Cehov Licență [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE „GEORGE ENESCU”, IAȘI

FACULTATEA DE TEATRU SPECIALIZAREA: REGIE DE TEATRU

LUCRARE DE LICENȚĂ

Absolvent: Ștefan ALEXIU

Conducător Ştiinţific: Prof. Clasă profesori: prof. prof.

IAȘI 2019

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE „GEORGE ENESCU”, IAȘI

FACULTATEA DE TEATRU SPECIALIZAREA: REGIE DE TEATRU

TITLUL LUCRĂRII

Absolvent: Ștefan ALEXIU

Conducător Ştiinţific: Prof. Clasă profesori: prof. prof.

IAȘI 2019

PLANUL LUCRĂRII Introducere Cap. I. Biografie Anton Pavlovici Cehov. Contextul social și politic. Opera. I.1. Bibliografie Cap. II. Despre Unchiul Vanea II.1. Rezumat II.2. Personaje II.2.1. IVAN PETROVICI VOINIŢCHI (UNCHIUL VANEA) II.2.2. MIHAIL LVOVICI ASTROV II.2.3. ALEXANDR VLADIMIR SEREBREAKOV II.2.4. ELENA ANDREEVNA II.2.5. SOFIA ALEXANDROVNA (SONIA) II.2.6. MARIA VASILIEVNA VOINIŢKAIA II.2.7. MARINA II.2.8. ILIA ILICI TELEGHIN (CIUPITUL) II.3. Concluzii Cap. III. Concepția regizoral-scenografică III.1. Scenografia III.2. Constumele III.3. Luminile III.4. Muzica III.5. Distribuția Cap. IV. Planul de repetiții Cap. V. Jurnal de repetiții Cap. VI. Note regizorale Cap. VII. Evaluare personală și concluzii Bibliografie Anexe

Introducere ”Regizorul trebuie să fie un bun coordonator, un profesor, un bun politician, un fin psiholog, un analist profan, un tehnician, un om creativ. Ideal, ar trebui să știe literatură (dramaturgie), actorie, arte vizuale, muzică, istorie și, cel mai important, trebuie să înțeleagă oamenii. Trebuie să inspire încredere. Într-un cuvânt, să fie pasionat.” Harold Clurman – Despre regie1 Nu știu dacă îndeplinesc toate condițiile impuse de Clurman, dar știu că sunt pasionat de Cehov, de Anton Pavlovici Cehov. Sunt pasionat de poveștile geniului care a adus viața direct pe scenă și a permis astfel spectatorilor să se privească ca într-o oglindă. Abordarea sa a fost simplă: personajele și acțiunea trebuie să fie cât se poate de veridice. Ne este atât de ușor să empatizăm cu eroii săi pentru că obstacolele lor sunt obstacolele noastre de zi cu zi – indiferent de cine suntem, de statutul nostru social, de nivelul educației, de vârstă sau de sex. Piesele lui Cehov au avut un impact extraordinar asupra comunității teatrale din Rusia atunci când au început să fie puse în scenă. Motivul?! Accesibilitatea. În asta constă magia dramaturgiei lui Cehov. Întregul său repertoriu dramatic constă în doar cinci lucrări majore și totuși l-am plasat – de mult timp – în rândul întâi al dramaturgiei universale. Toate piesele sale contravin practic oricărei structuri dramatice. Chiar dacă, în general, Cehov pleacă de la convenția fundamentală a genului, și anume că, într-o piesă de teatru, trebuie să aibă loc o acțiune, caracteristica principală a personajelor sale constă tocmai în abilitatea lor de a-și deplânge mult dorința de a face acțiuni, dar în realitate nu fac nimic. Incapacitatea lor de a acționa este perfectă și completă; unele personaje sunt incapabile să determine chiar ceea ce se califică drept acțiune. Toate doresc să găsească ceva important de făcut, ceva bun și semnificativ, care să schimbe întreaga umanitate, dar în ciuda numeroaselor oportunități care li se oferă, ele nu reușesc niciodată să-și atingă scopurile. Dramaturgia pare a fi un loc destul de nepotrivit pentru a trata o temă precum cea a inactivității umane, nu credeți?! Cunoscând în detaliu viața micii burghezii rusești și a boiernașilor de provincie de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Cehov scrie despre platitudinea vieții sufocate de prejudecăți, despre egoismul atroce, despre răutate și răutăți de tot felul, despre invidie și despre ipocrizie. Scriitorul cunoaște foarte bine această lume, o descrie exact așa cum este, fără pic de idealizare, fără a o îndulci. Și tocmai de aici 1

Harold Clurmand, On directing, 1972

provine universalitatea lui Cehov, din această trăsătură specifică scrisului său, anume vigoarea observației, sprijinită de simțul umorului, umor de foarte bună calitate. În spatele creației dramatice a lui Cehov stă proza sa. Prin proză și-a pregătit scriitorul fundația pieselor, știind că un personaj are o mie și una de fațete și tot atâtea relații cu celelalte personaje.

I.

Biografie Anton Pavlovici Cehov. Context social și politic. Opera.

Pe data de 29 ianuarie 1860 S.V. (17 ianuarie S.N.), la Taganrog, Imperiul Rus, se naște Anton Pavlovici Cehov. Primii săi ani nu au fost deloc fericiți, fiind bătut de mic de tată; Cehov mărturisea mai târziu: „Când îmi amintesc acum de copilărie, ea îmi apare destul de mohorâtă, [...] îmi amintesc că tata a început să-mi facă educaţia, mai bine zis să mă bată, când nu împlinisem încă cinci ani”2. Pavel Egorovici, tatăl său, îi inscrie pe Anton și Nikolai în clasa pregătitoare a școlii parohiale grecești din Taganrog. El va cânta alături de frații săi în corul bisericesc înființat de tatăl său, iar în anul 1869 va începe clasa I la gimnaziul de băieți din Tanganrog. În 1871 moare Evghenia, sora mai mică a scriitorului. În clasa a III-a acesta rămâne repetent din cauza aritmeticii si a geografiei. Înca de mic, Anton Pavlovici dă de greutățile vieții, el și fratele lui Aleksandr fiind nevoiți să lucreze în prăvălia familiei: „Eram o slugă ce desfăcea candele, dindărătul tejghelei noastre de la Taganrog. Oh! Şi ce frig blestemat era acolo!”3, mărturisește scriitorul. În anul 1873 Cehov merge pentru prima dată la teatru. Spectacolul pe care îl vede este opereta „Frumoasa Elena” de Offenbach. Frecventează școala de meserii, învățând meseria de cizmar. În 1874 Pavel Egorovici, tatăl său, deschide o băcănie, unde Anton si fratele său Aleksandr vor fi puși la muncă imediat. Afacerea merge prost din păcate. În toamna aceluiași an, Cehov trece în clasa a V-a. Din acea perioadă se pare că datează prima sa încercare literara numită „Taras Bulba devine tragedie”, având ca sursă de inspirație romanul istoric al lui Gogol. Astfel Cehov începe să scrie pentru revista școlii. Tot acolo se jucau și spectacole după mici scenete scrise de el, dar se pare că după fiecare reprezentație acesta își distrugea manuscrisele. Publică o epigramă la adresa unui inspector școlar, cel care-i supraveghea pe elevii ce locuiau în gazdă. Continuă cu mici reprezentații în fața familiei. În piesa „Revizorul” de Nikolai Vasilievici Gogol, Anton Pavlovici Cehov, interpretează rolul primarului. Unul dintre frații scriitorului, Alexandr, mărturisește: ”improviza conferinţe şi mici scenete, imitând persoane cunoscute din oraş. Aşa, de pildă, l-a imitat pe un bătrân profesor, şi textul, aproape cuvânt cu cuvânt, a devenit 2 3

