Catullus [PDF]

Zitiervorschau

Catul. Viaţa şi opera Catul a transformat poezia neoterică într-o artă de remarcabilă valoare literară, în acelaşi timp foarte rafinată şi foarte emoţionantă, simplă, "modernă", plină de graţie şi de prospeţime. El a potenţat considerabil expresia subiectivă, directă a sentimentelor, a creat o poezie plină de spontaneitate, concentrată, dar şi de tensiune autentică a discursului literar, energică, uneori chiar vehementă. Ardenta sinceră, nemijlocit confesată, constituie probabil etimonul sau în orice caz invarianta poeziei catuliene. Opera lui Catul constituie unul dintre cele mai relevante testimonii ale literaturii universale, Datele naşterii şi morţii poetului au constituit obiect de controverse savante, încă din antichitate. Se pare însă că Gaius Valerius Catullus a trăit între 84 şi 54 sau mai degrabă 53 î.e.n. S-a născut la Verona, în Gallia Cisalpină, care a oferit în secolul I î.e.n., Romei nu numai cei mai mulţi poeţi "noi" ci şi alţi scriitori de remarcabilă valoare, ca Vergiliu, Cornelius Nepos şi Titus Livius. Aparţinea unei familii de notabili locali foarte înstăriţi, care i-au asigurat o copilărie şi o adolescenţă îndestulată şi solid educată. Catul n-a fost frustrat în copilărie şi nu şi-a cenzurat cu exigenţă impulsurile. Ceea ce explică disponibilitatea sa pentru existenţa frivolă şi individualistă, pe care a dus-o la Roma, ca şi fragilitatea sa sentimentală, incapacitatea de a reacţiona la frustrările la care a fost supus în timpul tribulaţiilor sentimentale întâmpinate în Capitală. într-adevăr, în jurul anului 66 î.e.n., Catul a sosit la Roma unde a frecventat cercul poeţilor neotericii ,dar şi mari personalităţi, precum Hortensius, Cicero însuşi şi Memmius, dedicatorul poemului lucreţian. După 62 î.e.n., începe pentru Catul evenimentul cardinal al existenţei lui: "romanul" de dragoste cu o frumoasă matroană romană, numită Lesbia în poemele lui. După toate probabilităţile, acest pseudonim ascunde numele Clodiei, sau, mai bine spus, Claudiei, sora celebrului tribun al plebei, din punct de vedere metric corespunzător pseudonimului. A urmat o dragoste furtunoasă, abundentă în mutaţii neaşteptate, pasiune arzătoare, gelozii, infidelităţi, reconcilieri efemere. Claudia, care exercita o influenţă fascinantă în cercul neotericilor, era de altfel cu zece ani mai vârstnică decât poetul, iar legătura sa cu Catul nu putea fi decât efemeră şi bizară. Cum se putea întâmpla altfel între un literat provincial şi o aristocrată mondenă? De altfel, Claudia era măritată, însă soţul său, Quintus Metellus Celer, a decedat în 59 î.e.n. Ceea ce n-a făcut decât să stimuleze gustul Claudiei pentru o existenţă cât mai frivolă. în 58 î.e.n., Catul îşi pierde fratele. Moartea acestuia va marca profund viaţa şi opera poetului. Mâhnit, dezamăgit de evoluţia legăturilor sale cu Claudia-Lesbia, Catul va pleca în Bithynia în 57 î.e.n , ca membru al anturajului guvernatorului acestei provincii, care nu era altul decât Memmius. Dar poetul nu s-a îmbogăţit în Bithynia, cum sperase, şi s-a întors la Roma, în 56 î.e.n., unde îl va chinui din nou pasiunea pentru frumoasa sa iubită, până în momentul morţii. Este probabil că poetul însuşi şi-a publicat o parte din operă în timpul vieţii. Această operă constituie, cum era şi firesc dat fiind vârsta poetului în clipa morţii, un volum subţire, o 'cărticică", libellus, plină de farmec, atent şlefuită şi dedicată în principiu lui Cornelius Nepos (1, w. 1 -4). Dar ansamblul operei, probabil integral conservate, a fost editat după moartea lui Catul, de prietenii poetului, care au încorporat în varianta finală şi

