii care nu înţelegeau nimic din presă şi din relaţiile cu �ceastă putere formidabilă. Vasile Ionel îmi reproşa frecvent că-i creez preşedintelui, încă de la prima oră din zi, un disconfort intelectual. Formu­ larea îmi aparţine, desigur. El se exprima ceva mai frust. - Ei bine! i-am zis la un moment dat, o să-i dau doar ,,Dimineaţa", ca să rămână bine dispus toată ziua. Discuţia avea loc în faţa preşedintelui, care tolera inter­ venţiile, de pe poziţii ultraconservatoare, ale sfetnicului său militar. - V-am dat vreodată sfaturi cum se trage cu tunul? l-am întrebat pe Vasile Ionel.

64

65

11

apăreau atunci. Pentru această operaţie am solicitat detaşarea de la Rompres, pentru o perioadă de timp, a lui Ferenc Vasas, un profesionist de primă linie în domeniu. în plus, filtram şi altfel presa pentru preşedinte. Din când în când, dar destul de frecvent după 1992 - când dispuneam deja şi de o direcţie specializată de analiză politică- redactam ,,analize de caz" sau „sinteze" pe câte o problemă de actuali­ tate. În elaborarea acestor sinteze luam în considerare, ca surse, pe lângă declarapile şi poziţiile oficiale ale partidelor, nu doar cotidianele, ci şi săptămânalele de mai largă audienţă, 10-12 la număr. Nu a fost, vreme de câţiva ani, vreo problemă aflată în focarul dezbaterii publice sau în atenţia jurnaliştilor care să nu fi fost „sintetizată" în asemenea documente care ajungeau pe masa preşedintelui. Trebuie să adaug că preşedintele citea el însuşi presa, dis-de-dimineaţă. Mai ales editorialele: pe cele semnate de Ion Cristoiu, inclusiv în perioada în care „Evenimentul Zilei" era „supus persecuţiilor" din partea Preşedinţiei; din fir-a-păr pe cele din „Adevărul" şi din „România Liberă", indiferent de cine erau semnate, chiar dacă ziarul condus de Petre Mihai Băcanu îl scotea adesea din sărite. Ion Iliescu era şi unul dintre puţinii cititori ai Dimineţii", răbdare pentru care l-am admirat. Prin aceste materiale, pe care le elaboram cu o maximă detaşare a analistului, noi încercam să-i oferim preşedintelui o imagine a ţării, cu problemele ei, cu aşteptările şi cu dramele diverselor categorii sociale, dar şi o imagine cât mai exactă asupra modului în care erau percepute şi apreciate acţiunile sale. Când ajungea, într-un târziu, acasă, Ion Iliescu era aştep­ tat de o altă revistă a presei: una vorbită de soţia sa, doamna Nina Iliescu, care citea cu sârg ziarele. Era, probabil, unul din­ tre semnele devotamentului ei. Dovadă a bunului ei simţ, ca­ litate atât de rară la soţiile demnitarilor noştri, ea nu făcea o contra-revistă a presei; n-am avut în atâţia ani de zile vreun semn că ea le-ar fi dezavuat acasă pe cele „oficiale", de la

biroul soţului. Din câte mi-am dat seama, doamna Nina Iliescu vădea un singur parti-pris: agrea mai ales „Jurnalul Naţional", tocmai pentru imparţialitatea sa. Totdeauna ţineam să parcurg documentarele de presă pe care le înaintam preşedintelui. Nu neapărat pentru ca să le modific ori să le cenzurez. Colaboratorii mei erau aleşi după criteriul competenţei, căci ştiam că numai astfel îmi pot economisi forţele pentru alte activităţi. Căci, înainte de toate, trebuia să fiu eu însumi la curent cu ceea ce ştie şeful meu. La început, subliniam radiosinteza cu trei culori. Nu neapărat cele ale drapelului. Curcubeul depindea de proble­ matica zilei. Vroiam, pur şi simplu, să testez reacţia beneficia­ rului unic. Dar nu a venit nici una. Am încetat să le mai colorez. Preşedintele mi-a reproşat această omisiune, fără să motiveze de ce îl supăra absenţa sublinierilor. Apoi a început să le facă singur: în două culori, roşu şi albastru, dar niciodată nu mi-a solicitat ceva anume, nu mi-a spus ce şi cum doreşte. Îmi găsisem, oricum, beleaua cu aceste informări. Le făceam, deşi nu erau neapărat de resortul direcţiei mele, pentru că nu le realiza compartimentul de presă, ocupat mereu cu altele. Acest compartiment avea, la un moment dat, o condu­ cere bicefală şi se consuma în sterile dispute intestine. De aici, gelozii pe care le admiteam, dar şi intrigi de neînţeles. Veneau apoi oamenii care nu înţelegeau nimic din presă şi din relaţiile cu �ceastă putere formidabilă. Vasile Ionel îmi reproşa frecvent că-i creez preşedintelui, încă de la prima oră din zi, un disconfort intelectual. Formu­ larea îmi aparţine, desigur. El se exprima ceva mai frust. - Ei bine! i-am zis la un moment dat, o să-i dau doar ,,Dimineaţa", ca să rămână bine dispus toată ziua. Discuţia avea loc în faţa preşedintelui, care tolera inter­ venţiile, de pe poziţii ultraconservatoare, ale sfetnicului său militar. - V-am dat vreodată sfaturi cum se trage cu tunul? l-am întrebat pe Vasile Ionel.