A.P. Cehov – O viață în scrisori. Ed. Polirom, 2018 idem

prima lui povestire, Scrisoare către un vecin savant. Situația financiară a familiei sa înrăutațește. Acum Cehov este elev în clasa a V-a și rămâne repetent iar, de data aceasta din cauza limbii eline. În anul 1875, frații lui mai mari, Alexandr și Nikolai, părăsesc pentru totdeauna orașul natal și se inscriu la facultate. Din luna august a aceluiași an Cehov editează pentru prieteni revista umoristică Gângavul (Zaika), unde publică scenete comice inspirate din viaţa oraşului Taganrog. În 1876 situația devine disperată pentru viitorul scriitor. Tatăl său nu-și poate plăti datoria de 500 de ruble, împrumutați pentru deschiderea băcăniei. Ca să scape de creditori și de închisoarea datornicilor aceste fuge la Moscova în aprilie. În iulie, soția acestuia îl urmează, împreună cu copiii Măria și Mihail. La Taganrog rămâne doar Ivan și Cehov, care încearcă cu disperare să recupereze casa, însă nu izbutește, așa că vinde cam tot ce le mai rămăsese și trimite banii parinților la Moscova. După fuga tatălui său, câștigă bani dând meditații. În iunie 87, pleacă și Ivan la Moscova si Anton rămâne singur la Taganrog ca să-și termine școala la gimnaziul local. În vara aceluiași an colaborează la revista școlară şcolară Răgazul (Dosug) cu schiţa Din viaţa seminariştilor (Izseminarskoi jizni). În noiembrie Cehov ii trimite lui Aleksandr câteva schițe umoristice. Scrie drama Orfan de tată (Bczotţovşcina), piesa Şi-a găsit naşul (Naşla hosa na kamen') şi vodevilul Nu degeaba cânta găina (Ne daroin kuriţa pela). În 1879 termina școala gimnazială și obține din partea primăriei o bursă pentru a-și putea continua studiile. La nouăsprezece ani, Cehov pleacă la Moscova și își asumă răspunderea întreținerii întregii familii, înscriindu-se în același timp la Medicină, în cadrul Universității din Moscova. Și-a plătit studiile din onorariile pentru schițele comice și povestirile scurte publicate prin revistele vremii. Despre Taganrog nu va păstra amintiri prea plăcute: „Ce murdar, ce leneş, ce lipsit de sens şi ce plictisitor este Taganrogul! Nu găseşti o firmă de magazin fără greşeli de ortografie... Străzile sunt goale, lenea e generală, la fel ca şi facultatea de a te mulţumi cu câteva copeici şi cu o soartă nesigură. Toate astea îmi sunt atât de odioase, incât chiar Moscova, cu murdăria ei şi cu tifosul exantematic, îmi apare, prin comparaţie, simpatică.”4 La început Cehov locuiește în subsolul unei case parohiale de pe strada Graciovka. Ziua de 24 decembrie marchează debutul literar al lui Cehov. Este ziua când trimite la redacţiei revistei săptămânale Strekoza din Petersburg povestirea Scrisoarea moşierului de pe Don, Slepan Vladimirovici, către vecinul său, savantul doctor Frfodrich. Povestirea trimisă va fi publicată în numărul 10 al revistei, pe 9 martie 1880. În același număr va fi publicată și schița Ce se întâlnește de cele mai 4

A.P. Cehov – O viață în scrisori. Ed. Polirom, 2018

multe ori în romane, nuvele etc., sub pseudonimul Antoșa. Tânărul publicist nu-şi neglijează examenele de la Medicină. Scrie drama Boierul (Barin), interzisă de cenzură. La 1 martie 1881 este asasinat țarul Alexandru al II-lea, dar Cehov este mult prea absorbit de preocupările sale literare, așa că nu ia parte la adunările politice ale societăţilor studenţeşti. În vara lui 1881 incepe sa colaboreze la revista săptămânală umoristică Budilnik, care apărea la Moscova. Prima povestire publicată în această revistă este Ziua de Sfântul Petru (Petrov den). Din luna septembrie începe să publice şi la revista umoristică Zritel. Prima colaborare se produce cu povestirea Judecata. Bilanţul scriitoricesc al anului 1882 îi este favorabil lui Cehov: 25 de schiţe, povestiri, scenete, anunţuri, reclame şi parodii. În decembrie 1883 Cehov îşi pregăteşte pentru tipar prima carte Gluma, care cuprindea 12 schiţe umoristice, ilustrate de Nikolai Cehov. Volumul nu a apărut, fiind interzis de cenzură. După absolvirea facultății, în 1884, Cehov profesează medicina în jurul Moscovei. În acelasi an, în iunie, iese, în sfârșit, primul volumal al lui Cehov Basmth Melpomenei, care conține șase povestiri: El şi ea, Baronul, Răzbunarea, Două scandaluri, Soții de artiști și Tragedianul. În 1885 lucrează la teza de doctorat Medicina în Rusia și scrie nu mai puțin de 111 povestiri umoristice. În anul 1886 Cehov pierde câteva paciente și intră în depresie. Refuză, pentru o vreme, să mai profeseze, fiind convins că moartea femeilor a survenit din vina lui. Cehov îi trimite în 1887 lui Alexei Sergeyevich Suvorin 16 povestiri care ar fi trebuit să intre în viitorul său volum cu titlul Povestiri (volumul fiind dedicat lui D.V. Grigorovici). Într-o scrisoare adresată lui Cehov, celebrul compozitor Piotr Ilici Ceaikovski îşi exprimă „bucuria de a descoperi un talent atât de proaspăt”, după lectura schiţei Scrisoare. În anul 1888, între 20 septembrie şi 5 octombrie, scrie piesa de teatru Ivanov, pentru Teatrul Korş din Moscova („Am scris piesa întîmplător, in urma unei discuţii cu Korş. M-am culcat, am găsit un subiect şi am scris-o.”5). Premiera piesei are loc la 19 noiembrie. În luna februarie a anului 1888 scrie vodevilul Ursul. Reface textul povestirilor ce urmau să intre în culegerea Povestiri, iar volumul apare în luna mai, la Petersburg. În această perioadă, Cehov scrie și Duhul pădurii (Leşii, apr. 1888-1889 o piesă mult prea lungă, în patru acte, de un umor cam absurd. Piesa va fi transformată de către Cehov, mai târziu – în bună parte, prin scurtare – în Unchiul Vanea (Deadea Vanea), una dintre capodoperele dramatice ale scriitorului, un studiu excepţional al zădărniciei vieţii. 5

A.P. Cehov – O viață în scrisori. Ed. Polirom, 2018

Pe 7 octombrie, pentru volumul În amurg, lui Cehov i se acordă cel mai important premiu literar în acea perioadă: Premiul Puşkin al Academiei Imperiale de Ştiinţe. Imediat, aparea cea de-a doua ediție a cărții În amurg. Crizele de tuberculoză îi revin: „Mă simt rău, am hemoptizie. Fleacuri, poate; este totuşi destul de neplăcut” - citim într-o scrisoare adresată lui A.N. Pleşcev. În ziua de 3 noiembrie, la şedinţa inaugurală a Societăţii pentru artă şi literatură face cunoştinţă cu Konstantin Sergheevici Stanislavski. În 1890, Cehov efectuează un voiaj pe insula Sahalin, călătorie ce-l va șoca pe dramaturg, spunând despre acel loc că este un iad. Îşi dezvăluie motivele hotărârii de a vizita insula într-o scrisoare adresată lui Suvorin: „Numai oamenii care nu deportează acolo mii de semeni de-ai lor şi nu cheltuiesc milioane de ruble cu insula, numai aceştia n-au nevoie şi nu le pasă de Sahalin. După Australia şi Cayenna, Sahalinul e singurul loc unde se poate studia colonizarea cu ocnaşi. [...] Sahalinul e locul celor mai cumplite suferinţe pe care te poate suporta un om liber sau un rob.” În anul 1981, la Teatrul Malii din Moscova, i se joacă vodevilul O cerere în căsătorie. În luna decembrie colectează fonduri pentru a ajuta nevoiașii. Trimite astfel mii de cărţi şi manuale pe adresa şcolilor din Sahalin. Publică un capitol din cartea Insula Sahalin, în volumul colectiv Ajutorarea infometaţilor. În Cehov merge la Novgorod pentru a-i ajuta, la faţa locului, pe înfometaţi; se întoarce bolnav la Moscova. Pe 14 noiembrie 1986 termină piesa de teatru Pescăruşul. „Am început-o forte şi am terminat-o pianissimo, împotriva tuturor canoanelor artei dramatice. A ieşit un roman", spune Cehov despre piesa lui. Piesa a încalcat în mod conștient cele mai multe dintre convențiile teatrale ale timpului: a plasat acțiuni majore în afara scenei; toate personajele piesei au devenit protagoniști, un ideal mai vechi al lui Cehov, a folosit vorbirea fragmentară, gestul si monologul pentru a ajunge la revelația de sine inconștientă. Piesa are premiera la Teatrul Aleksandrinski din Petersburg. Autorul se confesează fratelui său, Mihail: „Piesa s-a prăbuşit cu zgomot, în teatru stăruiau: o încordare apăsătoare, nedumerirea şi jena. Actorii au jucat idiot şi infam. De aici morala: nu trebuie să scriu piese.” După mai multe crize, Cehov se internează în 1897. Asupra stării sale de sănătate apasă cu siguranța și cenzura din acea perioadă. La 3 aprilie povestirea Mujicii este supusă dezbaterii în Comitetul de cenzură din Moscova. Hotărârea luată sună astfel: „Să se scoată din textul lui Cehov pagina 193 în intregime, dacă autorul nu este de acord, să fie arestat.” Cehov este externat, iar Mujicii apare în numărul 4 al revistei Russkaia Mîsl, o revistă de cultură foarte polulară. În luna aprilie Nemirovici-Dancenko îi dă lui Cehov amănunte despre crearea Teatrului de Artă din Moscova şi îi cere permisiunea pentru a deschide stagiunea cu Pescăruşul. Cehov nu este de acord cu reprezentarea piesei sale, considerând că

