Caesar [PDF]

Zitiervorschau

Iulius Cezar

Gaius Iulius Cezar ( 13 iulie 100 a.Chr. – 15 martie 44 a. Chr. ) a fost un lider politic și militar roman și una dintre cele mai influente și mai controversate personalități din istorie. Rolul său a fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea democrației Republicii și instaurarea Imperiului Roman. Cezar s-a născut la Roma, într-o binecunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), prezumtiv descinsă din Iulus, fiul prințului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiței Venus. Potrivit unei legende, nașterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puțin probabil, deoarece în acea epocă o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut într-o locuință modestă dintr-o construcție antică (insula) în Suburba, cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Cezar, deși cu descendență patricienă, deciaristocrată, nu era înstărită, după standardele nobilimii romane. Astfel, niciun membru al familiei nu s-a făcut remarcat în societate în timpul copilăriei lui Cezar, deși, în generația tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Mătușa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat și reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogați locuitori ai Romei, influența sa politică contribuind și la îmbunătățirea situației materiale a familiei lui Cezar. Spre sfârșitul vieții lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă, politicienii romani erau, în general, divizați în două partide: Populares, care îl includea pe Marius, și Optimates, din care făcea parte Lucius Cornelius Sulla. O serie de dispute între cele două partide a dus la un război civil, deschizând în final calea lui Sulla către postul de dictator. Datorită legăturii de familie, Cezar era aderent la partidul lui Marius. Nu era doar nepotul lui Marius: era căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius și inamicul declarat al lui Sulla. În anul 85 î.Hr., când Cezar împlinise 15 ani, tatăl i s-a îmbolnăvit și a murit. Cezar a devenit moștenitorul majorității proprietăților și averilor deținute de tatăl său și de Marius. Când Sulla a ieșit învingător din războiul civil și și-a început programul de proscriere, Cezar, în vârstă de 20 de ani, se afla într-o situație dificilă. Sulla i-a ordonat în 82 î.Hr. să divorțeze de Cornelia, dar Cezar a refuzat și a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla i-a grațiat pe Cezar și familia sa și i-a permis să se reîntoarcă la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Sulla a comentat pericolul de a-l fi lăsat în viață pe Cezar. Potrivit lui Suetonius, în momentul revocării exilului lui Cezar, dictatorul ar fi spus: „El, a cărui viață o dorești atât de mult, va deveni, într-o zi, cel care va răsturna partea de nobili a căror cauză o susții alături de mine; căci în acest singur Cezar vei găsi mulți precum Marius―. În ciuda grațierii, Cezar nu a rămas în Roma și a plecat în Asia și Cilicia pentru satisfacerea serviciului militar. Aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai multe operațiuni militare. În 80 î.Hr., încă sub comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asediereaMiletului. În timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă de atâta bravură personală pentru salvarea vieților legionarilor, încât a fost decorat ulterior cu distincția corona civica (coroana de ghindă), unul dintre cele mai

înalte onoruri acordate unui militar fără rang de comandant și purtată în public chiar și în prezența senatorilor Romei; toată lumea era obligată să se oprească și să aplaude prezența purtătorului acestei coroane civice. La Roma, în 78 î.Hr., după moartea lui Sulla, Cezar își face debutul politic în Forul din Roma ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea de orator și pentru atitudinea neînduplecată în procesele împotriva foștilor guvernatori deferiți justiției pentru înșelăciune și corupție. Marele orator Cicero comenta: „Există cineva care are calitatea de a vorbi mai bună decât Cezar?― Țintind către perfecțiune în retorică, Cezar a plecat în 75 î.Hr. pentru studii de filosofie și oratorie în Rodos, unde l-a avut dascăl pe celebrul Apollonius Molo. În drumul spre insulă, Cezar a fost răpit în Marea Mediterană de pirați cilicieni. Când aceștia au cerut o răscumpărare de douăzeci de talanți, Cezar le-a râs în nas, spunând că nu au habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceștia au acceptat și Cezar și-a trimis discipolii în diverse orașe pentru a strânge banii de răscumpărare. În total, a fost reținut treizeci și șase de zile, timp în care i-a amenințat deseori, pe un ton ironic, că îi va crucifica. Ținându-se de cuvânt, imediat după ce a fost răscumpărat și pus în libertate, Cezar a organizat o forță navală care a reușit să prindă pirații și să cucerească fortăreața din insula acestora. Cezar a dispus omorârea piraților prin răstignire, ca avertisment dat tuturor piraților. Dar, întrucât pirații îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca, înainte de crucificare, acestora să le fie fracturate picioarele, pentru a le reduce suferința în timpul supliciului. După întoarcerea la Roma în 73 î.Hr., Cezar a fost ales membru al Colegiului Pontifilor. Revenirea lui Cezar la Roma a avut loc în toiul răscoalei sclavilor conduși de fostul gladiatorSpartacus. Senatul trimisese legiuni după legiuni pentru înfrângerea revoltei, dar forțele lui Spartacus au ieșit învingătoare de fiecare dată. În 72 î.Hr., Adunările romane l-au ales pe Cezar în funcția de tribun militar, aceasta fiind primul său pas în viața politică. În anul 71 î.Hr., Marcus Crassus a devenit coordonatorul acțiunilor întreprinse pentru zdrobirea răsculaților conduși de Spartacus. Cezar a fost unul dintre puținii susținători ai lui Crassus în încercarea de a restabili ordinea în stat. Senatul l-a desemnat pe Crassus pentru această cauză, iar Crassus a format șase legiuni noi, recrutându-l și pe tânărul Cezar pentru a servi ca tribun cu atribuții de avocatură. După câteva înfrângeri, forța lui Crassus l-a învins pe Spartacus în 71 î.Hr.. În timpul petrecut împreună, Cezar și Crassus s-au împrietenit, ceea ce a contribuit ulterior la carierele amândurora. Însă triumful lui Cezar avea să se transforme curând în dezastru. În 69 î.Hr., Cezar a rămas văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un copil, mort și el. În același an o pierde și pe mătușa sa, Iulia, de care era foarte atașat. Aceste două decese l-au lăsat pe Cezar în postura de a crește singur o fiică încă minoră, Iulia Cezaris. Nu exista tradiția ca femeile romane să aibă parte de funeralii publice fastuoase, însă Cezar s-a abătut de la tradiție în această privință. În timpul funeraliilor, Cezar a trimis elogii din Rostra. Funeraliile mătușei Iulia au fost încărcate de conotații politice, Cezar insistând ca masca mortuară să aibă fizionomia lui Marius. Deși Cezar era foarte apropiat de ambele femei (potrivit scrierilor lui Suetonius), aceste cuvântări au fost interpretate de oponenții săi politici ca propagandă vizând alegerea sa în postul de chestor.