64

65

11

-Adică ce vreţi să spuneţi? - Că fiecare trebuie să se ţină de uneltele sale. Nu garantez, după atâţia ani, decât sensul disputei, nu şi autenticitatea cuvintelor. De cealaltă parte, Gilda Lazăr îmi reproşa, în „România Liberă", la fel de vehement, că filtrez până şi informaţia de presă care ajunge la preşedinte. Dar nu trebuia să o fac? Era una dintre modalităţile de a-i cruţa timpul. Şi, pe urmă, serviciile preşedintelui fac acest lucru şi în alte ţări, ceva mai obişnuite cu democraţia şi cu relaţiile cu presa. N-aş vrea ca cititorul să înţeleagă de aici că singura noastră activitate era prelucrarea informaţiei publice, deschise. Era o muncă desigur utilă, chiar dacă devenise una de rutină. Dar ea nu reprezenta decât vârful aisbergului. Partea invizibilă a aces­ tuia era formată din documentare pe probleme importante, în care foloseam si alte surse. Mai ales altele. Şi la acest�a, reacţia preşedintelui era aceeaşi, în sensul că nu le dădea nici un fel de calificative. Nu a spus despre vreun documentar că e bun ori rău sau că l-a frustrat absenţa unui capitol, a unei surse, insuficienta obiectivitate etc. Ce-i drept, nici nu ne-a reproşat vreodată că i-am răpit zadarnic timpul cu vreun documentar pe o temă lăturah1.ţcă ori de alt nivel de com­ petenţă decât al preşedintelui.

Cum să scapi de un premiu care nu te onorează? Îndată după alegerile din toamna lui 1992, revista Europa", care îsi dobândise faima de revistă antisemită, îi con­ feră domnului Iliescu un premiu „pentru spiritul său conciliant şi

echilibrat, care a condus la evitarea unui război civil în România".

numele Preşedintelui ţării, era inserat un teribil atac antisemit, avându-l ca ţintă principală pe Mozes Rosen, pe atunci rabinul s' ef al Comunităţii evreieşti din România. Era o capcană din care preşedintele trebuia să iasă cât mai reped e cu putinţă pentru ca numele său să nu fie asociat cu imaginea deplorabilă a revistei în cauză. Mai ales că această asociere era sugerată şi de faptul că poza dlui Mironov, ,,purtă­ tor de cuvânt" încă, apărea în cuprinsul revistei alăhiri de cea a fiului dlui Neacşu, redactorul-şef al acestei publicaţii. Ce era de făcut? Ştiam că dacă ţi se lipeşte pe frunte o etichetă infamantă, nu mai scapi de ea, oricâte dezminţiri ai da si oricâte tumbe ai face. E legea vieţii publice de azi, în care �ass-media te poate distruge sau te poate înălţa, după cum interpretează un eveniment. Ştiam că dacă vestea cu „premiul" merge în lmne, fără o replică pe măsură, ea poate fi interpretată şi răstăhnăcită în defavoarea preşedintelui. Îmi imaginam deja, având în minte bancurile celebre de pe vremea dictaturii, un dialog de tip „Radio Erevan", între un ipotetic lider politic occidental, cititor de ziare din ţara lui, şi legendarul post de radio:

„Un ascultător ne întreabă: este adevărat că Presedintele României a acordat un premiu important unei reviste antisemite? Răspundem: Nu. Lucrurile stau exact invers. Preşedintele României a fost premiat de o revistă antisemită. Având în vedere această împrejurare, nu putem preciza ce relaţii există între preşedinte şi respectiva revistă, care se cheamă chiar «Europa». Totuşi, e de presupus că acest preşedinte e amestecat într-o afacere tulbure cu miscările antisemite din tara lui. Vă vom tine ' ' ' la curent cu evoluţia acestei conexiuni, care pare a fi mai serioasă decât s-a crezut iniţial".