piesa nu este înțeleasă; Dancenko insistă, iar Cehov cedează. Pescăruşul va fi jucat la Moscova. La 20 august încep repetiţiile. Maxim Gorki, un alt dramaturg important al vremii, îşi manifestă admiraţia pentru talentul cehovian. Debutează astfel o bogată corespondenţă între cei doi scriitori și o prietenie literară. Premiera cu Pescăruşul la Teatrul de Artă este o reușită. Regia este semnată de Stanislavski. În același an, Cehov află că piesa se joacă și în Praga și are mare succes. Piesa este atât de reprezentativă pentru metoda actoricească folosită la Teatrul de Artă, încât emblema companiei devine un perscăruș stilizat. Teatrul de Artă oferă o reprezentație cu spectacolul Pescăruşul numai pentru autorul piesei; lui Cehov nu-i place Konstantin Stanislavski în rolul lui Trigorin. În același an, 1897, Cehov scrie și Unchiul Vanea. Pe 7 mai asistă la o lectură a piesei la Teatrul de Artă. Premiera, bineînțeles, nu are succes. Cehov merge în Crimeea pentru a se reface și scrie piesa Trei surori, care are premiera pe 31 ianuarie 1901 tot la Teatrul de Artă. Cenzura însă interzice spectacolul pe scenele teatrelor populare. Cehov se căsătorește cu cu Olga Leonardorna Knipper, actriţă la Teatrul de Artă. Soţii Cehov pleacă in într-o călătorie pentru tratament. Starea de sănătatea i se înrăutățește însă. În luna octombrie 1904, în ciuda stării de sănătate, termină Livada cu vişini. Cehov îi expediază manuscrisul lui Stanislavski. În decembrie, deşi e foarte bolnav, vine la Moscova şi asistă la repetițiile piesei. O rescrie, nefiind de acord cu afirmaţia că piesa ar fi o dramă. La 17 ianuarie 1904 are loc premiera piesei Livada cu vişini şi sărbătorirea a 25 de ani de activitate literară. În luna iunie Cehov suferă o criză de inimă. După o scurtă ameliorarea a stării de sănătate, Cehov încetează din viaţă la 2(15) iulie 1904, orele 3 noaptea, la vârsta de 44 de ani, într-o cameră a hotelului Sommer. Este transportat la Moscova cu un vagon de stridii. Înmormântarea marelui scriitor are loc pe 9 iulie, la cimitirul Novodevicie, în prezenţa unui impresionant număr de prieteni şi admiratori. La Taganrog se deschide Muzeul de literatură „A.P. Cehov"” care conţine lucruri ce au aparţinut scriitorului, manuscrise, ediţii rare, fotografii etc. Fiind un om modest, precum doctorii pieselor sale, Anton Pavlovici Cehov nu și-a imaginat niciodată amploarea și succesul pe care-l vor avea piesele și scrierile sale. În Rusia și în toată lumea. Unul dintre scopurile urmărite de Cehov a fost acela de ai face pe cititorii și spectatorii săi conștienți de mediocritatea, prostia, lenea în care oamenii s-au obișnuit să lâncezească. Cehov a sperat că vom deveni conștienți de aceste tare și, mai ales, că vom înțelege că ele nu sunt inevitabile și nici definitorii. Cehov a încercat să ne transmită că munca cinstită și educația sunt adevăratele motoare ale unei lumi mai bune, nu pălăvrăgeala semidoctă.

I.1. Bibliografie Teatru 1881: Platonov sau Piesa fără titlu; 1886: Asupra efectelor nocive ale tutunului ("О вреде табака"); 1887: Cântecul lebedei piesă într-un act; 1887: Ivanov ("Иванов"); 1888: Ursul ("Медведь: Shutka v odnom deystvii") - comedie într-un act; 1888/1889?: Cerere în căsătorie ("Предложение"); 1889: Tragedian fără voie ("Трагик поневоле"); 1889: Nunta ("Свадьба"); 1889: Duhul pădurii ("Леший") comedie în patru acte; 1891: Jubileul ("Юбилей"); 1896: Pescărușul ("Чайка"); 1897: Unchiul Vanea ("Дядя Ваня"); 1901: Trei surori ("Три сестры"); 1904: Livada de vișini ("Вишнёвый сад"). Povestiri 1883: Moartea unui slujbaș ("Смерть чиновника"); 1883: Grasul și slabul; 1884: Stridiile ("Устрицы"); 1884: Cameleonul ("Хамелеон"); 1884: Masca ("Маска"); 1885: Vânătorii ("Егерь"); 1885: Sergentul Pribișceev ("Унтер Пришибеев"); 1886: Grișa ("Гриша"); 1887: Acasă ("Дома"); 1887: Sirena ("Сирена"); 1887: Kaștanka ("Каштанка"); 1888: Stepa ("Степь"); 1892: Salonul numărul 6 ("Палата № 6"); 1894: Călugărul negru ("Чёрный монах"); 1894: Vioara lui Rotschild ("Скрипка Ротшильда"); 1895: Ordinul Anna ("Анна на шее"); 1896: Casa cu mezanin ("Дом с мезонином"); 1897: Mujicii ("Мужики"); 1898: Omul în carapace ("Человек в футляре"); 1899: Doamna cu cățelul ("Дама с собачкой"); 1902: Arhiereul ("Архиерей");

1903: Logodnica ("Невеста"). Nuvele 1884: Dramă la vânătoare; 1884: Chibritul suedez (Nuvelă polițistă) 1888: Stepa („Степь“); 1891: Un duel („Дуэль“); 1895: Trei ani („Три года“); 1896: Viața mea („Моя жизнь“). Schițe umoristice 1884: Povestirile Melpomenei; 1886: Povestiri pestrițe Cap. II: Despre Unchiul Vanea Piesa Unchiul Vanea a fost pusă în scenă pentru prima dată la Teatrul de Artă din Moscova (MHAT), în anul 1899. Cum menționam mai sus, textul a avut parte de o lectură încă din anul 1897, lucru menționat de Stanislavski. Totuși există o oarecare incertitudine cu privire la perioada în care a fost scrisă. Deși Cehov a insistat că Unchiul Vanea este o piesă nouă – și într-un fel chiar este, dacă ținem seama de succesul avut – nu pot fi trecute cu vederea asemănările izbitoare cu Duhul pădurii, o comedie în patru acte cam searbădă. Deși actele II și III ale celor două texte sunt aproape identice, Duhul pădurii poate fi considerată, cu indulgență, o piesă mediocră, pe când Unchiul Vanea este de-a dreptul o capodoperă. Sau, cum spunea Maurice Valency, unul dintre cei mai importanți exegeți ai pieselor cehoviene, ”Unchiul Vanea este una dintre cele mai bune piese scrise vreodată. Este de asemenea și o demonstrație eficientă pentru cum este posibil să faci, cu ajutorul lui Dumnezeu, ceva din nimic.”6 O diferență majoră între cele două piese se regăsește în titlu. De asemenea, demonul sau duhul pădurii este un doctor pe nume Hrușcev, un fel de ecologist fanatic al acelor vremuri, îngrijorat – pe bună dreptate – de masivele defrișări și de consecințele lor nefaste. Scopul și pasiunea lui este să amelioreze acestă situație, și o face plantând cât de mulți copaci poate. În Unchiul Vanea, doctorul Hrușcev devine doctorul Astrov, însuflețit de aceleași idealuri. Astrov, ca mai toți doctorii lui Cehov, se diferențiază de restul personajelor din piesă. De cele mai multe ori, doctorii se pare că exprimă punctele de vedere ale autorului lor. Valency le găsește un nume excelent și de data aceasta: raisonneurs. Revenind la Unchiul Vanea, în care deși 6

Maurice Valency - The Breaking String: The Plays of Anton Chekhov, Oxford Univ Pr, 1966