Cursus honorum al lui Cezar Adunarea Poporului l-a ales în 69 î.Hr. pe Cezar, la vârsta de treizeci de ani, în funcția de chestor, conform celor prevăzute în cursus honorum. A fost repartizat aleatoriu cu un chestorat în Hispania Ulterior, provincie romană situată în Portugalia de astăzi și sudul Spaniei. Stagiul său de demnitar administrativ și financiar în Hispania a fost în general lipsit de evenimente; în acea perioadă avut loc faimoasa întâlnire cu o statuie a lui Alexandru cel Mare. Se spune că s-ar fi oprit și ar fi plâns la templul lui Hercule din Gades. Fiind întrebat de ce a avut o astfel de reacție, a răspuns simplu: „Crezi că sunt lipsit de motive pentru a plânge, când cred că la vârsta mea Alexandru cucerise atât de multe națiuni, iar eu nu am realizat nimic memorabil în tot acest timp?“. Cezar a fost eliberat curând din funcția de chestor și i s-a permis reîntoarcerea la Roma. În ciuda durerii de a-și fi pierdut soția, despre care toate relatările sugerează că ar fi iubit-o foarte mult, Cezar s-a recăsătorit în 67 î.Hr., din interes politic. Însă, de această dată, a ales o unire ciudată. Noua lui soție, Pompeia, era nepoata lui Sulla și fiica lui Quintus Pompei. Deși părea a se fi alăturat senatorilor optimați, celelalte acțiuni ale lui Cezar aveau puțin de-a face cu politica conservatoare și și-a continuat drumul spre sprijinirea politicii grupului numitpopulares. Caesar a sprijinit Lex Gabinia, care îi oferea lui Pompei puteri nelimitate în soluționarea problemelor cu pirații cilicieni. Mai târziu, în fața asprei rezistențe a optimaților, Caesar a sprijinit Lex Manilia, care îi oferea lui Pompei comanda militară unică a forțelor romane din est în războaiele împotriva lui Mithridate al VI-lea Eupator. Buna relație întreținută cu marele general Pompei i-a fost de folos lui Caesar în privința carierei sale politice. Rivalitatea dintre Pompei și Crassus, mentorul lui Caesar, părea a nu fi avut efect asupra lui Caesar. Crassus a continuat să preia și în anii următori plata marilor datorii făcute de Caesar. Pe lângă sprijinul pentru legile legate de comanda lui Pompei Caesar servit drept curator al Drumului Appian (Via Appia). Întreținerea acestui drum, ce se întindea de la Roma laCumae și trecea dincolo de călcâiul "cizmei" peninsulei Italia, avea importanță majoră, iar postul de curator era o demnitate înaltă. Deși pe plan personal necesita costuri enorme, poziția oferea mare prestigiu unui senator tânăr. Sprijinul acordat de Crassus a făcut întreaga sarcină realizabilă pentru Caesar În acest timp, Caesar și-a continuat cariera judiciară până în clipa alegerii sale, în 65 î.Hr., ca edil (curule aedile), alături de Bibulus, un tânăr rival, membru al facțiunii optimaților. Poziția de magistrat a fost următorul pas în cursus honorum, ea dovedindu-se o mare oportunitate pentru maestrul publicului roman. Edilii curule erau responsabili de astfel de îndatoriri publice precum construirea și îngrijirea templelor, clădirilor publice, traficului și alte aspecte ale vieții cotidiene din Roma; poate că mai presus de toate, edilii se îngrijeau de organizarea jocurilor publice cu ocazia sărbătorilor statului și de administrarea Circului Maximus. Caesar s-a tot împrumutat, în acea perioadă, până în prag de faliment, însă și-a mărit ireversibil popularitatea printre oamenii de rând. Jocurile organizate de el erau spectaculoase și proiectele de construcție propuse de el ambițioase. Într-un spectacol organizat în onoarea tatălui său, Caesar a înfățișat 320 de perechi de gladiatori în armuri de argint, ceea ce a costat enorm de mult. Caesar și-a împins agenda mai departe prin ridicarea unor statui ale lui Marius. Senatul s-a simțit ultragiat, dar popularitatea lui Caesar îl făcea aproape intangibil. Senatorii puteau încerca

să-i blocheze traseul politic prin alte mijloace. Caesar ar fi putut fi nominalizat să preia conducerea pentru reprimarea unei răscoale în Egipt, dar nu a putut să aibă destul sprijin pentru a obține acel post. Caesar și-a încheiat anul ca edil în glorie, însă dând faliment. Datoriile sale atingeau mai multe sute de talanți de aur (sumă echivalentă cu câteva milioane deeuro la cursul valutar actual), amenințându-i viitorul carierei. Coedilul său, Bibulus, a fost atât de lipsit de spectaculozitate, în comparație, încât avea să-și declare mai târziu frustrarea că, în întreaga perioada ca edil, meritele i-au fost atribuite exclusiv lui Cezar, în loc de a fi împărțit elogiile cu Bibulus. Succesul în demnitatea de edil i-a fost lui Cezar de mare folos la alegerea sa ca Pontifex Maximus (mare preot) în 63 î.Hr., ca urmare a morții predecesorului său, Quintus Caecilius Metellus Pius. Poziția însemna ocuparea unei noi case — Domus Publica (casa publică) — în For, și implica răspunderea pentru toate atribuțiile religioase romane și patronatulpreoteselor virgine ale zeiței Vesta. Pentru Caesar, numirea însemna și ușurarea datoriilor sale; totodată îi conferea o putere considerabilă. Deși în termeni tehnici pontificiatul nu reprezenta o poziție politică, oferea și avantaje considerabile în relația cu Senatul și la modificările legislative. Debutul ca pontifex a fost marcat, însă, de un scandal. În urma morții soției sale, Cornelia, Caesar s-a căsătorit în 67 î.Hr. cu Pompeia, o nepoată a lui Sulla. Ca soție de pontifex șimatroană (în latină "femeie măritată") importantă, Pompeia era responsabilă cu organizarea festivalului Bona Dea, din luna decembrie, un ritual destinat exclusiv femeilor și considerat sacru. Însă Publius Clodius Pulcher a reușit să pătrundă în casa în care se desfășura acesta, deghizat în femeie. Acest fapt a fost considerat sacrilegiu absolut, din care cauză Pompeia a primit o scrisoare de divorț. Însuși Caesar a recunoscut că Pompeia ar fi putut fi inocentă, dar a afirmat: „Soția lui Caesar, ca și întreaga familie a lui Caesar, trebuie să fie deasupra suspiciunilor.― 63 î.Hr. a fost un an dificil, nu doar pentru Caesar, ci și pentru Republica Romană. Caesar a candidat și a câștigat alegerile pentru postul de pretor urban, în anul 62 î.Hr.. Înainte să se fi instalat în noul său post, s-a declanșat Conspirația lui Catilina, care l-a pus pe Caesar din nou în conflict direct cu optimații. Lucius Sergius Catilina, de două ori candidat la postul deconsul, se confrunta cu acuzații de planificare a răsturnării republicii prin rebeliune armată. Vina lui Catilina era însă controversată. La alegerile de al finele anului 63 î.Hr., Marcus Tullius Cicero l-a înfrânt pe Catilina în cursa electorală consulară. La puțin timp după aceasta, Crassus a primit scrisori anonime care îl informau că diverși senatori trebuiau să plece din Roma pentru a evita masacrarea liderilor guvernamentali. Crassus i-a dus scrisorile lui Cicero, care a prezentat conspirația Senatului. Mulți dintre membrii acestuia nu i-au dat crezare, fiind convinși că Cicero a fabricat întreaga poveste pentru câștig politic. Elocvența oratorică a lui Cicero, însă, a convins Senatul că acest complot necesita măsuri extreme. Senatus consultum ultimum i-a acordat lui Cicero autoritatea de a se ocupa de conspiratori. Catilina, printre alții, a devenit prima țintă. Ca răspuns, acesta a decis să fugă din Roma, dar nu înainte de a se fi implicat într-un complot pentru asasinarea lui Cicero. Complotul a eșuat, iar Catalina a plecat pentru a se alătura rebeliunii din provincia Etruria. Au fost condamnați la moarte și executați, fără proces, cinci romani notabili, aliații lui Catilina. Alternativa ar fi fost exilul, încarcerarea înainte de proces nemaifiind folosită; însă, dacă ar fi fost exilați, cei condamnați s-ar fi pus în fruntea armatelor lui Catilina, în Etruria. Senatul a