Chiar dacă motivaţia premiului era formulată în termeni exacţi, preşedintele era pus într-o situaţie neplăcută, fiind pre­ miat de o revistă care făcea o violentă propagandă antiocciden­ tală si antidemocratică. În acelasi ' ' număr al revistei, mai mult, pe aceeaşi pagină, în care în fruntea listei de premiaţi trona

Iată o parodie posibilă a modului în care o informaţie, sub pretextul că restabileşte adevărul, îneacă totul în confuzie şi creează o imagine de care nu mai poţi scăpa o viaţă întreagă.

66

67

-Adică ce vreţi să spuneţi? - Că fiecare trebuie să se ţină de uneltele sale. Nu garantez, după atâţia ani, decât sensul disputei, nu şi autenticitatea cuvintelor. De cealaltă parte, Gilda Lazăr îmi reproşa, în „România Liberă", la fel de vehement, că filtrez până şi informaţia de presă care ajunge la preşedinte. Dar nu trebuia să o fac? Era una dintre modalităţile de a-i cruţa timpul. Şi, pe urmă, serviciile preşedintelui fac acest lucru şi în alte ţări, ceva mai obişnuite cu democraţia şi cu relaţiile cu presa. N-aş vrea ca cititorul să înţeleagă de aici că singura noastră activitate era prelucrarea informaţiei publice, deschise. Era o muncă desigur utilă, chiar dacă devenise una de rutină. Dar ea nu reprezenta decât vârful aisbergului. Partea invizibilă a aces­ tuia era formată din documentare pe probleme importante, în care foloseam si alte surse. Mai ales altele. Şi la acest�a, reacţia preşedintelui era aceeaşi, în sensul că nu le dădea nici un fel de calificative. Nu a spus despre vreun documentar că e bun ori rău sau că l-a frustrat absenţa unui capitol, a unei surse, insuficienta obiectivitate etc. Ce-i drept, nici nu ne-a reproşat vreodată că i-am răpit zadarnic timpul cu vreun documentar pe o temă lăturah1.ţcă ori de alt nivel de com­ petenţă decât al preşedintelui.

Cum să scapi de un premiu care nu te onorează? Îndată după alegerile din toamna lui 1992, revista Europa", care îsi dobândise faima de revistă antisemită, îi con­ feră domnului Iliescu un premiu „pentru spiritul său conciliant şi

echilibrat, care a condus la evitarea unui război civil în România".

numele Preşedintelui ţării, era inserat un teribil atac antisemit, avându-l ca ţintă principală pe Mozes Rosen, pe atunci rabinul s' ef al Comunităţii evreieşti din România. Era o capcană din care preşedintele trebuia să iasă cât mai reped e cu putinţă pentru ca numele său să nu fie asociat cu imaginea deplorabilă a revistei în cauză. Mai ales că această asociere era sugerată şi de faptul că poza dlui Mironov, ,,purtă­ tor de cuvânt" încă, apărea în cuprinsul revistei alăhiri de cea a fiului dlui Neacşu, redactorul-şef al acestei publicaţii. Ce era de făcut? Ştiam că dacă ţi se lipeşte pe frunte o etichetă infamantă, nu mai scapi de ea, oricâte dezminţiri ai da si oricâte tumbe ai face. E legea vieţii publice de azi, în care �ass-media te poate distruge sau te poate înălţa, după cum interpretează un eveniment. Ştiam că dacă vestea cu „premiul" merge în lmne, fără o replică pe măsură, ea poate fi interpretată şi răstăhnăcită în defavoarea preşedintelui. Îmi imaginam deja, având în minte bancurile celebre de pe vremea dictaturii, un dialog de tip „Radio Erevan", între un ipotetic lider politic occidental, cititor de ziare din ţara lui, şi legendarul post de radio:

„Un ascultător ne întreabă: este adevărat că Presedintele României a acordat un premiu important unei reviste antisemite? Răspundem: Nu. Lucrurile stau exact invers. Preşedintele României a fost premiat de o revistă antisemită. Având în vedere această împrejurare, nu putem preciza ce relaţii există între preşedinte şi respectiva revistă, care se cheamă chiar «Europa». Totuşi, e de presupus că acest preşedinte e amestecat într-o afacere tulbure cu miscările antisemite din tara lui. Vă vom tine ' ' ' la curent cu evoluţia acestei conexiuni, care pare a fi mai serioasă decât s-a crezut iniţial".

Chiar dacă motivaţia premiului era formulată în termeni exacţi, preşedintele era pus într-o situaţie neplăcută, fiind pre­ miat de o revistă care făcea o violentă propagandă antiocciden­ tală si antidemocratică. În acelasi ' ' număr al revistei, mai mult, pe aceeaşi pagină, în care în fruntea listei de premiaţi trona

Iată o parodie posibilă a modului în care o informaţie, sub pretextul că restabileşte adevărul, îneacă totul în confuzie şi creează o imagine de care nu mai poţi scăpa o viaţă întreagă.