Astrov este un personaj important și aparte – care are chiar și un moment de fericire alături de frumoasa Elena – din punctul meu de vedere este totuși povestea unchiului Vanea, un om, dar mai ales un argument într-un eseu despre ratare – dacă obișnuim să privim jumătatea goală a paharului; sau despre schimbare – dacă o vedem pe cea plină. II.1. Rezumat Actul I se petrece la țară, mai exact în grădina conacului lui Alexandr Vladimir Serebreakov, până nu de mult profesor la Moscova, acum pensionat și nevoit să se retragă în provincie pentru că nu-și mai permite să locuiască la oraș. Vine însoțit de tânăra și frumoasa lui soție, Elena Andreevna. Inițial, proprietatea a aparținut fostei soții a profesorului, acum moartă. Cât timp Serebreakov a locuit și predat la Moscova, de proprietatea s-a îngrijit Ivan Petrovici Voiniţchi (Unchiul Vanea), fratele răposatei, ajutat de nepoata sa, Sofia Alexandrovna (Sonia), fiica lui Serebreakov din prima căsnicie, crescută în provincie. Este o frumoasă după-amiază de început de vară. Catalizatorul acțiunii este tocmai sosirea, pe o perioadă nedeterminată, a profesorului și a soției sale. Unchiul Vanea este o piesă despre schimbare – ca mai toate piesele lui Cehov – dar acesta în particular este despre natura ironică a schimbării, cam în felul în care o vedea Jean-Baptiste, contemporanul lui Cehov: ”cu cât lucrurile se schimbă mai mult, cu atât rămân mai neschimbate”. Cum face în toate piesele sale, Cehov începe piesa prin crearea atmosferei: Astrov stă de vorbă cu Marina, o dădacă bătrână, care a îngrijit-o pe mama Soniei și a crescut-o pe fată. Astrov simte că a îmbătrânit. ”Mam schimbat mult de-atunci?”, o întreabă el pe bătrână. ”Ai mai îmbătrânit. Şi parcă şi frumuseţea ţi-e altfel. Mai bei şi câte un păhărel de vodcă!”, îi răspunde ea. Iar Astrov se lansează în două lungi discursuri despre cât de stupidă este viața lui în particular și despre Rusia în general. În acest fel Cehov nu setează doar atmosfera piesei, dar introduce și temele sale atât de bine cunoscute: ”Da... în zece ani am ajuns să fiu alt om. Care o fi pricina? Am lucrat prea mult, dădacă. De dimineaţă până seara în picioare, să nu ştii ce-i odihna, iar noaptea, când te vâri în aşternut, ţi-e tot frică să nu te cheme cumva la vreun bolnav. De când ne-am cunoscut n-am avut nici o zi liberă. Cum să nu îmbătrâneşti? Că şi viaţa e plicticoasă, idioată, murdară... Te trage la fund viaţa asta! În jurul tău numai oameni scrântiţi, peste tot oameni scrântiţi şi dacă trăieşti cu ei doi-trei ani, încetul cu încetul, fără să-ţi dai seama, ajungi să te scrânteşti şi tu... Asta e soarta. (îşi răsuceşte mustaţa lungă.) Lungă mi-a mai crescut mustaţa! Tâmpită mustaţă! Am ajuns şi eu să fiu un om scrântit, dădacă. De prostit încă nu m-am prostit, mulţumesc lui Dumnezeu, creierii îmi sunt încă la locul lor, dar parcă mi s-au tocit simţurile.

Nu vreau nimic, nu-mi trebuie nimic, nu iubesc pe nimeni... Uite, numai pe tine te iubesc. (O sărută pe cap.) Gând eram copil, am avut şi eu o dădacă. Semăna cu tine. ... În postul mare, în a treia săptămână, am plecat la Maliţkoe. Bântuia molima... Tifos exantematic. Zăceau toţi în bordeie, claie peste grămadă... Murdărie, duhoare, fum... Viţei pe jos, de-a valma cu bolnavii, şi purceii tot acolo. M-am zbătut toată ziua, n-am stat jos o clipă, nici o picătură de apă n-am pus în gură. Dar când m-am întors acasă, crezi că m-au lăsat să răsuflu? Mi-au adus un acar de la gară. L-am întins pe masă să-l operez, iar el... s-a apucat să-mi moară sub cloroform. Şi, uite, când nu trebuia, m-au năpădit simţămintele şi a început să mă mustre cugetul, ca şi cum aş fi vrut într-adins să-l omor. Şi atunci m-am aşezat, am închis ochii - uite-aşa, ca acum - şi m-am gândit: ne vor pomeni oare, cu o vorbă bună, cei ce vor trăi cu o sută, două sute de ani după noi şi cărora azi le croim drumul, ne vor pomeni? Eu cred că nu ne vor pomeni, dădacă!” Astrov are, de departe, cea mai grea și dificilă viață dintre toate personajele piesei, poate din toată dramaturgia lui Cehov. Viziunea lui asupra a aceea ce înseamă viață nu este reprezentativă pentru restul personajelor lui Cehov. Viața lui, condițiile în care trăiește, oamenii pe care-i cunoaște și-i îngrijește cu devotament pare că i-au dat o înțelegere profundă asupra existenței umane. Probabil acesta este motivul pentru care el, doctorul, este cel care deschide piesa. Imediat ce Astrov termină ce are de spus, încep să ne fie prezentate restul personajelor. Prima replică a lui Vanea ne informeaza asupra situației mari a piesei: ” De când trăieşte aici profesorul cu nevastă-sa, viaţa mi s-a dat peste cap... Nu dorm la vreme, la masă mănânc fel de fel de sosuri picante, beau vin... Astea nu-s sănătoase. înainte nu aveam nici o clipă de răgaz. Lucram împreună cu Sonia, cu cât spor nu mai e nevoie să-ţi spun. Acum munceşte numai Sonia. Eu dorm, mănânc, beau... Nu e bine!” Iar Marina este de acord ”Și ce mai rânduială la noi.”. Astrov vrea să știe dacă Serebreakov plănuiește să stea mult, iar Vanea-i spune că o sută de ani. Deși vedem că decizia profesorului l-a afectat deja pe unchiul Vanea, nu sunt încă pe deplin conștienți asupra magnitudinii efectelor asupra lui. Inițial, Vanea ne este arătat ca un individ frustrat, ranchiunos, cinic și defensiv. Are deja patruzeci și șapte de ani și crede că cea mai bună partea a vieții lui s-a dus. Și-a petrecut tinerețea slujindu-l pe Serebreakov, având grija de proprietate și trimițând profitul la Moscova. A făcut-o bucuros, crezând sincer că profesorul este un om excepțional, iar munca sa este extrem de valoroasă și astfel, prin propriul său devotament și sacrificiu, contribuie cumva la bunăstarea întregii lumi. Acestă părere i s-a schimbat complet și brusc. Încă de la începutul piesei, Vanea îl caracterizează pe profesor în felul următor: ”Un profesor ieşit la pensie, un hodorog, o caricatură de savant bătrân. Podagră, reumatism, migrene, iar de gelozie şi invidie i s-a umflat şi ficatul. Şi dihania asta trăieşte pe moşia primei sale soţii, şi nu de plăcere, ci

pentru că buzunarul nu-i îngăduie să trăiască la oraş.” Ura sa actuală față de profesor este egală în intensitatea cu admirația pe care a nutrit-o până nu de mult față de același om. Ne pare un om instabil, mai ales dacă ținem cont de faptul că nu mai doarme, nu mai mănâncă, bea... Vanea consideră că singurul vinovat pentru situația în care se află este profesorul, dar noi înțelegem că el singur s-a amăgit. O va realiza și el, dar nu în actul I. Vanea este extrem de frustrat din cauza nedreptății vieții, cum o numește el. Nu numai că Serebreakov a trăit toată viața în lux – datorită, în cea mai mare parte, muncii făcute de Vanea – dar a fost și un scriitor faimos; tot Vanea pierzăndu-și nopțile copiindu-i manuscrisele. Sunt multe lucruri pentru care Vanea îl invidiază pe Serebreakov, dar cel mai mult o face pentru tânăra soție a acestuia, frumoasa Elena. Ca și în tragedia grecă, Elena nu face foarte multe, nu face aproape nimic de fapt, dar frumusețea ei este catalizatorul acțiunii piesei. În prezența ei oamenii parcă devin dintr-o dată conștienți de situația lor lipsită de orice speranță, bărbați și femei deopotrivă. Din păcate, precum predecesoare ei, și această Elenă aduce tot probleme, durere și ruină. Spre deosebire de alte piese ale lui Cehov, unde mai este tratată tema iubirii neîmpărtășite, în Unchiul Vanea parcă ea nu este doar un mecanism al acțiunii, ci mult mai mult. Avem sentimentul că singurul lucru care-i lipsește lui Vanea și Soniei pentru ca ei să fie fericiți și mulțumiți este iubirea. Vanea este respins de Elena, iar Sonia este respinsă de către Astrov. Și pare că, în ambele cazuri, șansa lor pentru a cunoaște dragostea s-a spulberat pentru totdeauna. Prezența Elenei și a lui Serebreakov în casă este resimțită aproape metafizic de Elena: ” Parcă e un blestem pe casa asta! Mama dumitale, în afară de broşurile ei şi de profesor, ne urăşte pe toţi; profesorul e irascibil, în mine nu se încrede, iar de dumneata se teme; Sonia se supără pe tatăl ei, se supără pe mine şi nu-mi vorbeşte de două săptămâni. Dumneata nu poţi să-l suferi pe soţul meu şi o dispreţuieşti pe faţă pe mama dumitale. Eu sunt enervată şi mi-a venit astăzi de vreo douăzeci de ori să plâng... parcă e un blestem pe casa asta!”. Deși Vanea este mult mai afectat de ceea ce descrie Elana, el nu poate renunța la cinism: ”Să lăsam filosofia!” Urmează una dintre cele mai amuzante scene din piesă, în care nu numai că ne sunt dezvăluite personalitățile personajelor, dar putem vedea și măiestria lui Cehov la lucru. Elena nu numai că nu renunța la filosofie, dar îl și dădăcește pe Vanea: ” Dumneata, Ivan Petrovici, eşti un om cult şi inteligent şi ar trebui să înţelegi că lumea se prăpădeşte nu din cauza tâlharilor, nici din cauza incendiilor, ci din pricina urii ascunse dintre oameni, din pricina tuturor acestor ciondăneli mărunte... Rostul dumitale ar fi nu să bombăneşti, ci să-i împaci pe toţi.” Vanea este de mult într-o starea de spirit care nu-i permite să-i împace pe ceilalți, singura lui preocupare fiind el însuși. Răspunsul său este unul în consecință: ”Mai întâi împacă-mă cu mine însumi. Scumpa mea... (Îi ia mina să o sărute.)” Este ironic, și în același timp amuzant, cum le cerem celorlalți să-i împace pe alții, dar când suntem noi înșine puși