dezbătut această temă, iar Caesar s-a numărat printre puținii care s-au pronunțat împotriva pedepsei capitale. Implicarea în afacerea lui Catilina nu i-a cauzat lui Cezar nici un dezavantaj de durată. În anii următori, Caesar a început un mandat ca pretor urban. Din această poziție de elită și-a promovat încă o dată politica populares. A cerut un cont destinat restaurării capitalei, pe care optimații i l-au refuzat. Fără succes în această încercare, Caesar i-a întărit coaliția cu Pompei, care urma să se întoarcă curând la Roma din campaniile sale în est. Întoarcerea lui Pompei i-a neliniștit pe optimați, care se temeau de un marș în stilul lui Sulla asupra Romei și de instaurarea dictaturii. Aveau nevoie să prezinte orașul și împrejurimile sale ca mediu stabil, lipsit de nevoia „ordinii restauratoare― a lui Pompei. Aliatul lui Pompei, Caecilius Metellus Nepos, însă, a adus problema în fața Senatului, cerând ca lui Pompei să-i fie permisă venirea în Italia și restaurarea. Cezar i-a sprijinit pe Nepos și Pompei, dar Cato a zădărnicit moțiunea. Nepos a fugit din Roma pentru a i se alătura lui Pompei, iar Caesar a fost înlăturat din funcția de pretor. Când mulțimea venită în sprijinul lui Caesar a amenințat violent, el a fost repus în funcție. Caesar a potolit mulțimea înainte de a se recurge la violență. Spre finalul mandatului de pretor, Caesar a fost acuzat de delapidare și urma să fie dat în judecată pentru deturnarea fondurilor administrate. Crassus i-a sărit din nou în ajutor, achitând un sfert din totalul de 20 milioane de dinari. În cele din urmă, până în 61 î.Hr., Caesar a fost desemnat ca guvernator propretor al Lusitaniei, provincia unde fusese anterior chestor. Odată cu această numire, creditorii săi s-au retras, permițându-i un statut chiar profitabil. Părăsirea Romei înainte de a o fi preluat în mod oficial a dovedit că Cezar nu voia să-și asume niciun risc. Caesar și personalul său au călărit în forță, ajungând la Rhone în doar opt zile, iar el a întrevăzut viitoarea sa abilitate de a organiza deplasarea la viteze mari a unor unități de armată. În drumul lor, mai mulți membri din anturajului au notat barbaricul și, în viziunea lor, mizerabilul standard de trai al satelor. Caesar, demonstrându-și ambiția, a replicat: „Din partea mea, aș prefera să fiu primul om între acești inși, decât al doilea în Roma‖. În timpul mandatului de guvernator, Caesar și-a întărit relația cu popoarele celtice, ceea ce s-a dovedit a fi fost un factor important în planurile sale de mai târziu. Odată sosit în Hispania, Caesar și-a făcut o reputație deosebită în postura de comandant militar. Între 61 î.Hr. și 60 î.Hr., a câștigat bătălii importante împotriva triburilor galiciene șilusitane. În timpul uneia dintre victorii, oamenii săi l-au aclamat ca imperator pe câmpul de luptă, ceea ce reprezenta aprecierea de maximă importanță pentru a fi un triumf roman eligibil. Caesar se afla în fața unei dileme. Dorea să candideze pentru postul de consul în 59 î.Hr. și pentru aceasta trebuia să fie prezent în Roma, dar voia să primească totodată onorul pentru un triumf. Optimații au folosit această dilemă împotriva sa, forțându-l să aștepte la porțile orașului, așa cum era obiceiul, până când avea să i se confirme triumful. Întârzierea avea să îl coste pe Caesar ocazia de a candida în alegerile pentru postul de consul și l-a pus în fața unei decizii fatale. În vara anului 60 î.Hr., Caesar a intrat în Roma pentru a candida la cea mai înaltă funcție din Republica Romană.

Primul triumvirat În 60 î.Hr., decizia lui Cezar de a își abține candidatura pentru un posibil triumf (datorat realizărilor sale în Hispania) l-a pus în poziția de a candida pentru consul. Deși Cezar dispunea de o popularitate copleșitoare printre membrii adunărilor cetățenești, a fost nevoit să manipuleze alianțe formidabile în Senatul roman pentru a-și putea asigura alegerea. Având deja o prietenie solidă cu fabulos de bogatul Marcus Licinius Crassus, l-a abordat pe adversarul acestuia, Pompei cel Mare, propunându-i o coaliție. Pompei era deja frustrat din cauza incapacității sale de a obține reforma teritorială pentru veteranii săi din est, iar Cezar a aplanat sclipitor orice diferende existente pe atunci între cei doi puternici lideri. Alianța (cunoscută astăzi sub numele de Primul Triumvirat) a fost formată la finele anului 60 î.Hr., și a rămas secretă, în mod remarcabil, o bună perioadă de timp. Pompei și Crassus au căzut de acord să își folosească averile și puterea pentru a securiza candidatura lui Cezar la consulat, iar în schimb, Cezar avea să influențeze agendele politice ale celor doi. Cezar și Crassus, care erau deja buni prieteni de un deceniu încoace, și-au consolidat alianța cu Pompei, oferindu-i acestuia în căsătorie pe fiica lui Cezar, Iulia Cezaris. Alianța combina enorma popularitate a lui Cezar în rândul plebeilor și reputația sa, cu fantastica avere și influența asupra plutocrației marilor comiși de care dispunea Crassus, alături de reputația militară, averea și influența senatorială ale lui Pompei. Cu ajutorul acestora, Cezar a câșigat cu ușurință poziția de consul, însă Optimații au reușit alegerea fostului co-edil a lui Cezar, Marcus Calpurnius Bibulus, în poziția de consul junior. Odată instalat în funcție, în 59 î.Hr., primul obiectiv din agenda lui Cezar l-a reprezentat crearea unei legi care stipula ca toate dezbaterile și procedurile din cadrul Senatului să fie făcute publice. După aceasta, și-a respectat acordul făcut cu Pompei. Terenuri din părți nepopulate ale Italiei aveau să fie restituite și oferite veteranilor lui Pompei. Astfel, Cezar nu ameliora doar problema mulțimii șomere din Roma, ci satisfăcea și doleanțele legiunilor lui Pompei. Însă Cato cel Tânăr, alături de facțiunea Optimaților, s-a opus conceptului, din simplul motiv că era o idee a lui Cezar. Consulul a mustrat Senatul și a dus problema direct în fața poporului. În timp ce vorbea în fața unei Adunări cetățenești, Cezar și-a întrebat co-consulul, Bibulus, despre sentimentele sale privind o astfel de reglementare legislativă. Răspunsul acestuia a fost unul simplu: legea nu putea fi acceptată, chiar dacă toată lumea ar fi dorit acest lucru. În acest moment, așa-numitul prim triumvirat a fost făcut public, iar Pompei și Crassus au aprobat cu ardoare măsura de urgență. Legea a fost sprijinită de copleșitoarea reacție a publicului, și Bibulus s-a retras către casa sa, în dizgrație. Bibulus și-a petrecut restul timpului din anul său consular încercând a folosi semne religioase pentru a dovedi că legile lui Cezar erau nule și lipsite de valoare, într-o încercare de a împotmoli sistemul politic. În schimb, i-a acordat involuntar autonomie completă lui Cezar pentru a face posibil aproape orice își propunea. După retragerea lui Bibulus, anul consular al celor doi avea să fie numit, în glumă: anul lui „Iulius și Cezar‖. Cezar a primit proconsulatul Galiei Cisalpine și al Illyriei, oferindu-i-se oportunitatea de a își egala victoriile politice cu gloriile militare. Acest post, cu o durată de cinci ani, fără precedent

într-un domeniu relativ sigur, era un semn evident al ambiției lui Cezar pentru cuceriri externe. Viitoarele campanii conduse de Cezar erau, din acest moment, la propria sa discreție. Ca un plus de noroc, guvernatorul Galiei Narbonensis murise, provincia fiindu-i, de asemenea, încredințată lui Cezar. Pe la 59 î.Hr., Cezar dispunea de sprijinul poporului, alături de cei mai puternici doi oameni din Roma (cu excepția sa), și de oportunitatea de a avea glorie infinită în Galia. La vârsta de patruzeci de ani, deși deținea cel mai înalt post din Roma și continua să își înfrângă adversarii la fiecare întoarcere, adevărata sa grandoare avea să vină mai târziu. Mărșăluind cu rapiditate prin siguranța relativă a provinciilor aflate în subordinea sa, pentru a își invoca imperiumul și a evita judecata, Cezar avea să modifice platforma geopolitică a lumii antice.