66

67

Îmi imaginam ce vor scrie ziarele occidentale, foarte sensibile la această temă. În consecinţă, am reacţionat rapid şi am formulat, împre­ ună cu A.I. Zăinescu, o scrisoare prin care Ion Iliescu refuza acest „premiu", scrisoare pe care, după mici modificări, pre­ şedintele a semnat-o. Am convenit cu dl Dan Năstase, proaspăt şef de cancelarie la Cotroceni, să trimită această scrisoare prin curier la revista „Europa", cu solicitarea expresă de a fi publicată în numărul următor. Concomitent, am faxat scrisoarea şi dlui Ion Cristoiu, cerându-i un serviciu amical: anume să publice textul exact în ziua în care apărea numărul următor al revistei lui Ilie Neacşu. Deşi „Evenimentul Zilei" se afla în relaţii tensionate cu preşedintele, Ion Cristoiu a respec­ tat înţelegerea pe care i-am propus-o. În treacăt fie zis, am dus o lungă şi tenace muncă de lămurire cu preşedintele Ion Iliescu pentru a-l convinge să ridice „sancţiunea" pe care o instituise faţă de ziarul lui Cristoiu, argumentând că e o măsură care nu rezolvă nimic şi se întoarce împotriva sa. Preşedintele a cedat extrem de greu şi foarte târziu, mai ales că favoritul domniei sale, Alexandru Mironov, era adeptul măsurilor punitive în relaţiile cu o anu­ mită parte a presei. Evident, aşa cum am anticipat, revista „Europa" nu a pu­ blicat răspunsul preşedintelui, dar l-a publicat ziarul lui Ion Cristoiu, ,,Evenimentul Zilei", în 17 noiembrie 1992, sub titlul: ,,Dl Ion Iliescu refuză premiul revistei antisemite «Europa»". Iată textul scrisorii:

naţional şi, ca atare, statutul lor e necesar să se definească n11mai prin aceas tă prismă. Recunoaşterea meritelor să o lăsăm pe seama istoriei. 2. Aşa cum am promis, în relaţiile cu presa mă voi strădui să asigur transparenţă maximă şi raporturi cordiale. fn acelaşi timp, contez pe sprijinul presei, al tuturor mijloacelor de comunicare în masă, pentru redresarea şi stabilitatea noastră economică, politică şi socială, pentru respectarea prevederilor constituţionale şi respingerea oricăror manifestări de intoleranţă etnică, religioasă sau de altă natură, contez pe sprijin.ul presei în combaterea extremismului, a xenofobiei, antisemitismului şi altor forme de ură rasială care pot altera grav climatul politic intem şi pot prejudicia interesele naţiunii. 3. E bine că unele publicaţii, printre care şi a dumneavoastră, unelefundaţii culturale şi asociaţii au instituit practica acordării pre­ miilor care, evident, vin să încurajeze activitatea dintr-un domeniu sau altul, fapt cu atât mai lăudabil cu cât starea culturii, ca şi a presei în general, nu este dintre cele mai bune şi 1w beneficiază încă de prea multe suporturi practice de susţinere. fn acest sens, cred că sunteţi de acord cu mine că valoarea şi semnificaţia unui premiu sporesc prin adecvarea la obiect, fiind în deplin acord cu cerinţele şi exigenţele domeniului respectiv. Având în vedere aceste considerente, ca şi altele pe care nu le mai transcriu aici, sunt convins că înţelegeţi, domnule director, de ce nu pot primi premiul anunţat. Ion Iliescu"

,,Domnule director, Am aflat, din presă, că mi s-a acordat premiul revistei pe care o conduceţi. Acesta este, de fapt, şi motivul scrisorii pe care v-o adresez. Considerente intime, dar şi de natură etică şi, nu în ultimă instanţă, principii de ordin politic şi social, mă îndeamnă să vă supun atenţiei următoarele reflecţii: 1. Nu cred că oamenii politici trebuie să beneficieze de premii. Ei au datorii aparte faţă de ţară, se consacră public servirii interesului

Ecoul acestui gest, mai ales în plan internaţional, în cance­ lariile occidentale, a fost benefic pentru preşedinte. Nu fac un secret din faptul că am selectat, cu satisfacţie, în radiosinteza din zilele următoare, opiniile şi aprecierile extrem de pozitive ale gestului prezidenţial, aparent conjunctural. Era o mică bătălie câştigată. Un caz în care am acţionat cu folos şi abilitate, ferindu-l pe preşedinte de asocierea nedreaptă a imaginii sale cu tendinţele antisemite şi şovine. Să tragem de aici concluzia că lucram fără cusur? Departe de mine asemenea trufie! În multe decizii ale sale, preşedintele se orienta altfel decât speram sau anticipam noi. Ne întrebam