în situația să ajutăm pe cineva, preferăm mai degrabă să-i alungăm scârbiți. Rămas singur, Vanea începe să fantezeze o lume în care Elena ar fi fost soția sa, dar efectul produs este unul contrar față de cel așteptat. Realitatea devine insuportabilă. ”S-a dus... (Pauză.) Acum zece ani,, pe când trăia soră-mea, am întâlnit-o la dânsa. Pe-atunci avea şaptesprezece ani, iar eu treizeci şi şapte. De ce nu m-am îndrăgostit atunci de ea şi n-am cerut-o în căsătorie? Ar fi fost atât de uşor! Acum ar fi fost soţia mea...... Da... Ne-ar fi trezit pe amândoi furtuna... Ea s-ar fi speriat de tunet, iar eu, luând-o în braţe, i-aş fi şoptit: „Nu-ţi fie teamă, sunt aici". O, gânduri minunate... Ce bine ar fi fost! Uite că-mi vine să şi râd!... Dar, Doamne, Dumnezeule, mi se încurcă gândurile în cap... De ce nu mă-nţelege? Retorica ei, morala ei leneşă, gândurile ei absurde despre sfârşitul lumii, toate astea îmi sunt profund nesuferite! (Pauză.) O, cum m-am înşelat! L-am adorat pe profesorul ăsta, pe înţepenitul ăsta de podagră, am lucrat pentru-el ca un animal! Sonia şi cu mine am stors cât am putut din moşia asta. Ca nişte chiaburi am făcut negoţ cu untdelemn,, mazăre, brânză. Ne-am luat de la gură ca să strângem ban cu ban şi să trimitem mii de ruble profesorului. Eram mândri de el şi de ştiinţa lui, trăiam şi respiram numai prin el. Tot ce scria şi spunea mi se părea genial... Doamne, şi acum? Acum a ieşit la pensie, acum se vede răbojul vieţii lui. Nu va rămâne după el nici o pagină de muncă vrednică! E absolut necunoscut, un nimic. Un balon de săpun! M-am înşelat... văd bine... M-am înşelat prosteşte!” Când nu ai o viață, trăiești din iluzii – îi spunea unchiul Soniei, dar lui tocmai i-au fost spulberate și iluziile. Iar în acest moment, frustrarea și furia sa nu mai pot fi stăpânite. În actul III unchiul Vanea își pierde controlul. Asta suna ca titlul unei reviste de scandal. Actul III se petrece la aceeași moșie, toamna, deci au trecut câteva luni deja. În acest act toate întrebările pe care personajele nu le-au pus de frică să nu fie dezamăgite primesc răspunsuri clare și definitive. Relațiile ambigue sunt clarificate. Cu ajutorul Elenei, Sonia află că Astrov nu o iubește ca pe o femeie. O place și o respectă. Totuși Astrov spune că tocmai prezența Elenei a anulat posibilitatea ca el să o ia pe Sonia de soție. Descoperim că Elena nu a ajutat-o dezinteresat pe Sonia, ci a avut propria agendă. Deși nu recunoaște, este atrasă de Astrov. Nu se opune foarte vehement când este luată în brațe de către Astrov, ba chiar acceptă. Îmbrățișare pasională suprinsă de Vanea, care venise cu un frumos buchet de trandafiri pentru Elena. Visului lui la fericire și iubire a fost un vis, nimic mai mult. Și astfel, Elena, printr-un singur capriciu, face două victime: Vanea și Sonia. Finalul actului îi aparține lui Serebreakov. Aflăm că plănuiește să vândă moșia și să investească. Probabil să-și cumpere o căsuță și undeva foarte departe, să spunem Finlanda, unde onoare lui de soț ar fi mai ușor de păstrat. Vanea nu este de acord și, în sfârșit, are ocazia să-și verse frustrările în obrazul profesorului. Acesta din urmă rezistă neașteptat de mult, dar se enervează și el până la urmă: ”Ce vrei de la mine şi cu ce drept îmi vorbeşti pe acest ton? Om de nimic ce eşti! Dacă moşia e a ta, ia-ţi-

o! N-am nevoie de ea!” Aceasta este singura jignire pe care Serebreakov i-o adresează lui Vanea, dar este cea mai gravă dintre toate, pentru că-i confirmă lui Vanea cea mai rea frică a sa: că în ochii celorlalți este un nimic. Cehov a mai folosit într-o ocazie această jignire, atunci i-o făcea Arkadina fiului său, Treplev. Vanea nu se sinucide, în schimb el ia un pistol și trage în Serebreakov. De două ori. Ratează de fiecare dată. N-am v-am spus la început că unchiul Vanea este și un argument pentru ratare?! Totul în această scenă este construit cu o incredibilă ingenuozitate. Totul este extrem de amuzant și extrem de dureros în același timp. Unchiului Vanea chiar nu-i iese nimic în viață, nici măcar răzbunarea. Actul IV se desfășoară câteva ore mai târziu, în camera de lucru a lui Vanea. Vizita lui Serebreakov a avut, aparent, efecte devastatoare asupra lui Vanea și Soniei. Nici Astrov nu a scăpat. El, nihilistul, cel care nu voia nimic, nu avea nevoie de nimic, nu iubea pe nimeni, a fost puțin tulburat de prezența Elenei. Și totuși chiar el este cel care realizează de la început, ceea ce Vanea și Sonia înțeleg abia la final: ”La om, totul trebuie să fie frumos; şi faţa şi îmbrăcămintea şi sufletul şi gândurile. E frumoasă, fără îndoială, dar... te uiţi la ea: mănâncă, doarme, se plimbă, ne vrăjeşte pe toţi cu frumuseţea ei... Şi asta-i tot. Nu cunoaşte nici un fel de îndatoriri. Alţii trebuiesc să lucreze pentru ea. E sau nu e aşa? Dar viaţa în trândăvie nu poate să rămână curată. (Pauză.) Poate că o judec prea aspru. Nici eu nu sunt mulţumit de viaţă, ca şi unchiul Vanea al dumitale. De aceea şi suntem aşa de acri amândoi.” Astrov nu va mai putea veni cu inima curată la Vanea și la Sonia de acum înainte. Elena i-a furat asta. Viața lui va deveni și mai tristă, și mai pustie. La sfârșitul piesei, Astrov îi spune Elenei: ”Bine. Pleacă!... (Gânditor) Ai un suflet bun, pare-se, şi totuşi în întreaga dumitale făptură e ceva ciudat. Ai venit aici cu bărbatul dumitale şi toţi cei care munceau, roboteau, creau ceva şi-au lăsat treburile ca să se ocupe toată vara numai de podagra soţului dumitale şi de dumneata. Dumneata şi cu el, amândoi ne-aţi molipsit cu trândăvia voastră. Şi m-aţi prins şi pe mine. O lună întreagă n-am făcut nimic, şi în vremea asta erau oameni bolnavi, iar în pădurile mele, în crânguri, ţăranii îşi băgau vitele la păscut... Şi, ca şi la noi, oriunde-aţi păşi, dumneata şi soţul dumitale aduceţi prăpădul pretutindeni. Glumesc, desigur, şi totuşi... ce ciudat lucru! Sunt sigur că dacă aţi fi rămas, prăpădul ăsta n-ar mai fi avut margini. Şi eu aş fi pierit, dar nici dumitale nu ţi-ar fi fost mai bine... Şi-acum, pleacă! Finita la comedia!” Răul a fost făcut. Cel puțin temporar. La începutul actului, Vanea vrea să se sinucidă, sau cel puțin se gândește la asta. A furat o sticlă de morfină de la Astrov. Totuși se simte și o altă schimbare în el. Se simte mizerabil, dar nu mai crede că este vina lui Serebreakov. Vrea să o ia de la capăt, dar nu știe cu ce să înceapă. Polologhia despre viitor a lui Astrov nu-l ajută de data aceasta. Sonia... nepoata lui este cea carel face să găsească motiv pentru a continua. Ea îl convinge și să-i returneze sticluța