Războaiele galice

Gaius Iulius Cezar și-a însușit controlul oficial asupra provinciilor Illyria, Galia Cisalpină și Galia Transalpină în 59 î.Hr. Dincolo de provincia Galiei Transalpine se găsea un teritoriu vast, echivalând cu Franța de astăzi, numit Galia Comata, unde existau confederații independente de triburi celtice, ce mențineau diferite relații cu Roma. Dar, imediat după ce el șia ocupat poziția, un trib celtic ce trăia pe teritoriul Elveției contemporane, helveții, a plănuit să migreze din regiunea alpină către vestul Franței de astăzi. Însă, pentru a putea realiza o astfel de migrare, helveții ar fi trebuit nu doar să mărșăluiască prin teritorii aflate sub control roman, ci să străbată și teritoriul tribului Aedui, aliat cu romanii. Alți celți de origine galică și alte persoane din provincia Galia Narbonensis se temeau ca helveții să nu vandalizeze totul în calea lor până la destinația finală. Fără a pierde timp, Cezar s-a opus ideii și a recrutat în grabă două noi legiuni. Mai multe alte triburi s-au alăturat mișcării helveților, ei devenind cu timpul cel mai mare și cel mai puternic trib din Galia. În total, conform scrierilor lui Cezar, se adunaseră aproape 370.000 de persoane, din care 260.000 erau femei, copii și alte tipuri de non-combatanți. După ce au pornit la drum, fără a ține seamă de obiecția lui Cezar, trupele aveau să se întâlnească, inevitabil. După mai multe încăierări, Cezar a cucerit partea muntoasă cu cele șase legiuni ale sale, momind adversarul într-o bătălie neechilibrată. În apropiere de capitala tribului Aedui, Cezar a strivit helveții, măcelărindu-i, indiferent de statutul de combatant al adversarului. Conform lui Cezar, dintre cei 370.000 de inamici mobilizați, doar 130.000 au supraviețuit bătăliei. În următoarele zile a ordonat trupelor să urmărească ce mai rămăsese din armata adversă; se pare că au fost uciși încă 20.000 de oameni. Aproape în același timp, la sfârșitul lui 59 î.Hr., liderul germanic Ariovistus, căpetenie a tribului Suebi, a condus o invazie a Galiei prin atacuri asupra regiunii granițelor, însă Cezar a înăbușit situația la acel moment, aranjând o alianță cu germanii, la începutul anului 58 î.Hr. A forțat retragerea germanilor înapoi în est, de-a lungul Rinului și a folosit pretextul „apărării aliaților Romei‖ pentru a-și continua cuceririle în nord. În primăvara anului 57 î.Hr., Cezar se afla în Galia Cisalpină, îngrijindu-se de administrația guvernământului său. În ciuda grandioaselor mulțumiri oferite de diverse triburi galice,

nemulțumirea creștea. Cezar a auzit un zvon despre formarea unei confederații a triburilor galice sub stăpânire belgică, pentru a se opune prezenței romane în Galia. Cezar s-a întors în grabă la legiunile sale, formând două noi astfel de legiuni, alcătuite majoritar din „cetățeni‖ galici, numărul total al acestora ridicându-se acum la opt. La sosirea lui Cezar, probabil în iulie 57 î.Hr., zvonurile opoziției galice se adeveriseră. Cezar s-a mișcat cu rapiditate, surprinzând triburile galice înainte ca acestea să se fi alăturat opoziției și transformându-le în aliați. Ca represalii, triburile belgice au început atacul. Cu cele opt legiuni, romanii au spulberat atacul printr-o bătălie dificilă. Pentru Cezar, victoria avea o dublă conotație: nu doar o victorie armată, ci și una politică, însoțită de o propagandă solitară, de asemenea. Protejându-și „aliații‖ de agresiuni externe, el putea acum securiza cu ușurință legalitățile necesare împotriva triburilor belgice. Deși ar fi reprezentat încă o campanie dificilă, acesta era exact genul de șansă pe care Cezar și-l dorea. A continuat spre nord, cucerind tot ce-i stătea în cale, fie prin politică, fie pe calea armată. La începutul campaniei din anul 56 î.Hr., Cezar considera că Galia nu era încă pregătită pentru ocupația romană. Cezar și-a trimis generalii în fiecare colț al Galiei, pentru a înăbuși orice rezistență în calea lor. Publius Crassus, fiul lui Marcus Crassus, a fost trimis în Aquitania cu douăsprezece cohorte legionare, pentru a subjuga triburile de acolo. Cu ajutorul trupelor auxiliare galice, Crassus a adus cu rapiditate controlul roman până în cea mai vestică porțiune a Galiei. Decimus Brutus, tânărul viitor asasin al lui Cezar, a fost trimis în nord, către Britania de astăzi, pentru a construi o flotă printre veneți. Veneții controlau căile navigabile cu o formidabilă flotă proprie, sprijiniți însă și de celții britanici. Inițial vasele galice le-au depășit pe cele romane, Brutus neputând împiedica operațiunile veneților. Dar ingeniozitatea romană a intrat în acțiune, și aceștia au început să folosească cârlige lansate de arcași pentru a cuceri vasele veneților. În scurt timp, veneții au fost complet învinși, și ca multe triburi înaintea lor, vânduți ca sclavi. În total, zeci de triburi au fost forțate să capituleze în fața dominației romane și sute de mii de prizonieri au fost trimiși înapoi la Roma, ca sclavi. Odată cu înfrângerea rezistenței galice, Cezar și-a îndreptat atenția dincolo Canalul Mânecii. Totuși, cucerirea nu era atât de completă pe cât părea. Cezar a fost nevoit să se confrunte mai întâi cu alte incursiuni germanice, înainte de a putea traversa către insulă. Și, în ciuda încrederii sale, triburile galice nu erau nici pe departe atât de subjugate pe cât credea el. Pentru moment, însă, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină pentru a se ocupa de problemele politice din Roma.

Germania, Britania și Vercingetorix Până în anul 56 î.Hr., pe măsură ce Cezar împingea controlul roman în întreaga provincie galică, situația politică din Roma era pe cale de a se destrăma. Aflat în mijlocul planificării următoarelor acțiuni în Galia, Britania și Germania, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină, știind că trebuie să se afirme din nou sprijinul întru Senatul Roman. Pompei se afla în Italia nordică, îngrijindu-se de îndatoririle sale în cadrul comisiei grânelor, iar Crassus a mers