poeme anterior nepublicate de poet. Ediţia finală nu respectă ordinea cronologică a redactării poemelor şi cuprinde 116 piese, de felurite dimensiuni, care pendulează între o poezie de două versuri (105) şi alta de patru sute opt hexametri dactilici (64, Nunta zeiţei Thotis cu Peleu). Prevalează însă poemele scurte. Ordinea alcătuirii ediţiei antice definitive pare să fi ţinut seama mai ales de versificaţia poemelor. Textul poate fi divizat în trei părţi: a) primele şaizeci de poeme, de mici dimensiuni şi în diferiţi metri; b) poemele 61 -68, de extindere mai mare; c) poemele 69-116, de fapt epigrame în distih elegiac. S-a remarcat că, în ultima instanţă, epigramelor "elegiace", din partea a treia a poemelor catulliene, le corespund, în mare parte, primele şaizeci piese lirice, de întindere modestă, adesea scrise în metri iambici. Prin urmare centrul culegerii, care comportă poeme ostentativ callimahiene, de dimensiuni mai mari, este flancat de epigrame cu o tematică foarte variată.

Diversitatea tematică şi artistică Ceea ce caracterizează prevalent poemele catulliene este o strategie nuanţată, o extraordinară diversitate a motivelor, în manifestă congruenţă cu diversitatea modalităţilor de a versifica cele mai variate conţinuturi. S-a încercat să se unifice, să se subsumeze această varietate gustului poetului pentru provocare. Tendinţa spre a provoca un public încă adesea tradiţional, de a-l provoca în stilul boemei neoterice, nu poate fi contestată. Totul îl îndemna pe Catul spre o asemenea reacţie: erosul său format în medii cisalpine, mai puţin marcate de tradiţionalism decât cele din Italia *, contactul brutal cu morga aristocratică romană şi cu austeritatea afişată de unii dintre exponenţii Capitalei, vicisitudinile dragostei sale pasionate, dar nefericite, dezinvoltura afişată de prietenii săi neoterici faţă de vechile moravuri, criza manifestă a mentalităţilor tradiţionale. Şi totuşi poemele catuliene comportă atâtea versuri impregnate de sinceritate genuină, de prospeţime a sentimentelor sau dimpotrivă tributarea unei construcţii docte, artificioase a universului imaginar! Diversitatea substanţei poeziei catulliene ni se pare aşadar ireductibilă. Centrul real de greutate al operei catuliene il formează poemele care se referă la dragostea nutrită pentru Lesbia, deşi aceasta este tratată numai în douăzeci din cele o sută şaisprezece poeme ale lui Catul. De fapt, cum demonstrează şi pseudonimul acordat iubitei poetului, Catul situează poemele sale erotice sub semnul unei referinţe culturale, în speţă la Safo, poeta insulei Lesbos. De altfel se pare că cel dintâi poem consacrat Lesbiei (51), poemul seducerii, cum l-a numit Pierre Qrimal, comportă în principal o traducere fidelă a unui poem al lui Safo: "Mi se pare deopotrivă unui zeu cel care, dacă este îngăduit, poate să întreacă zeităţile, cel care şezând în faţa ta te priveşte şi te ascultă fără încetare" (51, w. l-4). Totuşi, în ultima strofă, Catul intervine direct, renunţă la tălmăcire şi îşi exprimă aprehensiunile, generate de o dragoste, care lui însuşi nu-i putea apărea decât ca insolită, chiar bizară. El deplânge tihna, otium, aflat la baza pasiunii sale: "tihna, Catul, îţi este dăunătoare; tihna ţi-a prilejuit prea multă tulburare şi prea mult avânt; în trecut tihna a făcut să piară regi si oraşe fericite" (51, w. 13-l6). S-ar spune că poetul regretă de a nu fi asumat civismul activ al vechilor romani! Nu era, desigur, uşor nici pentru un cisalpin romanizat să conteste modul de viaţă al strămoşilor, mos maiorum. După ce cântă în versuri frivole vrăbiuţa Lesbiei (2), vrăbiuţă a cărei moarte apoi o deploră (3), adresându-se direct păsăriiii , poetul îşi exprimă satisfacţia faţă de cucerirea Lesbiei, pasiunea sa neostoită, hedonismul său individualist, care sfidează normele romane de viaţă ale tradiţionaliştilor, într-un poem celebru, pe care îl reproduceam