68

69

Îmi imaginam ce vor scrie ziarele occidentale, foarte sensibile la această temă. În consecinţă, am reacţionat rapid şi am formulat, împre­ ună cu A.I. Zăinescu, o scrisoare prin care Ion Iliescu refuza acest „premiu", scrisoare pe care, după mici modificări, pre­ şedintele a semnat-o. Am convenit cu dl Dan Năstase, proaspăt şef de cancelarie la Cotroceni, să trimită această scrisoare prin curier la revista „Europa", cu solicitarea expresă de a fi publicată în numărul următor. Concomitent, am faxat scrisoarea şi dlui Ion Cristoiu, cerându-i un serviciu amical: anume să publice textul exact în ziua în care apărea numărul următor al revistei lui Ilie Neacşu. Deşi „Evenimentul Zilei" se afla în relaţii tensionate cu preşedintele, Ion Cristoiu a respec­ tat înţelegerea pe care i-am propus-o. În treacăt fie zis, am dus o lungă şi tenace muncă de lămurire cu preşedintele Ion Iliescu pentru a-l convinge să ridice „sancţiunea" pe care o instituise faţă de ziarul lui Cristoiu, argumentând că e o măsură care nu rezolvă nimic şi se întoarce împotriva sa. Preşedintele a cedat extrem de greu şi foarte târziu, mai ales că favoritul domniei sale, Alexandru Mironov, era adeptul măsurilor punitive în relaţiile cu o anu­ mită parte a presei. Evident, aşa cum am anticipat, revista „Europa" nu a pu­ blicat răspunsul preşedintelui, dar l-a publicat ziarul lui Ion Cristoiu, ,,Evenimentul Zilei", în 17 noiembrie 1992, sub titlul: ,,Dl Ion Iliescu refuză premiul revistei antisemite «Europa»". Iată textul scrisorii:

naţional şi, ca atare, statutul lor e necesar să se definească n11mai prin aceas tă prismă. Recunoaşterea meritelor să o lăsăm pe seama istoriei. 2. Aşa cum am promis, în relaţiile cu presa mă voi strădui să asigur transparenţă maximă şi raporturi cordiale. fn acelaşi timp, contez pe sprijinul presei, al tuturor mijloacelor de comunicare în masă, pentru redresarea şi stabilitatea noastră economică, politică şi socială, pentru respectarea prevederilor constituţionale şi respingerea oricăror manifestări de intoleranţă etnică, religioasă sau de altă natură, contez pe sprijin.ul presei în combaterea extremismului, a xenofobiei, antisemitismului şi altor forme de ură rasială care pot altera grav climatul politic intem şi pot prejudicia interesele naţiunii. 3. E bine că unele publicaţii, printre care şi a dumneavoastră, unelefundaţii culturale şi asociaţii au instituit practica acordării pre­ miilor care, evident, vin să încurajeze activitatea dintr-un domeniu sau altul, fapt cu atât mai lăudabil cu cât starea culturii, ca şi a presei în general, nu este dintre cele mai bune şi 1w beneficiază încă de prea multe suporturi practice de susţinere. fn acest sens, cred că sunteţi de acord cu mine că valoarea şi semnificaţia unui premiu sporesc prin adecvarea la obiect, fiind în deplin acord cu cerinţele şi exigenţele domeniului respectiv. Având în vedere aceste considerente, ca şi altele pe care nu le mai transcriu aici, sunt convins că înţelegeţi, domnule director, de ce nu pot primi premiul anunţat. Ion Iliescu"

,,Domnule director, Am aflat, din presă, că mi s-a acordat premiul revistei pe care o conduceţi. Acesta este, de fapt, şi motivul scrisorii pe care v-o adresez. Considerente intime, dar şi de natură etică şi, nu în ultimă instanţă, principii de ordin politic şi social, mă îndeamnă să vă supun atenţiei următoarele reflecţii: 1. Nu cred că oamenii politici trebuie să beneficieze de premii. Ei au datorii aparte faţă de ţară, se consacră public servirii interesului