la Ravenna pentru a se întâlni cu Cezar. Cezar, însă, i-a chemat pe ambii la Lucca pentru o conferință, iar celor trei triumviri li s-au alăturat până la 200 de senatori. Deși sprijinul în Roma era deslușit, această întâlnire a fost menită scopurilor triumviratului, aceasta dovedindu-se o mult mai mare coaliție decât doar a trei persoane. Însă Cezar avea nevoie ca Pompei și Crassus să se înțeleagă pentru a putea menține întreaga înțelegere. Comanda lui Cezar trebuia prelungită, pentru a fi asigurat împotriva judecății. Acordul asupra căruia s-a înțeles i-ar fi acordat lui Cezar prelungirea de care avea nevoie, în timp ce Pompei și Crassus aveau posibilitatea de a accede la putere. Pompei și Crassus aveau să fie aleși consuli simultan pentru anul 55 î.Hr., lui Pompei încredințându-i-se regiunea Hispania, iar Crassus primind Siria. Pompei, gelos asupra creșterii pe care o înregistra armata lui Cezar, dorea securitatea unei domnii provinciale cu ajutorul legiunilor, iar Crassus dorea oportunitatea gloriei militare către est, în Parthia. După soluționarea problemelor, Crassus și Pompei s-au întors la Roma pentru a participa la alegerile din 55 î.Hr.. În ciuda înverșunatei rezistențe din partea Optimaților, inclusiv o întârziere în alegeri, statutul de consuli al celor doi a fost confirmat până la urmă. Cezar nu și-a asumat nici un risc, însă, și a trimis nunțiul său, Publius Crassus, înapoi la Roma alături de 1.000 de oameni pentru a „păstra ordinea‖. Prezența acestor oameni, alături de popularitatea lui Crassus și Pompei au reușit cu greu sa stabilizeze situația. Cezar s-a întors în grabă în Galia pentru a pune pe picioare prima invazie romană în Britania. Înainte ca Cezar să-și poată concentra atenția asupra Britaniei, o invazie germanică de-a lungul Rinului, în teritoriul ubian i-a întors atenția asupra Germaniei. Invadatorii au trimis ambasadori către Cezar spunând că doreau pace, însă Cezar le-a cerut mutarea de pe teritoriul Galiei și a ordonat mobilizarea legiunilor sale pentru a înfăptui acest lucru. Înainte ca Cezar să pornească atacurile, cavaleria sa a fost atacată prin surprindere, 78 de romani fiind uciși în luptă. Un asalt la scală majoră a fost lansat apoi asupra taberei germanice și, conform lui Cezar, 430.000 oameni germani rămași fără lider, femei și copii au fost adunați laolaltă. Romanii au măcelărit fără discriminare, trimițând masa de persoane către Rin, unde mulți alții au sucombat înecându-se. Nu se știe care a fost numărul victimelor până la final, însă Cezar a pretins că nu a pierdut nici măcar un soldat.

Războiul civil

În anul 50 î.Hr., Senatul condus de Pompei i-a ordonat lui Cezar să se întoarcă la Roma și să-și demobilizeze armata pentru cǎ termenul său ca proconsul se încheiase. În plus, Senatul îi interzice lui Cezar să candideze pentru un consulat secund în absența sa. Cezar a crezut că va fi judecat și marginalizat politic dacă ar fi intrat în Roma fără imunitatea pe care i-o conferea poziția de consul sau fără puterea armatei sale. Pompei l-a acuzat pe Cezar de insubordonare și trădare. Pe 10 ianuarie 49 î.Hr. Cezar traversează Rubiconul (granița Italiei) și atacă republica

romană cu gândul de a se instala dictator. Istoricii se contrazic în privința spuselor lui Cezar la traversarea Rubiconului. Acesta ar fi spus „Alea iacta est” („Zarurile sunt aruncate”), sau „Fie ca zarurile să zboare la înălțime!” (un citat al poetului Menander). Această controversă minoră apare ocazional în literatura modernă când un autor atribuie citatul mai puțin popular al lui Menander lui Cezar. Optimații, inclusiv Metellus Scipio și Cato cel Tânăr, au fugit către sud, neștiind că Cezar este însoțit doar de Legiunea a X-a. Cezar l-a urmărit pe Pompei până la Brundisium, sperând să restaureze alianța lor anterioară de zece ani. Pompei l-a evitat, însă, iar Cezar a făcut un uimitor marș de 27 de zile către Spania, unde i-a înfrânt pe locotenenții lui Pompei. Apoi s-a întors la est, pentru a-l provoca pe Pompei în Grecia, acolo unde pe 10 iulie 48 î.Hr. la Dyrrhacium Cezar abia a evitat o înfrângere catastrofală. L-a înfrânt decisiv pe Pompei, în ciuda avantajului numeric al acestuia (aproape dublul infanteriei și cavalerie suplimentară) la Pharsalus într-o luptă violentă și de scurtă durată în anul 48 î.Hr.. Pompei a fugit către Egipt, acolo unde a fost ucis de către un ofițer în serviciul regelui Ptolemeu al XIII-a. În Roma, Cezar este numit dictator, avându-l pe Marc Antoniu ca prim locotenent; Cezar a demisionat din postul de dictator după unsprezece zile și a fost ales pentru a doua oară consul, alături de Publius Servilius Vatia Isauricus. L-a urmărit pe Pompei înAlexandria, unde își instalează tabăra armatei sale și devine implicat în războiul civil alexandrin dintre Ptolemeu și sora, soția și regina alături de care conducea, faraonul Cleopatra a VII-a. Poate că alianța lui Cezar cu Cleopatra a fost un rezultat al rolului pe care Ptolemeu l-a avut în uciderea lui Pompei; se relatează că Cezar ar fi plâns la vederea capului lui Pompei, care i-a fost oferit de către șambelanul lui Ptolemeu, Pothinus, ca dar. În orice circumstanțe, Cezar înfrânge forțele lui Ptolemeu și o instalează pe Cleopatra ca domnitor, alături de care își va crește singurul său fiu biologic despre care se știe, Ptolemeu al XV-a Cezar, cunoscut mai bine sub numele de „Caesarion‖. Cezar și Cleopatra nu s-au căsătorit niciodată. După ce a petrecut primele luni ale anului 47 î.Hr. în Egipt, Cezar merge către Orientul Mijlociu, unde îl anihilează pe regele Farnace al II-lea al Pontului în Bătălia de la Zela; bătălia sa a fost atât de concretă și completă încât a comemorată în cuvintele Veni, vidi, vici („Am venit, am văzut, am cucerit”). După aceasta a pornit către Africa pentru a rezolva problema restului de suporteri senatoriali ai lui Ptolemeu. A câștigat cu rapiditate o victorie semnificativă la Thapsus în 46 î.Hr. în fața forțelor lui Metellus Scipio (care moare în bătălie) și lui Cato cel Tânăr (care se sinucide). Totuși, fii lui Pompei, Gnaeus Pompeius și Sextus Pompeius, alături de Titus Labienus, fostul nunțiu propraetorian al lui Cezar (legatus propraetore) și al doilea în comandă în Războiul Galic, supraviețuiesc bătăliilor din Spania. Cezar a pus sub urmărire și a înfrânt ultimele rămășițe ale opozanților în Bătălia de la Munda în martie 45 î.Hr.. În tot acest timp, Cezar a fost ales pentru al treilea și al patrulea său mandat în poziția de consul în anii 46 î.Hr. (alături de Marcus Aemilius Lepidus) și 45 î.Hr. (fără partener).