lui Astrov. Ea îl înțelege și-l iubește. Ea a suferit poate mai mult ca el, dar este încă capabilă de tandrețe. ”Dă-i-o înapoi! De ce să ne sperii? (Cu blândeţe.) Dă-o, unchiule! Poate că nu sunt mai puţin nenorocită decât tine şi totuşi nu deznădăjduiesc. îndur şi voi îndura până când viaţa mi se va curma de la sine... Rabdă şi tu. (Pauză.) Dă-i flaconul! (îi sărută mâna.) Dragul meu, bunul meu, scumpul meu unchi, dă-i-1 înapoi. (Plânge.) Tu eşti bun! O să-ţi fie milă de noi şi ai să i-1 dai înapoi. Rabdă, unchiule, rabdă şi tu!” Și Vanea o face. Cum o facem cu toții. Spre deosebire de Treplev sau de personajul pereche al lui Vanea din piesa Duhul pădurii. Vanea nu ține discursuri despre viitor, precum Sonia sau Astrov. De fapt, Vanea abia dacă mai vorbește în actul IV. S-a retras în el, cu facem toți atunci când suntem dezamăgiți de noi și de ceilalți. În schimb, acțiunile sale încep să vorbească pentru el. Nu mai este supărat pe Serebreakov. Profesorul va primi exact aceeași sumă ca înainte. În ultima scenă el este la birou, muncind alături de Sonia. Liniștea și pacea au fost restaurate. ”Ce să-i faci, trebuie să trăieşti! (Pauză.) Vom trăi, unchiule Vanea. Vom trăi un şir lung, lung de zile, de seri nesfârşite; vom îndura cu răbdare încercările pe care ni le va trimite soarta; ne vom trudi pentru alţii, şi-acum şi la bătrâneţe, fără să cunoaştem odihna, şi când ne va sosi ceasul, vom muri supuşi, şi-acolo, dincolo de mormânt, vom spune că am suferit, că am plâns, că am fost amărâţi, şi Dumnezeu o să se îndure de noi amândoi, şi noi, unchiule drag, vom vedea o viaţă luminoasă, frumoasă, minunată! Ne vom bucura şi vom privi nenorocirile noastre de-acum zâmbind cu înduioşare — şi o să ne odihnim. Cred în asta, unchiule, cred cu tărie, cred din tot sufletul... (îngenunchează în faţa sa şi-şi pune capul în mâinile lui. Cu glas obosit.) Ne vom odihni! (Teleghin cântă încet din chitară.)” Finalurile pieselor lui Cehov sunt în general constroversate. Acesta nu este. Controversa apare în jurul temei. S-a produs vreo schimbare? Va fi viața diferită pentru Sonia și pentru Vanea sau ”totul va fi ca înainte.”? Cehov credea că, în general, oamenii nu se schimbă, nu învață și nu profită în niciun fel în urma greșelilor lor... Cehov vedea Rusia și viața prin ochii unui muribund când a scris piesa asta. Eu cred că tinerețea, credința, bunătatea și curajul Soniei sunt suficiente pentru ca temelia vieții celor doi să fie reconstruită. Ea și unchiul Vanea cu siguranță s-au schimbat. II.2. Personajele II.2.1. IVAN PETROVICI VOINIŢCHI (UNCHIUL VANEA): 47 de ani; necăsătorit – nu a fost niciodată; locuiește la țară, pe o proprietate cumpărată de tatăl sau pentru sora lui, acum moartă; are grijă de moșie; îi întreține cam pe toți ceilalți din piesă; Cine este unchiul Vanea și de ce este el atât de reprezentativ pentru acest text

încât a obținut locul central? Ne putem dumiri pornind de la relațiile sale cu ceilalți. În lista de personaje a lui Cehov, el ne este identificat ca fiind fiul Mariei, dar ea este și mama primei soții a profesorului Serebreakov, deci cei doi sunt cumnați. Cum Sonia este fata profesorului din prima căsătorie, Vanea este și unchi. Deci titlul piesei trebuie că are legătură cu relația dintre Vanea și Sonia. Iar acesta este un amănunt important. Cehov ne spune încă din titlu că Vanea va fi văzut prin relația sa cu ceilalți, că personalitatea lui este redusă la relația sa familială cu Sonia. Deci Vanea nu este chiar un super erou, vreun Hamlet de exemplu, care poate ocupa singur titlul unei piese, ci este unchiul cuiva. Unchiul Vanea este o piesă despre mediocritate, despre schimbare și imposibilitatea ei, despre iubirea neîmpărtășită, iar acest unchiaș este centrul tuturor acestor teme. Este îndrăgostit de Elena, dar este respins; îl urăște pe Serebreakov, dar și-a irosit tinerețea pentru el; este un nimeni, dar pare convins că ar fi putut fi celebru. A devenit personajul principal în această piesă tocmai pentru că Cehov a vrut să critice această atitudine în viață: pasivă, mediocră, depresivă. De ce este unchiul Vanea atât de supărat și depresiv? El spune în stânga și-n dreapta, oricum este dispus să-l asculte, că profesorul, cumnatul său, i-a luat toți banii, faima și femeile, în timp ce el a rămas la țara și a muncit ca să-l întrețină. Venirea profesorului a avut un efect foarte puternic asupra lui Vanea: nu mai poate munci, doar doarme, mănâncă și bea, după cum recunoaște chiar el. Peste câteva replici se contrazice în privința somnului, dar cine suntem noi să-l judecăm. Și tot din neajuns în neajuns, din frustrare în frustrare și dintr-o nemulțumire în alta, ajungem la climax. Sau anticlimax. Pentru că el se desfășoară tot în jurul lui Vanea. Unchiul este atât de nemulțumit de ideea lui Serebreakov de a vinde casa, încât vrea să-l împuște. Dar este un tip mediocru, așa că ratează. Dar această acțiune singură nu ar fi suficientă pentru a înțelege cu adevărat caracterul lui Vanea. Așa că Vanea ratează și a doua oară. Prima împușcătură este offstage, dar apoi unchiul apare în scenă luptându-se cu Elena, care este o femeie... din secolul XIX... cam atât de slab era Vanea. Căștigă totuși lupta cu Elena și își continua încercarea de răzbunare. ”Lasă-mă, Helene, lasă-mă! (Se desprinde, intră fugind şi-l caută din ochi pe Serebreakov.) Unde-i? A, uite-l. (Trage în el.) Bang! (Pauză.) Nu l-am nimerit? Iar am dat greş? (înfuriat.) Drace, drace... dracu să-l ia!... (Trânteşte revolverul pe podea şi se aşează pe un scaun, sleit. Serebreakov e buimăcit. Elena Andreevna s-a lipit de perete; îi e rău.)” Prima oară am crezut că este o greșeală, dar individul chiar spune bang și ratează. Nu a vrut să-l omoare pe Serebreakov, dar măcar a încercat, spre deosebire de iubirea pentru Elena, care nu l-a împins către nicio acțiune menită să o cucerească pe femeie... Și tocmai am asistat la o tentativă de omor calificat. Ceva important. Ne-am fi așteptat ca lucrurile să se schimbe, ne-am fi așteptat ca Vanea să se schimbe, dar nu se schimbă nici situația și nici Vanea foarte mult. Totuși trebuie să-i dăm

Cezarului, ce-i al Cezarului (deși acolo a fost vorba de o trădare adevărată), Vanea devine conștient de propria lui viață și și-o asumă... și – într-un final – chiar și-o acceptă. II.2.2. MIHAIL LVOVICI ASTROV: 47 de ani; nici el nu a fost căsătorit; cel mai bun prieten al lui Vanea; medic; deține și el o mică moșie în vecinătate; este un susținător al naturii, al ecosistemului; desenează și pictează hărți care țin evidența defrișărilor; Personajul favorit al lui Cehov. De ce? Păi piesa se deschide cu el, iar dădaca îl iubește ca pe un fiu. Are cel puțin la fel de mult succes și în cazul femeilor tinere. Elena spune despre el: ”Doctorul ăsta are o faţă obosită, nervoasă. Interesantă figură! Fără îndoială că Soniei îi place. E îndrăgostită de el şi eu o înţeleg.” Deci și Elenei îi place fața obosită și nervoasă a lui Astrov. Oare de ce? Poate pentru că Elena vede în el un om cu o gândire cu adevărat profundă, căruia-i pasă de natură și de oameni. Căruia îi pasă cu adevărat, pentru că se spetește dovedind-o. Și soțul ei pare că are o gândire profundă, dar el nu este niciodată obosit din cauza muncii grele, pentru că nu muncește niciodată. Deci fața obosită a lui Astrov este un semn al devotamentului și efortului pe care acesta îl depune pentru ceilalți. Și asta-l face atrăgător în ochii femeilor. Astrov este extrem de pasionat de faună și floră, de paduri, de viață în general. De viață și, mai ales, de conservarea ei. E cam de o sută de ori mai pasionat decât ecologiștii și vegetarienii noștri de astăzi. Și chiar știe ce spune: ”Iar dacă nu ştiu ce etichetă să-ţi mai lipească pe frunte, spun: „E un om ciudat, da, foarte ciudat! Iubesc pădurea — asta-i ciudat; nu mănânc carne — şi asta-i ciudat. Nu mai există raporturi directe, curate, libere faţă de natură şi de om! Nu şi nu!(Vrea să bea.)” Asta spunea Cehov, prin gura lui Astrov, acum 120 de ani. Putem spune că acest personaj era cumva cu mult înaintea vremurilor sale. Are și el defectele lui. Pe de altă parte, puțină vodcă nu a omorât pe nimeni. Sau poate că a făcut-o, nu știu, nu sunt doctor. Astrov este alcoolic. Din păcate, alcoolul este cauza pentru care acest personaj, cu vederi atât de progresiste pentru acele vremuri, a ajuns în piesa Unchiul Vanea. Astrov este mai bun ca ceilalți, dar ce face efectiv la sfârșit? Cedează. Conchide că problema este mult prea mare pentru ca el singur să o poată rezolva. Deci, într-un fel, e la fel de rău ca toți ceilalți, ca noi – ceilalți. Măcar el ar fi trebui să înțeleagă mai multe...dar cum să o facă, când Cehov i-a plasat sticla de vodcă în apropiere de nu mai puțin de cinci ori?! II.2.3. ALEXANDR VLADIMIR SEREBREAKOV: profesor universitar la pensie, fostul soț al surorii lui Vanea, acum moartă; tatăl Soniei; soțul Elenei; Marele profesor universitar Serebreakov. Este un bătrân ursuz, morocănos, ipohondru și nerecunoscător. Cred că de fapt am vrut să spun un parazit. Este de

asemenea leneș și nu-i respectă pe cei din jurul său, nici măcar pe cei care-l ajută. De altfel atitudinea sa este chiar baza conflictului principal din piesă: bătrânul Serebreakov profită de pe urma celorlalți, iar ei încep să realizeze acest lucru. Astrov: ”Am venit să-l văd pe soţul dumneavoastră. Mi-aţi scris că e greu bolnav, că are reumatism şi nu mai ştiu ce! Dar se pare că e sănătos tun. (...) Eu însă era să-mi rup gâtul întinzând-o treizeci de verste! Nu face nimic. Nu-i pentru prima dată.” Vanea: ”De douăzeci şi cinci de ani bătuţi pe muchie, omul acesta ţine prelegeri şi scrie despre artă, fără să înţeleagă o iotă! De douăzeci şi cinci de ani rumegă părerile altora despre realism sau naturalism şi alte bazaconii. De douăzeci şi cinci de ani ţine prelegeri şi scrie despre ceea ce oamenii inteligenţi ştiu de mult, iar pe proşti nu-i interesează. Adică de douăzeci şi cinci de ani bate apa în piuă. Şi în acelaşi timp, ce îngâmfare! Ce ifose! A ieşit la pensie şi nu-l cunoaşte nimeni. E absolut necunoscut. Va să zică douăzeci şi cinci de ani a ocupat locul altuia. Şi uităte la el cum calcă de parcă e un semizeu.” Marina: ” Şi ce mai rânduială la noi! Profesorul se scoală la amiază, iar samovarul fierbe şi-l aşteaptă toată dimineaţa. Până să vină ei, ne aşezam la masă la unu, ca toţi oamenii, dar de când sânt ei aici mâncăm la şapte seara! Noaptea, profesorul citeşte şi scrie, iar la două, deodată soneria... Ce s-a întâmplat, măiculiţă? Vrea ceai! Du-te de trezeşte toată lumea pentru el şi pune-i samovarul...” Cu toate aceste, Serebreakov crede că toată lumea greșește, că el nu este înțeles – apanajul geniilor adevărate – când de fapt este un boșorog care se comportă ca un copil răsfățat. Și asta este doar problema lui, pentru că toți ceilalți au dreptate în privnța sa. Cine e de fapt? Un boșorog cu o soție tânără și frumoasă, tinerețe carel transformă într-o caricatură, venit în provincie, cu ifosele lui de orășean, să-i trezească pe oameni la unu noaptea pentru ceai. Cireașa de pe tort: vrea să vândă o moșie, care nici măcar nu-i aparține cu adevărat, pentru a pleca în Finlanda, nepăsându-i de nimeni altcineva, nici măcar de propria soție. Acesta este briliantul profesor, parazitul care nu face absolut nimic folositor pentru societate, doar trăiește pe spinarea altora. Se pare că nu era chiar atât de inteligent, dacă nu a observat că în Rusia acelor vremuri treaba asta nu era văzută cu ochi buni. II.2.4. ELENA ANDREEVNA: 27 de ani, cea de-a doua soție a lui Serebreakov; școlită la Conservatorul din Moscova, probabil solistă; foarte frumoasă; este la prima căsătorie; se cunoaștea cu Vanea de foarte mult timp, de cel puțin zece ani, și a existat o șansă ca ei doi să se căsătorească; Aproape tot ce știm despre Elena, soția lui Serebreakov, sunt părerile celorlalți despre ea. Cam ce știm în general despre orice femeie foarte frumoasă. Pentru Vanea, Elena este cea mai frumoasă femeie pe care a văzut-o el vreodată. Același lucru îl crede și Astrov, ba el crede că femeia are și stil, e spirituală și inteligentă. Peste toate

aceste calități, el adaugă totuși și un defect care i-ar permite să o abordeze: crede că, în ciuda tuturor calităților ei, dacă nu face nimic, nu poate fi virtuoasă. Sonia chiar îi reproșează Elenei că este leneșă, nu neapărat ca să o jignească, ci fiind conștientă că aceste două ingredinte, frumusețea și lenea, par suficiente să-i vrăjească pe toți ai casei. De altfel, concluzia Soniei chiar asta este: Elena trebuie să fie vrăjitoare. Bineînțeles că nu putem crede întotdeauna tot ce spun alții despre femeile frumoase, mai ales când se pot caracteriza și singure. ”Mi-e lene şi mi-e silă! Toţi îl vorbesc de rău pe soţul meu şi toţi mă privesc cu milă: „Nenorocita de ea, are un bărbat bătrân!" O, ce bine înţeleg compătimirea asta. Tocmai cum a spus Astrov adineauri: cu toţii distrugeţi pădurea fără să vă gândiţi, şi-n curând nu va mai rămâne nimic pe pământ. Şi tot fără să vă gândiţi îl distrugeţi şi pe om, şi-n curând, mulţumită vouă, nu va mai rămâne pe pământ nici credinţă, nici curăţie sufletească, nici putere de jertfă. De ce nu sunteţi în stare să vă uitaţi cu indiferenţă la o femeie care nu e a voastră? Pentru că doctorul ăsta are dreptate: în voi toţi stă demonul distrugerii! Nu vă e milă nici de păduri, nici de păsări, nici de femei, nu vă e milă de nimic...” Deci Elena înțelege că toți o compătimesc pentru soțul ei bătrân și par foarte dispuși si nerăbdători să o ajute, dar ea nu-și dorește asta. Vrea să fie văzută ca o femeie independentă. Și totuși de ce s-a căsătorit cu Serebreakov? Întrebată de Sonia dacă și-ar fi dorit un soț tânăr, Elena răspunde: ”Ce copilă eşti! Sigur că aş vrea. (Râde.) Ei, mai întreabă-mă ceva...” Deci de ce a făcuto? Pentru faima și averea profesorului? Este greu de crezut, ținând cont de faptul că, în mod evident, ar fi putut avea și opțiuni mai bune. Sonia este o femeie tânără careși caută singură un soț pe placul ei, iar Elena a făcut probabil același lucru. Deci, Serebreakov pare că a fost într-adevăr alegerea Elenei și nu a altcuiva. O vedem pe Elena luptându-se cu un bărbat înarmat; o suprindem răspunzând franc acuzelor, ironiilor sau calomniilor mai mult sau mai puțin evidente, deci ar trebui să nu o mai vedem ca pe o păpușă, ci ca pe o femeie puternică. Am sentimentul că atunci când ea își va dori să-și schimbe viața, chiar o va face. Nu a fost piesa potrivită pentru așa ceva. II.2.5. SOFIA ALEXANDROVNA (SONIA): fiica lui Serebreakov din prima căsătorie; fiica vitregă a Elenei; nepoata lui Vanea; îl iubește în secret pe Astrov de peste șase ani; locuiește la țară, nu cu tatăl și mama sa vitregă la Moscova; este o femeie muncitoare și bună, dar cam urâțică; Sonia: ”Duminica trecută, când am ieşit de la biserică, am auzit cum se vorbea despre mine şi o femeie a spus: „E bună, milostivă, dar păcat că e aşa de urâtă"... Urâtă...” – aparențele contau și atunci se pare. Și atunci ipocrizia și falsa pioșenie se practicau. Sonia este o femeie bună, muncitoare, sufletistă, empatică – este pâinea lui Dumnezeu. Are un singur defect: este urâtă. Dar viața este pur și simplu nedreaptă.