Ecoul acestui gest, mai ales în plan internaţional, în cance­ lariile occidentale, a fost benefic pentru preşedinte. Nu fac un secret din faptul că am selectat, cu satisfacţie, în radiosinteza din zilele următoare, opiniile şi aprecierile extrem de pozitive ale gestului prezidenţial, aparent conjunctural. Era o mică bătălie câştigată. Un caz în care am acţionat cu folos şi abilitate, ferindu-l pe preşedinte de asocierea nedreaptă a imaginii sale cu tendinţele antisemite şi şovine. Să tragem de aici concluzia că lucram fără cusur? Departe de mine asemenea trufie! În multe decizii ale sale, preşedintele se orienta altfel decât speram sau anticipam noi. Ne întrebam

68

69

În primăvara timpurie a anului 1990, plecam în străină­ tate, într-o misiune confidenţială încredinţată de preşedinte. Revenit în ţară, am întocmit un raport de o filă şi câteva rân­ duri. Mă tot anunţam la preşedinte, dar nu venea nici un răspuns. În haosul care domnea atunci, nu mai ştiai bine cine ce rol joacă la Preşedinţie. Nu puteam încredinţa documentul nici lui Bujor-Sion, nici lui Florin Velicu, nici unuia dintre apropiaţii preşedintelui, pentru că nimeni nu ştia nici unde am fost, nici când, nici de ce. M-am văzut nevoit să plec a doua oară, în prelungirea aceleiaşi misiuni, fără să fi reuşit să prezint preşedintelui rezul­ tatele demersurilor mele. Revenit iar în ţară, mă întâmpină aceeaşi atmosferă. Dau un telefon de acasă la Preşedinţie, unde nimeresc peste un vechi cunoscut, Romulus Bena, diplomat de meserie. Nu ştiam nici despre el ce rol juca efectiv la Preşedinţie, dar îl iau ca pe un şef de cabinet şi vechi amic: - Romică, am fost într-o misiune. Azi e miercuri, dacă până mâine seară nu intru la dl Iliescu, poimâine public rapor­ tul într-un ziar, cu menţiunea „Spre luarea la cunoştinţă a preşedintelui".

Eram presat de nevoia unui răspuns din partea preşedin­ telui. Peste o jumătate de oră, mă trezesc cu maşina la scară şi rnă îndrept spre Palatul Victoria, unde sălăşluia vremelnic Preşedinţia provizorie. - De ce nu mi-ai dat raportul până acum? mă ia în primire domnul Iliescu. - Încerc de câteva săptămâni, dau eu să-i explic. Nu apucă preşedintele să parcurgă prima filă că uşile se dau în lături şi intră Petre Roman. La vederea lui, dl Ion Iliescu întoarce foaia. La propriu, desigur, nu la figurat. Nu îmi mai aduc aminte de conţinutul întrevederii dintre preşedinte şi primul său premier. Cert este că ea s-a prelungit din cauza unei convorbiri telefonice purtate de dl Petre Roman, în prezenţa noastră, cu dl Marţian Dan. Subiectul ei nu are legă­ tură cu cel al capitolului de faţă, decât tangenţial. Uitasem să amintesc că, pe când eu lipseam din ţară, avu­ seseră loc alegerile din 20 mai 1990, prilej de a-l felicita pe dom­ nul Iliescu pentru triumful său. Cum discuţia avea loc între un ardelean get-beget, ca Marţian Dan, şi un altul, ,,născut cu năframa Ardealului pe ochi", cum avea să se descrie Petre Roman, ea a durat destul de mult. Aşa erau, pe atunci, relaţiile dintre vârfurile Puterii: „neprotocolare". În mod normal, convorbirea dintre premier şi cel ce avea să devină primul preşedinte al Camerei Deputaţilor trebuia purtată oriunde altundeva decât din biroul preşedin­ telui ţării. De asemenea, premierul nu ar fi avut voie, potrivit unor uzanţe protocolare mai bine statornicite, să apară nea­ nunţat în biroul şefului statului. În cel mai rău caz, preşedintele putea să întrerupă întrevederea cu mine, dacă avea ceva de dis­ cutat urgent cu premierul său, şi să mă reprogrameze pentru o oră mai convenabilă. De îndată ce Petre Roman a părăsit biroul, preşedintele şi-a continuat reproşurile pe care mi le adresa pentru întârzie­ rea raportului şi a reluat lectura lui. După ce a terminat-o, i-am

70

71

de ce? Preşedintele era mai bine informat decât mine şi colabo­ ratorii mei? Dispunea şi de alte surse de informare? Dar, chiar aşa fiind, nu cred că îşi putea întocmi mental singur sintezele din ele. Era puţin probabil, pentru că informaţiile îl copleşeau şi nu avea cum să le sintetizeze şi să le coroboreze de unul sin­ gur. Prin forţa lucrurilor, oricât de genial ar fi un om, anumite aspecte îi scapă. Atunci de ce nu cerea să se distileze din atâtea analize câte o sinteză? Dacă lansa altora o asemenea comandă l-aş fi înţeles: avea mai multă încredere în capacitatea lor decât într-a noastră. Dar ar fi fost imposibil să nu aflu. Aşa că rămân, până azi, fără răspuns la întrebare.