După război Cezar se întoarce în Italia în luna septembrie a anului 45 î.Hr.. Își completează testamentul printre primele sale sarcini, numindu-l pe Octavian ca unic succesor. Senatul deja începuse să-i ofere onoruri chiar și în absența sa. Deși Cezar nu și-a proscris inamicii, ci iertându-i aproape pe fiecare dintre aceștia, părea a fi o rezistență deschisă extrem de redusă. Mari jocuri și festivități s-au ținut pe 21 aprilie pentru a onora marea victorie a lui Cezar. Odată cu jocurile, Cezar a fost onorat cu dreptul de a purta îmbrăcăminte triumfală, inclusiv o robă de culoare roșu închis (evocatoare a regilor Romei) și coroana de lauri la toate ocaziile publice. O mare moșie era construită pe seama Romei pentru uzul exclusiv al lui Cezar. Titlul deimperator a devenit unul legal, pe care avea să-l folosească tot restul vieții sale. O statuie de fildeș asemănându-l avea să fie cărată la toate procesiunile religioase publice. O altă statuie a lui Cezar a fost plasată în templul lui Quirinus cu inscripția Zeului Invincibil. Cum Quirinus era asemănarea deificată a orașului și fondatorului acestuia și prim rege, Romulus, acest act l-a identificat pe Cezar nu doar pe aceeași scară cu zeii, dar și cu regii antici. O a treia statuie a fost ridicată pe capitoliul de lângă cele ale celor șapte regi romani și a aceea a lui Lucius Junius Brutus, omul care a condus revolta ce a dus la eliminarea regilor. Însă în alte comportamente scandaloase, Cezar a bătut monezi cu asemănarea sa. Pentru prima dată în istoria Romei un roman în viață figura pe o monedă. Când Cezar s-a întors la Roma în octombrie 45 î.Hr., a cedat al patrulea consulat (pe care îl condusese fără partener) și i-a plasat pe Quintus Fabius Maximus și Gaius Trebonius în locul său. Acest lucru a iritat Senatul pentru că Cezar nu a ținut seama deloc de sistemul republican de alegere și a acționat astfel dupǎ propriul său capriciu. Sărbătorește un al patrulea triumf, de data aceasta pentru onorarea victoriei din Spania. Senatul a continuat să-i acorde alte onoruri. Un templu lui Libertas avea să fie construit în onoarea sa, iar el a primit titlul deLiberator. Este ales consul pe viață și îi este permis să ocupe orice oficiu dorește, inclusiv cele în general rezervate plebeilor. Roma părea dispusă să-i acorde lui Cezar dreptul neprecedat de a fi singurul roman care deține imperium. Cu aceasta, doar Cezar ar fi imun de la judecata legală și ar dispune tehnic de comanda suprema asupra tuturor legiunilor romane. Alte onoruri au continuat, inclusiv dreptul de a desemna jumătate dintre toți magistrații, poziții care până atunci se completau prin vot. De asemenea, el a numit magistrați pentru toate îndatoririle provinciale, un proces până atunci făcut prin alegerea aleatorie sau prin acordul Senatului. Luna nașterii sale, Quintilis, a fost numită iulie (după latinul Iulius) în onoarea sa și ziua în care s-a născut, 13 iulie, a fost recunoscută ca sărbătoare națională. Chiar și un clan din adunarea poporului avea să-i poarte numele. Un templu și clasa religioasă a acestuia,Flamen maior, avea să fie ridicat și dedicat în onoarea familiei sale. Cezar, însă, a avut și o agendă reformatoare, privind totodată și variate probleme pe teme sociale. A aprobat o lege ce stipula că cetățenilor romani cu vârste între 20 și 40 de ani le era interzisă părăsirea Italiei pentru mai mult de 3 ani, exceptându-i pe cei aflați în serviciu militar. Teoretic, aceasta ar fi ajutat la conservarea continuei operații a fermelor locale și afacerilor și ar fi prevenit corupția peste hotare. Dacă un membru al elitei sociale ar fi făcut rău sau ar fi omorât

un membru al clasei inferioare, atunci întreaga sa avere avea să fie confiscată. Cezar a demonstrat că încă avea cel mai bun interes al statului în suflet, deși considera că era unica persoană capabilă de a-l conduce. O anulare generală a unei pătrimi din toate datoriile a ușurat foarte tare publicul și a ajutat la chiar o mai mare îndrăgire a sa în rândurile populației de rând. Cezar a regulat foarte strâns achiziționarea grânelor subvenționate de către stat, prostituatelor și a interzis celor ce își permiteau aprovizionarea privată cu grâne de la cumpărarea sa din partea statului. A făcut planuri pentru distribuirea pământurilor pentru veteranii săi și pentru așezămintele coloniilor veterane în întreaga lume romană. Una dintre cele mai importante reforme a venit după alegerea sa pe viață ca Pontifex Maximus. Cezar a ordonat o revizie completă a calendarului roman, stabilind unul de 365 de zile cu un salt la fiecare patru ani (acest calendar iulian a fost modificat ulterior de către Papa Grigore al XIII-lea în 1582, devenind astăzi calendarul modern). Ca un rezultat al acestei reforme, anul 46 î.Hr. era de fapt cu 445 de zile mai lung pentru a-l aduce în ordine. Adițional, s-au desfășurat mari lucrări publice. Roma era im oraș de mare întindere urbană și arhitectură de cărămidă neimpresionantă și avea nevoie disperată de o renovare. O nouăRostra de marmură, terenuri pentru cai și noi piețe au fost construite. O librărie publică sub tutela marelui învățat Varro era, de asemenea, sub construcție. Casa Senatului, Curia Hostilia, ce fusese reparată de curând, a fost abandonată pentru un nou proiect de marmură care avea să fie numit Curia Iulia. Granița sacră -- Pomerium -- a orașului a fost extinsă permițând creșterea adițională. Plutarh relatează că la un anumit moment, Cezar a informat Senatul că era un homosexual și că onorurile sale au fost acordate mai mult din nevoia de reducere, decât de augmentare, dar și-a retras această poziție pentru a nu părea nerecunoscător. I-a fost acordat titlul de Pater Patriae („Părintele Patriei”). A fost numit dictator pentru a treia oară și apoi nominalizat pentru nouă termene consecutive de un an ca dictator, făcându-l dictator efectiv pentru zece ani. De asemenea, a primit și autoritate cenzorială ca prefect al moralei (praefectus morum) timp de trei ani. La începutul anului 44 î.Hr., onorurile oferite lui Cezar au continuat și riftul ulterior între el și aristrocrați s-a adâncit. Fusese numit Dictator Perpetuus, devenind astfel dictator pentru întreaga sa viață. Acest titlu începuse să apară până și pe monedele care purtau asemănarea lui Cezar, plasându-l deasupra tuturor celorlalți din Roma. Unii dintre populație au început chiar să facă referire la persoana sa ca „Rex‖ (latinul pentru rege), dar Cezar a refuzat acceptarea acestui titlu. La noul templu al lui Cezar pentru Venus, o delegație senatorială a mers să-l consulte, iar Cezar a refuzat să se oprească și să-i onoreze la venirea lor. Deși evenimentul este umbrit de către câteva alte versiuni diferite ale poveștii, este evident faptul că senatorii prezenți acolo s-au simțit adânc insultați. În încercarea de a rectifica situația, ceva mai târziu Cezar și-a expus gâtul prietenilor săi, spunând că este pregătit să i-l ofere oricui care ar aduce asupra lui o lovitură de sabie. Pare-se aceasta a calmat cel puțin situația, dar paguba fusese deja realizată. Semințele conspirației începuseră să crească.

Asasinatul Spaima că Cezar va lichida democrația și se va proclama rege s-a amplificat atunci când cineva a așezat o diademă pe statuia acestuia de pe Rostra. Tribunii, Gaius Epidius Marcellus și Lucius Caesetius Flavius au îndepărtat această diademă. Nu la mult timp după acest incident, aceeași doi tribuni au arestat cetățenii care au pronunțat titlul de Rex către Cezar, în timp ce acesta trecea pe străzile Romei. Văzându-și susținătorii amenințați, Cezar a acționat sever. A ordonat eliberarea celor arestați și, în schimb, a adus tribunii în fața Senatului, înlăturându-le pozițiile. Cezar folosise inițial sanctificarea tribunilor ca unul din motivele pentru care pornise războiul civil, însă acum le-a revocat puterea în propriul câștig. Festivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman privind acceptarea lui Cezar ca rege. În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-și roba roșie, încălțăminte roșie, coroana de lauri și armat cu titlul de Dictator Perpetuus. Cursa în jurul pomeriumului reprezenta o tradiție a festivalului, iar când Marc Antoniu a pătruns în forum, a fost ridicat în Rostra de către preoții participanți la festivitate. Antoniu a scos o diademă și a încercat să o așeze pe capul lui Cezar, spunând „Poporul îți oferă acest titlu de rege prin mine‖. Însă puține au fost uralele publicului, și Cezar a refuzat cu rapiditate, îngrijindu-se ca podoaba să nu-i atingă capul. Publicul a țipat aprobator, dar Antoniu a ignorat faptele și a încercat să i-o așeze pe cap pentru a doua oară. Nici de această dată publicul n-a exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său și l-a refuzat din nou, spunând: „Nu voi fi regele Romei. Jupiter este singur rege al romanilor.” Mulțimea a aprobat imediat acțiunile lui Cezar. În tot acest timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia și apoi în Parthia. Campania parthiană ar fi putut aduce bogății considerabile înapoi la Roma, și posibilitatea reîntoarcerii la standardele pe care Crassus le pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă spunea că Partia putea fi cucerită doar de un rege, astfel că Cezar a fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu. Cezar planificase plecarea pentru luna aprilie 44 î.Hr., iar opozanții săi secreți, al căror număr era în continuă creștere, trebuiau să acționeze în grabă. Majoritatea fiind oameni pe care Cezar îi grațiase deja, ei erau conștienți că singura posibilitate de a îl înlătura pe Cezar de la conducerea Romei era să acționeze înainte ca acesta să pornească către Parthia. Locul de întrunire a Senatului roman era, conform tradiției, în Curia Hostilia, a cărui reparație fusese recent terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedenți, dar Senatul a abandonat-o pentru o casă nouă, aflată în construcție. Astfel că Cezar a convocat Senatul în Theatrum Pompeium (construit de către Pompei), la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr.. Cu puține zile în urmă, un prezicător îi spusese lui Cezar: „Ferește-te de Idele lui Marte―. În timpul întrunirii Senatului, Cezar a fost atacat și înjunghiat de moarte de către un grup de senatori, care se intitulau Liberatorii (Liberatores); aceștia și-au justificat acțiunea spunând că au comis tiranicid, nu crimă, apărând Republica de ambițiile monarhale pretinse de Cezar. Printre asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau Gaius Trebonius, Decimus Junius Brutus, Marcus Junius Brutus și Gaius Cassius Longinus; Cezar le grațiase majoritatea crimelor și chiar îi avansase în carieră. Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui Cezar și fusese numit