Cu noi toți. Sonia înțelege si o rabdă așa cum este în cele din urmă. Pe parcursul piesei ea încearcă să-i împace pe toți. Pe unchiul Vanea în relația cu tatăl ei; pe Astrov încercă să-l determine să renunțe la băutură; pe tatăl ei încercă să-l convingă să fie mai bun și mai recunoscător cu ceilalți. Ce om nobil și ce femeie extraordinară. Și totuși este și ea dominată de aceeași frică de a înfrunta realitatea ca toate celelalte personaje. ”Da, da... să-i spun că vrei să vezi planurile... (Porneşte, dar se opreşte Ungă uşă.) Nu, e mai bine să nu te lămureşti... Tot îţi mai rămâne speranţa...”. Nu intervine în niciun fel când tatăl ei încercă să o lase pe drumuri; nu-i vorbește lui Astrov despre sentimentele ei decât atunci când este deja prea târziu. Precum unchiul ei, Sonia își dedică tinerețea îngrijirii moșiei, dar spre deosebire de el, Sonia deja are o viziune sumbră asupra vieții, fiind convinsă ca va suferi și va munci până în momentul morții, care-i va aduce, în sfârșit, odihna. Obiectivul ei principal în piesă este de a-i atrage atenția lui Astrov. Când acesta o respinge pentru mama ei vitregă, Sonia se resemnează și se hotărăște să-și aștepte moartea. Temele accentuate de Cehov prin acest personaj sunt iubirea neîmpărtășită, gelozia, conflictul frumusețe vs inteligență, depresia, conflictele familiale, tinerețea irosită. II.2.6. MARIA VASILIEVNA VOINIŢKAIA: mama lui Vanea; bunica Soniei; văduvă de consilier; o bătrână blândă, dar cu capul în nori; Maria este un personaj extrem de interesant. Este singura cu adevărat înnebunită după profesor. Ba lasă impresia că-l preferă în detrimentul propriului ei fiu. Serebrakov i-a furat până și mama lui Vanea. Bătrâna este pasionată de politică, dar are niște păreri care-i displac fiului său, de altfel acesta încearcă să o reducă la tăcere de cum o aude vorbind și viceversa: ”Jean, nu-l contrazice pe Alexandr. Crede-mă, ştie el mai bine decât noi ce are de făcut!” Cam așa își apostrofează fiul când acesta încearcă să-l contrazică pe Serebreakov în privința vânzării moșiei. Wow! Halal mostră de gândire progresivă din partea bătrânei. Preferă și ea de fapt, în ciuda pledoariilor interminabile din ultimii 50 de ani, ca aproape toți ceilalți din piesă, să nu se schime nimic. Deciziile importante și munca să o facă ceilalți. II.2.7. MARINA: fosta dădacă a Soniei, acum foarte bătrână; a rămas la moșie și continuă să dădăcească pe cine poate; Blânda și bătrâna dădacă a casei... Observăm încă de la începutul piesei că nu este doar o slugă în casă. Bătrânei nu-i este frică să vorbească despre haosul de la moșie creat de venirea profesorului. Din păcate nici ea nu face mai nimic să rezolve lucrurile. Ba din contră, deși se plânge de proastele obiceiuri ale lui Serebreakov, ea tot îi servește profesorului ceaiul în toiul nopții, ba-l tratează pe boșorog tot ca o dădacă. ”Ce-i, tătucule? Te doare? Şi pe mine mă junghie picioarele, cum mă mai junghie... (îi îndreaptă pledul.) Asta e o boală. veche la dumneata.

Răposata Vera Petrovna, mama Soniei, nu dormea nopţi de-a rândul, chinuindu-se cu îngrijirile... că tare mult te iubea... (Pauză.) Bătrânii sunt ca ăi mici, vor să fie căinaţi. Dar nimeni nu-i plânge pe-bătrâni. (îl sărută pe umăr.) Haidem la culcare... tătucule. Haidem, sufleţelul meu!... Am să-ţi dau nişte ceai de tei şi am să-ţi încălzesc picioruşele... Am să mă rog Domnului pentru dumneata...” Adorabilă scena dintre ei doi. Gesturile Marinei denotă familiaritate cu cei ai casei și dădaca chiar face parte din familie. Rolul ei este să-i facă pe ceilalți să se simtă mai bine în propria piele, pentru că – nu-i așa?! – nimeni nu vrea să știe sau să audă ce face greșit. II.2.8. ILIA ILICI TELEGHIN (CIUPITUL): proprietar scăpătat; un prieten al casei; cântă la chitară; O firgură tragi-comică redusă aproape complet la tăcere de conflictul de la moșie. Teleghin cântă sau scapă tot felul de interjecții enervante. Personajul exprimă, din punctul meu de vedere, chiar mai profund tema disperării decât Sonia sau Vanea. Alte teme subliniate prin acest personaj sunt respingerea, prietenia (loialitatea), trădarea. Un argat (offstage) II.3. Concluzii Cele două personaje pe care le vedem la sfârșitul piesei și care au suferit cele mai vizibile schimbări sunt Sonia și unchiul Vanea. Ea are inima frântă și convingerea că nu-și va găsi niciodată dragostea. Tot ce i-a mai rămas este unchiul. Vanea simte că a pierdut cei mai frumoși ani din viață și este incapabil să creadă că este posibilă orice schimbare pozitivă în viața lui. La sfârșitul piesei cei doi sunt conștienți de realitatea vieților lor. Dacă scopul lui Cehov cu aceste personaje a fost de a ne face conștienți de realitatea crudă a propriilor noastre vieți prin spulberarea viselor, atunci a reușit perfect. Astrov, cel care iubea atât de mult să planteze copaci și să-și îngrijească bolnavii zi și noapte, nu a mai făcut nimic din toate acestea, fiind complet fermecat de către Elena. A început să bea și să-și irosească timpul în jurul ei, în timp ce-i mureau pacienții, iar pădurile erau defrișate. Serebreakov nu poate accepta că îmbătrânește. Urăște faptul că e bolnav; nu înțelege că nimeni nu mai are nevoie de lecțiile și cercetările lui absurde. Se simte inutil pentru că și-a pierdut faima. A fost un bărbat charismatic, dar această calitatea a dispărut. Știe că Elena s-a căsătorit cu el pentru că era faimos, nu din iubire, dar cu toate acestea, în afara momentului cu Astrov, ea nu-și înșeală soțul, deși poate ar fi de înțeles dacă ar face-o. Piesa ne reamintește, cu franchețe, despre consecințele irosirii vieții; despre

muncă; despre respingere și iubire neîmpărtășită; despre flirtul mai mult sau mai puțin nevinovat și consecințele sale. Cehov are această calitatea extraordinară de a nu ne spune ce este bine și ce este rău. El ne arată un grup de oameni care-și trăiesc viața, care au responsabilități, care suferă și care sunt dezamăgiți. Viața și oamenii din piesele sale este ca cea pe care a văzut-o probabil în jurul său. Cehov a știut să le ofere personajelor sale spațiu, astfel încât ele să-și definească singure visele; le-a permis de asemenea să eșueze în drumul lor și să învețe din eșecuri, dacă vor... dacă pot. În ratările și neputințele personajelor vedem cele mai mari transformări și astfel începem să reflectăm asupra noastră... Pentru că așa a vrut Cehov.