Indiscreţia la ea acasă

În primăvara timpurie a anului 1990, plecam în străină­ tate, într-o misiune confidenţială încredinţată de preşedinte. Revenit în ţară, am întocmit un raport de o filă şi câteva rân­ duri. Mă tot anunţam la preşedinte, dar nu venea nici un răspuns. În haosul care domnea atunci, nu mai ştiai bine cine ce rol joacă la Preşedinţie. Nu puteam încredinţa documentul nici lui Bujor-Sion, nici lui Florin Velicu, nici unuia dintre apropiaţii preşedintelui, pentru că nimeni nu ştia nici unde am fost, nici când, nici de ce. M-am văzut nevoit să plec a doua oară, în prelungirea aceleiaşi misiuni, fără să fi reuşit să prezint preşedintelui rezul­ tatele demersurilor mele. Revenit iar în ţară, mă întâmpină aceeaşi atmosferă. Dau un telefon de acasă la Preşedinţie, unde nimeresc peste un vechi cunoscut, Romulus Bena, diplomat de meserie. Nu ştiam nici despre el ce rol juca efectiv la Preşedinţie, dar îl iau ca pe un şef de cabinet şi vechi amic: - Romică, am fost într-o misiune. Azi e miercuri, dacă până mâine seară nu intru la dl Iliescu, poimâine public rapor­ tul într-un ziar, cu menţiunea „Spre luarea la cunoştinţă a preşedintelui".

Eram presat de nevoia unui răspuns din partea preşedin­ telui. Peste o jumătate de oră, mă trezesc cu maşina la scară şi rnă îndrept spre Palatul Victoria, unde sălăşluia vremelnic Preşedinţia provizorie. - De ce nu mi-ai dat raportul până acum? mă ia în primire domnul Iliescu. - Încerc de câteva săptămâni, dau eu să-i explic. Nu apucă preşedintele să parcurgă prima filă că uşile se dau în lături şi intră Petre Roman. La vederea lui, dl Ion Iliescu întoarce foaia. La propriu, desigur, nu la figurat. Nu îmi mai aduc aminte de conţinutul întrevederii dintre preşedinte şi primul său premier. Cert este că ea s-a prelungit din cauza unei convorbiri telefonice purtate de dl Petre Roman, în prezenţa noastră, cu dl Marţian Dan. Subiectul ei nu are legă­ tură cu cel al capitolului de faţă, decât tangenţial. Uitasem să amintesc că, pe când eu lipseam din ţară, avu­ seseră loc alegerile din 20 mai 1990, prilej de a-l felicita pe dom­ nul Iliescu pentru triumful său. Cum discuţia avea loc între un ardelean get-beget, ca Marţian Dan, şi un altul, ,,născut cu năframa Ardealului pe ochi", cum avea să se descrie Petre Roman, ea a durat destul de mult. Aşa erau, pe atunci, relaţiile dintre vârfurile Puterii: „neprotocolare". În mod normal, convorbirea dintre premier şi cel ce avea să devină primul preşedinte al Camerei Deputaţilor trebuia purtată oriunde altundeva decât din biroul preşedin­ telui ţării. De asemenea, premierul nu ar fi avut voie, potrivit unor uzanţe protocolare mai bine statornicite, să apară nea­ nunţat în biroul şefului statului. În cel mai rău caz, preşedintele putea să întrerupă întrevederea cu mine, dacă avea ceva de dis­ cutat urgent cu premierul său, şi să mă reprogrameze pentru o oră mai convenabilă. De îndată ce Petre Roman a părăsit biroul, preşedintele şi-a continuat reproşurile pe care mi le adresa pentru întârzie­ rea raportului şi a reluat lectura lui. După ce a terminat-o, i-am

70

71

de ce? Preşedintele era mai bine informat decât mine şi colabo­ ratorii mei? Dispunea şi de alte surse de informare? Dar, chiar aşa fiind, nu cred că îşi putea întocmi mental singur sintezele din ele. Era puţin probabil, pentru că informaţiile îl copleşeau şi nu avea cum să le sintetizeze şi să le coroboreze de unul sin­ gur. Prin forţa lucrurilor, oricât de genial ar fi un om, anumite aspecte îi scapă. Atunci de ce nu cerea să se distileze din atâtea analize câte o sinteză? Dacă lansa altora o asemenea comandă l-aş fi înţeles: avea mai multă încredere în capacitatea lor decât într-a noastră. Dar ar fi fost imposibil să nu aflu. Aşa că rămân, până azi, fără răspuns la întrebare.

Indiscreţia la ea acasă

cerut îngăduinţa să îi pun o întrebare într-o manieră „mai puţin protocolară": - De ce, când a intrat Petre Roman aţi întors foaia? Domnul Iliescu şi-a luat avânt să-mi explice. Mi-am permis să-l întrerup: - Nu voiam un răspuns: întrebarea mea era pur retorică. Şi i-am spus că interpretez gestul său într-un singur fel: nu vroia să discute despre anumite lucruri cu premierul în prezenţa mea. L-am rugat să înţeleagă în acelaşi sens de ce am refuzat să îi transmit nota mea scrisă prin intermediul celor care lucrau la cabinetul său. Erau, într-adevăr, vremuri în care nu puteai avea încredere deplină în nimeni, nici măcar în tine însuţi. Instituţiile, inclusiv Preşedinţia, erau în statu nascendi, încât erai mai suspicios decât era sănătos să fii. întâmplarea cu Petre Roman mi-a oferit prilejul poate cel mai nimerit de a-mi formula poziţia în chestiune. Părerea mea era - şi a rămas neschimbată - că ceea ce se discuta la Preşedinţie privea Preşedinţia, era o treabă exclusiv a Cotrocenilor, chiar dacă subiectul era guvernul. Iar singurul om îndrituit să stabilească ce anume, cât anume şi cum anume să se comuni�e guvernului din ce se discuta despre el la Cotroceni era preşedintele. Din păcate, nu toţi colegii mei împărtăşeau acest punct de vedere. Şi, dacă nu îl negau, în orice caz îl nesocoteau. Dar, pe la începuturi nu ştiam acest lucru şi vorbeam deschis unii de faţă cu alţii. Mi-aduc aminte, bunăoară, de o discuţie despre vânzarea caselor, de stat şi naţionalizate. în ceea ce priveşte prima categorie eram cu toţii de acord ca ele să fie cumpărate de chiriaşi, dacă doresc. în privinţa celei de a doua categorii, eu m-am împotrivit vânzării lor. Dintr-un singur con­ siderent atunci: nu venise, încă, vremea rezolvării unei pro­ bleme cu atât de multe posibile complicaţii. La scurtă vreme, proiectul de lege care aducea primele reglementări în chestiune avea să ajungă nu numai la

parlament, ci şi în paginile „Adevărului". Ceea ce intra în fires­ cul lucrurilor: de vreme ce primul ministru a semnat proiectul, înseamnă că guvernul şi l-a însuşit. Iar lucrările Parlamentului sunt, de regulă, publice. Ceea ce era însă anormal era faptul că despre discuţiile purtate pe această temă la Cotroceni a aflat şi presa, au aflat şi anumite medii politice interesate în chestiune. După asemenea surprize puteam să îmi pun întrebarea cu îşi putea permite un consilier de la Cotroceni ca, ime­ drept ce diat după o discuţie între sfetnicii preşedintelui, să dea fuga la Palatul Victoria şi să relateze acolo lui Petre Roman sau vre­ unuia dintre locotenenţii lui ce probleme s-au aflat pe ordinea de zi, cine pe ce poziţie s-a situat. Atât cât a reţinut sau atât cât a priceput, dacă chestiw1ea discutată era în afara sferei sale de competenţă. La un moment dat a trebuit să constat, foarte surprins, că relaţiile dintre Petre Roman şi mine se răcesc şi că o perioadă de glaciaţiune este iminentă, fără ca eu să-i fi făcut vreun rău pre­ mierului. Aveam să-mi explic abia mai târziu motivul: nevoia unor colegi de consilierat de a purta, interesat ori ba, nu are importanţă aici, vorba de colo-colo. Cu sau fără intenţia unei finalităţi, asemenea clevetiri aveau să creeze relaţii de animozitate până la adversitate între Preşedinţie şi Guvern, între Preşedinţie şi alte instituţii ale sta­ tului, între funcţionari de grad mai înalt ori mai mărunt ai aces­ tor instituţii. în ceea ce priveşte relaţia specială dintre modesta mea per­ soană şi Petre Roman, cauza ei adevărată - dezinformarea era accentuată şi de un deficit de comunicare. Eu nu făceam parte din cercul de apropiaţi ai premierului, nici nu eram omul care să se ploconească, eram prea mândru să-i cer sau măcar să-i propun o discuţie lămuritoare. Un fel de „hai să turnăm apă curată în pahare", cum se spune în Ardeal. Aşa se face că abia prin 1995 am ajuns să purtăm o discuţie cât de cât nor.:n