Ana Bunica Lui Iisus [PDF]

Zitiervorschau

Claire Heartsong

ANA, BUNICA LUI IISUS Această carte este dedicată întoarcerii Mamei Divine, pentru a da naştere lui Hristos, cel plin de compasiune în fiecare inimă. Fie ca toate fiinţele să cunoască eliberarea şi starea de unitate. Le doresc tuturor să trăiască în pace! Eu sunt Unitatea! EU SUNT Om!

Mulţumiri Doresc să îmi exprim recunoştinţa eternă adresată Tatălui-Mamei întregii Vieţi, care mi-a ascultat rugăciunile încă din copilărie şi continuă să îmi răspundă şi astăzi la ele: „Cine sunt eu?”, „De ce am venit aici, în această lume ciudată?”, „Cum mă pot întoarce Acasă?”, „Deschide-mă în faţa iubirii şi a înţelepciunii, astfel încât să îmi pot manifesta compasiunea faţă de mine însămi, dar şi faţă de semenii mei!” Le mulţumesc Anei, lui Yeshua (N.tr. Yeshua este numele ebraic al lui Iisus, cel pe care l-a purtat cu adevărat acesta. Jesus (din care a rezultat Iisus) este numele latinizat de romani peste foarte mulţi ani), Mamei Maria şi Consiliului de Lumină. EU SUNT a voastră şi îmi pun viaţa în slujba elevării întregii vieţi, pe măsură ce vom continua să colaborăm cu toţii în Unitate. Inima mea spirituală îl recunoaşte de-a pururi pe Prietenul şi pe Preaiubitul etern din planurile interioare, a cărui companie şi îmbrăţişare non-duală mă susţine în permanenţă. Le mulţumesc părinţilor mei, care nu mai sunt pe pământ, pentru a-i putea îmbrăţişa, şi fratelui meu, pentru susţinerea lor continuă! Îmi exprim recunoştinţa pentru cele patru fiice ale mele şi pentru cei şapte nepoţi, pe care îi consider nişte nestemate nepreţuite care strălucesc în inima mea de mamă! Le mulţumesc cu multă afecţiune partenerilor mei de viaţă şi prietenilor mei dragi, care mi-au oferit iubirea şi prezenţa lor în viaţa mea. Îmi exprim recunoştinţa faţă de marea mea familie spirituală, pentru toate încurajările şi susţinerea pe care mi le-au oferit, ajutându-mă astfel să manifest cartea de faţă în planul terestru! Îţi mulţumesc, dragă Virginia Essene (care,

între timp, a trecut în lumea de dincolo), pentru că ţi-ai urmat călăuzirea lăuntrică şi ai decis să publici mesajele primite de la Ana în anul 2002! Suntem privilegiaţi să putem cunoaşte în epoca noastră povestea Anei, într-un format nou şi foarte detaliată. Îmi exprim recunoştinţa nemărginită faţă de cei de la Editura Hay House din Marea Britanie! Vă mulţumesc tuturor pentru că mi-aţi ascultat apelul şi pentru că aţi contribuit cu creativitatea voastră colectivă şi cu resursele voastre la publicarea acestei cărţi! De asemenea, vă mulţumesc pentru că mi-aţi cerut în permanenţă părerea! În sfârşit, îţi mulţumesc din inimă, dragă prietene, pentru că ai decis să o evoci pe Ana prin citirea acestei cărţi! Fie ca mesajul ei plin de iubire să îţi aducă starea de pace interioară şi ca viaţa ei plină de înţelepciune să îţi inspire calea spirituală. Îţi doresc să îţi realizezi natura non-duală, asupra căreia Ana insistă în permanenţă. Adevărata ta natură îţi transcende intelectul limitat. De aceea, fa cât mai des o pauză, interiorizează-te şi descoperă în centrul spaţiului din inima ta căldura expansivă a iubirii divine. Îngăduie-i inimii tale să se deschidă în faţa tuturor lucrurilor care vor apărea în viaţa ta de aici şi acum. În această manieră lipsită de efort, vei putea realiza că iluminarea pe care o cauţi a fost dintotdeauna prezentă în conştiinţa ta! Îţi doresc să ai parte de o călătorie binecuvântată, fără să străbaţi . nicio distanţă! Îi mulţumesc fiecăruia în parte şi le mulţumesc tuturor!

Cuvânt înainte Există printre noi oameni care joacă rolul de istorici şi de povestitori celeşti, aducând la lumină percepţii lăuntrice ascunse foarte mult timp în psihicul uman, precum şi informaţii care ne pot ajuta să ne explicăm mai bine viaţa pe pământ şi misterele ei, mai mari sau mai mici. Dacă eşti interesat să atingi un nivel superior de conştiinţă, te invităm să începi alături de noi această călătorie de familiarizare cu diferite concepte netradiţionale, care influenţează însă viaţa oamenilor moderni, aducând cu tine natura ta spirituală şi o minte deschisă. Povestea Anei a fost publicată iniţial de Editura S.E.E. Publishing Company, parte integrantă din Fundaţia nonprofit SHARE. Ana a fost o femeie ieşită din comun şi extrem de puternică. Ea a conceput-o în lumină pe fiica ei, Maria, învăţând-o principiile şi modul de viaţă eseniene, astfel încât Maria să îşi poată îndeplini rolul de mamă a lui Iisus, Mesia pe care îl aştepta toată lumea. Deşi cititorii materialelor lui Edgar Cayce ar putea şti câte ceva despre esenieni şi despre rolul spiritual important judecat de Ana în viaţa Mariei, a nepotului ei Iisus, a Mariei Magdalena şi a altora, ne putem întreba, pe bună dreptate, de ce nu menţionează aproape deloc Biblia şi cărţile de istorie acest rol esenţial. Cum este posibil ca Ana să fie uitată sau ignorată atât de mult timp de către două religii majore ale lumii? Acesta este motivul pentru care dorim să îţi prezentăm în această carte viaţa Anei şi a unui mic grup secret de evrei care au creat în mod deliberat o comunitate sacră a slujitorilor luminii, care să susţină planul divin

cunoscut prin expresia „cea mai importantă poveste relatată vreodată”. În cazul în care căutăm răspunsuri în literatura iudaică, descoperim imediat că aceasta ignoră complet rolul vital jucat de Ana în importanta epocă biblică de dinainte de naşterea lui Iisus. Nu se ştie dacă oficialităţile evreieşti au respins importanţa întregului grup al esenienilor sau doar pe a Anei, din cauză că a fost femeie. Poate că - la fel ca şi Biserica RomanoCatolică, cea care a sanctificat-o în cele din urmă pe Ana, numind-o Sfânta Ana - aceştia nu şi-au dat seama de rolul extrem de important pe care l-a jucat ea în evenimentele din Ţara Sfântă, în urmă cu 2.000 de ani. Pare de necrezut, dar Enciclopedia Catolică a scris următoarele rânduri despre Ana: „Nu se ştie absolut nimic cu precizie despre mama Maicii Domnului. Chiar şi numele ei şi cel al soţului ei, Ioachim, apar doar în lucrarea apocrifa Protevangelium a lui Iacov, care nu reprezintă un document în care putem avea încredere, chit că este foarte vechi (în formele sale timpurii)”. Deşi a fost sanctificată în mod oficial, importanţa rolului jucat de Ana a fost extrem de diluată în cadrul Bisericii Romano-Catolice, până în secolul VI, când împăratul Iustinian I i-a consacrat o biserică. Mai târziu, pe la începutul anilor 700, se spune că Papa Constantin a recomandat venerarea ei în cadrul Bisericii Romei. Tăcerea legată de viaţa ei a continuat până în secolele XIV-XV, când popularitatea ei s-a amplificat brusc. Această apreciere de ultimă oră a Anei a fost exprimată de faimosul artist de talie mondială Leonardo da Vinci (1425-l519) prin desenul intitulat „Fecioara şi Pruncul împreună cu Sfânta Ana şi cu Sfântul Ioan Botezătorul”, expus la ora actuală la muzeul National Gallery din Londra. În acest portret de grup, Ana este prezentată în

spatele fiicei sale, Maria. Mâna Anei arată în sus, către o schiţă a Oraşului Sfânt, fapt care s-ar putea traduce printr-o recunoaştere a sursei spirituale a întregii familii, alături de importanţa pruncului Iisus şi a lui Ioan Botezătorul. Pe măsură ce au trecut secolele, iar motivaţiile Bisericii Catolice au devenit din ce în ce mai puţin etice, anumiţi teologi şi filosofi au acuzat deschis Biserica şi comportamentele liderilor ei. Mişcările Reformei au continuat aceste acuzaţii. Frederick cel Mare a scris el însuşi în anul 1790: „Iisus a fost în mod clar un esenian: el a crescut impregnat cu etica eseniană”. Mai puţin de un secol mai târziu, în timp ce criticile la adresa Bisericii au continuat să apară, Earnest Renan a scris o carte în care a sugerat că „întregul creştinism este o doctrină eseniană care a avut succes pe scară largă”. Indiferent de motivele care au stat la baza acestei rarităţi a informaţiilor din trecut, te invităm acum să deschizi un nou capitol al istoriei biblice, pentru a face cunoştinţă cu Ana şi cu esenienii. A sosit timpul să recunoaştem faptul că un plan complex de asistenţă din partea lumilor celeste a necesitat întruparea pe pământ a anumitor spirite voluntare, care şi-au propus să manifeste şi să împlinească vechile profeţii legate de apariţia unui Mesia în planul fizic. Noi credem că Ana, bunica lui Iisus, a cooperat într-o manieră voluntară cu numeroase fiinţe celeste pentru a-i atrage pe pământ pe Maria, pe Iisus, pe Maria Magdalena şi alte astfel de spirite extrem de elevate, în acord cu planul divin. Acest lucru nu a devenit însă posibil decât prin crearea comunităţii eseniene de pe Muntele Carmel, din Israel (vezi harta de la pagina 3), cu membrii ei disciplinaţi şi devotaţi, care au creat o matrice energetică ce a permis aceste evenimente.

Cine a fost de fapt acest grup secret de esenieni? Aceasta este întrebarea! Singurele comentarii din lumea occidentală a acelei epoci referitoare la existenţa esenienilor apar în textele anumitor autori clasici, precum Josephus, Filo şi Pliniu cel Bătrân. Din păcate, deşi comentariile lor sunt extrem de interesante, personal, înclin să cred că aceşti autori fac referire la o grupare diferită de esenieni, cea din Qumran, nu la comunitatea Anei de pe Muntele Carmel. Deşi toţi esenienii au avut însuşiri comune, fiind o comunitate agricolă şi spirituală extrem de disciplinată, alcătuită din indivizi ascetici, retraşi şi pacifişti, izolaţi de scena politică şi socială şi care refuzau să practice iudaismul religios, între diferitele grupuri existau, în egală măsură, diferenţe majore şi numitoare comune. Despre esenienii de pe Muntele Carmel se spune că cultivau o puritate ritualică extrem de strictă, îşi foloseau în comun posesiunile, munceau din greu şi nu aveau sclavi. Nu îşi doreau bogăţie sau satisfacerea plăcerilor şi îşi alegeau singuri liderii, din rândul lor. Dat fiind că aveau o dietă alimentară şi o igienă foarte stricte, refuzau să sacrifice animale, aşa cum făceau ceilalţi evrei, şi foloseau un calendar solar, nu lunar. De aceea, contemporanii lor îi considerau extrem de ciudaţi. Se spune că existau esenieni capabili să prezică viitorul. Ce nu precizează aceşti autori timpurii este faptul că au existat mai multe comunităţi eseniene. Membrii unui astfel de grup mistic, care trăiau pe Muntele Carmel, erau extrem de dedicaţi şi de implicaţi în aducerea pe pământ a lui Mesia. Niciunul dintre autorii citaţi mai sus nu pare să fi înţeles că înţelepciunea pe care Ana a împărtăşit-o cu fiica ei Maria şi mai târziu cu nepotul ei Iisus deriva de fapt din învăţăturile şi din iniţierile

spirituale care au influenţat într-o manieră decisivă formularea credinţei creştine de mai târziu. Citind această carte, vei face cunoştinţă cu Ana, în calitatea ei de lideră a comunităţii spirituale eseniene de pe Muntele Carmel, o filială secretă a Şcolii Profeţilor, care i-a permis să îşi împărtăşească cunoaşterea celestă cu toţi cei aflaţi sub tutela ei. Ana a fost o femeie cu totul ieşită din comun, capabilă să îşi prelungească viaţa fizică la peste 600 de ani. Vei descoperi aici relaţia ei profundă cu comunitatea eseniană, pe fundalul ocupaţiei romane a Ţării Sfinte. Vei putea afla astfel mai multe informaţii referitoare la capacităţile sale neobişnuite, dar şi la responsabilităţile sale, între care sau numărat concepţia în lumină şi naşterea Mariei, urmată peste ani de concepţia în lumină, naşterea şi creşterea lui Iisus de către aceasta din urmă. Această imagine de ansamblu va explica legătura de cauzalitate dintre esenieni şi Iisus, Maria Magdalena şi alţi discipoli bine cunoscuţi ai lui Iisus, precum şi alte personaje im, portante care au participat la drama hristică, ajutându-l pe Iisus să îşi îndeplinească rolul de Mesia. Vom înţelege astfel cum a condus învierea din morţi a lui Iisus la apariţia unei biserici care l-a zeificat pe acesta ca Mântuitor al umanităţii, ignorând însă rolul său de învăţător şi de vindecător esenian care a propovăduit că orice om îşi poate manifesta propriul Hristos interior. Astfel a început dezvoltarea creştinismului ca organizaţie şi ca o teologie, ignorând însă doctrina eseniană care a stat la baza lui. Este interesant de remarcat faptul că până în anul 1928 nu au existat decât foarte puţine informaţii referitoare la învăţăturile eseniene la care publicul contemporan să aibă acces. În acel an, un renumit lingvist şi cercetător, pe nume dr. Edmond Bordeaux

Szekely, a descoperit şi a tradus un manuscris uimitor din secolul III, scris în limba aramaică şi în vechea limbă slavonă. S-a dovedit că materialul conţinea foarte multe informaţii referitoare la un grup spiritual ieşit din comun, numit esenienii. Textul descrie pe larg dedicaţia profundă a acestora faţă de practicile vindecătoare şi legate de sănătate, care aveau să îl facă mai târziu faimos pe Iisus. Timp de 50 de ani, dr. Szekely a continuat să traducă şi să publice aceste scrieri eseniene autentice în 26 de limbi diferite, îndeosebi sub forma unor broşuri foarte ieftine. Opera sa a adus în atenţia lumii convingerile eseniene. În final, Szekely a co-fondat o organizaţie eseniană internaţională, împreună cu misticul din secolul XX şi laureatul Premiului Nobel, Romain Rolland. Din păcate, textele publicate de dr. Szekely nu conţin nici ele vreo referinţă la Ana şi la fiica ei Maria. Evangheliile eseniene care au captat atenţia opiniei publice insistă asupra învăţăturilor şi practicilor vindecătoare ale lui Iisus. Într-una din cărţile sale, intitulată Evanghelia esenienilor, autorul prezintă următorul Prolog la Adoraţia Eseniană: „Atunci când Dumnezeu a văzut că poporul Său urma să piară din cauză că nu mai vedea Lumina Vieţii, El i-a ales pe cei mai buni dintre evreii din Israel, pentru ca aceştia să reaprindă Lumina Vieţii în faţa fiilor oamenilor. Aceşti puţini aleşi au fost numiţi esenieni, întrucât le propovăduiau adevărul celor ignoranţi, îi vindecau pe bolnavi şi se adunau în ajunul celei de-a şaptea zi pentru a se bucura alături de îngeri”. Abia prin anii ’3O-’4O a fost revelată, în America, o descriere absolut fascinantă a comunităţii eseniene de pe Muntele Carmel. În stările sale de transă autoindusă, mediumul Edgar Cayce a vorbit despre Ana şi despre

esenieni în mai multe „lecturi mediumice” ale sale (din totalul de peste 14.000). El i-a descris pe esenieni ca pe nişte membri ai unei mici secte evreieşti spirituale, care a apărut cu o sută de ani înainte de naşterea lui Iisus, în secolul II î.Hr., continuând să existe încă 68 de ani după crucificarea acestuia şi după distrugerea Templului din Ierusalim. Lecturile lui Cayce referitoare la esenieni au confirmat existenţa unei conexiuni clare între familia şi prietenii lui Iisus, pe de o parte, şi comunităţile de esenieni, pe de altă parte. După ce defineşte termenul de esenian prin cuvântul „aşteptare”, Cayce clarifică diviziunile care au apărut în rândul evreilor, care au format diferite secte, precum fariseii şi saduceii, dar şi un grup foarte mic numit esenieni. Din acesta din urmă făceau parte acei evrei care îi preţuiau enorm pe indivizii care au trăit experienţe supranaturale sau alte experienţe neobişnuite în vise şi în viziuni ori care au auzit diferite voci interioare. Cayce scrie că aceşti esenieni (după cum s-au autonumit ei) au fost o filială a comunităţilor care au propagat învăţăturile lui Melchisedec răspândite de Ilie, Elisei şi Samuel, oferindu-se ca şi canale mediumice pentru a primi informaţii spirituale de origine divină. Ei s-au reunit împreună într-o comunitate bazată pe iubire şi pe devoţiune, trăind o viaţă sfântă şi făcând fapte bune. Esenienii îi puneau pe picior de egalitate pe bărbaţi şi pe femei, dar, mai presus de toate, ei credeau într-un plan divin al evoluţiei umanităţii, pregătindu-se în mod deliberat pentru primirea lui Mesia, Mântuitorul care urma să salveze această lume. Edgar Cayce menţionează răspicat faptul că Ana s-a aflat în Ţara Promisă în zilele de dinaintea intrării Prinţului Păcii în dimensiunea fizică şi în cele imediat următoare. El o descrie ca pe o clarvăzătoare cu calităţi

profetice ce făcea parte dintr-o organizaţie care putea interpreta timpul şi spaţiul, în funcţie de stele, şi ştia să calculeze efectele numerologice asupra vieţii fizice. Din câte se pare, Ana era ţinută la loc de cinste în rândul esenienilor. Ea a iniţiat foarte mulţi oameni, între care 12 fecioare suficient de pure pentru a putea primi energia concepţiei în lumină, necesară pentru a-l concepe pe Mesia. Ana însăşi a născut-o pe Maria prin procesul concepţiei în lumină, ajutând-o mai târziu să facă acelaşi lucru. Ea s-a dovedit a fi astfel o femeie sfântă, implicată activ în procesul de pregătire a sosirii lui Mesia pe pământ. Într-o manieră absolut fascinantă, o bună parte din informaţiile revelate prin lecturile mediumice ale lui Edgar Cayce au fost confirmate fizic prin descoperirile făcute în Israel, în anul 1947. Într-adevăr, în urma descoperirii Manuscriselor de la Marea Moartă, de la Qumran, în Israel, arheologii au scos la iveală scheletul unei femei, exact cum au anticipat lecturile lui Cayce. Această dovadă ştiinţifică a confirmat afirmaţiile lui Cayce referitoare la existenţa esenienilor şi la faptul că femeile făceau parte integrantă din această comunitate, inclusiv la Qumran. A fost nevoie de aproape 2.000 de ani pentru a găsi Manuscrisele de la Marea Moartă, care au dovedit existenţa esenienilor şi rolul dramatic jucat de aceştia în istoria umanităţii. La fel ca alte voci din trecut, această descoperire arheologică modernă făcută în Israel şi veche de 800 de ani dovedeşte faptul că au existat esenieni care au trăit în comunitatea de la Qumran. Poate ai auzit sau ai citit despre Manuscrisele de la Marea Moartă, care sunt considerate la ora actuală cea mai veche dovadă biblică existentă. Dacă nu ai auzit de acestea, îţi recomand să te informezi în legătură cu ele,

căci aceasta este cea mai bună dovadă că esenienii au existat cu adevărat. Pe de altă parte, manuscrisele insistă îndeosebi asupra comunităţii din Qumran, fără să vorbească despre cea de pe Muntele Carmel. Printre comorile descoperite în vasele din prima peşteră explorată de lângă locul în care a trăit cândva comunitatea din Qumran s-au numărat inclusiv şapte manuscrise aproape intacte, gata să fie traduse. Unul dintre acestea a fost un manuscris foarte uşor de citit care conţinea Cartea lui Isaia din Vechiul Testament, mai vechi decât cea mai timpurie sursă evreiască a acestui text biblic! În aceste condiţii, nu este greu de înţeles entuziasmul, dar şi teama care s-au răspândit în rândul teologilor şi al istoricilor, la gândul noilor revelaţii religioase ce urmau să fie traduse (când am vizitat, personal, Ierusalimul, în anul 1984, autorităţile construiseră deja o clădire frumoasă numită Racla Cărţii, cu scopul de a păstra în siguranţă manuscrisele, în care era prezentat străvechiul manuscris al lui Isaia, în spatele sticlei umidificate, derulat încontinuu în jurul unei camere circulare. A fost copleşitor să pot vedea un text atât de vechi, chiar dacă nu îi puteam înţelege cuvintele). Partea cea mai curioasă a acestei descoperiri ieşite din comun a fost aceea că procesul de traducere extrem de laborios - a fost făcut încontinuu de către diferiţi profesionişti din diferite ţări, aparţinând unor religii diferite. Secretul în care a fost păstrat conţinutul manuscriselor şi procesul prea îndelungat de traducere a materialelor a cauzat un scandal la nivel academic, conducând la acuzaţii şi la certuri, la nivel mondial, colorate de atitudinile competitive şi adeseori necooperante ale celor implicaţi în el. Chiar şi aşa, publicul are acces la ora actuală la o parte din aceste

traduceri ale textelor eseniene vechi de 2.000 de ani, inclusiv la anumite evanghelii. Din păcate, manuscrisele nu au fost semnate individual de scribii lor şi nu precizează locaţia sau data la care au fost scrise. Rămân aşadar foarte multe mistere de desluşit. Cei interesaţi pot găsi însă extrem de multe informaţii referitoare la acest subiect, în diferite cărţi, în nenumărate articole şi în peste 19.000 de site-uri de pe Internet, referitoare la Manuscrisele de la Marea Moartă! În pofida acestor informaţii, sunt nevoita sa precizez cu tristeţe că în nici una dintre cercetările mele, în ceea ce priveşte Manuscrisele de la Marea Moartă, nu am găsit vreo menţiune referitoare la bunica lui Iisus, Ana. Chiar şi referinţele la mama lui, Maria, sunt extrem de rare. Acest lucru îmi sugerează că adevărul legat de esenienii ezoterişti şi de Ana - care au contribuit decisiv la atragerea pe pământ a lui Mesia - rămâne ascuns în Şcoala anterioară a Profeţilor (comunitatea de pe Muntele Carmel). Poate că prin informaţiile din această carte, dar şi din cele scrise de alţi autori inspiraţi ori rezultate într-un viitor potenţial, în urma descoperirilor arheologice ce vor fi făcute cândva pe Muntele Carmel, vom afla în sfârşit mai multe şi vom putea înţelege ce s-a întâmplat în acele timpuri. Până atunci, implicaţiile şi semnificaţia subiectului esenian ne invită - 2.000 de ani mai târziu - să le interpretăm valoarea istorică şi religioasă, la fel ca întotdeauna în funcţie de opiniile, de percepţiile şi de concluziile noastre personale. Prin prezentarea acestei cărţi, referitoare la Ana şi la esenieni, nu putem decât să sperăm că vei găsi în ea informaţii care te vor inspira, ridicându-ţi nivelul de conştiinţă şi oferindu-ţi curajul şi angajamentul de a-ţi îndeplini menirea particulară pentru care te-ai întrupat pe acest pământ. Dacă materialul pe care ţi-l

împărtăşim îţi va oferi o inspiraţie nouă şi dorinţa de a fi un om mai bun, împlinindu-ţi astfel potenţialul spiritual maxim, noi ne considerăm întru totul satisfăcute. Înainte de a ne despărţi, doresc să citez un scurt comentariu dintr-un fragment autentic de manuscris, preluat din Cartea Eseniană a Apocalipsei: Mi s-a deschis vederea interioară Şi prin puterea spiritului Tau din interiorul meu Am auzit secretul Iau sublim. Prin viziunea mistică pe care mi-ai prezentat-o, Mi-ai oferit accesul la un izvor de cunoaştere, Care a apărut în interiorul meu La un izvor al puterii, din care curge apa vie, La un ocean al iubirii şi al înţelepciunii omniprezente, Similar splendorii Luminii Eterne. Virginia Essene

Cap. 1 - O scrisoare de la Ana de pe Muntele Carmel Dragă prietene, Îţi transmit astăzi salutul meu plin de iubire şi de pace. Eu sunt Ana, mama Mariei şi bunica lui Iisus. Faptul că citeşti această scrisoare, ca o introducere la povestea mea, este nici mai mult, nici mai puţin decât un miracol, căci eu îţi transmit acest mesaj de undeva, de foarte departe, în timp şi în spaţiu, deopotrivă. Şi totuşi, eu sunt chiar aici, mai aproape de tine decât ai putea crede. Îţi transmit acum o invitaţie personală de a veni şi de a te îmbarca într-o călătorie alături de mine, de-a lungul unei căi iniţiatice oculte pe care am păşit eu şi familia mea, în urmă cu 2.000 de ani. De bună seamă, vom realiza întâlnirea şi călătoria noastră prin intermediul imaginaţiei tale, pe măsură ce vei continua să citeşti paginile următoare, în care îţi voi revela povestea mea. Singura diferenţă dintre calea mea şi cea pe care o parcurgi tu astăzi constă în faptul că viaţa ta de zi cu zi din momentul de faţă reprezintă un templu şi o şcoală a misterelor, iar tu eşti propriul maestru şi guru. Atunci când te vei reuni cu alţi maeştri la fel ca şi tine, puterea influenţei tale individuale va fi amplificată prin intenţia benefică a grupului. Eu îţi ofer versiunea mea personală, a unei poveşti de viaţă complexe, fascinante şi capabile să transforme vieţi, care ţi-l va prezenta în egală măsură pe Iisus omul şi pe Iisus Hristos (Mântuitorul). De-a lungul căii circulare care ne va conduce să ne întâlnim „faţă în faţă” cu Hristos, îţi vor fi revelate foarte multe informaţii legate de iniţierile eseniene din Antichitate, de care am beneficiat eu însămi şi pe care le-am transmis mai

departe Maicii Maria, lui Yeshua ben Iosif (Iisus), Mariei Magdalena şi altor adepţi care l-au întruchipat şi l-au exemplificat pe Hristos sau, cu alte cuvinte: „Calea Maestrului Neprihănirii” (cu referire la folosirea corectă a energiei). Personal, am transmis foarte multor oameni această înţelepciune şi aceste învăţături alchimice superioare (practici energetice interne), iar acum doresc să îţi transmit şi ţie secretele nemuririi fizice şi spirituale, ale învierii şi alte mistere. Doresc să fac acest lucru, dragul meu prieten, deoarece tu eşti cel care a cerut eliberarea şi puterea spirituală. Eşti bine pregătit să foloseşti aceste daruri, în beneficiul tuturor semenilor tăi, de-a lungul acestei perioade periculoase de tranziţie care caracterizează naşterea noului Pământ. Îmi dau seama că perioadele de schimbări ireversibile, precum cea cu care se confruntă lumea la ora actuală, se pot dovedi extrem de dureroase pentru convingerile prea înrădăcinate şi prea dogmatice referitoare la Dumnezeu şi la relaţia ta cu „El”. Personal, sunt dispusă să te întâlnesc oriunde te-ai afla pe Cale, după care vom călători împreună către un loc de întâlnire, în care cele cunoscute se întâlnesc cu informaţiile necunoscute, familiarizându-se unele cu celelalte până când încep să fuzioneze. Această fuziune mistică în planul conştiinţei reprezintă o plimbare misterioasă de la o lume la alta, un punct în care te vei întâlni cu Divinul Feminin, un aspect intuitiv al conştiinţei, plin de o iubire necondiţionată. În îmbrăţişarea Acesteia, toate polarităţile se întâlnesc, se vindecă, devenind una, şi capătă putere, transformându-se într-o expresie echilibrată şi armonioasă a iubirii. De-a lungul călătoriei noastre comune, vei descoperi că acest lucru presupune transformarea într-un fel de

detectiv metafizic. Cu alte cuvinte, va trebui să sapi, să explorezi, să descoperi, să examinezi şi să expui vechile paradigme cosmologice de tip Creator/Creaţie şi mântuitor/victimă/tiran într-o lumină mai clară. Te rog să înţelegi, prietene, că scopul meu de a aduce o claritate mai mare căii urmate de iniţiatul Hristos/Hristic, nu îşi propune în niciun caz să dovedească faptul că eu cunosc adevărul legat de „ceea ce s-a întâmplat cu adevărat” în urmă cu 2.000 de ani şi, cu atât mai puţin, să dovedesc că alte puncte de vedere sunt greşite. Atunci când fac o cercetare de pe nivelul sufletului, eu contemplu porţiuni ample ale peisajului istoric terestru. Observ astfel un peisaj sălbatic, marcat de foarte multă suferinţă şi caracterizat de scenarii dramatice şi de sărăcie. Sunt conştientă de durerea sufletească a umanităţii, dar îmi pun o serie de întrebări fundamentale: am terminat noi oare cu acumularea înţelepciunii prin intermediul dualităţii? Cat mai trebuie să repetăm rolurile noastre melodramatice favorite? Putem accepta noi ambele polarităţi, considerându-le divine în egală măsură şi pornind de la premisa că ZeulZeiţa se exprimă prin toate formele care există? Ne putem simţi noi mulţumiţi doar sălăşluind relaxaţi în iubire, acum că am cunoscut opusul acesteia? Îţi voi prezenta în continuare experienţele mele, în contextul vechii paradigme ezoterice (ascunse) de acum 2.000 de ani. Pe măsură ce ne vom continua călătoria, te voi invita să examinezi, să îţi pui întrebări şi să restructurezi tot ceea ce îţi voi împărtăşi, într-o manieră care să te ajute să te simţi recunoscut, susţinut şi mai plin de putere, pe măsură ce vei trece prin iniţierile hristice (uneori, extrem de intense) din viaţa ta, adeseori chiar în timp ce vom discuta despre ele.

Cum ne putem restructura noi paradigmele care nu ne mai slujesc? Mai întâi de toate, este necesară o înţelegere a vechilor structuri ale convingerilor, precum cea pe care ţi-o voi prezenta în povestea mea. În al doilea rând, va fi necesar să cultivi viziunea unei forme noi şi armonioase a puterii personale, la nivel individual şi global, acordându-i permisiunea să devină manifestă. Pe măsură ce vechile şi noile lentile ale paradigmei vor începe să fuzioneze, vor apărea de la sine o serie de întrebări importante. Ce principii eterne susţin potenţialul suprem al vieţii, asigurând continuitatea şi stabilitatea într-o perioadă de tranziţie a marilor schimbări? Există vreo perspectivă în vechea noastră modalitate de a ne raporta la Creator şi la Creaţia Sa, care să ne amplifice viziunea aleasă la nivel colectiv? Ce premise din trecut nu funcţionează în mod clar, silindune să renunţăm la ele? Pornind de la aceste întrebări, invitaţia mea este să ai curajul de a fi un aventurier simplu, cu mintea deschisă, optimist, plin de apreciere şi de inocenţă. Pe măsură ce vom continua să analizăm diferite căi, subiecte şi perspective, consider că este mai important să continuăm să ne punem întrebări decât să ne asumăm nişte poziţii rigide, încercând să justificăm cu orice preţ anumite răspunsuri. La urma urmelor, am avut destule războaie „sfinte” purtate de dragul „răspunsurilor corecte”. Invitaţia mea este să mi te alături într-o explorare oportună a acestor întrebări esenţiale, pornind de la premisa că răspunsurile sunt deja prezente, aşteptând doar să le desluşim. În acest scop, îţi voi prezenta povestea mea, ca o sită pentru cernerea grâului înţelepciunii eterne de neghina inutilă care îl sufocă. Îţi voi pune astfel în faţă o oglindă, pentru a te putea privi

în ea cu o claritate mai mare, conştientă că răspunsurile la întrebările care te preocupă cel mai tare şi împlinirea pe care şi-o doreşte cel mai mult inima ta eşti chiar tu. Te rog să remarci că mă adresez ţie cu apelativul „prietene”, şi nu „copilul meu”, conştientă că aceasta este o epocă a redobândirii puterii personale, în care tu şi planeta Pământ treceţi printr-un Rit al Trecerii la o vârstă matură. Deşi mi-am asumat un rol matern de-a lungul multor eoni, în care m-am implicat în afacerile umanităţii, dorinţa mea este să ne întâlnim astăzi în calitate de prieteni şi de egali. Sunt conştientă că tu teai maturizat suficient de mult pentru a nu mai cădea pradă crizelor copilăreşti de furie şi jocurilor de putere adolescentine. În consecinţă, deşi îţi ofer în continuare cu cea mai mare bucurie iubirea mea necondiţionată maternă, mângâierea şi exemplul meu personal, consider că a sosit timpul să devii propriul tău Mesia. Am auzit amândoi solicitarea reciprocă de a ne întâlni. Voi veni aşadar în căminul tău, de unde vom porni la drum, îmbarcându-ne în călătoria noastră care transcende distanţa. Nu contează locaţia propriu-zisă, dacă este situată într-un schit izolat de pe un munte, o peşteră austeră din deşert, o mănăstire, un apartament urban sofisticat, un ghetou dintr-un mare oraş, o închisoare sau o proprietate suburbană întinsă. Singurul lucru care contează este să te întâlneşti cu mine prin sentimentele tale din momentul prezent. Întro manieră similară, înfăţişarea mea nu are o importanţă prea mare. Orice imagine a mea care îţi este pe plac şi te întăreşte poate sluji drept conexiune iniţială. Te asigur că mă vei recunoaşte imediat atunci când mă vei vedea stând dincolo de pragul uşii tale deschise. Speranţa mea este să ajungi să mă cunoşti sub forma lui EU SUNT, dincolo de alte imagini care m-ar distanţa de tine într-o

manieră ierarhică, perpetuând astfel vechea noastră relaţie disfuncţională. Reţine, prietene, nu distribuţia personajelor din povestea mea contează. Nu este important să ştii cine am fost eu, chiar dacă am slujit ca emisar al lumilor celeste implicate în crearea acestei planete, iar încarnările mele în rolul Mamei Divine au fost numeroase. Doresc să înţelegi că această călătorie împreună cu tine şi cu această nestemată preaiubită în ceruri care este Pământul m-a ajutat să acumulez mari comori de compasiune şi de înţelepciune. Nici măcar versiunea mea referitoare la povestea lui Hristos nu este foarte importantă, ca să nu mai vorbim de încercarea unora şi altora de a dovedi că ea este corectă sau greşită. Singurul lucru care contează cu adevărat este energia iubirii, care transformă şi îmbunătăţeşte viaţa şi pe care o conţin cuvintele mele. Deşi mi-am desăvârşit ascensiunea, eu am optat în mod liber pentru a mă întoarce din când în când în planul terestru, astfel încât să pot continua să particip la evoluţia Pământului. Iubirea mea profundă pentru fiecare particulă şi expresie a vieţii m-a determinat să rămân aproape. Am revenit şi în această epocă, pentru a face această călătorie ieşită din comun şi îndelung aşteptată împreună cu tine. Nu consider această întoarcere a mea un sacrificiu, ci pornesc de la premisa că Uniunea mea completă cu Dumnezeu este inseparabilă de a ta şi de cea a mamei Pământ. Este o răsplată în sine să ştiu că spusele mele au acţionat ca un catalizator, ajutându-te să îţi aduci aminte că am mai mers împreună pe această cale şi înainte, când am visat viziunea noastră comună a Noului Pământ şi că iubirea noastră ne-a readus împreună. Ne putem găsi amândoi alinarea la gândul că aventurile noastre din

trecut şi cele care ne aşteaptă în viitor ne-au pregătit în egală măsură pentru acest sfârşit memorabil pe care neam promis reciproc să îl celebrăm împreună. Sunt dispusă să îmi asum cu o bucurie egală rolul de mentor care schimbă paradigme, de moaşă şi de prietenă extrem de accesibilă. Te voi însoţi până la capătul călătoriei, care te va conduce către cunoaşterea faptului că eşti tu însuţi Hristosul preaiubit pe care îl cauţi. Îţi ofer acum mâna şi tovărăşia mea, astfel încât să ne aducem aminte împreună de firul de lumină ce reprezintă calea care ţese întreaga viaţă într-o tapiserie impecabilă, fără cusături şi într-o veşnică schimbare, care revelează iubirea şi graţia infinite ale lui Dumnezeu Mama-Tatăl. Indiferent de numele ei, această lumină eternă arată că destinaţia ta este mai aproape decât orice gând limitator pe care l-ai putea cultiva. Tu, prietenul meu etern, eşti Cărarea, Lumina şi Calea. Deschide poarta către Hristosul din inima ta. Pătrunde în această inimă şi „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Bucură-te de călătoria readucerii aminte, care te va ajuta să te întorci acasă. Ana

Cap. 2 - Ana călătoreşte în apropiere de Betleem Ah, preaiubitul meu prieten, suntem în sfârşit împreună, aşa cum ţi-am promis, înainte de a-ţi asuma această încarnare. Destinul şi o rezonanţă profundă neau adus împreună în acest moment. Tu ţi-ai codificat în însuşi ADN-ul tău dorinţa de a-mi auzi Chemarea. De fapt, cel care te cheamă Acasă este Sinele tău, nu eu, deşi Sinele tău este chiar EU SUNT. Credeai că nu mă vei găsi niciodată, iar eu mă întrebam când mă vei invita acasă la tine. Din fericire, iată-ne reuniţi. Eşti suficient de bine pregătit pentru călătoria noastră. Nu te teme, căci dispui de tot ce îţi va fi necesar pentru a avansa cu graţie de-a lungul acestei căi. Pe măsură ce ne vom începe călătoria, îţi voi reaminti adeseori să respiri, să te relaxezi şi să îţi deschizi inima. Pe măsură ce vei continua să dai pagină după pagină, este posibil să progresezi pe niveluri din ce în ce mai profunde de conştientizare a sinelui tău, ba chiar să simţi că experienţele tale din prezent fuzionează cu cele din trecut. Odată cu această schimbare a percepţiei tale, este posibil ca imaginaţia ta să se folosească de cuvintele mele pentru a-ţi evoca în mod activ diferite emoţii. Recomandarea mea este să respiri adânc, să îţi deschizi mintea şi inima, să devii receptiv la experienţele tale lăuntrice, pe măsură ce cuvintele mele se vor impregna în sufletul tău. Dacă vei opune rezistenţă sentimentelor născute din aceste cuvinte, imagini şi aduceri aminte, este posibil să experimentezi un anumit disconfort. Într-un fel, povestea mea este sinonimă cu Călătoria Periculoasă, efectuată de Cavalerii Graalului. Reţine, prietene, tu singur eşti cel care poate determina ritmul şi paşii aventurii noastre reciproce.

Unul dintre puţinele lucruri pe care ţi le voi cere, aşa cum ţi-am sugerat deja în scrisoarea mea, va fi acela de a renunţa la orice idei preconcepute legate de mine sau de ceilalţi eroi din povestea mea. Mai întâi de toate, îţi sugerez să mă dai jos de pe orice piedestal pe care mai plasat până acum, sub numele de Sfânta Ana. Personal, nu mă consider o sfântă. Acest titlu înălţător nu face decât să mă distanţeze de tine. Eu sunt aici, sunt prietena ta. În al doilea rând, încearcă să accepţi faptul că am trăit mai mult decât ţi-ai fi imaginat vreodată că este posibil. Celor de care am fost foarte apropiată le-am revelat întotdeauna că eram o fiinţă nemuritoare, care şi-a menţinut corpul fizic (cu unele modificări) timp de peste 600 de ani. Îţi spun acest lucru de la bun început pentru a te putea relaxa, în timp ce îmi vei citi povestea, care va deveni oricum din ce în ce mai complexă. Al treilea lucru pe care aş dori să îl înţelegi este că nu m-am situat niciodată mai presus de discordia umană. Am simţit şi am ajuns să înţeleg perfect polarităţile extreme ale condiţiei şi emoţiilor umane, întrucât am optat pentru a experimenta întregul spectru al vieţii. M-am scufundat plenar în planul fizic, la fel ca orice suflet care îşi doreşte să ajungă la măiestria asupra propriului sine. Astfel, am trăit momente de o frumuseţe sublimă şi de extaz, dar şi suferinţe extreme, care mi-au frânt inima. Adevărul este, prea-iubitule, că viaţa mea fizică nu a fost foarte diferită de a ta, cu excepţia faptului că am trăit foarte mult în acelaşi corp fizic, lucru pe care tu nu l-ai experimentat. Îţi împărtăşesc acest lucru ca să ştii că şi tu poţi face tot ce am făcut eu, ba chiar mai mult. Ana continuă.

(De dragul simplificării, vom folosi pentru date calendarul gregorian, nu cel evreiesc). În luna decembrie a anului 612 î.Hr., în satul Etam s-a născut un copil, la doar 4,5 kilometri sud de Betleem, în Iudeea. Descendent al triburilor lui Iuda, Levi şi Iosif, acest copil a fost numit Hanna, după numele mamei Profetului Samuel. Naşterea fetiţei a avut loc la 358 de ani de la domnia Regelui David şi la 110 ani după cucerirea Regatului Israel şi după luarea în captivitate a evreilor de către asirieni. Hanna a fost aspectul fizic al sufletului meu multidimensional, pregătind corpul în care am decis să intru din nou (eu, Ana) pentru a mă reintegra în drama Pământului, în data de 23 mai 596, î.Hr. Şi chiar a fost o dramă, căci Babilonul începuse să domnească deja asupra inimilor celor care şi-au uitat inocenţa în faţa Domnului. În anul 597 î.Hr., pe când încă mai sălăşluiam în lumile de lumină, la scurt timp înainte de a cere permisiunea Consiliilor de Lumină de a mă întoarce pe pământ, soldaţii babilonieni ai Regelui Nabucodonosor au devastat satul Etam. Ei au asediat pentru a doua oară Ierusalimul şi au luat în captivitate mii de ostatici. În luna mai a anului următor, în timpul unei „experienţe de moarte iminentă”, eu şi cu Hanna am făcut în mod voluntar schimb de locuri, printr-un proces de fuziune pe care îl voi explica pe scurt în continuare. Poate că te întrebi: „De ce ar opta o adeptă ca mine de a lua locul Hannei, ale cărei circumstanţe de viaţă erau foarte dificile?” Chiar dacă necazurile vieţii ţi se par neplăcute ori poate periculoase, realitatea este că ele oferă o oportunitate fără egal pentru expansiunea conştiinţei şi a puterii personale. Îngăduie-mi, te rog, să îţi explic mai clar acest răspuns de tip „este mai uşor de

spus decât de făcut”. Gândeşte-te la posibilitatea existenţei unui nivel al suprasufletului, în care se focalizează colectiv numeroase aspecte ale conştiinţei. Perspectiva mult lărgită a acestui nivel oferă posibilitatea evaluării multor linii temporale, realităţi şi dimensiuni diferite. În cadrul acestui nivel holografic al conştiinţei există o conştientizare a unor experienţe interactive simultane care funcţionează împreună cu toate cauzele şi efectele posibile. Din această perspectivă, este foarte uşor să percepi potenţialele care pot facilita cea mai rapidă creştere şi evoluţie a vieţii interconectate, în ansamblul ei. Deşi experienţele dureroase de creştere ale vieţii umane pot părea insuportabile la nivel personal, rezultatul final împlineşte practic dorinţa Creatorului binevoitor de creştere personală continuă. Aşa cum cred că ai început să înţelegi, scopul suprem al vieţii constă în a te cunoaşte pe tine însuţi sub forma iubirii. În loc să te simţi neputincios şi lipsit de speranţă, tu poţi opta pentru a te pune din nou la unison cu intenţia primordială a sufletului tău, recreându-ţi dificultăţile din prezent într-un tipar mai armonios şi mai fericit. Pe nivelurile mai coerente şi mai rafinate ale conştiinţei este ales întotdeauna cel mai înalt rezultat posibil. Un „tipar” impecabil este menţinut în siguranţă în lumile beatifice ale sunetului şi ale luminii. Tu ai în orice moment posibilitatea de a-ţi reaminti desenul atotputernic al sufletului tău, primind astfel călăuzire pentru o alegere mai inspirată. Aşa au stat lucrurile şi în ceea ce priveşte experienţa mea legată de Hanna. Ţinând cont de toţi factorii, inclusiv de potenţialul genetic, din perspectiva suprasufletului, am luat decizia de a-mi proiecta un anumit aspect în planul fizic. Te-ai putea gândi la acest

aspect al meu - la această personalitate numită Hanna ca la o faţetă a „suprasufletului Anei” sau a conştiinţei colective a unui anumit grup de suflete, scufundată în iluzia separării. Perspectiva limitată a Hannei a făcut-o pe aceasta să uite de decizia ei de a se încarna, dar şi de relaţia ei autentică cu „suprasufletul Anei”. Acest lucru nu înseamnă însă că respectiva conexiune nu a existat dintotdeauna. De asemenea, Hanna a avut întotdeauna potenţialul de a-şi co-crea într-un mod conştient cel mai bun rezultat sau destin, prin alegerile sale libere. Ai auzit cu siguranţă poveşti ale unor oameni care au murit, „au intrat în lumina4 şi după ce şi-au recăpătat conştiinţa, au dat dovadă de o conştiinţă superioară şi de o credinţă mai mare în Sursa şi în Creatorul lor. Astfel de oameni se întorc adeseori din lumea de dincolo cu capacităţi superioare, uneori chiar cu puteri miraculoase, în comparaţie cu cele pe care leau avut înainte de a muri. La fel s-au petrecut lucrurile şi cu Hanna, atunci când i-am preluat corpul fizic. Odată ajunsă „în afara corpului fizic”, ea s-a trezit şi şi-a reamintit de alegerile ei de dinainte de încarnare: pregăteşte un corp fizic capabil să susţină o anumită codificare a ADN-ului; trăieşte într-o locaţie geografică şi într-o perioadă istorică bine determinate; trăieşte experienţe capabile să îţi asigure un fundament solid pentru atingerea măiestriei de sine. Toate aceste alegeri te vor conduce la un scop mai măreţ, la momentul potrivit. Aşa cum ne-am înţeles, în momentul „trezirii” sale (chit că părea să moară) s-a produs o „descărcare” masivă de informaţii, care a permis fuziunea conştiinţei umane a Hannei cu conştiinţa „suprasufletului Anei”. Înţelegerea relaţiei Hannei cu suprasufletul ei te-ar putea ajuta să stabileşti o conexiune deliberată cu propriul suprasuflet sau cu sinele tău superior, prin

meditaţie sau prin alte metode de rafinare a conştiinţei. După această explicaţie preliminară referitoare la Hanna şi la mine (eu fiind „sinele ei superior” numit Ana), schimbând locurile între noi, îţi propun să ne întoarcem la povestea mea. M-am regăsit aşadar în corpul Hannei, dezorientată şi aproape moartă, din cauza rănilor şi infecţiilor pe care le-am suferit în urma naşterii. Întâmplarea a făcut ca o clarvăzătoare bătrână pe nume Naomi să audă scâncetele copilului meu pe când dădea de mâncare şi de băut boilor, cămilelor, măgarilor şi caprelor sale. Animalele erau adunate în ţarcuri, în nişte peşteri din spatele hanului, unde ginerele ei se ocupa de oaspeţi. Naomi a alergat imediat, cerând ajutorul unei moaşe care locuia în apropiere şi, împreună, cele două ne-au spălat pe mine şi pe copilul meu cu multă blândeţe, ajutându-ne să ne restabilim starea de sănătate. În continuare, Naomi m-a condus în căsuţa ei umilă de lângă han, unde am rămas până când copilul meu a crescut suficient de mult pentru a începe să meargă. Ea m-a întrebat cine eram şi cum se făcea că eram singură, fără un adăpost adecvat pentru a da naştere copilului meu. Am fost nevoită astfel să îmi aduc aminte ce s-a întâmplat, căci timp de foarte multe zile am delirat, iar singurul lucru pe care ştiam să îl fac era să îmi alăptez la sân copilul. Eram foarte tânără, corpul meu având cel mult 16 ani. Dând dovadă de o înţelegere plină de răbdare, Naomi mi-a îngrijit mintea şi corpul. Ea cunoştea psihicul uman, îmi putea citi palmele şi faţa, era capabilă să îmi vadă trecutul şi viitorul şi chiar să intre în comuniune cu sufletul meu, de-a lungul timpului şi spaţiului. Aşa se face că acest suflet minunat mi-a citit Cartea Vieţii şi, deşi nu avea „Cunoaşterea” unui adept

spiritual, intuiţia ei era într-adevăr foarte dezvoltată. În săptămânile care au urmat, am început să rezolvăm împreună misterul motivului pentru care am optat pentru a fi singură într-o peşteră ce funcţiona pe post de staul pentru animale, pentru a-mi naşte aici copilul. În următoarele câteva luni, am fuzionat pe deplin (eu, Ana, cea din lumile superioare de lumină) cu încarnarea Hannei. Pe când eram ocupată cu diferite sarcini minore, având grijă de fetiţa mea şi ajutând-o pe Naomi cu animalele ei, memoria mi-a revenit încetul cu încetul. De îndată ce am început să mă regăsesc, m-am recuperat rapid, căci am adus cu mine o energie mult mai înaltă din dimensiunile superioare din care am provenit. Împreună cu Naomi, am pus cap la cap povestea Hannei şi am desluşit cum de a rămas însărcinată. Am devenit astfel capabilă să vindec rănile care i-au sfâşiat inima şi sufletul. Îţi voi spune pe scurt povestea ei, fără a insista însă asupra detaliilor. Cu câteva săptămâni înainte de nunta ei programată, Hanna şi iubitul ei din copilărie, Tomas, sau iubit plini de pasiunea specifică tinereţii, iar Hanna a conceput un copil. Cei doi au păstrat secrete întâlnirile lor. Din păcate, chiar înainte de ceremonia nunţii, Tomas a fost capturat şi luat ostatic. Soldaţii din Babilon obişnuiau să facă raiduri prin sate, luând cu ei femei şi copii ca prizonieri. Foarte mulţi bărbaţi îşi pierdeau viaţa încercând să îşi protejeze căminul şi familia. Cei care opuneau rezistenţă erau ucişi cu brutalitate. Ceilalţi erau duşi în captivitate. Sângele vărsat şi crimele erau teribile şi devastatoare. Hanna îşi creştea cei doi fraţi mai mici, în timp ce părinţii ei munceau pentru a aduce acasă mâncare şi apă. Soldaţii i-au găsit pe ea şi pe fraţii ei ascunşi sub patul părinţilor. Ei i-au smuls pe cei doi băieţi din

braţele sale şi i-au ucis fără milă, forţând-o pe Hanna să privească. În acel moment, în mintea ei s-a rupt ceva. De atunci, Hanna nu a mai fost niciodată aceeaşi. După ce şi-au satisfăcut poftele pe socoteala corpului şi a sufletului ei, soldaţii au lăsat-o în stradă, plină de vânătăi, inconştientă şi leşinată. Hanna a rămas în noroi, privind cum soldaţii dau foc casei în care a copilărit. Convinşi că a murit, în urma loviturii la cap pe care a primit-o, soldaţii au plecat. În acel moment, Hanna a fost ridicată în lumile celeste, unde şi-a întâlnit suprasufletul, care i-a spus că trupul ei urma să servească drept vas pentru o serie de miracole care aveau să scoată Israelul din noaptea sa întunecată. Am intrat atunci în comuniune cu ea (fiind amândouă aspecte ale aceluiaşi suprasuflet), iar Hanna a fost de acord să îi permită aspectului dintr-o dimensiune superioară a sufletului ei (adică eu) să intre în forma ei fizică la o dată ulterioară. Aşa se face că în acea epocă a celui de-al doilea asediu babilonian asupra Ierusalimului mi-am asumat destinul Hannei, o fată orfană, văduvă, lipsită de posesiuni lumeşti şi lăsată în urmă de soldaţii babilonieni care au considerat-o moartă. După ce şi-a recăpătat conştienţa, Hanna s-a trezit subit în postura unei paria aflată la limita sărăciei, deşi era născută din linia regală a Casei lui David. Mintea ei era asediată de demoni. Majoritatea celor care au găzduit-o până atunci au fost luaţi ostateci, iar rudele ei din clasa superioară rămase în Etam au tratat-o cu dispreţ, considerând-o o femeie pângărită, justificându-şi indiferenţa rece prin aşa-zisa respectare a Legii lui Moise. Aşa se face că în timp ce rătăcea prin pustia nopţii întunecate a sufletului ei, Hanna a continuat să poarte în pântec copilul secret al lui Tomas până când i-a venit sorocul. În acel

moment, ea şi-a împlinit practic menirea în această viaţă. În timpul lunilor rămase de sarcină, am continuat să fim în comuniune şi să fuzionăm în dimensiunile superioare. Pe când copilul creştea în pântecul Hannei, tânăra mamă a fost mângâiată şi a beneficiat de o rafinare a conştiinţei de sine din partea suprasufletului ei. Când a început procesul naşterii, eu (Ana) m-am întrupat integral în corpul Hannei, intrând prin creştetul capului ei. Am intrat astfel în corpul ei exact în momentul naşterii copilului său. Am numit-o pe fetiţa mea Aurianna. Aceasta s-a dovedit a fi un veritabil dar de lumină primit de la Marea Mamă. Micuţa ei faţă strălucea la fel de puternic ca şi soarele, iar ochii ei mari şi căprui aminteau de stelele reflectate de apa mării. Personalitatea ei era aproape întotdeauna senină şi plină de calm. Prezenţa Auriannei s-a dovedit a fi o binecuvântare de-a lungul zilelor în care a trăit alături de mine. În cei 13 ani de la naşterea ei, am călătorit dintr-un loc în altul, între satele Etam şi Betleem, oferindu-mi serviciile diferitelor familii. Foarte mulţi oameni aveau nevoie de ajutoare ca mine, care ştiau câte ceva despre moşit, plante medicinale, îngrijirea copiilor mici şi cum să creezi un sanctuar plin de seninătate într-un cămin ordonat. În timpul acestor 13 ani, în care am locuit împreună cu Aurianna în apropiere de Betleem, am întâlnit mai mulţi maeştri plini de înţelepciune, care mi-au recunoscut imediat energia neobişnuit de înaltă. Unii mă cunoşteau mai bine decât m-am recunoscut eu însămi, atunci când am intrat din nou în planul terestru, căci este într-adevăr nevoie de o anumită perioadă de adaptare pentru a face ajustările necesare la nivelul corpului şi al minţii, ca să nu mai vorbim de

transmutaţiile tiparelor karmice la nivelul memoriei celulare, înainte ca o conştiinţă superioară să se poată integra plenar într-un corp terestru. Acest lucru este adevărat, inclusiv pentru orice suflet care se naşte pe calea obişnuită pe pământ (intrând în această lume prin canalul naşterii). Cât despre acele puţine suflete care „pătrund direct” în planul terestru, aşa cum am făcut eu, lucrurile nu sunt foarte diferite, exceptând faptul că trupul în care pătrund este deja plenar dezvoltat, iar vălurile care le ocultează conştiinţa superioară sunt mai puţine. Doresc să ştii că maeştrii mei făceau parte dintr-un ordin străvechi, ai cărui membri trăiau în ermitaje izolate, ascunse pe dealuri, dar şi amestecaţi printre populaţia oraşelor. Aceşti mistici necunoscuţi ştiau să se recunoască reciproc, deşi în ochii celor neiniţiaţi păreau nişte oameni obişnuiţi. A fost nevoie de mai mulţi ani de eforturi personale din partea mea, precum şi de înţelegerea plină de răbdare a mentorilor mei, pentru ami putea ridica vălurile uitării pe care le-am moştenit, astfel încât să îmi pot reaminti plenar de ce am venit în această lume.

Cap. 3 - Esenienii din Ierusalim şi de pe Muntele Carmel Pe măsură ce au trecut anii, iar eu m-am integrat pe deplin în călătoria mea terestră, sufletul meu a fost testat de foarte multe ori, şi nu o dată am ratat aceste teste. Cu toate acestea, progresul meu constant i-a determinat pe maeştrii mei să mă trimită în ucenicie la un mistic care locuia în cetatea Ierusalimului. Numele noului meu maestru era Ioan. Deocamdată, mă voi referi la el prin acest nume, deşi mai târziu aveam să îl cunosc inclusiv sub un alt nume. Ioan ne-a luat pe mine şi pe fiica mea (acum în vârstă de 13 ani) sub aripa sa ocrotitoare. Soţia sa, o femeie jovială şi credincioasă pe nume Hanna Elisabeta, ne-a făcut loc într-o mică debara din podul casei lor din piatră. Nu mi-a fost deloc uşor să mă trezesc peste noapte în agitaţia Ierusalimului, dar am profitat de această oportunitate pentru a mă scufunda din ce în ce mai profund în misterele sufletului meu, trezindu-mă, reamintindu-mi şi urmărind să îmi îndeplinesc menirea pe acest pământ. Ceea ce a fost cândva un oraş mândru era acum un oraş în ruină, trecutul său glorios nemaifiind decât o amintire palidă. După ce a ignorat în mod repetat avertismentele Profetului Ieremia, Ierusalimul a fost devastat de soldaţii babilonieni ai lui Nabucodonosor, de-a lungul a trei asedii succesive. Suferinţele pe care le-au trăit evreii de-a lungul celor 20 de ani, între 605 - 585 î.Hr., au întrecut orice imaginaţie. Foarte mulţi oameni au murit. Foarte mulţi au fost luaţi în captivitate. Alţii au fugit din oraş, pentru a-şi salva viaţa. Numai cei mai săraci dintre ei au rămas. Aceasta era situaţia Ierusalimului în epoca în care

Profetul Ieremia a scris Cartea Lamentărilor, inclusiv în anul în care am intrat eu în scenă, în 583, î.Hr. Am rămas la Ierusalim timp de 24 de ani, înflorind literalmente aici, chiar dacă agitaţia şi violenţa continuau să prevaleze din când în când. Templul era în ruină, iar străzile erau aglomerate de puhoiul oamenilor care se întorceau în oraş, după război. Am învăţat însă să îmi păstrez calmul şi să rămân centrată în interiorul fiinţei mele, indiferent de ceea ce îmi spuneau simţurile că se petrecea pe ecranul lumii exterioare. Ioan era zidar, dar şi scrib/cititor la biblioteca Templului. Era extrem de stimat de marea majoritate a colegilor săi, întrucât avea un mod personal de a calma apele, în rândul nenumăratelor grupări ale evreilor şi ale gentililor care creau discordie. Natura lui Ioan era în cea mai mare parte blândă şi modestă, iar el era foarte devotat lui Dumnezeu. Putea fi de neclintit în privinţa anumitor principii ale Legii, căci înţelegea textele sacre din vechime, pe care le împărtăşea preoţilor şi tinerilor care veneau să fie şcoliţi aici pentru a deveni rabini. Ioan îmi reamintea în multe privinţe de tata, împlinindu-mi astfel o anumită nevoie de atenţie, în timp ce ne îngrijea pe Aurianna şi pe mine. Ioan lucra la restaurarea bibliotecii Templului, care a fost distrusă de cuceritorii babilonieni, a căror prezenţă continuă era resimţită de populaţie ca un pat de spini. Părea să aibă întotdeauna o energie nemărginită, dormea foarte puţin şi nu se plângea aproape niciodată de oboseală. Deloc surprinsă, mi-am dorit să îi cunosc secretul. Ca şi cum ar fi fost conştient de faptul că eram pregătită, Ioan a început să îmi apară în vise, pe care le percepeam ca fiind la fel de reale ca şi viaţa mea din starea de veghe. Obişnuia să mă ia atunci de braţ şi să mă conducă prin diferite uşi şi coridoare,

până când ajungeam în nişte săli mari de clasă, în care se aflau nişte fiinţe în robe albe, cu feţele atât de luminoase, încât la început îmi venea greu să le disting trăsăturile omeneşti. Aceste reuniuni mi se păreau întotdeauna sublime! În consecinţă, mă simţeam profund recunoscătoare pentru maestrul meu minunat, dar şi pentru toţi înţelepţii care m-au călăuzit la început, trimiţându-mă la Ierusalim. Pe măsură ce au continuat să treacă săptămânile şi lunile, am constatat că am la rândul meu nevoie de un număr din ce în ce mai mic de ore de somn. Cu alte cuvinte, mă trezeam perfect odihnită, după doar câteva ore de somn. Ridicându-mă pe patul meu din paie, mă simţeam plină de viaţă, cu inima bătându-mi cu putere în ritmul străvechi al sufletului meu. Începeam apoi să meditez asupra curentului luminos şi sonor care îmi încărca fiecare celulă cu energie, iar în scurt timp Ioan îmi apărea în trupul său eteric, escortându-mă către una din numeroasele Săli ale Arhivelor. Uneori, înainte de a-l întâlni pe Ioan, începeam să plutesc, privindu-mi corpul fizic care stătea adormit sub mine sau într-o postură de meditaţie. Puteam vedea atunci o coardă elastică de argint ataşată de corpul meu. Practic, eram liberă să călătoresc oriunde doream! În zilele noastre, aceste experienţe ar fi numite „călătorii astrale” sau „extracorporale”. Odată ajunşi în Sala Arhivelor, Ioan obişnuia să deschidă diferite pergamente, învăţându-mă cum să descifrez simbolurile şi limbile în care erau scrise. Astfel a început pregătirea mea din planul eteric ca scrib. Treburile mele de zi cu zi, prin care o ajutam pe Hanna Elisabeta să întreţină gospodăria casei, păreau să treacă cu uşurinţă, iar meditaţia mea asupra curenţilor extrem de rafinaţi şi de subtili ai luminii şi sunetului îmi

susţineau puterea corpului. În consecinţă, nu îmi mai rămânea aproape deloc timp pentru socializare, lucru care nu mă deranja deloc, căci ceea ce îmi doream cel mai mult era accesul la o înţelepciune superioară, care se deschidea acum în faţa mea. Deşi nu existau foarte multe femei în viaţa mea exterioară cu care mi-aş fi putut împărtăşi gândurile cele mai intime, în retragerile mele din lumile interioare am cunoscut numeroase spirite feminine pe care am ajuns să le iubesc. Obişnuiam să le preţuiesc compania, chiar dacă ochii mei încă neiniţiaţi nu le puteau vedea încă. Pe o parte din aceste spirite ţi le voi prezenta, pe măsură ce vom continua această călătorie, căci ele vor reprezenta personaje principale în povestea noastră. Foarte puţine dintre femeile pe care le întâlneam la piaţă sau la sinagogă aveau acces la învăţăturile pe care le primeam de la Marii Maeştri. Aşa se face că deşi trăiau într-adevăr pe nivelul inimii lor, marea majoritate a femeilor erau preocupate mai degrabă de dobândirea unui statut social superior şi a avantajelor asociate cu acesta. Sinceră să fiu, mie mi se păreau plictisitoare şi obositoare bârfele şi interesele lor lumeşti. Nici chiar Hanna Elisabeta nu reuşea să îmi satisfacă nevoia de comunicare superioară, deşi era cu adevărat un suflet blând şi plin de bunătate. În acei ani de început nu am găsit decât două femei în tot Ierusalimul cu care rezonam energetic, împărtăşind cu ele dorinţa de a avea acces la învăţăturile ascunse ale înţelepciunii. Am făcut aşadar un pact cu aceste surori ale sufletului meu nemuritor, angajându-ne să ne susţinem reciproc din toate punctele de vedere, atât cât ne vor permite circumstanţele exterioare. Cele două femei extrem de curajoase, pe nume Ruth şi Mariamne, aveau să îmi însenineze viaţa

de-a lungul multor ani. Din fericire, numărul acestor femei a crescut în timp, căci din ce în ce mai multe sufletele de dincolo de văl s-au întrupat pe pământ pentru a-şi juca rolul sacru alături de mine. La vârsta de 16 ani, Aurianna s-a măritat cu un bărbat pe nume Iacov şi a rămas imediat însărcinată cu primul meu nepot. De bună seamă, am fost extrem de încântată să o pot pregăti pentru apropiata naştere. Eram o moaşă certificată, învăţând această artă de la mama mea încă de la o vârstă foarte fragedă, de-a lungul naşterilor fraţilor mei mai mici. De asemenea, mama ma luat cu ea să asist la naşterea altor copii, atunci când mamelor acestora le venea sorocul. Datorită predispoziţiei materne pe care o aveam în mod natural, am fost fericită să pot acumula înţelepciunea necesară pentru facilitarea tranziţiei unui suflet în noul său trup pământesc, întâmpinându-l cu iubire şi cu bucurie în această lume. Tehnica prin care asistam procesul de naştere includea emiterea anumitor sunete sau combinaţii de sunete, în timp ce masam pântecul uriaş al mamei, aflat în contracţii. Simultan, priveam jocul energiilor cu ajutorul vederii mele clarvăzătoare şi felul în care se schimbau culorile şi formele-gânduri odată cu fiecare respiraţie a ei, sfătuind-o cum să respire şi repetând numele lui Dumnezeu cel Unic. Îi invocam de asemenea pe îngeri, pentru a fi prezenţi la procesul naşterii. Peste toate acestea, cunoşteam foarte multe plante medicinale pentru eliminarea durerilor, a infecţiilor şi inflamaţiilor, dar şi pentru declanşarea lactaţiei mamei, împreună cu cele două prietene ale mele (despre care am vorbit mai devreme), cultivam o grădină la Ierusalim pentru a creşte astfel de plante medicinale. De asemenea, ne plimbam împreună pe câmpuri şi pe pajişti în

anotimpurile adecvate, pentru a ne împrospăta rezervele de plante. Aşa se face că am asistat la naşterea primului din numeroşii mei nepoţi. Aurianna avea să aibă opt copii. Dată fiind prezenţa mea plină de calm, la care se adăugau cunoştinţele mele legate de moşit şi de plantele medicinale, eram extrem de căutată de oameni, în egală măsură de cei bogaţi şi de cei săraci. Faptul că puteam ura bun-venit pe pământ sufletelor care urmau să participe la drama terestră mi-a încălzit întotdeauna sufletul. Prin urmare, eram foarte bine angrenată în viaţa mea exterioară, la care se adăuga procesul de învăţare din timpul nopţii, alături de maeştrii secreţi ai Frăţiei Luminii, aşa că viaţa mea dădea practic pe dinafară. Acum că îmi puteam câştiga singură traiul, mi-am stabilit reşedinţa într-o cameră de la etajul unei case, chiar lângă căminul Auriannei şi al lui Jacov din Valea Kidronului, de lângă vechiul oraş al lui David. Ce bucurie să le pot fi aproape nepoţilor mei în timp ce aceştia creşteau! Pentru cei care aveau potenţialul şi dorinţa de a avea acces la cunoaşterea ezoterică, am creat o şcoală la care să poată învăţa pe genunchii mei. Şi chiar au învăţat rapid ceea ce le-am predat, urmându-mă mai târziu în nisipurile Egiptului. Ceilalţi, interesaţi mai degrabă de alte aspecte ale vieţii, s-au adunat în jurul meu pentru a-i distra, dar şi pentru a-i pregăti cât de cât pentru diferite lecţii de viaţă. Nepoţilor mei le plăceau poveştile mele, dar şi plimbările noastre prin saloanele pline de înţelepciune şi de frumuseţe ale Naturii. Între timp, Ioan a căpătat o slujbă permanentă în cadrul bibliotecii Templului, fără să mai piardă mult timp cu activitatea de zidărie. Ori de câte ori era posibil,

el mă ducea prin diferite încăperi ascunse, prin care el şi un grup de maeştri zidari care aparţineau unui ordin secret aveau acces la anumite coridoare subterane ce duceau la catacombe şi la arhive străvechi. În lumea fizică, nu vizitam foarte des astfel de încăperi subterane, dar o făceam suficient de frecvent pentru a mă convinge cu mintea şi în inima mea că voi face tot ce va fi necesar pentru a învăţa cum să citesc textele din vechime, împărtăşind apoi cu alţii această cunoaştere ascunsă. Cu alte cuvinte, dorinţa mea de a crea un izvor de iluminare pentru toţi cei care doreau să îşi stingă setea de cunoaştere spirituală era foarte mare. Cu mulţi ani înainte de a-l cunoaşte eu, Ioan s-a alăturat unei secte a Iudaismului, numită esenieni. Aceştia erau cei mai iluminaţi şi mai puţin corupţi dintre evreii iudaici, avându-şi originile în străvechile şcoli ale misterelor din epoca lui Moise, Akhenaten şi chiar mai departe, în timp. Cuvântul „esenian” derivă de la rădăcinile „esse” (fiinţă) şi „ene” (sursă), însemnând „Sursa Fiinţei” sau „Cel Sfânt”. Obişnuiam să ne adresăm unii altora spunându-ne Fiu sau Fiică a soarelui, la fel ca toţi cei care practicau arta vindecării. În fiecare zi de Sabat sau de sărbătoare, membrii Frăţiei Eseniene veneau acasă la Ioan pentru a se ruga împreună, pentru a citi şi pentru a discuta despre diferite chestiuni ale spiritului. Hanna Elisabeta ne oferea tuturor de mâncare, plină de graţie, după care se retrăgea lângă vatră pentru a coase, a broda sau a legăna unul dintre copiii mici. Se alătura discuţiei dacă era interesată de vreun subiect, dar altminteri era de părere că principalul ei rol consta în a menţine ordinea şi seninătatea în casa ei. Şedinţele noastre comune erau ample şi bogate, asigurându-mi în planul extern o familie la fel de

luminoasă ca şi cele pe care le-am întâlnit în planurile interioare. Două dintre discipolele pline de ardoare ale acestei comunităţi erau chiar prietenele mele, Mariamne şi Ruth. Astfel a început călătoria mea alături de Cei Credincioşi sau de Cei Aleşi, după cum se autonumeau unii dintre membrii Frăţiei Eseniene. Am continuat să fac parte din această Frăţie până la sfârşitul zilelor mele pe acest pământ. Iacov, soţul Auriannei, a fost unul din acei fraţi care proveneau de pe Muntele Carmel. Poveştile pe care ni le spunea despre Carmel m-au fascinat la maximum, facându-mă să simt chemarea de a urca pe acest munte pe care au propovăduit cândva Samuel şi Ilie, pentru a deveni astfel o iniţiată desăvârşită în cele mai vechi mistere eseniene. Aşa se face că am părăsit Ierusalimul în anul 559 î.Hr., împreună cu Aurianna, Iacov şi cinci dintre nepoţii mei, pentru a începe o viaţă nouă. Mai târziu, Mariamne şi Ruth s-au alăturat la rândul lor comunităţii de pe Muntele Carmel. Sufletul meu era împăcat şi aşteptam viitorul cu inima senină. Aşa cum tu ţi-ai ascultat chemarea sufletului atunci când ai început împreună cu mine această călătorie către „Cunoaşte-te pe tine însuţi” pe un nivel chiar mai profund decât dacă ai fi un Hristos în viaţă, la fel am procedat şi eu atunci când mi-am ascultat chemarea inimii, intrând în Şcoala Misterelor de pe Muntele Carmel. Carmelul, după cum ne numeam noi mănăstirea, era una din cele mai vechi şcoli ale misterelor din lume, care a supravieţuit numeroaselor ascensiuni şi decăderi ale civilizaţiei umane. Ea a păstrat linia spirituală care deţine cunoaşterea codurilor Graalului referitoare la ascensiune şi la încarnarea pe pământ, care îi permit Mamei Divine să dea naştere

Conştiinţei Hristice, de-a lungul ciclurilor cosmice, solare şi planetare. Îngăduie-mi acum să îţi împărtăşesc amintirile mele legate de mănăstirea de pe Muntele Carmel, de lângă mare, prietene. Plină de bucurie şi de recunoştinţă, am urcat pe colinele superbe ale Carmelului, pe care creşteau crini minunaţi, dar şi foarte multe plante medicinale din care preparam remedii pentru comunitatea noastră monastică, ce continua să menţină în viaţă tradiţia Căii Maestrului Neprihănirii. Căci scopul nostru era să cultivăm cu o mare disciplină şi dedicaţie puterea lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, prin folosirea corectă a energiei noastre şi prin punerea în practică a Cuvântului lui Dumnezeu, prin verticalitatea şi prin compasiunea noastră, aducând astfel o aură de pace într-un ţinut răvăşit de război. Am petrecut la Carmel 39 de ani, înainte de a pleca în Egipt pentru a primi o serie de iniţieri mai avansate şi un antrenament mai specializat, în tot acest timp, am primit iniţierile de novice, sub tutela lui Solomon şi Eloise, un cuplu dedicat în totalitate Creatorului Divin. Cei doi m-au învăţat să îmi păstrez calmul ori de câte ori inima mea începea să gonească, speriată din cauza soldaţilor care urcau pe munte. Ei m-au învăţat să cultiv în inima mea iertarea şi compasiunea atunci când îmi simţeam mintea tulburată de amintirile extrem de dureroase din tinereţea mea. Mi-au deschis Cartea Vieţii şi m-au ajutat să îmi aduc aminte de Legea lui Unu, a lui Dumnezeu cel Unic EU SUNT. Mi-au pregătit mintea, corpul şi sufletul, pentru a se pune la unison cu binele superior al comunităţii noastre. De aceea, perioada în care am stat şi am învăţat la Carmel a fost caracterizată de foarte multă iubire pentru mine.

La acea vreme, în mănăstire nu existau foarte multe cupluri, prin comparaţie cu numărul indivizilor care optau pentru celibat. Eu am fost una dintre surorile care au decis să îşi menţină forţa vitală în interiorul pântecului, înălţând-o prin focul sufletului meu pe nivelul totalităţii fiinţei mele superioare. Indiferent dacă eram căsătoriţi sau practicam celibatul, noi obişnuiam să sanctificăm energia sexuală, privind această forţă colosală cu foarte multă reverenţă şi cu respect. Studiam forţele naturii şi le numeam agenţii, prin intermediul cărora îl puteam cunoaşte pe Dumnezeu atât ca Tată, cât şi ca Mamă - respectiv ca Spirit şi ca Materie. Ne puneam la unison cu spiritele plantelor, mineralelor, focului, apei şi aerului, pe care le numeam îngeri, invocându-le graţia în fiecare dimineaţă şi seară. Onoram ciclicitatea anotimpurilor, pe Mama Pământ şi pe Tatăl Cer, prin cântecele, dansurile şi festivalurile noastre. Ne închinam în faţa Legii Vieţii şi integram în viaţa noastră acele legi care susţin şi îmbogăţesc expresia fizică a spiritului. Printr-un antrenament foarte intensiv al alchimiei transmutaţiei, am învăţat să ne transformăm natura animalică. Ne-am rafinat simţurile, pentru a putea avea percepţii, dincolo de vălul fizic al desfrâului, al mâniei şi al nevoilor dualiste. Obişnuiam să participăm la diferite spălări şi purificări ritualice ale minţii şi corpului nostru, nu doar a aspectelor exterioare ale acestora, ci şi a celor interioare. Cunoşteam foarte multe lucruri despre plantele medicinale şi aromatice, despre alimentele vegetale, iar practicile horticulturii ne ajutau să ne menţinem fără probleme traiul de la un anotimp la altul. Atunci când nu eram ocupată cu transcrierea arhivelor bibliotecii, când nu îi ajutam pe bolnavi la

infirmerie şi când nu practicam moşitul, obişnuiam să hălăduiesc pe dealuri, culegând plante şi seminţe. Pe cele din urmă le plantam mai apoi în grădinile comunităţii. Toţi cei care trăiau la mănăstire munceau în beneficiul celorlalţi, în funcţie de înclinaţiile şi de talentele lor. Adeseori, spre marea mea încântare, un grup de copii şi de tineri se adunau în jurul meu pentru a-mi asculta poveştile legate de profeţi, de istoria poporului nostru şi alte poveşti populare. Printre aceşti copii se numărau şi nepoţii mei, ba chiar şi strănepoţii. Preţuiam enorm aceste momente minunate, pe care le acumulam ca pe nişte comori în inima mea. Pe scurt, am iubit enorm Carmelul şi viaţa pe care ne-am creat-o acolo! Pe măsură ce am continuat să mă maturizez, ajungând la înţelepciune, mie şi altora ne-au fost predate diferite ritualuri şi ceremonii care ne-au ajutat să progresăm de-a lungul gradelor iniţierilor noastre în şcoala misterelor. Atunci când eram suficient de bine pregătiţi, aceste practici facilitau activarea puterilor psihice şi ne regenerau corpul fizic. Dacă ar fi să îţi descriu acum aceste ritualuri, cel mai probabil le-ai înţelege greşit. Prin urmare, voi prefera să te pregătesc în această direcţie, astfel încât - la momentul potrivit să le poţi accepta şi înţelege. Procesele de regenerare sunt nişte practici străvechi, nu am aflat de aceste tehnici secrete de susţinere a corpului fizic decât la Carmel. Am învăţat astfel să aplic anumite metode şi să îmi disciplinez mintea, care mi-au permis să îmi recreez corpul fizic în fiecare lună. Deşi în primii 60 de ani de viaţă mintea şi corpul meu au îmbătrânit la fel ca în cazul majorităţii oamenilor, după ce am învăţat să mă autoregenerez, am ajuns să arăt şi să mă simt ca o femeie de 35 de ani. De-a lungul

secolelor care au urmat, au existat însă momente în care înfăţişarea mea a variat în funcţie de cerinţele situaţiilor în care mă aflam. Aşa cum Solomon şi Eloise m-au învăţat Calea Maestrului Neprihănirii (a folosirii corecte a energiei), la fel voi proceda şi eu predându-ţi-o ţie, astfel încât să îţi poţi îndeplini menirea pentru care ai venit pe acest pământ. Oamenii vin pe această planetă cu scopuri foarte diferite, dar noi suntem predestinaţi cu toţii să ne încheiem „Marea Lucrare a Sufletului” atunci când vom trage linia. Prin urmare, vom deschide acum porţile care ne vor conduce către Cel care cunoaşte adevărul de dincolo de umbre. Atunci când vei ajunge să înţelegi că toate căile converg în inima Celui Unic, voi considera că această lucrare şi-a îndeplinit scopul. În consecinţă, te voi lăsa acum să îţi contempli sentimentele din inimă. Este „Marea Lucrare a Sufletului” motivul pentru care te-ai născut pe acest pământ? Dacă da, povestea noastră va continua să se desfăşoare în acord cu decretul divin, astfel încât să poţi primi energiile transmutaţiei şi ale ascensiunii. În acest scop, vei fi călăuzit din interior, căci voi avea grijă să ajungi să îl cunoşti pe Dumnezeu Tatăl-Mama ca sursă infinită a energiei tale. Tu eşti singurul care îţi poţi crea călătoria propriei vieţi. Fiecare alegere de-a ta este divină. Eu mă aflu aici doar pentru a te alina de-a lungul canalului naşterii, căi i eu controlez întreaga viaţă. Cea care se manifestă prin mine este Mama Supremă. Dintro anumită perspectivă, tu eşti întotdeauna copilul meu şi totuşi în această epocă a renaşterii puterii personale, eu te numesc prietenul meu preaiubit. La sfârşitul timpului, vom fuziona împreună. Eşti pregătit să îţi aduci aminte cine eşti cu adevărat şi să termini odată

pentru totdeauna cu drama care te-a menţinut separat de Sinele tău real? Dacă da, continuă să citeşti. Pregăteşte-te pentru schimbarea vechii tale identităţi de sine cu una mult mai amplă. Cât despre cititorii care păşesc de mult timp pe Calea Celui Unic, mă bucur să vă văd şi vă ofer faţa mea ca o oglindă în care să vă priviţi. Lumina din ce în ce mai strălucitoare este darul pe care îl ofer celor care perseverează, continuând să citească, străduindu-se să îmi înţeleagă cuvintele şi frazele enigmatice. Am încheiat astfel primul ciclu din punctul din care am plecat, atunci când am început povestea noastră referitoare la Ana de pe Muntele Carmel. Vor mai urma şi alte cicluri, pe măsură ce vom continua să examinăm viaţa mea, până când vom ajunge la sfârşitul acesteia. Urmează acum povestea călătoriei mele în Egipt, unde am devenit mare preoteasă a lui Isis şi Hathor, numire care m-a pregătit pentru lucrul meu în cadrul Ordinului Esenian şi a celui al Magdalenei, de pe Muntele Carmel.

Cap. 4 - Iniţierile primite de Ana în Egipt Înainte de a relua firul poveştii vieţii mele, chiar înainte de a pleca de pe Muntele Carmel în Egipt, doresc să îţi reamintesc că tocmai mi-am început procesul de reîntinerire a corpului prin separarea Conştiinţei mele de convingerea conştiinţei colective a umanităţii în procesul de îmbătrânire şi în moarte. Am participat astfel la marea majoritate a iniţierilor în atingerea măiestriei de sine pe care mi le-a putut oferi Şcoala Misterelor de pe Muntele Carmel. Dorinţa mea cea mai arzătoare era să continui să îmi dilat conştiinţa şi să îmi amplific capacităţile interioare, dar şi să experimentez fuziunea cu Dumnezeu în timpul vieţii mele fizice. Au existat mai mulţi oameni care au călătorit în Egipt, împărtăşindu-le celorlalţi la întoarcerea lor la Carmel înţelepciunea lor sporită, fapt care m-a motivat să plec la rândul meu, fiu încredinţându-mi destinul zeilor şi zeiţelor care l-au pregătit pe Moise. Am făcut aşadar aranjamente pentru a călători pe jos, cu căruţa şi tu cămila, împreună cu mai mulţi fraţi esenieni, cu fiica mea Aurianna şi cu o parte din descendenţii mei. Ne-am alăturat unei caravane de negustori şi, împreună cu alţi imigranţi, am călătorit pe uscat către delta Nilului. Destinaţia noastră era On, un complex de temple aflat în mare bune în ruină, dar populat de foarte mulţi evrei rămaşi aici încă din perioada Exodului. Aceştia trăiau în nişte sate mici, în case construite din gresie şi din cărămizi de pământ ars. La ora actuală, această zonă este cunoscută sub numele său grecesc Heliopolis. Din vechiul complex On nu a mai rămas aproape nimic în zilele noastre, întrucât ruinele sunt îngropate în cea mai mare parte sub aeroportul oraşului Cairo, fiind înconjurate de restul metropolei.

În următorii 303 ani din viaţa mea extrem de lungă, am locuit şi am lucrat în vechiul oraş subteran Tat, ale cărui pasaje se întindeau de la Marea Piramidă şi până la portul marin numit astăzi Alexandria. De asemenea, am avut acces la o parte din marele labirint subteran care reprezintă o parte a reţelei Pământului Interior pe care unii o numesc Agartha. Te asigur, prietene, că această reţea există şi că va fi descoperită în epoca ta. Aşa cum eu îţi pot vedea generaţia, şi tu vei putea cunoaşte evenimentele ascunse ale experienţelor mele de viaţă, petrecute cu foarte mult timp în urmă, pe măsură ce ne vom continua călătoria. Invitaţia mea este să mi te alături, ca un om pregătit, pentru a lucra în interiorul arcadei timpului. În ceea ce mă priveşte, sunt încântată să te asist în această călătorie, întrucât - aşa cum am mai spus - doresc să reuşeşti să treci dincolo de această lume a iluziei şi să cunoşti binecuvântările adevăratei viziuni spirituale, care constă în contemplarea Sinelui tău etern (este posibil să întâlneşti în acest capitol termeni şi expresii nefamiliare şi ezoterice. Pe multe dintre ele le poţi găsi explicate în Glosar, iar pe altele le vom detalia de-a lungul paginilor următoare, pe măsură ce ne vom continua povestea. Mai mult decât orice altceva, cei care m-au atras în Egiptul antic au fost un grup de oameni care au rămas apropiaţi de planul terestru de-a lungul multor mii de ani. Cunoscuţi sub numele de Frăţia Luminii Albe, aceşti oameni au continuat să poarte aprinsă torţa înţelepciunii lui Shekinah/Sophia (Mama Divină sau inteligenţa care stă la baza tuturor lucrurilor), ce revelează faţa ascunsă a Logosului/Gnozei (Cuvântului Creator). Ei îşi reamintesc în fiecare viaţă, dincolo de vălul trupului, originea din viaţa eternă care transcende

cu mult atracţia gravitaţională a pământului. Aceşti oameni mi-au fost învăţători, cultivându-mi sufletul şi trezindu-mi mintea, pentru a mă ajuta astfel să îmi reamintesc Legea lui Unu. Dintre cei mai venerabili instructori ai mei au fost doi Maeştri înălţaţi la cer: atotputernicul Thoth şi consoarta sa Seshat, amândoi întrupaţi în momentul respectiv. Un alt Maestru, Serapis Bey, cu faţa sa strălucitoare, era ca un diamant al purităţii şi al puterii. Au mai fost şi alţii, deopotrivă bărbaţi şi femei, care mi s-au arătat în ipostazele lor de fiinţe cu corpuri de lumină alb-strălucitoare şi care au atins măiestria în planul fizic (controlul perfect asupra acestuia). Au existat numeroşi astfel de Maeştri din vechime, ale căror nume nu contează. Pe unii istoria i-a înregistrat, dar alţii au optat pentru anonimat. Am continuat să trăiesc alături de aceştia zi şi noapte. Pe de altă parte, am trăit în mijlocul fraţilor şi surorilor mele extrem de săraci din punct de vedere spiritual, care păşeau ca şi cum ar fi fost adormiţi pe nisipul de la suprafaţă. Şi aceste suflete sărmane au fost învăţătorii mei, căci în timp ce mergeam printre ei, mantaua compasiunii mele îi atingea pe cei care o acceptau. După ce am venit în Egipt, atrasă de aspiraţia sufletului meu, dar şi de Frăţia Luminii, m-am simţit ca un suflet străvechi şi bun cunoscător al căilor înţelepciunii, dar totuşi lipsit de experienţă în actuala sa încarnare. În consecinţă, mi-am focalizat energiile şi mam supus rigorilor unei discipline extrem de asidue, care m-a pregătit pentru o deplasare liberă prin trecerile labirintului din oraşul subteran. Mă puteam deplasa practic la fel ca un hoţ, pe timp de noapte, prin templele exterioare ale oraşului On şi pe platoul înconjurător, nevăzută de cei care m-ar fi putut lua ostatică. Am

învăţat astfel să trăiesc şi să lucrez într-o lume secretă, ascunsă de ochii celor care ar fi luat în derâdere şi ar fi aruncat în întuneric adevărurile sacre ale Dumnezeului Unic. Cunoaşterea parolelor, semnăturile frecvenţei personale, strângerile secrete de mână, simbolurile şi emblemele erau cerinţe absolut necesare pentru a te putea deplasa liber prin această lume ascunsă. Aceste semne oculte proveneau din timpuri atât de străvechi, încât nimeni nu le mai cunoştea originea. Personal, am avut acces la această cunoaştere datorită liniei mele genealogice, dar şi datorită dorinţei mele intense de a cunoaşte, de a înţelege şi de a practica înţelepciunea ezoterică. Dar, mai presus de toate, am venit aici datorită angajamentului de neclintit al inimii mele de a realiza Marea Lucrare ascunsă de mintea mea, pe care o intuiam ca pe un izvor de apă vie ce îmi susţinea sufletul. După ce m-am adaptat la acest mod de viaţă nou, am continuat să lucrez zi şi noapte, neavând nevoie decât de foarte puţin somn şi de foarte puţină lumină solară. În galeriile secrete în care lucram se aflau manuscrise din papirus şi din pergament, precum şi tăbliţe din metal şi din piatră. Unele tăbliţe erau din aur, cupru, bronz şi dintr-un aliaj de argint cu aur. Alele erau confecţionate din elemente necunoscute, iar legenda spunea că au fost aduse de oameni veniţi din stele. Aceste comori ale înţelepciunii îmi intrigau cel mai tare sufletul, care îşi dorea să le desluşească misterul în care erau învăluite. Am continuat aşadar să urmăresc învăţăturile înţelepciunii ca şi cum acestea ar fi fost nişte păsări, fluturi sau curcubeie pe cer. Aceste lucrări extrem de vechi exercitau o atracţie magnetică asupra mea, fiind gravate în piatră de mâini necunoscute, dar

totuşi cunoscute, care m-au atras irezistibil în Egipt către bibliotecile ascunse dincolo de vălurile de piatră. Lucrul care mă interesa cel mai tare era traducerea în limba egipteană, greacă, ebraică şi aramaică a lucrărilor transmise din stele sau ale celor mai vechi dintre pământeni. Alţi scribi aveau sarcina de a traduce din alte limbi, cum ar fi sanscrita şi sumeriană, pe papirusuri, pergamente, tăbliţe din lut sau din metal subţire, precum şi pe manuscrise. Textele scrise de noi erau păstrate apoi în încăperile arhivelor. Cea mai mare parte a traducerilor mele erau gravate cu grijă, cu ajutorul unei peniţe, pe nişte tăbliţe din lut umed, înainte de a fi supuse atenţiei unui consiliu alcătuit din erudiţi, care urma să decidă (prin consens) asupra acurateţii traducerii mele. Dacă verdictul era unanim în favoarea corectitudinii acestei traduceri, ea era transferată în litere şi hieroglife scrise pe documente din „hârtie”, mai fragile, dar mai uşor de transportat. Foarte mulţi muncitori lucrau la producerea de papirusuri din plante de lotus care creşteau pe malul Nilului. După ce ţeseau fibrele uscate şi presate în foi lungi, un membru al Frăţiei noastre plasa noul papirus într-un colţ al celulei mele din dormitorul scribilor. În această încăpere, situată sub nisipurile deşertului, eu luam înregistrările ascunse de ochii profanilor şi făceam copii care aveau să fie duse pe Muntele Carmel, la şcoala misterelor esenienilor. Lumina de care aveam nevoie îmi era asigurată de nişte lămpi cu ulei şi de nişte pietre lucioase, unse cu mir de preoţii atlanţi (de ambele sexe) care ştiau cum să atragă în dimensiunea terestră lumina zeului solar Ra. Aceştia erau învăţătorii mei care încă mai cunoşteau secretele luminii, sunetului şi culorilor. Prin folosirea gândurilor lor focalizate şi a unor frecvenţe sonore, ei îşi

direcţionau ochiul interior asupra scopului lor. În mâinile încărcate de energie ţineau baghete de amplificare, un fel de extensii ale minţii şi corpului lor, cu ajutorul cărora reuşeau să graveze sau să deplaseze pietre foarte grele în locurile lor perfecte. Aşa au fost construite vechile monumente, precum Sfinxul şi Marea Piramidă, pe care arheologii moderni le pun pe seama muncii sclavilor. Este adevărat, de-a lungul timpului, după ce foarte multe puteri telekinetice s-au pierdut, sclavii au început să fie folosiţi din ce în ce mai mult pentru construcţia palatelor, a mormintelor şi a templelor faraonilor. Camera mea subterană era bine aerisită, aerul fiind asigurat şi circulat prin nişte conducte săpate ingenios în piatră şi care făceau legătura între portalurile de la suprafaţă şi vastele caverne subterane. Atunci când eram iniţiaţi, eram puşi să respirăm în aşa fel încât să putem avea acces la forţa lui Dumnezeu care penetrează întreaga creaţie, fără să depindem exclusiv de oxigen pentru a ne menţine în viaţă. Pâraiele şi apeductele subterane ne umpleau cisternele şi ne potoleau setea. Hrana era uşor de procurat, de la cei care munceau la suprafaţă solul cu aluviuni al malurilor fertile ale Nilului. Unii membri ai Frăţiei cultivau grădini şi creşteau animale, găsindu-şi plăcerea în serviciul adus fraţilor lor care se sechestrau în subteran, departe de soarele arzător şi de briza proaspătă a Nilului, ale cărui ape reflectau razele de lumină în mici diamante luminoase ce licăreau pe valurile produse de apă. În acest fel, toate cerinţele noastre de bază erau satisfăcute. Din două în două nopţi, urcam la suprafaţă şi mă duceam la templele de aici, trecând prin nişte porţi ale căror uşi se deschideau prin puterea vocii mele. Făceam

acest lucru pentru a mă întâlni cu alţi membri ai Frăţiei şi pentru a realiza împreună cu ei anumite ritualuri Cunoscute sub numele de Marea Alchimie a lui Horus şi Magia lui Isis, până la răsăritul soarelui. Scopul acestor întruniri era de a ne menţine puternici din punct de vedere fizic şi de a celebra anotimpurile ciclice ale pământului, ale Lunii, ale stelelor şi ale Soarelui. Prin meditaţiile noastre asupra Soarelui şi a Lunii, noi ne echilibram polarităţile interioare şi ne iluminam mintea şi corpul. Realizam astfel o serie de practici mistice care ne conduceau în arhetipala Grădină a Paradisului, în care ne era revelat „Arborele Vieţii”. Am învăţat aici cum să înălţăm şi cum să ne căţărăm pe „Scara de Lumină” pentru a recolta fructele aurii eterne. În acest fel, datorită iluminării noastre interne, putem trăi practic sub pământ, într-un confort şi o siguranţă relative. Dacă optam pentru acest lucru, ne puteam prelungi viaţa fizică de-a lungul multor secole, astfel încât să ne putem prelungi indefinit serviciile aduse semenilor noştri, de-a lungul acestor vieţi de lungă durată. În cele din urmă, m-am alăturat străvechii Frăţii din Tat, ai cărei membri se adunau în nopţile cu Lună plină şi cu Lună nouă. De asemenea, în timpul ciclurilor solare şi al zilelor care aveau rolul de portaluri galactice, ne reuneam cu toţii, inclusiv cu membri veniţi din toate ţările globului. Unii erau nemuritori, după ce au trăit pe pământ mii de ani. Alţii erau la fel ca mine, reveniţi de puţin timp pe pământ, dar reamintindu-si din ce în ce mai clar Calea - care ilustrează învierea lui Osiris, concepţia imaculată a lui Isis şi călătoria arhetipală a lui Horus către iluminarea plenară. Ne împărtăşeam astfel reciproc înţelepciunea cu oamenii întrupaţi care doreau să se trezească din punct de vedere spiritual şi care

dovedeau prin progresul lor că puteau suporta rigorile unei discipline constante. Ne reuneam de asemenea în cercuri, în mijlocul unor pietre verticale pline de inscripţii, care conţineau frecvenţele altor lumi şi stele, diferite de pământul nostru. Aduceam cu noi diferite texte şi date acumulate de-a lungul călătoriilor noastre pe pământ şi ne împărtăşeam reciproc în timpul întrunirilor noastre informaţiile referitoare la evoluţia, condiţiile, preocupările şi hotărârile umanităţii. Dacă eşti familiarizat cu literatura mistică, probabil că ai auzit de Locuitorul care rezidă în adâncurile Grotelor din Amenti. Acesta era principalul nostru purtător de cuvânt, neavând un sex anumit (masculin sau feminin). De fapt, era un câmp energetic androgin care facilita comunicarea interdimensională. Existau încăperi iniţiatice în care ne duceam din când în când pentru a ne întâlni cu Locuitorul şi pentru a ne reaminti cine eram noi, dincolo de timp şi de spaţiu. Ne întorceam apoi la îndeplinirea diferitelor noastre sarcini şi îndatoriri. Unii dintre noi se întorceau în lumină, pentru a observa şi a influenţa de sus afacerile pământului, în acord cu Legea Universală. Alţii se amestecau cu populaţia diferitelor regiuni ale pământului ca şi cum ar fi fost nişte oameni obişnuiţi. Unii rămâneau în grotele subterane, necunoscute de cei de la suprafaţă. Printre aceştia mă număram şi eu, cel puţin până când aveam să îmi închei anumite iniţieri care aveau să îmi permită să mă plimb liber printre triburile populaţiei de la suprafaţa pământului, pentru a-mi îndeplini misiunea asumată. Aveam foarte multe lucruri de învăţat şi de reamintit. Din fericire, existau baze de date cu înregistrări făcute de alţi oameni, inclusiv de mine în

alte vieţi anterioare. Peste toate, aveam acces la Sinele meu real, care conţine în sine toate misterele (într-o stare de puritate perfectă), în templul meu interior. Am învăţat atunci cum să îmi accesez acest Sine prin liniştirea minţii şi prin deschiderea celor şapte sigilii sau inele ale puterii. Este vorba de centrii de energie subtilă pe tare yoghinii îi numesc chakra-e. Cunoşteam metode de înălţare a unui flux de energie eterică verticală de lumină, prin ridicarea forţei vitale de-a lungul celor trei canale din interiorul coloanei vertebrale şi prin circularea energiei cosmice de-a lungul circuitului vital al corpului fizic, alcătuit din glandele endocrine. Mi-am adus aminte cine am fost înainte de ascensiunea Lemuriei şi a Atlantidei, într-o epocă în care am slujit cupa Sfântului Graal. De asemenea, mi-am amintit de promisiunea pe care am făcut-o de a rămâne pe pământ până la ascensiunea tuturor sufletelor umane. După ce am dobândit un control mai deplin asupra legilor fizice, din început să primesc iniţieri mai avansate în diferitele temple create de cei din vechime de-a lungul Nilului superior şi inferior, pe lângă anumite oaze sau înconjurate de munţi. Am călătorit până în Nubia şi am vizitat aici mormântul lui Ramses şi acel monument al liniei mele spirituale pe care voi îl numiţi Hathor. Am jucat rolul lui Sekhmet, cea cu cap de leu, şi al lui Hathor în diferite ritualuri antice ale creaţiei, am cântat imnuri de slavă aduse Marii Mame, am incarnat mantrae şi am dansat pe muzica tamburinelor, a tobelor şi a unor instrumente de percuţie numite sistrum. Riturile Mamei Divine erau deja corupte la acea epocă, vocea ei fiind suprimată de politica preoţilor şi a faraonilor care se cramponau de dorinţele lor desfrânate netransmutate, de lăcomia şi de dogmele lor patriarhale oarbe. Din fericire, existau în rândul nostru membri care

îţi reaminteau riturile corecte şi pure, deşi, pentru a fi absolut siguri, chiar şi noi trebuia să practicăm anumite tehnici de reamintire, pentru a putea transmite aceste energii într-o manieră cât mai fidelă cu putinţă. Având acces la o realitate care transcende simţurile umane, noi îi puteam vedea pe cei invizibili pentru ochii neantrenaţi. Trebuie să recunosc însă că în dorinţa noastră plină de ardoare de a prezerva puterea alchimiei superioare interne în acea epocă întunecată, noi am creat o serie de procese iniţiatice care s-au concretizat în ritualuri secrete, în coduri criptice şi în ierarhii elitiste, care au transformat experienţa spirituală directă într-o cale circulară. Din păcate, acest lucru i-a făcut pe mulţi să se rătăcească de pe cale, confundând practicile exterioare cu adevărul spiritual pe care îl căutau. Foarte puţini au fost cei care şi-au potolit setea bând din apa vie turnată direct din cupa interioară şi plină de revelaţii a Zeiţei. La 40 de ani de la sosirea mea în Egipt, mi-am încheiat cele mai avansate iniţieri şi am început să o slujesc pe marea mamă ca preoteasă a lui Isis, Hathor şi Sekhmet, pe lângă munca mea de scrib, pe care am continuat-o. Mi-am dezvoltat astfel capacitatea de a rămâne conştientă de numeroasele mele dimensiuni şi realităţi, prin intermediul călătoriilor astrale (călătorii „extracorporale” conştiente), al bilocaţiei (divizarea şi proiectarea conştiinţei personale într-o altă locaţie, linie temporală sau dimensiune) şi al teleportării (destructurarea corpului şi asumarea unei forme mai subtile, urmată de proiectarea lui într-o altă locaţie şi de reasamblarea lui fizică acolo). Prin intermediul misterelor lui Isis ale învierii, cunoscute sub numele de Ritul Sepulcrului, am continuat să îmi regenerez celulele corpului, păstrându-mi tinereţea la fel ca o fiinţă nemuritoare. Pe măsură ce au trecut anii, am devenit

din ce în ce mai cunoscută pentru excelenta mea cunoaştere a artelor şi a ştiinţelor misterioase ale alchimiei superioare. Deşi am făcut adeseori dovada unor puteri spirituale ieşite din comun, aceste daruri psihice nu erau principala mea preocupare, ci un simplu instrument pentru a ajunge la un scop, respectiv produsele secundare naturale ale disciplinei mele pline de devoţiune şi de iubire, prin care mi-am propus să îmi slujesc Creatorul şi să contribui la elevarea întregii vieţi de pe pământ. De-a lungul călătoriei mele, am devenit extrem de familiarizată cu întregul spectru al nenumăratelor Faţete şi puteri creatoare ale Marii Mame. Atributele Zeiţei s-au manifestat prin mine în permanenţă, până când mi-am încheiat periplul prin această lume sub forma Anei. Sufletul meu a slujit Graţiei Ei în toate Incarnările mele. Am devenit rapid cunoscută ca mare preoteasă a Marii Mame şi am primit numeroşi iniţiaţi pe care i-am învăţat cum să îşi cultive energiile pe care s-au pregătit să le manifeste atunci când s-au întrupat. Le-am evaluat cunoştinţele învăţate şi capacitatea de a susţine tipare de lumină de înaltă frecvenţă coerente cu corpul, mintea şi viaţa lor. Într-un fel, am putea spune că eram o terapeută psiho-spirituală. Mai târziu, am început să îi asist pe iniţiaţi să se pregătească pentru mormântul învierii, în care trebuiau să îşi transceandă iluzia morţii. Am lucrat astfel în cadrul şcolilor misterelor din templu, asistând iniţiaţii de ambele sexe care optau pentru a-şi transmuta zgura muritoare a sufletului, transformând-o în aurul spiritual al iluminării şi al nemuririi. Ţi-am împărtăşit experienţele pe care le-am trăit în Egipt cu acelaşi scop: de a te ajuta să îţi continui propria evoluţie, amplificându-ţi astfel puterea

personală. Viaţa ta pe planeta pământ este propriul tău templu iniţiatic! Conştiinţa hristică se dilată exponenţial în fiecare zi. Dragul meu prieten, nu ai remarcat faptul că timpul pare să se accelereze şi că polarităţile extreme devin din ce în ce mai evidente? Poate trăieşti experienţe metafizice (care transcend corpul fizic) ieşite din comun sau poate cunoşti astfel de persoane. Mass-media aduce în permanenţă dovezi ale validării lumilor conştiinţei de către ştiinţă, care în urmă cu doar câţiva ani nu ar fi fost considerate posibile sau chiar relevante. Atunci când cineva începe să trăiască experienţe ale fenomenelor extrasenzoriale, aşa cum mi s-a întâmplat mie, misterul tinde să se dizolve, iar omul ajunge la realizarea că supraconştiinţa reprezintă dreptul prin naştere al umanităţii. Tu nu ai nevoie de mine pentru aţi îndeplini dorinţa cea mai arzătoare a inimii tale, de a atinge iluminarea unui Hristos. Rolul meu este de a fi un simplu catalizator, asistându-te - prin reflectare şi prin compasiune - să devii mai conştient de libertatea şi uniunea supremă de care te poţi bucura. Date fiind informaţiile foarte elevate pe care ţi le-am împărtăşit şi pe care voi continua să ţi le împărtăşesc referitoare la realizările mele Iniţiatice, ai putea crede despre mine că sunt mult mai avansată decât tine în plan spiritual şi că Marea Operă te depăşeşte. Eu mă aflu însă aici pentru a-ţi da asigurări că dacă nu ai fi pe deplin pregătit, tu nu ne-ai însoţi în această călătorie, pe mine şi pe ceilalţi cititori. Esenţa lucrurilor pe care le vom realiza împreună ţine mai degrabă de reamintire decât de un proces de învăţare a unor lucruri noi. Sigurul lucru pe care ţi-l cer este să permiţi amplificarea continuă, în fiecare zi, a conştientizării procesului planetar de trezire spirituală, care deja acţionează. Cu fiecare pas pe care îl vei face, lumile

vizibile şi cele invizibile vor continua să te aline şi să te încurajeze, spunându-ţi că nu eşti singur în acest demers. Pentru a te ajuta în această direcţie, te încurajez să te gândeşti la mine ca la o persoană care seamănă foarte mult cu tine. Într-adevăr, te asigur că dacă m-ai vedea în viaţa „reală”, ţi-aş părea absolut banală. Ai putea rata astfel şansa de a păşi alături de mine, continuând să cauţi pe cineva care să ţi se pară mai „spiritual” (în imaginaţia ta). Sarcina mea este de a te duce în vârful muntelui, de unde să îţi pot arăta vasta panoramă a potenţialului tău. Călătoria noastră reală începe întotdeauna atunci când coborâm de pe muntele spiritual şi intrăm în valea banalităţii şi a aplicării personale a cunoştinţelor acumulate. Preaiubitul meu prieten, te rog să înţelegi că aceia care se află deja pe nivelul conştiinţei hristice îţi susţin alegerea de a-ţi amplifica înţelepciunea, astfel încât să poţi fi de folos altora, ca un exemplu personal, prin prezenţa şi prin acţiunile tale.

Cap. 5 – Alexandria După ce mi-am încheiat iniţierile din Egipt, m-am sfătuit cu mai mulţi esenieni din grupul meu, la Heliopolis. Ştiam că urma să ne întoarcem în curând în Palestina şi am căzut de acord că ar fi avantajos să facem mai întâi de toate o escală la Alexandria, marele oraş-port numit astfel după Alexandru cel Mare. Aşa se face că mi-am încheiat vizita de 30 şi ceva de ani în Egipt în acest oraş grecesc cosmopolit situat la gura deltei Nilului. Unii dintre noi am intrat în cavernele subterane extensive de sub Alexandria, întrucât ne simţeam mai confortabil în acest habitat familiar de sub pământ. Prin urmare, m-am retras din nou în subteran, petrecândumi primii nouă ani într-un complex de încăperi ascunse, în care eu şi fraţii mei esenieni am continuat să lucrăm asiduu la copierea multor texte antice sau contemporane. Am adus cu noi numeroase documente din On (sau Heliopolis, după cum este numit la ora actuală),cărora le-am făcut copii pentru a le lăsa la biblioteca lui Alexandru, în schimbul dreptului de a ni se acorda adăpost. Încă şi mai important, dorinţa noastră de a face schimb cu expertiza noastră ca scribi ne-a oferit accesul la comorile în continuă expansiune ale lucrărilor sacre, filosofice şi istorice ce se acumulau în permanenţă în masiva bibliotecă pe care a construit-o Alexandru, pentru a reflecta astfel măreţia imperiului său şi a idealurilor sale helenistice. Unii au lucrat la suprafaţă, ca oameni de legătură, pentru ca noi, cei de dedesubt, să ne putem continua în siguranţă operaţiunile, având acces la biblioteca exterioară. O parte din comunitatea noastră a părăsit complet Egiptul, întorcându-se în Palestina, în timp ce

alţii şi-au prelungit şederea. Personal, am decis să îmi continui studiile şi să copiez texte în următorii 20 de ani. Inutil să mai spun că eram deja extrem de obişnuită cu identitatea mea incognito şi cu stilul meu de viaţă, discret. Cu toate acestea, ştiam că sosise timpul pentru a mă pregăti să mă întorc la comunitatea mea eseniană de pe Muntele Carmel. Această decizie m-a determinat să mă reclimatizez gradual cu stilul de viaţă al locuitorilor de la suprafaţa pământului. Pentru a mă putea acomoda din nou cu duritatea lumii exterioare, am început să fac mici „expediţii” până la marea bibliotecă şi am vizitat deschis templul din apropiere, dedicat lui Isis. Mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus până la piaţă. Făcusem deja numeroase vizite secrete la templu şi am devenit destul de cunoscută, dea lungul anilor, în cercul mai multor mari preotese care o slujeau pe Mama Divină, cum o numeam noi pe Isis. Când am început în sfârşit să mă simt mai în largul meu în haosul lumii exterioare, am fost de acord să accept invitaţia prietenelor mele mari preotese de a trăi permanent în cartierul general al preoteselor din interiorul complexului templului. Deşi eram încă foarte izolată, am reuşit să realizez cu succes tranziţia către viaţa de la suprafaţa pământului. Doresc să îţi spun de asemenea că în ultima sută de ani petrecută preponderent în Egipt am început să fac călătorii în grup. Am vizitat astfel Britania, Grecia, Galia de sud şi diferite insule din Bazinul Mediteranean. Am făcut cele mai multe călătorii de acest fel în timpul ultimilor ani pe care i-am petrecut în Alexandria. Aceste aventuri în străinătate mi-au înălţat sufletul şi m-au ajutat să îmi dilat şi mai mult conştiinţa. Mi-a plăcut cu deosebire călătoria mea în Britania, pe care am resimţito ca pe o veritabilă întoarcere acasă. Cât timp am stat

acolo am fost adoptată de căpetenia unui trib celtic, devenind una din fiicele sale, chit că eram cu mult mai în vârstă decât el. Contemplând viitorul probabil, am constatat că urma să mă întorc cândva - cel mai probabil - pe dealurile şi câmpiile înverzite ale Britaniei. M-am putut vedea astfel, peste foarte mulţi ani, făcând pregătiri pentru a-i asigura corpului meu odihna finală pe insula zânelor din Avalon. Aceasta este însă o poveste pentru un alt timp. Până atunci, haide să ne întoarcem la Alexandria. Îngăduie-mi să îţi prezint o scurtă biografie a celui care a dat numele acestui oraş: Alexandru cel Mare. Alexandru din Macedonia a fost un elev al lui Aristotel, care şi-a primit iniţierile în Egipt, în interiorul celor mai sacre încăperi, ascunse de cei orbi, în raport cu vederea interioară. Alexandru a fost într-adevăr un şarpe înţelept, după cum erau numiţi iniţiaţii acestor mistere, care ştia cum să îşi ridice apriga energie a şarpelui (N .tr. Energia pe care yoghinii o numesc kundalini, despre care se spune că rezidă încolăcită de trei ori şi jumătate la baza coloanei vertebrale) de-a lungul coloanei vertebrale şi cum să descifreze codurile criptice ale lumii oculte. Alexandru i-a susţinut şi i-a adunat în jurul său pe Cei Aleşi, pe Magi, pe Profeţi, pe Magicieni şi pe Doctorii trupului, a minţii şi ai sufletului. Cu mult timp înainte de a părăsi Egiptul pentru a mă întoarce pe Muntele Carmel, am avut şansa de a-l întâlni pe Alexandru, în cadrul unui consiliu secret, pe când acesta era foarte tânăr. Prin urmare, l-am privit ca pe un frate, deşi era un om excentric, iar mai târziu s-a lăsat sedus de tentaţia puterii, în anii din urmă ai vieţii sale. Corupţia i-a atacat atunci mintea, prin intermediul unei boli comune celor care acceptă să îşi compromită sufletul.

Deşi nu a trăit foarte mulţi ani, influenţa sa asupra istoriei civilizaţiei a fost uriaşă. Într-o zi, pe când făceam o călătorie în oraşul interior, am văzut flamura cuceritoare a lui Alexandru fluturând deasupra monumentalului Mormânt înălţat recent în amintirea lui, după moartea sa la vârsta de 33 de ani. Toţi oamenii din Alexandria şi din oraşele-temple de pe malul Nilului au fost puternic oprimaţi de guvernarea proastă a familiilor dinastice macedonene ptolemeice. Un număr mare de oameni numeau Alexandria căminul lor. Oraşul era cosmopolit şi uriaş, având o grandoare atât de mare, încât nu am reuşit să îl compar nici măcar cu Ierusalimul, excepţie făcând faptul că Alexandria mi-a minunat mult mai mult sufletul dornic de cunoaştere. A trecut mult timp de când am părăsit Ierusalimul căzut în păcat. Am primit ştiri despre el de la mesagerii ce traversau regiunea, care mi-au spus că Ierusalimul a devenit atât de corupt, iar căile Domnului au devenit atât de distorsionate din cauza politicii şi disensiunilor, încât mă durea literalmente inima la gândul de a mă întoarce între zidurile sale. În schimb, sejurul în Alexandria, cu toate intrigile, violenţele şi suferinţele din acest oraş, mi se părea mai degrabă o alinare şi o mângâiere pentru sufletul meu. În portul oraşului erau ancorate nave venite din cele mai îndepărtate ţinuturi, iar pe străzile sale înguste sau pe bulevardele sale late se plimbau oameni cu cele mai variate culori ale pielii, credinţe şi obiceiuri. Personalitatea mea avea o faţetă care se simţea fascinată de zarvă, de excitaţie şi de aventură, stimulându-mi mintea şi simţurile. Pe de altă parte, sufletul meu avea o latură care prefera liniştea, viaţa contemplativă interioară şi balsamul regenerator al

naturii. Slavă cerului, m-am putut bucura de ambele mele aspecte în acest oraş recent fondat al Alexandriei, construit peste rămăşiţele unui ultim bastion al Frăţiei Luminii, rămas de pe vremea Atlantidei. Sălile şi templele acoperite cu marmură, sau marea fortăreaţă din granit şi din gresie a Alexandriei, erau pline de monumente care atestau evoluţia umanităţii de-a lungul timpului. Sub clădirile exterioare, adânc îngropat în pământ, exista însă un oraş ascuns, despre care am vorbit deja ceva mai devreme, pe care cei de la suprafaţă, care duceau o viaţă agitată, prin care îşi amorţeau sufletele, nu îl cunoşteau. Personal, m-am simţit atrasă la fel ca o molie de o flacără eternă de această sursă a înţelepciunii străvechi, sperând să mă ajute să mă înalţ în lumina revelaţiei directe. Încă de la fondarea sa, Alexandria a fost destinată să devină un creuzet internaţional. Şi chiar a devenit, facilitând fuziunea multor culturi diferite: atlantă, egipteană, cretană, feniciană, ebraică, asiriană, babiloniană, persană, greacă, macedoneană şi romană. Cultura care predomina însă era cea greacă, şi nu cea egipteană. De aceea, oraşul a devenit literalmente un avanpost grec în Egipt, dedicat practic cultivării culturii helenistice. Descendenţii egipteni ai liniilor dinastice preoţeşti sau faraonice aveau reşedinţe temporare în Alexandria, unde îşi petreceau vacanţele, dar reşedinţele lor permanente se aflau la Heliopolis, Teba şi în alte mari oraşe de pe malul Nilului. În consecinţă, prezenţa lor era onorată, dar influenţa lor asupra mediului politic şi social din Alexandria era redusă. De altfel, chiar şi aceasta a dispărut după ce soldaţii romani au pus capăt dinastiei Ptolemeilor. Cleopatrei, care era de origine macedoneană, i s-a permis să domnească în calitate de

Regină a Egiptului între anii 51 - 30 î.Hr. Pe de altă parte, egiptenii din clasa muncitoare din Alexandria trăiau în condiţii mizere şi nu aveau aproape nicio şansă de a-şi ridica statutul social prin căsătorii mixte. Populaţia evreiască a fost cu deosebire bine primită în Alexandria timp de mai mulţi ani, evreilor fiindu-le acordate privilegii comparabile cu cele ale cetăţenilor greci. Această politică a condus însă la o creştere extrem de rapidă a populaţiei evreieşti, fapt care a trezit resentimente puternice la adresa acesteia în perioada plecării mele din anul 207 î.Hr. În lunile de dinaintea plecării, am început să îmi închei definitiv sarcinile din cadrul bibliotecii şi serviciul meu la templu, luându-mi rămas-bun de la toţi cei pe care îi cunoşteam. Am continuat să simt însă plenar influenţa Egiptului în toţi anii care au urmat, până la sfârşitul vieţii mele, iar într-o anumită perioadă din viitor m-am întors la monumentele străvechi din această ţară. Când ne vom reîntâlni din nou, prietene, vom lua cu noi comorile de înţelepciune acumulate în Egipt şi ne vom întoarce, pe mare, către preaiubitul meu Munte Carmel.

Cap. 6 - Întoarcerea Anei pe Muntele Carmel Îngăduie-mi să îţi împărtăşesc, pe scurt, prieten drag, circumstanţele plecării mele către ţinutul care mia dat viaţă. Mă refer desigur la corpul meu fizic, căci adevăratul meu părinte a fost Tatăl/Mama Divin(ă), Născătorul Cosmic al întregii Vieţi. În acele ultime zile au fost necesare foarte multe pregătiri înainte de a părăsi Alexandria. Eram un grup întreg ce urma să călătorim împreună, unii îndreptându-se către Muntele Carmel, iar alţii, către Ierusalim sau către recent (re)dezvoltata comunitate eseniană de la Qumran, de lângă Marea Sărată. Dintre noi, 15 persoane urmau să plece împreună în timpul sezonului Ispăşirii. Pe scurt, această întoarcere în Palestina reprezenta un nou început pentru noi! Eram în anul 207 î.Hr, potrivit calendarului vostru roman. Am închiriat un vas cu pânze aflat în proprietatea unui grec care ştia câte ceva despre Frăţia noastră, deşi nu era propriu-zis un membru al acesteia. Pe vas aveam să fim cinci femei şi zece bărbaţi. Unii se întorceau în Palestina, la fel ca mine. Alţii s-au născut în Egipt (prin canalul fizic), iar doi dintre noi erau nemuritori, aşa cum eram şi eu. Aceştia ni s-au alăturat pentru a intra în Palestina, în calitate de membri ai grupului nostru, fără să atragă atenţia asupra lor. Ei foloseau nume fictive Mark şi Thomas, iar destinaţia lor iniţială era Persia. Urmau să plece apoi în India şi în Himalaya, pentru a participa aici la anumite adunări secrete ale adepţilor şi maeştrilor. Trebuiau să livreze aici o serie de manuscrise, să prezinte anumite rapoarte şi să primească instrucţiuni şi materiale pe care să le aducă înapoi la şcolile misterelor. Eram cu toţii adepţii unui ordin superior, cu sarcina specifică de a pregăti calea

pentru venirea unui Maestru al Neprihănirii, îndelung profeţit ca Mesia. Ne-am adunat materialele traduse, care au reprezentat unul din principalele noastre scopuri atunci când am venit în Egipt. Le-am plasat în cutii din lemn de cedru, în vase de lut ars şi în containere din metal închise ermetic. Activitatea noastră era aproape febrilă, căci ne doream să scoatem într-un timp cât mai scurt aceste documente din grotele subterane, fără ca locuitorii de la suprafaţa oraşului Alexandria să bănuiască ceva. Populaţia de la suprafaţă era foarte agitată în acele vremuri, suspectându-i îndeosebi pe evrei. De aceea, dorinţa noastră arzătoare era ca un număr cât mai mic de oameni să observe plecarea noastră cu comoara pe care am adunat-o. Aşa cum am mai explicat, cu mult timp înainte de construirea oraşului Alexandria, satul Rhakotis din apropiere, cu vedere către insula Pharos, a fost folosit ca port, prin care Frăţia obişnuia să comunice cu membrii ei din cele mai îndepărtate ţinuturi, de dincolo de Marea Mare. Din fericire, noi am avut acces la anumite pasaje subterane din vechime, care conduceau direct la chei. Prin urmare, în decurs de câteva zile, am putut transporta multe cutii grele până la depozit, de unde au fost încărcate pe vasul închiriat de noi, împreună cu proviziile noastre. Planul nostru era să ridicăm pânzele în noaptea cu Lună plină, când populaţia oraşului dormea. Îmi luasem deja rămas-bun de la preaiubiţii mei prieteni şi de la rudele care rămâneau, conştientă că mă puteam întoarce în Egipt ori de câte ori era necesar, prin puterea mea de bilocaţie la voinţă, pentru n-mi continua aici munca ezoterică. Cel mai greu mi-a fost să îmi iau rămas-bun de la descendenţii preaiubitei mele fiice

Aurianna, născută chiar înainte de a face transferul de conştiinţă cu Hanna, cu foarte mult timp în urmă. Aceşti descendenţi ai familiei mele, dintre care mulţi erau iniţiaţi şi au devenit adepţi ai misterelor, au rămas în Alexandria, în Heliopolis şi în Teba, pentru a-şi juca aici rolul asumat de întâmpinare a Celui care avea să împlinească profeţia ce spunea că „din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu”. Doar o singură membră a familiei mele, strănepoata mea Hismariam, a venit cu mine. Hismariam a fost prima dintre numeroşii mei descendenţi care s-au născut în Egipt, şi una dintre puţinii care au reuşit să controleze secretul tinereţii perpetue. Voi mai vorbi despre ea în capitolele următoare. A sosit în sfârşit şi ora estimată a plecării noastre. Puteam vedea razele aurii de lumină ale marelui Far din Pharos, care răzbeau prin ceaţa densă, iar Luna plină ne ilumina calea, în timp ce farul se pierdea în ceaţă în urma noastră. Nimeni nu ne-a împiedicat plecarea, iar vântul şi curenţii maritimi naturali ne-au condus pe traseul nostru, de-a lungul Marii Mări. Unul dintre fraţii care au venit cu noi se numea Philoas. L-am întâlnit din când în când, de-a lungul activităţilor mele din templele de la Heliopolis, Memfis, Abidos şi Denderah. Philoas a fost un discipol al lui Socrate şi a asistat la judecarea şi la execuţia acestuia, în anul 399 î.Hr. Cei care cunosc adevărul ştiu că Socrate a trecut prin noaptea întunecată a sufletului, după care s-a pus la dispoziţia iniţiaţilor din planurile superioare, întrucât cunoştea calea către înviere şi a trecut testul terestru. Philoas îmi încălzea inima prin prezenţa lui robustă şi prin capacitatea sa neverosimilă de a face profeţii. Obişnuia să cânte la flaut şi la liră, ridicându-ne tuturor moralul în timp ce navigam pe mare. Am simţit o

conexiune extrem de profundă cu acest frate, deşi niciunul nu am simţit dorinţa de a ne consuma fizic această afecţiune. Simpla apropiere şi faptul că ne ţineam de mâini era o celebrare suficientă a forţei vitale care trecea prin noi, împlinindu-ne. Trecuse foarte multă vreme de când am fost dusă ultima oară în patul cald al unui bărbat. Prezenţa acestui bărbat mi-a evocat amintiri demult uitate, din perioada în care am învăţat să o controlez pe Shekem (forţa vitală), asumându-mi recompensele disciplinei celibatului implicată în alchimia superioară a lui Horus. Când şi când, am participat ca mare preoteasă la ritualul Concepţiei în Lumină a lui Horus, pentru a învăţa astfel tehnicile de folosire a energiei sexuale practicate de Isis cu un partener, deşi aplicarea acestora era extrem de rară. Pe măsură ce treceau zilele în compania lui Philoas, energia mea sexuală s-a intensificat dramatic şi m-am simţit ca şi cum mi-aş fi jucat din nou rolul de preoteasă care o slujeşte pe Isis. Cu siguranţă, Philoas m-a ajutat atunci să mă deschid, pentru a putea privi în viitorul meu încă necunoscut la acea dată. Oare mă aştepta în viitor un partener de viaţă? Citindu-mi gândurile, Philoas a optat să păstreze tăcerea şi a devenit puţin distant. Vai, pe măsură ce cărarea vieţii mele a continuat să se desfăşoare in faţa mea, aveau să mai treacă foarte mulţi ani, înainte de a fi chemată să stau lângă un bărbat sub bolta nupţială. După cum vezi, prietene, am cunoscut şi eu, la fel ca şi tine, nevoia sexuală şi dorinţa de a avea un tovarăş de viaţă. Sunt perfect familiarizată cu dorinţa trupului de a mă deschide în faţa marei iubirii şi de a-mi umple pântecul cu sămânţa unui bărbat, eliberându-mă astfel

de sterilitate şi aducând pe lume fructul unei progenituri. Revenind la povestea noastră, în final am ancorat în portul Ptolemais, la numai 15 kilometri nord de Muntele Carmel. În Fenicia antică, acest port era cunoscut sub numele de Akko, iar în actuala ţară a Israelului şi-a recăpătat acest nume. În port ne aşteptau mai mulţi soldaţi ai Ptolemeilor şi un colector de taxe, dar şi un comitet de primire venit de pe Muntele Carmel, între care un tânăr iniţiat şi preot pe nume Matthias, despre care vom mai vorbi. Din fericire, aveam la noi hârtii semnate de guvernatorul din Alexandria şi sigilate chiar de mâna acestuia. După o singură privire şi cu ajutorul cuvintelor elocvente ale lui Matthias, toate bunurile noastre au trecut de inspecţie fără a fi deschise sun ochii profani ai curioşilor. De bună seamă, ne-am grăbit să îi plătim lui Ptolemeu taxa pe care ne-o cerea. Faptul că eram bine pregătiţi a dat roade şi nu a fost necesară nicio mită. Realitatea este că în acele vremuri trebuia să ştii cum să te pui bine cu puterile lumeşti, dacă doreai să îţi continui lucrarea spirituală în rândul umanităţii. În astfel de vremuri, cei care ştiau cum să îşi exercite influenţa prin intermediul inteligenţei, a logicii şi a conexiunilor lor helenistice puteau depăşi orice obstacol politic. Pentru a putea face faţă circumstanţelor în care era necesară o astfel de diplomaţie laică, membrii Frăţiei primeau o pregătire specifică, învăţând să deschidă uşi care altminteri ar fi rămas închise. Matthias a adus din Carmel care trase de boi şi de măgari. Ne-am îndepărtat astfel lent de Ptolemais, călătorind către sud, împreună cu preţioasa noastră încărcătură, trecând prin terenuri cultivate şi îndreptându-ne către muntele stâncos al Carmelului,

nume care înseamnă „grădina cu pomi roditori”. În timp ce ne îndepărtam de mare, am avansat printr-un ţinut cultivat, numit la ora actuală Haifa. Ne-am continuat apoi drumul către mănăstire, hurducăindu-ne şi urcând din ce în ce mai sus pe drumul pietruit. Inima mea a explodat de bucurie când am simţit mireasma cedrilor şi a pinilor! I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că m-am putut întoarce în această mănăstire pe care o iubeam mai presus decât oricare alta! Pe măsură ce ne apropiam de păduricea de pini, am simţit cum îmi dispar orice griji. Am sărit din căruţă şi am început să alerg pe jos. Deşi plantele erau arse de soare şi aerul era mult mai rece decât în deşertul din care veneam, m-am simţit imediat acasă şi am acceptat cu recunoştinţă darul înmiresmat al ţinutului, adus de briza de toamnă. Clopotele mănăstirii au început să sune, iar copiii ne-au întâmpinat cu entuziasmul lor plin de bucurie, alături de întreaga comunitate a Frăţiei Eseniene. Au ieşit cu toţii să ne întâmpine, tineri şi bătrâni deopotrivă. Era o zi de sărbătoare pentru toată lumea, în care ne-am îmbrăţişat cu toţii, râzând şi cântând. După ce i-am îmbrăţişat şi i-am sărutat pe amândoi obrajii pe toţi cei dragi, am început să urc prin pădurea rară a Muntelui Carmel, cu inima şi cu picioarele înaripate. Simţeam nevoia să salut fiecare copac familiar, într-o stare de bucurie extatică. Pe mulţi i-am cunoscut când erau doar nişte puieţi, iar acum tronau măreţi deasupra mea. I-am îmbrăţişat strâns pe aceşti prieteni preaiubiţi, dintre care unii erau extrem de bătrâni, continuând să rămână în tăcerea lor de foarte multe secole. Alţii nu mai existau, fiind tăiaţi pentru a se construi locuinţe departe de mănăstire sau pentru noi anexe la aceasta din urmă. I-am eliberat şi i-am lăsat să îşi joace în continuare rolul asumat de asistare a umanităţii.

Pe când eram pierdută astfel în reveria mea, copiii au început să mă tragă de fuste. M-am întors astfel pe cărarea ce conducea la templul lui Samuel şi la vechea mea chilie din cartierul general al scribilor. Aşa se face că eu, Ana, m-am întors în preaiubitul meu Carmel, în anul 207 î.Hr., după un sejur în Egipt care a durat 303 ani. De câte ori nu mi-am reamintit în Egipt de frumuseţea şi de spaţiile deschise ale mănăstirii, de copacii care o umbreau, de briza proaspătă şi de fiinţele minunate care trăiau în acest sanctuar al păcii. A trecut mult timp de când mi-am adus energia focalizată şi prezenţa în acest loc sacru. Oare ce mă aştepta acum că m-am întors? De bună seamă, viitorul meu era incert, fiind încă un mister pentru mine. Cu toate acestea, ştiam că drama care urma să se petreacă şi pentru care mi-am pregătit sufletul de mii de ani era pe punctul de a începe să se deruleze. Venindu-mi în fire, le-am poruncit afacerilor din viaţa mea să se supună voinţei minţii mele superioare. Mi-am început astfel următoarea etapă a îndelungatei mele vieţi, în care mi-am îndeplinit dorinţa plină de ardoare a inimii, de a aduce în această lume personajele necesare care aveau să susţină sosirea Marelui Rege născut din casa lui David. Existau foarte multe suflete minunate care trăiau pe Muntele Carmel şi pe care aş dori să ţi le prezint. Voi începe prin a ţi-i prezenta pe cei care au rămas aici după plecarea mea în Egipt, în anul 510 î.Hr. Mai întâi de toate, aş dori să încep cu Solomon, un suflet plin de virtuţi, liderul ordinului esenian, care şi-a luat acest nume după cel al strămoşului său, Solomon cel înţelept. El se apropia de 500 de ani trăiţi în acest corp. În scurt timp, avea să îşi îndeplinească misiunea pe acest pământ, aşa că acum se pregătea pentru tranziţia în

planurile superioare. M-am simţit profund onorată să pot fi alături de el atunci când şi-a început călătoria înapoi către Creatorul şi Sursa sa, la câţiva ani după întoarcerea mea. Mai era apoi Timotei, la fel de luminos şi de jovial ca şi atunci când şi-a început iniţierile în Ordinul Esenian, pe când mă pregăteam să plec în Egipt. Acesta a venit în Egipt la invitaţia mea, iar eu l-am pregătit pentru munca sa ca scrib şi ca maestru al Căii. S-a întors apoi pe Muntele Carmel, pentru a-şi relua îndatoririle din cadrul bibliotecii mănăstirii şi pentru învăţăturile acordate băieţilor tineri. Prezenţa sa avea să mai binecuvânteze Carmelul încă o anumită perioadă. Mai târziu, marea sa înţelepciune şi devoţiune aveau să contribuie decisiv la înfiinţarea bibliotecii din Qumran. Un alt personaj important a fost Micah, care şi-a petrecut primii ani de viaţă în cadrul complexului Templului din Ierusalim. El cunoştea perfect toate nuanţele Legii Mozaice, aşa cum era înţeleasă aceasta de către diferitele secte ale evreilor. De asemenea, era un bun cunoscător al unor documente originale ce datau din epoca lui Moise şi a lui Akhenaten, care erau ţinute ascunse în încăperile secrete de sub Templul lui Solomon, unde trăiau anumiţi membri ai Frăţiei ce acţionau ca şi custozi ai acestora. Micah a observat şi putea depune oricând mărturie pentru adevărul legii superioare, ori de câte ori era necesar să le împărtăşească celorlalţi din înţelepciunea sa. El se simţea plin de recunoştinţă, pentru că s-a putut elibera de intrigile şi de agitaţia din Ierusalim, putând duce o viaţă simplă şi lipsită de griji la mănăstirea de pe Muntele Carmel. Micah a evadat împreună cu mai mulţi fraţi de-ai săi din asediul asupra Ierusalimului, în anul 587 Î.Hr., din timpul domniei lui Zedekiah.

Amintirile au continuat să apese greu pe umerii lui Micah, care a asistat la pierderea de vieţi şi la întemniţarea şi torturarea multor membri ai familiei sale, dar şi ale altor fraţi din ordinul nostru secret. În cele din urmă, soldaţii lui Nabucodonosor au reuşit să treacă de zidurile cetăţii Ierusalimului, trecând prin foc şi prin sabie întregul oraş. Micah însuşi a fost rănit atunci: membrele sale au fost rupte şi strivite cu brutalitate, în consecinţă, deşi era un adept înzestrat cu o mare putere de vindecare, el a fost nevoit să umble în cârje de-a lungul numeroşilor ani pe care i-a trăit. Din câte se pare, sufletul său a ales această cale pentru a-i reaminti să continue să le arate compasiune celor pe care mintea sa era tentată să îi judece. Micah se pregătea la rândul lui să îşi părăsească în scurt timp îndatoririle terestre de predare şi de chemare a congregaţiei la rugăciune şi la diferite ceremonii. Şi de această dată am fost onorată să asist forma pământeană a acestui frate preaiubit, în timp ce sufletul lui a trecut dincolo de vălul de lumină, într-o noapte rece de iarnă. În următoarele două secole, mi-am creat senină o rutină prin care le-am împărtăşit altora învăţăturile înţelepciunii, i-am iniţiat în mistere, am cultivat şi am cules plante medicinale, mi-am oferit timpul şi energia micii noastre comunităţi, care a continuat să crească încetul cu încetul. Numeroşi iniţiaţi noi au venit la Carmel pentru a preda şi pentru a se pregăti să pătrundă în misterele Căii. Pe unii dintre ei i-am cunoscut în Egipt. Alţii s-au născut mai târziu. Îţi reamintesc, prietene, că deţineam cunoaşterea procesului de regenerare celulară, care mi-a permis să îmi prelungesc expresia fizică o vreme destul de îndelungată. În acest scop, îmi dilatam în fiecare lună conştiinţa în corpurile subtile de lumină, activând

codurile Graalului sau ale lui Hristos din interiorul corpului meu fizic, ca şi cum aş fi turnat elixirul de lumină lichidă a vieţii eterne în celulele mele însetate. Am început să practic această metodă chiar înainte de a pleca în Egipt, unde am petrecut o vreme foarte îndelungată. După ce mi-am dezvoltat această capacitate de a-mi regenera corpul fizic, am reuşit să trec prin porţile timpului, secol după secol. Era ca şi cum fusul timpului şi-ar fi inversat mişcarea de rotaţie, ţinând cont de cuvântul şi de voinţa mea, astfel încât în ochii celorlalţi oameni păream să nu îmbătrânesc niciodată. Vom mai discuta despre acest fenomen mai târziu. Există deja documente descoperite şi altele care urmează să fie descoperite, care atestă adevărul cuvintelor mele, referitoare la longevitate. Oricum ar fi, poţi crede ceea ce doreşti, prietene. Dar eu îţi spun că şi tu poţi face ceea ce am făcut eu, ba chiar mai multe lucruri decât mine, la vremea ta. De-a lungul acestor pagini, ţi-am prezentat câteva crâmpeie din viaţa eternă, care poate fi cunoscută, indiferent de durata timpului în care este găzduit sufletul în corpul său fizic. Invitaţia mea este aşadar să te împărtăşeşti din cuvintele mele ca şi cum acestea ar fi o hrană şi o băutură, permiţând esenţei lor să îţi trezească Sfântul Graal din interiorul tău, astfel încât să îţi poţi îndeplini destinul sufletului tău. În paginile care vor urma, voi continua să îţi împărtăşesc diferite informaţii referitoare la schema nemuririi şi la riturile de trecere care facilitează trezirea matricelor corpului fizic şi ale celor subtile din interiorul conştiinţei, pentru a putea recepta energii cosmice din ce în ce mai mari.

Cap. 7 - Ascensiunea lui Hismariam A existat în comunitatea noastră un personaj care a fost împreună cu mine în Egipt şi care m-a însoţit pe vas în timpul întoarcerii acasă, la mănăstirea de pe Muntele Carmel, venind din Alexandria. Numele său era Hismariam. Aşa cum am mai spus, aceasta era una dintre descendentele mele (fata fiicei mele Aurianna) care a reuşit să stăpânească secretele procesului de regenerare celulară. În timpul vieţilor sale anterioare, sufletul ei a fost pregătit de Frăţie să predea şi să exemplifice naşterea din fecioară şi procesul nemuririi fizice. De pildă, într-o viaţă pe care a trăit-o în străvechea Lemurie, ea a absolvit Şcoala Misterelor din Naacal. În epocile mai recente, ea s-a încarnat sub forma lui Tiye (se pronunţă Tai-i), fiica lui Iosif Israelitul, care a fost vândută ca sclavă în Egipt. Deşi Biblia voastră nu îi dezvăluie identitatea, Tiye a devenit regina lui Amenhotep III. Regina Tiye a fuzionat liniile dinastice regale din Egipt cu cele ale vechilor evrei, dând naştere mai multor copii, inclusiv lui Amenhotep IV, care şi-a luat apoi numele de Akhenaten. Regina Tiye a rămas cunoscută pentru capacitatea ei de a sintetiza panteonul zeilor şi zeiţelor egiptene, pe care i-a reunit sub tutela unui „Dumnezeu unic”. Sub influenţa mamei sale, Akhenaten a impus monoteismul preoţimii egiptene care i-a opus o mare rezistenţă, numindu-l „regele eretic” şi încercând - după moartea lui - să anihileze orice urmă a revoluţionarei sale domnii. Deşi nu au existat foarte mulţi oameni care să îi recunoască acest merit, Tiye a jucat un rol decisiv în răspândirea învăţăturilor şcolii misterelor înfiinţată de fiul ei referitoare la nemurire şi la ascensiune.

În forma ei actuală de Hismariam, ea întruchipa plenar energia predestinată să revină mai târziu din nou pe pământ, ca o manifestare întrupată a Mamei Divine (după cum aţi numi-o voi). Datorită alegerilor sale de aşi încheia iniţierile în această viaţă, ea s-a pregătit practic pentru a juca rolul Mariei, pe care biserica voastră o numeşte Sfânta (Maică) Fecioară. Ştiam dintotdeauna că Hismariam era neobosită şi atât de dăruită ideii de ascensiune a umanităţii, încât nimeni şi nimic nu o putea deturna de la scopul ei. Ea avea în egală măsură mintea şi corpul iluminate. Practic, nu exagerez deloc atunci când afirm că era literalmente Mama Divină într-un aspect întrupat. Pe de altă parte, era smerită şi complet lipsită de orice orgoliu, întrebând întotdeauna ce poate face pentru semenii ei. Simplă şi mereu empatică, Hismariam era perfect conştientă de orice nuanţă a energiei care trecea prin ea sau în jurul ei. M-am rugat, am discutat şi m-am plimbat adeseori cu Hismariam în incinta mănăstirii şi pe colinele înverzite ale Carmelului. În timpul meditaţiilor noastre, ne-au fost revelate gradual din ce în ce mai multe detalii specifice ale Planului Divin. În consecinţă, am căzut amândouă de acord să îi permit esenţei sale să se adune în interiorul pântecului meu, la momentul potrivit. Aveam să redevin atunci mamă, aşa cum am fost de atâtea ori de-a lungul ciclurilor timpului. Am jucat amândouă rolul de mamă şi fiică, ţinând în mâini Cupa Graalului Mamei Divine, în calitate de reprezentante ale umanităţii. Timpurile nu erau însă pregătite, căci mai erau foarte multe lucruri de făcut pentru a pava calea întoarcerii ei în trup. Şi eu, şi Hismariam eram mari preotese ale ordinului nostru sacru, fiind perfect familiarizate cu

procesele nemuririi fizice. De aceea, atunci când a sosit din nou timpul să îmi reiau îndatoririle de supervizoare a comunităţii noastre eseniene şi a şcolii misterelor, toată lumea a considerat de la sine înţeles că Hismariam avea să devină una dintre principalele mele asistente. Într-adevăr, era cea mai apropiată prietenă şi tovarăşă a mea şi, de-a lungul numeroşilor ani în care am slujit împreună pe Muntele Carmel, relaţia noastră a continuat să se aprofundeze. Pe măsură ce au trecut anii, am discutat cu Hismariam despre tranziţia ei din planul terestru în cel spiritual. Foarte mulţi ani am practicat împreună alchimia internă, fapt care ne-a amplificat enorm conştiinţa corpurilor noastre energetice subtile. Eram amândouă conştiente de faptul că această conştiinţă poate supravieţui disoluţiei corpului fizic şi că întreaga memorie a experienţelor pe care le-am trăit în planul terestru poate trece neafectată în planurile spirituale. Diferenţa dintre majoritatea oamenilor care trec pragul morţii şi iniţiaţii ca Hismariam şi ca mine era că noi ştiam cum să rămânem conştiente în timpul procesului morţii, în loc să „adormim”. De asemenea, cunoşteam tehnici care ne ofereau opţiunea de a alege între „renunţarea la corpul fizic” şi ascensiunea în acest corp în dimensiunea superioară. În ambele cazuri, noi ne consideram în serviciul vieţii. Dacă optam să ieşim în mod conştient în corpul nostru de lumină în afara dimensiunii fizice, elementele fizice pe care le „lăsam în urmă” erau încărcate cu stări superioare ale conştiinţei înălţate. Corpul nostru îngropat continua să emane binecuvântări pline de bunăvoinţă la adresa Mamei Pământ, pentru a-i asista astfel ascensiunea finală. Dacă optam să ne înălţăm la cer cu tot cu corpul nostru fizic, noi ne amplificam

frecvenţa de vibraţie a elementelor fizice până când dispăream din planul terestru, trecând astfel aceste elemente fizice „de cealaltă parte a vălului”. Pentru a putea trece în mod conştient prin procesul morţii, ideea este să nu te mai identifici cu corpul fizic. Noi eram perfect conştiente de faptul că eram mult mai mult decât acest corp. Dorinţa noastră era de a ne dilata conştiinţa, astfel încât să putem exemplifica umanităţii că viaţa este eternă, iar cei care optează să devină una cu Dumnezeu se pot înălţa mai presus de convingerea limitatoare a întemniţării în trup. Speranţa noastră era ca prin evoluţia şi prin controlul propriului suflet să putem elibera astfel conştiinţa colectivă de teama rătăcirii în pustia corpurilor şi minţii separate. Alegerea lui Hismariam a fost să îşi înalţe corpul fizic în lumile de lumină, iar când a venit momentul ca ea să renunţe la focalizarea asupra corpului său fizic, eram amândouă pregătite. Îmi amintesc perfect de acea după-amiază liniştită, în care Hismariam mi-a mărturisit că a primit acordul de a pleca chiar înainte de zorii zilei, de dinaintea apusului din ziua de Sabat. Ştiam amândouă că sosise vremea ca ea să se reconecteze în lumile superioare de lumină cu Cel Unic, care avea să se nască din pântecul ei atunci când urma să se întoarcă pe pământ ca fiică a mea. Hismariam a fost inspirată de sus să se ducă în acel loc de lângă vârful Muntelui Carmel, în care Profetul Ilie avea să îşi lipească fruntea de pământ după ce îşi va construi altarul din cele 12 pietre, în numele Domnului. Ea ne-a invitat pe Judith, pe Josie Mary şi pe mine să o însoţim. Noaptea târziu, am părăsit în tăcere mănăstirea şi ne-am îndreptat către vârful muntelui, scăldate în lumina Lunii pline care tocmai apunea. Hismariam ne-a invitat să stăm pe nişte bănci construite din pietre plate,

care abundau de-a lungul cărării. Judith s-a aşezat pe o bancă mai joasă, iar Josie Mary, ceva mai departe. Am fost invitată la rândul meu să mă aşez şi să mă rog, nu departe de culmea muntelui. Am continuat să o privesc pe Hismariam în timp ce îşi urma drumul spre vârf. Vântul îi flutura fustele şi şalul în jurul corpului ei mic de statură şi subţirel. Înainte de a dispărea din vedere, vântul i-a răsfirat şuviţele părului lung şi negru, iar aerul s-a umplut de o mireasmă de trandafiri şi de liliac. Deşi ochii mei fizici nu au perceput ascensiunea ei în slavă, cei interiori au sesizat un glob de lumină alb-strălucitoare care a ieşit din centrul energetic al inimii sale. Am simţit cum moleculele corpului ei îşi accelerează vibraţia şi se restructurează, căpătând o formă mult mai subtilă şi mai rafinată, în timp ce ea fuziona cu un flux luminos ascendent în formă de spirală. În acel moment, ca şi cum vântul ar fi explodat subit cu un vuiet, în timp ce trecea printr-un vid, ea a fost înălţată la cer. Eu şi celelalte două surori ale mele am rămas pe locurile noastre până când au apărut zorii. Am auzit apoi un semnal interior şi ne-am ridicat simultan în picioare, îndreptându-ne către locul în care s-a produs ascensiunea lui Hismariam. Acolo, am plâns cuprinse de o exaltare plină de bucurie, slăvindu-l pe Tatăl-Mama întregii vieţi. În profunzimea inimilor noastre, ştiam toate trei că nu am pierdut-o pe sora noastră preaiubită, ci am dobândit o martoră în plus a adevărului suprem, potrivit căruia, indiferent ce ni se cere să facem în acest plan terestru, viaţa este eternă. Ştiam de asemenea că atunci când ne va veni sorocul vom putea urma paşii prietenei noastre dragi, înălţându-ne la rândul nostru la cer.

În continuare, am fost învăluite de Spiritul lui Shekinah şi am trăit acea stare de pace interioară care transcende orice înţelegere umană, fiecare, în funcţie de receptivitatea sa. Martora Sfântului Duh ne-a pătruns astfel cu starea ei de pace profundă şi cu revelaţia ei directă, astfel încât să putem înţelege mai uşor rolul pe care ni l-am asumat pe acest pământ înainte de a ne naşte, în acord cu Consiliile de Lumină. Mai departe, am conceput la pieptul nostru lumina lui Hristos, care ne-a pregătit să o primim pe Hismariam atunci când aceasta avea să se întoarcă pe pământ mai târziu, ca mamă a Fiului Omului. Soarele era deja mult deasupra orizontului atunci când ne-am recules. Roba albă din in, ţesută de mână, a lui Hismariam era împachetată frumos pe jos, în locul în care a stat. După ce ne-am îmbrăţişat în tăcere, ne-am îndreptat către mănăstire şi am realizat împreună cu ceilalţi ritualurile care preced Sabatul. Abia a doua zi leam povestit celorlalţi circumstanţele care au cauzat absenţa lui Hismariam, mângâindu-i pe cei cărora le era deja dor de ea. Nu toţi cei din comunitatea noastră au putut înţelege plecarea ei subită din dimensiunea fizică. Unii au resimţit în mod dureros dispariţia ei, crezând că a fost luată cu forţa de soldaţii care patrulau uneori pe Muntele Carmel. Marii iniţiaţi din comunitatea noastră au înţeles însă motivul pentru care Hismariam a trecut dincolo de vălul fizic. De dragul celor mici şi a novicilor însă, dispariţia ei neanunţată a fost folosită ca o lecţie pentru mai buna înţelegere a scopului iniţierilor lor. Cu alte cuvinte, comunitatea noastră a început procesul de pregătire, în vederea apariţiei lui Mesia. Personal, ştiam în inima mea că acesta era doar primul din multele semne care aveau să îi ajute pe oameni să se trezească

încetul cu încetul, devenind din ce în ce mai conştienţi în sinea lor de faptul că momentul apariţiei Sale era aproape. Ce experienţă au trăit însă fiinţele de dincolo de văl, care s-au bucurat şi i-au urat bun-venit lui Hismariam în lumină? Privind cu ochii mei interiori, am văzut legiuni întregi de îngeri care au luat-o în braţele lor. Ei au atins-o cu o mare blândeţe cu energia lor vindecătoare, în timp ce ea şi-a continuat fericită ascensiunea în spirală, trecând prin diferitele coridoare dimensionale. La un moment dat, Hismariam a făcut o escală pentru a saluta un grup mare de fiinţe de lumină, alăturându-se unui cor triumfal, până când a ajuns faţă în faţă cu Cel Luminos, care urma să se nască în planul terestru din pântecul ei. I-am văzut cu ochii interiori pe cei doi îmbrăţişânduse şi trecând apoi printr-un mare portal de lumină. Deşi formele lor umanoide nu au putut trece dincolo de prag, am ştiut din experienţele mele personale că conştiinţa lor era întru totul intactă. I-am văzut apoi (în interiorul meu) pe cei doi „stând în picioare” în faţa Consiliilor de Lumină pentru a-şi da raportul, pentru a primi recomandări şi pentru a-şi începe următorul nivel de pregătire, în vederea viitoarei împliniri a misterelor lui Hristos. În acel moment, am simţit cum un aspect mai înalt al conştiinţei mele li s-a alăturat la acea întrunire. Am profitat în acest fel de acea nouă oportunitate (la fel ca atâtea altele înainte) de a ne aduna împreună înţelepciunea dincolo de timp, în scopul de a asista umanitatea şi planeta Pământ, pentru ca acestea să poată trăi aceeaşi experienţă pe care Hismariam a demonstrat-o într-o manieră atât de magnifică. Acum că ai citit relatarea mea referitoare la ascensiunea lui Hismariam doresc să te invit să te

interiorizezi şi să îţi contempli propria viaţă, dacă nu eşti deja convins că ascensiunea pe nivelul conştiinţei hristice nu este posibilă decât pentru fiinţe precum Hismariam. Te întreb însă: nu ai remarcat că perioada de timp necesară pentru a-ţi manifesta gândurile este mult mai redusă decât altădată? Nu ai constatat cât de rapid devin manifeste în realitatea fizică dorinţele şi temerile tale atunci când gândurile tale sunt însoţite de sentimente profunde? Nu ai remarcat noi şi noi sincronizări, momente de tip deja vu, întâlniri cu oameni care ţi se par familiari, deşi nu i-ai cunoscut niciodată, ca să nu mai vorbim de experienţele vieţii de zi cu zi, care au devenit ca un montagne russe emoţional din ce în ce mai intens? Toate aceste evenimente reprezintă indicii ale trezirii şi ale ascensiunii conştiinţei. Atunci când optezi să te simţi trezit, lucid şi conştient de experienţele tale în fiecare clipă, pornind de la premisa că eşti deja iluminat şi înălţat la cer, tu chiar devii astfel. Devino conştient de faptul că tu eşti una cu calea spirituală şi că destinaţia pe care o cauţi este asistată în mare măsură de meditaţie şi de practicile interioare. Doresc să înţelegi însă, preaiubitul meu prieten, că ascensiunea este o destinaţie la capătul unei căi, pe care nu o vei putea încheia decât într-un viitor foarte îndepărtat. Singurul moment în care poate fi realizată fuziunea cu Dumnezeu este ACUM! Tu te afli deja, în timp ce respiri în momentul prezent, în mijlocul ascensiunii tale personale şi planetare pe nivelul conştiinţei hristice! Singurul lucru care îţi rămâne de făcut este să optezi pur şi simplu pentru această fuziune şi să îi permiţi Creatorului să se exprime prin tine, exact aşa cum eşti. Şi la fel cum Hismariam şi-a rugat prietenele cele mai apropiate să o „asiste” prin prezenţa lor, calea ascensiunii tale poate fi

susţinută şi accelerată când te reuneşti cu doi sau mai mulţi oameni. Atunci când un grup de suflete se focalizează în momentul prezent cu o intenţie la unison, conştientizând faptul că rezultatul dorit s-a împlinit deja, miracolele apar cu uşurinţă şi fără niciun efort. Şi nu uita că conştiinţa lui Hismariam, pe care tu o cunoşti sub numele de Fecioara (Maica) Maria, se reuneşte acum cu tine, căpătând o expresie conştientă prin toate formele şi inimile care se înalţă la cer, oricât de variate ar fi acestea!

Cap. 8 - Ana revelează misterele învierii De-a lungul celor 150 de ani care s-au scurs după întoarcerea mea din Egipt la mănăstirea de pe Muntele Carmel şi începutul acelei etape din viaţa mea, în care am început să dau naştere numeroşilor mei copii, s-au produs foarte multe schimbări pe scena politică a Palestinei. După moartea lui Alexandru cel Mare din anul 323 î.Hr., la vârsta de 33 de ani, din cauza unei febre, generalii săi macedoneni şi-au împărţit între ei prada de război. Deşi erau nişte strategi militari talentaţi, cei mai multi erau complet incapabili, în ceea ce priveşte arta guvernării politice şi a reformelor sociale. În aceste condiţii, a fost doar o chestiune de timp până când descendenţii lor au început să se lupte între ei pentru controlul ţinuturilor moştenite. La scurt timp după întoarcerea mea pe Muntele Carmel, norii de furtună au început din nou să se adune pe cer. După ce evreilor le-a fost impusă cultura helenistică, tensiunile politice care au rezultat au continuat să se acumuleze până când au culminat, în anul 167 î.Hr., cu revolta macabeică. În anul 142 î.Hr. a fost creat un stat evreiesc independent, guvernat de dinastia hasmoniană. Unul dintre descendenţii acestei dinastii a fost Regele Irod, care este cunoscut astăzi din Noul Testament. O bună parte din impulsul care a condus mai târziu la crearea Zeloţilor Evrei şi care a alimentat fundamentalismul conservator al esenienilor din Qumran s-a născut din această revoltă care a împărţit ţara, fiind amplificată şi mai mult de prezenţa soldaţilor şi a guvernatorilor romani. În acest context de mare agitaţie politică, eu mi-am văzut de rutina mea zilnică din Carmel.

Aceasta era situaţia politică şi socială în acele vremuri tulburi, în care am început să părăsesc mănăstirea de pe Muntele Carmel şi să bat cu piciorul dealurile fertile ale Palestinei, împreună cu alţi membri ai Ordinului nostru Esenian. La început, am colindat doar satele învecinate din Galileea, după care am început să călătorim prin oraşele mai mici sau mai mari din Samaria şi din Iudeea, un ţinut aflat la sud. Am călătorit frecvent la Capernaum, pe malul Mării Galileii, şi la Qumran, pe cel al Mării Sărate (sau al Mării Moarte, după cum i se spune la ora actuală). De-a lungul coastei Marii Mări (pe care voi o numiţi astăzi Marea Mediteraneană), am călătorit cu vasul de la Ptolemais la Tir, în nord, şi la Joppa, în sud. Câmpia Sharon, care se întinde de-a lungul coastei de la Muntele Carmel şi până la Joppa, îmi era extrem de familiară. Am călătorit de asemenea pe jos către nord, pe malul râului Iordan, dincolo de Marea Galileii, până la izvorul său, şi am urcat către un mic templu sacru de lângă Muntele Hermon. Am făcut un pelerinaj până la un templu încă şi mai vechi de pe Muntele Ararat. Pe jos sau pe mare nu am călătorit mai departe în acele vremuri, în trupul meu, aşa cum fac majoritatea pelerinilor; în schimb, m-am teleportat şi am practicat bilocaţia de nenumărate ori, pentru a ajunge în locuri îndepărtate sau în alte timpuri. Ca mare preoteasă a Ordinului Esenienilor, aveam responsabilitatea sacră de a intra în contact cu membrii acestuia. Doresc să precizez însă că esenienii de pe Muntele Carmel nu erau deloc zeloşi sau fanatici atunci când practicau evanghelizarea, aşa cum ai putea crede. Dimpotrivă, noi lucram în tăcere. Celor care aveau urechi de auzit le vorbeam despre Calea Maestrului Neprihănirii (un set de învăţături pline de înţelepciune

care revelează folosirea corectă a energiei), şi nu îi invitam să ni se alăture (Ordinului nostru) decât pe cei care erau extrem de receptivi la mesajul nostru. Motivele pentru care făceam astfel de pelerinaje erau două. Pe primul l-am explicat deja, dar al doilea era mult mai ocult. Doresc să îţi prezint acum o parte din procesele extrem de puţin cunoscute ale învierii pe care le-am aplicat, în calitate de Maestră a Neprihănirii pentru a-mi menţine corpul fizic de la o generaţie la alta. Pe lângă somn, meditaţia zilnică în care mă desprindeam de convingerea conştiinţei colective în suferinţă, boală şi moartea inconştientă mă retrăgeam adeseori în perioade prelungite de izolare şi de tăcere, departe de orice factor de distragere. Dacă îţi mai aduci aminte, spuneam mai devreme că deţineam cunoaşterea perfectă a Ritului Sepulcrului, practicat în Egipt. Prin urmare, puteam intra cu uşurinţă în stări de conştiinţă pe care hinduşii le numesc samadhi sau fuziunea cu Dumnezeu, în timpul cărora corpul meu aproape că nu mai prezenta semne vitale (iar uneori chiar nu le mai prezenta deloc). Cu toate acestea, organismul meu a rămas plin de vitalitate, emanând un miros extrem de plăcut. Dat fiind că am optat pentru a sălăşlui în planul terestru, petrecându-mi zilele în servicii aduse umanităţii, am preferat să nu mă resorb în stările mai înalte de samadhi, care m-ar fi condus la o fuziune perfectă cu Dumnezeu. Pentru a-mi atinge obiectivele în planul terestru, au existat momente în care am fost nevoită să intru în stări mai joase de samadhi, nu doar câteva săptămâni, pentru regenerare şi odihnă, ci de-a lungul mai multor ani, în care am rămas într-o stare de animaţie suspendată. Aşadar, au existat în viaţa mea perioade în care am rămas în astfel de stări timp de o generaţie sau chiar

mai mult. De aceea, atunci când îmi reluam activitatea pe pământ, societatea din jurul meu credea că fac parte din generaţia sa, fapt care îmi uşura mult viaţa, neridicând întrebări sau temeri, la care mi-ar fi fost foarte greu să răspund. Membrii Frăţiei noastre Eseniene care cunoşteau Calea Maestrului Neprihănirii păstrau un secret foarte strict asupra acestor practici, având grijă de trupurile celor care intrau în astfel de „vacanţe” prelungite, organizând înmormântări fictive, asigurându-le nume şi documente noi de identitate, oferindu-le celorlalţi explicaţii uşor de înţeles pentru venirile şi plecările noastre misterioase. Sunt ferm convinsă că dacă ai sta puţin şi ai începe să îţi imaginezi ce ar însemna să fii mult mai în vârstă, din punct de vedere cronologic decât cei din jurul tău, ai înţelege cu uşurinţă situaţia destul de delicată pe care o creează nemurirea fizică. La urma urmelor, cum i-ai putea explica unei persoane care nu înţelege conceptul de nemurire fizică faptul că ai trăit sute de ani? În condiţiile în care ai arăta ca un adult tânăr, ai recunoaşte vreodată deschis că eşti strămoşul a sute de descendenţi, dintre care cei mai mulţi au murit deja, în timp ce alţii trăiesc, dar par mult mai bătrâni decât tine!? Adeseori, atunci când călătoream prin ţinuturile învecinate spre a sluji comunităţile noastre eseniene şi a-mi vizita descendenţii în satele în care trăiau, obişnuiam să fac anumite pauze şi să mă duc în diferite locuri secrete, pentru a mă odihni şi pentru a mă regenera. Aceste locuri erau cunoscute Frăţiei Luminii, fiind prezervate de-a lungul întregii istorii a civilizaţiei. Ele erau întotdeauna protejate de cei neiniţiaţi, de căutătorii plini de o curiozitate naivă şi de hoţii puşi pe jaf. Practic, au existat trei sanctuare mai importante în

care obişnuiam să merg pentru a mă regenera la nivel celular. Cel pe care îl foloseam frecvent se afla într-o peşteră din Muntele Carmel. Celelalte două se aflau în alte peşteri, una de lângă Qumran, iar cealaltă, în Muntele Hermon. Cele trei peşteri creau un câmp energetic triangulat menţinut în permanenţă viu de preoţii şi de preotesele care le întreţineau, slujindu-i pe adepţii care veneau în ele. În aceste peşteri existau morminte din piatră sculptate, cu dimensiuni foarte precise şi inscripţionate cu afirmaţii magice. Puteai găsi aici antidoturi pentru prelungirea vieţii şi un tip particular de plasmă vie care avea consistenţa fluidului amniotic. Ori de câte ori îmi doream să mă odihnesc şi să mă regenerez, începeam întotdeauna cu o perioadă de purificare şi cu un post prelungit, urmat de o meditaţie profundă. Dacă era timpul să „dispar” o vreme, eram pregătită să realizez Ritul integral al Sepulcrului. Poate că te întrebi: „De ce simţea nevoia un suflet atât de evoluat ca al meu să opteze să treacă prin rigorile dificile ale Ritului Sepulcrului şi prin pericolele potenţiale ale procesului de animaţie suspendată?” Motivele mele erau mai multe. Pe de o parte, eram în permanenţă călăuzită din interior să îmi reamintesc cum să îmi prezerv şi cum să îmi învii corpul fizic pe perioade mai scurte sau mai lungi. Mai târziu, am înţeles că acest lucru a reprezentat o pregătire pentru a-l putea învăţa pe nepotul meu, pe care voi îl numiţi Iisus, cum să învie din morţi. Pe de altă parte, îmi doream personal să îmi prezerv corpul fizic, atât timp cât acesta continua să îmi deservească obiectivele sufletului meu, în loc să trec prin rigorile dificile ale canalului naşterii şi ale copilăriei ori să intru din nou într-un alt corp.

Dorinţa mea era să ajung la un control perfect al legilor planului fizic şi la nemurirea spirituală, pentru a putea rămâne în serviciul umanităţii ca o persoană aparent obişnuită, iar după ce sufletul meu îşi va fi îndeplinit misiunea pe care şi-a asumat-o, să mă înalţ la cer. Cele câteva experienţe pe care le-am trăit în compania unor fiinţe înălţate la cer mi-au permis să înţeleg că vizitele lor în densitatea planului terestru erau foarte rare, iar atunci când acestea veneau totuşi să asiste umanitatea, vizitele lor erau foarte scurte. La un moment dat, poate că voi opta pentru a „veni şi a pleca” în calitate de maestră înălţată la cer, dar, până una alta, am preferat să rămân aproape de umanitate şi de Mama Pământ, atât timp cât m-am simţit călăuzită să fac acest lucru. După ce am trecut prin ritualurile corespunzătoare de purificare ale Ritului Sepulcrului, am intrat într-o stare profund modificată a creierului meu. De îndată ce am ajuns la starea dorită, în care corpul meu era adormit, iar conştiinţa mea se identifica plenar cu corpurile mele de lumină superioare, corpul fizic uns cu mir, sau Khat, a fost strâns înfăşat într-o pânză care amintea de giulgiul din bumbac şi din in folosit de egipteni pentru procesul de mumificare. Pânza era impregnată cu diferite uleiuri esenţiale, despre care se ştie că prezervă corpul şi regenerează ţesuturile. Dacă îmi propuneam doar un proces de regenerare de scurtă durată, corpul meu înfăşat în pânză era plasat deasupra sau în interiorul sarcofagului din piatră, fără să fie lăsat însă capacul peste el. În astfel de cazuri, faţa mea era expusă, cu excepţia unui şervet care flutura atunci când începeam să respir, semnalându-i astfel preotului sau preotesei faptul că trupul meu redevenea animat.

Dacă urma să „dispar” vreme de câteva luni sau o perioadă prelungită de mai mulţi ani, corpul meu era înfăşat cu grijă şi plasat în interiorul sarcofagului, unde plutea într-un „fluid similar celui amniotic” sau într-o „apă restructurată molecular”, ce facilita o stare de suspendare ori de antigravitaţie. După ce intram într-o stare de levitaţie extrem de precisă, preoţii şi preotesele care mă asistau închideau sarcofagul cu capacul. În acest fel, toate elementele Ritului Sepulcrului acţionau într-o sinergie perfectă. Uneori, mă întorceam în peşteră în dublul meu eteric (Ka) şi pluteam pe deasupra corpului fizic sau Khat, pentru a-l asista de-a lungul procesului de regenerare. În astfel de momente, cei care vegheau sepulcrul mă puteau vedea. Intram astfel într-o stare de comuniune cu ei, oferindu-i corpului meu energia vindecătoare necesară. În cea mai mare parte a timpului, conştiinţa mea se afla însă în altă parte. Uneori, vizitam alte planete. Îmi plăcea îndeosebi să merg la templele vindecătoare ale lui Hathor, de pe planeta Venus, sau îmi continuam studiile la universităţile spirituale superioare localizate în Pleiade şi pe steaua Sirius B. În acest fel, m-am pregătit pentru rolul meu de mamă a Mariei şi de bunică a Celui care avea să demonstreze public Calea Maestrului Neprihănirii (Calea lui Hristos). Când venea timpul să mă întorc în planul terestru, îmi făceam cunoscută prezenţa preotului sau preotesei care superviza sarcofagul, iar aceştia mă ajutau să mă reintegrez plenar în corpul meu fizic. Coarda de argint sau canalul secret care rămânea conectat cu toate corpurile mele subtile era încărcat cu forţă vitală, permiţându-mi să cobor din nou în spirală în corpul meu, la fel cum am procedat când m-am îndepărtat de

acesta, urcând în lumile superioare. Capacul era ridicat de pe sarcofag, iar eu eram scoasă din acesta, desfăşată, îmbăiată şi hidratată. De regulă, era nevoie de mai multe zile sau chiar săptămâni pentru a-mi redobândi în totalitate facultăţile fizice. Toate aceste experienţe mi-au ajutat sufletul să evolueze şi să se pregătească pentru munca mea viitoare în planul fizic. Poate crezi că inventez un basm sau în cel mai bun caz o poveste science-fiction. Te asigur însă, prietene, că noua Epocă de Aur care se apropie va scoate din nou la lumină această ştiinţă străveche a nemuririi fizice şi spirituale, care îţi va permite să îţi trezeşti supraconştiinţa şi să îţi aduci aminte de ceea ce noi obişnuiam să numim Calea Maestrului Neprihănirii şi de Codurile de Lumină ale Graalului. La ora actuală, acestea rezidă într-o stare latentă în sepulcrul pe care tu îl numeşti corpul tău şi în acel sepulcru mai mare care reprezintă lumea materială inconştientă, dar ele se vor trezi în conştiinţele reînviate. Chiar dacă eşti convins că viaţa mea a fost mult mai semnificativă decât a ta, iar nivelul măiestriei mele de sine, mult mai mare decât tot ce ai putea realiza vreodată, doresc să te asigur din nou că îţi vei reaminti la rândul tău de vieţile tale trecute şi chiar viitoare, în care ai fost sau vei fi un maestru, culminând la ora actuală în viaţa ta de zi cu zi. Poate că faci alegeri diferite pentru a-ţi sluji semenii, şi nu prin intermediul măiestriei de sine pe care am manifestat-o eu, dar, indiferent în ce fel optezi să-ţi manifeşti divinitatea, eu mă aflu aici pentru a acţiona ca un catalizator, asistându-te de-a lungul procesului de înviere a conştiinţei tale hristice, a Sinelui tău real care cunoaşte întotdeauna calea. După cum poţi vedea, eu cunoşteam foarte bine procesul iniţiatic al „crucificării” identităţii mele

separate, care se crampona de corpul meu fizic şi de egoul meu, lăsând-o apoi să se odihnească reînviindu-mi conştiinţa mai vastă, care se află într-o comuniune permanentă cu Creatorul meu. Iniţierea în crucificare, aşa cum a fost aceasta predată de cei care încearcă să controleze masele prin intermediul fricii, doreşte să te convingă cu orice preţ că fuziunea cu Dumnezeu nu poate fi realizată decât prin suferinţă şi print-un sacrificiu de sânge. Doresc să te asigur însă din nou că suferinţa nu este decât consecinţa rezistenţei opuse de „sinele separat” fuziunii cu Dumnezeu. Atunci când omul îl realizează pe Dumnezeu (Zeul/Zeiţa) ca sursă a iubirii, singurul sacrificiu care i se mai cere este abandonarea simţului arogant al separării identităţii sale de sine, pentru ca iubirea să îşi poată asuma sufletul care îi aparţine de drept. Am continuat aşadar să particip de-a lungul multor ani la Ritul Sepulcrului. Pe măsură ce a trecut timpul, iar măiestria mea s-a amplificat, am avut ocazia de a-i iniţia inclusiv pe alţii în misterele crucificării şi ale învierii. Am ajuns astfel la o înţelegere din ce în ce mai clară a naturii misiunii mele, de pregătire a căii Celui care urma să vină în curând. Cu această ocazie, am înţeles că experienţele mele servesc unei cauze superioare, dar, pentru ca aceasta să poată fi dusă la bun sfârşit, trebuia mai întâi de toate ca personajele care au fost de acord să participe la drama respectivă să intre în scenă, scop în care trebuiau pregătite anumite condiţii. Aşa se face că am trecut dincolo de pragul celibatului, pentru a experimenta o iubire mai amplă, plină de compasiune, care derivă din relaţiile conştiente şi sacre de cuplu şi din naşterea copiilor.

Cap. 9 - Matthias şi Iosif din Arimateea Doresc să îţi reamintesc acum ceea ce spuneam mai devreme: că la acea vreme existau înţelepţi care călătoreau mult mai departe decât mine, în acei ani în care aşteptam să îmi fie confirmată chemarea de a aduce pe lume copii, care să facă parte din echipa de susţinere a Celui Luminos. Aceşti înţelepţi făceau parte dintr-o frăţie foarte veche, numită Ordinul Magilor. Unii proveneau din Semiluna Fertilă şi din Orientul îndepărtat, iar alţii, din Britania, Egipt şi Grecia. Secole la rând, ei au venit pe Muntele Carmel pentru a studia diferite manuscrise în biblioteca mănăstirii noastre şi pentru a face schimb de cunoştinţe străvechi de înţelepciune, aşa cum erau acestea prezervate de tradiţia lor. Aşa cum înţelegeam noi, cei de pe Muntele Carmel, acest concept, un esenian autentic trebuia să fie receptiv la întregul spectru al luminii, într-un fel, am putea spune că noi am cultivat o polenizare încrucişată cu numeroasele învăţături pline de înţelepciune care erau răspândite în lume de înţelepţii care veneau şi plecau în diferite regiuni, la fel ca vântul. Calea noastră era mai degrabă un mod de viaţă decât ceea ce am putea numi o religie. Prin urmare, noi cunoşteam la fel de multe lucruri legate de Gautama Buddha sau Zaratustra - în timpurile mai recente - ca şi despre Akhenaten şi Moise, din epocile mai vechi, sau de Krishna, Isis şi Osiris, din cele încă şi mai vechi. Tradiţia noastră eclectică şi ecumenică ne-a permis să onorăm toate perspectivele şi să apreciem în mod implicit toate numele acordate Zeului/Zeiţei Unice de-a lungul diferitelor culturi în diferite limbi, învăţăturile noastre erau transmise în principal pe cale orală şi prin

exemplul personal, dar aveam şi diferite texte scrise. Mulţi erau scribi talentaţi, din care unii cunoşteau mai multe limbi străine. Principala noastră descendenţă era însă cea ebraică, iar limba noastră comună era aramaica. Am mers pe calea pe care ţi-am împărtăşit-o până acum, dragă prietene, timp de peste 400 de ani. A sosit acum timpul să îţi prezint o altă ipostază a mea, de femeie înzestrată cu emoţii cât se poate de umane, similare celor pe care le experimentezi în relaţiile intime. Într-adevăr, pe măsură ce am început să accept din ce în ce mai plenar viaţa, pregătindu-mă să o readuc pe Hismariam pe pământ, în calitate de fiică a mea, am atras în viaţa mea un partener, o veritabilă oglindă divină a mea. Am ajuns să îmi cunosc astfel Sinele, în maniere care nu mi-au fost accesibile în lunga mea viaţă anterioară. Pe măsură ce au trecut zilele, am început să simt un flux de energie pe care nu îl mai experimentasem demult. Dorinţa de a-mi unifica destinul cu cel al unui bărbat a devenit din ce în ce mai puternică în mine. Eram conştientă că aceasta era călăuzirea mea interioară, care mă pregătea în acest fel pentru a face paşii necesari, în vederea îndeplinirii rolului meu de a aduce pe lume personajele necesare co-creării şi manifestării dramei învierii lui Hristos pe pământ, propovăduită de foarte mult timp de către şcolile misterelor. Aşa se face că de îndată ce am început să mă simt irezistibil atrasă de bolta nupţială, am făcut cunoscut faptul că eram eligibilă pentru riturile nupţiale. În cadrul comunităţii noastre din Carmel, existau mai mulţi fraţi care erau atraşi fizic de mine. Unul dintre ei era Matthias, fiul lui Matthias, un mare preot levit şi

nepotul lui Matthias cel Bătrân, cel care a venit după noi în portul Ptolemais atunci când ne-am întors din Egipt, în anul 207 î.Hr. Un altul era Timotei, care administra biblioteca mănăstirii. Spre deosebire de Timotei, Matthias era mult mai tânăr şi nu atinsese încă măiestria absolută în toate iniţierile oferite de Mănăstirea Carmel. Oricum, amândoi erau mari iniţiaţi, iar intuiţia mi-a spus că amândoi sunt potriviţi pentru rolul de parteneri ai mei. Inima mea era atrasă însă de Matthias. Iubirea acestuia faţă de natură şi capacitatea sa de a cultiva cele mai frumoase flori şi cele mai delicioase produse agricole îmi desfătau sufletul. La acest lucru se adăuga şi interesul său sincer pentru bunăstarea comunităţii noastre şi devoţiunea sa faţă de Dumnezeu. Aşa se face că el a devenit candidatul meu favorit. De asemenea, mărturisesc că am onorat atunci inclusiv aspectul naturii mele umane asociate cu Hanna, care era atrasă de Matthias de oarece sufletul acestuia a fost încarnat anterior în trupul lui Tomas. Îţi mai aminteşti, desigur, că Tomas a fost iubitul cu care a fost logodită Hanna, care a fost capturat şi dus la Babilon de către soldaţi, înainte să „preiau” eu corpul Hannei. De aceea, într-un sălaş foarte profund al inimii mele s-a născut dorinţa de a-i împlini eu iubirea nesatisfăcută a Hannei. Ne-am acordat aşadar o anumită perioadă de curtate, care ne-a îndepărtat pentru scurte perioade de ocupaţiile noastre obişnuite, astfel încât să ne putem reuni esenţa sufletelor noastre, dar şi personalităţile noastre, ajungând să ne înţelegem din ce în ce mai bine unul pe celălalt. Am descoperit astfel că suntem compatibili şi în doar câteva săptămâni ne-am logodit. Logodna noastră a avut loc în anul 58 î.Hr., imediat după recolta de toamnă. Întreaga comunitate ne-a

pregătit un festin minunat, sărbătorindu-ne. Atmosfera de bucurie şi de sărbătoare a ridicat moralul tuturor, căci până atunci fusesem cunoscuţi amândoi ca nişte celibatari ascetici, de foarte mulţi ani (unii nici măcar nu mai ştiau de când). S-a râs foarte mult şi ni s-au făcut cele mai bune urări, momentul fiind considerat unul de sărbătoare pe Muntele Carmel. Când s-a apropiat solstiţiul de iarnă, am trecut împreună cu Matthias pe sub bolta nupţială, făcând schimb de inele şi de legăminte. În ajunul celei mai lungi nopţi a anului, m-am trezit că sunt însărcinată. Doresc să precizez cu această ocazie că concepţia acestui copil a fost supervizată şi aprobată de Frăţia Luminii. Cu această ocazie, în pântecul meu a fost plasată esenţa unui mare suflet, iar sămânţa lui Matthias a receptat o serie de frecvenţe foarte înalte de lumină, care i-au permis noului copil să crească într-o stare de luciditate care transcendea limitările specifice conştiinţei terestre. Îi voi rămâne veşnic recunoscătoare soţului meu Matthias pentru că mi-a făcut cunoştinţă cu miracolul fericirii nupţiale extatice şi cu cel al Concepţiei în Lumină. La rândul meu, l-am iniţiat pe Matthias, care a fost întotdeauna un celibatar, în misterele lui Isis. Reamintindu-mi de experienţele mele din templele acesteia, l-am călăuzit pe Matthias de-a lungul unor practici energetice sexuale prin care energia sexuală este ridicată din ce în ce mai sus, iar conştiinţa cuplului este înviată şi adusă în starea de unitate, până când cei doi ating împreună o stare de fericire perfectă. Sufletul copilului nostru a fost invitat să pătrundă în planul fizic pe când ne aflam în această stare de iubire sublimă. Dea lungul lunilor care au urmat, cât timp a crescut în

pântecul meu, am continuat amândoi să îl hrănim cu aceeaşi iubire. Relaţia intimă cu un bărbat şi naşterea mai multor copii s-au dovedit a fi un dar atât de fabulos, încât mam întrebat sincer de ce nu am făcut acest lucru mai devreme. Contemplând însă preţul acestei dilatări a conştiinţei mele, am înţeles că ea s-a produs printr-o ruptură a inimii mele, pe care am evitat-o până atunci. Cea care m-a făcut să amân tot timpul măritişul a fost durerea recalcitrantă găzduită de inima rănită a Hannei. În calitatea mea de iniţiată, am transmutat o mare parte din această emoţie discordantă, dar ea m-a determinat totuşi să evit intimitatea căsniciei, justificându-mi celibatul prelungit sub pretextul că aceasta este calea minimei distrageri, iar eu mi-am abandonat voinţa personală în faţa celei a Spiritului. Îţi poţi imagina în aceste condiţii ce miracol a fost să simt atingerea blândă a lui Matthias şi să pot celebra noua viaţă care a încolţit în corpul meu străvechi, dar încă foarte tânăr! Fiica mea Aurianna a murit în urmă cu peste 400 de ani. Prin urmare, în acest moment, descendenţii ei erau foarte numeroşi. Mulţi dintre ei continuau să trăiască în Egipt. Alţii se aflau la Carmel sau în comunităţile din regiunile învecinate, Galileea şi Iudeea. Aşa se face că atunci când a sosit timpul să nasc a avut loc o mare adunare a descendenţilor mei, care au venit să asiste la circumcizia şi la numirea primului meu fiu. Fiul nostru s-a născut pe cuspida dintre Fecioară şi Balanţă, în anul 57 î.Hr., potrivit calendarului vostru gregorian. Dat fiind că făcea parte din linia genealogică a lui Iosif Israelitul, care a fost vândut în Egipt, am decis să îl numim după strămoşul său. Aşa se face că fiul

nostru a ajuns să fie cunoscut de toţi sub numele de Iosif. Acest copil înzestrat a fost crescut cu foarte multă iubire şi devoţiune. Încă de la cea mai fragedă vârstă, lam luat pe un genunchi şi i-am vorbit despre linia spirituală a poporului nostru, Israel, sau Isis Ra Elohim, după cum îmi plăcea mie să spun. I-am relatat poveşti minunate despre Egiptul antic şi despre alte locuri prin care am călătorit, inclusiv despre perioada petrecută în Britania, când am fost adoptată de o familie celtică regală, care m-a iniţiat ca preoteasă druidă. Mintea lui Iosif era ca un burete, absorbind toate informaţiile pe care i le spuneam şi rămânând la fel de avidă de informaţii noi. La un an şi jumătate de la naşterea lui Iosif, când iubirea noastră reciprocă era încă foarte puternică, eu şi cu Matthias am conceput un alt copil, de această dată o fetiţă, pe care am numit-o Martha după ce s-a născut. Era un copil cuminte şi tenace, înzestrat cu înţelepciune şi cu un talent organizatoric deosebit. La fel ca şi Iosif, Martha avea să joace un rol aparte în povestea noastră din anii următori. Doresc să îţi vorbesc acum ceva mai multe despre Iosif, a cărui viaţă a continuat să joace un rol-cheie în planul divin. Dat fiind că s-a dovedit de mic talentat la limbi, l-am învăţat limba noastră natală, aramaica, atunci când avea între unu şi doi ani. Apoi, când avea între doi şi trei ani, l-am învăţat limba ebraică, inclusiv alfabetul acesteia. În anii care au urmat, ne-am focalizat atenţia asupra limbii celtice, atât cât mi-o mai aminteam, întrucât aceasta are o mare afinitate cu limba ebraică. La şase ani, i-am prezentat limba persană şi cea sanscrită, urmate de greacă şi de egipteană. Am introdus şi latina, limba formală a romanilor, în

programa lui Iosif, când acesta avea 11 ani, deşi a existat o anumită reticenţă din partea noastră. Motivul pentru care am amânat atâta predarea limbii latine lui Iosif era gustul amar care încă mai prevala în Israel după invadarea Palestinei de către legiunile romane ale lui Pompei din anul 63 î.Hr. Tensiunile politice dintre saduceii aristocraţi şi fariseii ortodocşi au determinat intervenţia militară a Romei. Ierusalimul a fost asediat şi aproape 12.000 de evrei au fost măcelăriţi. La sfârşitul anului 63 î.Hr., întreaga Palestină a fost integrată în provincia romană a Siriei, populaţia ei fiind pusă să plătească tribut Romei. Pentru ca situaţia să mi se pară şi mai amară, Roma a reintrodus crucificarea ca pedeapsă pentru orice fel de rezistenţă, pentru a-i controla astfel pe oameni. Într-o zi, am trăit un şoc emoţional extrem de profund atunci când s-a nimerit să trec pe lângă un şir de cruci aliniate de-a lungul drumului. Nu am reuşit niciodată să îmi închid inima în faţa suferinţelor semenilor mei. Oare avea să înveţe vreodată umanitatea adevărata semnificaţie spirituală a crucii ca simbol al spiritului care se intersectează cu materia, m-am întrebat. Matthias îşi adora literalmente fiul, dar nu i-a putut oferi aceeaşi cunoaştere ca şi mine. În consecinţă, între noi au început să apară tensiuni legate de educaţia lui Iosif. O umbră de invidie şi autocritică a început să erodeze mintea lui Matthias. Deşi lui Iosif îi plăcea să meargă cu tatăl său pe câmpuri şi prin grădini, ţinândul de mână sub bolta cerească înstelată, el prefera de regulă să vină la mine şi să petreacă ore în şir studiind manuscrisele străvechi din bibliotecă. De aceea, lui Matthias i se părea că şi-a pierdut fiul. Dat fiind că mă acuza pe mine pentru pierderea intensă pe care a suferit-o, el a început să se distanţeze din ce în ce mai

mult de mine. Aşa se face că patul nostru s-a umplut de spini, în locul trandafirilor plăcut mirositori de odinioară. Pe măsură ce au trecut lunile, Matthias s-a înconjurat din ce în ce mai mult cu pătura rece a indiferenţei. Numeroşii ani de celibat pe care i-a trăit anterior îl atrăgeau către un mod de viaţă „mai sigur” şi mai ascetic, care să îl protejeze de emoţiile care ne tulburau familia nou-înfiinţată. Eu îmi simţeam inima plină de amărăciune şi aveam remuşcări pentru pierderea soţului meu. Ce aş fi putut face însă? Iosif era cel care era, iar Martha a preferat de la bun început compania femeilor. Conştientă că există un scop divin în spatele tuturor lucrurilor, mi-am plasat pur şi simplu încrederea în Dumnezeu şi am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru a accepta situaţia. La câteva luni de la cea de-a patra aniversare a naşterii lui Iosif, Matthias a decis că ar fi mai bine pentru toată lumea dacă s-ar muta în comunitatea eseniană din Qumran, care era localizată lângă Marea Sărată, la circa 130 de kilometri sud-est de Carmel. El şi-a propus această mutare ca pe un experiment, gândindu-se că avea să fie doar o separare temporară. Eu ştiam însă în inima mea că nu mai puteam vorbi de o căsnicie cu el. La fiecare câteva luni, Matthias făcea scurte vizite la Carmel, pentru a-şi vedea copiii. Continua însă să se simtă rănit de mine şi nu mă mai lua niciodată în patul lui. În cele din urmă, ne-am prezentat cazul în faţa unui Consiliu al Bătrânilor din cadrul comunităţii noastre şi am cerut o anulare a legămintelor noastre maritale, chiar dacă nici unul dintre noi nu a păcătuit. Solicitarea era neobişnuită, dar, în cele din urmă, consiliul ne-a acceptat cererea. Aşa se face că Matthias a redevenit liber să îşi manifeste

darurile de excepţie şi devoţiunea ieşită din comun în interiorul grădinilor din Qumran. Matthias s-a bucurat de pace şi de mulţumire la Qumran până în anul 37 î.Hr., când a murit din cauza rănilor suferite când a opus rezistenţă legiunilor romane ale lui Antoniu, atunci când acestea au ars şi au distrus Qumranul, la ordinele Regelui Irod Edomitul. După plecarea lui Matthias de pe Muntele Carmel, mi-am dedicat în mare parte atenţia pregătirii fiului meu, în vederea rolului pe care avea să îl joace în cadrul dramei sacre, care începuse deja să se desfăşoare. Pe măsură ce a crescut în înălţime, capacitatea lui Iosif de a învăţa a întrecut-o cu mult pe a mea. El a citit şi a început să prezinte Legea Mozaică şi vechile texte celor dispuşi să se angreneze într-o dezbatere cu el. Cel mai mult îi plăceau magii care veneau de departe. Sufletul lui îşi lua literalmente zborul atunci când le asculta poveştile. La vârsta de 12 ani, s-a simţit atras de dorinţa de a călători împreună cu aceşti înţelepţi. Nu mi-a fost deloc uşor să mă despart de el, dar am ştiut în inima mea că trebuie să fac acest lucru. Iosif a fost dus la marea bibliotecă din Alexandria, pentru a studia, după care a primit iniţieri în templele de pe malul Nilului. În continuare, a călătorit în India, trecând prin Imperiul Part. A devenit un foarte bun cunoscător al învăţăturilor lui Zaratustra, Buddha şi Krishna. Obişnuia să se plimbe pe cărările din Himalaya, fără niciun bagaj la el. Timp de mai mulţi ani, a trăit în mijlocul sfinţilor şi al maeştrilor. Unii dintre aceştia erau nemuritori din punct de vedere fizic, cum ar fi cel numit Babaji, pe care voi îl cunoaşteţi ca fiind părintele extrem de respectat al liniei spirituale numite Kriya Yoga. Acest maestru preaiubit avea să îi fie guru inclusiv Fiului Păcii, deşi unele legende spun că Babaji a

fost discipolul nepotului meu. Ştiu că acest lucru le-ar putea crea o anumită stare de confuzie celor care nu experimentează unitatea vieţii, dar realitatea este că atunci când doi avatari (oameni care întruchipează plenar conştiinţa lui Dumnezeu, încă din tinereţe) se întâlnesc nu contează prea mult care dintre ei este gurul şi care discipolul. În mod evident, cei doi reflectă divinitatea în oglinda Unităţii. Când Iosif s-a întors la Carmel ca un tânăr de 20 şi ceva de ani, el şi-a alăturat cunoaşterea dobândită pe alte coclauri celei din cadrul comunităţii noastre. A fost cu adevărat o lumină extrem de strălucitoare. În următorii ani, Iosif şi-a înălţat case atât pe Muntele Carmel, cât şi la Qumran. El a tradus manuscrisele pe care le-a adus din Tibet, India şi Mesopotamia. În aceeaşi perioadă, a prezentat un număr foarte mare de texte comunităţii eseniene din Qumran. Mai mult decât atât, i-a ajutat pe fraţii de acolo să înalte nişte bariere energetice puternice în jurul încăperilor în care erau păstrate aceste texte. Am ajuns să fim cu toţii extrem de îngrijoraţi în legătură cu biblioteca noastră din cadrul Mănăstirii Carmel, neştiind dacă legiunile romane aveau să ne atace sau nu, la insistenţele nebuneşti ale Regelui Irod, care era extrem de deranjat de faptul că esenienii zeloşi din Qumran se opuneau vehement domniei sale. Întradevăr, comunitatea conservatoare şi destul de militantă din Qumran nu îl considera potrivit pentru guvernare, din cauza moralei sale corupte, dar şi pentru că era un descendent al lui Esau, şi nu al lui Iacov. În pofida urii lui Irod, Qumran-ul a reînceput să înflorească, deşi existau anumite tensiuni între cele două secte nou-apărute în rândul poporului evreu: Zeloţii, care se opuneau într-o manieră militantă

domniei corupte a lui Irod, şi irodienii, care susţineau în mod activ această domnie. Oricum, dată fiind poziţia vulnerabilă a mănăstirii de pe Muntele Carmel, Qumranul părea un loc mult mai bun pentru a ne păstra preţioasele documente în aceste vremuri marcate de o mare incertitudine. Mai târziu, în anul 31 al erei noastre, după ce Qumran-ul a devenit epicentrul unui cutremur masiv de pământ, Iosif a conceput un plan de diseminare a celei mai mari părţi a bibliotecilor din Qumran şi Carmel, în rândul comunităţilor eseniene risipite prin regiunea mult mai vastă a Bazinului Mediteranean şi prin Insulele Britanice, îndeosebi în cea mai mare dintre acestea, numită Albion. În anul 32 î.Hr., un membru al Ordinului Magilor care a vizitat Muntele Carmel l-a invitat pe Iosif să vină în Britania pentru a fi iniţiat de Consiliul Druizilor. Iosif cunoscuse deja nişe magi druizi pe când se afla în Egipt. Druizii erau o rămăşiţă a unei civilizaţii care continua să prezerve înţelepciunea anticii Atlantide (şi chiar a încă şi mai anticii Pangaia) pe Insulele Britanice. Înainte de a-i scoate pe evrei din Egipt, Moise şi-a trimis reprezentanţii celor 12 triburi din Israel pentru a crea colonii în Albion. De asemenea, în Britania s-au stabilit anumite triburi „pierdute” ale Israelului în timpul perioadelor de captivitate asiriană şi babiloniană. Căsătoriile mixte dintre evreii care au plecat din Orientul Mijlociu şi populaţiile locale din Europa de-a lungul multor ani au condus la naşterea celţilor. Când aceste valuri migratorii s-au intersectat, insula Albionului a devenit cunoscută sub numele de „Brith-ain”, un cuvânt evreiesc care înseamnă „Ţara Făgăduinţei”. Aşa se face că în primăvara acelui an, fiul meu a făcut prima, dintr-o lungă serie de călătorii în Britania, inclusiv în regiunile numite astăzi Irlanda, Scoţia şi în

insulele care înconjoară malul nordic al Marii Mări, în Britania, Iosif a început un lung proces de iniţiere, în urma căruia avea să devină la bătrâneţe un Arhi-Druid. La scurt timp după ce s-a întors în Palestina după primul său pelerinaj în Britania, fiul meu şi-a propus să devină proprietarul unei flote de nave de transport pe care să o opereze, transportând îndeosebi minereu de staniu şi de plumb. Era deja proprietarul parţial a două mine din Britania, aşa că era calificat pentru a deveni ministrul minelor în Imperiul Roman. Aceste referinţe şi resurse i-au asigurat acoperirea perfectă pentru a transporta iniţiaţi şi documente în Britania şi către alte biblioteci eseniene localizate în regiunile muntoase din jurul Marii Mări. Aşa se face că Iosif şi-a dezvoltat în continuare capacităţile antreprenoriale şi diplomatice. De-a lungul următorilor zece ani, el a cumpărat şi a strâns o flotă alcătuită din 12 nave. Începând din acel moment, a început să călătorească în fiecare an în Britania. După ce bogăţia şi influenţa sa au devenit din ce în ce mai uşor de observat în cadrul structurii administrative a Imperiului Roman din Ierusalim, Iosif a intrat în atenţia unui prinţ hasmonean foarte bogat, pe nume Arimatea. Acesta făcea parte din înaltul organ judiciar şi legislativ evreiesc numit Sanhedrin. El a moştenit terenuri în Samaria de la strămoşii săi macedoneni. Această moşie foarte vastă era localizată în sudul Samariei, pe traseul caravanelor care circulau între Galileea şi Iudeea. Arimatea l-a simpatizat imediat pe fiul meu, oferindu-i mâna fiicei sale, aflată la vârsta măritişului, pe nume Eunice Salomeea. Aranjamentul avea ca scop combinarea viziunilor ambiţioase ale celor doi. Într-adevăr, căsătoria a fost aranjată şi celebrată la Ierusalim, în vara anului 29 î.Hr.

Arimatea îl considera pe Iosif un geniu capabil să pună capăt corupţiei care provoca un haos atât de mare în Ierusalim. După ce s-a unit prin căsătorie cu familia Arimatea, fiul meu a început să studieze legea medierii împreună cu socrul său, care s-a ataşat foarte tare de el, considerându-l nu doar un ginere, ci chiar un fiu adoptat. În această epocă, Iosif a devenit un reprezentant adjunct al Galileii şi al Samariei în Sanhedrin. La scurt timp, el s-a mutat la Ierusalim, într-un cartier locuit de oameni bogaţi şi învăţaţi. Aici, el a slujit foarte mulţi ani într-o funcţie foarte influentă de consilier. A acţionat ca un om de legătură între numeroase facţiuni şi secte, care se aflau adeseori în conflict. Cunoaşterea atâtor limbi străine, dar şi a naturii umane, l-a făcut să fie respectat de toată lumea. Deşi putea fi uneori distant şi rezervat, Iosif le stătea întotdeauna la dispoziţie celor aflaţi la nevoie, îndeosebi membrilor Frăţiei, care ştiau că este un adept. Cele trei proprietăţi rezidenţiale ale sale din Ierusalim erau amplasate strategic, astfel încât să îi ofere accesul la pasajele subterane cunoscute doar de ordinele secrete ale Frăţiei lui Solomon. Descendenţii acestor ordine secrete au devenit cunoscuţi sub numele de catari şi templieri, dând naştere multor familii conducătoare din Europa. Iosif a continuat să practice de-a lungul îndelungatei sale vieţi ştiinţele longevităţii care i-au făcut vestiţi pe esenieni, dar şi ştiinţa ezoterică a nemuririi fizice, pe care foarte puţini oameni o înţelegeau sau îndrăzneau să o aplice. Prin urmare, Iosif s-a pus la dispoziţia foarte multor oameni. Prin activităţile sale publice, el deservea masele largi, dar îşi folosea simultan talentele sale mai puţin obişnuite în slujba ordinelor secrete ale Frăţiei Luminii, fiind un veritabil exemplu de devoţiune.

Deşi am luat-o puţin înainte poveştii mele, dorinţa mea este să îţi ofer anumite explicaţii referitoare la ceea ce va urma în continuare, aşa că mă voi întoarce la anii de început din viaţa primului meu născut, Iosif din Arimateea (N.tr. În Biblie, acest personaj istoric este cunoscut sub numele de Iosif din Arimateea, dar din acest capitol rezultă că ar fi mai corect să îl numim Iosif din Casa Arimatea).

Cap. 10 - Iniţierea Anei în Concepţia în Lumină Ţi-am prezentat o perspectivă destul de amplă asupra vieţii lui Iosif din Arimateea, deoarece acesta va juca un rol important în restul vieţii mele. Îţi propun să ne întoarcem acum la anul în care Iosif şi-a sărbătorit cea de-a cincea aniversare, la scurt timp după ce tatăl său Matthias s-a mutat din Carmel la Qumran, în anul 53 î.Hr. Creşterea lui Iosif şi a Martei era acum în întregime responsabilitatea mea, aşa că m-am dedicat în totalitate acestei sarcini, conştientă că eram susţinută de întreaga comunitate eseniană din Carmel. Mi-am asumat aceste responsabilităţi din toată inima, plină de recunoştinţă şi fără să îmi las sentimentele pângărite de durerea provocată de pierderea soţului meu, atunci când reflectam - când şi când - la aceasta. Între timp însă, pântecul meu a fost deschis, iar trupul meu a cunoscut plăcerile căsniciei. De aceea, în sufletul meu s-a trezit o dorinţă intensă, pe care am experimentat-o ca pe o flacără imposibil de stins. Am mai cunoscut această pasiune şi înainte, îndeosebi în Egipt, unde am învăţat să îmi canalizez această energie uriaşă de-a lungul coloanei mele vertebrale, ascendent, impregnându-mi întregul corp cu ea. Mi-am consacrat energia sexuală procesului de regenerare celulară şi iluminării mele spirituale. Prin urmare, am continuat să îmi folosesc forţa vitală a lui Sekhem în fiecare zi. Deşi am fost slujitoarea lui Hathor şi Isis, consacrându-mi energia pentru punerea în scenă a căsniciei mistice, împreună cu diferiţi iniţiaţi tineri de ambele sexe care veneau la temple pentru a fi iniţiaţi în misterele alchimiei tantrice superioare, nu am fost niciodată măritată până acum. Mai bine zis, am fost

măritată cu Preaiubitul etern care reprezintă sursa fiinţei mele! Aşa este, dar nu am cunoscut niciodată vreun bărbat căruia să îi ofer integral inima mea. Cu alte cuvinte, nu am optat niciodată pentru patul nupţial. Acum pluteam însă în derivă, căci am fost deschisă şi am descoperit un univers al unor sentimente pe care nu le-am mai cunoscut până atunci. Am pus în practică toată înţelepciunea acumulată anterior. Mi-am circulat marea forţă a sexualităţii şi mi-am transmutat emoţiile, care păreau să se adune la fel ca o furtună extrem de puternică. Nu reuşeam să îmi calmez valurile emoţiilor decât pentru ca acestea să se acumuleze apoi din nou în mari valuri mareice care se spărgeau de ţărmurile inimii mele şi ale sufletului meu. Pe scurt, mă simţeam extrem de tulburată, aşa cum nu m-am simţit decât de foarte puţine ori de-a lungul îndelungatei mele vieţi. M-am rugat şi am cerut să aflu semnificaţia acestui flux uriaş de energie vitală care făcea ravagii prin celulele mele. Cum puteam gestiona această energie colosală şi în ce scop? Deşi îmi ocupam în permanenţă timpul cu toate sarcinile pe care mi le puteam asuma, zilele mi se păreau interminabile, iar puţinele ore de somn îmi erau agitate şi febrile. În mine părea să ardă o energie a iubirii care mă conducea în sfere ale unor emoţii fizice pe care nu le-am cunoscut până atunci. Sufletul mi s-a umplut de o mare compasiune pentru toţi cei care au venit la mine în trecut, consumaţi de aceste flăcări. La vremea respectivă am respins intensitatea experienţei lor şi i-am trimis să se răcorească, prin aplicarea metodelor pe care le cunoşteam, de dobândire a liniştii interioare. Oare au simţit şi ei ce simţeam eu acum? Dacă da, înseamnă că nu i am slujit într-o manieră adecvată. Niciuna dintre metodele care îmi calmau altădată valul

emoţiilor şi flăcările care îmi ardeau inima şi vintrea nu mai păreau să dea rezultate acum. Pe de altă parte, nu cunoşteam pe nimeni la mănăstirea noastră la care m-aş fi putut duce pentru a-i cere un sfat. Încercând să păstrez secretă această energie colosală din interiorul meu, am devenit treptat din ce în ce mai distantă şi mai rece. Cu alte cuvinte, am început să mă comport la fel ca Matthias, deşi comportamentul lui m-a deranjat enorm la vremea respectivă. În locul răbdării şi al liniştii mele obişnuite, am devenit din ce în ce mai iritabilă - un aspect al naturii mele pe care nu l-am observat decât foarte rar până atunci. Am continuat să îi supervizez pe candidaţii la iniţiere din Carmel. Le instruiam pe tinerele fete cum să privească fluxul menstrual ca pe un dar de la Marea Mamă. Îi învăţam pe tinerii bărbaţi cum să îşi onoreze virilitatea şi cum să îşi conserve sămânţa. Practicam împreună cu ceilalţi ritualurile şi ceremoniile sacre care îi consacrau pe novici, ajutându-i să absolve şi să atingă statutul de iniţiaţi candidaţi ai misterelor din Ordinul nostru Esenian. Acum, că energia sexuală făcea însă ravagii în interiorul meu, am înţeles cu o compasiune reînnoită energiile care circulau prin sângele tânăr al numărului din ce în ce mai mare de adolescenţi, din cadrul comunităţii noastre. Într-o noapte, am trăit un vis extrem de profund, care mi-a transformat dramatic viaţa, în care Osiris, Hathor şi Horus m-au condus într-o încăpere în care am fost iniţiată în trecut în secretele procesului de regenerare celulară. Aici, ei mi-au spus că a sosit timpul pentru fortificarea şi pregătirea corpului meu în vederea acceptării unor suflete extrem de evoluate printr-un proces numit Concepţia în Lumină. Cei trei mi-au arătat că voi deveni mama unei fetiţe pe care o voi numi Maria,

care va da mai târziu naştere promisului Mesia. Am început să realizez astfel, încetul cu încetul, că umanitatea va primi prin intermediul pântecului meu un mare dar. În timp ce contemplam darul maternităţii care se năştea în mine, am simţit prezenţa sublimă a lui Isis, Mama Supremă. În continuarea visului meu, Isis, Osiris, Hathor şi Horus m-au invitat să stau întinsă pe un altar masiv creat dintr-un cristal roz luminiscent aflat în centrul încăperii. Acesta era perfect rotund şi avea în centru o stea cu şase vârfuri, aşa-numitul Sigiliu al lui Solomon, creată dintr-un aur topit şi încrustată cu smaralde, safire, granate, topaze, rubine şi diamante şlefuite. În timp ce stăteam pe altar, am devenit conştientă de prezenţa a 12 mari fiinţe de lumină, care au intrat în încăpere pe uşi diferite. Pe unele le-am recunoscut, în timp ce pe altele nu. Acestea s-au adunat în jurul altarului, creând un cerc exterior. Braţele lor drepte erau ridicate către mine, iar cele stângi se odihneau pe umărul vecinului lor. Fiinţele de lumină şiau focalizat intenţia colectivă şi, în scurt timp, o ceaţă de culoarea laptelui a început să se formeze în jurul altarului pe care eram aşezată. În mijlocul acesteia a devenit manifestă o coloană de lumină: care m-a învăluit, absorbindu-mă în centrul ei. În acest moment, Isis, Osiris, Hathor şi Horus s-au plasat în jurul meu, Osiris la capul meu, iar Isis, la picioarele mele. Horus a început să direcţioneze energia către pântecul meu, iar Hathor şi-a plasat mâinile deasupra inimii mele care bătea cu putere. M-am simţit imediat scufundată într-o matrice geometrică de lumină, sunet şi culoare, absolut spectaculoasă. Muzica sferelor m-a învăluit cu tiparele ei vibratorii şi palpabile de lumină lichidă.

În timp ce lumina curgea din degetele şi din palmele celor patru, această energie de înaltă frecvenţă mi-a accelerat funcţionarea organelor, moleculelor şi atomilor, deschizându-mi ADN-ul pentru a-şi aduce aminte codurile necesare pentru conceperea copiilor prin intermediul unui proces numit Concepţie în Lumină. Una câte una, cele 12 fiinţe frumoase de lumină au apărut şi şi-au ocupat locurile în faţa mea. Am recunoscut-o pe una dintre ele, care era Hismariam. Miam orientat atenţia asupra fiecărui suflet, privindu-l cu ochii mei eterici şi impregnându-mă cu codurile celulare primordiale ce urmau să fie activate atunci când se va naşte din trupul meu în această lume fizică. Cu această ocazie, am înţeles că urma să devin mama tuturor celor 12 suflete. Cum puteam face însă acest lucru fără ajutorul unui bărbat? Îmi doream să înţeleg mai bine... Mi-a apărut atunci o viziune, în timpul căreia am văzut un bărbat care venea pe Muntele Carmel. L-am recunoscut ca fiind un personaj pe care l-am întâlnit în Munţii Himalaya, când am îngenuncheat la picioarele preaiubitului meu maestru, în poziţia lotusului, Domnul Maitreya, în timp ce vizitam planurile interioare. Când acesta mi-a apărut în cale, mi-am dat seama că mă recunoaşte după zâmbetul care i-a apărut pe buze. Am alergat şi ne-am îmbrăţişat. Cu această ocazie, am înţeles că el urma să fie tatăl celor 12 copii, deşi la acea dată nu ne-am Întâlnit încă în planul fizic. Când viziunea mea a luat sfârşit, lumina supranaturală s-a resorbit în lumea ei, iar eu mi-am simţit din nou corpul întins pe salteaua din chilia mea. Eram profund transpirată, dar sudoarea mea emana o mireasmă extrem de plăcută. Am continuat să zac întinsă, căci nu aveam energia necesară pentru a mă ridica şi a-mi face rugăciunile de dimineaţă şi spălatul

ritualic. Am optat pentru a-mi petrece acest timp pentru a mă odihni şi pentru a integra mai bine în conştiinţa mea una dintre cele mai importante experienţe din viaţa mea. Nu mi-am dat seama când a trecut timpul, rămânând în reveria mea până când am auzit un ciocănit uşor la uşa mea şi şoaptele uşoare ale lui Judith, căreia i-am lipsit în acea dimineaţă. M-am ridicat de pe saltea şi am invitat-o înăuntru. S-a uitat la mine cu ochii larg deschişi, ca nişte sfere de lumină. Mia mărturisit că a asistat şi ea - tot într-un vis lucid - la rolul profund pe care urma să îl joc şi la responsabilităţile mele sporite. Deşi nu avea să conceapă la rândul ei copii, la fel ca şi mine, Judith avea să fie ajutoarea mea, asistându-mă la naşterea tuturor copiilor care urmau să pătrundă în această lume prin intermediul meu. Aşa se face că m-am lăsat întru totul în mâinile Celui Preaînalt, pentru ca Acesta să realizeze prin mine misiunea pentru care am venit pe acest pământ şi pentru care m-am pregătit. Indiferent dacă ai sau nu copii, sunt convinsă că îmi împărtăşeşti uimirea şi minunarea pe care le-am simţit atunci când am început să realizez ce binecuvântare şi ce putere fantastică avea să ajungă pe pământ prin intermediul meu. Indiferent dacă eşti bărbat sau femeie, şi tu îţi pregăteşti la ora actuală pântecul inimii tale pentru a concepe imaculat şi pentru a-i da naştere lui Hristos, Mesia care sălăşluieşte în interiorul tău. Nu pot decât să te încurajez să încerci să înţelegi şi să te îmbarci împreună cu mine într-o călătorie prin care vom încerca să desluşim împreună misterele Concepţiei în Lumină, care sunt extrem de relevante inclusiv în viaţa ta şi în destinul pe care urmează să îl trăieşti. Te asigur încă o dată că ai ales să te afli pe Mama Pământ în aceste vremuri de excepţie tocmai pentru a-ţi asista în

mod conştient fiecare celulă a corpului tău şi fiecare atom de materie pentru a putea primi frecvenţele extrem de înalte de lumină care pătrund la ora actuală în atmosfera pământului - ca un fel de inseminare spirituală. Pentru unii dintre cititori, acest proces de ascensiune va include concepţia conştientă a unor copii extrem de evoluaţi, care îi vor ajuta - în calitatea lor de mamă sau de tată - să se pună la unison cu sufletul lor sensibil, asigurându-le astfel o intrare mai armonioasă în densitatea planului fizic. Ţi-am împărtăşit o parte din cunoştinţele mele tocmai pentru a te putea ajuta să înţelegi mai bine aceste lucruri, catalizându-ţi astfel aducerea aminte şi iluminându-ţi potenţiala decizie de a mi te alătura, acceptând acest serviciu sublim adus vieţii. Foarte mulţi dintre copiii concepuţi în lumină sunt adepţi şi maeştri înălţaţi la cer care se întorc pe pământ pentru a participa într-o manieră fără precedent la marea lucrare a ascensiunii globale. Multe dintre noile suflete care se nasc pe pământ nu s-au mai încarnat niciodată pe această planetă şi un număr mare nu a mai experimentat până acum un corp atât de dens precum cel fizic. Ele vin acum pe pământ pentru a sluji ca emisari ai iubirii pure şi multe dintre ele aduc cu sine tehnologii de transformare personală absolut necesare pentru readucerea pe pământ a Epocii de Aur. Toţi aceşti copii aduc cu ei o întreagă echipă de sprijin, la fel cum a făcut nepotul meu Yeshua, în urmă cu 2.000 de ani. În plus, ei reflectă Copilul tău Interior de Aur, care va conduce calea către noii zori aurii. Indiferent dacă vei concepe copii în lumină sau dacă vei permite alchimiei luminii să îţi transmute corpul, emoţiile şi mintea, doresc să înţelegi că procesul de

ascensiune prin care treci la ora actuală este el însuşi o Concepţie în Lumină. În timp ce tu şi mama Pământ sunteţi impregnaţi cu lumină, voi serviţi împreună Marii Opere de spiritualizare a materiei, asistând în acest fel ca umanitatea să îşi depăşească rezistenţa născută din ignoranţă, faţă de unitatea şi de armonia generate de procesul schimbării. De-a lungul acestui proces, planul terestru va deveni capabil să susţină din ce în ce mai multe tipare coerente din dimensiunile superioare, ale unităţii sau ale conştiinţei hristice, care vor însoţi durerile haotice specifice oricărei naşteri. În momentul de faţă, tu eşti însărcinat practic cu lumina lui Hristos, care tinde să se nască odată cu fiecare acţiune a ta! Poate că ai optat pentru a fi un părinte conştient, care îşi aduce aminte cum să conceapă literalmente copii în frecvenţele cele mai înalte ale luminii. Poate că te-ai decis să fii o moaşă, o soţie, o rudă sau un prieten conştient, care asistă energia coerentă a iubirii să-i înfăşoare pe mamă şi pe copil în timpul sarcinii, al naşterii şi al copilăriei. Indiferent dacă te-ai decis să participi efectiv sau doar metaforic la Concepţia în Lumină, tu dai literalmente naştere prezenţei lui Hristos în sinele tău şi asişti întreaga viaţă să îşi aducă aminte de puterea iubirii. Pe măsură ce vei înţelege că tu eşti Hristosul şi un emisar al iubirii, tu vei putea co-crea un mediu armonios şi stabil, în care copiii cu o conştiinţă extrem de înaltă să îşi poată exprima şi manifesta cu uşurinţă iubirea pe care au venit să o demonstreze şi să o împărtăşească în această lume. Deşi Concepţia în Lumină este un subiect complex şi adeseori înţeles greşit, sper sincer că vei începe să apreciezi şi să preţuieşti alegerea de a facilita concepţia şi naşterea conştiinţei lui Hristos în anii care vor urma. Îţi reamintesc încă o dată, dragul meu prieten, că

principalul motiv pentru care îţi împărtăşesc povestea mea este chiar naşterea conştiinţei hristice sau a unităţii în mijlocul procesului vieţii. Dacă vei opta să te trezeşti pentru a-ţi realiza destinul suprem în fiecare moment al vieţii tale curente, tu vei beneficia automat de imensa mea iubire şi de sprijinul meu, care îţi sunt oferite gratuit.

Cap. 11 - întâlnirea Anei cu Ioachim Preaiubitul meu prieten, cunosc foarte bine dorinţa inimii umane de a se bucura de o iubire autentică. Adeseori, experienţa iubirii în planul fizic este dublată de frustrare, fiind în cel mai bun caz o reflectare palidă a celei după care aspiră sufletul, ştiind că este posibilă. Eu aud rugăciunea sufletului tău de a întâlni un partener cu care să poată fuziona pe toate nivelurile, îndeosebi pe cel spiritual, pe care sufletul nu se simte cu adevărat împlinit decât dacă înalţă întreaga viaţă prin exemplul său personal, prin care manifestă totalitatea şi iubirea necondiţionată. Pe măsură ce sufletul tău va continua să evolueze, în el se va naşte dorinţa arzătoare a-şi uni viaţa cu cineva cu care să îşi poată îndeplini destinul divin pe un nivel cât mai profund cu putinţă. Este însă oare posibilă o astfel de iubire? Da, este, iubite prieten. Atunci când totul este pregătit şi, adeseori, atunci când te aştepţi mai puţin, Preaiubitul devine manifest într-o formă fizică, oglindind astfel iubirea divină a Creatorului. Pe măsură ce te vei angrena într-o relaţie intimă din ce în ce mai plenară - zi de zi - cu Preaiubitul tău etern, aşa cum am făcut eu, tu vei putea sluji evoluţia vieţii atrăgând în viaţa ta un suflet-pereche cu care să oglindeşti perfect căsnicia mistică interioară dintre Divinul Feminin şi Cel Masculin. Îţi voi împărtăşi acum una dintre cele mai preţioase amintiri ale experienţei mele de viaţă, cea în care preaiubitul meu a intrat în viaţa mea. Îmi amintesc şi acum: era sfârşitul verii anului 52 î.Hr., potrivit calendarului vostru, în timpul semnului zodiacal al Fecioarei. Era dimineaţa devreme, şi mă aflam în grădina mănăstirii, lângă dormitorul femeilor, unde am

făcut o pauză pentru a asculta un sunet interior. Acesta era ca ciripitul sublim al unei păsări cântătoare sau ca un sunet de fluier. M-am întrebat de unde provine el, căci îmi era evident că îl ascultam cu auzul interior. Mam simţit atrasă de un impuls irezistibil de a descoperi sursa acestei melodii care mă bântuia, părând să îmi ciupească toate corzile inimii. Am terminat rapid cu strânsul fructelor şi legumelor şi le-am dus la cămara mănăstirii. Am continuat să ascult sunetele interioare, în timp ce mi-am spălat cu atenţie pământul şi transpiraţia de pe mâini şi de pe faţă. Mi-am schimbat hainele şi mi-am pregătit corpul de parcă m-aş fi pregătit pentru Sabat. Inima mea a continuat să bată cu putere în timp ce îmi trăgeam cea mai curată robă pe trupul meu subţirel. Pe măsură ce îmi netezeam ţesătura fină din bumbac egiptean peste sâni şi peste şolduri, am simţit o serie de senzaţii fizice neobişnuite. Mi-am pieptănat cu atenţie părul lung, des şi castaniu, care vara se deschidea la culoare, căpătând nuanţa seminţelor aurii de in sub razele soarelui, cu un piaptăn egiptean din carapace de broască ţestoasă. Am luat puţin ulei parfumat şi l-am frecat între palme, masându-l uşor pe cosiţele care îmi ajungeau până la brâu, dar pe care acum le-am împletit într-o cunună în jurul capului. Dat fiind că dorinţa de ami acorda atât de multă atenţie nu mă caracteriza deloc, m-am întrebat cu o curiozitate crescândă ce anume însemna această chemare. După o privire rapidă în oglinda mea şlefuită de bronz, am alergat afară, ieşind din mănăstire pe poarta principală. Am alergat apoi pe pajişte, sărind ca o căprioară printre pomi fructiferi şi alţi copaci umbroşi, între care câţiva pini şi cedri. Am urcat pe munte, cu inima bătându-mi cu putere, ca şi cum ar fi dorit să îşi

ia zborul din colivia pieptului meu. În sfârşit, m-am oprit pentru a-mi trage sufletul. Nu am văzut pe nimeni, cu excepţia câtorva băieţi care păstoreau oile, aflaţi foarte departe, la o altitudine mult mai mică. Încă şi mai departe, îi puteam vedea vag pe cei care se mişcau în interiorul zidurilor exterioare ale Carmelului. La poalele muntelui, oamenii recoltau grâul şi inul, pe versanţii de jos ai văii. Briza caldă şi înmiresmată a vântului bătea ascendent venind dinspre Marea Mare, răcorindu-mi pielea înfierbântată şi despletindu-mi părul atât de atent aranjat. Tot ce puteam face era să râd de pasiunea mea plină de ardoare faţă de Preaiubitul meu, care m-a adus în vârf de munte fără să mi-l ofere însă pe acesta. M-am afundat în iarba uscată ca iasca. Pe faţă îmi curgeau lacrimi de dor, dar în acelaşi timp râdeam amuzată. Stăteam pe jos, cu spatele sprijinit de o piatră netedă şi caldă. Iarba moale acţiona ca o pernă. Am privit atunci cerul albastru precum cobaltul, brăzdat de rândunele, şoimi, grauri şi păsări marine. Soarele strălucea deasupra, iar eu continuam să aud muzica interioară care mă transfigura, părându-mi-se în acelaşi timp sublimă şi familiară. Am continuat să stau acolo, purtată de valurile blânde de beatitudine, care mă hrăneau cu nectarul lor luminos. Încetul cu încetul, mam dizolvat într-un ocean de flăcări. Ce căldură! Mă simţeam prea îmbătată pentru a mă putea ridica în picioare. Au trecut astfel câteva ore înainte de a începe să îmi vin în fire. Încă nu-mi era clar care a fost scopul acestei mici excursii spontane, ca să nu mai vorbim de sursa sunetului pe care îl auzeam în inimă. Când am redevenit capabilă să mă ridic în picioare, netezindu-mi fustele, mam gândit: „Cred că trebuie să culeg plante medicinale, rădăcini şi flori. Trebuie să existe o explicaţie pentru

ceea ce mi se întâmplă”. Am început aşadar să culeg tulpini, frunze, fructe de pădure, măceşe şi petale de flori. Am smuls din pământ rădăcini şi am adunat toate aceste produse în poală, până când mi-am umplut până la refuz fusta şi şalul. În final, am rupt mai mulţi trandafiri sălbatici şi o mână de crini de vară, pentru a-i pune pe altar. Eram atât de prinsă în ceea ce făceam, încât nu am observat când a devenit una melodia pe care o auzeam în sinea mea cu cea adusă de vânt. Abia când m-am ridicat cu recolta mea bogată în poală am remarcat că sunetele încântătoare pe care le auzeam proveneau de pe vârful unui deal alăturat. Mi-am dus cu atenţie comoara lângă o râpă ce despărţea cele două dealuri şi am îngenuncheat lângă nişte bolovani. Nu departe sub mine, la umbra unui cedru singuratic, stătea un menestrel îmbrăcat într-o robă, care cânta la liră şi la flaut. Aşadar, aceasta era muzica pe care am auzit-o în inima mea, chemându-mă sus pe munte. L-am privit fără să mă ruşinez, savurând melodiile pe care le cânta bărbatul. Ca şi cum m-ar fi simţit, şi-a întors capul bronzat şi bărbos, uitându-se către mine. Privirile ni sau încrucişat într-o îmbrăţişare eternă. Ce fericire! Îl puteam vedea în sfârşit, în forma sa fizică, pe cel despre care ştiam că îmi oglindeşte perfect sufletul ca o a doua jumătate, creând împreună cu el o totalitate desăvârşită! În interiorul meu s-a născut atunci o senzaţie de sete imposibil de stins, care mi-a consumat orice rămăşiţă de rezistenţă pe care aş fi putut-o avea la gândul de a mă dizolva plenar în braţele vaste ale Preaiubitului Preaînalt. Deşi eram pe deplin conştientă de toate senzaţiile care îmi pulsau în corp, am simţit cum sufletul meu îşi ia, literalmente, zborul.

Ca şi cum aş fi fost atrasă de un magnet atât de puternic, încât nimeni şi nimic nu ne-ar fi putut separa vreodată, am scăpat din poală încărcătura mea preţioasă, cu excepţia ultimilor trandafiri şi crini ai sezonului cald, şi am alergat pe cărarea ce ducea către cedrul singuratic din vale. Nici nu am apucat să ocolesc ultimii bolovani că l-am văzut alergând către mine. Observându-ne unul pe celălalt, am încetinit amândoi ritmul, mergând măsurat, dar continuând să ne privim reciproc. Sentimentele noastre debordau mai presus de raţiune, facându-ne să ne apropiem de momentul adevărului nostru personal. Aveam amândoi faţa în lacrimi, generate de tensiunea cauzată de toţi eonii în care am aspirat către Preaiubitul întrupat, care s-au acumulat în pieptul nostru. Aceeaşi lumină strălucea în ochii noştri. Acelaşi oftat reprimat a ieşit de pe buzele noastre, urmat de hohote sincere de râs, atunci când neam recunoscut la nivel profund, care ne-au făcut să accelerăm pasul până când am ajuns să ne aflăm faţă în faţă. I-am pus buchetul de flori în mână şi aproape că am început să alerg ca o căprioară, dar el m-a prins şi m-a luat în braţe. Mi-a prins cu delicateţe faţa în mâinile sale şi mi-a mângâiat obrajii, uzi de lacrimi. Nu ştiam ce comportament să afişez. Mă simţeam ciudat şi trăiam o stare de sfială. Neştiind ce să spun, am rămas tăcută lângă acest bărbat, care mi-a spus că fraţii săi persani îl cunoşteau sub numele de Heli, iar cei din Galileea, sub numele de Ioachim. Soarele îi încadra faţa într-un nimb luminos. Părul lui cârlionţat era grizonat, emanând licăriri albastre şi argintii. În acel moment, mi s-a părut că era zeul grec al soarelui. Parcă l-aş fi avut în faţă pe Helios. Ioachim nu mi se părea suficient. În acea clipă, el a devenit pentru inima mea Heliochim. După ce l-am prezentat comunităţii, toată

lumea a început să îi spună însă Ioachim, aşa că m-am luat şi eu după ceilalţi. Preaiubitul meu era cu un cap mai înalt decât mine, astfel încât faţa mea ajungea în dreptul inimii sale. Avea umeri lăţi şi un corp puternic, dar suplu, care se contura vizibil sub roba de in albit pe care o purta. Părul lui lung şi des arăta că era un evreu nazirit, aparţinând unui grup de esenieni asceţi care rătăceau pretutindeni, la fel ca sadhu-şii din India, care trăiesc lăsându-se în graţia Mamei Divine. Părul îi era împărţit într-o cărare pe mijloc, aşa cum obişnuiesc să poarte nativii din Galileea, dar pielea sa măslinie şi ochii orientali migdalaţi îmi spuneau că avea o descendenţă persană. În timp ce stăteam şi ne priveam unul pe celălalt, citindu-ne reciproc câmpul energetic, mi-am amintit de acel moment petrecut cu luni în urmă, în care am fost înălţată în lumile de lumină împreună cu Isis şi Osiris. Vederea fizică mi-a revenit când l-am văzut în faţa mea pe cel care a îngenuncheat la picioarele maestrului hristic Maitreya. Cu această ocazie, mi-am dat seama cine era şi am înţeles că a sosit timpul să ne îndeplinim legământul de a deveni un singur suflet. Când am reînceput din nou să respir, iar inima mea înaripată s-a mai potolit, m-am prezentat la rândul meu. Mi-am observat vocea, mai joasă şi mai blândă ca de obicei, în timp ce îi explicam cine eram şi ce rol îndeplineam la Carmel. Ca şi cum am fi reluat împreună o poveste foarte lungă sau ca nişte copii care ne recitam lecţia, ne-am umplut reciproc cu informaţii minţile avide de cunoaştere, continuând să simţim simultan mărturia incontestabilă a inimilor noastre care cântau la unison aceleaşi ritmuri familiare străvechi. Mâinile noastre nu se puteau desprinde una de cealaltă, până când nu am observat că soarele a apus dincolo de munte. Am auzit

atunci sunetul clopotului care îi chema pe credincioşi la rugăciunile de seară şi la cina comună. Responsabilităţile mele şi dorinţa copilăroasă de a-mi împărtăşi entuziasmul cauzat de sosirea lui Ioachim cu familia mea din Carmel ne-au determinat să ne strângem lucrurile pe care le-am lăsat pe jos în timpul orei pe care am petrecut-o împreună. Am coborât versanţii Muntelui Carmel, anticipând fericită prima întâlnire a lui Ioachim cu Iosif şi cu Marta. Toţi cei adunaţi la mesele lungi aveau să ne vadă în scurt timp, spălaţi şi pregătiţi pentru introducerea formală a lui Ioachim. Aşa se face că am intrat împreună cu preaiubitul meu pe poarta principală, pentru a ne reuni vieţile şi destinele în sanctuarul plin de pace al mănăstirii Carmel. Acum, că ţi-am împărtăşit povestea întâlnirii mele cu Ioachim, sufletul meu pereche şi sufletul meu geamăn (sau flacăra mea geamănă), doresc să îţi explic pe scurt natura relaţiilor dintre aceste suflete-pereche, un subiect pe cât de popular, pe atât de greşit înţeles. Fiecare suflet are nenumărate suflete-pereche, atât în planul fizic, cât şi în cel spiritual. Te-ai putea gândi la sufletele-pereche ca la o familie extinsă, uriaşă, care trăieşte în planul fizic, dar şi în lumile de lumină. Pentru a putea înţelege însă ce înseamnă o relaţie exterioară cu un suflet-pereche, este foarte important să te familiarizezi cu sufletul tău interior, cu care ai o legătură eternă. Deşi voi insista asupra relaţiilor exterioare, doresc să subliniez importanţa stabilirii unei relaţii bazate pe iubire şi pe acceptare cu sinele tău - respectiv cu toate aspectele tale fizice, emoţionale, mentale şi spirituale integrate într-o fiinţă unitară. Unii oameni îşi pun în mod greşit viaţa în aşteptare, convinşi că nu îşi pot

îndeplini menirea divină decât cu ajutorul unui partener spiritual. Alţii îşi ratează sufletul-pereche adecvat tocmai din cauză că nu pot accepta elementul uman care ascunde esenţa sufletului celui preaiubit. Indiferent dacă eşti singur sau ai un partener de cuplu adormit ori trezit, din punct de vedere spiritual, doresc să îţi readuc aminte că principala şi cea mai împlinitoare relaţie sufletească pe care o poţi avea este cea cu Sinele tău preaiubit. La fel ca nişte oglinzi complementare divine, sufletele-pereche îşi reflectă perfect conştiinţa în orice moment. Uneori, o astfel de reflexie se poate exprima sub forma unei polarităţi opuse, în raport cu cea pe care o experimentezi tu la ora actuală, dar ceea ce percepi la ea îţi oglindeşte oricum ar fi energia, care se manifestă printr-o rezonanţă comună. Voi atrageţi aceste experienţe către voi, astfel încât să puteţi deveni amândoi conştienţi de aspectele voastre subconştiente sau din umbră. Aveţi apoi oportunitatea de a vă armoniza şi de a vă echilibra polarităţile din interiorul sinelui vostru, dar şi cele care se nasc din alchimia relaţiei voastre combinate. Sufletele-pereche nu sunt limitate doar la relaţiile intime sau sexuale. Ele pot fi rude, profesori, prieteni sau chiar duşmani, dar apar întotdeauna în viaţa ta (şi tu într-a lor) la momentul oportun, atunci când sufletul tău îşi doreşte să îşi continue mai accelerat procesul creşterii personale, pentru a-şi vindeca astfel conştiinţa separată. Dat fiind că există o iubire atât de profundă între voi, sufletele voastre cad de acord încă înainte de încarnare să se întâlnească de-a lungul vieţii fizice, jucând fiecare rolul asumat în drama vieţii voastre. Aceste relaţii vă pregătesc pe fiecare în parte pentru destinul pe care vi l-aţi asumat şi pentru a primi puterea

maximă pe care o puteţi recepta. Uneori, aceste roluri sunt armonioase şi pline de iubire. Alteori, ele pot conduce la o suferinţă extremă. Scopul suprem al unei relaţii între sufletele-pereche constă însă în asumarea unei relaţii divine, care să oglindească înainte de toate sinele. Odată purificat prin intermediul iertării şi al unei iubiri pline de compasiune, Preaiubitul - care a fost dintotdeauna prezent - este revelat în fiecare dintre voi. Prin intermediul cunoaşterii de sine şi al puterii personale dobândite în cadrul unei relaţii conştiente, fiecare suflet îşi aduce aminte cum să fie prezent în faţa sinelui său, dar şi a sinelui perceput al partenerului său. Oferirea şi primirea iubirii prin toate tipurile de relaţii este cel mai măreţ dar între toate, care continuă să se dilate în eternitate. Într-un fel sau altul, sufletul tău ajunge să înţeleagă că nu există victime şi tirani, că practic nu are ce să ierte vreodată. Cu toate acestea, iertarea este însăşi cheia care deschide o inimă rănită şi călcată în picioare, pentru a putea simţi iubirea care îi lipsea şi după care tânjea. Iubirea plină de compasiune şi capabilă de iertare se percepe pe sine şi pe ceilalţi dintr-o perspectivă inocentă şi pură. Această iubire fără limite este puntea de legătură care uneşte Cerul cu Pământul. Aş putea continua să vorbesc la infinit despre puterea personală care se naşte în timpul unei relaţii sacre conştiente cu tot restul vieţii, care - apropo - este scufundată continuu în fluxul liber al expresiei sexuale divine. Într-adevăr, personal, am ajuns să celebrez întreaga viaţă ca pe un aspect sexual! Dacă este exprimată în mod conştient şi cu compasiune printr-o inimă trezită, sexualitatea umană devine o cale spirituală foarte importantă, pe care poţi ajunge să îţi

cunoşti Sinele sub forma Iubirii, a Iubitului şi a Preaiubitului. Deşi acest domeniu al inimii - atât de greşit înţeles - îmi este extrem de drag şi de apropiat, mă voi opri aici cu această discuţie. Între timp, îţi propun să te interiorizezi şi să simţi aici prezenţa blândă a Preaiubitului, căruia îi eşti hărăzit de-a pururi, într-o căsnicie eternă.

Cap. 12 - Ana şi copiii lui Ioachim Astfel s-au petrecut aşadar lucrurile atunci când lam întâlnit pe Preaiubitul meu întrupat. Nu pot să-ţi spun cât de sublime au fost cele trei luni de curtare şi de celebrare! Întreaga comunitate din Carmel s-a bucurat pentru noi şi pentru prezenţa lui Ioachim, care era un cadou pentru toată lumea. La doar trei luni după ce ne-am logodit, Ioachim a început să audă însă în interiorul lui chemarea maestrului său, Lord Maitreya, care i-a cerut să se întoarcă în Himalaya. Vestea ne-a împovărat amândurora inima, căci gândul la despărţire nu era deloc uşor de suportat. Eram însă perfect conştienţi amândoi că această chemare atât de insistentă avea un scop care transcendea dorinţele noastre personale. De aceea, Ioachim a adunat un grup de bărbaţi tineri şi a plecat cu ei în Munţii Himalaya, la începutul primăverii. Avea să treacă mai bine de un an până la reunificarea noastră. Până atunci, mi-am văzut de numeroasele mele îndatoriri de la mănăstire. În fiecare seară, înainte de culcare, îmi linişteam corpul şi mintea şi mă proiectam în eter, practicând bilocaţia în mănăstirea din Himalaya, unde mă reîntâlneam cu Ioachim. Am primit astfel amândoi noi iniţieri de la Maitreya, care ne-a oferit anumite energii de înaltă frecvenţă pentru uniunea şi pentru lucrul nostru împreună. Dat fiind că aveam multe din aceste coduri de lumină deja activate în corpul meu fizic, nu a fost necesar să fiu fizic prezentă în Himalaya în acest scop. Eram acum amândoi pregătiţi pentru sosirea în planul fizic a celor 12 copii care aveau să se nască prin intermediul nostru. În acest fel, ne-am pus într-o rezonanţă perfectă cu energiile sufletelor noastre

reciproce. Concepţia fiecărui suflet (din cele 12) avea să fie facilitată de tiparul ales de acesta pentru a fi manifestat în planul fizic. Ioachim s-a întors din pelerinajul său, la sfârşitul toamnei anului 49 î.Hr., la doi ani după ce ne-am întâlnit pe Muntele Carmel. La o lună de la întoarcerea sa, eu şi iubitul meu ne-am unit inimile, care au devenit una. În starea de beatitudine nupţială, ne-am reunit esenţele şi ne-am regăsit ca oglinzi ale divinităţii. Este adevărat, au existat limitări umane care au mascat parţial această lumină interioară, dar transmutaţia pe care am realizat-o amândoi de-a lungul sejurului nostru terestru a fost suficient de amplă pentru a nu ne lăsa distraşi de slăbiciunile personalităţilor noastre. Prin darul preaiubitei noastre Prezenţe EU SUNT, am stat amândoi goi şi transparenţi în faţa celuilalt. Ne-am privit reciproc în oglinda celuilalt şi am contemplat măreţia sublimă a lumilor celeste, dar şi bucuria de a fi fiinţe întrupate. Cu foarte mult timp în urmă, ne-am transmutat amândoi pasiunile trupeşti în cupa cu vin a spiritului. Acum, am cultivat fluxul superior al iubirii divine, care ne-a apăsat vintrea şi a înălţat vinul Preaiubitului până în creştetul „Arborelui Vieţii”. În toţi anii mei de practici energetice devoţionale, nu am trăit niciodată un extaz beatific atât de profund ca acum, în braţele preaiubitului meu Ioachim. Deşi acesta practica ştiinţa longevităţii şi realiza ritualurile energetice care îi susţineau nemurirea spirituală, el nu a optat pentru calea nemuririi fizice prin intermediul Ritului Sepulcrului, la fel ca şi mine. În consecinţă, dat fiind că preaiubitul meu avea o vârstă avansată, eram conştienţi amândoi că timpul nostru împreună era limitat. Prin urmare, am decis să ne bucurăm de fiecare moment preţios petrecut împreună. Prin angajamentul

nostru profund de a ne iubi necondiţionat unul pe celălalt şi de a ne sluji Creatorul, ne-am pregătit practic pentru concepţia celor 12 copii ai noştri. Îţi voi împărtăşi acum un poem care s-a născut din inima mea, la prima noastră întâlnire. Ţi-l voi consacra ca şi cum ai fi preaiubitul meu; căci chiar eşti, în spiritul adevărului. I-am consacrat acest poem lui Ioachim după ritul nostru nupţial, în timp ce stăteam în faţa întregii congregaţii, care a asistat la comuniunea noastră. Îngăduie-mi să încep prin a-ţi spune că trandafirul este floarea cu care sufletul meu rezonează cel mai plenar, inclusiv cu parfumul şi cu petalele sale moi, dar şi cu spinii săi. Prin intermediul acestui mister, tu mă poţi cunoaşte mai bine. Iată cum sună poemul:

Rosa Mystica Trandafirii, ultimul dar al anotimpului care se încheie, Ne îmbie să stăm sub bolta umbrarului nupţial, În apusul auriu al soarelui strălucitor, în faţa martorilor familiilor noastre, Şi a preaiubitei Venus, care este prinsă în cupa potirului ei de argint. Aceşti trandafiri care au fost cândva boboci, Când drumurile noastre s-au intersectat, O cupă a totalităţii - proclamă acum Că inimile noastre trandafirii sunt Sfântul Graal. Haide să respirăm şi să ne lăsăm respiraţi: Sărutul nostru este mireasma Trandafirului.

Haide să bem şi să ne lăsăm băuţi: Vinul Preaiubitului curge prin noi. Există un trandafir alb-auriu, În interiorul acestei inimi roşii, Pe care doresc să ţi-l prezint, Vino, Preaiubitule, şi urcă în patul meu nupţial. Adu-ţi flacăra aprinsă Şi iluminează cu ea această încăpere cu multe petale. Cântă împreună cu mine Cântarea Cântărilor. Şi haide să reînnoim splendoarea templului lui Solomon. Triplă Flacără a iubirii eterne, Transmută aceste pietre ale trupului Şi revelează-ne steaua în formă de diamant a pământului Înălţată deasupra altarului creat din inimile reunite. Îngăduie-ne să pătrundem în Grădina Preaiubitului Şi să găsim aici Trandafirii gemeni, cu petale mătăsoase şi pline de rouă. Al tău este aurul curat al Cerului. A mea este perla rubinie a Zeiţei. Ascuns în interiorul grădinii de trandafiri Sălăşluieşte inima din petale şi spini a lui Hristos. Oglinda Trandafirului ne reflectă aşa cum suntem cu adevărat Dumnezeu EU SUNT... UNUL preaiubit. Aşadar, ne-am introdus amândoi identităţile cu multiple faţete în furnalul iubirii, pentru a fuziona şi a fi

rafinate până când devin perfect luminoase. La testul căutării splendorilor din sufletul nostru, am ieşit amândoi pe picior de egalitate. Ne-am scufundat profund în izvorul dulce al iubirii, amestecându-ne fluidele pasiunii noastre pentru a aduce pe lume sămânţa recoltată, respectiv cei 12 copii coborâţi din „Copacul lui Jesse”. Aşa se face că noi am adus rod bogat, prin pântecele noastre, aducându-i pe lume pe cei cunoscuţi în tradiţia Graalului sub numele de „Regii Păstori”. Pe de altă parte, ştiam amândoi pericolele la care a fost supusă în timp casa lui David, care i-a afectat în egală măsură pe cei care l-au precedat şi pe cei care au venit după el. Zarurile au fost aruncate. Destinul nostru ne-a chemat insistent, ca o maree generată de Luna plină, care ne-a inundat ţărmul luminos al sufletului. Ce altceva am fi putut face decât ceea ce am venit pe acest pământ să facem? Menirea noastră era să ne slăvim Creatorul Preaiubit care ne-a trimis pentru a pregăti calea moştenitorului lui David! În consecinţă, am privit cerul şi am citit stelele şi planetele, pentru a afla în momentul fuziunii noastre nupţiale când trebuia să ne manifestăm intenţia de a concepe un copil sub mantaua binefăcătoare a luminii. Am studiat textele tantrice din vechime pe care le-am tradus şi am practicat alchimia sexuală superioară, pe care am învăţat-o amândoi în cadrul tradiţiei şcolilor misterelor. Ne-am pregătit plini de entuziasm corpul, mintea şi sufletul pentru a intra într-o rezonanţă cât mai deplină cu cele 12 suflete care aveau să se adune în jurul nostru numindu-ne părinţi. Într-o toamnă târzie din anul 49 î.Hr., când soarele de culoarea ambrei apunea la orizont, ne-am aşezat amândoi în pat. Prin ochii interiori deschişi, l-am putut vedea pe Arhanghelul Gabriel stând în faţa noastră. Faţa

lui era o lumină alb-strălucitoare, care a activat codurile Concepţiei în Lumină şi a imprimat tiparele perfecte ale ADN-ului direct în ovulul meu fecundat de sămânţa lui Ioachim. Deasupra noastră am putut vedea hoardele de fiinţe de lumină care supervizează evoluţia umanităţii. Am urcat foarte sus, pe o scară de cristal în spirală, până când am ajuns la o încăpere de lumină, unde am rămas în faţa sufletului care a decis să pătrundă în planul terestru. Era un spirit feminin care strălucea la fel ca un soare, ţesând curcubeie de borangic. Ne-am rotit şi ne-am împletit sufletele până când esenţa sufletului ei a pătruns în pântecul meu. Sămânţa ei de Lumină s-a suprapus cu atenţie peste ovulul meu fecundat, chiar înainte ca sămânţa preaiubitului meu să explodeze precum o lumină lichidă. Mi-am revenit apoi în simţiri şi m-am uitat adânc în ochii lui Ioachim. Frunţile noastre se atingeau, iar stelele sufletelor noastre au fuzionat, devenind Una. Dea lungul acestui proces, corpurile noastre subtile au început să se rotească până când au devenit o coloană splendidă de lumină. Am perceput atunci erecţia lui Ioachim ca pe o baghetă de lumină care îmi penetra poarta templului sacru al pântecului meu. Din ea s-a revărsat sămânţa lui luminoasă, care nu numai că mi-a umplut pântecul, dar mi-a înălţat inclusiv inima în plan energetic. Am respirat adânc, iar apoi mintea mea a explodat. Nu mai puteam percepe corpurile noastre ca pe nişte forme separate în spaţiu. Ne-am dizolvat amândoi în misterul purei existenţe. Nu ne-am dat seama niciunul cât de mult timp am plutit în îmbrăţişarea iubirii sau cât ne-a luat ca să ne întoarcem la conştiinţa noastră corporală. Când ne-am privit însă feţele luminoase, am

simţit amândoi cum o pătură caldă de lumină ne acoperă trupurile goale. Lumina roşiatică a soarelui care apunea, proiectată pe pereţii camerei noastre, ne-a spus că am petrecut împreună aproape o zi întreagă. Am aprins lampa şi neam înfăşurat trupurile cu robele pe care le-am dezbrăcat atunci când am fost cuprinşi de pasiune. Tremurând transpiraţi, ne am fricţionat reciproc mâinile, tălpile şi feţele. În tot acest timp, în ochii noştri continua să strălucească sublima minunare, generată de Concepţia în Lumină. Puteam simţi deja în interiorul pântecului meu căldura aprinsă de sufletul preaiubit care s-a ataşat de el. Acest suflet feminin s-a alăturat imediat îmbrăţişării noastre, pentru a fi iubit şi alintat. Ne-am adus aminte că ne-a anunţat că numele ei era Ruth, şi la fel ca Ruth din vechime, ea avea să locuiască împreună cu noi până la sosirea pe pământ a Fiului Omului. Ruth a crescut astfel în pântecul meu, umplându-l cu corpul ei fizic în formare. Judith şi-a luat câteva zile libere de la îndatoririle ei din cadrul bibliotecii pentru a mă asista în ultimele zile de dinaintea naşterii lui Ruth. Am fost ajutată de trei femei, inclusiv de Ruth, care au adus aşternuturi, apă, uleiuri, plante şi o saltea nouă, special pentru naştere. Când au început durerile facerii, m-au luat de pe banca din grădina mea, unde îmi plăcea să mă relaxez şi să meditez. Ajunse în chilia mea, m-au aşezat pe salteaua umplută cu plante proaspăt tăiate. Ioachim a fost chemat de afară, unde îi venise rândul să supravegheze oile. A venit alergând şi a intrat pe uşă exact în momentul în care contracţiile mi-au umplut fruntea de sudoare. A aşteptat afară, deşi îi puteam vedea din când în când faţa luminoasă zâmbindu-mi la micuţa noastră fereastră, în ochi avea lacrimi pline de

compasiune, iar faţa lui strălucea minunându-se de miracolul pe care îl trăiam împreună. Acesta era primul lui copil, deşi era perfect conştient de faptul că Ruth aparţinea în realitate lumilor de lumină, iar el nu a fost decât un instrument care i-a condus sufletul, permiţându-i să coboare pe pământ. Asistentele mele pline de iubire mi-au şters fruntea şi m-au încurajat să respir ritmic ori de câte ori îmi simţeam corpul ţipând pe o octavă superioară, proces care transmuta durerile facerii. Procesul naşterii a durat mai mult decât majoritatea naşterilor la care am asistat în calitate de moaşă. Dându-şi seama că poziţia copilului era inversată, Elisabeta şi-a introdus mâinile ei puternice, dar pline de blândeţe, în pântecul meu şi a întors fătul. Am simţit atunci un pumnal dureros înfipt în coloana mea vertebrală, iar întregul meu sistem nervos s-a cutremurat. Cele trei femei au continuat să mă încurajeze însă, reamintindu-mi tot ce le-am predat eu altor mame. Contrar convingerilor dogmatice bazate pe teamă, femeile care dau naştere unui copil nu trebuie neapărat să sufere. În consecinţă, mi-am transformat ţipetele în nişte gemete guturale profunde, dând fiecărui ţesut şi fiecărui os din corpul meu posibilitatea de a-şi exprima vocal sentimentele. Simultan, mi-am înălţat conştiinţa corporală pe nivelul conştiinţei mai vaste a sufletului meu. Când Ruth s-a născut în sfârşit, micuţul ei corp era puţin învineţit. Din fericire, ea s-a născut sănătoasă şi puternică, deşi călătoria ei nu a fost tocmai uşoară. O clipă mai târziu fetiţa se afla deja în braţele mele, chiar când Marta a intrat alergând în cameră, venind de la bucătărie, unde îşi îndeplinea îndatoririle faţă de comunitate. Faţa îi era plină de entuziasm, la gândul de a avea o surioară numai a ei! Mi-a turnat nişte apă

proaspătă într-o cană şi mi-a pus cu delicateţe o bucată de lipie în mâini. Ce binecuvântare să fiu înconjurată de astfel de fiinţe dragi, îndeosebi de : fina mea Marta, care o mângâia pe căpşor pe Ruth, în timp ce aceasta sugea deja la sânul meu. Ioachim nu a mai rezistat. Deşi femeile nu strânseseră încă toate aşternuturile murdare şi nu miau terminat baia ritualică, el a intrat năvalnic în cameră şi s-a uitat transfigurat la sărbătoarea nativităţii pe care am co-creat-o împreună. Pe buzele strânse până atunci i-a înflorit un zâmbet mare, iar o rugăciune de recunoştinţă şi un oftat i-au alungat toată tensiunea care s-a acumulat în el în timp ce păşea împreună cu mine „pe lângă valea morţii”. Râsul a luat locul tăcerii. Pereţii micuţei noastre chilii s-au dizolvat într-o lumină amplă. Ştiam amândoi în inima noastră că Domnul Oştirilor era mulţumit de naşterea acestui suflet pe pământ, în timp ce îi ţineam delicat trupuşorul în braţele mele, cântându-i cântecul de leagăn al lui Hathor pentru a-l ajuta să îşi aducă aminte de menirea sa supremă. Astfel s-a născut primul din cei 12 copii ai mei şi ai lui Ioachim. În continuare, eu şi soţul meu am continuat să ne îndeplinim misiunea de a aduce pe lume cele 12 suflete iluminate care au optat pentru i a-şi face în acest moment intrarea în scenă pentru a contribui la pregătirea căii pentru venirea lui Mesia. Aşa cum era decretat de cer, eu şi Ioachim ne-am reunit numai în acele ore în care eram chemaţi de hoardele celeste să ne proiectăm energia în lumile luminii pentru a intra în comuniune cu Prezenţa monadică Eu Sunt a fiecăruia dintre noi. Ne-am întâlnit şi am fuzionat aici cu fiecare suflet care avea să vină pe pământ prin mine, în funcţie de destinul sufletului respectiv şi de menirea razei sale,

astfel încât să îmi pot îndeplini responsabilităţile pe cărei mi le-a trasat Domnul Dumnezeul Fiinţei mele. În cei 16 ani care s-au scurs între 49-33 î.Hr. am conceput şi am născut 11 din cei 12 copii ai noştri. Prima a fost Ruth, urmată de două seturi de gemeni, Isac şi Andrei, iar un an şi jumătate mai târziu, Mariamne şi Iacov. Au urmat într-o succesiune strânsă Iosefus şi alţi doi gemeni, Nathan şi Luca. După două sarcini pierdute au urmat Rebeca şi Ezechiel. Pe cel deal 11-lea copil al nostru l-am numit Noe. Deşi eram acum înconjuraţi de aceste suflete nepreţuite, care păreau nişte stele dintr-o constelaţie strălucitoare, ştiam amândoi că mai trebuia să concepem un ultim copil. Ştiam dintr-o experienţă anterioară a mea că acesta urma să fie Mismariam, a cărei ascensiune la cer s-a produs cu foarte mulţi ani înainte. Între timp, am continuat însă să ne aflăm într-o comuniune continuă, pe care chiar i-am prezentat-o lui Ioachim într-una din meditaţiile noastre. Ştiam aşadar că timpul venirii ei era aproape. Când Noe încă mai sugea la sânul meu, chiar înainte de a-l înţărca am auzit chemarea lui Mismariam din lumile luminii: „Timpul meu este aproape, preaiubită Mamă. Preţioasă este imaginea ta în ochii mei. Venirea Celui pe care l-am aşteptat atâta vreme este aproape. Am devenit una cu El, iar acum sunt pregătită să cobor. Vei auzi în scurt timp anunţul venirii mele în planul fizic. De aceea, pregătiţi-vă, preaiubiţii mei Mamă şi Tată”. Pe când ne pregăteam pentru postul esenian care celebra translaţia lui Moise, conform promisiunii lui Enoh şi Isaia, am aşteptat împreună cu Ioachim anunţul Arhanghelului Gabriel. Când stelele şi-au adunat lumina în ajunul Sărbătorii Tabernacolului, ne-am îmbrăţişat şi

am rămas astfel până când în camera noastră a început să se adune lumina supranaturală. L-am văzut atunci în mijlocul micuţei noastre chilii pe Arhanghelul Gabriel, cu care am cultivat amândoi de-a lungul timpului o relaţie intimă plină de iubire. Acesta ne-a anunţat pe rând toate concepţiile celorlalţi 11 copii ai noştri. Acum a venit din nou, conform promisiunii pe care ne-a făcuto. Iată ce ne-a spus Gabriel, adresându-se inimilor noastre: Ascultaţi, din voi se va naşte Aceea care domneşte la stânga Dumnezeului Strămoşilor voştri, care întruchipează principiul Mamei Divine, inteligenţa care stă la baza şi în interiorul tuturor lucrurilor care există. Ea va reprezenta în această lume fundamentul unui Nou Legământ, iar El se va naşte din pântecul ei, la fel cum ea se va naşte din pântecul tău, care eşti preafericită în rândul femeilor. Şi deşi esenţa ei va fi impregnată de cea a lui Ioachim, care reprezintă principiul Tatălui, sămânţa lui fizică nu va intra în pântecul tău. La nivel eteric, sămânţa lui va pătrunde pusă în el, iar esenţa lui va fuziona cu a ta şi cu cea a Celei promise. Ascultaţi, nu a sosit încă timpul de a intra în camera de lumină în care se produce Concepţia în Lumină, căci mai este o anumită pregătire de făcut. Tu, preaiubită Ana, vei fi trecută prin şapte noi niveluri de Iniţiere, astfel încât vasta energie a arhanghelilor şi alte câmpuri ample ale conştiinţei să fuzioneze şi să conducă la naşterea fiicei tale, pe care o vei numi Maria Ana. Dacă această energie nouă şi uriaşă ar fuziona chiar acum în pântecul tău, cel mai probabil ea ar conduce la o sarcină pierdută. Cât despre tine, preaiubitul meu frate, şi tu vei fi condus dincolo de cele şapte praguri, pentru a putea suporta strălucirea venirii Ei.

Şi vă mai spun un lucru: dintre toate femeile din familia ta şi din cea a lui Ioachim, există unele în care va fi implantată sămânţa unui bărbat şi altele care nu vor cunoaşte bărbatul, dar care vor da naştere unor suflete extrem de evoluate. Toate aceste suflete vor susţine misiunea nepotului tău, pe care popoarele pământului îl vor cunoaşte sub numele de Hristos. Sarcina ta, preaiubită Ana, este de a pregăti tot ce este necesar pentru ca aceste fecioare să dea rod spiritual. Într-un viitor nu prea îndepărtat, toate aceste suflete se vor naşte şi te vor numi binecuvântată între femei. Va spun: pacea fie cu voi amândoi, Osana!”. Mesajul Arhanghelului Gabriel ne-a transmis că vor mai trece un număr de luni înainte de împlinirea promisiunii. Până atunci, copiii noştri creşteau puternici, iar noi am continuat să muncim în mijlocul familiei noastre, împărtăşind toate bucuriile şi tristeţile cu comunitatea din Carmel. Deşi am început împreună cu Ioachim să predăm unui număr mic de femei şi bărbaţi misterele Concepţiei în Lumină, au existat momente în care m-am temut că am pierdut favoarea lui Dumnezeu. Lunile s-au transformat în ani, iar promisiunea făcută de Gabriel nu s-a împlinit. Cu toate acestea, ne-am menţinut amândoi credinţa fermă, conştienţi că exista un plan complex, co-creat de numeroase suflete care urmau să îşi joace rolul divin la momentul potrivit. Acest timp în plus a fost necesar inclusiv pentru ca eu şi cu Ioachim să trecem de cele şapte praguri pe care ni le-a revelat gradual îngerul Gabriel. Cu fiecare nouă iniţiere, îmi dădeam seama că aveam amândoi o capacitate din ce în ce mai mare de a susţine tiparele energetice de înaltă frecvenţă necesare pentru concepţia Mariei Ana. Peste toate, eram ferm hotărâtă să îi asigur

un loc ideal de locuit în corpul meu, de-a lungul celor nouă luni de sarcină. Nu doresc să vorbesc prea mult despre aceste iniţieri. Poate voi face acest lucru într-o altă epocă, în care oamenii vor fi mai pregătiţi. Te rog să înţelegi, dragul meu prieten, că nu îţi ascund în mod intenţionat informaţii utile pentru creşterea ta spirituală şi pentru serviciile pe care urmează să le realizezi. Dacă te simţi călăuzit să soliciţi mai multe informaţii în această direcţie, îi poţi cere Sinelui tău Superior să îţi reveleze cele şapte iniţieri. Ele îţi vor fi revelate la momentul potrivit, atunci când vei putea folosi puterile spirituale corespondente într-un scop cu adevărat benefic. Aşadar, am avut foarte mulţi copii, iar zilele mele sau umplut până la refuz, în timp ce îngrijeam aceste suflete minunate. Din fericire, în cadrul comunităţii noastre eseniene existau numeroase surori de toata vârstele care au fost absolut încântate să mă ajute în toate felurile cui putinţă. Unele chiar mi-au alăptat copiii în perioadele (de scurtă durată) în care nu mă simţeam bine după cele două sarcini pierdute. În consecinţă, am foarte multă compasiune pentru mamele care dau naştere unui număr mare de copii într-o perioadă scurtă de timp, dar sunt plină de înţelegere inclusiv pentru cele care îşi doresc copii, dar au pântecul sterp. De-a lungul îndelungatei mele vieţi pe pământ, dar şi mai târziu am fost adeseori prezentă în planul eteric pentru a asista la concepţia sarcina şi naşterea unui copil sau altul. Cred că ai înţeles acum, dragul meu prieten, cum mi-am îndeplinit eu misiunea asumată de a aduce pe lume, în această dimensiune fizică, cele 12 suflete.

Cap. 13 - Concepţia şi naşterea Mariei Ana În vara anului 22 î.Hr., Ioachim şi cu mine am fost invitaţi de fiul meu, Iosif din Arimateea, să îl însoţim în următoarea sa călătorie în Britania. Din fericire, după ce l-am consultat pe Iosif în această privinţă, am putut lua cu noi şase dintre copiii noştri: pe Andrei, Mariamne, Iosefus, Rebeca, Ezechiel şi Noe. Am început cu o vizită în Alexandria, unde l-am lăsat pe Ezechiel să îşi urmeze studiile muzicale împreună cu maeştrii pitagoreici. Mariamne şi Rebeca doreau să fie iniţiate în Egipt, aşa că am aranjat cu rudele noastre din Alexandria să le escorteze la Heliopolis. Isac, care a trăit în Egipt după ce a împlinit 18 ani, iar acum era pregătit să înceapă o viaţă nouă, ne-a însoţit din Alexandria până la Massilia (actuala Marsilia), pentru a-l vizita pe Iacov, care trăia într-o comunitate eseniană aflată la mare distanţă, la poalele munţilor Pirinei. Ruth a rămas pe Muntele Carmel. Nathan s-a căsătorit recent, iar acum locuia la moşia socrului său de lângă Cana. Cât despre Luca, acesta studia medicina la Ierusalim. Mai exista şi fiica mea Marta, care trăia acum într-o casă frumoasă din Bethania, construită pentru ea de fratele ei, Iosif din Arimateea, ca o a doua reşedinţă. Spre surpriza noastră, Eunice Salomeea s-a decis în ultima clipă să ni se alăture. Sănătatea ei începuse să se deterioreze după două sarcini dificile, din care au rezultat cele două fiice ale cuplului: Lois Salomeea şi Suzana Maria. Simţind că viaţa ei în planul fizic se apropia de sfârşit, Eunice Salomeea îşi dorea din toată inima să afle mai multe lucruri despre ceilalţi oameni care au jucat un rol important în viaţa soţului ei. Date fiind absenţele lui frecvente şi lipsa atenţiei personale,

ea îşi dorea să ajungă la o stare de pace interioară cu el, înainte de încheierea experienţei ei pe pământ. Aceasta avea să fie prima oară când Eunice urma să călătorească în străinătate şi era ferm hotărâtă să îşi ia inclusiv fetele cu ea. Iosif şi părinţii ei îngrijoraţi au convins-o însă în cele din urmă să lase fetele în grija lor. Spre sfârşitul verii, toate pregătirile necesare erau făcute, aşa că am pornit la drum din portul recent construit de către romani la Caesarea, pentru Regele Irod, la jumătatea drumului dintre Carmel şi Joppa. Călătorind împreună pe unul din vasele de transport ale lui Iosif, ne-am îndreptat cu toate pânzele sus către Alexandria, unde l-am întâlnit pe fiul nostru Isac, însoţit de o tânără egipteană încântătoare, care avea să-i devină în scurt timp soţie. Am rămas în Egipt aproape două luni. Ne-am întâlnit aici cu mai mulţi membri ai Frăţiei lui Tat, dintre cei care mai rămăseseră. Aceşti maeştri plini de înţelepciune i-au prezentat lui Ezechiel misterele pitagoreice ale muzicii. De asemenea, ne-am reînnoit legăturile de familie cu numeroşii descendenţi ai fiicei mele Aurianna care trăiau la ora actuală la Alexandria şi la Heliopolis. Am trăit o satisfacţie cu totul particulară atunci când le-am putut conduce într-un tur al Heliopolis-ului şi al Platoului de la Gizeh pe Mariamne şi pe Rebeca. Andrei, Iosefus şi Noe erau la rândul lor extrem de impresionaţi de Egipt, dar erau încă şi mai fascinaţi de poveştile mele referitoare la sejurul pe care lam petrecut în Britania, aşa că de-abia aşteptau sa, ajungă acolo. Ne-am continuat drumul împreună cu fiul meu Isac şi cu frumoasa sa soţie, Tabitha, cu pielea ei închisă la culoare, a căror nuntă am sărbătorit-o cu puţin timp înainte de a pleca din Egipt, într-un convoi alcătuit din

trei vase de transport, de-a lungul Marii Mări către Massilia (Marsilia actuală), unde Iosif şi-a încărcat vasele. Am călătorit apoi către vest, de-a lungul coastei şi după ce ne-am ancorat vasele la un ponton dintr-un sat ne-am continuat drumul pe jos, avansând prin regiunea Languedoc. Ne-am întâlnit cu fiul nostru Iacov la o comunitate eseniană, recent înfiinţată, de la poalele Pirineilor. Am vizitat această regiune frumoasă câteva săptămâni. Isac şi Tabitha s-au decis să rămână şi să îşi înceapă aici noua viaţă împreună. Ne-am întors apoi la vasele noastre şi ne-am continuat drumul pe mare. După ce am trecut prin Strâmtoarea Gibraltar şi am intrat în Oceanul Atlantic, ne-am îndreptat către nord, de-a lungul coastei Peninsulei Iberice, traversând Golful Biscay şi înconjurând peninsula Britanici până la micuţa comunitate din Insula Muntelui Saint-Michel. Aici am fost întâmpinaţi cu multă căldură şi am rămas o săptămână pentru a ne aproviziona şi pentru a face mici reparaţii la vase. Am traversat apoi Canalul şi ne-am îndreptat către vârful de sud al Britaniei, cunoscut sub numele de Sfârşitul Ţinutului, unde vânturile erau foarte puternice şi ploile torenţiale. Am fost fericiţi când am ajuns la micile porturi de pe coasta de vest a Cornwall, unde Iosif a putut încărca staniul pe care îl comercializa. Cu ajutorul lui Dumnezeu, când furtuna a izbucnit cu putere, izbind stâncile colţuroase, eram deja cazaţi şi instalaţi la căldură. Când marea s-a mai calmat, ne-am continuat drumul prin canalul inundat al Râului Severn, care la acea vreme era mult mai amplu decât ceea ce numiţi voi la ora actuală Canalul Bristol. După ce ne-am transferat pe o barcă mai mică cu fundul plat, ne-am continuat drumul către estuarul Râului Brue, trecând printr-un grup de insuliţe situate la Circa 12 mile în interior faţă

de poziţia actuală a coastei. Am debarcat pe Insula Avalon, care înseamnă Insula Merelor, cunoscută mai demult sub numele de Ynys Witrin (Insula Mistică), numită la ora actuală Glastonbury sau Insula Sticlei. Iosif ne-a condus printr-o livadă frumoasă de meri până pe vârful unui deal druidic sacru, cunoscut şi astăzi sub numele de Dealul Avalon. Acesta nu s-a schimbat aproape deloc faţă de epoca primului meu pelerinaj în Britania, venind din Egipt, în jurul anului 300 î.Hr. Oamenii vin chiar şi astăzi din toate colţurile lumii în pelerinaj la acest loc sacru care, aşa cum vom vedea, avea să devină în curând un veritabil bastion care a prezervat primele învăţături ale creştinismului mistic. La vest de insulele văratice ale Avalonului există o insulă mai mare situată lângă coasta actualei Ţări a Galilor, pe care cei din vechime o numeau de asemenea Avalon sau Mona. Cunoşti desigur acest sanctuar extrem de preţuit al druizilor, sub numele de Insula Anglesey. După ce ne-am petrecut restul iernii pe Mona ca oaspeţi de onoare ai druizilor celtici, am călătorit în interiorul insulei, către marile monumente din piatră albastră de la Stonehenge. Între altele, am participat la o ceremonie a reţelei serpentine, alcătuită din monoliţi masivi din piatră pe care voi îi cunoaşteţi sub numele de Avebury. Aici, ne-am adunat pentru marele festin al Beltain, împreună cu marii preoţi şi cu marile preotese locale ale druizilor, pentru a realiza ceremoniile ritualice. Tribul celtic care m-a adoptat cu foarte mult timp în urmă a transmis urmaşilor săi o tradiţie prin care puteam fi recunoscută, căci le-am promis membrilor săi că mă voi întoarce. În acest scop, mi-a fost desenat pe frunte un mic tatuaj cu cerneală indigo ce ilustra un trident, care mi-a confirmat identitatea, chiar dacă între timp s-a şters parţial. Asa se face că membrii tribului m-

au recunoscut ca fiind cea care a venit din Egipt în Britania cu foarte mulţi ani înainte. Aceştia m-au recunoscut ca mare preoteasă druidă care cunoştea ştiinţa şi energiile Marii Mame. Într-adevăr, eu ştiam să vorbesc cu copacii, cu pietrele şi cu apele. M-am alăturat cercurilor create de preoţii şi de preotesele care îşi practicau tehnicile devoţionale în pădurile şi la izvoarele sacre, cerând deschizăturilor pământului şi lumii spiritelor să le reveleze cele mai vechi poveşti ale înţelepţilor care au venit la suprafaţă pe această cale, rătăcind şi astăzi pe pământ. La Stonehenge, Avebury şi Avalon, am îmbrăcat din nou robele albe ale Ordinului Druidic. Am atras în jurul meu ceaţa, pentru a crea un văl al timpului şi al spaţiului, prin care am trecut în lumea de dincolo. La Avalon m-am întâlnit cu spiritele naturii, cu zâne, cu pitici, cu unicorni şi cu uriaşi. Astfel de fiinţe nu mai apar astăzi decât în cărţile cu poveşti pentru copii, dar adevărul este că ele există dincolo de un văl extrem de subţire. Aceste fiinţe rămân pe pământ pentru a-i învăţa pe oameni cum să o iubească pe Mama care le asigură toată bogăţia şi bunăstarea de care au nevoie. Călătoriile noastre ne-au condus către numeroase locuri sacre care mi-au aprofundat iubirea faţă de acest ţinut sacru. Oriunde ne-am dus, inclusiv în insulele şi podişurile din nord, toţi locuitorii băştinaşi s-au bucurat să ne primească şi să îmi strângă solemn mâna. Am înţeles cu această ocazie că toţi cei care vor veni aici în numele meu vor fi recunoscuţi şi bine primiţi. Le-am adunat în jurul meu pe marile preotese şi le-am spus tot ceea ce ştiam despre întruparea în scurt timp a Zeiţei care va da naştere Fiului Omului. Le-am uns cu mir, conform tradiţiei Ordinului lor, şi le-am deschis codurile

secrete ale liniei Graalului Matri-Hristic. La rândul lor, m-au consacrat pentru a-mi împlini destinul. În acest timp, de-a lungul călătoriilor noastre, Ioachim a fost acceptat ca un frate al Ordinului. Preoţii druizi l-au recunoscut ca fiind un adept de la care aveau de învăţat şi i-au oferit simbolurile arcanei celtice. Deşi existau perioade în care trebuia să ne despărţim, căci fiecare avea propria misiune, ne reuneam întotdeauna în zilele de sărbătoare pentru comuniunea ceremonială, întâlnindu-ne cu liderii comunităţii pentru a lua masa cu ei. Ne-am continuat multe din practicile eseniene familiare, dar le-am ignorat totuşi pe cele care nu serveau scopului suprem de a ne uni cu fraţii şi cu surorile noastre celtice. În timpul uneia din ultimele zile pe care le-am petrecut în Britania şi în care am vizitat cercurile de piatră din Mona, Arhanghelul Gabriel ne-a făcut una din vizitele sale neaşteptate. Eu şi cu Ioachim ne aflam atunci la un izvor sacru din interiorul insulei, unde un Ordin Druidic monastic îşi instruia preotesele. Am fost invitaţi atunci să acceptăm sanctuarul acestor surori minunate. I-am împărtăşit liderei Ordinului, pe nume Arianrhod, înţelepciunea şi profeţia transmise nouă de îngerul Gabriel, potrivit căreia Zeiţa - întruchiparea Mamei Divine - avea să se nască în scurt timp pe pământ. Când le-am împărtăşit această veste bună, Arianrhod şi preotesele ei m-au condus într-o încăpere specială, ungându-mi întregul corp cu un ulei sacru şi cu apă sfinţită din două flacoane. Mi-au pictat apoi corpul cu un lut pigmentat, creând o serie de tipare străvechi în spirală, cu scopul de a ancora semnătura energetică şi binecuvântarea Zeiţei. În acest fel, m-au consacrat practic pentru înalta mea menire. În final,

frumoasele surori s-au închinat în faţa mea, văzând pretutindeni în jurul meu prezenţa Acesteia. Din pântecul meu emana deja o lumină. Preotesele s-au declarat binecuvântate pentru că au putut atinge vasul care avea să poartă în el pe Fiica Soarelui, a Pământului şi a Lunii, care avea să poarte numele de Maria Ana. Aşa se face că după ce ne-am întors la Cornwall, unde Iosif avea deja mai multe vase încărcate şi pregătite pentru plecarea către Palestina, ne-am mai bucurat de încă două săptămâni în mijlocul oamenilor şi a colinelor verzi pe care le iubeam atât de mult. Andrei, care la acea vreme avea 26 de ani, Iosefus, care avea 21 de ani, şi Noe, care avea 12 ani au fost acceptaţi de druizi, care au început procesul de iniţiere în Ordinul lor. Toţi cei trei fii ai noştri au luat atunci decizia de a rămâne în apropiere de insulele Glastonbury şi Mona. După ce ne-am luat un rămas-bun reticent, neam despărţit de Insulele Britanice şi ne-am îndreptat din nou către Palestina. Ne-am întors mai întâi de toate la Languedoc, unde ne-am reîntâlnit cu Iacov, cu Isac şi cu Tabitha, care, între timp, rămăsese însărcinată. Am petrecut aproape o lună în casa lor recent construită din piatră, cu acoperişul din paie. Ne-am continuat apoi drumul către Efes, un oraş aflat pe coasta de est a Mării Egee. Când am ajuns la Efes, am rămas surprinşi să îi găsim aici pe Judith şi pe noul ei soţ, Iustinian, un frate esenian care era cetăţean roman, amândoi foarte stresaţi. Eram convinşi că aveam să îi găsim la Carmel. Cei doi ne-au povestit de recentele tulburări ce afectau Palestina, în urma edictelor dure, comportamentului imoral şi a lipsei de sensibilitate a Regelui Irod faţă de populaţia evreiască.

Această stare de agitaţie în creştere a determinat relocarea celei mai mari părţi a bibliotecii şi a populaţiei Mănăstirii Carmel. De la atacul soldaţilor lui Marc Antoniu din anul 37 î.Hr. şi după cutremurul masiv din anul 31 î.Hr., Qumran-ul nu mai era considerat un refugiu şi un loc de depozitare sigur. Prin urmare, Judith a venit la Efes pentru a crea aici o mică bibliotecă ce avea să devină fundaţia unei noi comunităţi eseniene, dar şi un depozit şi un centru de dispersare a bunurilor şi documentelor fraţilor esenieni către diferitele avanposturi ale acestora aflate la mai mare distanţă, în regiunile de coastă din zonă. După ce ne-am consultat cu Iosif, am decis împreună cu Ioachim să rămânem la Efes pentru a ajuta la răspândirea pergamentelor, dintre care o bună parte erau scrise chiar de mine de-a lungul anilor. Am dus aceste documente în conclavurile de pe dealurile cele mai îndepărtate ale Frăţiei. Am ascuns o parte dintre ele în peşteri inaccesibile şi le-am lăsat fraţilor noştri pentru a le păstra în custodie. O parte din aceste comunităţi au reprezentat fundamentul mănăstirilor creştine de mai târziu, pe care ai ajuns să le cunoşti din istoria descrisă în Noul Testament. Starea lui Eunice Salomeea s-a mai stabilizat de-a lungul călătoriei în Britania, dar călătoria a afectat-o, astfel încât a ajuns destul de slăbită la Efes. Dat fiind că le era amândurora dor de fiicele lor, fiind preocupaţi de bunăstarea lor, Iosif şi-a dus soţia bolnavă şi încărcătura recent achiziţionată la Caesarea, iar de aici, acasă la tatăl ei, lângă moşia din Arimateea, unde cele două fiice ale cuplului au fost relocate pe perioada absenţei părinţilor lor. După ce şi-a adunat familia, Iosif s-a grăbit să ajungă la Ierusalim. Am aflat mai târziu că Eunice Salomeea a murit la scurt timp după ce s-a

întors acasă. Ea şi-a îndeplinit scopul de a călători cu Iosif, aşa că l-a părăsit pe acesta împăcată, lăsându-l să îşi îndeplinească munca extrem de importantă. 12 ani mai târziu, pe când a achiziţionat o proprietate lângă Magdala, pe ţărmul de vest al Mării Galileii, Iosif a cunoscut o femeie de rang foarte înalt pe nume Maria. În adolescenţă, aceasta s-a revoltat împotriva disciplinei extrem de stricte impuse de tatăl ei, care era un mare preot, şi s-a măritat cu un mercenar macedonean pe nume Filip. Maria din Magdala (după cum a ajuns să fie cunoscută) a avut trei copii împreună cu soţul ei, pe care i-a numit Toma, Matei şi Suzana. Filip lipsea frecvent de acasă, iar atunci când era prezent, era foarte abuziv cu familia sa. La câţiva ani după ce soţul ei a abandonat-o împreună cu copiii lor, lăsându-i săraci lipiţi pământului, Maria din Magdala l-a întâlnit pe Iosif la piaţă. Acesta i-a cerut să îi administreze noua casă din Magdala. La scurt timp, Maria i-a devenit amantă, iar apoi, soţie. La sfârşitul lunii decembrie a anului 21 î.Hr., o lună după ce am ajuns la Efes, Arhanghelul Gabriel ne-a vizitat într-o noapte pe Ioachim şi pe mine. Avea de fiecare dată un mod de a ne lua prin surprindere, chiar dacă la ultima sa vizită din Cornwall ne-a spus răspicat că prezenţa divină a preaiubitei noastre fiice a început să coboare deja pe pământ. Am fost ridicaţi amândoi la Cer, pentru a ne întâlni aici cu preaiubita noastră Hismariam, care ne-a anunţat că se numeşte acum Maria Ana şi că timpul ei a sosit. Am primit-o amândoi la sânul nostru şi am simţit cum prezenţa ei coboară în fiecare celulă a corpului nostru. Ioachim a fuzionat la rândul lui cu lumina care era prezenţa ei, până când aceasta l-a absorbit complet în sine. Spre deosebire de celelalte 11 naşteri, de această

dată, eu şi Ioachim nu ne-am împreunat fizic, iar el nu mi-a penetrat pântecul cu sămânţa lui. Maria Ana a intrat în pântecul meu fără ajutorul lui Ioachim, pentru a împlini astfel promisiunea naşterii din fecioară. Aşa se face că Mama Divină s-a întors în planul fizic întrupată la Efes în Maria Ana. Am stat la Efes de-a lungul întregii perioade de sarcină. Doar Judith a rămas cu noi, până când Rebeca şi Ruth au auzit vestea cea bună a sarcinii mele şi au aranjat ca un mic grup din cadrul comunităţii din Carmel să stea cu mine la naşterea Mariei Ana. Deşi întreaga mea familie părea împrăştiată în cele patru vânturi, în interiorul meu eram împreună cu ceilalţi şi ştiam că toţi sunt bine. Aşa se face că obiceiul monastic de a-i consacra pe copii de la o vârstă foarte fragedă mia dat ocazia de a-mi pune la unison instinctele materne cu dorinţele inimii mele. Deşi recunosc că au existat momente dificile, în care am deplâns pierderea copiilor mei, mi-am abandonat în permanenţă voinţa umană în faţa menirii mele superioare, aşa cum o percepeam eu la acea dată. Din fericire, toţi copiii mei au beneficiat de susţinerea familiei lărgite a comunităţii. Zilele au continuat să treacă astfel într-o manieră armonioasă. Prezenţa lui Shekinah mi-a binecuvântat fiecare oră. Lumina Ei supranaturală mi-a pătruns în fiinţă. Această ultimă sarcină s-a dovedit a fi neobişnuit de beatifică; Nu m-am îmbolnăvit nici măcar o singură dată, iar corpul meu nu a suferit nicio durere. M-am putut interioriza în profunzimi foarte adânci ale fiinţei mele, unde mi-a fost revelată o mare parte a planului divin care avea să împlinească profeţiile referitoare la „poporul ales”, după cum se consideră evreii. Maria Ana a crescut extrem de rapid în pântecul meu, iar momentul naşterii sale, sub semnul zodiacal al

Fecioarei, a venit la mai puţin de cele nouă luni regulamentare. În ultimele trei luni de sarcină, am fost atât de interiorizată, încât am luat decizia de a nu mai scoate nicio vorbă, asistând în tăcere la graţia copilului meu. După sosirea lui Ruth şi a Rebecăi, mica noastră comunitate a venit lângă mine, pentru ca şi ceilalţi să simtă lumina Sfintei Shekinah. De îndată ce s-au aşezat, s-au dizolvat cu toţii într-o stare de beatitudine. Ioachim strălucea la rândul lui în prezenţa Mariei Ana. Marea majoritate a bărbaţilor nu sunt obişnuiţi cu o astfel de experienţă atunci când soţia lor este însărcinată. În timpul ultimelor trei luni, Ioachim a rămas lângă mine. Cu această ocazie, a simţit tot ce simţeam eu şi a păstrat tăcerea la fel ca şi mine. În sfârşit, a sosit momentul naşterii Mariei Ana pe pământ. Stelele erau neobişnuit de strălucitoare în acea noapte. Un cluster de stele ţesea o reţea de lumină eterică direct deasupra capetelor noastre. Sirius strălucea la fereastra noastră dinspre est, fiind suficient de luminos pentru a proiecta umbre asupra pereţilor din calcar ai casei noastre. Luna, aflată în creştere, apăruse deja pe cer, către vest. Judith, Ruth şi Rebeca au practicat zile în şir tot ce aveau de făcut. Ele se agitau în jurul meu, privindu-mă îngrijorate, cu ochi întrebători. Le făceam cu mâna, convinsă că atunci când va veni vremea vor fi lângă mine. Aşa se face că atunci când mi s-a rupt apa, iar contracţiile au început, Ioachim s-a dus imediat la apartamentul lui Judith şi a chemat-o în mica noastră încăpere de la etaj. Fiul meu Iosif ne-a asigurat tot confortul de care aveam nevoie, inclusiv un pat ridicat pe o platformă, o serie de urne special consacrate, vase pentru spălat, aşternuturi moi din bumbac egiptean, plante dulci şi astringente, uleiuri esenţiale şi lumânări. Judith, Ruth

şi Rebeca au fost ca nişte îngeri care m-au ajutat să o nasc pe Maria Ana complet fără dureri. Ioachim a fost invitat să stea la capul meu. Practic, a simţit şi el forţa contracţiilor, aşa că aş putea spune că am contribuit în egală măsură la „renaşterea” Mamei pe pământ. Sufletul meu şi-a luat zborul, chiar când ultima contracţie a împins capul Mariei Ana prin canalul naşterii. Întreaga mea fiinţă a explodat în lumină atunci când prezenţa Mariei Ana a coborât asupra mea, învăluindu-i forma micuţă. Judith i-a luat trupuşorul în mâinile ei pline de blândeţe. În inimile noastre a izbucnit o muzică celestă! După ce naşterea s-a încheiat şi Maria Ana a fost pusă la sânul meu, grupul celor veniţi din Carmel a intrat în micuţa noastră cameră şi toată lumea a îngenuncheat, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unui altar. Mama Noului Legământ se afla în mijlocul nostru! Cu o bucurie solemnă, fiecare membru al grupului a plasat un dar lângă mine. Ce bun-venit plin de căldură sufletească! Părul castaniu închis al Mariei Ana strălucea, având licăriri aurii. Pielea îi era foarte albă şi avea ochii albaştri-cenuşii. Toţi ceilalţi copii ai mei au avut părul închis la culoare, tenul măsliniu şi ochii căprui. Acest copii minunat părea însă din alabastru şlefuit, cu un ten trandafiriu discret. Ioachim a început să cânte o muzică celestă la lira sa, iar eu am îngânat cântecul de leagăn al lui Hathor consacrat copiilor cu un destin suprem pe pământ, urându-i în acest fel bun-venit în această lume fetiţei noastre. Cu inimile pline de iubire şi de recunoştinţă, ne-am bucurat şi am sărbătorit cu toţii venirea pe lume a Mariei Ana. Toţi cei prezenţi ştiau cine era şi au făcut un legământ să păzească acest secret în inimile lor. În acest fel, calea era pregătită. Ne-am angajat cu toţii (prin

jurământ) să o protejăm şi să îi susţinem iniţierile până la împlinirea destinului ei. Ştiam de asemenea că au existat şi alte femei care au fost Concepute în Lumină, precum şi unele care urmau să fie Concepute astfel. Ele au venit la Carmel pentru a fi instruite de mine. Existau de asemenea şi alţi copii care au venit pe pământ pentru a se pregăti alături de Maria Ana, astfel încât toate sufletele care s-au angajat în acest scop înainte de naştere să îşi poată juca rolul predestinat. O parte din acestea aşteptau să le vină rândul. Cei care au conceput planul divin au ţinut cont de natura umană, dar şi de liberul-arbitru. Absolut nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării, şi practic toate posibilităţile au fost exersate mai întâi în lumile eterice. Astfel, dacă anumite suflete aveau să refuze să îşi asume rolul, copleşite de teamă, altele urmau să intervină imediat. Eram conştienţi că era nevoie de foarte mult curaj, de o mare tărie de caracter şi de înţelepciune pentru a trece testele care ne aşteptau. Ce mângâiere pentru sufletele noastre să putem simţi iubirea Mamei Divine care ne asigura în acest fel că totul va fi bine!

Cap. 14 - Copilăria Mariei Ana Îţi ascult inima, preaiubite prieten, şi îmi imaginez cu uşurinţă cât de mult îţi doreşti să afli mai multe despre aceea predestinată să devină mama Celui care avea să împlinească Noul Legământ. De ce bucurii şi de ce încercări a avut ea parte? Ce slăbiciuni a avut? Îngăduie-mi să îţi răspund la aceste întrebări povestindu-ţi pe scurt copilăria petrecută de Maria Ana la Efes şi pe Muntele Carmel. În acest fel, voi deschide Cartea Vieţii, astfel încât să devii tu însuţi o expresie a Mamei Divine, aşa cum a fost şi ea pe acest pământ. Prin satisfacerea curiozităţii tale, nu pot decât să sper că te vei deschide în faţa prezenţei Mamei Divine, care îţi stă la dispoziţie în orice moment. Maria Ana a fost o lumină extrem de strălucitoare, infinit mai mult decât îşi poate imagina mintea ta. Pentru a o putea cunoaşte aşa cum a fost atunci, dar şi aşa cum este la ora actuală, ceea ce trebuie să faci este să îţi linişteşti mintea, să te centrezi şi să te deschizi în faţa momentului prezent, la fel ca un copil. Haide, aşadar, să facem acum o scurtă pauză şi să ne scufundăm amândoi într-un moment de tăcere. * Imediat după naştere, Mariei Ana îi plăcea să se scalde în lumina soarelui. Ea obişnuia să îşi întindă mânuţele către lumina ce intra pe fereastra micuţului nostru apartament din Efes, scoţând sunete similare celor scoase de fraţii ei delfini, care se jucau şi făceau salturi între dimensiuni. Îi plăcea la nebunie când tatăl ei o ducea pe veranda terasată ce dădea către Marea Mare, privind până departe licăririle albastre şi argintii. Cine avea ochii ageri şi inima deschisă îi putea vedea pe delfini din zare facându-şi dansurile acrobatice.

Când nu era plecat să muncească pe unde apuca sau nu ducea provizii Fraţilor risipiţi pe la diferite mănăstiri, lui Ioachim îi plăcea să stea acasă şi să o legene pe fiica noastră în braţe. Maria Ana adora să îi asculte poveştile şi i se alătura imediat atunci când începea să cânte, bătând din palmele ei micuţe. La scurt timp după ce a învăţat să meargă, ea a început să danseze, în timp ce Ioachim cânta la liră sau la fluier, iar eu băteam la tobe. Dar lucrul care îi plăcea cel mai mult Mariei Ana când se afla în poala tatălui ei era să îşi răsfire degeţelele prin barba lui cenuşie şi lungă. Al doilea lucru favorit al ei era să îi mângâie sprâncenele stufoase, în timp ce el o învelea cu grijă în pătuţul ei. Cei doi se priveau cu iubire unul în ochii celuilalt, în timp ce privirile lor străluceau ca nişte lumânări aprinse. În micuţa curte din faţa casei exista o viţă-de-vie în care păsărelelor le plăcea să se cuibărească. Am petrecut trei ani idilici alături de Maria Ana la umbra strugurilor care atârnau din ea, înainte de a ne întoarce pe Muntele Carmel. În acest mediu plin de pace, lucram adeseori la micuţul meu război de ţesut, cu firele făcute cu fusul meu. Atunci când torceam şi ţeseam, Maria Ana obişnuia să se joace pe dalele colorate ale podelei, înconjurate de lespezi din piatră netede. Fetiţa investiga tot ce vedea. Inventa mici cântece pe care îi plăcea să le cânte părinţilor ei, dar şi celorlalţi adulţi sau copii care veneau din când în când să ne viziteze. Dar, mai presus de toate, îi plăcea să le cânte soarelui, delfinilor, florilor, rândunicilor, pietricelelor, furnicilor, caprei pe care o creşteam pentru lapte şi celor trei pisici care „ne-au adoptat”. Mintea Mariei Ana s-a dezvoltat extrem de rapid şi în timpul celui de-al doilea an de viaţă şi-a descoperit o mare plăcere în a recita psalmii şi aforismele pe care i le

citeam. Înainte de a părăsi Efesul, ea a început deja să înveţe să vorbească şi să citească în aramaică, ebraică şi greacă. Era un copil iute şi plin de energie, capabil să facă mai multe lucruri în acelaşi timp. Pe de altă parte, era calmă, nu îi plăcea să se grăbească şi era veşnic plină de bunăvoinţă, dând dovadă de o înţelepciune cu mult peste vârsta ei. În mod evident, Maria Ana era plină de empatie, la fel cum a fost la vremea ei şi Hismariam, sesizând imediat toate nuanţele energetice din jur. Erau momente în care putea fi nerăbdătoare sau dezamăgită de comportamentul adulţilor, dar de regulă se răsucea pe un picior, se prindea de şorţuleţ cu o mânuţă şi şi-o ducea pe cealaltă la gură, ca să nu izbucnească. Se înroşea atunci la faţă şi ochii i se umpleau de lacrimi, care îi curgeau apoi pe obraji. Îşi închidea ochii albaştri-cenuşii şi îşi strângea buzele pline, după care alerga în micuţa noastră grădină şi se ascundea printre ierburile înalte de lângă măslini până când furtuna din interiorul ei se potolea. Cei care au venit să ne viziteze de pe Muntele Carmel pentru a asista la naşterea Mariei Ana s-au întors demult la îndatoririle lor. Singura care a rămas alături de noi era Ruth, care devenise văduvă de puţin timp. Cu un an înainte de plecarea noastră înapoi pe Muntele Carmel, Ruth s-a măritat cu Titus, care îşi dorea să rămână la Efes pentru a-şi continua munca. Ioachim a continuat să îl ajute pe Iosif din Arimateea atunci când acesta venea - de câteva ori pe an - să escorteze diferiţi fraţi esenieni, provizii şi manuscrise de la Carmel şi Qumran la noile comunităţi din insulele Egee şi la mănăstirile din munţi. El îi ajuta apoi pe cei care şi-au încheiat misiunile să se întoarcă în Galileea şi în Iudeea.

Ne puteam acoperi cu uşurinţă nevoile de bază prin slujbele pe care şi le găsea Ioachim şi prin vânzarea ţesăturilor şi broderiilor mele, a plantelor medicinale şi prin serviciile mele de moaşă. Aceste resurse, la care se adăugau banii şi proviziile pe care ni le furniza Iosif din Arimateea de câteva ori pe an, făceau ca viaţa noastră simplă să fie extrem de confortabilă. La începutul toamnei anului 17 î.Hr., cu puţin timp înainte ca Maria Ana să împlinească trei ani, ne-am întors pe Muntele Carmel, unde toată lumea a întâmpinat-o ca pe o membră a comunităţii noastre, urându-i bun-venit. La cea de-a treia aniversare onomastică, ea a fost consacrată Domnului Preaînalt, iar îngrijirea, educaţia şi iniţierile ei au trecut în custodia Şcolii Misterelor de pe Muntele Carmel. Practic, ea nu ne mai aparţinea (de parcă ne-ar fi aparţinut vreodată!). Trebuie să recunosc, prietene, că a fost dureros pentru mine să o las pe Maria Ana în îngrijirea celorlalţi, cu atât mai mult, cu cât cunoşteam disciplinele foarte stricte la care urma să fie supusă şi care aveau să îi înlocuiască gradual copilăria lipsită de griji. Pe de altă parte, eu şi Ioachim cunoşteam Marele Plan, aşa că am fost de acord să ne consacrăm preţiosul copil, la fel cum i-am consacrat şi pe ceilalţi înainte, conştienţi de rolul pe care urmau să îl joace în cadrul planului de ansamblu. Tot ce pot spune este că diferiţi adepţi veniţi la Carmel din Tibet, India, Mesopotamia, Egipt, Grecia şi Britania au instruit-o pe Maria Ana, împreună cu ceilalţi copii lăsaţi de părinţi în grija sanctuarului interior al mănăstirii, acolo unde aveau loc iniţierile secrete. În acest fel, toţi cei care au optat pentru a-şi continua iniţierile erau pregătiţi pentru misiunea pe care şi-au asumat-o, de pregătire a căii pentru sosirea Maestrului Neprihănirii.

Din fericire, una din principalele mele îndatoriri în cadrul mănăstirii era chiar educaţia tinerelor fete. Acest lucru mi-a permis să îmi petrec timpul alături de Maria Ana în fiecare zi. Ce-i drept, din dorinţa de a-mi afişa imparţialitatea faţă de toate învăţăcelele din cadrul comunităţii noastre monastice, m-am văzut nevoită să mă distanţez cu stoicism de fiica mea. De bună seamă, acest lucru s-a dovedit a fi extrem de dificil pentru amândouă. O dată pe săptămână, după respectarea Sabatului, Maria Ana îşi petrecea noaptea împreună cu Ioachim şi cu mine. Era minunat să ne putem bucura din nou de prezenţa ei dulce de-a lungul unei nopţi întregi. În timpul lunilor mai calde, ne plimbam toţi trei seara printr-o pădurice de cedri din apropiere, sub bolta înstelată. Stând pe saltelele noastre umplute cu paie, acoperiţi cu pături de lână, ne uitam la stele, stăteam de poveşti şi ne rugam până târziu. Ioachim îşi aducea lira şi cântam împreună psalmi devoţionali sau inventam cântece pline de voioşie, născute din fericirea inimilor noastre. Din păcate, viaţa Mariei Ana nu era întotdeauna foarte uşoară. Uneori, disciplinele extrem de epuizante, lungile ore petrecute studiind scripturile, citind şi scriind observaţiile lipsite de bunătate şi de sensibilitate ale altor novice, sau o boală care o silea să piardă nopţile în infirmerie îi apăsau umerii şi îi făceau faţa să se lungească de tristeţe. Maria Ana putea simţi totul, inclusiv agitaţia în creştere a populaţiei palestiniene, pe care zidurile Carmelului nu o puteau izola complet. Anii au trecut cu repeziciune, iar Maria Ana a început să înţeleagă din ce în ce mai clar pentru ce misiune era pregătită, povară care o apăsa greu. Când şi când, ea simţea tensiuni şi dureri în zona cefei şi a

regiunii toracice a spatelui, pe care Ioachim şi cu mine ne grăbeam să i le alinăm ungând-o cu diferite alifii şi uleiuri vindecătoare. Îi era dor de momentele de relaxare în care se putea plimba pe câmp, având grijă de oi şi de capre pe perioade scurte de timp sau când cultiva şi culegea diferite plante în grădina mănăstirii. Dar, mai presus de toate, îi plăcea să alerge liberă pe pajiştile muntelui, să se plimbe printre cedri şi chiparoşi, să meargă cu un coş de rafie până la un versant abrupt al muntelui, de unde putea fi văzută Marea Mare. Maria Ana se simţea adeseori extrem de singură, neavând decât foarte puţini prieteni apropiaţi, în prezenţa cărora să îşi deschidă inima extrem de sensibilă. Pe de altă parte, acele suflete dragi care s-au apropiat sincer de ea au continuat să îi fie loiale de-a lungul întregii vieţi. Când s-a apropiat de cea de-a 12-a aniversare onomastică, Mariei Ana i s-a declanşat ciclul menstrual. Am dus-o atunci, împreună cu alte două fete tinere, întro grotă cu rol de sanctuar dedicată Marii Mame. Aici, leam iniţiat pe cele trei suflete tinere - atât de preţioase în misterul sângelui menstrual, al deschiderii pântecului şi al coacerii trupului pentru primirea energiilor Marii Mame. Timp de un an, la fiecare lună plină sau nouă, le-am dus pe aceste fete, împreună cu altele pe care le-am iniţiat mai recent, la cercul din pietre din interiorul grotei pentru a cânta aici cântece, pentru a asculta poveşti şi pentru a face meditaţii şi alte ritualuri consacrate Marii Mame. După acel an, fetele au fost duse de alte fete mai mari sau de femei într-un alt loc consacrat, în care au învăţat mai multe lucruri referitoare la canalizarea energiilor Principiului Divin Feminin prin corpul lor. În acest fel, ele s-au pregătit pentru măritiş şi pentru artele iubirii tantrice. De

asemenea, au învăţat cum să îşi păstreze focalizate energiile pântecului şi cea de la baza coloanei vertebrale şi cum să le concentreze pentru a se vindeca pe ele însele sau pe alţii. De bună seamă, am continuat să ne adunăm în ciclurile lunii pentru a reitera ritualic călătoriile mitologice şi arhetipale ale numeroaselor faţete ale Zeiţei. Acestea erau disciplinele obişnuite pe care le puteau înţelege uşor toate femeile, fie ele tinere sau mature. Disciplinele mai stricte, care le pregăteau pe iniţiate pentru ritualurile de înviere şi de Concepţie în Lumină, erau predate gratuit de Ioachim şi de mine bărbaţilor şi femeilor care răspundeau la chemarea interioară de a veni pe Muntele Carmel. De asemenea, de mai multe ori, între vârsta de 12 ani şi cea de 15 ani, Maria Ana a fost dusă la Templul din Ierusalim, unde au fost făcute aranjamente pentru ca ea să petreacă aici trei luni, pentru a primi noi instrucţiuni şi iniţieri. În acest fel, ea s-a putut familiariza cu principiile şi cu tehnicile practicate de comunitatea evreiască mai mare, care difereau considerabil şi în multe privinţe de cele practicate în cadrul comunităţii noastre eseniene. Aşa cum îţi poţi imagina, energiile discordante pe care le-a resimţit preaiubita noastră fiică între zidurile străvechii cetăţi a Ierusalimului s-au dovedit a fi un şoc pentru natura ei extrem de sensibilă. Aşa se face că Maria Ana a devenit din ce în ce mai puternică, trupeşte şi mental, pe măsură ce s-a confruntat şi a depăşit diferitele obstacole cu care s-a confruntat. Ea şi-a dedicat în fiecare zi mintea, corpul şi sufletul Mamei Divine cosmice, care se manifesta prin ea. În acest fel, preaiubita noastră fiică s-a pregătit la

rândul ei pentru naşterea multor copii, dar şi pentru a deveni mama Celui Uns.

Cap. 15 - Viziunea Anei de pe Munte Vremurile în care Maria Ana a crescut (trupeşte) au fost într-adevăr extrem de periculoase. Când avea 12 ani, conflictele şi agitaţia dintre diferitele facţiuni politice şi religioase ne perturbau constant puţinele momente de pace interioară de care aveam parte. Între timp, romanii au preluat întreaga Palestină în mâinile lor şi deşi încercau să menţină pacea, aceasta era extrem de instabilă. Îmi amintesc şi astăzi cât de şocaţi am rămas de vestea cutremurătoare că romanii aplicau crucificarea pentru a menţine obedienţa diferitelor facţiuni faţă de Roma. După revolta macabeică din anul 63 î.Hr., s-a produs o dispersare graduală a comunităţii noastre eseniene, care a plecat dinspre Carmel către Qumran, Sinai, Egipt, Asia Mică, Himalaya, Galia şi Britania. Acest lucru ne-a determinat pe noi, cei rămaşi la Carmel, să devenim din ce în ce mai interiorizaţi. De asemenea, am căutat modalităţi de a salva lucrul cel mai preţios pentru noi: pe de o parte, vieţile celor angajaţi să trăiască pe Calea Maestrului Neprihănirii, iar pe de altă parte, documentele noastre orale şi scrise. Prin urmare, am devenit mai discreţi ca oricând, la fel ca o sectă, evitând pe cât posibil zonele dens populate. Mai mult ca oricând, aceia dinte noi care proveneam de pe Muntele Carmel ne-am cantonat în calea noastră ecumenică a iubirii frăţeşti şi a toleranţei, care contrasta vizibil cu cea practicată de fraţii noştri din Qumran, al căror ascetism monastic era centrat pe fundamentalismul ebraic. Schisma în creştere produsă în interiorul comunităţii noastre eseniene îmi tulbura foarte profund sufletul.

Atunci când nemulţumirea, violenţa şi opresiunea lovesc prea aproape de casă, este extrem de uşor să îi judeci pe cei care se tem de puterea maselor, pentru a nu-şi pierde propria poziţie de autoritate şi bogăţia personală. Am descoperit însă că acest gen de judecată critică nu face decât să pună şi mai rău gaz pe foc. Opţiunea mea preferată era să fac tot îmi stă în puteri pentru a transmite mai departe înţelepciunea spirituală care stă la baza suveranităţii interne, discret, şi având încredere în planul Creatorului. Aceasta este esenţa înţelepciunii pe care am dobândit-o în decursul îndelungatei mele vieţi şi orientarea pe care am ales să o împărtăşesc tuturor copiilor mei, onorându-le simultan dreptul de a învăţa din propriile lor experienţe şi de a fi liberi de a-şi face alegerile. În mijlocul acestui haos în creştere, am decis într-o bună zi să merg pe drumul de la poalele Muntelui Carmel, în speranţa de a-i găsi şi de a-i vindeca pe eventualii supravieţuitori ai celei mai recente demonstraţii politice împotriva Romei. Câmpurile din Galileea au fost arse de către soldaţii romani, ca răzbunare împotriva ţăranilor care s-au alăturat Zeloţilor, răsculându-se împotriva taxelor împovărătoare ale Romei şi ale lui Irod. Asa se face că foarte multe case şi sate erau complet în ruină. Dealurile erau învăluite de o umbră întunecată. Coloanele de fum se ridicau către cer, iar vulturii pluteau pe deasupra, în căutarea prăzilor slăbite. După ce i-am ajutat pe toţi răniţii pe care i-am găsit, m-am îndreptat spre casă, satisfăcută. De-a lungul zilei, inima mea a devenit însă extrem de grea. Căldura aproape insuportabilă a soarelui era mult amplificată de un vânt puternic venit din deşert, care ridica în aer cenuşa neagră. Acoperindu-mi faţa cu şalul, mi-am

încetinit paşii, din cauza vântului puternic care ridica tot felul de gunoaie în aer, şi am început să mă plâng spontan lui Dumnezeu. Iată ce i-am spus atunci lui Dumnezeu: „Păşesc prin iarba arsă a câmpurilor din Galileea. Vântul ridică în aer fumul şi praful. Mă simt obosită şi singură şi mă tem de ceea ce va urma. Inima mea pare să se prăbuşească într-un abis străvechi. Mă doare întreaga fiinţă. O, Doamne, ce urmează să se aleagă de poporul meu? Eu nu ştiu să răspund la această întrebare. O, Doamne, întreaga mea fiinţă plânge din rărunchi pentru poporul meu, Israel. De ce mă doare atât de tare inima? Nu suntem noi Aleşii tăi? Nu suntem noi protejaţi de tine, Dumnezeul nostru? Ce s-a întâmplat cu raţiunea oamenilor? Nu ştiu aproape nimic despre trecerea timpului şi despre pretenţiile celor care susţin că ştiu ce este mai bine pentru micuţa noastră comunitate de adepţi ai Celui al cărui timp este aproape. Cum putem păşi în credinţă, Doamne, în condiţiile în care suntem înconjuraţi de atât de multă suferinţă trupească şi sufletească, deopotrivă? Vai mie, cea cu credinţa slabă. Urcă-te pe Muntele Domnului, suflet al meu. Arată-mi faţa ta, Doamne! Mă cutremur de micimea fiinţei mele, iar durerea sufletului meu mă sufocă. Ridică-te, inimă a mea. Nu te lăsa descurajată!”. Astfel m-am plâns lui Dumnezeu în timp ce traversam dealurile aprinse ale Galileii, aşteptându-l pe Cel al cărui timp era aproape. Aveam atât de multe întrebări în minte. Cum aş putea face tot ceea ce mi se cere? Cum să-i vorbesc preaiubitului meu Ioachim despre această tulburare care mă macină, sufocându-mă? Cum să mă întâlnesc cu mica turmă pe care o păstoresc,

împărtăşind cu ceilalţi cunoaşterea care mi-a fost revelată, acum că a sosit timpul pe care l-am aşteptat atât de multă vreme? În mijlocul unor mari suferinţe, noi i-am cerut lui Dumnezeu să ni-l trimită pe Maestrul Neprihănirii, care să ne înalţe din suferinţele fizice şi sufleteşti pe care le îndurăm în această noapte extrem de întunecată, în timp ce reflectam la toate aceste lucruri, mintea mi-a fost străfulgerată de un trăsnet. Aşa se face că am continuat să păşesc atunci printre câmpurile arse ale Galileii. Sufletul meu a continuat să se lamenteze frecvent în faţa lui Dumnezeu, cuprins de îngrijorare şi de teamă. Cel mai mult îmi apăsa inima plânsetul popoarelor pământului. Puteam simţi întreaga planetă şi eram conştientă de suferinţele sale din această epocă, cea mai întunecată între toate. Sufletul meu se simţea chinuit şi agitat, la fel ca o persoană rătăcită în pustia unei nopţi foarte întunecate. Căci popoarele lumii sufereau într-adevăr foarte mult. Nimeni nu se odihnea bine, deşi toată lumea era adormită. O mare nenorocire părea să vină asupra noastră, dar nimeni nu ştia când şi cât de vastă avea să fie ea. Inima mea a fost cuprinsă de durere, iar pe umeri purtam o mare greutate, în timp ce continuam să păşesc prin iarba înnegrită de foc. Pe când mă întorceam la mănăstirea din Carmel, mam simţit subit inspirată să urc pe vârful muntelui, în punctul în care Hismariam a fost ridicată la cer cu mai bine de un secol în urmă. Ca şi cum aş fi fost călăuzită de o mână invizibilă, mi-am croit drum către vârf şi mam prosternat la pământ. În doar câteva momente, am fost luată în duh şi mi s-a arătat ceea ce urma să vină. Sublimă a fost exaltarea care mi-a cuprins sufletul atunci când m-am trezit faţă în faţă cu Domnul Dumnezeul Fiinţei mele, căci la dreapta Lui se afla Cel

Plin de Lumină, al cărui timp era foarte aproape. M-am resorbit în lumina alb-strălucitoare până când întreaga conştiinţă a identităţii mele individuale s-a dizolvat complet, în acel moment, vălurile s-au ridicat şi am putut vedea un nou Cer şi un nou Pământ. Am înţeles că înainte de apariţia acestora, Pământul va trece încă prin foarte multe suferinţe, care vor tempera prin foc însăşi esenţa creaturilor sale. Cel care avea să vină în curând prin intermediul Mariei Ana m-a luat apoi lângă el. Am păşit împreună printr-o grădină de o frumuseţe uluitoare. Aici, el m-a luat în braţele sale, spunându-mi „Micuţă Mamă”. Cu privirea sa pătrunzătoare, şi-a fuzionat fiinţa cu a mea, până când am fost conduşi în faţa Tronului Tatălui. Nu ştiu cât timp am petrecut astfel, în Unitatea Divină. Când m-am întors la conştiinţa mea separată, el m-a anunţat că timpul lui a sosit. În anul următor, avea să se facă o mare pregătire, în vederea intrării sale în pântecul Mariei Ana. Cel care i-a fost antemergător era deja pregătit să intre în pântecul surorii mai mari a fratelui lui Ioachim, Iacov, pe nume Elisabeta. Aceasta şi-a încheiat pregătirea pe Muntele Carmel şi s-a întors la Betleem, aşteptând să îi vină timpul. Mai erau şi alte femei care aveau o chemare similară. Fiecare avea să şi-o îndeplinească în acord cu misiunea pe care şi-a asumato în lumea spirituală. Maria Ana trebuia să treacă prin alte câteva niveluri de iniţiere. Abia după încheierea acestora şi după ce corpul fizic şi cele subtile aveau să i se stabilizeze se putea produce impregnarea completă a frecvenţelor incredibil de ample şi de înalte de lumină. În sfârşit, dar nu în cele din urmă, vărul ei Iosif, cel mai mic dintre fiii fratelui lui Ioachim, Iacov, urma să îşi unească destinul

prin căsătorie cu Maria Ana, pentru a crea astfel cadrul contextual necesar, pentru a activa codurile Concepţiei în Lumină şi pentru a le asigura un bastion puternic de protecţie şi de mângâiere emoţională mamei şi copilului. În continuare, mi-a fost arătat în viziune rolul pe care aveam să îl joc eu. El mi-a arătat cât de bine m-au pregătit iniţierile pe care le-am primit în marile temple din Egipt pentru Calea Maestrului Neprihănirii. Această înţelepciune avea să îi fie predată în anii tinereţii sale, contribuind astfel la Marea Operă pe care urma să o desăvârşească. Am păstrat toate aceste informaţii în inima mea. Mai departe, el mi-a arătat crâmpeie din viaţa sa pe pământ şi din evenimentele care vor urma. Cel mai întunecat moment avea să fie inclusiv cel mai luminos, căci, în urma crucificării, el avea să elimine spinul morţii. A adăugat că venirea lui avea ca scop împlinirea tuturor profeţiilor şi ungerea umanităţii cu mirul iubirii mântuitoare a Tatălui-Mamei întregii vieţi. În continuare, discipolii lui aveau să le demonstreze celorlalţi că ceea ce a făcut el pot face toţi oamenii, ba chiar mai mult. Planul Divin are o valoare holografică. El a fost decretat în ceruri şi toţi actorii îşi ocupau deja poziţiile pe scena pământului. Totul era pregătit. Şi-a apăsat cu blândeţe degetele pe palmele mele şi a suflat Aerul Vieţii în ele. Un vânt celest mi-a pătruns adânc în carne şi în oase, ajutându-mă să îmi aduc aminte de identitatea mea cu lumile eterne. Un balsam vindecător mi-a învăluit atunci trupul micuţ, până când întreaga tristeţe mi-a dispărut. Am înţeles atunci că totul este bine, deşi drama şcolii misterelor care urma să fie pusă în scenă în scurt timp nu avea să fie înţeleasă corect multe secole de acum înainte. Aceasta a fost perioada prestabilită pentru a declanşa o evoluţie mai

rapidă a acestui sistem solar, a acestei galaxii şi chiar a acestui univers. În final, el şi-a deschis braţele şi mi-a dus fiecare palmă la buzele, şoptindu-mi: „În aceste mâini mă voi naşte pentru a-L slăvi pe Tatăl-Mama mea. Binecuvântată eşti tu între femei. Nu te teme, Micuţa mea Mamă, căci la fel ca fiica ta, pe care o numeşti acum Maria Ana şi care este Mama mea divină întrupată, tu te-ai născut pentru a-l susţine pe Fiul Omului până când toate vor fi returnate împărăţiei Tatălui meu. Păstrează aceste cuvinte în inima ta. Chiar dacă acum sufletul tău trece printr-o noapte întunecată, te asigur că în scurt timp vor veni zorii. În acel moment, răstoarnă piatra fricii care acoperă portalul numit moarte şi naşte-te în grădina Tatălui-Mamei mele celeste, unde te voi aştepta”. Apoi, imaginea s-a schimbat şi am putut vedea în faţa mea o privelişte sublimă: Pământul reînnoit şi transformat! Apele şi ţinuturile sale erau acum perfect luminoase, strălucind într-o frumuseţe imaculată. Viaţa deborda de vigoare şi de o fertilitate abundentă. Orice duşmănie şi discordie au dispărut. Întreaga viaţă era impregnată de o splendoare care depăşea cu mult viziunile descrise în cuvintele profeţilor de dinaintea mea. Inima mea deborda de recunoştinţă şi de bucurie în faţa binecuvântărilor Creatorului, care s-au revărsat asupra mea în timp ce mă cutremuram de puterea aprigă şi de prezenţa de necontestat a lui Shekinah. Hoardele îngerilor au început să cânte: „Osana! Slavă lui Dumnezeu! Pace, o, Emanuel, vino în mijlocul oamenilor!” Lacrimi de bucurie mi-au inundat inima, aceeaşi inimă care bate în Pământ şi în întreaga umanitate. Într-

adevăr, nu există decât o singură inimă imensă care a dat naştere Totalităţii, fiind una cu aceasta. În timp ce transmisia energiilor iubirii continua, am devenit conştientă nu numai de faptul că nepotul meu avea să reprezinte Divinitatea în ipostaza Ei de Tată, dar şi că sufletul său geamăn avea să se întrupeze la rândul lui, unindu-se cu Maria Ana, pentru a permite întoarcerea plenară pe pământ a Divinităţii în ipostaza ei de mamă. Sufletul meu a continuat să se bucure în timp ce mi-am revenit în simţiri şi am coborât cărarea ce ducea către poarta de nord a mănăstirii Carmel.

Cap. 16 - Maria Ana şi Iosif ben Iacov Când am ajuns la poarta exterioară a Mănăstirii Carmel, i-am văzut pe doi dintre fraţi aplecaţi asupra lui Ioachim, care zăcea la pământ. Fraţii mi-au făcut semn să mă apropii în linişte. O mare lumină plutea asupra preaiubitului meu. Faţa lui strălucea la fel ca soarele. În viziunea mea interioară, am văzut corpul de lumină al lui Ioachim coborând în mijlocul unei cete de îngeri, între care se afla inclusiv Arhanghelul Gabriel. Cei doi fraţi erau muţi de uimire, dar atraşi magnetic de Ioachim, pe care nu îl puteau părăsi cu nici-un chip. Prin urmare, s-au uitat la mine ca la cineva care înţelege ce se întâmplă, sperând că îi voi lămuri. Am îngenuncheat lângă soţul meu şi i-am luat capul între mâinile mele. I-am răsfirat părul alb şi bogat între degete. Ochii întunecaţi ai lui Ioachim erau larg deschişi, deşi nu vedeau nimic din lucrurile acestei lumi. Am aşteptat în tăcere ca el să revină în corpul său fizic. Când a revenit în sfârşit în simţiri, corpul său a început să tremure. Faţa îi era scăldată de sudoare, amestecată cu un torent de lacrimi. Din câte se părea, preaiubitul meu a fost ridicat la rândul lui la cer. În timp ce ne priveam în ochi, am ştiut amândoi că am primit aceeaşi revelaţie. Unul dintre fraţi a turnat nişte apă pe o pânză şi i-a şters cu delicateţe faţa lui Ioachim. Am aşteptat ora de seară, la care toţi fraţii aveau să se strângă la masă pentru a le împărtăşi vestea cea bună. Cel care a vorbit a fost Ioachim, în timp ce eu am păstrat tăcerea. Vorbind cu o autoritate venită din interior, Ioachim le-a spus fraţilor: „Preaiubita noastră familie de sfinţi, pace vouă. Marea Zi a Domnului a venit peste noi. Am fost duşi la cer şi ni s-a arătat ceea ce va urma să se

petreacă. Ne-au fost date semne şi indicii prin care să recunoaştem venirea lui Emanuel al nostru, Cel pe care l-am aşteptat atâta vreme şi pe care l-am numit Domnul Neprihănirii. El este cel despre care ne-au vorbit profeţii de dinaintea noastră, care au văzut ziua venirii Lui în mijlocul nostru. Prezenţa Lui este precum cea a soarelui, iar El bate chiar acum la poarta pântecului care îl va purta şi îl va naşte în această lume. Ni s-a arătat foarte clar că vasul promis este una din fecioarele din mijlocul nostru. La vremea potrivită, îi voi revela identitatea, declarând că ea este cea binecuvântată între femei. Până atunci, trebuie să păstrăm această veste bună în inima noastră. Nu lăsaţi invidia să vă pătrundă în inimi, întrebându-vă cine va fi ales şi cine nu. Mai există încă multe lucruri de făcut pentru a pregăti calea, de către fraţi şi de către surori în egală măsură. La momentul potrivit, vi se va spune ce chemare aveţi fiecare, ca o ofrandă a dreptăţii în faţa lui Dumnezeu Cel Preaînalt. Priviţi în inimile voastre şi evaluaţi-vă corect gândurile care vă tentează şi vă atrag în valea întunericului. Ridicaţi-vă, căci, iată, zorii Noii Zile au apărut deja. Va trebui să renunţăm cu toţii la micile supărări şi anxietăţi, lăsându-le pentru altădată. Lăsaţi lumina să se întoarcă la voi şi puterea să vă învăluie, căci ziua îndelung aşteptată este aproape. Fiecare vestitor al ei trebuie să fie perfect pregătit. Aceasta este declaraţia noastră în această zi. Peste exact două săptămâni, la ora indicată, ne vom reuni din nou pentru a ne deschide gura şi pentru a citi textele care îi prezic venirea. Până atunci, haide să ne scufundăm în marea pace care transcende orice înţelegere. Slăvit fie Tatăl-Mama întregii vieţi şi slăviţi fie taţii şi mamele noastre care au trăit înaintea noastră. Amin!”.

Astfel a început perioada în care am depus mărturie pentru comunitatea noastră. Un mare entuziasm ne-a cuprins pe toţi. Toată lumea aştepta cu nerăbdare ceea ce urma să vină. De bună seamă, fiecare frate înţelegea mesajul spiritual, în funcţie de capacitatea şi de pregătirea sa. Atmosfera din mănăstire era una de sărbătoare, deşi toată lumea păstra o tăcere discretă, în timp ce ne îndeplineam cu toţii sarcinile cu o devoţiune reînnoită faţă de Dumnezeu. Am creat o ceremonie specială pentru reînnoirea legămintelor noastre şi ne-am îndeplinit în taină comuniunea cu Spiritul. Toată lumea avea o grijă deosebită, îndeosebi faţă de tinerele care erau pregătite pentru Concepţia în Lumină, aşteptând momentul concepţiei unui copil. Fiecare fecioară a venit la mine şi mi-a vorbit despre dorinţa ei de a fi găsită vrednică pentru a juca acest rol spiritual de excepţie. Atmosfera din mănăstire s-a umplut de o pietate sporită, care apăsa din greu aceste suflete tinere, ca o umbră. De aceea, mi-am făcut timp ca să le ajut pe aceste tinere fete să îşi uşureze inima. Maria Ana era cu deosebire tăcută şi s-a îndepărtat de celelalte fete, pe măsură ce au trecut săptămânile. Ea venea adeseori la mine, dar tăcea. Ne relaxam amândouă la sânul Mamei, îmbrăţişându-ne şi mângâindu-ne până la sosirea orei concepţiei. Ea se afla întotdeauna alături de mine în planurile interioare, de multe ori, şi în cel exterior (atât cât era adecvat). Statura ei spirituală creştea în fiecare zi. