Andrzej Zaniewski - Șobolanul [PDF]

Zitiervorschau

Avem credinţa că civilizaţia pe care am impus-o este unică şi perfectă, cea dintâi şi ultima. Această credinţă oarbă este greşeala noastră zilnică. Nu ştim cum va arăta civilizaţia viitorului, când conştient sau inconştient vom comite sinuciderea colectivă de care suntem atât de aproape. Poate că va fi civilizaţia şobolanilor...

(Andrzej Zaniewski)

NEMIRA

1995

ANDRZEJ ZANIEWSKI ŞOBOLANUL TRADUCERE DE OLGA ZAICIK CU O INTRODUCERE A AUTORULUI

Coperta colecţiei: DAN ALEXANDRU IONESCU Ilustraţia: NICOLAE SĂFTOIU

© Cari Hanser Verlag, 1994 ANDRZEJ ZANIEWSKI DIE RATTE

ISBN 973-569-l02-7

I think we are in rat's alley Where the dead men lost their bones1 Thomas Stearns Eliot, The Wasteland

 Eu cred că ne aflăm pe făgaşele şobolanilor

1

Unde morţii şi-au lasat oasele.

INTRODUCERE Stimate cititorule! Şobolanul este primul meu roman despre animale, un roman consacrat unor făpturi neobişnuite şi puţin cunoscute, deoarece ştiinţa omenească despre grizoni se referă mai mult la metodele de a-i combate, decât de a le înţelege comportamentul, psihicul şi sensibilitatea. Este totodată un roman de senzaţie şi bogat în mistere, pentru că în jurul vizuine- lor şi al cuiburilor de şobolani se petrec numeroase tragedii, drame şi aventuri... Expediţiile lui Hercule, nenorocirile lui Oedip, călătoriile lui Odiseu, disperarea Niobei, moartea Antigonei, destinele zeilor, titanilor şi oamenilor se împletesc, se îmbină, se ciocnesc, împlinindu-ne conştiinţa despre această făptură cu dimensiunile şi ponderea inimii noastre. Nu vrem să ţinem seama de asta în lumea noastră umană aparent curată. Şobolanii stârnesc scârbă şi spaimă, teamă faţă de molimele pe care uneori le răspândesc, şi o frică superstiţioasă de dinţii lor în continuă creştere. Societatea lor subterană, isteţimea adaptării şi lupta continuă pentru supravieţuire, migraţiile lor în masă şi aptitudinile individuale pentru călătorii, exemplele unei inteligenţe ieşite din comun, legendele şi poveştile pe care le-am auzit în copilărie, toate au făcut ca şobolanii să mă fascineze, să-mi trezească nu numai curiozitatea dar şi un fel de respect admirativ faţă de natura ce-a creat fiinţe coexistând perfect cu omul. Rattus norvegicus şi rattus rattus, guzganul sau şobolanul călător şi şobolanul negru sau de casă, două specii de bază din marea familie a şobolanilor, întovărăşesc omenirea de la începuturile existenţei sale, iar destinul lor se leagă strâns de soarta noastră şi este în mare măsură reflexul propriei noastre civilizaţii şi situaţii ecologice. Pare ciudat, dar abia în preajma oamenilor care le-au declarat război chiar de la început, şobolanii au găsit condiţiile de viaţă pentru ei cele mai bune. Făptura asta slabă, adăpostindu-se prin grote, păduri şi stepe, o pradă uşoară pentru păsări, şerpi şi animale sălbatice, abia după întâlnirea sa cu omul s-a preschimbat, a prins puteri şi a pornit la un atac colectiv. Contrar opiniei generale, oamenii sunt aceia care leau priit şobolanilor şi numai datorită civilizaţiei noastre au izbutit să se înstăpânească pe toate continentele şi să obţină un atât de înalt grad de organizare a vieţii lor sociale. Pivniţele, depozitele, hambarele, rampele de gunoaie, maidanele, grajdurile, cazărmile, închisorile, fermele, canalele, barajele, bucătăriile şi garajele noastre au devenit sălaşele şobolanilor, împărăţia lor, şi poate locul de naştere al viitoarei civilizaţii, neobişnuit de puternică şi de fecundă, agresivă şi rezistentă la toate schimbările ce se petrec în jur.

Întotdeauna am fost intrigat de cauzele şi mecanismele unei anumite forme de existenţă a şobolanilor, structurile sociale şi dependenţele dintre diferiţii indivizi, diversitatea caracterelor şi înclinaţiilor, identice aproape cu ale oamenilor. În labirintele de cercetări, fiecare şobolan se comportă în alt fel, dovedinduşi aptitudinile şi slăbiciunile, uneori renunţând, fugind, retrăgându-se, iar alteori, probabil cel mai adesea, căutând o ieşire, făcând o alegere – tăind cu dinţii pereţii subţiri pentru a crea sau descoperi noi labirinturi. Mi-am dat osteneala să mă apropii de şobolani, să-i cunosc pe cât posibil mai deplin şi mai bine. I-am crescut, i-am privit stând la pândă, am încercat să-i înţeleg şi să mă împrietenesc cu ei. Am văzut şobolani cuibăriţi în ruinele de la Gdansk şi, după război, în casele putrede din Nowy Port, i-am văzut străduindu-se să se urce pe vapoare, coborând şi căţărându-se pe odgoane, am observat şobolanii pe ulicioarele din Saigon, Istanbul, Berlin, Bucureşti, Varşovia şi multe, multe alte oraşe. De asemenea am adunat informaţii şi bârfe despre viaţa şi obiceiurile lor, pornind de la premisa că acceptând şi neadevărul din anumite legende şi basme, cunosc în felul acesta nu numai şobolanii dar şi oamenii care au creat aceste istorii, mânaţi de dezgust şi ură sau, dimpotrivă, din admiraţie, prietenie sau credinţă. De pildă, budismul plasează destul de sus şobolanii în ierarhia fiinţelor vii... Un şobolan viclean, ipocrit este primul care se iveşte în faţa lui Buddha pe moarte, sărind de pe creştetul unui bou. Abia în urma şobolanului, cel mai isteţ, şi în urma boului, cel mai harnic, apar celelalte animale din calendarul budist: tigrul, iepurele de casă, balaurul, şarpele, calul, cocoşul, oaia, maimuţa, câinele şi mistreţul. O altă legendă povesteşte despre miile de şobolani din templul Karai Ma din Bihaner, în Indiile Occidentale. Aceşti şobolani sunt poeţi decedaţi, în întruparea lor animalieră, care aşteaptă să revină la înfăţişarea lor de poeţivrăjitori. În basmele multor popoare apar figuri hidoase de stăpânitori mâncaţi de armii de şobolani. Trebuie presupus că aceste legende se bazează pe întâmplări autentice, deoarece cu mult înainte ca Peter Pallas, călătorul german, să fi văzut hoarde de grizoni trecând înot Volga în regiunea Astrahanului în primăvara anului 1721, şobolanii biruiseră obstacole pe uscat şi pe apă, deplasându-se în căutarea unor spaţii necesare existenţei şi hranei peste uriaşe întinderi din Asia, Europa şi Africa... Nu numai legendarul rege polonez Popiel a fost devorat de şoareci... Hatto I, arhiepiscop din Mainz, a pus să fie arşi într-un hambar un pâlc de sărăntoci hămesiţi, ca să economisească alimentele pentru curtea lui... Pentru fapta lui nedemnă a fost devorat de şoareci în turnul lui, care mai poartă şi azi numele de Binger Maüseturm de pe Rin... De o soartă similară bine meritată au avut parte mulţi alţi stăpânitori şi bărbaţi de seamă, mireni sau clerici, întâmplări relatate cu satisfacţie de basmele diverselor popoare. Despre şobolani care au devorat oameni nu se spune numai în legende, ci există fapte autentice, bine cunoscute de căutătorii de aventuri şi comori, care au pătruns în gropi, forturi şi pivniţe, precum şi de cei ce-au lucrat în canale şi tunele. În anul 1977, când mă aflam în Vietnamul pustiit de război şi înfometat, am cunoscut cazuri de copii mâncaţi de şobolani, mamele lor copleşite de muncă lăsându-i în leagăne,

doar în aparenţă sigure. Motivul destinului de şobolan, alăturat destinului uman, apare în multe cărţi – la Kafka, Eliot, Joyce, Camus. Ecoul acestor episoade, anecdote şi legende, precum şi o continuare a lor, cititorul atent le va regăsi în Şobolanul – o nouă şi cumplită Odisee, scrisă cu mulţi ani în urmă. Ideea călăuzitoare a propriei mele filozofii este convingerea că toate formele vieţii pe pământ provin din acelaşi izvor, sunt odraslele aceleiaşi taine a existenţei, mister al ţintei şi al sensului. Am credinţa că nişte animale atât de deştepte, cum sunt şobolanii, sunt mânate nu numai de instincte şi gesturi reflexe, dar şi de propria lor raţiune, de experienţă, asociaţii, memorie şi simţăminte, şi că din fenomenele şi faptele din jur sunt în stare să tragă concluzii, că sunt mai puţin animalice şi mai mult umane decât suntem noi – oamenii, în îngâmfarea noastră, dispuşi să recunoaştem. Omul – stăpânul creaţiei, uzurpator sau desemnat astfel de către Dumnezeu – s-ar cuveni să fie astăzi protectorul şi prietenul a miliarde de fiinţe, al căror limbaj nu-l pricepe şi al căror comportament îl apreciază conform unor scheme ce-i sunt comode. Din păcate, lucrurile se petrec în alt fel, cu toate că ştim că exis tenţa, viaţa oricăruia dintre noi, se bazează pe aceleaşi relaţii ale albuminei ca la câine, şobolan, porumbel sau ale oricărei alte fiinţe vii! Omul uită că este un acelaşi fel de organism şi se comportă de parcă ar vrea să se dezică de această înrudire incomodă şi să dea uitării cu orice preţ rădăcinile lui biologice. Îşi caută aşadar începuturile existenţei sale dincolo de graniţele galaxiei noastre sau în Răsufletul Fiinţei Supreme. E un semn al neînchipuitei înfumurări şi al sentimentului de superioritate nejustificat existent numai în imaginaţia noastră. Avem credinţa că civilizaţia pe care am impus-o este unică şi perfectă, cea dintâi şi ultima. Această credinţă oarbă este greşeala noastră zilnică. Nu ştim cum va arăta civilizaţia viitorului, când conştient sau inconştient vom comite sinuciderea colectivă de care suntem atât de aproape. Poate că are să fie civilizaţia şobolanilor, sau civilizaţia păsărilor, sau civilizaţia insectelor... De mult nu mai privim animalele ca pe nişte parteneri de viaţă, ci doar ca pe un inventar biologic, care trebuie să se supună şi să se adapteze nevoilor noastre, voinţei, ştiinţei şi poftelor noastre. După măsura valorilor noastre un animal este cu atât mai inteligent, cu cât ni se supune mai deplin. Am creat abatoare, crescătorii de rasă, tăbăcării – milioane de locuri în care ucidem. Nu suntem numai trufaşi şi obtuzi, ci totodată cele mai fioroase fiinţe, prin felul în care tratăm această stare de lucruri ca fiind cât se poate de normală – ba chiar de bon ton, cam la fel cum ne fudulim cu un guler de blană preţioasă de vulpe sau un mantou din miel de Karakum încă nenăscut. Scriu toate acestea pentru că ar trebui să devenim conştienţi de ceea ce suntem într-adevăr şi încotro se îndreaptă de fapt drumul nostru. Stimate cititorule, dacă uneori eşti ispitit să crezi în reîncarnare, atunci poate că eşti în stare să crezi că un om care cândva, într-o altă viaţă, a fost şobolan, păstrează în adâncurile subconştientului său amintirea acelei vieţi şi că, în momente excepţionale şi dramatice, tiparul acestui destin anterior se imprimă asupra existenţei lui omeneşti actuale. Şi dacă inversezi situaţia şi îţi imaginezi soarta unui suflet care, după ce a părăsit corpul omenesc, îşi începe următorul ciclu de existenţă pământească sub întruparea unui şobolan, atunci

poţi să mergi cu gândul încă un pas mai departe şi vei deduce că propria ta conştiinţă poate suferi o astfel de metamorfoză. Dacă faci acest pas, vei deveni tu însuţi eroul romanului meu şi vei înţelege cât de intim eşti legat de acest animal pe care-l socoteşti atât de depărtat şi de străin de condiţia umană. Şi atunci tot ce am scris aici se va invedera în chipul cel mai simplu şi mai limpede. Fiindcă această carte este deopotrivă o descriere de fapte şi o parabolă, o legendă neasemuit de sinistră şi de stranie, cenuşie şi crudă ca viaţa unui şobolan, şi tocmai de aceea plauzibilă. Această societate de mamifere rozătoare, care vieţuieşte în imediata noastră apropiere – ba chiar sub picioarele noastre, la drept vorbind –, ne însoţeşte existenţa de milenii, e părtaşă la bunăstarea şi mizeria noastră, în timpuri de pace precum şi de război. Nu vrem să luăm aminte la ele, să le înţelegem. Nu vrem să ştim nimic despre ele. Ne războim doar cu ele, şi le urâm atât de profund cum numai oamenii sunt în stare să urască. Mă întreb dacă unele din purtările eroului meu sau multe întâmplări şi gânduri ale sale n-or fi prea profunde? Oare simbolurile trecutului întreţesute cu peisajul contemporan din preajma noastră, pistele ducând spre începuturile civilizaţiei vor fi descifrate cu exactitate? Ultima spovedanie a Şobolanului nu este doar o carte despre animale, cu toate că şi acest mod de preluare a ei este acceptabil. Ea este dimpotrivă o povestire despre legile care guvernează societatea, despre mitologiile noastre, despre adevăruri şi minciuni, dragoste şi speranţă, singurătate şi dor. La urma urmei, suntem locuitorii cosmosului, respirăm aceeaşi atmosferă terestră, aparţinem aceleiaşi specii a mamiferelor, cu o construcţie similară a creierului, inimii şi stomacului, fertilizarea şi maternitatea se petrec în acelaşi fel. Suntem aşadar rude apropiate biologic şi psihologic, şi ambele noastre specii, deşi au decis-o cauze diferite, datorită vitalităţii, forţei şi inteligenţei lor, nu numai că au supravieţuit milioanelor de ani de evoluţie, dar s-au perfecţionat până într-atât încât au luat în stăpânire planeta. De aceea nu uita, cititorule, că descriind într-o manieră minuţioasă, naturalistă, viaţa unui şobolan, m-am gândit la tine. Autorul

Andrzej Zaniewski

ŞOBOLANUL

ÎNTUNERIC. Întuneric ca după Facere, întunericul te împresoară. Atunci a fost mai întuneric încă: o barieră neagră, ermetică mă despărţea de viaţă, de spaţiu, de conştiinţă. În afară de întuneric nu ştiam nimic, spre deosebire de cele ce se întâmplă acum, când în creierul meu sclipesc imagini, resturi de lumină, rămăşiţe, fărâmituri, umbre. Aminteşte-ţi de acea întunecime iniţială, cheam-o sub înfăţişarea ei primordială, încearcă să-ţi reconstitui viaţa – întâmplările, rătăcirile, fugile, călătoriile – toate de la început: din primele clipe când ai părăsit burta caldă a mamei, din clipa când te-ai înecat prima dată cu o gură de aer, de la senzaţia bruscă de frig, de la tăiatul buricului şi delicata atingere a limbii mamei. Îmi amintesc: canale, pivniţe, subterane, subsoluri, poduri, tunele, crăpături, despicături, rigole, cloace, şanţuri, ţevi de canalizare, puţuri, gunoaie, rampe de deşeuri, depozite, cămări, coteţe de păsări şi porci, grajduri, staule... Lumea mea de şobolan – viaţa printre umbre, cenuşiuri, întunecimi, înserări şi nopţi, cât mai departe de lumina zilei, de soarele orbitor, de razele care te pătrund, de suprafeţele lucioase şi strălucitoare. Cât mai departe de lumină – ca atunci când mă ghidam doar după mirosul laptelui din sfârcurile pline şi căutam căldura burţii mamei, când pavilioanele încă închise ale urechilor nu lăsau să răzbată sunetele. Atunci am văzut pentru prima oară pe sub membrana subţire a pleoapelor închise o umbră cenuşie, o pată mai deschisă în bezna adâncă. Era reflexul unui bec aprins, sau răsfrângerea unei raze de soare pătrunzând la amiază prin fereastra pivniţei, care a atins deodată ochii mei închişi şi mi-a trezit primele presimţiri. Lumina blândă fascinează, îţi stârneşte interesul, te provoacă. Te smulgi de la sfârcul cu lapte şi te târăşti stângaci în direcţia luminii care de-abia mijeşte. Mama te apucă delicat cu dinţii, te trage, te aşază lângă ea. Laptele cald te face să uiţi de pata cenuşie. Dar o uiţi numai o clipă. În curând revine neliniştea, zăresc din nou conturul tulbure, mă smulg din nou şi mă târăsc în direcţia tunelului care leagă cuibul nostru cu pivniţa.

Mama mă linge pe tot corpul, mă spală cu limba ei umedă, mă curăţă de cei dintâi purici care au şi început să se vâre prin subsuori. Nu-mi amintesc prea multe din acele străvechi începuturi ale conştiinţei, când încă habar n-aveam că sunt un şobolan, iar imaginaţia încă amorţită nu presimţea şi nu-mi explica nimic. Pe lângă imboldul spre lumină, în direcţia tuturor licăririlor care-mi treceau prin pleoape, mai reacţionam şi la chiţăitul pătrunzător al mamei. Aceste sunete mă atrăgeau, mă învăţau, îmi porunceau, pe lângă mirosul sfârcurilor cu lapte şi sentimentul de căldură şi siguranţă. Auzul meu încă nu se formase, pavilioanele urechilor îmi erau încă acoperite şi doar o parte din sunete pătrundea înăuntru. Dar chiţăitul mamei îl deosebeşti numaidecât, fiindcă îl legi de gustul cald şi savuros al laptelui. Pielea de până acum, roz şi netedă, s-a acoperit pe încetul cu un puf delicat şi cenuşiu, o simt, îmi e tot mai cald. Nu-mi mai e frică să stau culcat pe o suprafaţă goală. Cresc, devin tot mai puternic. Izbutesc să ajung primul la sfârcul cu lapte, ba chiar să-i înlătur pe ceilalţi care se târăsc alături. Îi împing, le barez drumul, iar atunci când într-unul din sfârcuri lipseşte laptele, mă reped cu putere spre celălalt. Mănânc cel mai mult, sunt cel mai mare, toţi mi se supun, îmi cedează. În fiecare zi încerc să mă ridic în picioare, pe solul neted, să-mi îndrept lăbuţele încă slabe, să înaintez, să mă trag îndărăt, să mă răstorn şi să mă scol. Atunci când intenţia mea dă greş, o chem cu un ţipăt pe mama, care mă trage lângă dânsa, apucându-mă de codiţă sau de pielea cefei. Nevoia de un teren solid pe care să învăţ să umblu devine la fel de puternică precum nevoia de lumină pentru ochii mei închişi dar mereu mai sensibili. Aici, pe fundul tare al cuibului nostru, am simţit cum încep sămi crească din degetele încă slabe unghiile flexibile, care se îndoaie şi mă ajută să mă pot ridica. Mama îmi spală cu limba trupul, strânge toate necurăţeniile şi excrementele, culege puricii. Cu prilejul uneia dintre toalete, mi se deschid pavilioanele urechilor. Brusc aud toate sunetele care mă înconjoară. Zgomotul instalaţiilor, scârţâitul scărilor, vuietul îndepărtat al străzii, mieunatul cotoiului noaptea, şuvoiul uriaş de şoapte, ecouri, glasuri, foşnete, tresăriri şi mişcări.

Asurzit, cu labele desfăcute pe fundul cuibului, înalţ capul şi ţip după ajutor. Acum pentru prima oară aud propriul meu glas – un chiţcăit pătrunzător, vibrant. Până acum îl auzeam cu totul altfel, mai înăbuşit, venind de departe, dar alături de glasul mamei, cel mai sonor dintre toate. Acum mi se pare slab printre nenumăratele sunete care mă năpădesc din toate părţile. Lumina care îmi pătrunde prin pleoape continuă să rămână un mister nelămurit şi neînţeles. Toţi şobolanii mititei năzuiesc acum către petele cenuşii, roşcate, şi mama are cu noi o nemaipomenită bătaie de cap: e tot timpul în alertă şi ne opreşte să ne târâm afară din vizuină. E deosebit de greu, deoarece mădularele noastre devin tot mai puternice şi încet, neîndemânatic, izbutim să ne mişcăm prin tot cuibul. Enervată, mama se întinde lângă ieşire, încercând să ne taie drumul. Ne căţărăm pe spatele ei şi ne târâm în direcţia luminii cenuşii, care ne ispiteşte, învârtindu-se cu tot mai mare vioiciune pe sub pleoapele noastre. Câţiva mai mici au dispărut şi fiecare îşi are propriul sfârc cu lapte, pe când mai înainte ne tot împingeam, înghionteam, ne înlăturam unul pe celălalt. Poate că mama ea însăşi a muşcat câţiva dintre cei mici care erau îmbibaţi cu un miros străin şi lipsiţi de mirosul propriului cuib, poate că unii au murit de foame, istoviţi, pentru că au fost întruna înlăturaţi de la supt, poate că s-au târât pe coridor în direcţia luminii şi i-a vânat motanul sau poate că i-a furat o altă femelă care şi-a pierdut progenitura... Au mai rămas câţiva masculi şi câteva femele micuţe, tot mai nerăbdători din cauza propriei orbiri, neajutorări, slăbiciuni şi inadaptabilităţi. Ne recunoaştem după propriul miros şi atingerea mustăţilor, fire rigide şi sensibile care ne cresc din nări. Pleoapele, până acum imobile, încep să se zbârcească, să se mişte, să se încordeze. Mă străduiesc să le deschid, să le desfac, să le ridic. Mama ne ajută, ştergându-ne şi spălându-ne zona ochilor cu limba. Spre lumină, din toate puterile spre lumină.

VĂD. Pleoapele mi se deschid. Mai întâi printr-o micuţă crăpătură pătrunde în ochi o lumină difuză. Încerc un sentiment necunoscut: lumina îmi descoperă forma pământului, interiorul cuibului, vizuina, tunelele îndreptându-se în diverse direcţii. Tot ce am simţit până acum cu mirosul, cu pipăitul mustăţilor, cu atingerea pielii şi a labelor, văd exact. Amănunte, îndoituri, frânturi, linii ovale, cute, ascuţişuri, suişuri, scursori – toate capătă un alt înţeles. Deoarece forma văzută se deosebeşte de forma simţită prin pipăit – cu bogăţia inepuizabilă a stridenţelor. Nu-ţi poţi închipui lumina dacă n-ai văzut-o niciodată. Văd. Pleoapele mi se deschid tot mai mult, se retrag de pe globul ocular bulbucat, asta e cea mai mare descoperire, să te descoperi pe tine însuţi. Cercetez cu atenţie propria mea anatomie: ghearele care ies din degetele fără păr, grumazul pe care mi-l zăresc întorcând capul, şi coada, alcătuită din inele delicate, glandele sexuale umflate, blana pufoasă şi întunecată, mai deschisă pe abdomen. Privesc sfârcurile mirositoare ale mamei, burta ei caldă şi moale sub care poţi să te ascunzi, dinţii ei puternici care mă apucă delicat de piele. Eşti un şobolan mititel, care stă în cuibul subteran, un şobolan apărat şi vegheat de mama sa în faţa primejdiilor pe care nici nu le cunoşti şi nici nu eşti în stare să le presupui. Încă nu ştiu ce înseamnă spaima, deoarece deocamdată cunosc doar frica de-o clipă din cauza foamei, atunci când mama zăboveşte prea mult înainte de a se înapoia în cuib. S-a întâmplat de mai multe ori să fii culcat într-o parte şi să nu poţi să ajungi până la sfârcurile pline cu lapte. Atunci te-ai temut că n-ai să le mai regăseşti, iar când mama, la înapoiere, te-a strâns lângă ea şi te-a hrănit, ai simţit bucuria liniştii. Acest sentiment era legat de faptul că te simţeai sătul, satisfăcut şi lenevos, te îndepărtai chiar de bunăvoie de sfârcurile calde, simţind în măruntaie desfătarea datorată laptelui. Văd. Mă înconjoară suprafeţe negre, ondulate şi în pantă, cu coridoare mohorâte, ducând în diferite direcţii pe care te poţi mişca doar cu ajutorul mustăţilor. Coridoarele sfârşesc brusc cu ziduri oarbe. Doar deschiderea prin care se revarsă în interior lumina strălucitoare duce mai departe. Nu ştiu încă încotro şi tocmai această îndoială mă nelinişteşte şi mă intrigă cel mai mult. Tata şi mama nu ne dau voie să ne apropiem de acea deschidere

misterioasă, iar atunci când încerc să răzbat afară în goană, mă muşcă mustrător de urechi. Mă apucă de pielea de pe grumaz şi mă târăsc îndărăt pe când eu chiţăi. De nevoie mă foiesc în interior, vizitez coridoarele albe, mă joc cu şobolanii micuţi, îmi ascut dinţii pe o scândură putredă. Lumina mă atrage necontenit. Vreau să-i cunosc izvorul, esenţa, să aflu ce e de fapt. Încep să mă dumiresc pe încetul că tensiunea ei schimbătoare, strălucitoare şi culoarea depind de cele ce se petrec dincolo de ferestre. Uneori e o lumină orbitoare, supărătoare, cu reflexe violente, care ajunge până la pereţii înalţi, îngustându-se în partea de sus. Altădată este înceţoşată, neschimbată, pătrunzând printr-un alt unghi. Am mai băgat de seamă şi schimbările puternice ale reflexelor luminii, ca şi cum izvorul ei ar pulsa. Cel mai tare mă mira lipsa oricărei repetări regulate a luminii. Deocamdată însă toate încercările de-a ieşi şi de-a cerceta aceste fenomene misterioase erau zădărnicite de mama. De fapt, când anume am început să mă tem de lumină? Spaima a venit mai târziu. Mai întâi am devenit bănuitor şi neîncrezător. Un şobolan mititel se strecoară şi iese. Mama care se repede întotdeauna după fiecare dintre noi, de data asta rămâne pe loc, ridică din nări, adulmecă, mişcă mustăţile enervată. Acoperă tunelul cu tot trupul. Enervarea ei ni se transmite şi nouă, ne ghemuim în preajmă. Un chiţcăit îndepărtat, vânzoleală, miorlăit. Simt un miros străin, neplăcut, cel care a neliniştit-o pe mama. Chiţăitul se opreşte. Îl aştept pe cel mic să se întoarcă, dar nu vine. Mama ne strânge pe toţi sub burtă, ne păzeşte, întinde botul, miroase. În pivniţă, prin geamul spart, a intrat o pisică. Pândeşte lângă hidrant, dă târcoale, ştie de prezenţa noastră. Dar noi, şobolanii micuţi, nu ştim nimic despre ea, nu ne dăm seama de primejdia ameninţătoare, nu facem legătura între dispariţia micului şobolan şi mirosul de pisică. Suntem neliniştiţi numai din cauza comportamentului mamei, a nervozităţii ei, a gustului acid pe care l-a căpătat laptele, dulce până atunci. Lumina atrage. Facem deci următoarele încercări de-a ieşi, nebănuind primejdiile, neştiind de existenţa duşmanilor, otrăvurilor, capcanelor, nepresimţind moartea, neştiind că există posibilitatea morţii. Sunt tot mai puternic, tot mai mare, tot mai mobil. Acolo, după peretele subţire al pivniţei, se află o altă lume, o realitate nouă şi

necunoscută. De acolo ne aduc părinţii hrana, de acolo vine tata, căruia mama îi dă voie acum să înnopteze în cuibul nostru. Trebuie să ieşim, trebuie neapărat să ieşim. Pisica se furişează adesea încoace, stă multă vreme în pivniţă. Atunci mama tremură de spaimă, iar noi ne târâm sub burta ei. În curând un alt şobolan mititel neprecaut este mâncat de pisică. Oamenii au montat geamul la fereastră şi pisica nu mai are pe unde să vină. Mama mă duce în lumină. Raza de soare care cade prin deschiderea de sus loveşte privirile, te orbeşte. Stau aşezat în dreptul ieşirii într-un cerc de lumină. Şi descopăr că lumina, în afară de strălucire, e purtătoare şi de căldură. Vreme îndelungată mă desfăt cu această rază de soare. Dar pata luminoasă dispare brusc, apoi se iveşte iar, dispare din nou, alunecă mai încolo. Gonim prin pivniţă, ne căţărăm peste grămezile de cărbune, alunecăm în jos, cădem, ne năpustim unii la alţii în atacuri simulate. În hidrant gâlgâie apa. Mama se apropie de o lespede mare, se vâră dedesubtul ei. O urmez cu băgare de seamă. Apa luceşte în întuneric. Mama se apleacă şi bea. Un şobolan mic, neatent, sare drept în apă. Chiţăie înspăimântat, dă din lăbuţe, încearcă să înoate. Mama îl apucă cu dinţii de grumaz şi-l trage în sus. Pivniţa e încăpătoare, o ocolesc de câteva ori în goană. Pe sub uşă, te poţi strecura afară. Acum, când am aflat pe unde intră lumina în pivniţă, trebuie neapărat să aflu şi ce e dincolo de uşă, în întunecimea de unde vin oamenii. Se aud paşi pe scări. Mama mă apucă şi mă duce în direcţia vizuinii. Ceilalţi şobolani gonesc după noi. Ascultăm zgomotele care vin din pivniţă. Recunosc zgomotul cheii. În schimb, scârţâitul balamalelor de la ferestre e un sunet nou. Până la cuib vine un aer rece şi umed. Mişc din nări. În urechi îmi pătrund multe sunete necunoscute, bufniturile de cărbune azvârlit în pivniţă înăbuşă eficient toate celelalte sunete şi ecouri. Cuibul se umple de o pulbere sufocantă. Speriat, alerg împreună cu ceilalţi şobolani prin cuib. Până la urmă mă lipesc de peretele rece din capătul coridorului orb. Mama îşi păstrează calmul – se vede că-i învăţată cu aceste zgomote – veghează doar să nu o zbughim afară cuprinşi de panică. Lopeţile bubuie. Bucăţile de cărbune se rostogolesc în jos. Praful se potoleşte. Oamenii părăsesc pivniţa. Cheia scârţâie. Linişte. Brusc se face linişte. Mama scoate cu precauţie capul în afară, mişcă din mustăţi, aspiră aerul pe nări. Controlează dacă

primejdia a trecut, dacă oamenii au plecat. Ne bulucim după coada ei lungă şi fără păr. La urmă, ne duce la suprafaţă. Bag de seamă că lumina care intra în pivniţă prin geamul prăfuit s-a mutat sub uşă.

DEOSEBESC ziua de noapte. Deosebesc lumina legată de prezenţa omului de lumina care intră pe fereastră. Ştiu că dincolo de pereţii cuibului, dincolo de zidurile casei în care m-am născut, există o lume necunoscută. O bănuiesc după umbrele care întunecă strălucirea luminii, după mirosul mamei şi al tatălui când se înapoiază de acolo, după izul care intră prin deschiderea uşii sau a ferestrei, după gâlgâitul tuburilor de canalizare, după foşnete, ecouri, chiţăituri, scâr- ţâituri, zornăituri. În pivniţă apar şobolani necunoscuţi, mirosul lor, deşi asemănător cu al nostru, e diferit. Mama îi alungă şi îi muşcă. Şobolanii străini aduc mirosul propriilor lor cuiburi, propriilor lor drumeţii, propriilor familii. Încerc s-o zbughesc după ei, să mă iau pe urmele lor. Mama mă opreşte chiar de la uşă şi mă duce mânioasă îndărăt în cuib. Trece zi după zi, noapte după noapte. Curiozitatea devine o necesitate, cea de a părăsi pivniţa şi de a merge mai departe. Ea mă împinge în direcţia crăpăturii de sub uşă. Toţi şobolanii mititei sunt stârniţi şi neliniştiţi. Tot mai des ajungem la încăierări şi lupte simulate. Ne izbim cu picioarele, ne zgâriem, ne rostogolim, ne muşcăm de urechi, de nas, de coadă, de burtă. Facem cunoştinţă cu gustul ameţitor al sângelui, un gust extraordinar, gustul de carne de şoarece şi de pasăre vie pe care ni le-a adus tata. Cel mai mic şi cel mai plăpând dintre şobolanii micuţi s-a strecurat prin spărtura de sub uşa pivniţei. Se înapoiază mânjit cu un lichid care miroase tare şi care acoperă propriul lui miros de şobolan după care noi îl recunoaştem. E străin, e un altul, acum dobândim experienţă atacându-l pe cel mai mic şi cel mai slab dintre noi. Dinţii ascuţiţi îl nimeresc în ochi. Orbit, se ascunde într-un ungher. În scurt timp pielea lui se acoperă de sânge închegat, de răni, de coji. Îl muşcăm, îl fugărim, îl zgâriem de parcă n-ar aparţine familiei noastre. Mama nu-i ia apărarea, nici măcar nu-i permite să se ascundă sub burta ei. După următoarea hărţuială, micul şobolan însângerat moare vârât printre bucăţile de cărbune. Pivniţa devine tot mai mică, decid să dezertez de îndată ce va fi posibil. O pornesc de-a lungul peretelui pivniţei cu tencuiala crăpată. Mă cheamă mirosuri îndepărtate, adierile uşoare ale unei lumi

neştiute, boarea altui aer. La început mă mişc cu mare băgare de seamă, ca şi cum primejdiile m-ar ameninţa de peste tot, de parcă în fiecare pată cenuşie, pânză de păianjen, ungher al peretelui sar ascunde un duşman necunoscut. Mi-e frică de tot ce nu cunosc. Un păianjen care trece în goană îmi taie drumul, îl ating cu vârful mustăţilor – se face ghem la iuţeală, se imobilizează, se preschimbă într-un bulgăraş de pământ. Spaima lui îmi este de ajutor, se teme mai tare decât mine, este mai slab, mai delicat, mai vulnerabil... Ar fi suficientă o mişcare a incisivilor ca să-i iau viaţa. Nu, nu e necesar. Am văzut-o pe mama ocolind asemenea moviliţe cenuşii şi imobile. Se vede că nu sunt gustoase sau că sunt nesănătoase. Părăsesc păianjenul imobil şi o pornesc mai curajos înainte. Mă strecor între un perete şi un tub de canalizare izolat. Brusc aud un zgomot îndepărtat care creşte de parcă ar veni în goană în direcţia mea. Aceste sunete ascuţite şi puternice vin din ţeavă, iar deasupra capului meu se rostogoleşte un şuvoi puternic, vâjâind, bolborosind. Mă lipesc de perete de parcă într-adevăr aş fi ameninţat de o primejdie. Zgomotele trec prin mine, se îndepărtează, dispar. Cuprins de panică, mă încearcă dorinţa s-o iau la fugă. Spaima dispare numaidecât. Merg mai departe. Simt mult mai tare bătaia rece a vântului. Provine de acolo, din pasajul desenat la orizont ca un chenar mai deschis. Mă opresc întruna, privesc în jur, merg mai departe. Nările mele înregistrează un aer mai rece, conţinând mirosuri cu totul noi, delicioase. Deodată simt pe grumaz dinţii ascuţiţi ai mamei. Mă ţine tare, mă ridică şi mă întoarce. Chiţăi de mânie. Labele mele atârnă în văzduh, coada mătură podeaua. Mama a fost de părere că era încă prea devreme pentru expediţii independente. Întorc capul şi mă străduiesc să-i apuc urechea cu marginea dinţilor. Ne înapoiem. Mama se opreşte de parcă ar presimţi o primejdie în pocnetele, izbiturile, ecourile care vin de sus. Sunt zgomote îndepărtate, ritmice. Sporesc în intensitate, se apropie. Mama se trage îndărăt între perete şi grămada de ţevi subţiri. Uşa deschisă scârţâie, o lumină pătrunzătoare umple încăperea până la tavanul afumat, plin de pânze de păianjen. Un suflu de aer cald o sperie pe mama, care aproape că se vâră în

perete. Mă aşază în faţa sa pe beton, dar strânsoarea dinţilor ei nu slăbeşte. Oamenii aduc o ladă mare de lemn. Gâfâitul şi vociferările lor mă înspăimântă. Chiţăi de frică. Mama dă drumul dinţilor şi mă acoperă cu tot trupul ei. Mă acoperă şi astfel înăbuşă toate sunetele. Transpiră, mirosul ei devine altul, neliniştitor. Diferit este şi bubuitul sângelui ei, mai rapid, mai nervos, aproape făcând să-i plesnească venele. Probabil că ameninţarea vine din direcţia acestor mase de carne care vociferează şi gâfâie. Aşază lada în faţa uşii de la pivniţa în care se află intrarea spre vizuină. Deschid uşa larg, o fixează cu o greutate ca să nu se închidă. Scot capul de sub burta mamei. Vreau să văd. Iritată, îmi vâră capul îndărăt sub burtă. Drumul spre vizuină este închis. În aceeaşi clipă, pe scară răsună un alt duduit. Următorii cară şi ei o ladă. Cu trosnituri, bufnituri şi gâfâieli. Sunt oameni, sunt tocmai oamenii – duşmanii noştri cei mai mari. Pun lada chiar lângă noi. Pentru prima oară văd oameni, pentru prima oară le simt mirosul, pentru prima oară sunt atât de aproape de ei. Aud bubuitul greu al inimilor omeneşti, mirosul lor acru de transpiraţie umple pivniţa. Gălăgioşi, diformi, pe membre care se îndoaie, cu capete rotunde înălţate rigid, scot sunete bolborosite, şuierătoare. Enervată, mama mă apucă cu dinţii de grumaz. Se răsuceşte şi o ia la goană în direcţia ţevilor de canalizare. A reuşit. Vârâţi printre ţevile izolate cu câlţi şi ghips ne simţim ceva mai în siguranţă. Sângele mamei curge mai încet, revine aproape la un ritm normal. Şi totuşi continuă să ne ameninţe, ne irită prezenţa lor, mirosul şi lumina pe care le-au adus. Suntem împresuraţi. Spaţiul deschis în partea de sus între ţevi şi perete este o ascunzătoare nesigură. Nările mamei freamătă. Fiecare dintre oameni miroase în alt fel, diferit. O simt când trec pe lângă noi. Din mirosul acela mama a reuşit să deducă multe – dar pe atunci încă nu o ştiam. Stăm tot acolo, nemişcaţi, vârâţi în scobitura dintre ţevile care gâlgâie şi peretele lipsit în acest loc de orice fel de orificii. Aşteptăm ca oamenii să părăsească pivniţa, să închidă uşa, să stingă lumina, să plece.

Mama mă acoperă din nou cu tot corpul ei, de teamă ca nu cumva să încep să chiţăi sau, de curiozitate, să scot capul. Oamenii părăsesc pivniţa, trântesc uşa, răsucesc cheia care scârţâie în broască. Ultimul care iese pe uşă scoate nişte sunete ca un şir ritmic de tonuri. Lumina se stinge, paşii grei de pe scări se îndepărtează, primejdia a trecut. Mama se linişteşte. Mă apucă cu dinţii de grumaz şi mă duce drept la vizuină. Îmi dă drumul abia când am ajuns la cuib, unde fraţii mei speriaţi mă miros cu un interes enorm. Primejdia mi-a sporit foamea. Mă arunc cu lăcomie asupra resturilor de peşte aduse de mama. În cuib domneşte siguranţa, liniştea, căldura – ca-n toate cuiburile pe care ai să ţi le faci pe viitor. Prima întâlnire cu oamenii te-a neliniştit, te-a iritat, te-a speriat. Acum ştii: destinul şobolanului este legat strâns, inseparabil, constant de cel omenesc, contactele cu oamenii n-ai să le poţi evita. Masele acelea de carne care gâfâie, şuieră, bombăne, sprijinite pe nişte mădulare care se clatină, stârnesc panica. Spaima asta îţi este necesară. Are să te apere şi are să te salveze. Învaţă spaima. Învaţă fuga în cuprinsul căreia frica îţi sporeşte puterile. Mai târziu ai să înveţi să urăşti şi să ucizi. De când cu acea întâmplare, mama ne păzeşte necontenit. Când se culcă, se întinde la intrare acoperind cu corpul ei toată trecerea, iar dacă totuşi vreunul dintre noi reuşeşte să scape îl apucă cu dinţii de codiţă şi-l trage îndărăt. Tata ne aduce capete de peşti cu ochi holbaţi, intestine de pasăre, resturi de pâine, bucăţi de carne. Totuşi mâncarea nu ne ajunge. Creştem şi avem nevoie de tot mai multă mâncare, şi, cu toate că tot ce aduce tata măcinăm temeinic cu incisivii, începem să cunoaştem foamea. Totodată mama începe să ne trateze în alt fel, nu ne mai lasă să sugem şi fiecare încercare de a ne apropia de sfârcurile ei pline cu lapte se sfârşeşte cu o muşcătură dureroasă de nas, ureche sau coadă. Tata a adus în cuib un şoarece viu. Îmi amintesc de chiţăitul lui mult mai slab decât al şobolanului. Probabil că tata a ţinut să ni-l aducă în cuib viu, pentru că l-a ţinut cu multă atenţie de parcă ar fi fost propriul lui copil. Zăpăcit şi speriat, a încercat să se smulgă, să fugă, să se ascundă într-un loc inabordabil. Alerga,

sărea, se căţăra pe pereţi şi, dându-şi seama în cele din urmă că unica ieşire a acoperit-o mama cu trupul ei, a încercat să forţeze bariera. S-a izbit ca o minge de peretele din faţă şi a sărit în cârca mamei, care cu un gest fulgerător i-a retezat gâtul cu dinţii. Sorb sângele şoarecelui care trage să moară şi aspir un miros până acum necunoscut. Ne repezim, o dăm pe mama în lături şi-l înfulecăm. Mi-amintesc perfect gustul trupului încă viu cu o clipă mai înainte, căldura plăcută a sângelui neînchegat. Tata aduce o a doua fiinţă vie – o pasăre cu aripa ruptă. O pune cu grijă jos. Speriată de întuneric şi de şuierături, pasărea încearcă să se ridice, sare, ţipă. Flămânzi, ne apropiem, mirosim pasărea care piuie, o apucăm de pene, de cioc, de gheare, ne înfigem colţii în stratul subţire de puf. Te chirceşti lângă perete ţinând capul muşcat. Îl devorezi dimpreună cu oasele şi cartilajele. Cel mai mult îţi place substanţa delicată din interiorul craniului şi ochii plini de un lichid cald şi uşor sărat. Am învăţat să ucid, am învăţat toată viaţa. Mama urma să fete şi prin urmare se străduia să ne pregătească pentru o viaţă independentă cât mai repede cu putinţă. Probabil deducea că dacă putem ucide o pasăre rănită, o să ne descurcăm şi în tainica şi necunoscuta lume exterioară. Mai exista şi o altă cauză pentru brusca schimbare a atitudinii mamei. Îi era frică să nu mâncăm şobolanii micuţi, orbi, neajutoraţi, care urmau să se nască în curând. Ai să te convingi ulterior că multe femele-şo- bolan resimt această spaimă şi, aşa cum mai înainte oprea orice relaţii ale noastre cu lumea, acum a început să ne alunge din cuib. Această schimbare neprevăzută în dispoziţia mamei atârna din greu asupra destinului întregului nostru grup, asupra vieţii şi a morţii noastre. Însoţit de o micuţă femelă-şobolan, am pornit în căutare de hrană. Foamea ne chinuia şi ştiam că a dobândi hrană înseamnă a supravieţui. Pe mama nu ne mai puteam bizui. Ne respingea, ba chiar ne muşca. În vremea asta, nările noastre aspirau mirosuri delicioase care veneau de afară. În raport cu aceste miresme minunate, singura

hrană accesibilă în pivniţă, gândacii şi urechelniţele, ni se pare greţoasă şi monotonă. Am şi ajuns la ţeava bubuitoare în preajma căreia nu prea de mult am trăit prima întâlnire cu oamenii. Mai departe începe spaţiul necunoscut, plin de mister. Ne fascinează lumina pătrunzătoare, iritantă şi orbitoare. În pivniţa noastră, prin ferestruica mânjită cu vopsea, murdară şi acoperită cu pânză de păianjeni, abia se strecurau nişte raze palide. Am ajuns până la capătul acelei ţevi, izolată şi vârâtă în perete. Aici terenul este foarte neprielnic, nimic nu ne fereşte de priviri. Micuţul şobolan-femelă înaintează cu îndrăzneală, iar eu o urmez cu nasul lângă coada ei. Din când în când ridicăm capetele, privim în jur. Raza de soare care pătrunde prin fereastră se frânge pe perete. E plăcut, e cald, e vesel. Tocmai de acolo, din fereastra pe jumătate spartă, vin mirosurile ademenitoare. Acolo trebuie să ajungem, să ne căţărăm pe grămada de cărămizi vechi. Deasupra se află cutii şi saci goi. Mireasma minunată de pâine proaspătă ne ameţeşte. Năvăleşte o dată cu lumina, pare legată de ea, par de nedespărţit. Burta scobită de foame a micuţului şobolan-femelă se mişcă violent. Saliva îi curge pe gingii. Simt o foame mare, dureroasă. Maxilarele mi se mişcă, dinţii scrâşnesc. Micul şobolan-femelă a şi ajuns lângă deschizătură, dispare pe canat. Fereastra se află la înălţime. O urmez. Sunt gata să sar. Deodată mă opresc nişte şuierături. Sunt oameni, oameni. Mă lipesc de canat. Lumina strălucitoare cade peste dalele cenuşii cu care este pavată curtea. E neplăcută, orbitoare, te divulgă. Pe deasupra acoperişurilor zăresc o trecere luminoasă şi mată şi globul soarelui care-ţi răneşte privirile. Micul şobolan-femelă, uluit de lumină, se învârteşte prin curtea acoperită cu dale de beton, în căutarea unui ascunziş, a unei crăpături, a unei scobituri. În uşa deschisă a brutăriei stau oameni, dau din mâini, arată cu degetul, şuieră, ţistuie. Enervată, zăpăcită, orbită, ar fi putut trece cu uşurinţă pe sub poarta de fier care închide curtea din direcţia străzii.

Dar de acolo vine un zgomot înfiorător de automobil, de paşi, de convorbiri. De aceea se trage îndărăt, fără să ajungă nici măcar la spaţiul dintre bara metalică a uşii şi dala de beton a curţii. În curte se află pubele de metal. Încearcă să se ascundă îndărătul uneia dintre ele. Un om cu un şorţ alb se apropie şi izbeşte cu piciorul în pubelă. Speriată, iese în goană, fuge în direcţia pompei metalice din care curge apa. Într-o mică rigolă se află canalul deversor, dar deschiderea sa este închisă cu un grătar metalic des. Probabil că a observat de departe acea suprafaţă cafenie şi a crezut că are să se strecoare în partea cealaltă. Se lipeşte de grătar, zgârie, muşcă, îşi vâră botul în deschiderile-i dure. Zadarnic. Trecerea e închisă, astupată, cu neputinţă. Prin grătar zăreşte interiorul întunecat şi umed al canalului deversor – o lume prietenoasă, familiară şi sigură. Se apropie omul cu şorţul foşnind, fâlfâind. Pe sub calotă i se vede părul lung, blond. Bombăne, ţipă, gâfâie, şuieră. Se apropie. Micul şobolan-femelă îşi răneşte gingiile de grătarul metalic, sare, se împinge, tremură de spaimă. Se apropie. În mână ţine un ceainic metalic care fumegă. Îl ridică, atât de sus încât soarele se oglindeşte în suprafaţa-i lustruită. Sunetele devin tot mai puternice. Şuvoiul de apă clocotită curge în spinarea micuţului şobolan-femelă. Încearcă să fugă. Zadarnic. Se răstoarnă, face tumbe, se răsuceşte, se rostogoleşte. Uncropul îi curge pe burtă. Un chiţăit pătrunzător îmi sfredeleşte urechile. Următorul şuvoi de apă îi curge de-a dreptul în nări. Chiţăitul se stinge, se opreşte. Omul izbeşte şobolanul cu piciorul, verifică, se apleacă. Îi apucă vârful cozii cu două degete şi-l duce la pubelă. Ridică iute capacul, îl aruncă înăuntru. Mă întorc cu spatele, alunec pe podeaua rece de beton, fug. Spre cuib, spre vizuină, spre întuneric.

ÎNŢELEG spaima mamei, ştiu că de oameni trebuie să-ţi fie frică întotdeauna şi peste tot. Întotdeauna şi peste tot trebuie să fugi de ei. Mama doarme. Mă târăsc cu atenţie şi încep să mestec o coajă de pâine rămasă nemâncată. De data asta mă tolerează, nu mă goneşte. Burta ei mare şi umflată se mişcă ori de câte ori respiră. Următorul rând de pui se pregăteşte să vină pe lume. Mama a început să aducă de mult în vizuină bucăţele de vată, cârpe zdrenţuite, ziare, sfori. Aşterne noul cuib pentru viitoarele progenituri. Tata aduce un peşte uscat. Când încerc să mă apropii de hrana cu miros ademenitor se năpusteşte la mine şi mă muşcă de gât. Sar într-o parte, o iau la fugă. Nu-mi rămâne nimic altceva de făcut decât să părăsesc cuibul cât se poate de repede. Mă aflu din nou pe podeaua din beton a pivniţei. Lumina care se strecoară prin ferestruicile mate începe să pălească. Se apropie noaptea. Aştept printre grămezile de lăzi sparte până se întunecă de tot. În sfârşit. Fără greş, orientându-mă cu mustăţile ţepoase de pe cele două părţi ale botului meu, o iau pe acelaşi drum pe care lam străbătut ultima dată cu micuţul şobolan-femelă. Curtea e luminată de un felinar aburit. Alunec de pe ferestruica pivniţei încetişor pe pavaj. Acum ştiu de ce micuţul şobolan-femelă s-a zăpăcit. Curtea aminteşte de un lighean imens, e adâncită, iar peretele din partea pivniţei se află pe un soclu zidit. Din fundul curţii, din perspectiva mea de şobolan, nu se vede nici trecerea pe sub poartă, nici cărămizile sparte din peretele lateral, nici gura largă a burlanului, nici un loc unde s-ar putea ascunde un şobolan. Înconjur curtea, cercetând fiecare ungher. De la mijloc, din locul în care şi-a aflat moartea micuţul şobolan-femelă, zăresc doar capacele tomberoanelor metalice şi pompa de fier având ca fundal zidurile. Din tomberonul în care a fost azvârlit micuţul şobolan-femelă vine un zgomot înăbuşit de dinţi care ronţăie un os. Mă caţăr repede pe capac. Sunt flămând, necontenit flămând. Containerul e plin cu tot felul de resturi – cutii goale, recipiente metalice, hârtii, oase, coji de banane şi de portocale, cârpe, păstăi, păr, resturi de fructe.

Mănânc câteva fărâmituri de pâine uscată. Mă strecor mai adânc. Sunetele făcute de cel care ronţăie se aud tot mai limpede. Aici ar trebui să se afle micuţul şobolan-femelă. Mai adânc. Chiar pe fund, un şobolan uriaş înghite măruntaiele micului şobolan-femelă. Mă apropii cu băgare de seamă. Aud scrâşnetul dinţilor lui puternici. Nu mă alungă. Mă miroase cu luare aminte, mă atinge cu mustăţile, mă verifică, mă cercetează. Si eu fac acelaşi lucru, gata în orice clipă s-o iau la goană. Dar el nu mă atacă, îmi îngăduie să mă alătur. Carnea micuţului şobolan-femelă e fragedă şi gustoasă. O devorăm, lăsând doar resturi de oase şi blană. Sunt sătul, am burta plină, sunt greoi. Bătrânul şobolan îşi face drum printre hârtiile foşnitoare, urcă la suprafaţă, eu îl urmez. Peste curte străluceşte luna. Mă sprijin pe labele dindărăt şi pe coadă şi ridic capul. Mă uit îndelung în sus, spre acea pată luminoasă. Bătrânul şobolan îşi astâmpără setea cu apa care picură din pompă. O umbră tăcută acoperă o clipă suprafaţa lunii. Se roteşte deasupra noastră, coboară. Bătrânul şobolan se face una cu pământul. Simt primejdia şi sar în direcţia tomberonului. O bufniţă uriaşă mă atinge cu aripile sale. Are ochii înfricoşători şi gheare îndoite. Bătrânul şobolan sare, a ajuns lângă mine. Pasărea de noapte scoate un ţipăt ascuţit şi se înalţă în văzduh. O clipă se mai roteşte deasupra curţii. Îşi ia zborul.

PE STRADĂ. Mă furişez de-a lungul rigolei, în umbra bordurii trotuarului, aspirând mirosul rece al pavajului ud. Bătrânului şobolan se vede că-i plac plimbările lungi; din când în când îi ating coada cu vârful mustăţilor. Mă străduiesc să ţin minte drumul, vreau să mă înapoiez în pivniţa mea. Bătrânul şobolan trece în fugă drumul. Pe trotuarul de vizavi văd oameni. Bătrânul şobolan le ignoră prezenţa, este liniştit, sigur de el, nepăsător. Se opreşte pe bordura trotuarului, în apropierea oamenilor. Forma trupului său se contopeşte cu pavajul, dispare în el. Dalele de piatră strălucesc în lumina felinarelor înalte, pe acest fond blana cenuşie a bătrânului şobolan e aproape invizibilă. Mă iau după el, trec repede drumul. În depărtare, zăresc lunecând în direcţia noastră o lumină. Trosnete. Bătrânul şobolan nu-şi manifestă neliniştea. Înaintează de-a lungul rigolei de parcă n-ar băga de seamă lumina, zgomotul, hărmălaia care sporesc. Mă strecor sub o bucată de ziar unsuros. Pe lângă noi trece în mare viteză un automobil cu faruri puternice. E primul automobil pe care l-am întâlnit în drumul meu. Încă n-am apucat să-mi potolesc emoţia, când apare următorul, apoi încă unul, şi încă unul. Pe jumătate asurzit, ies de sub hârtie. Automobilele au trecut, strada e liniştită. Bătrânul şobolan s-a adăpostit într-o scobitură între marginea trotuarului şi capacul unui canal. Aşezat pe labele dindărăt ronţăie o coajă de salam găsită mai adineauri. Abia acum simt mirosul alimentelor gustoase adunate în acest loc – bucăţi de slănină, pâine muiată, o banană putrezită, resturi de mere. Simt foamea. De când am mâncat ultima dată a trecut vreme îndelungată. Mă aşez lângă bătrânul şobolan şi mănânc, mănânc, mănânc – până mă satur din nou.

SUNT ÎN CANALE. Timpul trece insesizabil, asemenea şiroaielor negre şi resturilor prin rigole. Doar de sus, prin orificiile rotunde şi luminatoarele acoperite cu site, se strecoară o lumină palidă, asemănătoare celei din pivniţa noastră. Bătrânul şobolan m-a adus aici printr-o spărtură micuţă dintre armătura metalică a canalului colector şi dalele de piatră. Dedesubtul întregii străzi, pe sub trotuare şi carosabil, trec în toate direcţiile coridoare subterane. În jos, în sus, lin, abrupt, printre pereţii canalelor şi suprafaţă, pe multe niveluri, pe sub podele, plăci de beton, pe sub curţi şi garaje, ateliere şi pivniţe, se întinde un labirint încâlcit, populat de o armată de şobolani. Toată această lume, această lume minunată care îmi aparţine, este mânată necontenit de febra dobândirii hranei, de devorare, înghiţire, mâncare, disecare, ucidere, muşcare, năpustire, distrugere a celui mai slab, mai mic, care nu se poate apăra, a celuilalt, a străinului care emană un iz insuportabil. Împreună cu bătrânul şobolan, alături de el, străbat lumea a cărei existenţă am presimţit-o pornind în prima mea expediţie dea lungul ţevii de canalizare, încercând să ajung până acolo singur, căutând posibilităţi de a părăsi cuibul din pivniţă. Şi cu toate că spaima mă apasă, atunci când nişte şobolani alergând cu o viteză ucigătoare dau peste mine, sau când ating un şobolan străin ucis, mă simt la locul meu, în elementul meu, la mine. Bătrânul şobolan se orientează perfect în labirintul uriaş, merge numai pe drumurile cunoscute, spre nişte ţeluri ştiute. Nu mă conduce, dar îmi dă voie să-l urmez, mă tolerează lângă el sau în urma lui. M-am convins de asta încercând la un moment dat să i-o iau înainte. M-a muşcat din toate puterile de coadă şi dacă nu m-aş fi tras înapoi m-ar fi omorât. Am rămas deci în urmă, cu coada sângerândă, având mereu în faţa mea spinarea lui puternic arcuită. N-o iau înainte, alerg după el, mă supun voinţei lui, mă las în voia lui... Printr-un jgheab lat curg apele reziduale. Bătrânul şobolan goneşte pe bordura trotuarului. Brusc se opreşte, se apleacă deasupra apei, se moaie. Curentul îl ia, îl poartă. Sar după el. Apa îmi inundă urechile, ochii şi nările. Are gust plăcut, sărat acrişor

şi miros de urină diluată în apă. Dau din lăbuţe, înot. Capul bătrânului şobolan se distinge limpede pe fondul apei vălurite. Ajunge la marginea opusă, se prinde cu ghearele de suprafaţa zgrunţuroasă, sare pe mal. Se scutură de apă, încât picăturile îmi sar în ochi. Din răsputeri încerc să mă opun curentului puternic care mă împinge spre mijlocul şuvoiului, ca valurile să nu-mi acopere botul. Mă apropii de peretele opus aproape în acelaşi loc unde a coborât bătrânul şobolan. Mă agăţ cu ghearele. Încerc să sar pe mal. Nu reuşesc de prima dată. Cad din nou în şuvoi, înfig ghearele în adâncituri. Îmi încordez muşchii. De data asta saltul a reuşit perfect. Apa mi-alunecă de pe blană, mă scutur de câteva ori. Bătrânul şobolan a şi plecat mai departe. Fug pe urmele lui, imprimate în mâzga umedă care acoperă drumul. Îl găsesc după colţ, cu privirile aţintite într-un ghem cenuşiu care aminteşte de un şobolan în miniatură. Şoarecele ţine în bot un vierme mare şi alb. Are capul ridicat şi în această poziţie incomodă merge drept înainte. E atât de ocupat cu prada sa încât nu ne vede. O trage după el, o împinge, aruncă viermele care se încolăceşte cât mai departe înaintea sa. În locul unde se strecoară lumina palidă, şoarecele îşi trage prada peste nişte sfărâmături de cărămizi. Vreau să sar. Muşchii mi se încordează. Bătrânul şobolan, de parcă ar fi prevăzut surescitarea mea, se răsuceşte şi-mi atinge nările cu mustăţile. Între timp şoarecele a ajuns la ţintă. O scobitură îngustă în arcada peretelui. Un salt şi bătrânul şobolan se opreşte în faţa deschiderii. Aud nişte chiţăituri delicate venind din fundul despicăturii. În coridorul părăsit de şobolani s-au instalat şoarecii. După acest zgomot se vede că sunt mulţi. Bătrânul şobolan se năpusteşte înăuntru. Coridorul se ramifică. Trebuie blocate toate trecerile ca nici un şoarece să nu scape. Năvălim. Şoarecii fug, se caţără pe pereţi, sar peste capetele noastre. Bătrânul şobolan distribuie lovituri ucigătoare. E de ajuns o mişcare a dinţilor şi şoarecele cade cu gâtlejul retezat, cu craniul zdrobit sau şira spinării ruptă. Zăresc o femelă acoperind cu trupul ei nişte forme care ţipă. Înspăimântată ţine în dinţi un şoricel care mişcă din lăbuţe. Un gest rapid şi şoarecele-mamă moare. Eu îl omor pe cel mic. Sfâşii cu dinţii carnea delicată şi roză, înghit, înfulec.

Gesturile mele devin tot mai perfecte, tot mai precise. La început nu mi-a venit atât de uşor să ucid. Uciderea unui şoarece sau a unei păsări îmi pretindea numeroase gesturi inutile. Acum loviturile mele sunt sigure, ucid aproape fără să simt vreo împotrivire. Bătrânul şobolan nu conteneşte să caute. Pe partea cealaltă a adulmecat un cuib spre care intrarea este mascată de bucăţi de ziar. Chiţăiturile dovedesc că a dat acolo peste o familie numeroasă de şoareci. Prin deschizătura acum eliberată se iveşte un şoricel care se târăşte pe picioarele din spate paralizate. Îi zdrobesc grumazul. Bătrânul şobolan adună toţi şoarecii omorâţi într-un singur loc. Dinţii bătrânului şobolan i-au îmbucătăţit. Dinţii mei încă nu pricinuiesc asemenea răni, nu fac atâtea pustiiri. Sătui, părăsim vizuina. La ieşire aşteaptă şobolani străini care vor să se strecoare înăuntru, atraşi de mirosul sângelui. Bătrânul şobolan trece pe lângă ei nepăsător.

O LUĂM spre măcelării unde bem sânge cald încă, spre hambare cu grâne şi depozite de făină, spre brutării, lăptării, rampe de deşeuri şi gunoaie, grajduri şi coteţe de porci, mai departe, tot mai departe. Bătrânul şobolan cunoaşte toate gropile de gunoi şi ulicioarele, prevede primejdiile, mă avertizează în faţa cuiburilor de viespi şi bondari, în faţa vulpii care se furişează, în faţa jderului şi a nevăstuicii. Mă învaţă să scot mierea din sticla aflată în cămară, muşcându-i dopul şi după aceea muind de mai multe ori coada în ea. Se mişcă sigur, conştient de forţele sale, de dinţii care i-au crescut puternici. Cu ei sparge capacul de metal al borcanului plin cu untură, muşcă cutia de conserve, taie sforile de care atârnă şuncile afumate. Bătrânul şobolan are grijă de dinţii lui. Prin coridorul întunecat, scobit de alţi şobolani, înaintăm spre suprafaţă. Aud zgomotul îndepărtat al tramvaiului şi vuietul mulţimii de trecători. Înaintăm în lungul suprafeţei de beton. Una dintre plăci e spartă. Ne strecu- răm cu mare băgare de seamă, ca să nu ne rănim burţile de sârmele metalice ale armăturii. În interiorul căptuşit cu straturi de carton şi de smoală se află cabluri grele înfăşurate în plumb. Pe suprafaţa lor aleargă scântei mărunte. Zăresc pe cabluri urmele dinţilor de şobolani, iar pe jos e un strat de aşchii metalice. Muşc, scuip bucăţele de plumb. Maxilarele mele lucrează ritmic. Suprafaţa metalului se subţiază, încerc să-i vin de hac, caut poziţia cea mai convenabilă, muşc în diverse direcţii. Stratul de plumb cedează. Tai sârmuliţele subţiri care se află în interior. Scânteile îmi ard gingiile, nu mai muşc, ne înapoiem. Greoi, cu blana cenuşie rărită în creştet şi pe laturi, cu urechile zdrenţuite, care amintesc de un miceliu de ciuperci, cu coada lungă ruptă şi fără vârf, bătrânul şobolan şi-a păstrat sprinteneala, şiretenia, forţa şi precauţia. Fiind pe lângă el, i-am privit cu atenţie îndemânarea. Recunoşteam primejdiile, învăţam să le prevăd. Pisici, câini, şerpi, ulii, bufniţe, stăncuţe, dinţii porcilor, copitele cailor, coarnele vacilor, capcanele, greutăţi metalice prăbuşite de sus, capete de găini şi de peşti împănate cu otravă, grăunţe otrăvite, lichide şi gaze care ard, introduse în cuiburile noastre, oameni şi şobolani –

bătrânul şobolan cunoştea toate primejdiile posibile, le cunoscuse de-a lungul vieţii sale lungi, ştia că automobilele care uruie sunt mai puţin primejdioase decât o bufniţă zburând nesimţit sau o pisică păşind agale. În colţul pivniţei zac nişte prăjituri cu miros ademenitor. Bătrânul şobolan le-a mirosit şi a plecat, s-a înapoiat, le-a mirosit din nou fără să le atingă cu dinţii. Cu mare greutate, străduindu-se să nu atingă cu blana suprafaţa prăjiturilor, le udă cu urină şi lasă pe ele urme de excremente, semnalizând astfel că nu pot fi mâncate. În pivniţele învecinate, printre maldărele de hârtii, nu se află nimic de mâncare. În schimb, în alte locuri am descoperit prăjiturele împrăştiate, iar în cuibul aflat într-o ladă cu hârtii cadavrele unei familii de şobolani, care se lăcomise la trufandalele otrăvite. Am mai găsit multe cuiburi părăsite, abandonate de şobolani, şoareci putregăiţi şi o pisică moartă. Am părăsit în grabă această clădire plină de otrăvuri. Altă dată am descoperit un cap de batog afumat înfipt într-o sârmă de oţel şi care mirosea atrăgător. Bătrânul şobolan se comporta de parcă acest miros minunat nici n-ar fi ajuns până la el. Ceea ce mi-a domolit intenţiile, cu toate că acel cap de peşte plin de grăsime mă atrăgea în mod deosebit şi simţeam saliva alunecându-mi pe gât. Bătrânul şobolan s-a dus tot înainte, de parcă acel cap de peşte cu miresme delicioase nici n-ar fi existat. Un şobolan mititel ţâşni pe lângă noi atras de miros, vesel şi săltăreţ. Peste o clipă are să apuce prada, are să-şi înfigă incisivii în pielea aceea crocantă şi parfumată, are să încerce fibrele delicate, are să devoreze ochii ca o gelatină şi va ajunge până la creier. Am să-i iau eu capul. Că doar sunt mai puternic. Mă întorc din drum. Capul continuă să stea înfipt în sârma îndoită. Micuţul şobolan se apropie. Un trosnet ascuţit, trapa metalică îi zdrobeşte grumazul. Din incisivi i se scurge o şuviţă de sânge. Coada îi tremură convulsiv. S-a sfârşit. Vreau să fug. Bătrânul şobolan ţâşneşte pe lângă mine, se duce drept spre capul de peşte. Îl ridică, sprijinindu-se în coadă, smulge de pe sârmă capul de peşte şi, ţinându-l strâns în dinţi, se înapoiază la mine. În capcană a rămas şobolanul cel mic, cu grumazul zdrobit şi cu sângele

închegat pe bot. Îl urmez pe bătrânul şobolan, merg după mirosul minunat de peşte afumat. Oraşul are pentru mine tot mai puţine taine. Încep să-l cunosc exact, casă după casă, stradă după stradă. Ştiu unde pot să dau peste cel mai mare număr de pisici şi unde suntem cel mai adesea vânaţi de bufniţe. Cum arată capcanele cu momeala cea mai ademenitoare şi cum să te păzeşti de otravă. Ştiu de asemenea că blana mea este mijlocul cel mai eficace de apărare. Pe suprafaţa întunecată a gunoiului, pe caldarâm, în rigolă, pe fundalul cenuşiu al străzii, devin aproape invizibil. Şi asta este supremaţia ta în veşnica luptă cu primejdiile, în războiul necontenit cu oamenii.

BĂTRÂNUL ŞOBOLAN nu aparţine nici unei comunităţi de şobolani din oraşul meu, deşi se află aici de multă vreme, dovadă perfecta cunoaştere a terenului pe care o are şi agerimea cu care se mişcă fără greş prin toate labirinturile locale. Mirosul lui s-a păstrat aparte, este diferit faţă de mirosurile tuturor familiilor de şobolani din oraş. Totuşi mirosul lui nu supără de parcă ar fi străin, nu provoacă atacuri. De multe ori am putut să mă conving că mirosul care emană dintr-un şobolan i-a determinat acestuia destinul. Fiecare familie de şobolani îşi recunoaşte membrii după mirosul ei propriu şi specific. Unele dintre aceste familii sunt extraordinar de numeroase, alcătuite din şobolani care locuiesc uneori în cartiere întinse, ba chiar în oraşul întreg. De asemenea, există familii mai mici, având cel mult câţiva membri. Apariţia cuiva străin provoacă imediat emoţii, iar mirosul lui aparte trezeşte nelinişte. Nu se ştie dacă primul nu va fi urmat de alţii şi dacă aceştia nu vor încerca să-i alunge pe cei locali din cuiburi sau dacă n-o să-i omoare. Mirosul unui şobolan străin îi dovedeşte intenţiile precum şi dacă trăieşte singur sau dacă îşi conduce familia în căutarea unei noi vizuini. Aşadar, în majoritatea cazurilor, orice şobolan străin este pe loc atacat de cei locali. Uneori atacul este doar simulat, fiind folosit cu scopul de a-l alunga pe intrus, dar de cele mai multe ori străinul este muşcat şi devorat. Arareori şobolanii primesc pe un străin în familia lor şi-i îngăduie să-şi facă un cuib propriu cu o femelă autohtonă. Bătrânul şobolan colindă, călătoreşte, trece dintr-o localitate în alta. Nu-şi întemeiază un cuib, nu se leagă pentru o vreme mai îndelungată cu nici o femelă, nu creşte pe cei mici, nu se ataşează de labirinturile familiare. Locurile pe care le-a cunoscut şi cercetat perfect încetează să-l mai intereseze, îi devin indiferente şi-l plictisesc. Important e ceea ce e nou, necunoscut, ce e înaintea lui. Deci următorul oraş, următoarea galerie de pivniţe şi de canale, următoarele primejdii şi surprinzătoarele labirinturi. Bătrânului şobolan nu-i ajunge liniştea pe care majoritatea şobolanilor o consideră baza existenţei – cuibul paşnic de familie,

pivniţa bine cunoscută, cămara plină. Deoarece şobolanilor le place o viaţă sedentară, în labirintul cunoscut, fără incertitudini, schimbări, primejdii. În asemenea locuri se ştie unde poate fi găsită hrana, ce fel de hrană şi la ce oră. Sunt cunoscute de asemenea ameninţările locale: capcanele puse aproximativ în aceleaşi locuri, motanii lenevoşi întinşi în curţile însorite, bufniţele rotindu-se în amurg şi aceiaşi oameni. Nimic surprinzător. Nimic neprevăzut. Un asemenea tip de viaţă li se pare majorităţii şobolanilor mai în siguranţă, mai uşoară, oferind cele mai multe şanse pentru a supravieţui. Totuşi nu tuturor şobolanilor le convine o asemenea viaţă, unii îşi părăsesc familia, pivniţele, cămările bătute de generaţii, şi o pornesc în necunoscut, încotro văd cu ochii. Majoritatea acestor călătorii se termină cu o moarte rapidă, aproape în clipa când părăsesc terenul bine cunoscut. Numai şobolanii cei mai inteligenţi acumulează experienţă şi ajung la o vârstă înaintată. Cel mai greu e să-şi părăsească propriul cuib, propria pivniţă, viaţa de până atunci. Etapa următoare înseamnă părăsirea cercului de familie. Această primă expediţie fiind de obicei şi ultima, se poate totuşi încheia şi prin întoarcerea micuţului şobolan înspăimântat în cuibul familial sau, dimpotrivă, poate să devină o etapă pentru călătorii îndepărtate, în următoarele încercări de drumeţie.

ÎL URMEZ, scrutând cu atenţie semiîntunericul care ne împresoară în pivniţă. Bătrânul şobolan se opreşte şi începe să-şi facă o minuţioasă toaletă. Mă aşez lângă un perete pe labele dindărăt şi mă apuc să-mi curăţ blana. Bătrânul şobolan are experienţă în a prinde puricii. Mereu îl aud ţăcănind din dinţi. Îi vânează cu furie. Mai întâi îi împinge cu ghearele de pe grumaz şi de pe gât spre locuri mai accesibile, ca după aceea, aplecân- du-se, să-i stârpească. Din păcate nu-l pot egala în ceea ce face. Puricii îmi scapă de sub nas, se mută mult mai iute decât sunt eu în stare să-i prind. Zadarnic clănţăn din dinţi. Cu mare greutate abia de prind câţiva. Bătrânul şobolan se opreşte din curăţatul mustăţilor sale lungi. Adulmecă, priveşte în jur. Nu-l iau în seamă. Mă spăl cu propria-mi salivă, îmi curăţ murdăria de pe blană. Îmi salivez lăbuţele şi-mi şterg ochii şi nările. Pivniţa îmi pare plăcută, caldă, confortabilă. Îmi întrerup spălatul şi mă uit suspicios în jur. La o mică distanţă, chiar lângă perete, văd o luminiţă licărind mat. O pisică. De pisici am mai fugit de mai multe ori. Dar niciodată nu s-a aflat atât de aproape. Ochii îi strălucesc tot mai tare. E gata să se năpustească. De fugit n-am unde. Toate uşile laterale sunt acoperite solid cu tablă, de sub care nu se vede nici cea mai mică spărtură, unde maş putea strecura. Pardoseala de ciment e netedă, fără nici o deschidere, n-are nici măcar un tub de canalizare. Spaţiile unde ţevile de gaz şi cele de apă se adâncesc în pereţi sunt acoperite cu un strat proaspăt de vopsea uleioasă. Ferestruica din capătul coridorului e închisă cu două rânduri de geamuri şi cu un grătar metalic. Deci ne aflăm într-o capcană. Unicul drum – drumul de întoarcere – este barat de ochii scăpărători ai pisicii, judecând după cum îi ţine, aţintiţi asupra bătrânului şobolan. Îşi stăpâneşte spaima, înaintează încet, de parcă nu l-ar pândi nici o primejdie, în direcţia peretelui din faţă. Ochii lucitori îl urmăresc atent. Brusc, bătrânul şobolan sare drept înainte peste fereastra cu grătar. Sare sus de tot şi se prinde cu ghearele de grătarul metalic. Pisica după el. Trece pe lângă mine şi-i văd dinţii albi şi ghearele scoase. Dacă sare la mine sunt pierdut. Nu. Bătrânul şobolan i-a trezit o ură invincibilă.

Fug. Pisica sare. Bătrânul şobolan îşi face vânt din toate puterile, sare până în tavan, se opinteşte şi-i cade în cârcă pisicii înfuriate. O clipă se rostogolesc, miorlăituri, chiţăituri. Bătrânul şobolan sare iar în direcţia peretelui. Pisica după el. Dar şobolanul e în avantaj: are unde fugi, iar pisica nu mai e chiar atât de sigură de puterile ei, ca în momentul atacului. Acum bătrânul şobolan se năpusteşte în direcţia mea. Fuge pe scări un etaj mai jos, spre un coridor identic. Numai că ferestruica de aici nu mai are o reţea deasă, şi geamul spart îi permite să sară pe acoperişul vecin aflat destul de jos deasupra curţii. Bătrânul şobolan fuge după mine, pisica după el. Alunec peste peretele acoperit cu viţă şi pic într-o vizuină de şobolani salvatoare. Pe acoperiş, bătrânul şobolan se opreşte, se răsuceşte, îşi arată dinţii puternici. Pisica stă, scuipă, miaună furioasă. Urechile bătrânului şobolan sunt însângerate, se vede că l-a înşfăcat cu ghearele. Iar pisica are nările sfâşiate şi ţine un ochi închis. Cei doi duşmani se ameninţă reciproc, de parcă le-ar fi frică să dea lupta decisivă. Bătrânul şobolan scoate deodată un chiţăit ascuţit, ca şi cum ar fi intenţionat să se arunce asupra adversarului. Pisica se retrage brusc, iar bătrânul şobolan sare de pe marginea acoperişului în spărtura dintre streaşină şi marginea zidului. Peste o clipă mă atinge cu mustăţile lui însângerate. Abia acum văd că pisica i-a zdrelit pielea în creştet, i-a zdrenţuit urechea şi ia rănit pleoapa. Umblând de-a lungul ţevii mâncate de rugină, ajungem la canalele bine cunoscute, liniştite. Bătrânul şobolan îşi începe toaleta meticuloasă. Îl miros atent din toate părţile. Blăniţa lui mai păstrează mirosul labelor de pisică. Îi ling picătura de sânge închegat de pe ureche.

BĂTRÂNUL ŞOBOLAN nu călca niciodată în cuiburile locuite, fiindu-i frică de un atac neaşteptat sau de vreo furie dezlănţuită. Se vede că-l opreau amintirile urâte ale situaţiilor când scăpase cu greu de moarte. Evita de asemenea încăperile prevăzute cu o singură intrare. Chiar şi atunci când ne adăposteam într-un loc de acest fel, ferindu-ne de o pisică, o bufniţă sau vreo nevăstuică, se arăta extrem de nervos şi părăsea locul imediat ce dispărea primejdia. Cu mult mai târziu, după ce am trecut prin propriile mele experienţe, am priceput cauzele acestei spaime. Bătrânul şobolan nu avea un cuib propriu şi nu năzuia să-şi încropească vreunul, alta era şi relaţia lui cu şobolanii-femele, cu care renunţase să se mai însoţească. La vârsta lui, şobolanii nu mai resimt nici un imbold de împreunare. Dar prin comportamentul său, bătrânul şobolan contrazicea această regulă. Noi, şobolanii, ne unim perechi, şi fiecare dintre părţi este geloasă pe cealaltă, deşi am cunoscut familii în care toţi masculii se împreunează cu toate femelele. Masculii sunt mai adesea geloşi şi alungă pe intrusul care se apropie de femela lor. E vorba mai ales de femele în perioada de rut, care acceptă orice mascul din preajmă. Apariţia bătrânului şobolan tulbura serios deprinderile acestei lumi şi adesea se încheia cu încăierări la care câteodată luam şi eu parte. Bătrânul era alungat de şobolanii instalaţi în locul respectiv într-un alt canal sau într-o pivniţă vecină. Prin urmare el se apropia de câte o femelă numai atunci când în preajmă nu se aflau şi masculii lor. Eram un şobolan în putere şi ori de câte ori bătrânul se dădea jos de pe o femelă, imediat mă grăbeam să-i iau locul. De multe ori reuşeam, dar unele nu mă lăsau să mă apropii, mă muşcau sau mă alungau lovindu-mă cu labele din spate. Mai înainte fusesem în relaţii numai cu o femelă micuţă din cuib şi nu aveam experienţa necesară. Acum simţeam nevoia să am o femelă permanentă, dar aflându-mă tot timpul cu bătrânul şobolan, eram constrâns la relaţii ocazionale, care se terminau adesea cu fuga prin pivniţe, canale şi gunoaie.

Se întâmpla de asemenea ca bătrânul şobolan – atunci când încercările sale pe lângă o femelă dădeau greş – să se caţere pe grumazul meu, ţinându-se cu dinţii de ceafă, să mă strângă tare cu lăbuţele – şi în acest fel să-şi astâmpere poftele. Acest lucru îmi displăcea, cu atât mai mult cu cât, atunci când am încercat odată să răstorn lucrurile în folosul meu, m-a zvârlit cât colo şi ma muşcat. Şobolanii locali, care mai întâi l-au tolerat, când a început să le încalece femelele, s-au arătat suspicioşi, ba adesea chiar agresivi. De câteva ori era să fie sfâşiat de cete de şobolani mânioşi. Deşi umblam cu el peste tot, mirosul meu se păstrase într-atât de al meu propriu şi bine cunoscut celorlalţi, încât nu eram atacat. În schimb, dezamăgit, bătrânul şobolan mă apuca tot mai des cu labele din spate ca să-şi satisfacă poftele. Printre şobolanii masculi care îl atacau pe bătrân l-am recunoscut odată pe tatăl meu. Avusese laba din faţă ruptă, la orice mişcare şchiopăta uşor, deci putea fi recunoscut de la distanţă. Se năpustise la bătrânul şobolan o dată cu ceilalţi, întărâtaţi de apariţia unuia străin. Urmărirea la care am luat parte şi eu a durat puţin. Bătrânul şobolan s-a răsucit, a apucat de gâtlej pe unul care-l fugărea şi l-a sfârtecat fulgerător. În acelaşi moment, tata m-a muşcat de grumaz, lângă ureche. I-am sărit în faţă şi cu câteva mişcări repezi ale incisivilor i-am rănit adânc gâtul. A încercat să se apere de alte lovituri, dar n-a mai avut putere. Trăgea să moară. Mişcările convulsive ale labelor şi cozii dovedeau că sfârşitul era aproape. Ceilalţi şobolani au fugit cuprinşi de panică. Bătrânul şobolan a mirosit rămăşiţele şi a început obişnuita sa toaletă. Peste o clipă s-a întrerupt, a venit la mine în goană, prin spate, şi m-a încălecat.

BĂTRÂNUL ŞOBOLAN gonea fără astâmpăr prin oraş. Nu se oprea nicăieri pentru mai multă vreme, de parcă l-ar fi mânat din urmă un duşman temut şi pe care nu-l cunoştea. Ştiam acum că socotea oraşul un teren străin şi primejdios. Până deunăzi fusese doar o etapă – sau un loc de staţionare mai lungă – în drumeţia sa. Dar brusc se simţise ameninţat, împresurat din toate părţile de porţi, canale şi beciuri cunoscute dar pline de şobolani care îl urau. Oraşul pe care până nu demult îl descoperea, începuse să-l chinuiască şi să-l plictisească. Şi cu toate că venise aici de bună voie şi tot de bună voie se stabilise în oraş, i se părea că oraşul era cel care îl oprea şi nu-i îngăduia să reînceapă hoinăreala. Stări de acest fel mai încercase şi altă dată, ba chiar de mai multe ori, şi poate că tocmai de aceea nu se stabilise definitiv nicăieri. Ataca orice şobolan îi ieşea în cale, ba chiar se năpustise la o pisică micuţă, care fugise înspăimântată. Îi mai rămăsese doar ura, ura împotriva a tot ce găsise în acest oraş, o ură febrilă, violentă, iresponsabilă, care îi cerea să se descarce. Bătând cartierele în diverse direcţii, bătrânul şobolan nu se mai ascundea prin pivniţe şi canale, ca odinioară. Dimpotrivă: sfida primejdiile, se strecura pe lângă oamenii înspăimântaţi de vederea lui, adesea pe sub roţile maşinilor. Nu era un dispreţ faţă de primejdii, ci o nepăsare faţă de tot ce nu avea o legătură directă cu ţelul lui. Iar acesta era să părăsească oraşul cât mai repede. Se simţea asediat, înconjurat din toate părţile, închis – cu toate că teritoriul pe care se mişca le era de ajuns celorlalţi şobolani locali ca să-şi poată duce viaţa. Vizita gări, poduri, viaducte, rampe de cale ferată, depozite. O vreme dăduse târcoale antrepozitelor din portul fluvial. Ca şi cum nu s-ar fi putut decide cum, cu ce anume şi când să părăsească oraşul. Activitatea lui zilnică deveni adulmecarea lăzilor, pachetelor, sacilor, bagajelor, vagoanelor. Căuta un miros demn de încredere, un miros liniştitor, un iz pe care s-ar fi putut bizui şi care i-ar fi permis să se odihnească şi să plece. Acest scotocit zilnic nu a ţinut mult.

Pe rampa căii ferate, unde treceam zilnic, bătrânul şobolan mirosi cu o nemaipomenită atenţie un maldăr de saci umpluţi cu sămânţă, gata de a fi încărcaţi. Erau şi mai multe stoguri, şi le-a mirosit pe fiecare în parte. Toate aceste treburi, ale căror cauze pe atunci nu le ştiam, mă enervau şi mă plictiseau. În ultima vreme şi relaţia dintre noi suferise o schimbare radicală. Deseori mă muşca şi mă zgâria, mă îmbrâncea şi îşi înfigea colţii în abdomenul meu – şi mă durea. De mai multe ori lam ocolit pentru că îmi făcea impresia că vrea să mă sfârtece. Mă fugărea chiţăind ascuţit. În ura lui faţă de oraş, i se părea probabil că eu îl reţinusem, îl întemniţasem. Şi deoarece îl însoţeam mereu şi eram mereu lângă el, îşi descărca asupra mea amărăciunea şi mânia. Îmi era frică, din ce în ce mai frică. Cu toate că mă alunga cu tot mai mare înverşunare, nu voiam să-l părăsesc. Într-un rând, când m-a atacat din nou, m-a răsturnat şi m-a muşcat de gât, i-am rupt urechea cu o mişcare fulgerătoare. Apoi m-am smuls şi am rupt-o la fugă. A mai rămâne cu el ca până acum era o ameninţare cu moartea în orice clipă. Am decis să plec, să-l las singur. Poate că asta şi aştepta, pur şi simplu se săturase până peste cap de prezenţa mea continuă. Voiam să plec şi nu puteam. Îi urmam drumurile, mergeam pe urmele lui, mă învârteam în jurul lui. Continuam să-l observ de la o mică distanţă, îi urmăream gesturile: nervoasa cercetare a grămezilor de saci de pânză cenuşie, ocolul încărcăturilor, felul în care se înfigea pe labele dindărăt şi mişca din mustăţi parcă de teama unei primejdii. În sfârşit, găsi izul pe care îl căuta, care-i dădea certitudinea noii, mult doritei călătorii. Se căţără brusc până sus şi dispăru printre formele acelea suprapuse. Îşi găsise locul căutat, probabil găurise cu dinţii vreun sac de pânză. Oamenii întind odgoane, le agaţă de un cârlig din metal. Încărcătura ridicată se leagănă în văzduh peste deschiderea unei macarale care lunecă pe şine.

ABIA atunci când bătrânul şobolan a părăsit oraşul i-am simţit lipsa. Până atunci îl urmasem, vedeam în faţa mea spinarea lui lungă, osoasă şi coada năpârlită, acoperită cu solzi. El alegea drumul, hotăra pe unde e mai aproape, mai lipsit de primejdii, mai sigur, el conducea. Acum, alergând pe malul alunecos al canalului, îl caut. Îl caut ştiind prea bine că a plecat, că a fugit din oraş. Îl caut, deşi port în memorie înfăţişarea ramei înalte a macaralei care se îndepărtează şi încărcătura de saci cu sămânţă printre care s-a ascuns. Am văzut şi totuşi îl caut, ştiind că a-l găsi este cu neputinţă. Îl caut, vreau să-mi potolesc neliniştea, să-mi stăpânesc tremurul nervos al trupului, să revin la viaţa mea obişnuită de şobolan. Îl caut ca să mă conving mai repede că această căutare nu are să schimbe nimic. În canal omor şi devorez un şoarece, în gunoi găsesc resturi de carne de porc, în amurg străbat rigola şi străzile din centrul oraşului. Pe sus trece neauzit o umbră, taie lumina aspră a felinarului. E o bufniţă. Ascunde-te numaidecât în umbra căminului de vizitare a unui canal. Aştept până când umbra o să dispară. Păi da, sunt chiar lângă pivniţa în care m-am născut. Trec trotuarul şi de-a lungul gardului ajung la poarta înaltă de fier. M-am înapoiat în curtea acoperită de beton a brutăriei unde l-am întâlnit pe bătrânul şobolan. Sar sprinten pe cornişa ferestruicii pivniţei, grămada de cărămizi şi de cutii zace la fel ca odinioară. Numai ţevile de canalizare sunt acoperite de o vopsea proaspătă, cu miros neplăcut. Simt izul familiar al neamului meu, peste tot zac excremente de şobolani. Pătrund în pivniţă printr-o mică spărtură. O lumină înceţoşată se prelinge pe geam, e răsfrângerea felinarului din stradă. Aici, între hidrant şi ladă şi grămada de cărbune acoperită cu scânduri descopăr intrarea în vechiul meu cuib, în vizuină. Străbat în fugă coridorul. Printre şobolanii micuţi care ronţăie o coajă stă o femelă mare. E mama mea.

Când mă vede i se zbârlesc perii. Acoperă cu propriul ei trup micuţii, arătându-şi incisivii puternici. Mă retrag în grabă. Merge în urma mea, îmi atinge coada cu mustăţile. Mă opresc lângă hidrant, mă întorc, mustăţile noastre se întâlnesc. Ne mirosim trupurile. Simt un miros pătrunzător, excitant, pe care-l emană toate femelele în rut. Simt brusc o nevoie violentă de copulaţie. Ea se întinde, se lipeşte de pământ, ridică coada, încordează orificiul umed de mucozităţi. Ţipă ascuţit. Intru în ea, îi cuprind laturile cu labele, îi apuc cu dinţii pielea de pe grumaz. În momentul culminant ţip tare. Cu coada ridicată, se târăşte în jurul meu, mă seduce, mă provoacă, mă stârneşte. Ne satisfacem pentru a doua oară poftele. Mă înapoiez în vizuină. Când vreau să intru după ea, se întoarce şi mă muşcă uşor de ureche. Mă avertizează să nu mă-ncumet a înainta. Se teme pentru cei mici, să nu-i omor muşcându-i.

AM PROPRIUL MEU CUIB, propria mea femelă – mama, pe care am s-o fecundez, propria mea familie. Am de asemenea terenul meu propriu de vânătoare şi de unde îmi procur hrana. Sunt un şobolan matur, care cunoaşte primejdiile şi pe duşmani, se orientează perfect pe teren, violent şi şiret, puternic şi precaut. Mă mâhneşte însă poziţia vizuinei noastre, a cărei unică ieşire se află într-un loc deschis, chiar lângă cotul hidrantului. În momentul în care această ieşire ar fi blocată, vom fi captivi, cuibul neavând altă ieşire spre exterior. Bătrânul şobolan m-a învăţat să evit cuiburile construite astfel. El cerceta cu luare-aminte fiecare încăpere în care se afla şi, dacă îi trezea neîncrederea, o părăsea imediat. Dar eu nu vreau să-mi părăsesc cuibul, nu vreau să plec din pivniţa plăcută a brutăriei, unde poţi găsi uşor multă mâncare. Nu vreau să renunţ la locuinţa unde m-am născut şi unde fiecare colţ e impregnat cu mirosul familiei noastre. Dacă nu m-aş fi întors aici, soarta mea ar fi putut fi alta. Nu pot pleca. Femela-mama mea va naşte pui noi şi totodată se ocupă de generaţia dinainte. Cei micuţi se fugăresc prin toată pivniţa şi aleargă pe coridor chiţăind. Privindu-i, îmi amintesc de propriile mele hoinăreli, de curiozitatea care mă mâna spre necunoscut. Ce s-o fi întâmplat cu şobolanii din acea naştere? Cunosc doar soarta micuţei. A celorlalţi o bănuiesc, văzând cum tot mai puţini şobolani micuţi se întorc din escapadele lor. Primul dintre ei a fost prins de pisica tolănită la soare în zilele senine, chiar pe balconul care dă spre curte. Al doilea a fost strivit de uşa pivniţei, dată brusc în lături. Micuţele femele au zbughit-o pe coridorul pivniţei, au luat-o prin curte până în stradă şi nu s-au mai înapoiat. Un ultim mascul a fost zdrobit de rama din metal a capcanei. Femela-mama mă însoţea în hoinărelile mele de-a lungul rigolelor, până spre canalele şi pivniţele învecinate. În cursul acestor incursiuni am dat de multe ori peste cuiburi de şobolani părăsite, în care mi-ar fi plăcut să stau. Cel mai tare mă interesa acoperişul casei învecinate, aflat deasupra unui apartament părăsit. Dar venea iarna şi prima noapte rece ne-a alungat de acolo îndărăt în pivniţa noastră caldă din spatele brutăriei.

Nici a locui în canale – ceea ce părea să fie cel mai la adăpost – nu-i pria femelei mele. Am băgat de seamă că apa îi stârnea o panică grozavă şi că dacă se întâmpla cumva să se afunde era numai din neatenţie – când sărea sau cădea alunecând pe marginea canalului. Orice întâmplare de acest fel o umplea de-o mânie pe care şi-o descărca asupra mea. Asemenea peregrinări sunt posibile numai atunci când femelamama şi-a crescut suficient puii, iar următoarea sarcină încă nu-i stânjeneşte mişcările. Spaima ei de apă era pentru mine de neînţeles. Bătrânul şobolan care trecea înot canalele în toate direcţiile, purtat de curent sau împotriva curentului, nu se temea deloc de apă. Dimpotrivă, obişnuia să folosească şuvoiul pentru a înota într-un sens anume. Învăţasem şi eu s-o fac în timpul peregrinărilor noastre. Mă scotea din sărite această frică a femelei-mama în faţa oricărui fir de apă subterană, chiar şi faţă de şiroaiele ploii ce se scurgeau prin rigolă. Locuiam aşadar în pivniţa retrasă de lângă brutărie, unde abia de se strecoară lumina prin ferestruică, la căldurică, departe de orice curent mai puternic de aer. Încerc să sap un tunel din cuibul nostru spre pivniţa alăturată, dar mereu dau peste un perete solid, acoperit cu un strat de smoală, pe care dinţii de şobolan nu-l pot sparge. Fundaţia casei de alături are o temelie zdravănă din beton. Încerc să sap în jos, poate nimeresc peste învelişul vreunui canal, căptuşeala unor tuburi de apă sau conducte telefonice, şi poate găsesc fisura corespunzătoare. Atunci cuibul nostru ar avea o a doua ieşire. Sap, scormonesc pământul cu labele. Terenul este alcătuit din fărâme de tencuială, bucăţele de cărămidă şi cenuşă. Clădirea care s-a aflat mai înainte aici se vede că a ars. Trag cu urechea la vreun susur de apă, dar nu aud nimic. Nu dau peste nici un canal. După încercări repetate ajung la un zid vechi construit din cărămizi trainice. Zidul e un obstacol. Îmi mai rămâne direcţia în sus. Poate găsesc spărturi care dau în afară. Dar şi această încercare dă greş,

dau peste grinzile de oţel care susţin plafonul pivniţei. Prin urmare cuibul nostru este înconjurat de ziduri din toate direcţiile şi nu există nici o posibilitate de ieşire prin altă parte.

APAR PE LUME generaţii succesive de şobolani. Se nasc, cresc, dispar, se nasc, cresc, dispar. Ciclul se repetă de multe ori, indiferent de anotimp. Cea mai mare parte din această puzderie de şobolani piere în primele săptămâni de independenţă. În vreme ce femela-mama îşi hrăneşte progenitura, eu aduc hrană. Mă strecor tot mai des în depozitele brutăriei spre care am găsit un drum comod printr-un ventilator stricat. Vin de acolo aducând în cuib bucăţele de pâine, de prăjituri, diverse fructe, brânză şi slănină. Deseori mă înapoiez cu blana mânjită de unt sau untură, de cremă sau făină. Atunci toată familia linge hrana de pe blana mea. Tot mai des prad depozitul. M-am vârât într-o cutie mare umplută cu zahăr pudră. E ceva grozav de bun, deşi îmi place mai mult zahărul cubic, fiindcă îmi ascute perfect incisivii. Mă înapoiez la cuib presărat cu pudra dulce; femela şi cei mici mă ling. De câteva ori m-am dus la depozit însoţit de şobolanii micuţi. Când văd acea cantitate de mâncare, încetează să le mai fie frică, uită de toate. De aceea, atunci când vor veni singuri, de capul lor, vor cădea pradă pisicii, care îi pândeşte, sau vor pica în capcanele atrăgătoare prin mirosul de peşte afumat. Un şobolan n-are voie să uite de primejdie, un şobolan trăieşte necontenit ameninţat, încolţit din toate părţile. Şobolanii micuţi sunt veseli, jucăuşi, încrezători şi curioşi să vadă tot ce îi înconjoară. Le atrage atenţia o pată de lumină, tresărirea unei frunze, o crăpătură neştiută din perete, o insectă care aleargă pe zid. Sunt fascinaţi de viaţă, de multiplicitatea şi bogăţia ei, de posibilităţile pe care le oferă, de căile deschise în toate direcţiile. Şoarecele sfârtecat, vrabia ucisă, scheletul unui peşte doar cu resturi de carne pe oase – toate aceste dovezi ale morţii nu ajung până la conştiinţa lor. Nu le leagă de propria lor existenţă cotidiană, voioasă, cu salturi şi căderi, cu atacuri şi urmăriri simulate.

Îi oprim pe lângă noi şi îi apărăm atât cât se poate. Dar femelamama simte înlăuntrul ei viitoarele progenituri. Încetează deci să se mai ocupe de şobolanii care au mai crescut, le îngăduie ieşiri singuratice tot mai îndepărtate. Viitorii nou-născuţi pretind ocrotire, iar cuibul trebuie să fie pregătit pentru primirea lor. Şobolanii cei mici pleacă. Curiozitatea îi mână tot înainte, la drum, la noi descoperiri. În vizuină e tot mai puţină mâncare, deci trebuie să şi-o procure singuri. Noi, şobolanii adulţi, ne temem de suprafeţele luminate unde duşmanii pândesc din toate părţile. Şobolanii micuţi, cu puţină vreme în urmă cu totul orbi, nu asociază luminii nici un fel de amintiri neplăcute. Dimpotrivă, atunci când în pivniţă era aprins un bec şi pâlpâirile lui le atingeau pleoapele încă închise, se îndreptau într-acolo. La fel şi mai târziu, când pleoapele lor se vor desface şi când micuţii vor vedea pentru prima dată interiorul mohorât al cuibului, se vor târî cu încăpăţânare în direcţia chenarului luminos al intrării. De acolo vin glasuri necunoscute şi felurite mirosuri, de acolo le aduc eu hrana, trebuie aşadar să se ducă acolo cât mai repede, să cunoască realitatea luminoasă, strălucitoare, colorată. Micuţii se târăsc spre ieşire, mama încearcă să-i oprească apucându-i de pielea de pe creştet şi îi aduce îndărăt. Chiţăie de mânie neputincioasă. În primele lor hoinăreli vor fi însoţiţi de mama lor sau de mine.

D

IN PIVNIŢA ALĂTURATĂ, printr-o gaură din tubul de canalizare, mă strecor sub podeaua brutăriei, chiar lângă cuptorul cel mare. Căldura de aici face ca puricii să-mi părăsească masiv blana. Clădirea brutăriei, bătrână şi ruinată, a fost renovată de mai multe ori, unele crăpături fiind umplute cu ghips. Chiar în peretele lângă care se află covata plină cu aluatul care dospeşte, am descoperit o asemenea crăpătură, acoperită cu gips, îndărătul unui aparat metalic ce ticăie ritmic, aşezat mult deasupra podelei. Din crăpătură săream pe un dulap înalt şi de acolo pe podeaua de lângă uşa depozitului. În uşă, adică de fapt între canat şi perete am găsit un loc din care s-a desprins o frântură de lemn uscat. Atunci când oamenii erau plecaţi din brutărie am mărit într-atât deschiderea încât să mă pot strecura uşor înăuntru. Puteam deci să mă duc la depozit fie trecând prin ventilatorul stricat, fie pe un drum mult mai scurt pe la brutărie. Era ce-i drept mult mai primejdios, în schimb nu trebuia să ies pe afară. La ventilator ajungeam venind din şopronul vechi, al cărui acoperiş înclinat se afla alături de un burlan ce dădea în curtea betonată. Ca să trec prin brutărie, foloseam plăcile de gresie întunecate ce înconjurau podeaua. De cele mai multe ori acolo stăteau coşurile cu şorţuri murdare, formele

de tablă pentru copt şi vasele pentru frământat aluatul. Ocupaţi cu treburile lor, oamenii nu aveau vreme să privească în jur. Femela-mama cunoştea drumul prin ventilator. Acum i-am arătat un drum mult mai scurt şi care nu pretindea să te caţeri peste burlanul noroit sau ud. Dar drumul acesta nu-i era întotdeauna accesibil. O piedică de netrecut devenise propria ei burtă umflată, care făcea imposibil strecuratul prin crăpătura îngustă din tocul uşii. De aceea femela- mama folosea rareori acest drum şi doar după naşteri, până în clipa când burta i-o îngăduia. Pe masa din mijlocul depozitului am descoperit o ladă cu ouă, mâncarea preferată a şobolanilor. Cândva, însoţit de bătrânul şobolan, am ajuns la un cuib de păsări şi acolo am gustat pentru prima dată un ou. Obiectul acela cu formă ovală aşezat în penumbră îmi amintea parcă de o piatră strălucitoare. Bătrânul şobolan l-a mirosit întâi, apoi l-a înconjurat cu coada şi-a început să-l împingă în direcţia spărturii pe care o făcuse cu dinţii în scândură. Acolo a făcut cu incisivii o micuţă deschidere în ou şi a început să sugă albuşul. După aceea a mărit deschiderea, ca până la urmă să împartă oul în două. A mai rămas doar coaja perfect curăţată. Mirosul de gălbenuş care se răspândise în încăpere mi-a stârnit în asemenea măsură pofta, încât m-am repezit la primul ou din cuib. La început, coaja lui tare nu a cedat la loviturile incisivilor mei. Abia atunci când am lovit aproape vertical, am izbutit să fac o mică spărtură. Dar în interior n-am găsit nici un fel de gălbenuş, ci un puişor încă neformat plutind într-un lichid frumos mirositor. O cloşcă mânioasă gâgâind înspăimântător, care alergând în jurul meu încerca să-mi scoată ochii, mi-a întrerupt ospăţul. Tocmai încercam s-o alung când s-a ivit cocoşul. A venit în goană la mine cu gâtul întins şi creasta înfoiată. Am luat-o la fugă. După aceea m-am mai strecurat de multe ori împreună cu bătrânul şobolan în cuiburi, în cămări, magazine. Am învăţat să încercuiesc oul cu coada şi să-l trag în direcţia mea. Acum, în depozitul brutăriei, puteam să mă desfăt după pofta inimii cu gustul gălbenuşelor de ou. După ce mi-am potolit foamea, am decis să duc un ou, rostogolindu-l, până la cuib. Dar coada mea era prea slabă ca să pot mişca oul din scobitura în care se afla.

Deci l-am ridicat cu botul puţin în sus şi l-am extras cu lăbuţele din scobitură. Nu s-a oprit însă pe masă, ci a căzut cu zgomot pe jos. M-am speriat atât de tare, încât m-am ascuns în ventilatorul scos din uz. Peste o clipă am fugit jos, unde pe pardoseală zăcea oul spart. Abia acum am aflat că din depozit oul nu poate fi împins până la cuib. Ceea ce nu m-a oprit în încercările mele următoare de a scoate ouăle din formele lor de carton. Împreună cu femela-mama am mâncat în noaptea aceea câteva ouă, dar în schimb am spart mult mai multe. M-am dus cu doi micuţi în depozit. Vin cu mine ţopăind, chiţăind, dându-se de-a dura prin brutărie la ora aceea pustie. Ospăţul continuă. Burţile ni se rotunjesc. Dar trebuie să ne întoarcem. În curând vor veni oamenii şi atunci calea de înapoiere va fi anevoioasă. N-am să risc întoarcerea prin ventilator, canatul acoperit de zăpadă şi burlanul îngheţat. Bufniţele flămânde se rotesc toată noaptea pe deasupra curţilor vecine. Între timp, unul din cei mici găseşte în colţul depozitului o cursă cu un cap de peşte afumat. Au apărut tot mai multe capcane pe scări, în pivniţă, pe acoperiş, în curte. Sunt construite în aşa fel încât şobolanul nu moare imediat. Greutatea de plumb îl loveşte în majoritatea cazurilor în spate, zdrobindu-i bazinul şi şira spinării. Strivit, moare cu încetul, neputând să se mai smulgă. De durere îşi muşcă uneori propriile labe. Micuţul şobolan este literalmente turtit pe scândură. Zăpăcit de durere, strânge în dinţi solzii parfumaţi ai peştelui şi încearcă să se ridice. Nu-şi înţelege situaţia, nu ştie ce s-a întâmplat de fapt. Chiţăie, din dinţi şi din urechi îi curge sânge. Zgârie scândura cu ghearele. Fugim. Peste o clipă vor sosi oamenii. Ne aflăm în brutărie, simt pe coada mea mustăţile micuţului. Ne apropiem de dulap. Cel mic, în loc să se caţere pe drumul ştiut între peretele din lemn şi zid, o ia înainte. Mergând pe ţeavă ajunge la masă, iar de acolo sare pe marginea imensului vas pentru plămădit plin cu un aluat parfumat şi dulce. De sus, de pe dulap, îl văd cum se clatină încercând să-şi păstreze echilibrul cu coada. Aluatul dulce i s-a lipit de bot. În curte începe agitaţia. Paşii se apropie, cheia scrâşneşte în broască. Micuţul se clatină tot mai tare. Îşi sprijină lăbuţele de suprafaţa cleioasă şi poroasă, cade înăuntru, se mişcă tot mai

deznădăjduit, se înfundă tot mai tare. Doar codiţa închisă la culoare se mai vede la suprafaţă. După cel mic n-a rămas nici urmă, doar aluatul s-a înfundat în locul în care a căzut. Oamenii intră. Atunci când aprind lumina, din aparatul de metal care acoperă orificiul pe care l-am scobit se aude venind un şuierat ritmic.

Î

NCERC în continuare să scobesc un tunel care să ducă în afară. Nimeresc peste o scândură groasă. Femela-mama precum şi cei mici se caţără pe peretele înclinat şi muşcă. Din despicătura făcută cu dinţii se scurge peste nările noastre o şuviţă subţire de nisip. Dacă am continua, cuibul ar fi acoperit de nisip. Din câteva naşteri succesive s-a salvat un şobolan- femelă tânăr. Este prevăzătoare, vicleană, temătoare, mereu de veghe. Peste spaţiile deschise trece în fugă din câteva salturi. Se opreşte, priveşte în jur dacă nu e pândită de vreo primejdie. Evită locurile luminate şi lucioase pe care poate fi văzută de la distanţă. Îi e frică, îi e frică necontenit. Această spaimă îi îngăduie să trăiască printre duşmani, să trăiască şi să lupte pentru viaţă. În vizuină trăiesc aşadar două femele ale mele. Bătrâna, femela-mama, deseori o răstoarnă şi o muşcă pe cea tânără, încercând s-o alunge. Tânăra fuge, dar peste o vreme se înapoiază, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Femela-mama, care îşi alăptează succesivul rând de pui, o ţine sub observaţie ca pe un intrus, un nepoftit. Tânăra îşi pregăteşte propriul cuib într-unul din canalele pe care le-am săpat căutând o a doua ieşire. Şi-a ales un loc în marginea tunelului, lângă zidul din care a căzut o cărămidă fărâmată. Acum măreşte cuibul, calcă cu labele şi întăreşte cu propriile ei excremente solul, îşi aşterne culcuşul. Strânge bucăţi de hârtie, fâşii de pânză, fire de lână, bucăţi de vată, pene, fulgi, aţe, tot ce e moale, pufos şi cald. Se pregăteşte de naştere. Când trece pe lângă feme- la-mama sau încearcă să se apropie de ea, aceasta îşi dezgoleşte incisivii galbeni şi-şi zbârleşte blana de parcă ar fi gata de atac. Tânăra femelă fuge în grabă şi se ascunde printre hârtii, în capătul canalului ei. Se apropie sorocul naşterii, tânăra femelă părăseşte tot mai rar culcuşul.

Mă înapoiez la cuib, se aude un chiţăit subţire venind din tunel. Tânăra femelă zace acolo printre hârtii. Şobolani micuţi, orbi şi fără blană, sug din mamelele ei umflate de lapte. Îi lasă pe cei mici să se apropie. Îi miroase cu atenţie. Ar avea nevoie de hrană. Până acum umbla după hrană împreună cu mine... Acum e cu neputinţă, e obligată să-şi păzească progeniturile. Şobolanii micuţi ai femelei-mama au început să vadă. Se răspândesc în tot cuibul, învaţă să mănânce, să muşte, să omoare independent. De curând le-am adus un şoarece viu pe care l-au sfârtecat într-o clipă. Aduc din depozit o bucată de brânză pentru tânăra femelă. Am ajuns aproape de vizuină, mă îndrept spre intrarea în tunel când femela-mama îmi smulge brânza. Situaţia se repetă şi când tânăra femelă înfometată scoate botul din tunel ca să apuce nişte firimituri. O muşcă tare. O singură dată reuşesc să-i aduc tinerei femele o coajă frumos mirositoare de peşte. Cel mai tare suferă de sete. Ultima dată a băut înainte de naştere. În pivniţă se găseşte un cămin de vizitare mic, acoperit cu un capac metalic, sub care nu e greu să te strecori, dar tânăra femelă se teme să-şi părăsească puii. Încearcă să lingă umezeala de pe cărămizile fărâmate, suge grămăjoare de ţărână. Totuşi e nevoită să iasă, să găsească de mâncare, altminteri no să mai aibă lapte. Aşteaptă momentul potrivit. Bătrâna femelă a adormit. Tânăra se strecoară iute din cuib, fuge până la cămin, se vâră sub capac şi bea. Devorează câţiva miriapozi de care în condiţii normale nu s-ar fi atins. Cei mici cresc, pieliţa lor roză se acoperă cu un puf delicat, cenuşiu, iar sub pleoape li se desenează petele întunecate ale ochilor. Sunt mult mai mobili şi se îndreaptă fără greş în direcţia mameloanelor cu lapte. Acum tânăra femelă are nevoie de mult mai multă hrană decât imediat după naştere şi resimte foamea tot mai acut. Mănâncă deci zdrenţele de vată şi de lână, suge hârtia, se năpusteşte la orice vierme ivit lângă cuib. Dar foamea devine tot mai greu de suportat. Cu atât mai mult cu cât bătrâna femelă stă la pândă şi nu mă lasă să-i aduc tinerei nici măcar resturi de mâncare. Numai atunci când bătrâna doarme, cea tânără izbuteşte să-şi procure nişte oase de peşte, sau o cojiţă de slănină.

Chinuită de foame, tânăra femelă se decide până la urmă să facă o expediţie la brutărie. Altfel cei mici vor muri de foame. Când părăseşte cuibul, bătrâna doarme. Se trezeşte totuşi în curând. Se repede în tunel şi aduce pe rând micuţii în propriul ei cuib. Îi aruncă printre şobolanii ei care mişună. Aşezat lângă peretele din faţă observ lecţia de a ucide. Femela-mama muşcă până omoară pe unul din cei mici şi-l mănâncă. Puii ei îi muşcă de moarte pe ceilalţi. Când tânăra femelă se înapoiază cărând o bucată de pâine uscată scoasă dintr-o ladă de gunoi, micuţii sunt morţi. Mai întâi îi caută în tunel, după aceea se repede la cuib, strânge trupurile pe jumătate mâncate, încercând să le aducă îndărăt. Dar bătrâna femelă se năpusteşte asupra ei şi o muşcă. Până la urmă, tânăra reuşeşte să apuce cu dinţii trupul decapitat al unuia dintre micuţii săi şi să-l ascundă în propriul ei cuib.

T

ÂNĂRA FEMELĂ aşteaptă un nou rând de pui. Îşi părăseşte cuibul şi se mută în pivniţa de vizavi. Aici se află poliţe prăfuite, pline de borcane goale, pe jos zac lăzi sparte. Oamenii nau mai trecut pe aici de mult. Tânăra femelă îşi aşterne cuibul într-un fotoliu mâncat de molii, aflat într-un colţ. Fotoliul i se pare un loc deosebit de sigur şi de liniştit, dar cel mai important lucru e că din ţeava de alături picură necontenit apa. Iarăşi strânge sârguincios hârtii, zdrenţe şi pene. Strânge şi rezerve de alimente: resturi de carne uscată, capete de peşte, coji de pâine. Acum am două cuiburi. Cel vechi cu femela-mama şi o generaţie de şobolani mititei care cresc, şi unul nou, în interiorul fotoliului, unde tânăra femelă îşi aşteaptă puii. Nici unul din cuiburi nu e sigur, de aceea petrec puţină vreme acolo, consacrând mult timp hoinărelii. Ajung astfel până pe rampa unde l-am văzut pentru ultima oară pe bătrânul şobolan.

Î

N AFARA ORAŞULUI, în clădiri din cărămidă, lângă gârlă, oamenii cresc porci. O grămadă de porci uriaşi. Noi, şobolanii din oraş, venim aici adeseori. Mai de mult regiunea aceasta a aparţinut unui alt neam de şobolani – mai mici, bruni-cenuşii, cu o construcţie mai delicată, mai fragilă şi o coadă acoperită cu peri negri. Au fugit de noi. Le distrugem cuiburile, îi alungăm, până la urmă pleacă toţi, lăsând câmpul de luptă liber. Atunci când treci pe marginea troacei sau a adăpătoarei trebuie să fii foarte atent. E suficient să te împiedici, să cazi, şi botul porcului te înfulecă, te înghite, te zdrobeşte. Porcii ne atacă, ne urmăresc, ne alungă. Copitele şi dinţii lor sunt ameninţători, de aceea mă străduiesc să mă aflu în apropierea unei ascunzători: o îngrăditură, o ieşitură în zid, o bortă sau sub troaca metalică. Mirosul de carne de porc ne umple nările. Hrana din troacă este destul de monotonă, în schimb masele de grăsime din jur sunt provocatoare. Îmi aleg porcul cel mai mare, cel mai greu, care se mişcă cel mai încet, mă urc în spinarea lui şi-i muşc pielea. Porcul ţipă, geme, se zbate în îngrăditura care îi stânjeneşte mişcările. Încearcă zadarnic să se lase pe spate, să mă zvârle jos, să mă strivească. Dă din picioare, se înghesuie în pereţii de scândură. Mă agăţ cu ghearele de creştetul lui şi-mi înfig colţii în slănina gustoasă, caldă, pulsând de sânge. Un sânge cald i se scurge pe piele. Porcul încearcă în continuare să mă azvârle jos, dar eu îmi schimb poziţia şi-l muşc în regiunea cozii. Grohăie, geme, se înfurie. Totul durează multă vreme. Obosit de atâta zbucium zace acum dând din când în când din picioarele-i prea scurte. Greoi, gros şi greu, vârât printre scândurile îngrăditurii, porcul devine prada mea. Urlă, ţipă, guiţă, aşteptând să plec după ce-mi voi astâmpăra foamea. Brusc, uşa coteţului porcului se deschide

şi un om vine în goană în direcţia noastră. Smulg cu dinţii o ultimă bucăţică de slănină şi fug. Vin noaptea următoare. Porcul nu mai e. Îmi aleg un altul, la fel de greoi, la fel de neîndemânatic. Dar aici îngrăditura e mult mai largă, porcul se lasă pe spate, aproape că mă striveşte. Îi sar în cap, îl muşc de grumaz, dar mă izbeşte cu capul de drugul de fier al barierei. Renunţ. Trec în cealaltă clădire, plină de purceluşi deschişi la culoare. Simt pe coadă atingerea mustăţilor şobolanului care locuieşte în pivniţă, vizavi de brutărie. Purceluşii sunt neastâmpăraţi şi nervoşi. Ne simt prezenţa, guiţă, sar, dau din picioare şi încearcă să ne apuce cu dinţii. Au dinţii ascuţiţi şi copitele tari – căutăm deci un purceluş mai slab sau bolnav. L-am găsit. Zace pe o parte, zvârlind întruna cu unul din picioarele din spate. Ne apropiem cât putem de mult. Şobolanul-vecin descoperă locul unde pulsează artera. Muşcă. Purcelu- şul sare, guiţă. Dar şobolanul stă agăţat de gâtul lui. Mă reped şi eu din partea cealaltă. Izbeşte cu copitele, ne alungă. Îi sar pe grumaz, îmi înfig dinţii îndărătul urechii. Mă zvârle jos. Acum îl atacăm din toate părţile. Însângerat, ţipând, aleargă în jurul îngrăditurii. Îi sar în gât şi-i retez carotida. Cade. Mirosul de sânge se răspândeşte până departe, în jurul nostru guiţă înspăimântaţi purceluşii. Apar şi alţi şobolani. La început încercăm să-i alungăm, dar sunt tot mai mulţi. Purceluşul încă mai dă din picioare şi ţipă. Brusc se aprinde lumina. Porcii fac un zgomot din ce în ce mai mare. Apar oamenii. Mă înapoiez. În pivniţă aud venind din depozit un lătrat de câine înverşunat şi rău. De curând, fiind pe stradă, un câine m-a gonit până la o gură de canal. De n-aş fi sărit în jos, prin grătar, riscându-mi viaţa, m-ar fi omorât. Lătratul lui mă enervează, mă nelinişteşte, îmi aminteşte de felul cum m-a fugărit atunci. În preajma tinerei femele dă târcoale un şobolan străin. Vreau să-l gonesc, dar s-a şi instalat în fotoliu şi nu se dă bătut. Mă îndrept deci spre vechiul cuib, unde mă aşteaptă fiind în perioada de rut femela-mama. În brutărie şi prin pivniţe s-au schimbat multe în perioada absenţei mele. Depozitul a fost zugrăvit din nou, a fost schimbat tocul putrezit al uşii şi astupată fiecare crăpătură, oricât de mică. Uşa care duce de la brutărie spre scara pe sub care m-am strecurat de obicei a fost consolidată cu o scândură în plus şi

căptuşită cu tablă. Toate orificiile din pereţii brutăriei şi ai depozitului au fost umplute cu ciment, la fel şi crăpăturile din spatele tabloului electric. Toate vasele, copăile şi grătarele au fost împinse de lângă pereţi, făcând imposibilă trecerea în deplină siguranţă. Ventilatorul, care mai înainte nu funcţiona, acum se învârteşte, blocând în felul acesta ultima cale de acces spre cămară. În mai multe locuri zăresc capcanele aşezate de curând. Deasupra gunoiului şi în pivniţă zac grăunţe de grâu otrăvite. Şobolanii micuţi, profitând de neatenţia femelei-mame, au ţâşnit din cuib şi s-au ghiftuit încă din prima zi. Ocolesc cadavrele lor înţepenite în diverse locuri. În scurtă vreme capcana îl va ucide pe tânărul şobolan care a vrut să-mi ia locul în fotoliul vechi. Cel mai tare mă enervează că bătrânul cotoi, care până acum stătea pe balcon, e închis peste noapte în pivniţă. Supărat, umblă de colo, colo şi miaună înfiorător. În zori, prinde un şobolan care a pătruns aici din stradă prin fereastra întredeschisă. De dimineaţă, şobolanul vânat, cu şira spinării ruptă şi cu ochiul scos, mai trăia încă. Oamenii l-au aruncat într-o găleată cu apă. Motanul ne-a simţit prezenţa. A pândit multă vreme lângă hidrant încercând să-şi vâre laba în cuib. A descoperit şi femela tânără aflată pe fotoliu şi progeniturile ei. N-a reuşit însă să ajungă până acolo. A aruncat pe jos câteva borcane şi s-a rănit la o labă cu un ciob. Oamenii veneau des în pivniţă, gesticulau, arătau cu mâna spre deschizăturile şi crăpăturile din pereţi. Presimţeam primejdia, se apropia catastrofa. Oamenii au astupat toate deschizăturile, fisurile, spărturile din zidul care împrejmuia curtea. M-am convins că făceau acelaşi lucru în toate clădirile alăturate brutăriei, ba chiar şi în casele de pe cealaltă parte a străzii. Îi conducea un câine cu bot lung şi ascuţit, care tot adulmeca şi lătra lângă fiecare urmă. Sunt aşezat pe vechiul fotoliu cu o bucată de carne zgârcioasă scoasă din gunoi. Lătratul câinelui, aerul aspirat pe nări stârnesc spaima tinerei femele. Apucă cu dinţii pe cei mici, îi acoperă cu întregul ei trup.

Sar jos de pe fotoliu şi, de pe poliţa cea mai înaltă, ajung la abajurul de metal sub care se aprinde becul. Intră oamenii. Câinele îi conduce drept spre fotoliu. Mă turtesc pe farfuria metalică încălzită pe dedesubt. Oamenii dau jos borcanele, trag deoparte rafturile şi scândurile. Iau fotoliul şi-l duc afară pe coridor. Câinele întărâtat îşi vâră capul printre arcuri. O vânzoleală cumplită, lătrături mânioase, chiţăi- turi înspăimântătoare. Tânăra femelă se străduieşte să fugă ţinând în bot un şobolan mititel încă fără păr. Câinele o apucă, o zgâlţâie, o ridică. Oamenii îl mângâie, scot din fotoliu micuţii şobolani şi-i calcă în picioare. Fotoliul e dus în curte. Pe farfuria de metal sub care e becul aprins se face tot mai cald, îmi arde labele, îmi frige burta. Sar jos, de pe rafturi ajung la geamul care duce spre strada luminoasă, plină de vehicule. Gonesc în lungul zidului spre rigolă. Un om se trage cu violenţă îndărăt, ţipă, mă arată. Mă strecor prin deschiderea acoperită cu grătar a rigolei. În adânc susură şuvoiul care trece licărind. Ezit, mă străduiesc să mă menţin pe suprafaţa neferită de priviri, îmi pierd echilibrul. Sar.

M

Ă ÎNAPOIEZ. Cu mare băgare de seamă mă strecor în pivniţă. Pisica nu mai e. Simt asta trăgând aerul pe nări. Fotoliul, rafturile şi mobilele vechi au fost trase de lângă pereţi. Toate deschiderile au fost cimentate. Trec în pivniţa în care se află cuibul femelei-mama. Şi aici de asemenea toţi pereţii au fost descoperiţi şi cărbunii aruncaţi în mijlocul încăperii. Caut crăpătura din spatele hidrantului. Lipseşte. Peretele este ud, neted, rece. Străbat toată pivniţa, verific fiecare ungher. Deschiderea se afla acolo, în spatele hidrantului. Mă înapoiez, mă aşez lângă perete. Trag cu urechea la fiecare foşnet venind dindărătul stratului gros de ciment. Peste o clipă, parcă de la mare depărtare, aud un râcâit uşor. Femela-mama încearcă zadarnic să iasă, să sfredelească peretele. Zidită într-o încăpere lipsită de o a doua ieşire, înspăimântată, presimţindu-şi moartea, are să sfredelească astfel până în ultima clipă a vieţii. În vizuină se mai află alţi trei şobolani mai mărişori. Femela-mama are să-i omoare pe toţi, de foame, de sete, de neputinţă. Are să le bea sângele, are să le mănânce carnea, dar îi vor ajunge pentru scurt timp. În răstimp are să găurească nu mai mult de o jumătate de cărămidă, dacă are să muşte într-un singur loc. Scrâşnetul dinţilor lovind în suprafaţa de ciment şi de cărămidă se va auzi tot mai slab până se va stinge cu totul.

D

AU TÂRCOALE brutăriei, mă duc prin pivniţele moarte, ating cu mustăţile fostele crăpături cimentate. Îndărătul peretelui domneşte liniştea, o linişte adâncă. Mai înainte auzisem scrâşnetul tot mai slab al dinţilor şobolanului femelă pe zid. Ba

am început chiar să muşc şi eu zidul dinspre partea aceasta, de după hidrant, în locul unde se aflase intrarea spre cuib. Probabil că aceasta a trezit speranţa femelei- mama, pentru că ecoul venind dindărătul peretelui a devenit mai puternic şi mai rapid. M-a pus pe fugă o pisică şi m-am înapoiat abia noaptea următoare. Glasul venind din cealaltă parte era tot mai slab, femela-mama era sleită, incisivii ei se roseseră până la gingie. Am început iarăşi să muşc, dar era zadarnic. Dinţii mei abia dacă au zgâriat suprafaţa de ciment. Continui să muşc, deşi din partea cealaltă nu mai vine nici un sunet. Înfig dinţii în perete, mişc din maxilare până simt o durere ascuţită în dinţii piliţi ca nişte ace. Simt sângele curgându-mi pe gâtlej. Zgârietura de pe suprafaţa de ciment nu e mult mai mare. Sosesc oamenii, fug prin ferestruică, sar drept pe strada însorită, vrăjmaşă. Mi-am aflat adăpost în canale. Aici eram în siguranţă. În toate clădirile de pe cele două laturi ale străzii oamenii purtau o luptă îndârjită împotriva şobolanilor. Până şi aici unde mă aflam, adânc sub pământ, simţeam uneori nişte mirosuri care îmi supărau nările şi ochii. Am găsit o femelă singură, chioară de un ochi şi mam mutat în cuibul ei. Stai cu urechea aţintită la zgomotul pârâiaşelor care se scurg acoperind alte sunete. Un chiţăit înfricoşător de şobolan străbate acel zgomot monoton. Mă obişnuiesc. Susurul apei mă adoarme. Totuşi, de ce te înapoiezi la peretele cimentat al pivniţei? Ţi-o aminteşti ori de câte ori închizi ochii. De ce dai târcoale brutăriei? Mă strecor dintr-o poartă în altă poartă, dintr-o pivniţă în altă pivniţă, dintr-o umbră în altă umbră. Cenuşiu la culoare, cu spinarea boltită, pe picioare elastice, cu coada lungă şi netedă, străbaţi strada, luând aminte la cel mai mic foşnet, zgomot sau la orice mişcare. Peste tot, în orice loc, poate să stea ascuns un duşman, oricând, la orice oră te pândeşte moartea. Viaţa te-a învăţat să-ţi fie frică, tu însuţi ai învăţat să muşti, să muşti şi să striveşti, să muşti şi să ucizi. Te simţi mereu ameninţat, mereu şi din toate părţile. La fel cum făcuse odinioară bătrânul şobolan, aşa şi tu acum cutreieri toate gările, toate staţiile, rampele căilor ferate, depozitele.

Mă aflu peste tot acolo de unde poţi să pleci la iuţeală, să părăseşti oraşul, să emigrezi. Trăiesc într-un oraş pe care îl urăsc tot mai tare, care m-a asediat, m-a închis în sine, oraşul în care m-am născut, am crescut, am devenit puternic. Femela chioară aşteaptă să aibă pui. Burta ei lată şi sfârcurile umflate emană un miros dovedind că se apropie naşterea. Ducem amândoi în cuib tot ce poate încălzi, facem provizii de hrană pe care în majoritatea cazurilor o scoatem din şuvoiul dens al apelor reziduale. Femela chioară nu părăseşte niciodată canalul, îi e frică să iasă la suprafaţă, acolo unde şi-a pierdut ochiul. Viaţa ei e circumscrisă într-un cerc subteran de mici dimensiuni, pe care nu-l părăseşte niciodată. Hotarele acestui teritoriu sunt determinate foarte clar: câteva pârâiaşe subterane unite între ele şi care înaintează spre canalul cu ape reziduale. Când ajunge în acest loc, chioara se opreşte şi se trage îndărăt. Se trage îndărăt şi în faţa luminii cenuşii care se varsă de sus, stârnindu-i spaima. O nevoie tot mai puternică de drumeţie te împinge violent spre suprafaţă. Să ieşi, să părăseşti oraşul, să fugi. Femela naşte. Şobolanii micuţi, fără blană, orbi, chiţăie, se târăsc în jurul burţii ei, ridică anevoie capul, găsesc terenul solid ca să se sprijine pe picioarele lor şovăielnice. Eu aduc mâncare. Chioara îmi permite să intru în cuib, să-i ating şi să-i miros pe cei mici. Încep ploile de toamnă, apele din canale se umflă. Chioara îşi mută micuţii în altă parte, mult mai sus. Străbăteam curţile şi străzile căutând o cale pentru a părăsi repede oraşul. Până şi praful şi pulberea stârnită de roţile automobilelor mă îndeamnă să repet încercările. Automobilele sunt periculoase, iar în timpul călătoriei te-ai afla mereu în preajma oamenilor, ameninţat să fii descoperit. Ai încercat pe un camion încărcat cu fructe să treci de pe rampa căii ferate până în târgul dintr-un alt cartier. Speriat de hărmălaie, ai zbughit-o printre tarabe. Oamenii aproape că te-au omorât cu măturile. Mă înapoiez la cuib, zăpăcit de cele întâmplate. Cuibul nu mai este. Apa a înecat vizuina. Luându-mă după urmele femelei cu un ochi, înaintez mai întâi în lungul peretelui, apoi urc. O aud chiţăind, dar cuibul miroase altfel, miroase a

familie străină, iar chioara şi micuţii n-au apucat încă să-l umple cu propriul lor miros. Pielea lor spălată de ape a absorbit un miros pătrunzător, respingător. Chioara a depăşit perioada de rut, îmi este indiferentă – un şobolan străin, necunoscut. Ea se freacă de mine, se vâră sub burta mea, cei mici chiţăie, vin spre mine. Îl apuc pe cel dintâi cu dinţii şi-l omor muşcându-l. Chioara iese de sub mine şi îi acoperă cu trupul ei pe cei mici. Pe unul l-a apucat cu botul ca să-l ducă în altă parte. Îmi înfig colţii în gâtul ei. O dată, a doua oară, a treia oară. Încearcă şi ea să mă muşte. Slăbită, se prăbuşeşte pe o parte, mişcă dezordonat din lăbuţe. Muşc de moarte pe toţi şobolanii micuţi şi pe câţiva îi mănânc pe jumătate. Părăsesc cuibul. Lângă perete pândesc alţi şobolani care au simţit sângele proaspăt.

A

M PĂRĂSIT ORAŞUL, am lăsat în urma mea pivniţa caldă a brutăriei, depozitele cu dulciuri, gunoaiele cu resturi apetisante, labirintul de canale şi cabluri electrice. Am părăsit cuibul zidit, peretele mort şi neted, şobolanii, oamenii, capcanele care stau la pândă. Am părăsit fotoliul gol în care a rămas doar mirosul tinerei femele, resturile puilor, urmele dinţilor pe lăzile de scânduri, hoinărelile pe malul râului şi pe la crescătoriile de porci, drumurile străbătute urmându-l pe bătrânul şobolan. Am părăsito pe femela chioară ucisă şi pe micuţii ei sfârtecaţi. O pornesc pe drumul bătrânului şobolan. Vântul şuieră în jurul trenului, iar ritmul roţilor mă leagănă adormitor. Printre sacii umpluţi cu grăunţe e plăcut, liniştit, moale. Trenul mă duce spre un oraş îndepărtat şi necunoscut, despre care nu ştiu nimic, dar presimt că există, deoarece altminteri de unde ar fi venit şi încotro s-ar fi dus bătrânul şobolan al cărui miros îmi vorbea despre locuri străine şi îndepărtate? Am trecut de mai multe ori peste rampa de încărcare de unde braţele macaralelor ridicau platforme încărcate cu saci şi cu lăzi. Eram în căutarea mirosului care să-mi amintească de bătrânul şobolan. De oraş nu mă mai legau relaţiile dinainte şi simţeam că pot să-l părăsesc. Trebuia să plec pentru că tot ceea ce fusese al meu în acest oraş dispăruse, fusese şters, astupat, distrus. Simţeam nevoia de a călători, dorinţa irepresibilă de hoinăreală. Străbăteam strada repede, de parcă aş fi fugit de un urmăritor. Mă năpusteam asupra altor şobolani, deseori mai mari şi mai puternici decât mine, dar moleşiţi, liniştiţi, leneşi. Doream să mă despart cât mai repede de oraş. Febril, aproape bolnav, părăseam adesea, enervat, tunelurile întunecate ale canalelor şi mă iveam la suprafaţă, printre oameni. Aceştia ţipau, loveau cu pietre, izbeau cu bastoane, călcau în picioare. Atunci o luam la goană înspăimântat. Îi uimeam, îi înspăimântam, îi

iritam, şi de aceea nu reuşeau să mă omoare, cu toate că loviturile lor mă ajungeau. Într-un tramvai te-ai vârât sub o bancă. Te-a gonit de acolo un câine adus de un pasager. Oamenii ţipau, câinele lătra, tramvaiul s-a oprit. Ai ţâşnit drept pe capota unei maşini care înainta încet. Îmi amintesc expresia feţei celui din spatele parbrizului care mişca violent volanul. Zgomot de tablă îndoită şi sticlă spartă. Automobilul a lovit un camion care rula alături. În învălmăşeală mă năpustesc prin ferestruica deschisă în subteranul unei călcătorii, pe un maldăr de rufe scrobite. Ţipete, oamenii aruncă în mine cu prosoape. Fug pe sub uşă în pivniţa alăturată şi de acolo de-a lungul ţevilor în canale. Gata să adorm ascultând zgomotul ritmic al roţilor de tren, îmi amintesc toate aceste întâmplări. Ele mă împresoară, se suprapun, mă străbat, alcătuind un fel de mozaic ciudat în memorie. Încerc amăgirea că mă aflu într-un tunel mobil, în spirală, prin care alerg, încercând să ies la suprafaţă. Numai că de fapt tunelul n-are sfârşit. Aşa cum nu are nici început, pentru că m-am pomenit în el pe neaşteptate, de fapt nu se ştie de unde. Mă şi mişc altfel decât până acum. Labele şi ghearele nu-mi mai sunt necesare. Acum zbor, alerg printre propriile mele trăiri, printre întâmplări memorate, în interiorul unui canal uriaş. Mă trezesc brusc. Un şobolan străin, o femelă în perioada de rut, se încordează, îmi oferă zona genitală umflată, chiţăie. Mă excită. Peste o clipă liniştiţi amândoi, ne întindem unul lângă celălalt. Femela se târăşte sub capul meu, se vâră sub burta mea. Cu bărbia îi simt grumazul pufos şi cald. Trenul se opreşte, stă. O pornim în căutarea apei şi a hranei ceva mai variate, grăunţele cu care sunt umpluţi sacii au un gust destul de monoton. Cercetăm cartierul cel mai apropiat. După fiecare expediţie de acest fel trebuie să băgăm de seamă să ne înapoiem înainte de plecarea trenului. Observ că şobolanii din jurul nostru se schimbă, rămân prin staţiile pe care le părăsim. În locul lor apar alţii. Staţie. În vagonul nostru a intrat un şobolan mare şi negru, şi imediat m-a atacat cu furie. Multă vreme m-a urmărit prin vagon, vrând să mă omoare. Noua mea femelă se caută de purici în blana ei deasă şi priveşte nepăsătoare la bătălia noastră.

Trenul se pune în mişcare. Şobolanul negru îşi încetează atacurile. Se hrăneşte cu seminţe. Ascuns pe fundul vagonului, înăuntrul unui sac, uit de primejdie şi aţipesc legănat de zgomotul roţilor. Mă trezeşte o durere violentă în grumaz, şobolanul negru s-a prăbuşit asupra mea cu întreaga lui greutate. Îi ciopârţesc urechea, chiţăie furios. Ne năpustim unul asupra celuilalt. E mai în vârstă decât mine, mai puternic şi mai experimentat în luptele cu alţi şobolani. Stăm unul în faţa celuilalt, fiecare sprijinit în coadă, chiţăind şi rân- jindu-ne dinţii. Incisivii lui lungi şi extrem de ascuţiţi mi-au lăsat urme însângerate. Dacă m-ar fi lovit mai la mijloc, între urechi, mi-ar fi zdrobit şira spinării. Ne privim cu ură, temându-ne fiecare de o lovitură bruscă şi mortală. Îmi sare spre beregată, mă răstoarnă. Mă răsucesc, mă întorc, îmi înfig dinţii în blana lui. Fuga este o şansă de salvare. Reuşesc să ajung în vârful maldărului de saci. Îl simt în urma mea. Mă întorc şi iau poziţie de atac. S-a oprit, dezorientat de neaşteptatul meu curaj. Îmi fac vânt, mă opintesc în sârmele metalice care ţin sacii legaţi şi sar în sus, spre deschiderea prin care pătrunde aerul şuierând. Vântul mă împinge înapoi. Mă agăţ de paletele care se rotesc. Din cauza greutăţii mele se învârtesc tot mai încet până când, în cele din urmă, încetează să se mai răsucească. Am ajuns afară, pe acoperişul vagonului. Convins că urmăritorul meu va renunţa să se mai ţină după mine, mă lipesc cu burta de suprafaţa acoperită cu carton gudronat. Aici unde totul este deschis, în lumina crudă a zilei, mă simt ameninţat din toate părţile. Întins pe acoperiş, izbutesc cu greu să-mi păstrez echilibrul. Deodată se iveşte şobolanul negru. Nu ştiu cum a ajuns aici, oare m-a urmat prin răsuflă- toare sau o fi găsit altă ieşire? Dinţii lui taie aerul. Apuc să sar într-o parte şi alunec tot mai jos pe acoperişul curbat. Şobolanul negru mă priveşte de sus. Nu mă mai atacă, am încetat să mai fiu o ameninţare. Lunec mai jos, mă rostogolesc, vântul mă smulge şi mă aruncă lângă şinele care zbârnâie.

A

LERG în lungul şinelor, pe urmele trenului care se îndepărtează. Se lasă noaptea, pe cer luceşte discul lunii. Mă învăluie un vânt rece. Mă oboseşte săritul peste traversele şinelor. Pietricele mărunte şi ascuţite îmi rănesc labele. Mă caţăr pe şină – aici drumul este comod şi destul de lat. Peste o clipă renunţ să mă târăsc pe suprafaţa şinei. Metalul înfiorător de rece îmi îngheaţă abdomenul. Mă aflu într-un spaţiu larg deschis, neliniştitor prin întinderea sa. O întâlnire cu o bufniţă, o pisică sau un câine este în aceste condiţii extrem de primejdioasă. Un zgomot care creşte: din partea cealaltă vine un tren. Trece în goană. Ascuns după o piatră albă, privesc contururile strălucitoare ale ferestrelor. Trenul se îndepărtează. Merg mai departe. Depăşesc un pod, apoi un tunel. Se face tot mai frig. Un strat gros de nori întunecaţi acoperă luna. Ninge – e prima ninsoare din viaţa mea. Trebuie neapărat să ajung în gară, să mă urc în vagon, să-mi continui drumul. Mă hrănesc cu coji de salam pe care le-am găsit într-o hârtie mânjită cu grăsime. Merg mai departe. În curând se va termina noaptea şi atunci voi fi nevoit să renunţ la a-mi continua călătoria. Pe deasupra şinelor zboară păsări. Mă lipesc din toate puterile de şinele ude de zăpadă. Aud brusc gâfâitul unui câine. Mă urmăreşte. Sar într-o parte în şanţ. Latră şi se năpusteşte după mine, spărgând stratul subţire de gheaţă peste care am fugit în siguranţă pe cealaltă parte. În timp ce scheunând şi lătrând furios câinele se urcă pe marginea şanţului, eu alerg spre stogul care se vede negru pe fondul cerului. Când am ajuns în apropierea lui, aud din nou lătratul urmăritorului meu. Cu ultimele puteri mă vâr în fânul des şi frumos mirositor.

V

ÂNEZ ŞOARECII care de frica iernii s-au adăpostit în stogul de paie. Mă alungă o nevăstuică, o făptură cu trupul lung şi alb, cu dinţii subţiri şi ascuţiţi. Afundându-mă prin zăpada pufoasă, ajung până la clădirile din apropiere. Într-un hambar imens domneşte o căldură tihnită. De alţi şobolani n-am dat până acum. În aceeaşi noapte trec din hambar în staul, aici găsesc urme de femelă. Îi găsesc şi cuibul. Stă acolo cu blana zburlită, neliniştită de apariţia mea. A rămas singură, ceilalţi şobolani au fost alungaţi şi omorâţi de oameni. Pe sub grajd, în coteţul de porci, în cel de păsări, în casă, trec din vizuină în vizuină. Pe acoperiş descopăr capcane ruginite, otravă veche, mărturii ale unui război înverşunat şi îndelungat. În casa aceea cu acareturi, pierdută printre nămeţi, decid sămi petrec iarna. Femela, care la început m-a primit cu neîncredere, devine prietenoasă. Caut şi găsesc un cuib cald şi comod, aşezat la temelia casei, de unde duc coridoare în mai multe direcţii – spre pivniţa cu butoaie cu varză murată, borcane cu castraveţi şi alt conţinut, spre coteţul de păsări alăturat, spre bucătăria din care vin mirosuri ademenitoare, spre curte, ultima ieşire duce hăt până în apropierea şopronului cu unelte. Rămân precaut: mă aflu pe un teren străin şi necunoscut. Atât acareturile cât şi casa aproape în întregimea ei sunt din lemn. Tai cu dinţii şi sap o trecere spre celelalte încăperi. Câinele mi-a simţit prezenţa, la fel şi pisica. Câinele a lătrat atunci când îmi făceam drum prin nămeţi spre casă. Şi acuma latră când trec pe lângă coteţul lui. Pisica m-a dibuit şi a încercat să mă atace. Am evitat înfruntarea, zbughind-o în prima vizuină ce-mi iese în cale. Totuşi în curând ne-am întâlnit nas în nas, într-un colţ al staulului de unde n-aveam cum fugi, s-a năpustit la mine cu mare hărmălaie. Am luat o poziţie de apărare, proptindu-mă pe labele din spate. Pisica s-a oprit surprinsă de mărimea şi de curajul meu. Atunci m-am repezit la ea, muşcând-o de urechi, de

nas, de spate. Îşi trece ghearele peste spinarea mea, încearcă să mă apuce de coadă. Când cască botul, îmi înfig dinţii în falca ei de jos. Îmi dă drumul şi fuge înspăimântată. Însângerat, cu o labă scrântită, grumazul sfâşiat şi coada ruptă, mă înapoiez la cuib. Bolesc. Când mă aflu în apropierea ei, pisica se înfoaie, se zburleşte, miorlăie. Îi e frică, mi-am dat seama de spaima ei. Acum nu mai fug. Mă simt puternic şi adesea trec în fugă pe lângă ea. De mai multe ori, când oamenii lipsesc, o gonesc de lângă sobă, locul ei preferat. Mă urăşte, rânjeşte, scuipă. Multă vreme oamenii nu-mi descoperă prezenţa, nu pun capcane, nu presară seminţe otrăvite, nu împrăştie substanţe ucigătoare. Femela fată. În cuibul ascuns la mare adâncime, micii şobolani cresc repede. E cald, doar din coridoare vine un aer rece. Umplu cuibul cu pene, fulgi, paie, fân, ba chiar şi bucăţele de lemn. Dulapul cel mare din odaie îmi stârneşte curiozitatea. Îndată ce oamenii părăsesc casa, mă pun pe ros. Izbutesc să intru înăuntru. Stivele de rufe albe sunt numai bune pentru scopul meu. Tai bucăţele de pânză şi le duc în cuib. Circul între cuib şi dulap. Rup şi fâşii din hainele de lână atârnate în dulap. Şi iar începe vânătoarea de şobolani. Oamenii astupă deschizătura din dulap, pun iar capcane, aşază capete de păsări otrăvite, peşti, prăjiturele, seminţe. Şoarecii sunt otrăviţi cu duiumul. Pisica moare după ce-a mâncat peştele afumat. Şobolanii cei mici îşi încep primele hoinăreli independente. Câţiva pier, alţii rămân. În curând îşi vor face cuiburile proprii. După ninsori şi geruri îndelungi, răstimp în care ograda ţărănească era înconjurată de nămeţi, sosesc şi zilele mai calde. Noi, şobolanii adulţi, atât eu cât şi femela – nu ne atingem de delicatesele otrăvite, le deosebim lesne şi le presărăm cu excrementele noastre. În coteţele de păsări, în staul, în grajd, în coteţul de porci, în cămări, avem hrană pe săturate. Trag cu coada ouăle din cuibar, mănânc ovăzul adus cailor, mă furişez în cămări unde se află slănina, brânzeturile şi salamul, sacii cu făină, caşă şi zahăr. Troienele se topesc, vântul e mai cald, soarele îmbie.

Noua generaţie de şobolani micuţi părăsesc vizuina. Femelele din precedenta naştere vor avea progenituri proprii. Împreună cu o femelă tânără omor toţi puişorii – grămăjoare pufoase, cărora oamenii le-au dat drumul în coteţ. Glasurile oamenilor care ajung până la cuib sunt nervoase, violente, răstite. În curând vei părăsi această casă, ai să porneşti într-o nouă călătorie spre un nou oraş, despre care ştii bine că există, plin de canale întunecate şi beciuri. Oamenii astupă vizuinile făcute de şobolani cu rotocoale din lemn peste care toarnă smoală. Pentru noi însă a săpa o nouă galerie în lut sau a face o spărtură într-o scândură putredă nu-i cine ştie ce greutate. Oricum fiecare cuib are mai multe ieşiri separate şi coridoare legate de cuiburile vecine. De cu noapte mă trezeşte nevoia de a porni la drum. Părăsesc cuibul cald şi micuţii şobolani nou-născuţi şi mă îndrept spre calea ferată peste câmpul ud biciuit de ploaie.

Î

N ZORI ai ajuns în locul unde liniile căii ferate se desfac. Pe lângă tine trec trenuri. Gara trebuie să fie pe aproape, îmi astâmpăr setea într-un şanţ şi caut trenul care să-mi convină. În drum spre gară n-ai întâlnit şobolani, fiindcă pentru cei locali e încă prea frig şi preferă să nu părăsească locuinţele încălzite. Miros de boabe de grâu. Te apropii, te strecori printre ţevile de tablă care vâjâie. Peste plăcile din asfalt, şobolanii trag şi împing un şobolan culcat cu burta în sus. Pe burta lui, între lăbuţe, e o grămăjoară de grăunţe. Şobolanul manevrează cu atâta îndemânare din spinare încât să nu pice jos nici un bob. Ceilalţi îl păzesc strângându-i delicat labele şi coada ca să nu-l rănească, îi feresc coastele. Îl vor duce astfel în vizuină, unde îşi strâng rezervele. Spinările acestor şobolani sunt tocite de frecuş. Te miros, chiţăie mânioşi. Cel întins pe spate zvârle grăunţele şi se apropie în goană de tine. Trenul tău stă lângă o rampă înaltă, ceea ce îţi înlesneşte urcarea. Mulţimea oamenilor te sperie, dai să fugi, vrei să găseşti un alt drum. Rămâi. Te vâri pe sub tubul de canalizare, te aţii lângă rezervorul de apă din lavabou. De aici te strecori prin uşa întredeschisă în compartiment. Pitulat printre ţevile caloriferului, sub scaunele capitonate, observ mişcarea picioarelor omeneşti. N-am stat niciodată atât de aproape de oameni, nu le-am ascultat niciodată de atât de aproape vocile. Legănatul trenului te adoarme, pitit printre ţevile caloriferului aţipeşti – ţi se perindă ca prin vis fel de fel de amintiri, de imagini. Cauţi oraşul. Îl cauţi şi ţi-e frică, aşa ca de obicei ţi-e frică de necunoscut, de nesiguranţă, de tot ce e nou. Trenul se opreşte, pasagerii coboară, urcă alţii – aduc cu ei miros de ploaie şi de noroi. Trecem prin localităţi străine, dar care

nu sunt ţinta mea. Vreau să ajung în oraşul al cărui miros l-a căutat bătrânul şobolan. Dar nările tale n-au reţinut acel miros şi nu vei fi niciodată sigur că ai ajuns într-adevăr în oraşul pe care îl cauţi. Ba am să-l recunosc de îndată, voi şti să-l deosebesc de toate celelalte, am să găsesc oraşul în care a dorit să se înapoieze. Poate că a fugit de acolo, iar după aceea s-a convins că în nici un loc nare să scape de nelinişte, spaimă, groază, de sentimentul că e ameninţat. Ţi-a inoculat propria lui sălbăticie, nevoia de hoinăreală, visele pline de spaimă. Nicăieri nu te opreşti pentru mai multă vreme, te tot muţi dintr-un loc într-altul, cauţi. Oamenii întredeschid fereastra, compartimentul se umple de un aer rece şi jilav, semn că o apă se află pe aproape. Mă trezesc, aspir aerul adânc. Ai ajuns la ţintă. Zgomotul ritmic al şinelor se întrerupe, trenul trece de la un macaz la altul. Oamenii îşi strâng bagajele, îşi închid sacii şi valizele. Iată gara, trenul s-a oprit, călătorii părăsesc compartimentul. Ultimul care coboară trage cu putere uşa. Aştept până se potoleşte zarva de pe culoar. Am rămas închis. Sar pe fotoliu şi pe parapetul ferestrei. Nu există nici cea mai mică deschidere. Mă zbucium prin compartiment, de furie zgârii şi muşc uşa. Ai ajuns în oraşul al cărui contur nedesluşit îl zăreşti pe geam, dar nu poţi să scapi din această cutie ermetic închisă. Aleargă prin spaţiul îngust, se căţără, verifică toate ungherele şi cotloanele, chiţăie şi nu bagă de seamă că trenul a pornit mai departe. Se opreşte pe o linie moartă. Între timp te-ai lovit cu capul de geam şi de pereţi, ai muşcat pe unde ai nimerit, doar, doar ai să poţi ieşi. În zori, când lumina cenuşie intră pe fereastră, femeia venită să deretice deschide uşa, sari cât ai clipi, atingându-te de picioarele ei. Ţipă, izbeşte podeaua cu o cârpă înfăşurată pe o coadă de mătură. Uşa vagonului e deschisă, o zbugheşti prin ceaţa albă care acoperă liniile de cale ferată.

N SEARA acelei zile toride, când ai trecut în goană prin curtea din spatele restaurantului, chiar pe lângă capul tău a zburat o piatră, s-a lovit de peretele din cărămidă al lăzii de gunoi şi, oprită din impulsul vitezei, a nimerit peste un maldăr de cutii de conserve, stârnind un ecou puternic în spaţiul îngust al curţii. Ecoul te-a urmărit o clipă prin pivniţa cu damigene de vin, răsfrânt de pereţii netezi şi de suprafeţele din sticlă. Întotdeauna străbaţi pivniţa rece şi, printr-un coridor lung, ajungi până la ţeava de ventilaţie care duce la bucătărie. Aici e o dogoare insuportabilă, iar aburul fierbinte aduce mirosuri ameţitoare care aţâţă foamea. Te caţeri pe peretele netencuit şi prin crăpătura dintre cărămizile stricate treci spre ţeava de alături. Acum cobori. În timpul drumului care are loc pe un întuneric aproape total, te dirijezi după mişcarea mustăţilor, miros şi tăria solului. Labele ţi se afundă într-un strat subţire de cenuşă: eşti în camera cazanelor, de unde apa caldă urcă spre toate încăperile clădirii. Eşti aproape. Majoritatea caselor au aici mai multe rânduri de pivniţe, una sub cealaltă, la cele mai adânci, uitate de mult, nu prea vine nimeni. Ne aparţin numai nouă – şobolanilor. Ne simţim în ele în siguranţă, nu suntem goniţi, alungaţi, nu sunt capcane, otrăvuri. Până şi pisicile evită acele subsoluri, le e frică de superioritatea noastră numerică. Cuibul meu se află în pivniţa cea mai de jos, imensă, din cărămidă şi plină cu mobile vechi. Aici sunt multe cuiburi de şobolani, puse de-a dreptul pe pardoseală sau făcute prin dulapuri ori bufete stricate. Printre şobolanii de aici sunt cel mai puternic şi mai mare, cel mai iute. Şobolanii locali m-au primit, mi-au permis să mă instalez în acest oraş necunoscut de pe ţărmul mării. Din pivniţa consolidată cu drugi de lemn poţi să te duci în alte subsoluri, prin scobituri care se înşiră sub tot cartierul vechi, spre canale, poţi ajunge până în port. Majoritatea trecerilor le-au

Î

făcut oamenii, multe cavităţi a scobit apa care se scurge, ori au apărut prin surparea terenului. Şobolanii le-au reunit cu o reţea de tuneluri proprii şi diferite coridoare. Aici, în pivniţele de la mare adâncime, nici anotimpurile nu modifică ritmul vieţii noastre. Ne ameninţă doar apa care inundă unele subsoluri când plouă mai tare. Femelele mele se împacă, îşi păzesc puii împreună, le aduc hrana, îi apără de primejdii. Uneori îşi confundă progeniturile, atunci au loc certuri mărunte şi mici muşcături. Atunci când m-am aflat pe şinele de cale ferată, în ceaţa albă şi deasă, înspăimântat de frigul pătrunzător, am vrut să mă înapoiez, să mă strecor iar în vagon. Dar n-a ţinut decât o clipă. Glasul îndepărtat al sirenei de pe vapor, care se abate peste oraşul vechi, te cheamă într-acolo. Iată-l umblând în ceaţă, traversând şinele în direcţia glasului necunoscut, e neîncrezător, înspăimântat, cu blana zburlită. Am trecut peste terasament, am rătăcit îndelung printre depozitele pline cu fierării, m-am strecurat printr-o reţea înaltă, am traversat strada chiar pe sub botul unei maşini puternice, pe sub un viaduct de peste liniile ferate, peste fâşia unui parc. Sirena care suna îmi indica direcţia. Şi m-am pomenit într-o încâlceală de străduţe ale cartierului vechi, printre clădiri graţioase. Am simţit pe loc şi miros de şobolani. Asta m-a speriat, deşi în jur era linişte şi pace. Printr-o ferestruică întredeschisă am ajuns în prima pivniţă, aici m-am întâlnit cu primul şobolan local, care mi-a mirosit cu multă atenţie blana udă. Ai fugit de el, dar aleargă după tine prin pivniţe şi coridoare. L-ai pierdut, eşti singur, acum dormi, te odihneşti. Când te trezeşti, în jurul tău sunt o mulţime de şobolani, te ating cu mustăţile, te miros, te pipăie cu dinţii. Spaima te încremeneşte, te paralizează. Stau în mijlocul lor temându-mă să mă mişc. E o situaţie care te scoate din sărite. Şobolanii îmi observă comportamentul, îmi verifică rezistenţa. Mă străduiesc să mă comport de parcă nu m-ar ameninţa nimic, îl ating cu botul pe cel de lângă mine rânjind totodată din dinţii mei puternici. S-a tras îndărăt. Mă aşez pe labele din spate şi încep să-mi fac toaleta. Mă spăl vreme îndelungată, ling praful care mi s-a aşezat pe păr, stărui, netezesc anumite fire, prind puricii.

Şobolanii aşteaptă reacţia mea. M-ar fi atacat de mult de nu mă arătam atât de liniştit, de nu eram atât de mare, dacă nu aveam asemenea dinţi. Mi-era frică, eram nervos şi cu fiecare clipă îmi venea tot mai greu să-mi menţin nepăsarea. Nu, nu-ţi vor face nimic. Dormisem în cuibul de şobolani şi blana mea udă m-a ajutat să mă impregnez cu noul miros. Acum miroşi ca un şobolan local. Femelele se încordează când te văd. Uită-te, convinge-te. Nu-mi dădeam seama, mă simţeam un şobolan străin. Mi-era frică. Un miorlăit grozav de pisică atrasă de prezenţa noastră. Miaună la uşă, zgârie şi muşcă scândurile vechi. Fugim în pivniţa de alături.

F

AC CUNOŞTINŢĂ cu oraşul, îl cutreier. Este diferit faţă de cel pe care l-am părăsit, e locuit de multe soiuri de şobolani. De câteva ori sunt alungat. Urmărirea durează puţin, şobolanii se feresc de luptă deschisă. Abundenţa hranei o obţinem fără dificultate, tomberoanele sunt zilnic pline cu resturi. Depozitele magazinelor şi ale restaurantelor, halele pieţelor, magazinele cu fructe exotice, elevatoarele cu grâu şi alte cereale sunt uşor accesibile, şobolanii îşi umplu uşor burţile. Un oraş minunat, un oraş al îmbuibării, al celor sătui. Aşa ţi s-a întipărit în memorie în primele zile după ce-ai sosit. Acum însă a apărut neliniştea, pentru că până şi aici, în pivniţele cele mai de jos, se instalează o atmosferă de spaimă, de presimţiri. Ecoul exploziilor, al loviturilor de tun, tremurul pământului, vibraţia zidurilor vin deocamdată de departe, de foarte departe, dar se apropie, simt asta limpede. Nu ştiu ce înseamnă şi în ce măsură m-ar putea ameninţa. Când adorm, ascult cu atenţie aceste sunete ciudate care ies din adâncul pământului şi încerc să le ghicesc sensul şi cauzele. Ecourile îndepărtate nu se mai apropie, s-au oprit undeva în loc. Amintesc de tunetele care se rostogolesc peste oraş în urma fulgerelor. Totuşi nu sunt tunete ca în timpul furtunii, diferă, sunt mai grele, strivesc. Zgâlţâie pământul, clădirile, temeliile. Presentimentul ameninţării stârneşte reacţii violente în şobolani. Au insomnii, nesocotesc primejdiile, atacă fără să se gândească animale mai puternice decât ei, îşi schimbă locurile de reşedinţă, se comportă exact invers decât într-o situaţie normală. Neliniştea ţi-o sporeşte purtarea oamenilor care părăsesc oraşul, plecând cuprinşi de panică. Multe locuinţe stau goale. Profiţi de prilej, înaintezi spre sectoare necunoscute până acum, luminoase, aerisite, cunoşti mobile şi obiecte de-ale oamenilor –

paturi, divane, mese, biblioteci, dulapuri, bufete, scaune, storuri, perdele, lămpi. Vizitezi camere de locuit, bucătării, băi. În oricare din aceste locuri poţi intra prin burlan sau prin scaunul cu apă al W.C.-ului, instalaţie care până acum ţi-a fost necunoscută. Poţi trece uşor prin stratul subţire de apă şi apoi prin ţeava largă să cobori în canalul cel mai apropiat. Această extrem de simplă comunicare între aşezările omeneşti şi lumea subterană ţi-a salvat ulterior de mai multe ori viaţa. Sunetul glasurilor se înteţeşte, se apropie dinspre marginea oraşului. Atunci, da, chiar atunci te-ai convins cât de fragil şi vulnerabil este în fond cel mai mare duşman al tău – omul. S-a ivit în subteran, în mână cu o lanternă care răspândea o lumină extrem de puternică. A înaintat repede, barând cu silueta lui adusă de spate coridorul pe care circulau zilnic şobolanii. Pe cap avea un coif lucios. Neliniştiţi, zgândăriţi, şobolanii trec în fugă pe lângă el, i se strecoară printre picioare, îi ating umerii şi coiful. Omul merge tot mai iute. Brusc, răsună chiţăitul ascuţit de şobolan strivit. De aici se ajunge în pivniţa cea mai de jos, aceea de care oamenii au uitat de mult, având ieşirea în afară zidită. Nu rămân decât scările care se termină cu un perete orb din cărămidă. Noi, şobolanii, avem de aici numeroase ieşiri, pentru oameni inaccesibile. Omul stă nemişcat, luminează pivniţa, zăreşte scara şi se îndreaptă într-acolo. Ne repezim asupra lui, îl atacăm. El ajunge în dreptul scării, luminează peretele, observă dreptunghiul zidit, decide să fugă pe acelaşi drum prin care a venit. Zvârle de pe el câţiva şobolani. Pe unul îl izbeşte cu toate puterile de perete, altuia îi rupe şira spinării. Ne orbeşte cu lumina lanternei. Se apropie de uşă când brusc se poticneşte, calcă în picioare un şobolan abia născut, încă orb. Furioasa femelă îi sare drept în obraz. Scapă lanterna ale cărei raze cad acum perpendicular, descriind un cerc luminos pe tavan. Mă năpustesc asupra lui, muşc, rup stofa, pielea, trupul. Se luptă, ucide, striveşte. Îl muşc din toate puterile de ceafă, mă vâr sub coiful metalic. Alţi şobolani îmi urmează exemplul. Coiful cade. Omul îngenunchează, întinde mâna să-şi ia lanterna, dar nu mai poate s-o apuce.

Sângele îi ţâşneşte peste ochi, peste faţă, peste mâini. Stă în genunchi covârşit de o mulţime de şobolani. Ţipă, urlă, scoate vorbe fără şir. Un şobolan i se vâră în gură, omul îl muşcă cu dinţii, scuipă, se sufocă, a tăcut. Cade pe spate. Şobolanii năvălesc din toate părţile.

S

TAREA DE ENERVARE creşte. Cei mai puţin rezistenţi părăsesc cartierul, se mută, dar locuri liniştite nu există. În tot oraşul răsună voci tot mai puternice. Uneori tac, se sting, pentru a reveni mai intense şi mai înfricoşătoare. În perioadele scurte de linişte şobolanii îşi recapătă calmul, se iluzionează că totul a revenit la starea dinainte. Lipseşte mâncarea, lipsesc toate cele cu care şobolanii s-au deprins locuind în acest oraş: peşte, carne, grâne, fructe, resturi de mâncare. Cele mai multe cămări sunt goale, din târgul uriaş au dispărut afumăturile, slănina, sacii cu caşă, bobul, fasolea, mormanele de fructe. Până şi elevatoarele pline până de curând cu grâu, ovăz sau altele, acum sunt goale. Aceste schimbări s-au petrecut repede, de fapt nici nu se ştie bine când. Până şi în apartamentele care stau deschise cămările şi bucătăriile sunt goale. Oamenii au părăsit mobilele şi lucrurile din casă, dar au luat cu ei alimentele. De pe rampele de gunoaie, şobolanii au mâncat de mult tot ce se putea mânca. Izbucnesc conflicte, certuri, lupte. Şobolanul înfrânt, doborât, este imediat devorat. Acum nu mai sunt toleraţi străinii, dimpotrivă, sunt căutaţi, urmăriţi, ucişi. Tot mai des apar cazuri când mamele îşi consumă propriile progenituri. Într-o noapte, zgomotul se mută în apropiere de cartierul vechi. Se târăşte în direcţia lui, îl încercuieşte. Vântul alungă nori de fum înecăcios. Şobolanii se ascund în pivniţele şi vizuinele cele mai adânci. Incendiu. Oraşul vechi e cuprins de flăcări, casele se năruie, pereţii tremură, tavanele crapă. Fumul, mirosul de funingine, de ars pătrund până în subterane. Împreună cu hoarda şobolanilor părăseşti pivniţele ameninţate.

Şobolanii ies din toate părţile, intrările, pivniţele, locuinţele. Uluiţi, înspăimântaţi, zăpăciţi, febrili. Vântul smulge acoperişurile în flăcări, risipeşte prin jur scântei. Înnebuniţi, şobolanii gonesc drept înainte, sporesc întruna ca număr. Cât mai departe de foc, de fum, de incendiu. Arşi, opăriţi, răniţi, orbiţi, fug din oraşul în flăcări. Primele rânduri, printre care mă aflu şi eu, au ajuns la şanţul care înconjoară oraşul. E plin de şobolani care înoată spre celălalt mal. Mulţi se îneacă, mulţi gonesc peste creştetele şi capetele celor care înoată. Colina de vizavi se apropie, sar pe malul povârnit. Şi aici casele ard. Exploziile ne acoperă cu bucăţi de tencuială, cărămizi, pietre şi praf. Oamenii o iau la goană când ne văd, sunt înspăimântaţi, se ascund prin pridvoarele gata să se năruie. Ne unim cu alţi şobolani, suntem tot mai mulţi şi, cu toate că o grămadă pier, totuşi rândurile noastre cresc. La un moment dat sar pe un butoi. Văd în jur o mare necuprinsă din spinări de şobolani umplând străzile până în zare. Ne îndreptăm în lungul canalului portului spre marea până acum liniştită. Toată noaptea umblăm, toată noaptea cât e de lungă, morţi de oboseală. Înaintăm învăluiţi în fum, duhoare, praf şi o ploaie deasă şi măruntă. Sărim peste şanţurile cu apă, trecem peste băltoace, peste dune de nisip, peste grădini şi livezi. Ajungem în cartiere îndepărtate, ne risipim pe străzi în căutarea unor ascunzători. Vântul îmbibat cu miros de funingine îşi schimbă brusc direcţia. Simt adierea mării.

V

ÂNTURILE bat aproape necontenit, producând guturai, dureri de cap şi insomnie. După ce-am stat multă vreme în cartierul vechi, locuitul în port în apropierea mării mi se pare la început greu de suportat. Treptat te obişnuieşti cu clima nouă, faci cunoştinţă cu mirosul sărat al mării, cu vuietul valurilor învolburate, un element pe care nu l-ai cunoscut până acum de aproape. M-am instalat într-o clădire nu prea înaltă, din cărămidă, cu acoperişul în pantă, cu ţigle deseori smulse de vânt şi pivniţe aproape de suprafaţa solului. În încăperea de sub gangul care duce spre intrare am găsit un hidrant identic cu cel din oraşul meu natal. Probabil acesta e motivul pentru care mi-am făcut cuibul aici sub scară. Auzeam fiecare pas pe care îl făceau oamenii, dar m-am obişnuit repede cu aceste sunete şi în scurtă vreme nu-mi mai produceau nici o impresie. Ascunzătoarea mea avea evident câteva ieşiri de rezervă. Era unită cu pivniţa vecină precum şi cu ţevile care duceau la şemineu, ceea ce îmi permitea să cutreier toate locuinţele clădirii. Cea mai interesantă era însă trecerea care ducea sub podeaua apartamentului vecin, de la parter, unde fără nici un fel de piedică sau vreo ameninţare puteam asculta sunetele scoase de oameni şi trage pe nări mirosuri plăcute venind din bucătărie. În scurtă vreme am găsit treceri pe sub podele şi spre alte apartamente, din casele vecine. Prin ţevile de ventilaţie urcam fără nici un efort la etajul întâi şi la mansarda locuită. Casa din cărămidă se afla pe o stradă liniştită şi puţin circulată. În spate, unde era curtea, creşteau mulţi pomi fructiferi şi erau tufişuri. Această livadă micuţă era înconjurată de şoproane, cămări, un coteţ de porci, un coteţ pentru găini, căsuţa câinelui, diverse lăzi, grădini micuţe, adăposturi pentru iepuri de casă, porumbare, toate în apropierea caselor învecinate, cu mult mai joase. Şobolanii împreună cu care ai venit aici au plecat mai departe, pentru că în timpul ploilor canalele acestui cartier se umpleau de

apă şi nu mai puteau fi locuite. Mulţi şobolani pieriseră. Alţii o luaseră pe ţărmul mării în căutarea unor locuri mai prielnice. O altă parte se aciuiaseră în pivniţele sau sub podelele caselor de locuit, prin clădirile portului, depozite, elevatoare, pe sub viaducte, pe malurile şanţurilor, în preajma digurilor şi a instalaţiilor de irigare. Mi-am dat seama curând că prin acest cartier trece canalul principal care leagă marea cu interiorul oraşului, cu docurile, porturile, depozitele. Vapoarele care soseau îşi semnalizau prezenţa cu urletul prelung al sirenelor. Încă de pe atunci mă gândeam la o nouă călătorie, că doar noua ta casă era aşezată foarte aproape de locul unde treceau vapoarele. Deseori înaintai în adâncul portului, te plimbai pe malurile pietruite, priveai de sus apa acoperită cu un strat gros de ulei, în care se oglindea luna. Era de-ajuns să treci curtea, să străbaţi strada vecină, paralelă, şi clădirile aşezate de-a lungul ei, apoi câteva rânduri de şine şi începea ţărmul, care se întindea de-a lungul canalului. Uneori coborai pe treptele zgrunţuroase până la nivelul valurilor şi te plimbai pe grinzile puternice, acoperite cu cochilii şi alge. Găseai pe aici peşti micuţi, crabi, scoici, melci, care îţi mai variau hrana monotonă pe care o furai găinilor şi porcilor. Se încălzise şi ai hotărât să te înapoiezi în vechiul cartier. Ţi se făcuse dor de coridoarele lungi, de canale şi pivniţe. Te-ai înapoiat. Oraşul zăcea în ruine. O bună parte dintre canale şi dintre pivniţe se prăbuşiseră. Peste tot plutea un miros de ars, fumul se împrăştia foarte greu. Printre dărâmături se şi cuibăriseră primii şobolani care devorau mortăciunile. În ruinele ce ameninţau să acopere pivniţele sub moloz descopeream cadavre omeneşti intrate în putrefacţie, pisici, câini, şobolani. Păsări de pradă se roteau necontenit pe deasupra oraşului distrus. M-am înapoiat în casa de cărămidă din cartierul portului, unde simţeam mirosul mării, iar vântul care sufla necontenit scotea din tuburile de ventilaţie tonuri neobişnuit de şuierătoare. Duci o viaţă obişnuită de şobolan, care pătrunde în pubelele de tablă, care taie cu dinţii mereu alte treceri şi coridoare, care fură alimente gustoase din depozite şi cămări. Am înaintea mea o călătorie plină de primejdii, de lupte şi căutări. Vei drumeţi până departe, foarte departe, pentru a dori tot mai tare să te întorci.

Î

ŢI ADUCI AMINTE: te apropiai noaptea de vapoare, priveai odgoanele groase, lanţurile ancorelor, pasarelele lăsate, macaralele, veneai acolo, cu toate că prin port umblau câini înfometaţi, motani fioroşi, iar peste ţărmurile slab luminate se roteau bufniţe. De ce te expuneai morţii în dinţii, ciocurile, ghearele lor? Vapoarele erau cele care îmi trezeau interesul, vedeam în ele bucăţi de ţărm care plutesc şi pe care, la fel ca în tren, poţi străbate întinderi nesfârşite cu un efort relativ mic. În oraşul natal, împreună cu bătrânul şobolan, te duceai adesea până la debarcaderul de pe râul plin de bărci. Bătrânul şobolan, din cauza unor întâmplări vechi şi neplăcute, urca rareori la bordul lor. Se temea de asemenea de pescăruşii uriaşi care zburau deasupra apei. Ai băgat de seamă că şobolanii instalaţi în bărci păzindu-şi aprig teritoriul limitat, atacau mult mai violent decât şobolanii din alte zone ale oraşului tău. Drumeţia mea se termina în faţa vaporului, mă apropiam cât se putea de mult, sprijinit pe labele din spate atingeam cu mustăţile odgoanele puternice şi apoi mă retrăgeam, mă înapoiam în vizuina mea unde eram în siguranţă, în labirintul meu, al cărui coridor şi ale cărui treceri se aflau în casa de cărămidă şi clădirile din apropierea ei. Ţi-e frică să te urci pe vapor, ţi-e frică s-o rupi cu ţărmul de piatră. Nu vroiam să plec, mă deprinsesem cu mediul, cu casa, cu pubelele de gunoi, cu potecile bătătorite, cu glasul oamenilor. Cunoşteam fiecare fărâmătură de zid, fiecare îndoitură a tencuielii, fiecare gaură, fiecare pânză de păianjen, petele de pe pereţi. Te pregăteai de călătorie, aşteptai acele întâmplări care te-ar fi determinat să pleci şi să laşi acel oraş în urma ta. Prin rigolele ulicioarelor din port se strecoară o umbră cenuşie, la orice zgomot, oricât de mic, se lipeşte de sol, se contopeşte cu

piatra de caldarâm. Deodată se opreşte, ascultă sunetele unui flaut care vin pe fereastră. Ai început să te duci acolo mereu. Casa din care provin sunetele atât de atrăgătoare e aşezată chiar la stradă. Surprinzi de departe momentul când omul acela începe să cânte. Părăseşti cuibul numaidecât. Şi alţi şobolani se îndreaptă într-acolo, iar omul nici măcar nu ştie cât de mulţi stau să-l asculte. Vin în goană din toate părţile, se urcă pe burlan, se caţără pe acoperiş, se strecoară prin conductele şemineului şi ţevi, se urcă în copaci, trec în goană peste balustrada balconului, se lipesc de pereţi. Sunetele pe care le scoate acel om din fluierul lui lung şi închis la culoare îi ameţesc, îi cheamă, îi provoacă. Doreşti să fii cât mai aproape de izvorul acestor sunete, să ajungi chiar în locul de unde pornesc, să le cunoşti cauza, să le atingi. Omul cântă. Pe fondul perdelei luminate se conturează exact silueta lui aplecată, zilnic, atunci când soarele va coborî spre orizont iar păsările se vor pregăti de culcare. Cântă, cu toate că din locuinţele aflate mai jos vin alte sunete stridente, ţipătoare, care acoperă sunetele instrumentului. De îndată ce începe să cânte, ceilalţi oameni devin extrem de gălăgioşi. Alerg, mă apropii tot mai mult de sursa sunetelor. În jurul meu ies şobolanii din toate pivniţele, din toate ascunzătorile. Străzile sunt pline de umbre prelungi şi mobile. Plantele de pe balconul de unde răsună muzica se mişcă şi ele ca aplecate de vânt. Te-ai străduit să vii cât mai aproape, folosindu-te de iedera care acoperă pereţii casei, te-ai căţărat în balcon şi ai intrat în casă. De pe poliţa cu cărţi îl priveşti cu atenţie pe bărbatul care ţine la gură acel tub lung şi negru din care ţâşnesc sunete care te schimbă, te covârşesc. Nemişcat, parcă lipsit de puteri, stau şi ascult muzica, pare a fi un vis, şi totuşi nu e vis. Omul încetează să mai cânte, ia instrumentul de la gură, îl strânge şi îl pune într-o cutie pe care o închide, îmi recapăt brusc mobilitatea, lumea din jur mă sperie iar, mi-e frică, orice foşnet este o ameninţare. Muzica mă liniştea, îmi dădea simţământul unei siguranţe depline, mă rupea de nevoia de a căuta hrană, de a-mi pili incisivii, de a căuta treceri, îmi alunga nevoia de a sta necontenit la pândă, spaima de a fi atacat de pisică, de bufniţă, de vulpe sau de şobolani străini. Muzica aceasta îmi alunga spaima, mă alina, îmi dădea o stare de minunată ameţeală.

Te-ai lua după ea oriunde ar vrea să te ducă. Din clipa când ai auzit-o pentru prima oară, ai simţit nevoia s-o asculţi mereu. O aşteptai în fiecare seară, iar în zilele când bătrânul nu lua în mână instrumentul te simţeai bolnav, enervat, neliniştit. Şi alţi şobolani se comportau atunci mai agresiv, se loveau, se muşcau, goneau stârniţi, îi atacau până şi pe oameni. Bătrânul nu observase şobolanii, nu-i văzuse în- grămădinduse în jurul casei şi ascultându-l cum cântă. Strada pe care locuia ducea drept în port, spre cheiul la care erau ancorate vapoarele. Mi-amintesc ţipătul ascuţit al cuiva muşcat de un şobolan pe care îl călcase pe coadă în beznă. Bătrânul încetase imediat să mai cânte şi ieşise în balcon, iar şobolanii care îl ascultau se risipiră în toate direcţiile. Ascuns în grămada de hârtii de lângă zidul casei ascultai glasurile mânioase ale oamenilor adunaţi în stradă. A doua zi, la ora obişnuită omul, înainte de a scoate instrumentul din cutie, a deschis larg uşa balconului şi a proptito în aşa fel cu un scaun ca să poată vedea exact ce se întâmplă în cercul luminos răspândit de felinarul cu gaz. Când a început să cânte, ca de obicei, şobolanii au prins să se îndrepte în direcţia casei, oprindu-se pentru o clipă în marginea luminii pentru a sări după aceea cu iuţeală peste suprafaţa luminată. Erau din ce în ce mai mulţi. Bătrânul se uita la ei – umbre cenuşii, buimăcite, ascultând cu luare-aminte, nemişcate. Din clipa aceea cânta întotdeauna în acest fel, ob- servându-ne atent cum ne comportăm. În vremea asta, locatarii de la parter şi cei din casele vecine se străduiau în toate modurile să-i acopere muzica, punând în funcţiune cele mai diverse aparate, făcând zgomot, ţipând. E seară. Tocmai m-am căţărat pe burlan şi m-am tolănit pe poliţa de unde pot vedea exact fiecare mişcare a degetelor pe flautul pe care îl ţine bătrânul între buze. Brusc încetează să mai cânte. De pe scară se aud venind paşi grei. Uşa se deschide cu zgomot. Înspăimântat mă lipesc şi mai tare de poliţă. Oamenii năvălesc, ţipă, îi smulg instrumentul, îl sparg, îl calcă în picioare. Bătrânul încearcă să-l ia îndărăt, se luptă. Bătrânul zace pe jos, îl lovesc, îl bat.

Pleacă la fel de repede cum au intrat. Pe scări încă mai răsună zgomot de paşi. Însângerat, bătrânul zace ghemuit pe podea. Sar repede de pe poliţă, o şterg pe balcon, cobor iute pe burlan.

B

ĂTRÂNUL încearcă să-şi repare instrumentul. Alătură bucăţile rupte de parcă şi-ar închipui că or să se lipească. Apasă cu degetele sfărâmăturile, unge cu clei, leagă cu sârmuliţe subţiri. Degeaba. Când încearcă din nou să cânte, flautul se desface. Bărbatul îl pune pe masă, se înapoiază la pat, se culcă. Stă nemişcat. Mă înapoiez. Omul geme, oftează, se trezeşte din somn ţipând. Are faţa umflată, zgâriată, învineţită. Trec mai multe zile. Bărbatul se scoală din pat, iese din casă. Se înapoiază. Iar se culcă cu faţa la perete, spinarea i se scutură convulsiv, spasmodic. Când mă strecor din nou în apartamentul lui, zace nemişcat pe pat, iar alături arde o lumânare. Apropie-te, de-a lungul scândurii din podea treci sub pat şi peste pătura la fel de cenuşie ca blana ta, încearcă să ajungi la mâinile lui încrucişate. Miroase-le cu atenţie, atinge-le cu mustăţile. Sunt reci, nemişcate, moarte. Omul nu mai trăieşte. Brusc, ţipătul înspăimântat al persoanei care sade lângă el şi mişcările violente ale acesteia în direcţia ta te alungă. Am fugit prin uşa deschisă a balconului, printre florile cu tulpini înalte din grădină. În tot timpul şederii mele în port, până la începutul călătoriei, am resimţit absenţa muzicii, lipsa sunetelor pe care le scotea omul. Era un simţământ la fel de puternic ca foamea sau setea şi în nici un fel nu izbuteam să-l înăbuş – de parcă aş fi fost lipsit pe neaşteptate de un organ important sau de o parte a trupului meu. Alţi şobolani care, ca şi mine, veniseră aici în mod regulat erau acum iritaţi, supăraţi, neliniştiţi şi rătăceau prin canalele şi pivniţele cartierului de parcă ar fi aşteptat ca peste o clipă să audă din nou sunetele acelea liniştitoare şi ademenitoare. Şi tu aşteptai acele sunete care să te smulgă de la drumeţiile tale de şobolan şi să te silească să asculţi. Aşteptai, cu toate că

abia atinseseşi cu mustăţile mâinile lui moarte şi aspiraseşi cunoscutul miros al morţii. Cu toate acestea aşteptai, alergai, dădeai târcoale prin apropiere. Căutam un alt om cu un instrument asemănător. L-am găsit câteva străzi mai încolo. L-am găsit, dar sunetele pe care le scotea dintr-un instrument care arăta la fel nu-mi trezeau neliniştea, nu mă sileau s-o pornesc numaidecât în direcţia lor, nu mă emoţionau, nu mă buimăceau. Dimpotrivă: când sunetele lor îmi vibrau în urechi, îmi sporea enervarea. Noile sunete le contraziceau pe celelalte, reţinute de memoria mea de şobolan, care mi le reamintea din când în când. Portul era bântuit de vânturi reci, pătrunzătoare. Au început ploi torenţiale, îngheţate, care inundau pivniţele şi preschimbau canalele în şuvoaie de apă. Ai decis să părăseşti oraşul, te atrăgeau vapoarele uriaşe, aflate lângă ţărm. Lipsa bruscă a muzicii de flaut a făcut să şovăie întregul meu sistem nervos, mi-a slăbit atenţia, mi-a tocit neîncrederea faţă de lucruri noi şi necunoscute. Treceam în goană prin canale şi pivniţe, trăgând cu urechea la sunetele care veneau de afară, întrebându-mă dacă nu amintesc tonurile minunate ale instrumentului distrus. Când auzeam nişte zgomote care mi se păreau cât de cât asemănătoare, ieşeam imediat la suprafaţă ca să le caut. În scurtă vreme am înţeles că drumurile mele în afara oraşului – acolo unde nivelul vieţii oamenilor era mult mai scăzut decât cel normal – îmi reduceau posibilităţile de a-l regăsi pe omul cu flautul. Melodiile care ieşeau din apartamentele aşezate mai sus – iar acestea erau numeroase în oraş – aproape că nu se auzeau din pivniţă. Fundaţiile grele ale clădirilor înalte opreau eficient toate zgomotele. Am hotărât prin urmare să caut muzica la suprafaţă, aproape printre oameni. Rătăceam pe deasupra pubelelor, printre conductele vechilor şemineuri, peste burlane şi orice fel de spărturi. De multe ori mă strecuram şi prin ţevile cu ape reziduale. Mă căţăram pe zidurile caselor, treceam de pe un acoperiş pe altul. Erau expediţii riscante, la fiecare colţ mă aşteptau ghearele bufniţelor şi ale pisicilor. Atunci s-a întâmplat ceva cu totul diferit de tot ce cunoscusem până atunci.

Casa mea, casa mea de cărămidă roşie. Fug în pivniţă si printro spărtură în uşă intru înăuntru. Mi-e foame. În pivniţă e lumină, intră prin oberliht. Razele soarelui pătrund până departe, luminează pereţii proaspăt văruiţi şi uşa masivă de lemn. E calm şi linişte. Pivniţa e plină de un minunat miros de costiţă proaspăt afumată. Îi descopăr numaidecât sursa: o bucată mare, lucind de grăsime, se află în interiorul unei capcane metalice cu uşiţa larg deschisă într-o parte. O ocolesc de jur împrejur, adulmec cu mare atenţie. Capcana este construită din sârme subţiri oţelite, îndoite la capete şi înfipte într-o scândură groasă. În unele locuri, zăresc urmele dinţilor de şobolan. Şi-or fi frecat incisivii pe aceste suprafeţe. Mă apropii de uşa deschisă. Privită de aici, costiţa arată grozav de apetisant. E grasă, parfumată, moale, de mult n-am mai mâncat una la fel. Am botul plin de salivă. Din câteva mişcări îmbucătura delicioasă se va găsi în dinţii mei. Simt o foame aproape dureroasă. Stomacul mi se contractă, maxilarele mi se mişcă ritmic de parcă ar mesteca. Uit de precauţie, uit de primejdie, uit de vicleniile oamenilor. Dacă este o capcană, poate apuc să smulg costiţa şi s-o şterg. Foamea mă face să intru înăuntru, nu am puterea necesară să mă împotrivesc tentaţiei. Intru încetişor. Întâi vâr capul, după aceea mă sprijin cu labele din faţă de podeaua din lemn şi privesc atent în jur dacă nu mă ameninţă nimic. Mă liniştesc. Iată-mă înăuntru, numai vârful cozii a mai rămas afară. Mirosul de afumătură mă copleşeşte. E o bucată mare, va fi suficientă ca să mă satur. Întâi o ling, are un gust delicios, uşor sărat, de grăsime şi carne. Trebuie s-o apuc zdravăn cu dinţii şi s-o scot din capcana care continuă să mă neliniştească. Îmi înfig incisivii în stratul de carne. Un ţăcănit violent şi uşa din spate se închide. Bucata de costiţă este fixată de o pârghie unită printr-un arc de uşiţă. Dacă m-aş fi proptit pe labele din spate şi aş fi privit capcana de sus, iaş fi zărit mecanismul, pe care îl cunoşteam de la multe alte capcane. Mirosul ameţitor de costiţă m-a făcut să-mi pierd precauţia. Mă învârt prin cuşcă, încerc să tai cu dinţii firele de sârmă, tăindu-mi gingiile până la sânge. Zadarnic. Muşc scândura de

lemn. Urmele anterioare dovedesc că au mai fost în ea o mulţime de alţi şobolani înainte. Eu continui să muşc cu speranţa că am să reuşesc să mă eliberez. Judecând după mirosul proaspăt al costiţei, capcana a fost pusă de curând. A găuri o scândură atât de groasă ar dura sigur prea mult. Oamenii vor veni mai devreme. Controlezi cu atenţie din interior toată cuşca, căutând cea mai mică şansă de eliberare. Un timp încerc să împing uşiţa, s-o ridic, s-o salt. Abia acum observ arcurile oţelite, puternice, care fixează uşa pe dinafară. Când am dat ocol capcanei nu le-am văzut, erau ridicate dimpreună cu capacul de metal al uşii. Mă sucesc, sar, mă răsucesc. Până la urmă mă aşez resemnat şi încep să mănânc costiţa, activitate care mă absoarbe cu totul. O mănânc până la ultima firimitură. Soarele a apus, e întuneric, pe fereastră intră doar lumina răsfrântă peste uşă a becului. Mă năpustesc la pereţii de sârmă, muşc până la durere, lovesc cu capul clapa de metal, strecor botul printre sârmuliţe. Ţopăi, încercând să răstorn capcana cu propria mea greutate. Totul fără nici un folos. Dimineaţa vor veni oamenii, mă vor scoate, mă vor ucide, poate că mai înainte mă vor orbi sau îmi vor rupe şira spinării. Poate că or să mă arunce în butoiul de tablă care se află în curte şi o să dea în mine cu hârtii aprinse, cu pietre, cu bucăţi de sticlă. Poate mă vor băga într-un sac şi-l vor izbi din toate puterile de perete. Ştiu ce fac oamenii când prind şobolani, i-am observat de nenumărate ori cum îi omoară. S-ar putea să nici nu vină timp de câteva zile, până am să mor istovit de foame şi de sete. De fugit n-am cum să fug, nu pot să rod scândura groasă. Nam atâta putere. În întuneric, aud glasuri îndepărtate venind de sus. Sunt glasurile oamenilor care au pus capcana. O umbră cenuşie se strecoară pe alături, se apropie cu băgare de seamă, atinge capcana cu mustăţile. E un şobolan local, probabil cel căruia această capcană i-a fost destinată. Peste o clipă apare următorul. Se învârt în jur, observă. Încearcă arcurile de oţel cu dinţii, pleacă. Din fundul pivniţei vine un motan voinic. M-a simţit şi se pregăteşte de asalt. A ajuns lângă mine. Miorlăind înfricoşător,

încearcă să vâre o labă printre sârme. Nu poate să-mi facă nimic, sârmele nu cedează, îi simt respiraţia, îi văd ochii rotunzi şi lucitori. Îşi sprijină labele de capcană. Îl muşc în pernuţa moale şi neagră a labei. Stropşeşte, trage cu ghearele de sârme. Degeaba. O vreme se învârte în jurul capcanei. Până la urmă pleacă, ademenit de zgomotele care vin din alte colţuri ale pivniţei. Mi-e sete, mi-e tot mai sete. Costiţa afumată pe care am mâncat-o până la ultima firimitură cere apă. Mă arde în esofag, mă ustură în stomac şi laringe. Iar mă apuc să muşc ca să fac o gaură în scândura tare. Muşc în neştire până când simt că incisivii mei au devenit mai scurţi. Şobolanii se înapoiază, înconjoară capcana, mă muşcă de coada pe care, imprudent, am lăsat-o în afara gratiilor. Fug, din nou apare pisica. Stau nemişcat în mijlocul capcanei şi mă uit cum dă târcoale. Închid ochii şi apar amintirile. Bătrânul şobolan în luptă cu pisica. Tata care m-a alungat din cuib. Moartea micuţei femele, opărită cu apă fiartă. O mulţime de imagini ascunse în mine adânc, reţinute pentru totdeauna. Omul care cântă din flaut. Oamenii care îl bat. Se apleacă peste capcană şi mă calcă în picioare. Ţip înfiorător. E dimineaţa. Setea mă arde. Încerc să-mi fac toaleta, să prind măcar câţiva purici din blană. Dar sunt prea mobili şi neliniştiţi, îmi simt fierbinţeala şi mirosul diferit. Capcana e joasă, nu pot să mă aşez, nu pot să mă sprijin în coadă şi în labele din spate. Muşc iarăşi lemnul. Aud cum oamenii au început să se trezească. Împing cu furie clapa metalică, sar, apăs, mă încordez. Sunt tot mai istovit, tot mai înspăimântat. Se apropie moartea: dacă nu vor veni şi nu mă vor omorî, o sămi vină de hac situaţia în care mă aflu, lipsa de libertate, faptul că sunt închis în capcană, lipsa apei. De sus se aud vociferări, forfotul mâncării care fierbe, lătratul câinelui, scârţâitul podelei, vâjâitul apei. Renunţ. Stau nemişcat, cu coada răsucită sub bot. Aştept. Paşi iuţi pe scări. Se apropie un om, acum mă omoară. Iarăşi mă zbat în capcană în căutarea unei şanse, poate reuşesc să mă strecor când are să mă scoată din cuşcă. Uşa deschisă scârţâie tare. Omul stă lângă capcană, se apleacă. Îi zăresc ochii, gura, pielea feţei. Scoate nişte sunete ascuţite.

Ne privim un timp. Coada mea iar a nimerit în afara capcanei. O atinge uşor, o strânge cu degetele. Mă răsucesc cu violenţă, mă lipesc de celălalt perete. Tremur tot de spaimă. Are să mă omoare. Omul iar deschide gura, aud nişte vorbe răstite care îmi sunt destinate, mă fac ghem, mă vâr într-un colţ. Omul apasă pârghia, arcurile scârţâie, clapa se ridică. Fixează pârghia de cârligul din metal. Capcana e deschisă, dar el nu face nimic. Zgâlţâie capcana, parcă îndemnându-mă să plec. Sar afară fulgerător, trec pe lângă picioarele lui nemişcate. Printr-o despicătură în uşa pivniţei sar afară şi mă ascund în tomberon. De acolo mă mut în coteţul porcilor sprijinit de un şopron de lemn. Îmi astâmpăr setea. Întreaga mea cunoaştere a oamenilor de până atunci, tot ceea ce am ştiut despre ei, vine în contradicţie cu această întâmplare. Nu m-a omorât, ci mi-a dat drumul, poate că l-am depăşit în viclenie? Poate i s-a părut că sunt incapabil să fug, că sunt prea slab? Poate m-a considerat mort. Ba nu, doar m-a îndemnat să părăsesc capcana, doar a clătinat cuşca, a tropăit şi din picior. Să fi fost totul o închipuire, o vedenie, un vis? Nu. Simt că aerul rece de toamnă mă înfioară. Înspăimântat, pe picioare drepte şi ţepene, ca să nu mă umplu de noroi pe burtă, alerg în lungul canalului, în direcţia portului.

A

M PORNIT. Am ajuns pe vapor într-o noapte, ascuns într-o grămadă de saci cu zahăr. Ţin minte legănatul macaralei şi scrâşnetul lanţurilor care ridicau platforma grea. Toată cala era plină de saci de zahăr, în schimb cala alăturată era încărcată cu saci de grâne. Trecând dintr-o încăpere în alta, pe neaşteptate, în cambuză, m-a surprins o pisică uriaşă. A dat peste mine venind din spate, în vreme ce eu îmi făceam toaleta, şi brusc i-am văzut ochii mari deschişi, strălucitori. Imediat am tras un ţipăt ca s-o înspăimânt şi am luat o atitudine de apărare: m-am strâns ca pentru a face un salt, sprijinindu-mă în labele din spate şi coadă. Pisica s-a uitat la blana mea zburlită, după aceea s-a aşezat liniştită în faţa mea, şi-a lins laba şi a început să se spele. Am profitat de acest moment şi am şters-o. Abia după aceea mam convins că acea pisică nu vânase niciodată şobolani, nu luptase niciodată împotriva noastră. Ghiftuită şi grasă, zăcea nemişcată zile întregi întinsă la soare pe punte, fără să ia seama la ceea ce se întâmpla în jur. Am văzut chiar pescăruşi care, socotind-o probabil un obiect neînsufleţit, i se aşezau pe spinare. Atunci se ridica, se întindea şi se culca la loc. Şobolanii de pe vapor, deprinşi cu prezenţa ei, se învârteau primprejur, se apropiau, îi miroseau capul, labele, coada. Niciodată nu s-a întâmplat să atace pe vreunul, să-l muşte sau să-l zgârie. Asta am văzut-o chiar eu. Nu-mi venea a crede şi toată vremea cât am fost pe vapor am bănuit că era la mijloc un vicleşug şi m-am străduit să mă ţin departe de ea. Prima ciocnire cu marea a avut loc noaptea. Până acum cunoscuseşi doar valurile mărunte lovind în bordurile vaporului. Acum legănatul era mai puternic, iar izbiturile apei în bordaj cu mult mai supărătoare. În curând s-a auzit urlând motorul, vaporul se zgâlţâie. Aici, în cală, simţi aceste vibraţii deosebit de tare, devii nervos, nu te poţi

obişnui şi multă vreme suferi de insomnie. Bocaporturile sunt închise, iar în cală domneşte o întunecime aproape totală. Mă aflam într-un loc pe care nu-l puteam părăsi. Spaţiul mărginit al vaporului l-am cunoscut înainte de pornire. Atunci l-aş fi putut părăsi în orice clipă, chiar şi sărind în apă şi înotând până la mal. Acum te-ai pomenit într-un spaţiu închis, înconjurat de o stihie duşmană şi răscolită, în drum spre nu se ştie unde. Cel mai supărător este legănatul continuu, care îţi taie pofta de mâncare şi-ţi provoacă greaţă. Uneori legănatul devine atât de puternic, încât lăzile şi sacii din cale se mută din loc. Ai scăpat de a fi strivit de nişte lăzi desfăcute din legăturile lor, care s-au ciocnit chiar în locul unde dormeai doar cu o clipă mai înainte. Ai sărit în lături avertizat de geamătul lemnului lovit de podea. Lăzile ţi-au prins doar marginea cozii, care s-a învineţit şi s-a umflat. Când ai pornit la drum, n-ai prevăzut că ai să stai atâta vreme în acea enormă cutie de metal. Nu ştiai ce înseamnă aşteptarea şi nerăbdarea. Acum alergi ca nebunul prin tot vaporul, înspăimântat şi supărat, visând să cobori pe un ţărm, pe un teren normal şi bătătorit care să nu se clatine, să nu vibreze, să stea liniştit. S-a mai potolit, legănatul a devenit suportabil. Când, iată, apare o nouă schimbare a vremii.Vaporul se apleacă, pereţii metalici trosnesc sub izbiturile maselor de apă. Îţi face impresia că peste o clipă are să se facă bucăţi bucăţele. În cală aerul e dens, încărcat de electricitate. Blana mi se zbârleşte, producând o neplăcută mâncărime a pielii, iar din mustăţile cu care ating lăzile şi podeaua sar scântei mărunte. Lăzile şi încărcătura desfăcute din chingi se tot mută în toate direcţiile, se răstoarnă, se rostogolesc. Majoritatea şobolanilor înspăimântaţi şi uluiţi se ascund prin bortele cele mai inaccesibile, înlăuntrul ţevilor şi al conductelor, printre tablele chilei, lângă pereţi, printre pachetele grele şi imobilizate. Podeaua tare de sub labe îţi dă un sentiment de siguranţă, ca nişte şanse de dăinuire. Trosnete, pocnete, izbituri, vaierul vântului venind din toate direcţiile, loviturile surde ale valurilor. Şobolanii nu rezistă la această tensiune, îşi părăsesc ascunzătorile de până acum şi caută alte locuri mai sigure, mai liniştite. Dar asemenea locuri nu există. Forţa dezordinei îi zvârle între lăzile care se mişcă.

Stând pe labele larg desfăcute, fără putere, ca nişte obiecte, alunecă pe fundul calei. Ajung cu mare dificultate în locuri aparent mai sigure, printre sacii cu zahăr. Brusc se rupe odgonul şi sacii se prăbuşesc drept peste şobolanul care se strecura dedesubt, zdrobindu-l. Furtuna continuă. Sunt obosit, din ce în ce mai obosit. Mă cuprinde o somnolenţă din care mă trezesc zgâlţâielile puternice ale vaporului. Conştiinţa că nu am unde fugi, că în toate locurile de pe vapor se întâmplă la fel, mă face să nu mă mişc, să mă vâr în izolaţia conductelor de ventilaţie. Trebuie să aştept. Te trezeşti. Furtuna continuă, dar nu mai resimţi atât de dureros consecinţele legănatului. Organismul tău se adaptează repede. Îţi recapeţi echilibrul şi nu te mai sperie bruştele aplecări şi zguduiri. Auzul s-a obişnuit cu urletul valurilor şi cu gemetele tablelor. Chiar şi strecuratul printre sacii, lăzile şi butoaiele care se răstoarnă şi alunecă pare acum mai uşor de suportat, aproape firesc, de parcă din primele zile ale vieţii tale ai fi trăit printre obiecte însufleţite şi ameninţătoare. Furtuna a trecut, în cale oamenii leagă odgoanele rupte, înlătură sacii sparţi, imobilizează lăzile. M-am obişnuit cu legănatul şi cu mişcarea, am încetat să le mai iau în seamă, consider stare normală ceea ce până nu de mult mă speria. Nici măcar vibraţiile elicei şi zgomotele ventilatoarelor, vâjâitul aerului comprimat care iese din conducte nu-mi mai face nici o impresie. Aştepţi necontenit clipa când veţi ajunge la ţărm. Poate de aceea ieşi atât de des noaptea pe punte, printre grămezile de odgoane şi lanţurile ancorelor. Asculţi vuietul mării şi şuierul vântului. Aceasta se va întâmpla în curând, presimţi momentul. Ai să fugi peste odgonul de acostare sau peste pasarelă pe mal şi ai să începi o nouă călătorie drept în faţa ochilor. În căutare, în căutarea hranei. Dar aici, pe vapor, există hrană din belşug. Ea na lipsit nici în oraşele pe care le-ai părăsit. Adeseori a fost mai multă decât ai putut să mănânci, decât ar fi putut mânca toţi şobolanii. Alerg neliniştit pe fundul rece al calei. Simt o nevoie tot mai aprigă de drumeţie.

V

APORUL stă în apropierea portului. Noaptea ies pe punte şi de pe odgoanele încolăcite zăresc lumini. Vântul care bate dinspre uscat aduce mirosuri neliniştitoare – de foc, de cenuşă, de fum, de praf. Cunosc aceste mirosuri, le-am memorat foarte bine. Acum mă enervez. Din oraşul străin vin până aici sunete de explozii, de gloanţe, detunături. Numai clădirile aflate în cea mai mare apropiere par să ofere siguranţă, stau nemişcate, întunecoase, moarte. Apropierea portului aduce toţi şobolanii de pe vapor într-o stare de nemaipomenită surescitare. Dar vaporul nu mai pluteşte, stă pe loc în apropiere de mal. Motoarele au încetat să mai funcţioneze, s-a oprit şi legănatul. După o staţionare îndelungată vaporul acostează. Din toate calele răsună trosnetul de lemne strânse între ţărmul înalt de piatră şi bordul vasului. E noapte. Ies pe puntea întunecată. Mă îndrept printre şalupe spre coborâre. Scăriţa trapei e lăsată doar pe jumătate. Neluând în seamă primejdia, sar pe mal.

Î

N ORAŞ situaţia a devenit insuportabilă. Răpăit de gloanţe, case cuprinse de flăcări, fumul umple pivniţele. Mirosul de fum şi de funingine le acoperă pe celelalte. Peste portul înconjurat de cartiere în flăcări atârnă nori de fum şi de ceaţă, zboară fire de funingine şi hârtii arse pe jumătate. Expediţia până la depozitele şi la casele cele mai apropiate aproape că se termină tragic. Pocnetul unei arme mă asurzeşte pentru o vreme. Zac pe jumătate mort, trântit pe o parte, într-o poziţie nenaturală, proiectat de explozie lângă vitrina spartă a unui fost magazin. Apare un om, mă apucă de coadă. Mă răsucesc şi-l muşc tare de deget. Omul acesta, judecând după ochii şi mişcările lui, după obrazul slăbit, e flămând şi a hotărât să mă mănânce. Eu sunt şansa lui, şansa de a supravieţui. Fuge după mine de-a lungul străzii, clătinându-se pe picioare, dar rămâne în urmă. Doresc cu ardoare să mă înapoiez pe vapor, a devenit unicul meu ţel. Până acum n-am întâlnit şobolani, n-am văzut pisici sau câini; au fost mâncaţi de oamenii flămânzi şi răniţi. Mă cuprinde spaima: dacă vaporul are să plece sunt pierdut. Am să rămân pe veci în acest oraş înspăimântător, printre arme care explodează, printre depozitele portuare goale, printre oamenii care vânează şobolani. Înaintez agale în direcţia portului de unde bate un vânt care miroase a ars. Am nările pline de miros de fum şi de cadavre care putrezesc printre dărâmături. Zăresc oameni pe un spaţiu deschis, lângă un zid. Stau faţă în faţă, unii lângă zid, în plin soare, cu mâinile legate, cu benzi negre la ochi, iar ceilalţi în mijlocul pieţei, cu carabinele ridicate. Se aude un pocnet. Oamenii omoară alţi oameni. Pleacă lăsând cadavrele căzute în praf, deasupra lor bâzâie muşte mari, albastre. Însetat, mă apropii încetişor de firul de sânge. Beau. Din celălalt capăt, dintr-o deschizătură scobită sub zid, se iveşte un

şobolan bătrân cu pântecele de o culoare verde închis măslinie. E o femelă. Priveşte înspăimântat peste piaţă şi se repede în direcţia cadavrelor. Le sfâşie pielea, le smulge carnea proaspătă însângerată. Dindărătul zidului se aud zgomote. Peste piaţă sunt azvârlite bucăţi de lemn, pietre, cărămizi sparte. Femela fuge, se retrage spre vizuină. Fug. Mă înapoiez. Vântul a stat. Rătăcesc îndelung pe străzile pustii, având grijă să nu mă strivească burlanele sau bucăţile de zid care se prăbuşesc. Pe o stradă oarecare, în interiorul unei maşini care încă mai arde, zăresc un om pe jumătate carbonizat, privindu-mă cu nişte ochi sticloşi. În apropiere începe canonada. În port ajung înainte de a se lăsa noaptea. Vaporul meu e încă acostat. Constat cu spaimă că pasarela ridicată se află prea sus ca să pot ajunge la ea. Sunt neputincios. Gonesc de-a lungul vasului, căutând un drum oarecare, o intrare oarecare. O găsesc: odgoanele grele de acostare leagă pereţii înalţi ai bordurilor navei de pilonii mari de granit înfipţi în mal. Parâmele se încordează, se întind, scrâşnesc încetişor, valurile încearcă zadarnic să mişte vasul, să-l împingă dinspre ţărm. Mă caţăr pe pilonul de granit şi de acolo sar pe un odgon mai gros în diametru decât trupul meu. Îl înfăşor cu coada, atent să nu-mi pierd echilibrul, şi înaintez încetişor în sus. Sub mine luceşte suprafaţa neagră a apei. Aud plesnetul valurilor stârnite de peştii care sar spre suprafaţă, atacând insectele ce zboară la mică înălţime. Dacă am să cad în apă, fie am să mă înec, fie mă vor mânca peştii de pradă. Odgonul tremură, mişcările sale devin tot mai puternice. Îmi înfig ghearele în firele de bumbac răsucite în spirală şi mă lipesc tot mai tare de odgonul abrupt. Mă aflu la mijlocul drumului. Dar tocmai aici tre- murul odgoanelor este cel mai periculos. O clipă mi se pare că am să-mi pierd numaidecât echilibrul şi am să mă prăbuşesc. Înaintez foarte încet, mai ales că odgonul e aproape vertical. Am şi auzit glasuri de oameni pe punte. Conturul negru al vasului devine tot mai vizibil pe măsură ce mă apropii, până la urmă îmi umple tot câmpul vizual. Mă caţăr ajutându-mă cu dinţii şi cu coada, îmbrăţişez odgonul cu labele fără să ţin seama de acele din oţel ascuţite care îmi rănesc pântecele. Iată-mă aproape. Pe lângă mine trece o pasăre de noapte. Se roteşte o clipă în jurul meu. Încremenesc. Sunt o pradă uşoară şi fără apărare. Pasărea îşi ia zborul. Îmi

încordez muşchii. Ghearele mele alunecă pe suprafaţa metalică. Încă o clipă şi ating cu botul suprafaţa rece a bordului. Pisica grasă care se odihneşte pe punte toarce nepăsător.

O

SEARĂ CALDĂ, cu vreme bună. Profit de pasarela lăsată şi cobor pe mal. Împuşcăturile au încetat, oraşul este tăcut şi întunecat, de parcă oamenii l-ar fi părăsit. E o iluzie, oamenii se ascund, le simt prezenţa. O lună imensă, strălucitoare, luminează oraşul mort. Mă îndrept în altă direcţie de data asta, şi mă străduiesc să memorez cât mai multe amănunte care mă vor ajuta să mă înapoiez pe vas. Întâlnesc de câteva ori oameni. Se strecoară pe lângă ziduri, fără să scoată un sunet, fără lumină. În bezna aceea sunt pentru ei invizibil. La unele ferestre, îndărătul unor perdele groase, ard flăcărui. Cotesc într-o ulicioară îngustă – o fundătură între ziduri cenuşii. În acest loc, în poartă, lumina răzbate cu mai mare intensitate. Intru. Un ins şade ghemuit pe podeaua acoperită cu un covor. Într-o colivie din nuiele se află o pasăre mare, o găină slabă. Alături de colivie e o cană de pământ cu apă. Omul rosteşte nişte vorbe monotone, mormăie, se clatină. Trec mai departe, strecurându-mă peste umbra lui. Ajung după dulap, apoi urc pe el. Abia când ajung sus îmi dau seama că găina cloceşte. Probabil că de aceea a închis-o omul în colivie. De-aş putea ajunge până la ea. Mă căznesc să sar pe o poliţă aflată mai jos. Găina se trezeşte, mi-a simţit prezenţa. Cotcodăceşte speriată, scoţând capul printre nuiele. Omul se scoală, ridică lampa. Găina ţipă, îşi întinde ciocul cât poate mai mult în direcţia mea, loveşte în cana de lut care se clatină, se apleacă şi cade. Plec. Sunt pe stradă când mi-ajunge la ureche lovitura surdă a cănii care s-a spart.

Te înapoiezi în port, vizitezi case pustii, depozite sparte, vezi mormane de butoaie, te caţeri peste sacii cu ciment pietrificat, rătăceşti pe ţărmurile întunecate. Ţi-a luat urma un câine, fuge după tine. Te-ai ascuns sub o luntre aflată în apropiere. Mănânci un peşte uscat rămas de la ultimul pescuit. Dulăul aleargă în jurul luntrei, îşi vâră nasul, vrea să intre şi el. Nu poate. Se aşază, înalţă capul şi urlă spre luna care trece pe deasupra corăbiei. Sunt la strâmtoare, câinele ştie că mă voi strădui să o şterg, deci pândeşte. În cele din urmă, plictisit, îşi lasă capul între labe şi se preface că doarme. Alerg în cerc pe teritoriul meu mărginit, urinez în diverse locuri, astfel mirosul înţepător al urinei mele îl va convinge că încă mă aflu pe fundul bărcii. În realitate am fugit, prin partea cealaltă. Gonesc spre vapor, cât pot de repede, până nu se ia câinele după mine. Îl aud lătrând, înconjoară barca, e convins că sunt tot acolo. Peste o clipă am să văd silueta imensă a vaporului înălţânduse lângă ţărm. Da, acesta e locul. Ajung în goană la stâlpul din piatră însemnat cu excrementele mele. Unde sunt odgoanele, unde sunt nodurile groase? Înalţ capul, întind gâtul, caut silueta întunecată. Alerg de-a lungul cheiului în direcţia pasarelei. Nu este. Doar valuri mărunte lovesc malul. Puţin mai încolo, un alt stâlp de piatră însemnat de mine. Şi de aici a dispărut nodul odgonului. Mă întorc. Înconjur în goană tot locul. Caut. Vaporul lipseşte. Cerul se luminează treptat. Aud murmurele oraşului care se trezeşte, glasuri de păsări şi de oameni. Acolo nu pot să mă ascund. De asemenea nu pot să rămân aici pe ţărmul liber. Ai găsit destul de repede un alt vapor, ancorat nu prea departe, şi peste pasarela lăsată te-ai urcat în el.

Î

N NICI UN LOC nu mă puteam opri pentru mai multă vreme. De oriunde mă aflam, plecam. Toată viaţa mea era o fugă. Fugeai de şobolanii care te urau pentru mirosul tău diferit, pentru că erai un străin, pentru că te iveai pe terenurile lor. Fugeai, crezând că te apropii de locul din care ai început drumeţia, de oraşul locuit de familia ta, unde nici un şobolan n-are să se năpustească asupra ta, nu va simţi în tine o prezenţă străină. Dintr-un loc în altul te mutai în bagaje, mărfuri, saci, suluri de materiale, lăzi, containere, cartofi, grâne, fân, fructe, hârtii, pe vapoare mari şi mici, cu trenul, cu tot ce se mişca, înainta, înota, fiind totodată o ascunzătoare sigură. Fugeam de şobolani, fugeam de mine însumi, fugeam de oameni, fugeam căutând minunatul cânt din flaut. Drept înainte, cuprins de panică, înfricoşat, cu nervii zdruncinaţi, drept înainte, tot înainte, înainte. Totuşi, nu peste tot ura şobolanilor faţă de unul străin era aceeaşi şi nu toţi şobolanii te tratau în acelaşi fel. Te atacau mai mult masculii, mai rar femelele, şi acestea niciodată când aveau nevoie de un mascul. În unele oraşe, şobolanii mă fugăreau în cete, străbătând zone întinse. În înverşunarea şi ura lor nu luau seama la alte primejdii care-i pândeau – oameni, păsări, şerpi, vehicule. Erai un şobolan străin – adversarul cel mai detestat. În alte locuri, şobolanii te goneau de la cuiburile lor aflate prin canale şi pivniţe precum şi de la locurile cu alimente, permiţânduţi totuşi să te aţii la o distanţă la care se simţeau în siguranţă. Se mai întâmpla să nu te atace chiar imediat, admiţând între voi o oarecare apropiere. Mai ales în timp ce se hrăneau – prin gunoaie, în magazii sau hambare. Atunci parcă nu-mi observau prezenţa. Mâncam liniştit, neprevăzând brusca schimbare de dispoziţie care avea să urmeze peste o clipă. Se apropie de mine un mascul tânăr. Vine aproape de tot, îmi atinge mustăţile cu mustăţile sale.

Aspiră mirosul blănii mele. Mă înconjoară şi, când mă aştept să-l văd plecând, se zburleşte, sare, dă violent din coadă, scoate un chiţăit ascuţit. Încearcă să mă muşte de coadă. Dispoziţia şobolanilor se schimbă: enervaţi şi mânioşi, se năpustesc spre mine.

U

N GLOB AL SOARELUI ca de foc, arzător. Urăsc soarele cu strălucirea lui orbitoare, cu raze tăioase, supărătoare. Lumina îşi face drum prin pleoapele întredeschise, prin piele, înlăuntrul craniului. Simt cum mă străbate, mă cuprinde, mă face să-mi pierd puterile. Mi-e frică de lumină. Am fost făcut să trăiesc în beznă, în umbră, amurg şi noapte. Privesc în jur, mă căznesc să mă regăsesc pe mine însumi în lumea luminoasă, lipsită de penumbre şi semiîntuneric, într-o lume violent zgomotoasă, stridentă, dezlănţuită. Nu, aici nu e loc pentru mine, n-aş putea să trăiesc aici, să vânez, nu... Lumina m-ar urmări peste tot, m-ar descoperi, m-ar ucide. Fiecare scânteiere, fiecare rază, fiece luminiţă sau stridenţă e parcă un prigonitor aparte, participant la imensa hăituială care se străduieşte să mă afle, să mă depisteze, să mă înghită. Lumina înseamnă primejdie, spaimă, moarte. Tremur tot. Descoperit, dezarmat, între patru ochi cu spaima mea, în marginea isteriei. Sunt orbit, prostit, fărâmat. Împresurat de o barieră orbitoare de lumină strălucitoare, de un dig peste care nu pot trece, nu pot să sar, să-l străpung, pentru că mă înconjoară de peste tot ca o cupolă arzândă, ca un abajur fierbinte. N-am mai văzut niciodată atâta lumină, nici măcar n-am bănuit că asemenea lumină există. Printre pleoapele mijite îmi ajung până la creier contururile mediului din apropierea mea. Un asfalt muiat din cauza căldurii şi resturi de fructe putrede risipite, de capete de peşte, zdrenţe arse, pagini de ziar îngălbenite, praf, un vânt fierbinte. Transpir, blana mi-e o apă – peste o clipă am să mă topesc de căldură. Puricii mă înţeapă cu înverşunare, îmi intră în pori, mi se lipesc de piele de parcă ar vrea să se adăpostească sub ea,

înăuntrul ei. Aleargă de pe capul meu spre burtă. Puricii pe care i-am adus cu mine din oraşul rece. În marginea orizontului, un zid înalt din beton acoperit cu sârmă ghimpată. Peste această suprafaţă cenuşie se apleacă arbori stranii, necunoscuţi, înalţi, fără ramuri, încununaţi de o coroană puternică, din frunze ca nişte pene. Trebuie să ajung până acolo dacă e să supravieţuiesc. Mă târăsc în direcţia zidului, de-a lungul unor cutii mari metalice, care nu oferă nici o protecţie faţă de soarele aflat la zenit. Simt o nevoie invincibilă să mă uit măcar o clipă în interiorul globului de foc. Întorc capul şi mă cuprinde o scurtă ameţeală datorită fondului luminos al cerului. Pe sus se roteşte o pasăre puternică, una din acele sălbăticiuni primejdioase care vânează tot ce se mişcă. În câmpul meu vizual apare hotarul acelui disc însorit: arzând, dureros, distructiv. Îmi retrag numaidecât privirile şi mi le aţin spre pata de ulei aburindă de pe rampa de beton. Soarele mi s-a vârât în pupile, şi-a lăsat acolo imaginea care zvâcneşte, cercuri ce se rotesc şi mânjesc peisajul. Mi-e frică de soare, mi-e frică de lumină, mi-e frică de spaţiu, mi-e frică de vânt, mi-e frică de păsări. Existenţa la suprafaţă e spaimă şi ameninţare. Să fii cu adevărat e posibil doar în afunduri, în pământ, în pivniţe şi scobituri, în canale şi depozite, în reţeaua de canalizare, în interioare unde domneşte o atmosferă constantă, statornică, neschimbată. Trebuie să ajung neapărat în labirinturile subterane, contopite cu întunericul, cenuşiul, stătutul, repede, cât mai repede. Să mă înapoiez, să-mi regăsesc oraşul. Petele care se rotesc îşi pierd treptat din intensitate, dispar. Zidul e aproape. Mă caţăr pe tabla zgâriată a containerului, sar peste parapetul din ciment, evitând ghemele de sârmă ghimpată. Alunec de partea cealaltă printre pereţi din carton gudronat şi tablă ondulată.

peste tot şobolani. Tot oraşul aparţine şobolanilor, ŞOBOLANI, mai mult şobolanilor decât oamenilor. Nici nu se mai ascund,

ies la suprafaţă, aleargă în plin soare, în lumina stridentă, printre raze. Trăiesc într-o necontenită spaimă, asediat. Evit vizuinile, subteranele, canalele, labirintele. Le evit dar mereu întâlnesc şobolani şi imediat începe urmărirea. Caut să trăiesc la întretăierea celor două lumi – cea a şobolanilor şi cea umană, mai mult deasupra decât dedesubt, cuprins de spaimă, la pândă. Dar aici cele două lumi, cea a şobolanilor şi cea umană, se întrepătrund, se amestecă. Şobolanii se află peste tot: în interiorul caselor, în ascensoare, la mansardă, în grădini, pe străzi, în pieţe. Coada, urechile, coastele îmi sunt acoperite de cruste de sânge închegat. De nu m-aş fi refugiat pe suprafaţa asfaltului, însorită şi încinsă, aş fi fost mâncat, sfârtecat, făcut fărâme. M-am ascuns în acoperişul de papură al unei căsuţe făcute din lut, de lângă canal. Deocamdată nu m-au dibuit, deocamdată, dar cât timp mă vor lăsa aici, aşa cum sunt speriat, nervos, bolnav, printre grinzile de bambus şi frunzele prelungi, foşnitoare? Am vânat şopârle şi gândaci, omizi şi viermi lungi ca nişte fire, am devorat capete de peşti putrede şi măruntaie de câini, şobolani morţi şi fructe intrate în putrefacţie. Mă furişam prin gunoaie şi gropi cu murdării, şi fugeam, o ştergeam, goneam, săream peste carosabil. Cât mai departe de şobolani, cât mai departe. Trebuie să mă înapoiez, trebuie neapărat să mă înapoiez, altminteri aş fi înfulecat, împresurat şi sfâşiat. Mă apropii de un vapor, vreau să ajung până la parâme sau la pasarelă. Pasarela este ridicată, iar în jur se rotesc păsări cu ciocul lung şi negru. Trebuie să aştept să se facă noapte. Mă ascund printre lăzile de scânduri.

Diaree, părul îmi cade smocuri. Trebuie neapărat să mă înapoiez pe vapor, să părăsesc acest oraş fierbinte, orbitor. Oameni morţi, însângeraţi, sfârtecaţi zac în mijlocul străzii pustii. Carnea de om are un gust delicat, dulceag, care aduce cu cea de porc. Sosirea unui automobil te goneşte în rigolă. Oamenii azvârlă cadavrele pe o platformă plină, unele peste altele. Simţi mirosul mormanului de cărnuri. Noaptea este deosebit de primejdioasă. Şobolanii ies la suprafaţă din vizuinile lor, de prin canale, labirinturi. Noaptea, mai răcoroasă decât ziua, de un cenuşiu întunecat, în aparenţă calmă, îi scoate la suprafaţă, în stradă. Îţi aminteşti cum încercarea de a ajunge până în interiorul oraşului era să se termine tragic! Pe o stradă neluminată m-am apropiat de artera principală. Abia acolo am observat că mă urmează mulţi şobolani, neliniştiţi de apariţia unuia străin. M-am repezit pe o străduţă care ducea spre port. Unica mea şansă era să mă ascund printre oameni, cât mai aproape de zgomote şi lumini, să mă opresc într-un loc unde şobolanii s-ar teme să mă atace, să ajung într-o casă locuită, să mă ascund întrun ungher şi să aştept. Goneam prin beznă, urmărit de şobolanii întărâtaţi. În clipa în care un şobolan voinic m-a apucat cu dinţii de coadă, de la întretăiere a apărut brusc o maşină. Şobolanul a fost strivit de roţi, agresorii s-au oprit, iar eu am scăpat. Mă aflam din nou în apropierea portului, auzeam de departe zgomotul înăbuşit al valurilor. Trebuia să-mi găsesc cât mai repede o ascunzătoare. Simţisem pe nări mirosul atacanţilor mei. Am reuşit. Pe rogojini împletite din fibre de plante dorm oameni. Un omuleţ mititel doarme alături într-un leagăn. Sforăitul adulţilor adormiţi şi licărul flăcăruilor care pâlpâie în penumbră îmi asigură securitatea. Şobolanii care mă urmăresc nu vor intra aici. Mă pitesc într-un colţ, în lada micuţă a maşinii de cusut. Sunt obosit, istovit, mi se închid ochii. Mă odihnesc. Îmi amintesc portul friguros, îndepărtat, zidurile de cărămidă, sobele încinse, paturile cu pilote, pături, perne. Deodată: scrâşnet de roţi de maşini. Oameni. Vin încoace. Uşa izbită violent cade în mijlocul

odăii. Afară încă nu-i lumină, în curând are să se arate o zi însorită. Oamenii sar din pat, ţipă, stau lângă perete cu braţele ridicate. Cei care au năvălit peste ei cotrobăie şi răstoarnă totul. Mă strecor într-un ulcior mare de pământ, taman la timp: maşina de cusut e controlată cu de-amănuntul. Omul mititel, trezit din somn, ţipă. E scos din leagăn, îl pun pe jos lângă perete. Le leagă mâinile oamenilor, îi lovesc cu picioarele, îi bat, îi scot afară. Omuleţul aşezat într-un colţ ţipă. Stau cuminte în ulcior. Aştept. În odaie se ivesc şobolani, trebuie să fug. Sar pe podea. Umbrele cenuşii se preling în direcţia bocceluţei cu omuleţul în ea. Nu mă văd, preocupaţi de perspectiva de a-şi putea umple burţile cu sânge cald şi carne de om. Printr-o despicătură în vatra rece mă strecor într-un burlan lung din tablă care duce spre acoperiş. De acolo aud vocea omuleţului cum se stinge.

ÎNCREMENEŞTE. Se uită ţintă la mine, înalţă capul şi ŞARPELE tot scoate limba lui neagră, bifurcată. Se încordează pentru o

săritură, îi zăresc muşchii umflându-se sub pielea mată. Am văzut cândva în oraşul meu un şobolan mâncat de un şarpe. Dar acel şarpe, care stătea într-un vas de sticlă, era totuşi cu mult mai mic decât acesta. Peste o clipă are să se arunce în direcţia ta, îndreptându-se ca un odgon lung, ca să te înfăşoare cu încolăciturile propriului său trup, să te strivească, să te sugrume. Cu şira spinării zdrobită, cu coastele rupte, gata să-ţi dai sufletul, are să te soarbă cu botul lui larg deschis, are să te mănânce, are să te înghită cu totul. Şobolanii încercau zadarnic să găsească o ieşire din borcanul în care îi ţinea omul. Şarpele îi mânca pe rând. Privea spaima lor, atacurile ineficiente când dinţii lor lunecau peste solzii tari. O pasăre care trece în zbor atrage atenţia şarpelui. Sar într-o parte, acolo unde mi se pare că voi fi cel mai în siguranţă: printre frunzele prăfuite, în formă de pene. Şarpele sare, cade lângă mine. Îl opresc crengile spinoase pe care eu mi-am lăsat smocuri de blană cenuşie şi picături de sânge. În faţa mea se înalţă o siluetă masivă şi întunecată. Abia când ajung în creştetul ei îi simt violenţa mişcărilor. Mă aflu în spinarea unui bivol, de unde şi mirosul specific din jur. Loviturile prin care încearcă să mă facă zob cu coada, având în vârf un smoc de fire de păr, izbesc pe lângă mine. Alunec pe spinarea lui în direcţia capului. Îndârjit, animalul se ridică şi aleargă drept înainte. Înfipt cu ghearele în pielea lui cenuşie şi zgrunţuroasă, îmi menţin cu greu echilibrul. Bivolul se opreşte. Cad chiţăind peste capul lui, mă izbesc de pământul tare, mă proptesc în picioare, căci ar putea să mă strivească, mă răsucesc. Privesc în faţă un om cu ochii lucioşi şi dinţii închişi la culoare. Îi curg şiroaie de transpiraţie. Simt mirosul acru al răsuflării lui febrile, aud hârâitul dinăuntrul lui. Zăpăcit de cădere, mă aflu

chiar lângă mâinile lui. Are să mă omoare, are să mă azvârle întrun perete strivindu-mă, are să mă calce în picioare. Dar el mă dă în lături şi mă lasă în pace. Îl privesc, e incapabil de vreo mişcare. Cade pe rogojina împletită din fibre de plante. Din gură i se prelinge o şuviţă subţire de sânge. Nu mai respiră. Îmi recapăt puterile, fug. Oare am fost cu adevărat acolo sau totul n-a fost decât un vis, visat pe fundul vaporului, datorat unei boli grele? În ce port s-a întâmplat, în ce oraş, în ce loc al vieţii mele? Starea de veghe şi cea de vis sunt greu de deosebit.

F

UGIND de şobolanii care te urmăresc ai uitat de alte primejdii, de parcă ar fi încetat să te mai pândească, să existe chiar lângă tine, îndărătul razei de lumină, crăpăturii în zid, sau marginii canalului. Doar cu o clipă în urmă ai evitat moartea pe care ţi-ar fi provocat-o şobolanii locali. Ai scăpat aproape în ultima clipă zvârlind cu labele din spate un mascul care s-a şi aplecat spre gâtlejul tău. Mânjit cu ulei, cu bucăţele de pai şi de pene lipite în creştet, te-ai ascuns într-un tunel lung şi întunecat, scobit de apele ploilor în coasta dealului. Şobolanii s-au oprit, şi-au contenit urmărirea. M-am postat într-un cerc de lumină care se cerne de sus. Atunci am văzut o umbră neagră lunecând repede şi fără zgomot pe perete. Un păianjen de mărimea unui şobolan mare înainta în direcţia mea. Era urmat de un altul. Am zărit dungi mişcătoare şi pe peretele opus. Abia acum am băgat de seamă că fundul tunelului era acoperit cu trupuri uscate, chircite, de şobolani, şoareci, lilieci, păsări şi şopârle. Am sărit la o parte în ultimul moment, scăpând de labele păroase ale păianjenului negru. Atunci, pe malul apei, în apropierea portului, am văzut crabi mari despicând cu cleştii un şobolan care fugea. Mă urmărise venind după mine tocmai până aici, printre stâncile cenuşii care se înălţau pe câmpiile albe de nisip. Ascuns în spărtura unei pietre, la căldura soarelui, îl priveam cum îşi arată dinţii şi sare în direcţia mea. Brusc s-au ivit nişte crabi mari şi turtiţi, l-au strivit, l-au rupt, l-au tras după ei în vizuinile lor ascunse la mari adâncimi. Îţi aduci aminte: a fost de-ajuns o singură mişcare făcută cu cleştii şi capul şobolanului a ajuns pe nisip. Apoi crabii s-au

luptat între ei pentru ciozvârtele însângerate, trăgându-le în diverse părţi, împărţindu-le, tăindu-le. Mă aflu iar pe ţărmul violent însorit, lângă vapoarele ancorate. Am hotărât să plec cât mai repede din oraşul acesta duşmănos, încins, plin de primejdii necunoscute: capcane, cârduri de şobolani furioşi, soare orbitor.

S

Ă MĂ URC cât mai repede pe vapor. Soarele începe să dogorească şi simt picături de sudoare scurgându-mi-se peste smocurile de păr lipite între ele. Vaporul se află la chei, iar braţele puternice ale macaralelor scot din cala lui platforme pline cu lăzi de lemn. Muncitorii coboară sacii trecând peste pasarelă. Eu mă învârtesc în jurul zidului. Să mă instalez într-o ladă cu copra sau într-un sac cu banane? Pot să rod scândura sau să tai sacul cu dinţii. Mă strecor printre lăzile pregătite pentru a fi încărcate. Ce-ar fi să intru urcând pe pasarelă? E de asemenea cu neputinţă. Găsesc un şobolan de pe vapor pe jumătate mâncat. Zace cu gâtlejul retezat, cu măruntaiele scoase, cu sânge uscat pe dinţi şi pe urechi. Zăresc în apropiere o scobitură în asfalt care este gura unei vizuini de şobolani. Brusc se năpusteşte asupra mea un şobolan cenuşiu, cam de două ori mai mare decât mine. Chiţăi, mă smulg din ghearele lui, el se străduieşte să mă apuce de gât. Îmi înfig dinţii în nările lui şi strâng tare. Se eliberează, cu mucoasa delicată ruptă, eu sar pe roata unui camion care parchează, iar de acolo pe platforma acoperită cu ciment. Mă vâr într-un ungher de unde zăresc o pasăre rotindu-se pe sus. Înspăimântat, obosit, flămând, aflu un adăpost în coaja găurită a unei nuci de cocos, unde rămân până seara fără să iau în seamă căldura înfiorătoare. În port e o lumină cenuşie, câteva lămpi slabe luminează vaporul. Aştept să se lase noaptea. Pe odgonul de acostare mă caţăr încetişor spre gura canalului mânjită de unsoare. În sfârşit iată bordul, puntea, locuri cunoscute. Fericit, mă ascund în deschiderea ventilatorului care vâjâie.

U

RĂSC MAREA – întinderea ei nemăsurată, când e liniştită şi când e răscolită. Marea mă înspăimântă la fel ca soarele. Este o stihie duşmănoasă, primejdioasă, străină mie. Valurile izbesc în corpul metalic al vaporului. Fiecare din aceste valuri poate să înece, să omoare, să distrugă. Mă cuprinde spaima. Vaporul nu mi se mai pare un loc de refugiu sigur. Oceanul îmi e străin, e potrivnic naturii mele, în răspăr cu destinul meu, e rău, aducător de nenorociri, nefolositor. Mă lipesc cu burta de o ladă metalică şi încerc să adorm. Dar marea nu îngăduie somnul, se varsă în mine, clipoceşte, izbeşte, zgâlţâie, leagănă, geme. Nu pot uita existenţa apei de care mă despart doar câteva straturi de tablă oţelită. E furtună. Vaporul se apleacă şi lăzile se mută cu violenţă. A te afla între ele înseamnă moarte. Fiorii spaimei îmi trec pe spinare. Cel mai mult mă tem de locurile descoperite, deschise, de spaţiile libere. Atunci sunt lipsit de apărare şi dezorientat. Orice şobolan e în asemenea situaţii cuprins de panică, fuge orbeşte, îşi pierde simţul de orientare. Cât mi-e de dor de coridoarele plăcute şi înguste, de pivniţele mohorâte sau veşnic întunecate, de adăposturile aflate la adâncime, de canalele cu pereţii întotdeauna uzi, de labirintul ospitalier şi sigur. Lăzile, deşi fixate, alunecă de la locul lor. Se aude zgomot de lăzi încărcate, de valuri, duduitul îndepărtat al motoarelor şi urletul sirenei. În calele încărcate, aproape de fundul vasului, sunt legănat fără încetare. Vibraţii, zumzetul agregatelor frigorifice, mişcările trupului vaporului. Sunt abătut, obosit, apatic. Nu vreau nici să mănânc şi nici să muşc. Incisivii mei s-au lungit în mod neliniştitor. Am băgat de seamă că şi alţi şobolani se comportă diferit. Chiar şi cei mai

agresivi şi mai răutăcioşi şi-au pierdut cheful de urmărire, de atac, de hărţuială. Neliniştea provoacă insomnie – adorm pentru scurt timp şi imediat încep să mă obsedeze pisici, păsări, şerpi, tot felul de păianjeni, şuvoaie de apă, braţele metalice ale capcanelor, flăcările – toate mă asediază, mă urmăresc, mă fugăresc. Mă trezesc numaidecât. Sunt obosit deopotrivă de somn ca şi de călătorie, mă chinui şi adorm din nou. În vis mă aşteaptă o haită mare de şobolani flămânzi. Dinţii lor sunt tot mai aproape de mine. Fug, dar şobolanii mă înconjoară din toate părţile, mă atacă, mă muşcă. N-am să le pot scăpa, nam nici o şansă. Iar mă aflu pe strada unui oraş tropical plin de păianjeni, de viermi otrăviţi, de şerpi. Fug. Brusc, strada se termină. Cad. Chiţăi înfiorător. Mă trezesc. Vaporul se leagănă tare, lăzile alunecă, scârţâie, gem.

Î

N ACEST ORAŞ, şobolanii nu reacţionează la mirosul meu. Poate se întâmplă aşa pentru că, imediat după sosire, m-am instalat într-un cuib părăsit şi i-am preluat mirosul sau poate că e tocmai oraşul pe care îl caut. La început îmi iau toate măsurile de precauţie. Evit să intru în pivniţele şi canalele pline de treceri şi de cuiburi, şi în timp ce mă hrănesc prin gunoaie, urmăresc cu atenţie comportamentul şobolanilor locali, care parcă nu m-au observat. Continui să mă tem de atacul lor neaşteptat. Aceasta e cauza pentru care nu intru niciodată în cuiburile lor, nu mă apropii de ei şi nu-i ating cu mustăţile. Am ales viaţa unui singuratic. Locuiesc în apropierea oamenilor, în încăperile lor. Zidurile groase ale unei case vechi au nenumărate crăpături şi fisuri, burlane şi coşuri scoase din uz şi ţevi mâncate de rugină. M-am ascuns sus, sub pardoseala celui mai înalt etaj, lângă acoperişul de tablă. Deseori aud sunetele venind din afară – sunt păsările care se plimbă pe suprafeţele metalice. Te afli aici de la începutul iernii. În odaie locuieşte un om care pare că nu observă deloc prezenţa ta. Nici măcar răzuitul scândurii din podea nu-l smulge de la hârtiile lui răspândite peste tot. Lângă el se află un pian. Omul se apropie şi loveşte în clape. După aceea se înapoiază la hârtiile lui. La început mi-a fost frică de sunetele puternice ale acestui instrument. Acum m-am obişnuit şi adesea străbat în fugă odaia când stă el cu spatele aplecat. Îşi pregăteşte tot mereu o băutură lucitoare şi neagră, al cărei miros îmi provoacă spasme puternice în stomac. Pentru că aici, în afară de miriapozi uscaţi şi hârţoage, nu e nimic de mâncare. Prin urmare cobori la lăzile cu gunoi şi îţi aduci sus coji de slănină, bucăţele de carne, măruntaie de pasăre. Nu te duci mai departe acum, iarna, când totul e acoperit de zăpadă şi şobolanii înfometaţi îşi găsesc cu greu hrana. Ar fi prea riscant.

Omul te-a observat. Ţi-ai scos capul din coşul de lângă uşă, în care, ca de obicei, n-ai găsit nimic. De acolo ai sărit pe podea, dar el n-a făcut nici o mişcare în această direcţie. În somn aspir mirosul desfătător de brânză venind din odaie. Întind mustăţile şi vârful nasului. Brânza se află la mijlocul drumului între masă şi vizuină. Mă lupt cu mine însumi multă vreme, mă tem că vrea să mă ademenească. Dar el loveşte din nou în clape. Ies încetişor din cuib, alerg în direcţia bucăţii de brânză, o smulg. Acum bag de seamă că alături se află o străchinioară. Lapte n-am băut de mult, de foarte multă vreme. Mut repede brânza în cuib. Omul mă priveşte, a întors capul de la clape. Mănânc brânza şi ies pentru a doua oară, mă îndrept spre lapte. Se uită la mine cum beau. Brusc încetează să mai lovească în clape, iar eu fug înspăimântat.

De atunci mereu găsesc pe podea câte ceva de mâncare. O bucată de pâine, de brânză, de afumătură sau o codiţă de peşte. În străchinioară găsesc lapte, uneori apă. Încetez să mai mă tem. Omul e prietenos. Nu ţipă, nu aruncă în mine cu diferite obiecte. Acum nu mai duc mâncarea în cuib. O mănânc pe loc, ştiind că stă şi mă observă. Afară bat vânturi de iarnă. Prin coşuri şi burlane pătrund în clădire, urlă şi gem prin conducte. Un păianjen sprinten şi veninos circulă prin odaie în căutare de insecte adormite şi de larve. Îl văd cum umblă pe patul omului adormit, cum trece fără zgomot peste obrazul acestuia. Iarna tot ţine. Mă trezesc. Ies ca de obicei din cuib şi pornesc în direcţia mâncării. Nu există nimic. Doar nişte lapte acrit în străchinioară. Omul zace în pat, nemişcat, respiră zgomotos, gâfâie, geme. Aud paşi pe scări. Camera se umple de lume. Speriat, mă ascund şi luând-o peste ţevile de apă cobor spre lăzile de gunoi acoperite cu zăpadă. Ascult zgomotul neplăcut al cizmelor grele. În odaie sunt mereu oameni. Îi aud cum bombăne, şuieră, gâfâie. În noaptea aceea o lumânare aprinsă luminează chipul celui întins pe pat şi spatele îndoit al celui care sade alături. Iar nu găsesc de mâncare. Mă duc în pivniţă. Mă satur cu cartofi cruzi. Când mă trezesc din nou, omul continuă să zacă, respiraţia lui este şi mai şuierătoare, se sufocă. O nouă expediţie în pivniţă. Şobolanii pe care îi întâlnesc nu mai sunt indiferenţi în ce mă priveşte. Mă atacă. Când mă întorc, camera e goală. Omul s-a mutat. Au dispărut hârţoagele aruncate în toate părţile, s-a evaporat mirosul băuturii negre. Oamenii au plecat, numai păianjenul îşi ţese pânza.

Î

NTUNERIC, o câmpie de întuneric. Întuneric la început, întuneric la sfârşit. Rătăcirile încep şi se termină în întuneric. Te îna- poiezi. La capătul orizontului, la cea mai îndepărtată perspectivă, izbucneşte o flacără, o lumină strălucitoare cuprinde un spaţiu tot mai întins, înghite dealul. E suficient un vânt mai puternic ca incendiile din groapa de gunoi să izbucnească cu o forţă nemaipomenită. Sunt bruşte, neprevizibile, mistuitoare, înfricoşătoare. Şuvoaie de gaz putred şi comprimat împing pe dedesubt pământul, răzbat la suprafaţă şi, în contact cu aerul, se aprind. Oamenii le sting, toarnă peste ele gunoaie şi nisip, apă, le astupă. De sub pământ ies dâre urât mirositoare de fum, atârnă ca nişte ceţuri peste coline, ajung chiar şi până în port. Atunci păsările se înalţă sus de tot, devin invizibile. Fumurile mă acoperă, fac să-mi usture ochii şi nasul. Dar aici sunt în siguranţă. Îmbibat cu emanaţiile gropii arzânde, am pierdut mirosul meu natal şi capacitatea de a resimţi alte mirosuri. Şobolanii care trăiesc aici duhnesc a ars, a fum, au pierdut mirosul lor de odinioară. Toate familiile trăiesc în pace, unele lângă altele, fără lupte, fără să-şi răpească progenitura, fără ură, îmbibate de mirosul focului, de mirosul pestilenţial al rugurilor. Dar atunci când vântul puternic bătând dinspre mare va stinge incendiile şi va curăţi terenul de fum, atunci când oamenii vor potoli flăcările turnând peste ele maşini cu nisip, când focul dispare şi ploaia spală urmele lui şi funinginea de pe pământ – atunci noi, şobolanii, ne recăpătăm sensibilitatea de odinioară faţă de mirosuri şi, nemaifiind ameninţaţi, reîncepem lupta mortală dintre noi, lupta împotriva tuturor din afara cercului nostru de familie. Ne urâm, ne luptăm, ne muşcăm, ne alungăm. Asta ţine atâta timp până ce din interiorul gropii cu gunoi răzbat din nou la suprafaţă vapori de gaz inflamabil şi până ne învăluie din nou fumul urât mirositor al altui incendiu.

DINTR-UN TRUNCHI răşinos cojit se scurge un lichid. Mai sus e atârnat un om – are capul căzut printre braţele desfăcute. Arşiţa sporeşte setea. Sângele omenesc, sucurile, sudoarea acestuia. Vântul uscat extrage până şi urmele de umezeală din gingii. Cu botul deschis, întinzând gâtul înainte, mă strecor în direcţia stâlpului. I-am simţit gustul cu nările. Mă caţăr pe labele din spate, mă sprijin în coadă, mişc din mustăţi, scot limba. E aproape, e din ce în ce mai aproape. Lichidul închis la culoare se solidifică din cauza căldurii, se usucă pe lemnul încins. Sar în jurul trunchiului din diverse direcţii, dar e zadarnic. Răsfrângerile soarelui mă orbesc. Cad pe labele din faţă şi mă lipesc de pământul însorit. Mă odihnesc, apoi încerc din nou. Sângele omenesc mi-ar stinge setea, m-ar hrăni, mi-ar reda puterile. Ai ajuns aici întâmplător. O ladă scoasă de pe vas a fost adusă tocmai aici. Un nisip înspăimântător de deschis la culoare, şerpi târându-se printre stânci. Trebuie să fugi de aici. Tu eşti şobolanul pivniţelor reci şi al canalelor, al coridoarelor întunecate şi al curţilor umbroase, şobolanul întunecimii. Fugi de aici cât poţi mai departe. Mă întind după sânge, vreau să-mi umplu viscerele cu un lichid încă viu, care înnoieşte puterile, le sporeşte. Dar sângele se opreşte, e sorbit de lemn, nu pot să ajung la el, e cu neputinţă. Mă învârtesc în jur, întind botul, sar. Are să te alunge o umbră trecătoare. Ai să aluneci în jos pe coasta prăfuită a dealului, la vale, printre automobilele mirosind a benzină. Ai să găseşti câte ceva acolo: bucăţi de hârtie, excremente umane, insecte care trăiesc prin cloace. Ai să te hrăneşti, ai să te pregăteşti de drum, de fugă. Atunci când umbra nopţii se va pogorî peste pământ, ai să încerci să te înapoiezi aici. Ai să urci dealul, ai să te opreşti sub trunchi pe labele din spate, ai să întinzi gâtul.

În loc de sânge vei simţi gustul apei, uşor sărat, mirosind a răşină. O fi ploaia, sudoarea sau urina. Omul spânzurat deasupra ta e nemişcat, tăcut, mort. Din partea lui nu te ameninţă nimic. O pietricică rostogolită are să te avertizeze de prezenţa şarpelui, ai so ştergi, mai mult prăbuşindu-te decât coborând. Printr-o deschidere în husa care acoperă un automobil ai să te vâri înăuntru. Ai să adormi. Te va trezi zgomotul motorului pornit. Uiţi, uiţi, te îndepărtezi. Iar o urmărire, iar o fugă. Un vapor, un oraş. De-abia acum l-am redescoperit în memorie, mi-am amintit de locul acela şi de altele, incerte, opace, înceţoşate, care vin spre mine din întuneric. Chiţăi tare, pătrunzător, în încercarea de a mă trezi singur. Propriul meu chiţăit şi pietrele încinse de sub labe îmi restituie conştiinţa locului în care mă aflu, în care m-am înapoiat. Sau poate că sunt tot acolo şi întunericul din jurul meu este întunericul cald al dealului înconjurat de fumul motoarelor, de mirosul benzinei şi al uleiurilor. Tot umblu pe ţărâna cu pietre din jurul copacului din care se scurge sânge omenesc. Setea mă arde tot mai tare, gingiile uscate mă dor. Şi la acestea se adaugă vântul uscat, fierbinte, înăbuşitor.

P

RIMEJDII PESTE TOT Nu ştiu dacă peste o clipă nu mă va ataca masculul sau femela perechii de şobolani înnebuniţi. Femela s-a ivit cât am stat în port şi a făcut pereche cu tânărul şobolan care se afla permanent pe vapor. Bagă spaimă printre şobolanii care trăiesc aici, ata- cându-i cu o înverşunare neobişnuită. Nu te poţi apăra de ei. Se pot ivi oriunde. Te pot surprinde în orice moment. Adeseori noaptea părăsesc cala şi, luând-o peste diferite conducte, ajung pe punte. Prefer să mă aflu într-un loc deschis, decât să mă pomenesc în întunericul calei cu un atac neaşteptat şi dureros, care se poate termina prin moarte. Perechea de şobolani şi-a făcut cuibul în cala mea, prin urmare am devenit obiectul principal al atacurilor lor. Se simţeau puternici şi năzuiau să ia în stăpânire tot vasul, gonind dintr-un loc în altul puţin numeroşii şobolani care trăiau aici singuratici. Prigoana lor era deosebit de dureroasă. Se furişau încetişor spre şobolanul adormit sau în curs de a se hrăni şi-l atacau dintr-o parte, muşcându-l de gât, sărindu-i de sus în spinare, muş- cându-l din spate de coadă, de spinarea încovoiată sau testicole. Agresivitatea lor a sporit nemăsurat atunci când femela s-a pregătit să-şi fete progenitura. Cu greu puteai acum să afli un colţ ferit, deoarece această pereche voia să cureţe tot terenul vaporului de intruşii neaparţinând noii lor familii. Masculul vâna mai cu seamă masculi, iar femela – femele, dar deseori se năpusteau împreună. Înspăimântaţi, trăind în continuă ameninţare, obosiţi de insomnii, şobolanii se îmbolnăvesc, cad şi mor. În diferite locuri dau peste ei muşcaţi, hăcuiţi, acoperiţi de cruste şi răni, mereu gata s-o ia la fugă, sensibilizaţi de fiecare foşnet şi sunet. Prin ungherele halei maşinilor am descoperit resturile însângerate ale unui şobolan cu o rană adâncă la gât. Fugise până aici, printre maşinile care uruie. Era ultimul loc în afară de punte unde te mai puteai adăposti. Aştept ca vaporul să ajungă la mal.

Fiecare clipă înseamnă spaimă, alungă somnul, mă slăbeşte, mă lipseşte de puteri. Găsesc tot mai mulţi şobolani morţi, istoviţi, muşcaţi. Ajungem la ţărm. În afara perechii şi a progeniturii lor recente, sunt ultimul şobolan în viaţă de pe vapor.

A

I RĂTĂCIT. Ai încercat zadarnic să te smulgi din cercul curţilor, pivniţelor, rampelor de gunoi, trecerilor, cablurilor. Fiecare încercare s-a încheiat cu o întoarcere. Enervat de aceste străduinţe inutile, alerg încercând să-mi amintesc drumul urmat ca să ajung aici. Sar peste praguri, mă preling prin crăpături, mă cocoţ pe ziduri putrede şi mă înapoiez din nou în pivniţa pe care am părăsit-o. Lăzile îngrămădite aici, mobilele vechi, boarfele, butoaiele, catrafusele creează o atmosferă care îmi corespunde perfect. Totuşi nu poţi rămâne aici, fiindcă te vor alunga şobolanii. Mă opresc lângă deschiderea care duce spre cuib. Poate că de acolo există o altă ieşire. Plec. Mă tem de dinţii ascuţiţi, de loviturile violente ale ghearelor, de ţipete. Şi iar îmi încep rătăcirea şi iar mă întorc în acelaşi loc. Adorm în vârful grămezii de lăzi care ajunge până în tavan. Mă trezesc sunetele ritmice ale unei muzici şi tropăit de picioare omeneşti – greu, sonor, care vibrează. Abajurul de metal se clatină chiar deasupra capului meu. Când te-ai ascuns sub placa trotuarului, ai auzit zgomot de paşi omeneşti... Când ai ascultat valurile, lovind în trupul vaporului, ai ştiut că urmează furtuna... O deschidere mare sus. De acolo vin semnalele. Cheamă ecouri îndepărtate, foşnete, freamăt, murmur. Toate amintesc sunete de instrumente, susurul apei curgând prin canale. Pe aici se poate ieşi. Pe aici poţi să ajungi la suprafaţă. Acolo sus, se lasă tăcerea. Zgomotul de paşi se stinge. Mă vâr într-o crăpătură, o umplu cu trupul meu. Mă aflu sub podeaua de unde vin aceste ecouri. Poate izbutesc să mă strecor afară neobservat. O spărtură lată, luminoasă, printre scânduri. Sar afară. În jur sunt oameni. Mă răsucesc de parcă aş căuta nişte posibilităţi de fugă şi înspăimântat mă vâr la loc în crăpătură.

Cauţi febril o altă ieşire. Treci prin pivniţa prin care ai mai fost de mai multe ori, printre gunoaie, coridoare, răsuflători, şi iarăşi te afli în acelaşi loc, în acelaşi punct. Fugi de frica unui şobolan care roade o coajă de pâine în drumul tău. Priveşti cu atenţie la pereţi, verifici spărturile şi fisurile pe care le-ai mai verificat o dată mai înainte. Există o deschidere, e ascunsă în întuneric.

S

UPRAFEŢE MATE şi tari, dar totodată lin îmbinate, fără frângeri severe şi fără margini. Coridoarele se despart, se unesc, se încrucişează, se despart, se contopesc. Toate duc la ţintă. Nu există pereţi orbi de care să-ţi loveşti brusc capul. Orice drum ai alege e unul bun, e de-ajuns să alergi drept înainte. Suprafaţa cenuşie dinaintea ta opreşte lumina care intră pe sus, nu-ţi răneşte pleoapele cu sclipiri neaşteptate. Din clipa în care te afli aici nu te mai simţi ameninţat, nu mai eşti împresurat, pândit, prigonit. Micuţii şobolani se târăsc peste tine, tu îi înlături fără supărare. Te vâri sub o femelă mare, ea nu te respinge. În cuib sunt mulţi şobolani, stau unii peste alţii. E mirosul tău, e familia ta, o familie mare de şobolani, în sfârşit regăsită. Cum ai ajuns aici? Brusc. Pe neaşteptate. Adulmecă, verifică, convinge-te, atinge cu mustăţile. Pereţii, podelele, marginile rotunjite, găurile roase în scânduri, coridoarele scobite – îţi par cunoscute, de parcă ai fi locuit aici dintotdeauna, de parcă n-ai fi plecat de aici niciodată. E şi mâncare, multă mâncare – carne cu sânge, grăsime, brânză, peşte, grăunţe. Şobolanii înfulecă, muşcă, taie, zdrobesc, înghit. Nu sunt capcane, nu există otravă, primejdii, pisici, oameni, câini, şerpi. Toate animalele sunt mai mici decât tine, mai slabe, dependente de tine. Omor o pasăre mică, dezgrop un cuib de şoareci – îi mănânc pe cei mici. Sunt un şobolan puternic, ager, neobişnuit de iute şi de isteţ. Între somn şi trezie, între trezie şi somn, în ce loc, unde? Şobolanii mănâncă un om mort. Stau aşezaţi în jurul lui, s-au urcat pe el. Smulg bucăţi de carne de pe oase, mănâncă grăsimea moale, prima membrană de sub piele, trag vinele, muşchii, fibrele nervoase. Au pătruns în interior. În câteva locuri au tăiat pielea. Se vâră înăuntru, se târăsc, alunecă. Omul parcă a înviat. Ne

aflăm în el, în intestinele lui. Pielea se mişcă. Săpăm în el coridoare, muşcăm ţesuturi şi mucoase, oase şi cartilagii. Prin gura larg deschisă în care nu mai are limbă, mă vâr înăuntru spre creier. Brusc, amintirea se curmă. Mă aflu în acelaşi loc ca înainte, în pivniţa la care m-am întors, sub tavanul zgomotos care duduie. În jurul meu miorlăie pisici, latră câini, oamenii fac hărmălaie, instrumentele bubuie şi ţipă. Aştept ca străzile învecinate să se golească de oameni, ca să plec mai departe.

Î

NTR-UN VAS de sticlă înalt zăresc un şobolan mare şi alb. Are blana deschisă la culoare şi lucioasă, pe spate puţin zburlită, urechile aproape transparente, coada acoperită cu un puf alb. Stă acolo imobil şi gras, mişcă numai din nări. M-a simţit. Mă apropii de sticlă, mă ridic pe labele din spate. Se trezeşte. Se holbează la mine cu nişte ochi cum n-am văzut niciodată până acum la un şobolan. Ridică nările arătându-şi dinţii excesiv de lungi. Încerc să muşc sticla. Îl urăsc. Vin aici mereu, îndată ce mă trezesc, după ce oamenii părăsesc locul. Înconjur vasul transparent. Mă străduiesc să muşc barele metalice. Alerg pe grătarul care acoperă gura vasului, încerc să-l salt, să-l dau în lături. Mirosul şobolanului alb la care nu pot să ajung mă irită, mă enervează, mă înfurie tot mai tare. Şobolanul alb e şi el neliniştit, observă încercările mele de-a pătrunde înăuntru şi umblă în jurul pereţilor vasului în care se află. Ne privim de pe o parte şi de pe cealaltă a sticlei, ne lipim nasurile şi nările, ne arătăm unul altuia dinţii. L-aş apuca cu plăcere de gâtlej, aş vrea să-l muşc, să-l strivesc, să-l omor. Ura, mânia pe care nu pot să mi-o descarc, nu mă părăseşte. Doi şobolani despărţiţi de o sticlă se vânzolesc, sar unul la altul, scot sunete ascuţite de luptă. Cu blana zburlită, cu ochii larg deschişi, cu gâtul întins mult înainte. Amândoi stau pe labele din spate, sprijiniţi în coadă, trag şuierând aerul, descoperind mirosuri duşmane pe care le urăsc. Niciodată, deşi am dorit-o foarte mult, deşi am încercat, niciodată n-am muşcat un şobolan alb, niciodată n-am luptat cu el. Întotdeauna ne despărţea reţeaua metalică sau sticla groasă şi, deşi m-am străduit de nenumărate ori să trec pe partea cealaltă, n-am reuşit niciodată.

Şi totuşi am trăit în umbra lor, aproape printre ei, în încăperi în care stăteau şi le umpleau cu mirosul lor.

ALBI se urcă pe labele din spate, întind capetele în ŞOBOLANII direcţia mea, sar încercând să ajungă la marginea pereţilor de

sticlă, muşcă barele metalice. Se află peste tot, în borcane înalte şi în lăzi transparente, acoperite în partea de sus cu o reţea deasă, în cuşca din bare metalice. Mirosul lor concentrat, în încăperile închise şi cu aer irespirabil, stârneşte mânia şi ura. Propriul meu miros se dizolvă, încetează să mai existe, nu-l mai simt nici măcar eu. Stau nepăsători în cuştile lor, mişcându-şi ritmic capetele. Aleargă în jurul pereţilor sau în interiorul unui tambur care se învârte. Mânios, plin de ură, mă caţăr pe cuşca cea mai apropiată şi mă târăsc pe reţeaua care o acoperă. Trec apoi la cuşca următoare, la cea următoare şi din nou la cea următoare. Mirosul străin, la început greu de suportat, încetează să mă mai supere. Şobolanii despărţiţi de mine prin pereţii de sticlă şi reţelele metalice îşi trăiesc viaţa lor proprie, nu pot să-mi facă nimic, nu vor ieşi din cuiburile lor transparente, iar eu niciodată nu voi ajunge la ei. Totuşi, indignat şi gata de luptă sau de fugă, mă învârteam printre cuşti, încercam să intru înăuntru, îmi frecam dinţii pe barele metalice, îmi apăsam nările de sticlă, convins că brusc are să cedeze, are să plesnească, are să se deschidă. Dar plasele erau fixate ermetic, marginile metalice nu cedau, sticla nu putea fi urnită. După un timp, şobolanii albi au încetat să existe, mă mişcăm printre cuştile transparente de parcă nici n-ar fi fost. Şi ei s-au obişnuit cu hoinărelile mele şi acum nici măcar nu mai înalţă capul, stau aşezaţi imobili, opaci, sau mişcând ritmic maxilarele, consumând hrana pe care le-o aduc oamenii. Nu sunt nevoiţi să şi-o obţină singuri, să omoare, să vâneze, să rătăcească, să fugă. Oamenii le aduc hrana, le umplu cu apă sau cu lapte jghebuleţele metalice, îi mută dintr-o cuşcă în alta, îi înţeapă cu ace lungi în

coadă sau în grumaz. Şobolanii se scutură, cu capetele strâmbate. Cantitatea mare de mâncare mă atrage şi mă excită. Locuiesc sub podea. Casa e veche, plină de ţevi de şemineu care nu funcţionează, crăpături, ciobituri. Căldura vine de jos, pe ţevi. În perioada rece de toamnă aici e plăcut şi linişte. Aşadar nu părăsesc clădirea locuită de şobolanii albi. Oamenii le pregătesc mâncarea în sala alăturată, cu dale lucioase şi alunecoase. Alături se află şi un depozit în care pătrund fără dificultăţi, printr-o răsu- flătoare mâncată de rugină. Găsesc peşti uscaţi, grăunţe, fasole, pâine, legume. Şobolanii albi capătă de toate. Sunt bolnavi. Nişte cucuie mari, negre, le umflă pielea pe gât, pe cap sau pe burtă. La început sunt mici, abia vizibile, apoi cresc de parcă ar mânca pe dinăuntru trupul şobolanului, înghiţindu-i muşchii, ţesuturile, oasele. Se întrevăd prin perii albi şi delicaţi. Răzbat tot mai mult la suprafaţă. Şobolanii albi slăbesc, năpârlesc, se usucă. Unii mor repede, alţii trăiesc mai multă vreme strâmbi, paralizaţi, acoperiţi de tumori închise la culoare. Oamenii taie umflăturile, le cercetează pe dinăuntru. Unul se uita la mine prin peretele de sticlă de parcă nu m-ar observa. O umflătură mare, neagră pe burtă îl împiedică să se mişte. Coada şi labele din spate sunt ridicate în aer. Umblă numai pe labele din faţă, se târăşte în direcţia jghebuleţelor, bea. Lângă el e o femelă cu o umflătură mare la gât şi una mai mică acolo unde se îmbucă coada. Spaimă, o spaimă care creşte. Şobolanii mor, se răstoarnă cu zgâlţâieli, împing cu mişcări spasmodice bucăţele de morcov sau de pâine. Perechile copulează, aşa cum sunt, acoperite de umflături negre. Femelele bolnave fată. Priveşti la toate astea din afară, de pe margine, din lăuntrul propriei tale vieţi neîmprejmuită cu bariere de sticlă, neacoperită cu o reţea, dintr-o viaţă fără nici o oprelişte, care nu este închisă. Te obişnuieşti cu moartea şobolanilor albi, cu moartea lor înceată. Eşti puternic, sănătos şi gras. Blana ta luceşte la lumină. Mustăţile stau ţepene, sensibile, la pândă. Incisivii taie lemnul cel mai tare şi izolaţia de plumb a cablurilor. Încetezi să te mai temi,

moartea şobolanilor albi nu te ameninţă, este în afara ta, dincolo de frica ta. Oamenii vin rar, numai dimineaţa. În majoritatea cazurilor eu dorm atunci, după hoinărelile din timpul nopţii. Mă trezesc când ei părăsesc clădirea. Te uiţi la oameni, te uiţi la şobolanii albi. Urci în pod. Aici sunt multe lăzi vizibil însemnate cu excremente de şobolani. Intri într-o deschizătură, pătrunzi într-un coridor lateral. Te opreşte un perete orb. Te retragi. Intri prin partea cealaltă. Acelaşi lucru. Cauţi altă trecere. O iei drept înainte. Nici aşa. Verifici primul drum. Da, fără să ajungi până la capăt există o trecere. Ieşi de partea cealaltă. Încerci din nou, nu găseşti imediat drumul, abia la a doua încercare reuşeşti să treci fără greşeală. În alte lăzi trecerile au diverse forme. Brusc te-ai pomenit prins. Eşti într-o încăpere mică, încercând să ridici cu nasul o clapă metalică fiindcă s-a închis în urma ta. O capcană, sunt într-o capcană, sunt în capcană. Alerg, verific toate colţurile, mă arunc spre pereţi, mă lovesc cu capul de sticla care acoperă lada. Mă învârtesc în cerc. Deodată, la o apăsare, unul din pereţi cedează şi se ridică. Un coridor scurt şi iată-mă afară. Când sunt pentru a doua oară în pod uit şi intru în aceeaşi ladă. Situaţia se repetă. Un timp scurt nu pot să ies. Zvârcolitul nu ajută, cu toate că ating toate locurile. Până la urmă peretele cedează. Această a doua experienţă m-a speriat foarte tare. Am memorat lada şi n-am mai intrat în ea. Oamenii mută lăzile în încăperile alăturate şi le plasează în aşa fel încât şobolanii albi sunt nevoiţi să treacă prin ele ca să se hrănească şi să bea. Îi supraveghează de sus, prin geamuri. În pivniţă s-a ivit un şobolan local cenuşiu. Ne mirosim, ne atingem. Scoate un ţipăt pătrunzător şi-mi sare în gât. Cu colţul ochiului observ apariţia a încă unuia. Lupta e pierdută. Trebuie să fug, să părăsesc locaşul comod şi cald, să plec. Deocamdată mă ascund în pod. Mă salvează şobolanii albi, care au atras atenţia atacanţilor. Când cobor mai târziu înfometat, şobolanii cenuşii au dispărut, i-au alungat oamenii. Se înapoiază când se lasă noaptea. Slabi, flămânzi, înfriguraţi, agresivi. Printr-o gaură în cartonul asfaltat care acoperă fereastra pivniţei ies în exterior. Vântul rece zvârle peste mine fulgi de zăpadă.

V

EI FI ALUNGAT şi de aici. Să-ţi continui drumul prin cimitir n-are nici un rost. Şobolanii stabiliţi aici, care se hrănesc cu carne putredă de om, nu te vor lăsa să rămâi. Înăuntru, sub lespezile grele de pe morminte, domneşte calmul şi liniştea. Sunetele de deasupra aproape că nu pătrund. Esenţialul îl reprezintă mâncarea, atât de multă mâncare – carne, grăsime, zgârciuri. Un şobolan care înaintează pe marginea unei pietre se apropie, mustăţile voastre se întâlnesc. Un chiţăit puternic. Fugi. Te aşteaptă o nouă drumeţie în căutarea unui oraş de a cărui existenţă începi să te îndoieşti. N-ai altă alegere, nici o altă alegere. Trebuie să porneşti la drum. Şobolani legaţi între ei prin vârful cozilor, sudaţi, lipiţi. Fiecare vrea să meargă drept înainte. Nici unul nu răsuceşte capul şi nu retează cu dinţii vârful propriei sale cozi. Îi observi. Stau într-o cutie imensă ca o floare cenuşie, imobilă. Hrăniţi bine, graşi, nu trebuie să-şi caute singuri de mâncare. Oamenii le vâră alimentele sub nas, asta îi vlăguieşte cu totul. Într-un ungher dau peste un borcan cu un lichid având un miros insuportabil. Mă cuprinde brusc spaima. Capcanele pe care le-am văzut în pivniţă sunt o dovadă că oamenii s-au pus pe căutat şobolani, au nevoie de ei. Pe cei bătrâni şi bolnavi îi schimbă cu alţii noi. Năuciţi, şobolanii cei graşi se uită moleşiţi la mine cum trec iute peste placa de sticlă care acoperă lăzile. O iau la goană în jos. Îmi fac treburile peste capcană. Mă urc pe cuşca din sârmă şi privesc cum alunecă excrementele peste capul de peşte afumat. E un avertisment, nici un şobolan nu are să intre înăuntru. Prin fereastra întredeschisă a pivniţei scap de acolo. În tomberonul de gunoi, printre cojile de portocale, zăresc un rulou de hârtie legat cu sfoară. Îl muşc, îl tai, îl mărunţesc, până ce hârtia se preschimbă în fâşii, fărâme purtate de vânt.

Vuietul mării îmi aminteşte că trebuie neapărat să părăsesc acest oraş, să caut un tărâm mai propice. Într-o clădire rotundă din piatră, care se află în apropiere, găsesc o strachină cu un rest de lapte acru. Îl beau tot, până la ultima picătură. De aici până la port, până la vapor nu e departe. Aud şuieratul caracteristic al sirenelor. Părăsesc clădirea construită din piatră şi o iau pe mal într-acolo. Mă străduiesc să umblu cât mai departe de surpăturile stâncoase locuite de şobolani. Vântul mi-aduce în nări mirosul lor străin.

I

ES CU BĂGARE DE SEAMĂ din butoi, străbat podeaua lată şi goală. Printr-un geam spart sar afară. Stau la soare în apropierea unei rampe de gunoi. Imediat simt o foame chinuitoare. Trag atent cu urechea la cele din jurul meu, dacă nu mă ameninţă primejdii imprevizibile. Din nişte clădiri îndepărtate se aud urletele unui câine închis, înăbuşite de mai multe rânduri de pereţi. M-am căţărat atunci pe peretele din cărămidă şi m-am strecurat printre fructele putrede, capete de varză stricată, coji, intestine şi solzi. M-am năpustit la mâncare. Printre aceste bunătăţi mirosind minunat, a căror abundenţă – după o lungă perioadă de foame – aproape m-a năucit, am uitat de primejdii. Aşadar mă hrăneam cât se poate de liniştit, simţind o căldurică binefăcătoare în burtă, somnolent datorită muştelor mari şi lucioase care năpădiseră pe alocuri. Brusc am simţit o lovitură puternică într-o coastă şi o durere ascuţită la gât. Un şobolan înfuriat mă muşcase în treacăt. Am luat o poziţie de apărare, dar m-a atacat din nou, cu asemenea putere încât m-a răsturnat. Sigur m-ar fi muşcat de moarte dacă nu-l zvârleam cât colo cu o izbitură puternică a labelor din spate. Un chiţăit strident e semnalul apariţiei unui al doilea. Noul venit îmi sare în spinare. Era mult mai mic şi l-am dat jos fără mare greutate. În aceeaşi clipă s-a arătat următorul. Am luato la fugă cuprins de panică, ştiind că şobolanii locali alarmaţi de prezenţa mea vor căuta acum să-mi ia urma. Sărind afară din gunoi, am dat peste un mascul masiv. Fugeam în lungul pereţilor depozitului, ferindu-mă de orice vizuini şi deschizături, care în această situaţie se puteau dovedi capcane de temut. Dacă aş fi pătruns într-o pivniţă, un canal sau un cuib n-aş fi avut nici o şansă de scăpare. Nu cunoşteam terenul, fugeam drept înainte orbeşte, înspăimântat, disperat, vrând neapărat să scap cu viaţă. La un moment dat am simţit o muşcătură în ceafă. Durerea mi-a dat puteri noi. Goneam pe

lângă ziduri, printr-un spaţiu deschis. M-am pomenit pe neaşteptate printre nişte copaci cu crengi crescute de foarte jos. Ştiam că urmăritorii mei mă vor înhăţa dacă n-am să găsesc iute o ascunzătoare. Folosindu-mă de diferite proeminenţe şi cicatrici ale scoarţei unui copac, m-am căţărat printre crengi, alungând nişte păsărele înspăimântate. M-am chircit printre frunzele bătute de vânt, înfricoşat de mediul total necunoscut, de posibilitatea să cad de acolo sau să fiu descoperit de o pasăre răpitoare. Totuşi aceste simţăminte au trecut repede, fiindcă sub copaci au apărut şobolanii. Holbaţi şi cu blana zburlită de furie, goneau printre trunchiuri, se loveau unii de alţii, muşcându-se, adulmecându-se şi căutând în continuare. Tot mai încordat, îi urmăream de sus cum dau târcoale, iritaţi de dispariţia neaşteptată a străinului. Şi chiar atunci când eram aproape total istovit, gata să mor de încordare şi spaimă, s-au ivit alţi şobolani care s-au repezit la urmăritorii mei, muşcându-i de moarte şi alungându-i. Am mai stat mult acolo printre crengi, aşteptând să înceteze să se mai muşte şi să se risipească. Dacă m-aş fi aflat în acele clipe jos, imediat m-ar fi atacat şi probabil m-ar fi sfâşiat. Te afli într-o zonă care separă sectoarele ocupate de familii diferite, în necontenită luptă între ele. Din copac cobor abia seara, înspăimântat de apariţia unei păsări întunecate, cu ciocul puternic. Spaţiul dintre terenurile aparţinând şobolanilor de familii diferite nu-i prea mare şi pot fi atacat în orice clipă. Stau nemişcat lângă un şobolan ucis. Spaima mă paralizează, dar trebuie neapărat să ajung la vapor, să scap din locul acesta. Aud foşnete. Sunt atât de înspăimântat, încât, fără să mai iau în seamă păsările care se rotesc deasupra mea, mă adăpostesc din nou printre crengi, într-un loc atât de potrivnic instinctelor şobolanilor şi atât de puţin agreat de ei, dar numai aici mă simt în siguranţă.

B

ĂTRÂNUL ŞOBOLAN, cu spinarea ruptă odinioară şi care îşi trage picioarele, e lipsit de puteri. Mă învârtesc în jurul lui, mă năpustesc şi iar sar în lături, îmi înfig dinţii în coastele lui, în pielea testicolelor, în locul de unde porneşte coada. Chiţăie la fiecare nou atac, încercând să mă muşte la rândul lui fără să dea greş. Îl muşc acum în locul cel mai sensibil, într-o parte a gâtului. Încearcă zadarnic să mă apuce cu dinţii. E tot mai slab, tot mai înspăimântat. Se culcă pe o parte, tremură de spaimă. Din răni şi din bot îi curge sânge. Moare. Este unicul şobolan întâlnit pe micuţul vapor, unde am reuşit să ajung după şederea fără voia mea printre crengi. L-am muşcat de moarte imediat după ce mam urcat, atunci când bordurile vasului încă se mai izbesc de cheiuri. Din copac m-a alungat o pasăre de noapte. Aveam de ales: moartea în ghearele sale sau încercarea de a ajunge în port. Am luat-o la goană în direcţia din care vântul aducea mirosuri de peşte. Şobolanii s-au pornit imediat pe urmele mele. În port, lângă cheiul luminat de razele lunii, nu se afla decât acest unic vapor, nemişcat, negru, liniştit. Bordurile sale erau mai jos de linia ţărmului, iar când am sărit pe punte, lemnul a sunat surd. Şobolanul acela bolnav care locuise aici s-a ivit imediat şi s-a năpustit cu mânie la luptă. Se gândise că am să fug, că am să mă sperii şi am s-o şterg. Nu puteam să renunţ, pe mal stăteau la pândă şobolani aparţinând familiilor rivale. Plutim. Duduitul motoarelor se aude de pretutindeni. M-am instalat în cuibul ospitalier al şobolanului omorât, care se află între şirurile de scânduri şi tablă. Şi l-a căptuşit cu cârpe şi cu fâşii de hârtie. Plutesc. A te afla necontenit pe o suprafaţă atât de redusă irită, te scoate din sărite. În calele mari n-ai ştiut ce înseamnă lipsa de mişcare, de spaţiu. Nu te ameninţau nici oamenii de a căror

existenţă uitai. Aici e altfel. Oamenii sunt prezenţi peste tot. Doar noaptea, atunci când ei dorm şi valurile sunt liniştite, pot să mă strecor prin încăperile neluminate, pline cu cutii din carton cu miros neplăcut de tutun. Cunosc portul acesta, ţărmul, clădirile joase, praful purtat de vânt – totul mi se pare cunoscut, ivit parcă dintr-un vis. Dar nu e vis, deşi de mai multe ori trezin- du-mă din somn am avut conştiinţa că realitatea poate fi pur şi simplu un alt vis, în cuprinsul căruia trăiesc, exist. Dar nu este vis, este memoria ta. Vaporul a acostat. Am să mai aştept puţin şi am să cobor pe uscat. Mi-a ajuns alergatul ăsta pe spaţiul redus dintre bordurile care scârţâie. E noapte. Cobor iute peste pasarelă. O lună imensă luminează o fâşie din ţărm şi intrările spre ulicioarele vecine. Când am mai fost pe aici, oraşul era cuprins de flăcări, răsunau împuşcături, acum e linişte. Oamenii se plimbă pe străzi, aud cum miaună o pisică şi cum lătră un câine în depărtare. Stau la îndoială: să merg mai departe sau să mă urc pe puntea altui vapor, ca să evit vreo întâlnire cu şobolani, pisici sau câini. Hotărăsc să-mi caut de mâncare în rigolele şi prin gropile de gunoi din preajmă. Mă atrage mirosul nemaipomenit de peşte uscat. Un morman de capete uscate, cozi, măruntaie. Înfulec lacom, în dinţi îmi trosnesc oase de peşte şi branhii uscate. S-a şi apropiat primul şobolan. Nu prea mare, cu trupul alungit. Mă miroase. Trage chiţăind semnalul de alarmă, mă muşcă de spate unde e înfiptă coada. Mă întorc şi-mi înfig dinţii în piciorul lui. Sare în lături, sângerează. Şobolanii nu mă urmăresc, se mulţumesc cu faptul că l-au alungat pe intrus. Ziduri mânjite, găurite de explozii. Îmi amintesc bine acest oraş. La fel strălucea luna când mă strecu- ram pe străzile întunecate, golite de trecători. Acum sunt multe lumini, se aud glasuri bolborosite de oameni, muzică. Am neîncetat impresia că am mai umblat cândva pe acelaşi drum, pe acest asfalt desfundat, în praful amestecat cu bălegar uscat.

Pe lângă mine trec oameni. Îmi apăs trupul de un zid şi stau astfel o clipă. De ce mi-e frică? Cenuşiul mă face invizibil. Mi-e totuşi frică. Întâlnirea cu şobolanii mi-a trezit din nou spaima. Îmi amintesc de ramurile înalte ale copacului unde m-am adăpostit în fuga plină de panică. Eu însumi de nenumărate ori am fugărit şobolani străini, i-am rănit, i-am muşcat, i-am omorât cu muşcături. Cunosc perfect această ură faţă de orice intrus, străin, nou-venit, anunţând poate sosirea următorilor care, din urmăriţi şi ucişi se pot preschimba cu uşurinţă în urmăritori şi ucigaşi. Aud chiţăituri dinspre rigolă. Mi-e frică. Nu cunosc exact terenul. Dacă se vor apuca să mă fugărească am şanse puţine de scăpare prin fugă. Fac colţul spre o străduţă care urcă, pietruită cu pietre ovale, care lucesc în lumina lunii. Cunosc strada, chiar foarte bine, dar ce s-a petrecut aici? Poarta cu o zdreanţă de perdea prin care filtrează o lumină slabă mi-e de asemenea cunoscută. Mă strecor înăuntru. Bărbatul stând pe vine pe covor prinde în braţe ulciorul care cade de sus şi-l pune la locul lui. Doar eram acolo când a căzut ulciorul. Găina aşezată în cuşca de pe poliţă cotcodăceşte simţindu-mi prezenţa. Deci tot ce s-a petrecut din momentul fugii mele de aici a ţinut doar o clipă, cât căderea vasului din lut. Doar ai auzit pocnetul cioburilor risipite pe podea. Ai auzit, dar nu crezi, deoarece în clipa când te-ai ivit din nou, acelaşi om a prins în braţe acelaşi ulcior căzut. Poate c-am adormit şi totul a fost doar un vis – oraşele, călătoriile, urmăririle, evadările. Dar ce vis e acesta cu atâtea peripeţii? Sunt deci din nou la începutul unei călătorii, după o călătorie lungă în calele unui vapor care transporta zahăr, după ce am părăsit oraşul în care a murit omul cu flautul. Omul a zărit un şobolan, apucă o greutate din plumb şi o aruncă. Fug. Iritat, alerg în jurul casei. Printre gunoaie găsesc multe ulcioare sparte. A fost o iluzie. Ulciorul acela s-a făcut fărâme. Omul a prins în braţe un alt ulcior. Se aud în jur chiţăituri mânioase. Şobolanii mă împresoară. Se tot apropie. Mă proptesc în cojile ulciorului spart şi sar zidul. Mă opresc când ajung la şuviţa luminată a ţărmului.

Obosit de moarte, fără să ştiu dacă şobolanii şi-au oprit urmărirea, caut un adăpost. Alerg spre vehiculele din metal, acoperite cu prelate, aşezate de-a lungul şinei unei macarale. Sunt de-ajuns câteva mişcări şi prin crăpătura roasă de colţii mei pătrund înăuntru.

T

OATE ÎNCERCĂRILE de a ieşi din cală dau greş. Planşele se îmbină atât de exact încât nu există nici cea mai mică despicătură prin care să mă pot strecura. Cablurile sunt asigurate prin plase dese şi grătare, pe care încerc zadarnic să le străpung. Sunt prins într-o capcană, într-o capcană uriaşă, plină cu maşini de oţel, aşezate unele lângă altele. Sunt ameninţat să mor prin înfometare. Mănânc tot ce se poate: hârtii rupte pe care le-am găsit în interiorul corpurilor metalice, cârpe din bumbac îmbibate cu ulei, aşchii, câteva insecte mici, furnici şi păianjeni care au pătruns aici întâmplător, excremente uscate de păsări agăţate de prelate. Foamea nu mi-o pot astâmpăra, mă arde pe dinăuntru. Cea mai chinuitoare este setea. Sorb un strop de umezeală din straturile de aşchii cele mai aproape de sol, beau până şi lichidul uleios din micuţele băltoace formate sub corpurile metalice. E prea puţin. Însetat şi flămând, găsesc în cele din urmă un firişor de apă care se scurge picurând pe perete. O apă sărată, cu bucăţele de rugină. Beau fiecare picătură care se iveşte. O pândesc până se strânge, se umflă şi curge în jos. Trăiesc în felul acesta multă vreme, foarte multă vreme. La început, speriat, ai alergat necontenit căutând o ieşire. Erai deznădăjduit, mânios. Ai încercat să te caţeri pe pereţii calei – dar deşi de câteva ori ai ajuns până la plăcile metalice care o acoperă în partea superioară, n-ai găsit nici o deschizătură. De multe ori, proptit pe labele din spate şi în coadă, şedeam pe un corp metalic cu capul ridicat. Căutam să aspir mirosurile venite de sus, să desluşesc sunete care să vestească sfârşitul chinului meu, cât mai curând. Călătoria continua. Legănatul vasului îl suportam bine, în schimb furtunile mă îngrozeau. Mai cu seamă loviturile violente ale valurilor în pereţii vaporului şi înclinările în timpul cărora odgoanele groase metalice se încordau şi gemeau de parcă erau

gata să se rupă. După trecerea furtunii, simţeam cârcei dureroşi în gât şi spate. Eram unicul şobolan în cala imensă. Dădeam necontenit ocol pereţilor, controlând suprafaţa bucăţică cu bucăţică. Am verificat şi interioarele tuturor maşinilor. Deodată – şi asta se întâmpla tot mai des – am auzit ronţăit de dinţi şi foşnetul unui animal care trecea peste prelată, precum şi un ţipăt de luptă, ca pe insula pe care o părăsisem. Adesea în somn aveam senzaţia că un şobolan mă atinge cu mustăţile, mă miroase, şi că simt căldura nărilor sale. La început mă trezeam numaidecât şi începeam o căutare febrilă şi amănunţită. N-am găsit nici cea mai mică urmă a prezenţei unui şobolan străin în cală, cu toate că am scormonit prin toate colţurile şi prin cele mai adânci unghere. Iluziile reveneau, îmi întrerupeau somnul, îmi tulburau odihna. Reacţionez tot mai violent la zgomotele făcute de şobolanul inexistent. Cum aud un foşnet, cum îi simt atingerea mustăţilor, mă năpustesc la el cu ură şi mânie şi-l fugăresc, îl iau la goană. Sunt bolnav. Apatic, scuturat de frisoane de febră, stau pe o grămadă de aşchii. Am arsuri în intestinele care ghiorăie. Orice-aş mânca, dau afară ca pe-o zeamă vâscoasă. Slăbesc, năpârlesc, pe piele mi s-au ivit nişte bube sângerii care se schimbă iute în cruste tari. O mâncărime dureroasă mă obligă să mă scarpin. Orice mişcare cu piciorul, orice mişcare cu unghia spre creştet mă chinuie, mă slăbeşte. Cel mai mult mi-ar plăcea să stau nemişcat, de n-ar fi mâncărimea. Respir tot mai greu, strănut, tuşesc. Deveneam tot mai apatic şi somnolent. Stăteam ghemuit şi nepăsător la legănarea vasului, la bubuitul furtunii, la vuietul îndepărtat al vântului, la chemarea propriei mele imaginaţii, la presupuneri şi vise, la amintiri, la mâncărimea pielii, la foame, sete, durere. Ai încetat să-ţi mai faci toaleta şi să prinzi puricii. Muream pe încetul şi, cu toate că o ştiam, nu eram în stare să mă apăr. Nu puteai să te aperi, ştiind că n-ai nici un fel de sorţi de izbândă închis astfel într-o cutie de metal. Puricii încep să-ţi părăsească blana năpârlită şi fierbinte. Presimt apropierea morţii. Ce pot face – mănânc un vierme care se încolăceşte prin rumeguş. Apoi rămân nemişcat, mă întorc pe o parte. Aştept, aştept, aţipesc.

Mă trezesc brusc. Legănatul a încetat, motoarele nu mai funcţionează. Se aude zgomotul înăbuşit al macaralelor din port. Uşile metalice ale calei se deschid. Lumina mă orbeşte. Cu puţinele puteri care mi-au mai rămas mă strecor în interiorul unui vehicul întunecos. Oameni coboară în cală, pun mâna pe cabluri, discută. În această armură groasă sunt purtat pe sus. Un vânt rece pătrunde înăuntru. Legănatul încetează. Iată-mă pe uscat. Îmbulzeală, duduit de motoare, ţipetele păsărilor în zbor, tot felul de şoapte şi zgomote nedesluşite. Vreau să trăiesc. Vreau să trăiesc... Clătinându-mă pe picioare pornesc spre depozitele din port.

B

OLNAV, febril, vârât într-un cotlon, cu dureri în tot corpul... N-are putere nici măcar să scape de puricii care i-au năpădit burta, care îl înţeapă înfigân- du-i ace micuţe în piele şi-i beau sângele. Zac în culcuşul meu pitulat printre coridoare şi vizuini, tot mai neputincios, fără voinţă, înfricoşat. O şoaptă... E un şobolan din încăperea alăturată care a venit să vadă ce se petrece, mai trăiesc sau am murit. Se retrage, a simţit miros de piele încinsă, de febră. Altă şoaptă. Dacă e un şarpe? Aici nu sunt şerpi, nu există. Niciodată nu vor pătrunde aici, opriţi de duhoarea scurgerilor, de măruntaie în descompunere, de apa împuţită. Şi totuşi mă tem de şerpi până şi aici, într-un loc care pare apărat şi liniştit. Zgomotul a trecut, se îndepărtează, piere. Încerc să dorm. Îmi sprijin capul de labe, mi le îndrept pe cele din spate, mă întind. Febra urcă. Cad într-un hău adânc. Ca o pasăre, tot mai departe, tot mai jos. Brusc mă înspăimânt, acolo jos, în puţ, mă pândeşte moartea, am să mă lovesc de adâncul necunoscut, de apă, care de la o asemenea înălţime e tare ca betonul. Ţip, chiţăi, mă căznesc să lovesc cu ghearele în pereţii netezi, luminaţi de umezeală. Mă fac ghem şi mă întind cu putere. Din păcate, pereţii sunt ca de sticlă, n-au nici o ieşitură. Fug cu o viteză grozavă în jos. Oare am şi murit? Sunt într-un cuib, în cuibul meu de familie, mă joc cu cei mici. Chiţăim împreună. Intrarea în cuib se lărgeşte, este gura deschisă a unui şarpe. Acuşi mă înghite, peste o clipă. Chiţăi, încerc să fug. Zadarnic, deschiderea aceea mare, acoperită cu sute de solzi netezi şi plăcuţe se apleacă peste mine, mă soarbe. Mă trezesc ud de transpiraţie, cu perii zburliţi şi năclăiţi. Puricii continuă să mă pişte. Au ajuns să-mi umble şi peste mustăţi. Îi alung cu laba.

Totul n-a fost decât un vis, halucinaţii, năzăreli. Zac într-o încăpere rece, între depozitul casei de comerţ şi canalul colector. Tremur, am frisoane. Mi-e sete. Ca să beau trebuie să ies de aici şi să mă duc până la peretele pe care picură apa. Numai de mi-ar ajunge puterile. Clătinându-mă şi împiedicându-mă ajung pe coridor. Încet, încetişor. Ajung cu greu lângă peretele crăpat. Apa picură. Apăs maxilarul de jos de perete, înalţ capul. N-am mai băut de mult o apă atât de rece. Beau multă vreme, încercând să sorb toată apa care se scurge. Apa rece trece mai jos, îmi umple stomacul, îmi răcoreşte sângele înfierbântat. Mi-e mai bine, mult mai bine. Imediat mă iau de purici.

M

-AM ÎNSĂNĂTOŞIT. În locurile unde îmi năpârlise blana, cresc peri noi. Rănile cu puroi de pe piele s-au vindecat şi sau cicatrizat. Prind puteri noi. În prima perioadă a şederii tale în aces oraş, boala probabil că ţi-a salvat viaţa. Şobolanii ţi-au dat pace, au simţit că ai febră şi diaree. După ce ai stat închis în cala întunecoasă şi sufocantă, lumea înconjurătoare ţi se pare stridentă şi zgomotoasă. Bucăţica de pâine şi cojile de salam scoase dintr-o hârtie unsuroasă îţi plac grozav, de parcă le-ai mânca pentru prima oară în viaţă. Hrana din abundenţă mi-a dat organismul peste cap. M-am trezit cu dureri mari în burta umflată şi tare. Iar m-am cufundat într-un somn adânc, cuprins de febră. Când m-am trezit însă m-am simţit bine şi mi-am recăpătat pofta de mâncare dintotdeauna. M-am adăpostit aproape de canal, într-o clădire înaltă, din turnurile căreia ajungea adesea până la mine sunetul vibrant de clopote. Erau nişte sunete melodioase care îmi aminteau pe cele de flaut, de odinioară. Motivul principal pentru care m-am decis să mă instalez în clădirea înaltă, în ale cărei turnuri îşi făcuseră cuib ulii, era spaima de şobolani, care de când m-am înzdrăvenit mă urmăresc. Pentru că în port e o necontenită vânătoare de şobolani aduşi de pe mare. Tot cartierul e locuit de o familie de şobolani mari şi puternici, care îi urmăresc pe intruşii iviţi în sectoarele lor. M-ar fi omorât imediat după apariţie dacă nu eram bolnav. De aceea locul unde stau acum, departe de depozite, elevatoare, hambare şi gropi de gunoi, este neîndoielnic cel mai sigur. În căutare de hrană abundentă, şobolanii se abat rar pe aici, ştiind bine că în afară de nişte resturi, şoareci, tulpini de flori diferite şi lumânări nu vor găsi nimic de mâncare.

Eu îmi astâmpăr foamea cu ceea ce găsesc în gunoiul de alături, de lângă clădirile cu câteva rânduri de pomi fructiferi. Locuiesc în interiorul unei figuri de ghips. Deschizătura invizibilă, prin care intru înăuntru, se află în postament. La început mă enervau grupurile gălăgioase de oameni care se adunau din când în când în jur. Dar întrucât prezenţa lor era legată de tonuri de muzică plăcute urechilor mele, m-am adaptat repede, rămâneam înăuntru până ce plecau. M-am obişnuit repede şi cu interioarele liniştite. Statui din ghips, lumânări groase, flori în vase de sticlă, lumini pălite, linişte, o pardoseală din piatră. Aş fi rămas mai multă vreme acolo, dar într-o zi au dat jos figura, au acoperit pardoseala cu pânză, iar lângă pereţi au ridicat schele. Am resimţit din nou nevoia de a-mi regăsi propria familie de şobolani, oraşul în care m-am născut, vechea brutărie şi pivniţa cu petele de ciment pe ziduri, urme ale fostelor vizuini. În clădirea înaltă erau mereu prezenţi oameni şi mă simţeam întruna ameninţat. Am pornit la drum, gonind pe lângă zidurile caselor, gardurile livezilor, pieţe şi străzi. Fugeam de vuietul îndepărtat al valurilor, purtat de vânt, de mirosul mării şi de glasul vapoarelor plutind pe canal. Mă duceam spre oraşul meu, spre primul meu cuib.

O

RAŞELE seamănă între ele. Sosesc şi plec mai ales noaptea, tot timpul urmărit de şobolani. Şobolanii aparţinând familiei mele mă recunosc numaidecât. Deci aştept acel moment când şobolanul de care o să mă apropii n-are să-mi sară în gât, n-are să se năpustească la mine, n-are să scoată un chiţăit mânios prin care să-şi cheme aliaţii ca să mă fugărească. Umblu, mă mut dintr-un loc în altul. Mă sileşte să umblu hoinar nevoia de a mă înapoia în locurile pe care le-am părăsit odată, de a le regăsi, memoria.

P

OATE CĂ acesta va fi ultimul oraş, ultimul dintre cele care-mi amintesc de oraşul din memoria mea. Totuşi nu-mi pot da seama chiar de la început dacă sunt aceleaşi pivniţe, aceleaşi canale, aceleaşi treceri subterane, aceleaşi rigole. Nu le recunosc. Am sosit la începutul iernii şi cele dintâi geruri m-au alungat adânc spre canale. De mult căutai în toate oraşele prin care ai trecut brutăria de pe strada mărginaşă, cu o pivniţă în care turnau cărbune pe sus. În această pivniţă, lângă hidrant, sunt pe perete urme de vizuini de şobolani cimentate. Ai tot mai puţin timp, îmbătrâneşti, mirosul ţi se toceşte, îţi slăbeşte auzul şi văzul. Acum o clipă te-ai repezit la un păianjen, părându-ţi-se că e un miriapod sau un gândac. Nu mai eşti atât de puternic, ai mai slăbit. Alergi mai încet, sari mai jos, obosesti mai repede. Evit primejdiile. Mă feresc din calea şobolanilor, a pisicilor, a câinilor. Nu mai atac purcei şi găini. Mănânc bucăţele de pâine sau grăsime de pe marginea canalelor. Ocolesc depozitele magazinelor şi cămările din locuinţe, mi-e teamă să nu mă prindă, mi-e frică de moarte. Blana mea închisă la culoare a încărunţit – de-a lungul şirei spinării, pe lângă urechi, pe coaste. Ghearele mi se rup mai repede. Dinţii cresc mai încet şi, ce e mai rău, devin fragili. Nu de mult un incisiv de sus s-a rupt pe când încercam să rod o scândură. Mustăţile, care până acum mă călăuzeau fără cusur în întunericul cel mai deplin, încep să mă trădeze, se îndoaie şi se rup. Până mai ieri stăteau ţepene lângă bot, acum s-au lăsat, atârnă. Am îmbătrânit, simt asta în fiecare muşchi, în fiecare os, în fiecare mucoasă. Bătrâneţea nu-i nimic altceva decât o stare de mare slăbiciune, de fragilitate, de oboseală, e o boală a timpului. M-am apărat de

bătrâneţe, multă vreme m-am comportat de parcă aş fi fost în continuare tânăr. Testiculele nu mi se mai umplu de spermă la vederea oricărei femele în rut. De mult n-am mai avut propriul meu cuib, unul permanent. De altminteri nu simt nici o excitare, acea foarte puternică nevoie de împreunare, care mă stârnea la luptă, hoinăreală, căutare. De la ultima mea călătorie cu vaporul, atracţia mea pentru femele a slăbit, iar în ultima perioadă a dispărut de tot. În canalele oraşului în care mă aflu am descoperit o vizuină răsfirându-se spre un cuib larg şi comod, sprijinit de o ţeavă groasă cu apă caldă. Vizuina era locuită de o femelă singură şi tânără, care atâta mi-a dat târcoale cu părţile genitale sângerânde ieşite în afară încât am copulat.

M

I-AM ÎNTRERUPT CĂLĂTORIA. Vizuina e plăcută şi caldă. Femela pe care am întâlnit-o aici parcă m-a întinerit, mi-a amintit ce mascul am fost cândva. Străzile, pivniţele, canalele mi se păreau cunoscute, de parcă le-aş mai fi văzut şi acum mi le aminteam. Am rămas. Frigul care te pătrunde, zăpada înaltă şi viscolul nemilos nu sunt favorabile călătoriilor. Multă vreme deci n-am părăsit cercul apropiat al canalelor. Generaţia micilor şobolani creşte. Câţiva dintre cei mai curioşi nu s-au mai înapoiat după prima expediţie. Tu stai ghemuit pe placa din beton care îţi încălzeşte burta şi labele. Ţi-e frică tot mai tare de masculul în plină creştere, care nu de mult s-a repezit la tine şi te-a muşcat de ureche. Ai vrut să-l goneşti când încălecase femela ta, adică mama lui. Se trezise în tine un puternic sentiment de proprietate, dar nu mai eşti un şobolan tânăr. Te-a răsturnat şi te-a lovit. Urechea s-a umflat şi te doare. Stai cu capul întors într-o parte şi te uiţi cum îi dă târcoale femelei tale. Ai vrut să-ţi ai propriul cuib, să fii în fruntea şobolanilor care-l locuiesc, să alungi pe intruşi de pe teritoriul tău. S-a întâmplat în alt fel pentru că nu se putea altcum. Eşti un intrus în propriul tău cuib. Un şobolan slab şi bătrân, care se apropie de capătul zilelor sale şi al posibilităţilor sale. Femela ta nu mai e a ta, ci a şobolanului tânăr. Te-a alungat de lângă un cap de găină pe care l-ai pescuit din canal şi-l mănâncă împreună cu masculul tânăr. Nu vei face nici un gest pentru a-l alunga pe rival. Te vor goni, te vor alunga, te vor da afară din cuibul cald, afară spre muchia umedă a rigolei. Tânărul şobolan te urăşte, îţi dă ocol, ar vrea să te atace. Salvarea e în nepăsare, altminteri de mult s-ar fi repezit la tine ca să te omoare, muşcându-te. Plec cu neplăcere din cuib, dar nici aici nu mai pot să rămân, înfruntarea cu tânărul şobolan n-are şanse de izbândă.

Când te afli la suprafaţă te năuceşte soarele de dimineaţă, de primăvară, deşi încă rece. E devreme, ziua abia începe. Strada, zidul pe lângă care merg îmi par cunoscute, de parcă aş mai fi fost pe aici şi le-aş fi văzut. Până şi marginea de piatră a rigolei şi grătarele gurilor de canal îmi par cunoscute. Unde le-am văzut, nu-mi amintesc. Prin crăpătura lată dintre caldarâm şi poarta de fier intri în curtea cu o fântână din fontă în mijloc. Adulmeci mirosul de făină, grăsime şi pâine coaptă, venind din clădirile care înconjoară curtea. Aici e brutăria, de pe acoperişul de colo e uşor de ajuns la depozitul plin de provizii, uşa asta duce drept la clădirea în care se află soba imensă, iar aici, puţin mai sus, ar trebui să fie ferestruica ce dă în pivniţă. Dar fereastra e închisă, bătută în scânduri, pe aici nu se poate intra. Eşti aproape sigur că acesta e locul, aceasta e brutăria, e casa, e pivniţa. Toată iarna ai stat atât de aproape de locul unde vrei de atâta amar de vreme să te întorci. De-ai fi ieşit mai curând la suprafaţă, de-ai fi cercetat mai de mult împrejurimea! Lăzile de gunoi sunt altele decât cele pe care le ţineam minte, iar locul pe care stau a fost împrejmuit cu pereţi din cărămidă. Miros cu atenţie elementele cu totul noi. De pe acoperişul căsuţei nou construite alături, încerc să intru prin ventilator în depozit, dar deschiderea e oprită de o plasă din sârmă, ancorată în perete. Decid să mă urc pe acoperiş căţărându-mă pe burlan, iar de acolo să ajung în pivniţă. Mă caţăr pe burlanul strâmt şi neted, folosindu-mă de toate nere- gularităţile tablei. Am reuşit. Mă aflu pe acoperiş. Ajung în casa scării. Totul s-a schimbat, miroase a vopsea, e luminos, strălucitor. Cobor în goană treptele, trăgând cu urechea la zgomotele care mi-ajung la urechi. În casa renovată lipsesc găurile şi fisurile. Dacă te găsesc oamenii pe scară! Mare, cam lenevos din cauza vârstei, cu o coadă lungă fără păr şi cu nările mobile de sub care se ivesc dinţii ascuţiţi. Uşa pivniţei e întredeschisă, mirosul înţepător de vopsea îţi pătrunde în nări. Pe coridorul ştiut regăseşti vechea şi bine cunoscuta pardoseală. Ţevile de canalizare le-au acoperit cu un strat de ghips şi de vopsea, făcând să dispară spaţiul dintre ele şi perete.

În pivniţă te opreşti lângă peretele unde se află hidrantul, n-are alte semne. Acest perete e acoperit cu vopsea din ulei, şi luceşte în semiîntuneric. Oare vizuina a fost aici, sau poate dincolo, în locul pe lângă care tocmai ai trecut, sau poate ceva mai departe? Să fie aceeaşi pivniţă? Cărbunii unde sunt? Hidrantul bolboroseşte la fel, prin clapa fixată deasupra lui filtrează o lumină slabă. Ai regăsit într-adevăr oraşul tău, locul unde a fost cuibul vostru, prima ta vizuină? Alerg de mai multe ori în jurul pivniţei. Căminul de vizitare e acoperit cu un capac din fontă nou. Să te strecori pe acolo nici vorbă nu poate fi. Cărămizile stricate au fost înlocuite, iar marginile consolidate printr-o fâşie metalică. Poate că vei găsi în pivniţa de alături obiectele vechi pe care le cunoşti. În pivniţa vecină stau pe lângă pereţi aceleaşi poliţe din lemn. Pe ele se află borcane, borcănele, pline cu un conţinut apetisant. În mijloc, un fotoliu din lemn stricat. Miroase-l cu atenţie, verifică-l, vei găsi urme ale dinţilor de şobolani, făcute de femela care-şi făcuse aici un cuib. Sunt, aceste urme sunt, aşadar ai găsit urmele locului unde te-ai născut. De aici, din această pivniţă ai pornit la drum, de aici ţi-ai început rătăcirile. Şobolanii pe care i-am întâlnit în canal, care m-au alungat din cuib sunt familia mea. Am găsit ceea ce căutam! Înapoiază-te în pivniţa de alături, aşază-te lângă perete, lipit de hidrant. Ascultă glasurile, foşnetele, râcâielile, ecourile. Stai şi le ascultă. Pentru asta ai venit, ca să asculţi, să vezi, să găseşti. Ai venit, crezând în imposibil, încredinţat că vei auzi scrâşnetul dinţilor femelei-mama, încercând zadarnic să străpungă zidul. Mam ghemuit lângă perete, am închis ochii, trag cu urechea. N-ai să auzi, e cu neputinţă să auzi ceva, ştii asta foarte bine. Vizuina de la temelia brutăriei a fost zidită pentru totdeauna şi nici un sunet nu-ţi poate parveni de acolo. E un perete tăcut, mut, mort. Razele răsfrânte pe pardoseală se mută, simt foame şi sete. Sunt întreţinute de mirosul ademenitor de pâine scoasă din cuptor. Te îndrepţi în direcţia trecerilor, fisurilor, coridoarelor ştiute. Nu mai sunt, n-a rămas nici urmă. Totul e cimentat, vopsit, neted. La ferestre sunt plase metalice, fixate ermetic de cercevele. Numai uşile pivniţelor au rămas neschimbate şi te poţi strecura anevoie pe sub ele. Pot pleca doar pe drumul pe care am venit, cel mai primejdios.

Mireasma de pâine proaspătă îmi sporeşte foamea, simt ca o arsură în gâtlej şi stomac. Urc scările. Aud paşi venind de sus în direcţia mea. De pe micuţul culoar de lângă baie, aud zgomot de apă. Sar. Poate ies prin tuburile de scurgere, drept la canale. În încăperea luminată se aude un ţipăt. Omul din cadă ţipă, informându-i şi pe ceilalţi despre ivirea mea, aruncă peria şi săpunul, împroaşcă apa. Omul care stă în uşă încearcă să mă prindă pe când mă strecor pe sub picioarele lui. Intru în apartament simţindu-i paşii după mine. Te-ai ascuns după divan, omul trage mobilele la o parte, te găseşte. Loveşte cu băţul dar nimereşte alături. Sar pe balcon, acelaşi balcon pe care cândva se încălzea la soare motanul, ţinând sub observaţie curtea. Omul după tine. Încerci să aluneci pe zid în jos, nu poţi, sari. Contactul cu suprafaţa din piatră este dureros, îţi scrânteşti laba din spate, cazi pe o parte, te scoli. Omul din balcon strigă la cei de jos. O iau la fugă. Gonesc drept înainte, căutând din răsputeri să aflu o deschizătură în care aş putea să mă ascund. Chiar în faţa mea se deschid numeroase orificii circulare. Sunt ţevile de metal care zac în curte. Mă înfund într-una din ele şchiopătând, gonesc în direcţia capătului luminat. În ţeava răsucită în formă de spirală e o hărmălaie nemaipomenită – zgomotele şi ecourile din curte, stradă şi clădirile din preajmă se întrepătrund, se încâlcesc, se refractă, se izbesc. Foşnetul blănii mele şi râcâitul ghearelor pe metalul dur capătă o sonoritate mai mare. Deschiderea luminată de la cel de-al doilea capăt se apropie, e aici, s-o atingi cu mustăţile. Brusc e acoperită cu o bucată de tablă. O lovesc cu capul, o muşc, o zgâriu cu ghearele. Sunt într-o cursă, aud glasuri omeneşti. Mă răsucesc din greu şi alerg spre capătul celălalt, din direcţia opusă. Ţeava se ridică, se apleacă. Alunec, cad. În dreptul deschiderii luminoase spre care am alergat zăresc ochii unui om. Îi aud glasul gutural, răguşit. Acum sunt închise ambele capete. Oamenii scutură ţeava, o apleacă tare, lovesc în ea scoţând sunete tari şi neplăcute, o răsucesc. Înspăimântat, încerc să-mi păstrez echilibrul pe labele larg desfăcute. Dar cu aceste aplecări, clătinături, răsuceli este imposibil. Vomez de frică. Oamenii întorc ţeava vertical. Mă răsucesc iar, înfig dinţii în mica scobitură, vreau s-o măresc.

Iar ridică ţeava, alte scuturături, răsturnări, smuci- turi. Lumină, în sfârşit lumină. Alerg spre capătul luminat şi pic într-o colivie de sârmă în care nu-ţi poţi schimba poziţia cu nici un chip. Eşti imobilizat în capcana metalică. Sârmele subţiri îţi rănesc gingiile. Muşti scândura. Te zbuciumi, te învârţi în jurul tău, chiţăi. Oamenii se uită la tine, vorbesc între ei. Un băţ ascuţit te loveşte într-o latură, degeaba încerci să-l apuci cu dinţii. Îţi aruncă o bucată de pâine, foamea nu te mai chinuie. Te-au mutat lângă sobă. Căldura grozavă îţi sporeşte setea. Oamenii te privesc, scutură cuşca metalică. Unul ia de pe masă un cuţit lung, subţire, ascuţit la ambele capete, de măcelărie. Îl ridică, îi cercetează cu grijă vârfurile. Vor să mă omoare, să mă schilodească. Îmi înfig labele în scândură, îmi apăs spinarea de firele metalice până la durere. Nu pot face nimic, sunt prins, imobilizat. Se apropie. Pe deasupra capului meu sclipeşte cuţitul. În cele din urmă vâră cuţitul printre zăbrelele cuştii în direcţia capului meu. Vor să ajungă la ochii mei. Îmi mişc tare gâtul. Vâră deci cuţitul pe dedesubt, în aşa fel încât îmi apasă gâtul şi-mi imobilizează capul. Scot o sârmă subţire înroşită în foc. Se apropie, ochiul simte o fierbinţeală tot mai mare, o dogoare, spaimă. Înfig sârma în pupilă. O durere de-mi crapă capul. Chiţăi din toate puterile, din ultimele mele puteri. Acum fierul încins îmi atinge al doilea ochi, pătrunde în el. Totul e întunecime, durere, sânge, ţipăt.

M

Ă TREZESC după o îndelungă amorţeală, mă ridic, sunt în curte, simt cu labele tăria betonului. Întuneric, întuneric ca după facere. Asemănător, dar altul. Pe atunci era întunericul neştiinţei, al inconştienţei. În afara lui nu cunoşteam nimic. Acum este întunericul punctului crucial al vieţii şi al morţii apropiate. Pe atunci încă nu ştiam de existenţa luminii, de puterea şi strălucirea ei, nu ştiam nimic despre spaţiu, amurg, despre om şi despre mine. Nu presimţeam nimic din ce avea să se întâmple în curând. Mai târziu, speriat de lumină, am căutat semiîntunericul, umbra, aerul rău mirositor, închis al pivniţelor şi al canalelor. Nu ştiam că sunt un şobolan, înconjurat de primejdii cumplite, pândit de capcane, duşmani, de propriul meu neam lipsit de scrupule. Simt înţepături dureroase în globii oculari. Sângele a încetat să mai curgă. Stau o clipă nemişcat, orb, condamnat să-mi aflu drumul pipăind cu mustăţile. Nu m-au omorât, dar mi-au scos ochii, m-au lăsat în viaţă în curte. Înţepăturile devin tot mai puternice. Cad pe o parte, mă tăvălesc, apuc cu dinţii pietre. Brusc, totul se curmă.

L-AM ZĂRIT de departe, de foarte departe. Se află pe o suprafaţă netedă, întinsă, iar în jur nu este nici cea mai mică ridicătură.

Este umflat, uriaş, cel mai mare ou pe care l-ai văzut vreodată, dar şi tu te simţi puternic, în plină putere, sprinten, apt de orice eforturi. Miroşi cu atenţie obiectul lucios, îi dai ocol, îl atingi uşurel cu dinţii, încercând să-i trasezi conturul. Oul pulsează, miroase a puişor, a viaţă, a gălbenuş, albuş, a hrană. Trebuie neapărat să-l duci într-un loc apărat, sigur, să-l spargi şi să-l mănânci. Înfăşori oul cu coada ta lungă şi începi să-l tragi după tine. Brusc suprafaţa se înclină şi îţi dai seama că împingi oul în sus, pe o coastă de deal în urcuş. Deocamdată se roteşte cuminte în urma ta, fără să opună rezistenţă, fără să-ţi scape. Deodată simţi o apăsare în spate, la coadă. Te întorci şi constaţi îngrozit că-i o piatră ovală. Când oare s-a întâmplat, când a avut loc prefacerea, unde este oul? Încetişor, ca oul suspect să nu-ţi scape, te răsuceşti şi-l susţii cu corpul. Îi cercetezi minuţios structura, suprafaţa. E o piatră lustruită, de pe care se scurge apa. Resemnat, închizi ochii. În faţa ta iar se iveşte un ou, minunat, lucios, înmiresmat, oul mult visat. Piatra a suferit o nouă prefacere. Acum un şobolan împinge oul în sus. Cu capul, cu corpul, cu labele, cu dinţii, încordându-se şi sprijinin- du-l, lunecând, poticnindu-se, apăsând, îndoindu-şi spinarea. E tot mai greu, mai anevoie, o face tot mai încet. Peste o clipă va ceda în faţa poverii covârşitoare. Îţi vezi propriul spate obosit, blana năpârlită de bătrâneţe. Un şobolan străin, necunoscut, altul, împinge înaintea sa oul lucitor, încântat de mărimea şi de mirosul acestuia. Oul care se preschimbă în piatră, piatra preschimbându-se în ou, eşti chiar tu însuţi. Cum pot să văd, indiferent ce, dacă m-au orbit, m-au lipsit de vedere, cum pot să văd? Şi totuşi văd. Împing anevoie înaintea mea sfera lucioasă. La orizont apare creasta dealului. Peste o clipă vei fi acolo, aproape, ai să împingi oul pe suprafaţa întinsă plină de ascunzişuri şi vizuini. Ai să spargi oul, împin- gându-l într-o piatră ascuţită şi ai să-l mănânci. Aproape ajuns pe culme constaţi cu spaimă că oul nu este, nu există, nu e nici piatra, greutatea uriaşă şi mereu crescândă, e doar imaginaţia ta, o amăgire, pură închipuire. Ţi se pare, ba eşti chiar încredinţat, convins, că nici oul şi nici piatra nu au existat.

În clipa aceea, chiar înainte de a atinge culmea, locul de odihnă unde să-şi poată trage răsuflarea, şobolanul – despre care nu mai ştii dacă eşti cu certitudine tu însuţi – încetează să mai împingă forma aceea fără pondere, o formă închipuită, deci inexistentă, se întoarce şi priveşte în jos. Deci văd sau nu văd, sunt orb sau nu sunt? Sau poate că nu ochii sunt cei cu care privim lumea? Se prea poate. Oul uriaş se rostogoleşte pe făgaşele costişei, apoi lunecă lovindu-se de suprafaţa netedă ca oglinda a câmpiei. De sus îl vezi luându-şi avânt şi înapoindu-se în locul de unde ai început drumul. Totul în jur se lasă. Nu mai e nici costişa dealului şi nici făgaşul. Totul e pe acelaşi plan. Şi eu şi oul. De departe îl vezi cum alunecă tot mai încet, se opreşte, stă. Aproape de locul sau pe acelaşi loc unde l-ai zărit pentru prima oară. Apropie-te, ia-o de la capăt. Cunoşti mireasma interiorului său, te atrage, te momeşte, te ademeneşte. Ar fi o pradă atât de uşoară! Ia-o de la capăt! Nu mai am putere. Nu văd nimic altceva decât întuneric. Nu mai pot nici măcar să mă târăsc.

M

Ă DOARE CAPUL, mă dor găvanele goale de sub pleoape, îmi înţepeneşte grumazul. Prin spinare îmi trec fiori. Stau culcat la soare într-o curte caldă. Oamenii m-au abandonat. Mă ridic, mă clatin, merg. Mă lovesc cu capul de o cărămidă, mă opresc, înaintez încet în lungul zidului. Aud glasuri, oamenii vorbesc, îmi urmăresc mişcările. Sunt cuprins de panică: mă pot omorî, strivi, călca în picioare, pot face cu mine orice. Circul în jurul curţii nesigur, pe picioare moi. Mi-am pierdut mirosul iar sângele scurs din ochi mi-a astupat nările. Nu ştiu încotro să mă îndrept, dar trebuie neapărat să ajung la cuibul meu, în canale. Găsesc un şănţuleţ prin care se scurge apa. Glasurile omeneşti mă însoţesc toată vremea. Mă apropii de rigolă, îi simt cu labele cercurile metalice. În locul acesta dintre căminul de vizitare şi piatra stricată a bordurii apa a scobit un loc de coborâre lesnicios. Aud paşi de oameni care se apropie. Oare vor să mă prindă? Mă strecor iute prin crăpătură. Drumul care duce până jos e prea abrupt ca să-l pot folosi acum. Cad. Mă rostogolesc fără să vreau, neputincios, năucit. Mă lovesc cu capul de muchia unei cărămizi, mă opresc într-o boltitură a capacului. Sub mine, în canal, curge umflat de ploaie un şuvoi, aud plescăitul valurilor mărunte care se lovesc de marginile din beton. Din orbite iar se scurge sângele, al cărui gust îl simt în gât. Cât e de frig. Dureri şi ameţeli, un vârtej necontenit. Se apropie un şobolan, îmi dă ocol, mă atinge cu mustăţile. Mar putea omorî muşcându-mă, ar putea să taie firavul fir al vieţii mele care încă mai persistă. O şterge. De sus curge apa, probabil iar a plouat torenţial. Vâjâitul din canal creşte în intensitate, se nasc sunete noi, glasuri şi ecouri. Apa îmi răcoreşte pielea încinsă, spală sângele închegat. Mi-e mai bine, dar zac în continuare nemişcat, slăbit, bolnav.

N-ai prevăzut, n-ai presimţit un asemenea sfârşit, de altfel de unde puteai să ştii că vei păţi una ca asta, că vor orbi un şobolan bătrân, care oricum ar fi crăpat în curând prin vreun ungher? Zace aici ca o bucată de zdreanţă veche sau ca un porumbel ucis. Dar încă mai trăieşti – încă mai eşti – suspendat între pârâiaşul înspumat al rigolei şi capacul stricat al canalului, între existenţă şi sfârşit. Apa care se scurge îţi redă treptat puterile, nevoia de viaţă. Cum ai să trăieşti fără ochi? Cum? Ai să-ţi recapeţi simţul mirosului, ai să simţi în nări multe izuri cunoscute, ai să răsufli prin ele. Mirosul te va îndrepta încotro e nevoie, îţi va spune unde te afli, îţi va explica ce anume te înconjoară. Ai mustăţile alea lungi şi încărunţite, din nou ţepene şi zbârlite. Îţi aminteşti doar cum te mişcai fără să greşeşti prin beznă, călăuzit numai de atingerea lor, de o zvâcnire când nimereau peste un obstacol. Vreau să ajung la cuibul meu. Ai fost alungat, zvârlit afară de un mascul vânjos şi tânăr, aşa cum ai fost şi tu până nu de mult. E greu să te împaci, e greu să te desparţi de vedenia pereţilor calzi învecinaţi cu ţevăria centralei de încălzire... Acolo ai vrea să mori, numai acolo. Nu te învoi cu surghiunul, dar nu te înapoia. Are să te muşte de moarte, are să te ucidă, are să te sugrume. Femela nu mai are nevoie de tine. Are acum un şobolan mare şi desfrânat pe care l-a fătat chiar ea. Are să se repeadă la tine şi are să te apuce de beregată. Cu toate astea ţii neapărat să te înapoiezi, iar acum, de când stai nemişcat printre firele de apă care se scurg de pe pereţi, nu vrei decât asta. O înapoiere pe picioare nesigure, care se clatină. Te târăşti înăuntru în vizuină, te culci lângă peretele cald, te odihneşti. Ai să-ţi aştepţi moartea, ai să-ţi aştepţi sfârşitul. Mişc din labe, păşesc peste fundamentul din lut, încercând să iau o poziţie normală. Durerea de cap nu-mi trece, grumazul înţepenit e mult mai greu ca de obicei. De aproape, de sus, de la o depărtare nu prea mare, tună, simt pământul cum se cutremură. Vei deschide ochii şi vei zări o lumină mată, cenuşie. Îi deschid, îi închid, îi deschid iar, nu... Nu mai am ochi, oare o înţeleg? Totuşi de unde se strecoară în creier, ca venind de sub pleoape, o rază?

De unde se iveşte acea lumină palidă, reflectarea, umbra? Nu ai ochi, eşti un şobolan orb, care trage să moară printre aceste cărămizi umede şi stricate. Se întoarce, e gata să cadă în şuvoiul foşnitor al rigolei. Se întoarce şi se sprijină de perete. Tunetul a trecut, s-a stins. Lumina fulgerului nu mai are importanţă, este indiferent, forţa lui s-a redus. Acum nu mai mi-e frică de tunete, nu mai mi-e frică pentru că n-am să mai văd niciodată fulgerul. Orbirea ţi-a alungat spaima, te-a eliberat de spaima care odinioară te silea s-o iei la fugă. Te-ai pus iar pe picioare, simţi suprafaţa noroioasă, îţi sprijini cu coada trupul obosit. Te-ai lipit de pământ, îţi este peste putinţă să-ţi înalţi capul greu, vătămat. Ţi-ai recăpătat mirosul, izul apei de ploaie şi aburii care ies din canal îţi umplu nările. Astâmpără-ţi setea cu apa care se prelinge pe pereţi. Febra încă nu a trecut, maxilarele îţi clănţăne. Bea, multă vreme, bea. Am să controlez cu mustăţile locul în care mă aflu: dacă nu mă ameninţă nimic, dacă sunt în siguranţă, dacă sub apăsarea mea nu se vor prăbuşi cărămizile, dacă n-o să mă ia cu el valul apei venind de sus. Ploaia a stat. Trebuie să te dai jos, să porneşti la drum, să mănânci cojiţa, grăuntele, fărâma de peşte găsită în cale, să te întremezi. Vederea n-ai să ţi-o recapeţi, e cu neputinţă, oamenii ţi-au scos ochii cu fiare înroşite în foc, de asta nu mai scapi. Ridic capul, îmi îndrept spinarea, adulmec spaţiul din jurul meu. Puterile îţi vor reveni, aşteaptă numai. Va trece pe lângă tine şobolanul pe care l-ai întâlnit de atâtea ori, ai să-l muşti de nări când are să înceapă să te miroasă. Are s-o ia la goană chiţăind, are să se teamă de tine, are să te evite. A fugit, îi auzi râcâitul ghearelor pe cărămidă, încerci să-ţi cureţi blana, să prinzi câţiva pureci. Muşchii capului te dor în continuare, te înţeapă când îi atingi. De ce-ţi mai speli cu labele ochii pe care nu-i mai ai? Durerea te-a prăvălit, zaci pe o parte şi dârdâi din cauza frigului pătrunzător. Sus e noapte. Aerul s-a răcorit. Ziua sau noaptea sunt acum aceeaşi întunecime, prin care n-ai să răzbaţi niciodată în afară.

T

E-AI LĂSAT SĂ ALUNECI mai jos, ocolind spărtura din partea de sus a canalului, de unde puteai să cazi în şuvoiul iute al conductelor. Te strecori printr-o deschizătură şi te opreşti lângă perete în apropierea parapetului clipocitor. Te înapoiezi la cuibul din care ai fost alungat, unde creşte ultima generaţie a şobolanilor tăi. Te înapoiezi în locul care a încetat să mai fie al tău. Totuşi, te înapoiezi. Mă apropii, nu mai e departe. Găsesc intrarea cu mustăţile şi mă-nfund în coridorul lung, care urcă. În plasa tunelelor subterane pentru o clipă pierd simţul de orientare. Până la urmă, ajung la cuib. Femela şi cei mici mă miros, mă ascund în partea cea mai îndepărtată, în tunelul orb care mă apără din toate părţile. Când are să mă atace, şobolanului tânăr îi va veni foarte greu să mă scoată de acolo. Eşti obosit, grozav de obosit, ca după un drum lung şi nedormit. S-a culcat cât a putut mai comod printre bucăţi de hârtie şi frunze uscate. Pleoapele au acoperit orbitele goale şi acum nu mai simţea nici dureri, nici înţepături, nici cârcei. Se odihnea, aţipea, se cufunda în propriul său somn, în pribegiile sale, în amintiri. Se vedea pe sine, îşi vedea întreaga lui viaţă, învâr- tejită, amestecată şi totodată limpede şi desenată mult mai exact decât tot ce văzuse mai înainte. Mor deci, să fie oare moartea? Nu-ţi fie frică, pur şi simplu adormi şi-ţi mai trăieşti viaţa încă o dată, de astă dată în interior, în tine, regăseşti crâmpeie pierdute, episoade nesemnificative, asociezi fragmente îndepărtate din diferite locuri, din diverse drumuri, din momente felurite. Înlăuntrul tău timpul şi spaţiul se concentrează, se strâng – e neimportant ce a fost mai înainte, ce a fost după aceea. De pe spinarea unui bivol sar drept în faţa unui bătrân muribund care se uită la mine cu ochii lui negri, adânci ca nişte tunele în care m-aş putea ascunde.

Muzica, da, desigur, auzi muzică. Ascult-o cu atenţie, e flautul din oraşul de pe ţărmul mării. Flautul regăsit, îi auzi muzica tot mai limpede, te ameţeşte, peste o clipă te vei lua după ea oriunde te va duce. Cade ulciorul, trântit de aripa unei păsări care se înalţă. Fugi, şi în vremea asta baţi cale lungă, vezi tărâmuri într-o lumină stridentă, un oraş care arde. Iar atunci când te înapoiezi în acelaşi loc, omul aşezat pe podea prinde din zbor ulciorul care cade. Nălucire, în jurul casei zac risipite cioburi de ulcioare sparte. Deodată văd oameni care ridică un fotoliu vechi şi spart, câinele latră amarnic, micuţii şobolani cad pe jos, pier călcaţi în picioare. Pe o movilă stearpă oamenii spânzură un om, îl bat în cuie pe două trunchiuri de copac încrucişate. Îl lasă acolo, sub cerul strălucitor şi viu colorat, atârnat de un stâlp înfipt în pământul stâncos. Apropie-te, bea picătura de sânge ce se prelinge. Nu te teme de pasărea care se roteşte pe sus, nu te zăreşte, e cu privirea aţintită la muribund. Mi-a dat drumul, de ce-o fi deschis clapa de metal a capcanei, sau poate că n-a fost decât un vis. Stă, se uită cum fug, cum mă îndepărtez, nu se mişcă din loc. Mă observă doar. Pe pereţi găseşti urmele petelor proaspăt cimentate. Dinăuntru se aude un zgomot înfundat de rosături. Femela-mama încearcă să răzbată, să roadă zidul. Ştii bine că nu o vor ţine puterile, are să moară din cauza lipsei de aer şi apă, zidită în cuibul în care tea născut, în care a fătat puii tăi. Începi să muşti, să-ţi înfigi incisivii în zidul tare şi zgrunţuros, până încep să te doară şi să-ţi sângereze maxilarele, iar dinţii să se pilească până la nivelul gingiilor. De ce rozi, de ce, când ştii că este inutil, lipsit de orice sens? Zidul acesta nu-l vei sfredeli toată viaţa ta. Vei veni aici de multe ori trăgând cu urechea la sunetele care se aud de dincolo, la glasurile care continuă să trăiască numai în tine. Pleci de aici pentru totdeauna. Te urmăreşte un şarpe dintr-un oraş străin, îndepărtat. S-a încolăcit în jurul şobolanului, l-a zdrobit, i-a rupt oasele, acum îl înghite deschizând larg botul. O haită de şobolani cade într-un râu. Râul este foarte mare, neţărmurit, cenuşiu, acoperit cu valuri mărunte. Şobolanii vor să treacă înot pe celălalt mal. Vin unii după alţii, împing în apă şirurile dinaintea lor, nu le îngăduie să se oprească.

Mă aflu printre ei, plutesc, plutesc, plutesc... şobolanii de lângă mine obosesc, se îneacă, trag cu dinţii de ceilalţi camarazi ai lor. Pluteşte înainte, nu te lăsa, ai destulă putere, înoată. Peste o clipă vei zări malul celălalt. O forţă necunoscută te loveşte – poate-i un val sau poate că şobolanul cel tânăr vrea să te alunge din cuib. Pluteşte, pluteşte, pluteşte, tot mai aproape de ţărm. Pluteşte! Drept înaintea ta. În cea mai lungă călătorie. Oare să-mi fi recăpătat vederea, sau poate că n-am pierdut-o niciodată? Ce se întâmplă cu tine, unde mă aflu? Numeroşi şobolani au trecut râul, călătoresc în continuare, străbat uscaturi, trec peste mări, hoinăresc. La fel ca la început, năzuiesc spre lumină, o găsesc limpede, strălucitoare, vie. Alerg în întâmpinarea ei, o urmez ca pe cântecul acela de flaut. Străbat pivniţe, canale, labirinturi, mai departe, tot mai departe şi mai departe. Pentru prima oară mă simt în siguranţă, neameninţat, liniştit. Poate că tu însuţi eşti lumina, cenuşie, vie, avidă. Oare tânărul şobolan mi-a sfâşiat beregata, oare sângele îmi umple gâtlejul – nu simt nici o durere, alerg drept înainte prin cel mai luminos tunel pe care l-am văzut vreodată. Ce clipă minunată, ce clipă minunată, ce clipă... Varşovia, septembrie-noiembrie 1979

Editor: VALENTIN NICOLAU Redactor: MIRCEA BUCURESCU Tehnoredactor: DAN RĂDULESCU Apărut 1995, Bucureşti Coli tipar: 14. Format: 16/54 x 84 Timbrul literar se varsă în contul ASPRO nr. 45.10.80.12.108, BCR – sector 1 Bucureşti Printed and bound in Germany by Graphischer Großbetrieb Poßneck GmbH A member of the Mohndruck printing group