integral: 'să trăim, Lesbia mea, şi să ne iubim: să preţuim toate murmurele bătrânilor, prea severe, cât face un singur bănuţ. Soarele poate să se stingă şi să renască, pentru noi, când se stinge odată scurta lumină a vieţii, trebuie să dormim o singură noapte veşnică. Dă-mi o mie de sărutări, apoi o sută, apoi alte mii, apoi o a două sută, apoi încă alte mii, apoi sute. Când vom fi făcut multe mii, le vom învălmăşi, ca să nu le mai ştim socoteala, ca nici un rău să nu ne deoache”. * Pamilia lui Catul pare să fi fost interesată mai ales de tranzacţii financiare de tip nou, adică orientate spre expansiunea îndrăzneaţă a puterii romane şi deci străine de tradiţionalismul agrar al vechilor italici poată să ne deoache, când va şti câte sărutări au fost' (5) *. Simplitatea exprimării sentimentelor, directeţea şi concreteţea imaginilor sunt cu adevărat impresionante! Ulterior legătura bizară dintre Catul şi Lesbia evoluează foarte sinuos. Accente sfâşietoare, trăirea intensivă a emoţiilor sunt pricinuite de deziluziile încercate de poet, căci nobila sa amantă părea plictisită de insistenţele şi perseverenţa lui Catul. O vreme Lesbia a continuat să-l iubească pasional (70), dar, mai târziu, devenită văduvă, şi-a luat alt iubit (68). Catul a afişat iniţial indiferenţa, însă ulterior şi-a exprimat amărăciunea (72), chiar ura înverşunată, care însă nu putuse stinge dragostea sa ferventă (85). Invectivele împotriva Lesbiei au început să se acumuleze (37 şi 42). întors din Bithynia, Catul îşi ia de la Lesbia un adio, care nu putea fi sincer; îi urează să trăiască fericită, strângând concomitent în braţe trei sute de ibovnici, fără a iubi cu adevărat pe nici unul dintre ei, dar epuizându-i pe toţi (11). în asemenea poeme, Catul se distanţează sensibil de orice model şi vehiculează tonul unei poezii foarte personale. De fapt epigramele dau seama şi de alte legături sentimentale ale poetului, fără îndoială trecătoare, cum a fost cea cu foarte frivola Ipsithilla (12), ori cu tinere romane, care cereau bani iubiţilor, ca Ameana, fata împătimită de dragoste", puella defutata (41, v. 1). Zona expresiei literare a poetului, materia universului imaginar, schiţat mai degrabă decât solid .structurat de el, sunt însă foarte diversificate. Catul descoperă timbrul elegiac cel mai emoţionant pentru a deplora moartea fratelui său (65; 68 şi 101). în alte epigrame, defilează Verona natală, prietenii poetului, preocupările lor, modul lor de viaţă. în asemenea epigrame, boema epocii se regăseşte ilustrată în versuri simple, uşor frivole. Lirismul cel mai delicat, miniatural, se împleteşte abil cu dezinvoltura puţin vicioasă a unui tânăr maliţios. Rene Pichon îl compară pe Catul cu Alfred de Musset şi susţine că poetul veronez a fost cel dintâi scriitor, care a introdus în literatura latină arta ingenioasă a exprimării relativ discrete de emoţii uşoare, unde umorul şi galanteria, dragostea şi jocurile spiritului se îmbinau fericit 22. De fapt Catul ne-a oferit doar prima mărturie conservată până astăzi a unui asemenea lirism relativ frivol şi totodată foarte personal, căci, aşa cum am arătat, cei dintâi exponenţi ai" lirismului autonom utilizează registre artistice similare. Când elogiază poemele unor prieteni, Catul pledează explicit pentru o poezie concentrată, străină de încărcarea imaginii, şi orientată spre erotism (16, w. 1 -l1; 95, w. 1 -6; 10). în orice caz lirismul catulian asumă structurile cele mai diverse şi mai originale. Sa arătat că unele dintre epigramele veronezului (11 şi 51; 34 şi 61) sunt în acelaşi timp * Oamenii fericiţi trebuiau să se apere de invidioşii care i-ar fi deochiat. Dacă Lesbia şi Catul ar fi cunoscut cu exactitate numărul sărutărilor, ar fi sporit primejdia. Aveau mai multe şanse să scape de pericol, dacă nu precizau numărul sărutărilor. Este ciudat că poetul nu ne oferă nici o descriere amănunţită a fizicului Lesbiei, al cărui chip este doar

vag evocat (86)autentice ode 23. Poezia catuliană este de fapt foarte citadină. Natura nu l-a impresionat niciodată pe poetul din Verona. Catul a fost cumva numai un liric chiar complex, câteodată elegiac, altădată uşuratec, totdeauna direct şi spontan? Fără îndoială că nu se poate da decât un răspuns negativ. Din 108 poeme cu vocaţie epigramatică, aproximativ 60 au un caracter satiric, deoarece practică armele - din nou cele mai directe - ale deriziunii. Sarcasmul, tonul caustic caracterizează numeroasele invective ale poetului şi utilizează substanţa vechiului expresionism italic. Fără cruţare, pe terenul unui vocabular crud, brutal, uneori obscen, indecent până la limitele pornografiei, Catul îşi ironizează adversarii. Arta sa evocă în acelaşi timp pe Verlaine, pe Baudelaire şi pe Ungaretti, dar invectiva sa incisivă, şocantă cu ostentaţie, se extinde pe un teren rar abordat în literatura universală. Catul nu îşi caută cuvintele în asemenea situaţii, ci spune lucrurilor pe nume, chiar dacă trebuie să întrebuinţeze un vocabular trivial, chiar scatologic, în orice caz "verde". Catul se învederează neîndurător faţă de contemporani, pe care nu ştim de ce îi detesta, faţă de iubitele sale, faţă de rivalii în dragoste, ca şi faţă de adversarii literari, poeţi (ca în 16) sau scriitori feluriţi. La fel de virulentă se reliefează şi polemica politică vehiculată în anumite epigrame. Ataşat idealurilor republicane şi mai ales lui Memmius, în relaţii rele cu triumvirii, Catul este indignat că Pompei, Crassus şi îndeosebi Caesar (29; 57; 93) au tulburat viaţa politică romană pentru a-şi îmbogăţi suporterii. Pretenţiile lui Caesar de a reîntemeia Roma, de a o reînnoi, sunt ridiculizate, când Catul îl proclamă un "Romulus desfrânat" (29, v, 5). Invectiva corozivă a lui Catul atacă îndeosebi pe Mamurra, favorit al lui Caesar, în armata căruia acesta servea. Sunt persiflate necruţător, pe un registru care caută vocabularul crud, pretenţiile politice ale lui Mamurra, avuţiile, dar şi "virtuţile" erotice ale acestuia (29; 57; 94; 105; 114; 115). în 55 î.e.n., când Memmius se reconciliase cu Caesar, Catul cu toate acestea exaltă, pe un ton solemn, victoriile triumvirului asupra gallilor şi britannilor (11, v. 9-l2). Oricum Catul a reprezentat unul dintre cei mai semnificativi exponenţi ai poeziei romane parasatirice. Catul a fost şi un "poet doct*, de strictă obedienţă callimahiană. De fapt, în opera lui Catul, nu se pot decela numai doi poeţi, liricul avântat şi callimahianul erudit, cum se afirmă uneori, ci cel puţin cinci artişti diferiţi, care recurg la motive şi mijloace literare diferite între ele: poetul combustiei interioare, liricul elegant, uşor frivol, elegiacul emoţionant, epigramistul obsedat de invectiva feroce şi, într-adevăr, poetul savant, foarte doct: Catul a fost un actor care îşi schimba mereu măştile. Cum am arătat, la mijlocul operei lui Catul, figurează o serie de poeme mai lungi, impregnate de mitologie savantă. Astfel poemul 66 adaptează o operă a lui Callimah dedicată cosiţei reginei Berenice, adusă drept ofrandă zeilor şi mai târziu transformată în constelaţie. Erudiţia mitologică artificioasă domină acest poem ca şi epopeea în miniatură a nuntei zeiţei Thetis cu Peleu. Este de fapt vorba de un epiliu, alcătuit în hexametri dactilici. Catul prezintă zeii veniţi să asiste la căsătoria între o nereidă şi un argonaut. Aici se poate contempla un covor, care figurează o digresiune savantă, adică legenda lui Teseu şi a Ariadnei. Expunerea tribulaţiilor Ariadnei prilejuieşte lui Catul un al doilea epiliu încadrat în primul. De fapt Catul vrea să realizeze un contrast pregnant între o iubire fericită, cea a proaspeţilor căsătoriţilor, şi una nefericită, trădată. Nararea aventurilor Ariadnei însumează 217 dintre cele 408 versuri ale întregii epopei. 70 de stihuri sunt consacrate numai lamentelor Ariadnei. De asemenea Catul stăruie asupra viitorului lui Ahile. Afinităţile cu Hecale, poemul paradigmatic al lui Calli-mah, ni se par manifeste. Exploatarea episoadelor mai

rare din mitologie se împleteşte cu o anumită amplificare retorică, precum şi cu introspecţia psihologică. Această introspecţie psihologică este mai abil, mai convingător utilizată în poemul Attis (sau 63). Cuprins de delir orgiastic, tânărul Attis se automutilează; însă, a doua zi, se lamentează profund şi regretă acest gest necugetat. Zeiţa Cybele îl ia în pădurea, unde se afla sanctuarul său. 23 dintre cele 93 de versuri ale poetului sunt hărăzite monologului, în care Attis deplânge pierderea virilităţii sale (63, w. 50-73). în acest straniu episod mitologic, s-a întrevăzut totuşi cu sagacitate tendinţa lui Catul de a-şi proiecta propriile tribulaţii într-o bizară legendă, în virtutea unui simbolism complex, Catul transpune pasiunea sa alie-nantă pentru Lesbiaîn deznădejdea lui Attis, înstrăinat de patria lui şi de propriul eu.Poemele mai "lungi" ale lui Catul sunt în mod clar îndatorate callimahismului. Insă s-au detectat reminiscenţe ale lecturilor operelor cândva alcătuite de poeţii greci arhaici în poemele de inspiraţie personală, mai ales în cele dedicate pasiunii pentru Lesbia. Am remarcat că însuşi poetul veronez semnalizează reziduurile artei poetei Safo, dar a fost propusă şi o intertextualitate cu alţi vechi scriitori eleni, Arhiloh din Paros, autor de epigrame şi cântece frivole, Anacreon, care celebrează dragostea şi vinui, Hipponax din Efes, specializat în metru iambic şi în epigrame feroce. După părerea noastră, chiar dacă strigătele de pasiune devorantă, smulse parcă din inima poetului, şi alte accente diverse se mulează în forme convenţionale, ele sunt foarte sincere. Am subliniat de altfel mai sus spontaneitatea de substanţă a lui Catul, care domină structura de adâncime a poemelor lui. Ettore Paratore a reliefat că, în judicioasa reelaborare catuliană, oda safică se converteşte în tipica dramă italică a dragostei fatale. Iar Pierre Grimal a remarcat filiaţiile invectivei catuliene cu atellana şi mimul, cu literatura italică orală. De fapt astfel a deprins Catul să exploateze un vechi filon expresionist. Foarte romane se învederează anxietatea încercată de poet în faţa voluptăţii, teama de o tihnă prelungită, nevoia de a regăsi propriile rădăcini în mica lui patrie veroneză, sentimentul legăturilor familiare Cum am arătat, bogatei palete catuliene, atât de diversificate şi de fapt apte să transmită felurite nuanţe ale emoţiilor umane, îi corespunde o scriitură foarte variată. Există totuşi anumite mărci ale acestei scriituri care se regăsesc aproape în toate poemele.

Scriitura lui Catul În general, Catul evită suprasolicitarea imaginii, încărcarea discursului poetic cu tropi, cu un stil figurat. Chiar în poemele dominate de pasiunea combustivă pentru Lesbia, ca să nu mai menţionăm alte epigrame, cu un caracter personal, inclusiv cele satirizante, vocabularul nu traduce tendinţa spre colorarea imaginii, evită epitetele ornante, atât de frecvent utilizate de Lucreţiu, caută deliberat o simplitate cristalină, chiar sobră uneori, care îl înrudeşte cu aticismul. Fraza lui Catul este simplu construită şi îndeobşte scurtă. Totuşi am observat că poetul veronez nu se teme de un lexic indecent, de trivialisme. El asumă mai ales cadenţele limbajului cotidian, cele ale unei exprimări colocviale, faimosului sermo uulgaris, recurge frecvent la diminutive, la expresii populare, se străduieşte să redea imanentismul programatic al universului său, să ilustreze detaliile cele mai concrete, de regulă emblematice. Desigur însă că, în poemeie mitologizante, de inspiraţie callimahiană, Catul utilizează unele metonimii rafinate, recurge la destul de numeroase interogaţii retorice şi chiar la epitete. Apar cuvinte compuse, forme greceşti ale numelor proprii, o anumită prolixitate. Tradiţia, substanţa temelor alese l-au obligat aşadar pe poet la o scriitură mai alambicată în epitalamuri şi în poemele mitologice. în generai însă Catul a privilegiat concizia

expresivă. Ea nu este rezultatul neglijenţei, incapacităţii de a stiliza expresia, ci dimpotrivă fructul modelării atente, elaborării minuţioase a textului. Spontaneitatea apare la Catul ca rodul unei zămisliri atent dirijate. Dovada cea mai clară a acestui efort de rafinare, care considera simplitatea drept suprema desăvârşire, o aduce versificaţia poemelor. Este Catul un virtuos al metricii? Fără îndoială. Poetul din Verona a practicat numeroşi metri, endecasilabul falecian, însă şi distihul elegiac, ca şi diverse versuri iambice şi trohaice, choliambul, metrul safic şi chiar hexametrul dactilic.