ca unul dintre moștenitorii săi testamentari. De asemenea, se speculează că Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment ce acesta avusese o aventură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar cincisprezece ani la data nașterii lui Brutus. Cezar a primit 23 de lovituri(conform altora chiar 35), care variau între superficiale și mortale și, ironia soartei, s-a prăbușit la picioarele unei statui a fostului său prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent deificat de către Senat, unele relatări spunând că Cezar s-a rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite feluri, precum: 

και συ τεκνον; (Kai su, teknon?) (gr., „Chiar și tu, fiul meu?“ – din Suetonius)



Tu quoque, Brute, fili mi! (lat., „Și tu, Brutus, fiul meu!“ – o traducere latină modernă a unui citat grecesc din Suetonius)



Et tu, Brute? (lat., „Chiar (și) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)

Literatul Cezar Cezar era considerat unul dintre cei mai mari oratori și prozatori din Roma al epocii sale. Însuși Cicero elogia retorica și stilul lui Cezar. Printre cele mai cunoscute opere se numără discursul funerar pentru mătușa sa pe linie paternă, Iulia (văduva lui Marius), și Anticato, un document menit să distrugă reputația lui Cato din Utica și să fie replică la memorialul Cato al lui Cicero. Majoritatea operelor și discursurilor lui Cezar s-au pierdut. Cele mai celebre dintre care s-au păstrat:  

Commentarii de bello gallico (Comentarii despre războiul galic), relatări despre campaniile din Galia și Britania în timpul mandatului său de proconsul și Commentarii de bello civile (Comentarii despre războiul civil) 2, evenimentele din timpul Războiului civil, până după moartea lui Pompei.

Alte scrieri atribuite lui Cezar, dar a căror paternitate literară este pusă la îndoiala, sunt:   

De bello hispaniensis (Despre războiul hispanic) [1], campaniile din Hispania; De bello africo (Despre războiul african) [2], campaniile din Africa de Nord, și De bello alexandrino (Despre războiul alexandrin) [3], campaniile din Alexandria.

Aceste narațiuni, redactate într-un stil direct și simplu, sunt de fapt mijloace sofisticate de propagandă pentru agenda sa politică, destinate în special clasei de mijloc sau micii aristocrații a Romei, Italiei și din provincii.

Alaturi de Cicero si Salustius, Caius Iulius Caesar se numara printre întemeietorii prozei clasice latine.

Spiritualitatea clasica greaca si latina se caracterizeaza prin rationalitate, masura, echilibru si armonie. Orice spirit de factura clasica se fereste sa adopte pozitii extreme, mentinându-se pe o linie de mijloc. Inteligenta vie si plurivalenta, dublata de o memorie prodigioasa, o mare putere de munca si o mare vointa caracterizeaza personalitatea lui Caius Iulius Caesar. Caesar nu este numai un general si un om politic de geniu, dar si un om de cultura, un intelectual cu talent de orator si de scriitor. Discursurile sale, prin eleganta si claritatea argumentatiei si puritatea limbii, inaugureaza o directie noua în literatura latina. Scrierile sale cele mai importante sunt „Comentarii de bello Gallico‖ si „Comentarii de bello civili‖. „De bello Gallico‖ este o lucrare alcatuita din opt parti, dar numai sapte dintre acestea pot fi atribuite cu certitudine lui Caesar. A opta carte a fost scrisa de catre Aulus Hirtius. „De bello Gallico‖ este un jurnal de campanie, servind atât ca sursa pentru cunoasterea epocii, cât si ca marturie de limba latina literara, clasica si eleganta. În aceasta lucrare, Caesar consemneaza informatii esentiale despre gali, germani si britani, despre organizarea tactica a armatei romane, despre framântarile sociale si politice de la Roma sfârsitului de republica. Sub aspect psihologic, galii se caracterizeaza printr-o anumita versabilitate (trec cu usurinta de la o dispozitie la alta opusa ei). Caesar identifica o mare asemanare între zeitatile galilor si cele romane. Acest mod de identificare a similitudinilor poarta numele de „interpretatio Romana‖. Caesar surprinde, de asemenea, structura sociala galica, în care predomina druizii si cavalerii. Reiese din prezentarea lui Caesar tenacitatea cu care galii s-au opus cuceririlor romane. Spre deosebire de gali, care au zeitati antropomorfe, germanii divinizeaza fortele naturii, le adora pe acestea ca pe niste divinitati, adora elemente ale cosmosului pe care le percep senzorial – „Deorum numero ducunt solos eos quos cernunt: Sole met Luna met Vulcanum‖ (Considera în rândul zeilor numai pe aceia pe care îi vad: Soarele, Luna si Focul.). Din punct de vedere al dezvoltarii sociale, germanii se gasesc în faza numita „democratia militara‖, de aceea ei constituie un nucleu de agresiune pentru toate populatiile din jurul lor. Din punct de vedere social, înca nu au trecut la proprietatea privata. Fiind un asemenea focar de agresiune, se asteapta si ei, la rândul lor, la acte agresive din partea vecinilor, de aceea, nu le place sa aiba vecini.

Commentarii de Bello Gallico (lat. „comentarii asupra războiului galic‖; titlul complet: Commentarii rerum gestarum belli Gallici) reprezintă cronicile scrise de Caesar cu privire la războiul de ocupare a Galiei. Opera majoră a lui Caius Iulius Caesar, ―Commentarii de Bello Gallico‖ este o relatare la persoana a treia a celor nouă ani petrecuți de acesta în Războaiele Gallice. Lucrarea constituie o descriere obiectivă a bătăliilor și intrigilor care au avut loc pe frontul din Gallia pe fondul conflictelor între romani si populațiile autohtone. Termenul de ―gali‖ are multiple semnificații pe parcursul capitolelor operei. În sensul său larg, este folosit de Caesar pentru a denumi întreaga populație a Galliei, care îngloba Franța, Belgia și

Elveția de astăzi. În anumite ocazii însă, Caesar face referire exclusive la celți, pe care romanii îi numeau de asemenea ―gali‖. Cea dintâi carte a operei se referă în primul rând la războaiele cu helveții. Caesar descrie Gallia precum și pe helveți, adversarii direcți ai romanilor, prezentând în detaliu campanile împotriva acestora. Helveții, în număr de 300.000, sunt descriși ca o populație alpină violentă, care, migrând dinspre Alpi spre centrul Galliei, provoacă stricăciuni majore. În replică, Caesar încearcă să se impună prin forță, arătându-le astfel helveților că nu îi va tolera, și încercând să îi determine să se retragă înapoi înspre Alpi. Aceștia ripostează însă, formând o coaliție tribală împotriva romanilor, care până la urmă se vor vedea alungați din Provence de către helveți. Celelalte cărți prezintă campanile împotriva veneților, aquitanilor, popoarelor germanice și bretonilor. Se vorbește despre invazia din Bretania, despre răscoalele repetate ale galilor, despre Victoria asupra lui Vercingetorix în Alesia ș.a.m.d. Campaniile amintite începeau cel mai adesea vara, prin construirea de fortărețe și aprovizionarea cu grâne, și se încheiau în cursul iernii, când Caesar se întorcea la cartierul său general pentru a pune la punct strategia pentru perioada următoare. Caesar avea în subordine legiuni (până la opt legiuni într-o campanie). Adversarii săi erau diferetele armate ale triburilor autohtone, uneori grupate în alianțe care le creșteau numărul combatanților până la 100.000. Majoritatea luptelor însă se încheiau cu victoria armatei romane, superioare prin disciplină, tactică, organizare, antrenament și experiență în luptă, precum și prin armamentul pe care îl avea la dispoziție. Unele lupte nici nu au luat loc, deoarece adversarii erau, în anumite momente, prea înspăimântați de aspectul armatei romane, din fața căreia preferau să se retragă. După ce cucereau un anumit teritoriu, soldații, din ordinal lui Caesar, ucideau toți bărbații, iar femeile și copii erau vânduți ca sclavi. Într-o situație de acest gen, 53.000 de bărbați și copii au fost vânduți după supunerea unui teritoriu.

Familia lui Cezar Soții   

Prima căsătorie cu Cornelia Cinnilla A doua căsătorie cu Pompeia Sulla A treia căsătorie cu Calpurnia Pisonis

Copii  

Iulia Cezaris, cu Cornelia Cinnilla Ptolemeu al XV-a Cezar (Cezarion), cu Cleopatra a VII-a, ar fi devenit faraon egiptean

Nepoți



un nepot de bunic din partea Iuliei Cezaris și a lui Pompei, mort la câteva zile

Iubite   

Legătură cu Cleopatra a VII-a a Egiptului Legături cu prima soție a lui Cato, cu primele două soții ale lui Bibulus, cu soțiile multor senatori membri în partide de opoziție Legătură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus

Posibili iubiți În Roma antică, homosexualitatea masculină era comună și larg răspândită în societate, în special în clasele sociale superioare. Însă, oficial, societatea romană dezaproba homosexualitatea. Potrivit lui Cicero, Bibulus și altor adversari ai lui Cezar, el a avut la începutul carierei sale o aventură cu Nicomedes al III-a al Bithyniei. Veridice sau fictive, povestirile au avut drept scop discreditarea, încercând să-l facă pe Cezar să pară a fi fost în tinerețe o prostituată de curte orientală, ceea ce în ochii romanilor însemna pe plan social ceva josnic. Nu există atestări suficiente pentru confirmarea unei relații amoroase cu Nicomedes. Practic, aceeași incertitudine persistă cu privire la toate celelalte colportări. Cert este că povestea lui Nicomedes s-a bazat pe împrejurarea din tinerețe a șederilor sale cu regele. Cezar însuși nu a încercat să dezmintă acuzațiile, dar nici nepotul Augustus nu a confirmat vreo relatarea privind relația cu Nicomedes. 3 Marc Antoniu a susținut că Octavian ar fi fost adoptat de Cezar prin favoruri sexuale. Suetoniu, deși relatând că aventura dintre Cezar și Nicomedes este adevărată, a calificat acuzația lui Antoniu drept calomnie politică, împotriva rivalului său Octavian. 4

Cronologie        

13 iulie 100 î.Hr. – Nașterea la Roma. Dată alternativă: 12 iulie 102 î.Hr. 84 î.Hr. – Prima căsătorie - Cornelia Cinnilla 82 î.Hr. – Încetarea persecuțiilor lui Sulla 81/79 î.Hr. – Serviciu militar în Asia și Cilicia; posibilă legătură cu Nicomedes din Bithinia anii 70 î.Hr. – Carieră ca avocat 69 î.Hr. – Moartea Corneliei. Chestor în Hispania Ulterioară 65 î.Hr. – Demmnitatea de Edil curule 63 î.Hr. – A doua căsătorie - Pompeia Sulla, 

Decembrie, Divorțul de Pompeia



Este ales Pontifex Maximus și praetor urbanus

Conspirația lui Catilina 61 î.Hr. – Propraetor în Hispania Ulterior 59 î.Hr. – Primul consulat, alături de Marcus Calpurnius Bibulus; începutul Primului Triumvirat 

 



 A treia căsătorie - Calpurnia Pisonis 58 î.Hr./53 î.Hr. – Proconsul al Galiei, primul mandat

 

54 î.Hr. – Moartea Iuliei 53 î.Hr. – Moartea lui Crassus: finalul Primului Triumvirat 53 î.Hr./48 î.Hr. — Al doilea mandat ca Proconsul al Galiei 52 î.Hr. – Bătălia de la Alesia 49 î.Hr. – Trecerea Rubiconului; începutul războiului civil 48 î.Hr. – Înfrângerea lui Pompei în Grecia, în Bătălia de la Pharsalus. Numit dictator (servește 11 zile) 

  

Al doilea consulat, alături de Publius Servilius Vatia Isauricus 47 î.Hr. – Campania din Egipt. Relația cu Cleopatra a VII-a 46 î.Hr. – Înfrângerea lui Cato și a lui Metellus Scipio în nordul Africii. Al treilea consulat, alături de Marcus Aemilius Lepidus 

 





A doua dictatură



Pontifex Maximus pe viață (introduce calendarul iulian). Adoptarea lui Octavian ca

moștenitor 45 î.Hr. – Înfrângerea ultimei opoziții în Hispania 

Reîntoarcerea la Roma. Al patrulea consulat (fără partener)

Senatul îl numește Pater Patriae. Al treilea mandat de dictator 44 î.Hr.: 





Al cincilea consulat, alături de Marc Antoniu



Dictator perpetuu



Februarie: respinge diadema oferită de Antoniu

15 martie: asasinarea lui Cezar 42 î.Hr. – Deificarea oficială: Divus Julius (Iuliu divinul) 



Onoruri Cezar a fost ales numărul 67 în lista celor mai influente figuri din istorie, scrisă de Michael H. Hart. A primit titlul Divus, sau zeu, după moartea sa. În timpul vieții, a primit multe distincții, inclusiv titluri precum Pater Patriae (Părintele Patriei), Pontifex Maximus (Cel mai Înalt Preot) și Dictator. De fapt, multe dintre titlurile pentru care Senatul a votat sunt considerate o cauză a asasinării sale, din prisma faptului că părea nepotrivit pentru mulți dintre contemporanii săi ca un muritor să primească atât de multe onoruri. Poate că cel mai semnificativ titlu pe care l-a purtat a fost numele pe care l-a primit la naștere: Cezar. Numele avea să fie acordat fiecărui împărat roman și a devenit un semnal de mare putere și autoritate departe de granițele imperiului (precum germanul Kaiser și rusul țar).

Deificarea Pentru faptele și meritele sale, Iulius Caesar a fost declarat zeu, cu epitetul divus atașat numelui de familie. În credința populară s-a răspândit ideea că Iupiter l-a luat cu el în Olimp.

Note Numele oficial după 42 î.Hr., Imperator Gaius Iulius Caesar Divus (în română „Împăratul Gaius Iulius Cezar, zeificatul“). Născut Gaius Iulius Gaii Filius Gaii Nepos Caesar (în română„Gaius Iulius Cezar, fiu al lui Gaius, nepot al lui Gaius“). 1

2

Iulius Cezar: „DE BELLO CIVILI“ (în latină, engleză, italiană și germană)

3

Suetonius 1.2, 49; 1:65-69

4

Suetonius 2.68, 71; 1:229, 233