Receptarea Deci acesta este Catul. Poezia sa, în acelaşi timp cristalină şi rafinată, îi asigură actualitatea profundă. Nu trebuie însă uitat că ea a fost elaborată într-un cerc literar antic atât de asemănător cenaclurilor simboliste, dadaiste, suprarealiste, în general moderniste. Căci Catul este de fapt primul poet antic modern şi modernist. Simplitatea şi expresivitatea artei veronezului l-au transformat totdată într-un precursor al poeziei medievale şi renascentiste. De altfel Catul era foarte preţuit şi în antichitate. Chiar Asinius Pollio, care nu-i era favorabil, îl respecta. Poeţii epocii lui August, Tibul, Properţiu, Ovidiu, Horaţiu s-au nutrit din experienţa lui Catul. Vergiliu a contractat o datorie substanţială faţă de Catul şi de neoterici. De fapt, callimahis-mul a marcat profund poezia secolului I e.n., iar un neoterism de factură înnoită va domina poezia secolelor al ll-lea şi al lll-lea e.n. Marjial la admirat fără rezerve pe Catul, încât intertextualitatea între epigramele lui şi cele ale poetului veronez 8-a manifestat ca deosebit de fertilă. Petrarca l-a îndrăgit, iar Renaşterea, atât de carnală, l-a valorificat intens. Poeţii umanismului napolitan au admirat şi imitat epigramele lascive şi de factură parasatirică. L-a celebrat şi Pascoli, iar Panzini a evocat, într-unui dintre romanele sale, universul cel mai intim al poeziei catuliene. Poeţii modernişti au gustat adesea poezia catuliană şi i-au admirat mai ales directeţea. începând din secolul al XlX-lea, exegeza ştiinţifică s-a aplecat cu pasiune asupra operei lui Catul26. în România, s-au publicat foarte numeroase traduceri fragmentare din poemele lui Catul, unele fiind datorate chiar lui George Coşbuc. în 1969, Theodor Naum a publicat tălmăcirea poemelor lui Catul la Editura pentru Literatură Universală.

Concluzii Poezia latină beneficiase de eforturile viguroase ale lui Naevius şi Ennius şi ajunsese să dobândească o notabilă valoare artistică în operele comediografilor, mai ales în piesele lui Plaut. Dar în secolul I î.e.n., datorită lui Lucreţiu şi neoterici-lor, în special lui Catul, ea şi-a realizat în acelaşi timp o deplină maturitate şi a cucerit noi spaţii de dezvoltare, necunoscute antecesorilor. în realitate, Lucreţiu şi neotericii s-au corectat reciproc, şi-au compesat mijloacele specifice de invenţie şi elocuţie artistică. Lucreţiu a oferit literaturii universale probabil cel mai semnificativ poem ştiin-ţrficofilosofic scris vreodată. El a ancorat puternic pe sol roman filosofia materialistă a lui Epicur, utilizând o artă bogată în imagistică abundentă şi suculentă, în trăire fascinantă a situaţiilor, în magie, înzestrată cu efectele cele mai viguroase. Arta sa energică, deşi laborioasă, construită cu o anumită greutate, degajă o putere de seducţie excepţională. Dimpotrivă, neotericii au privilegiat alcătuirea poemelor scurte, uneori artificioase, dar adesea graţioase, proaspete, îndreptate spre expresia sentimentelor personale. Acest intimism a evoluat spre arta variată, îndeobşte simplă, directă, spontană, profund modernă a lui Catul. Poetul din Verona a cucerit noi zone pentru discursul mental roman într-o poezie de considerabilă diversitate tematică, unde alternează trăirea pasiunii

devorante pentru o iubită capricioasă, lirismul miniatural, frivol şi galant, elegia tandră, epigrama caustică, violentă, poemele mitologice savante. Toate premisele poeziei augusteice şi imperiale se vădesc astfel solid statornicite.

i

dadaişti şi "hippies avant la lettre" "o, nenorocire! o sărmană vrabie!", o, factum male! o miselle passer! (3, v. 16)

ii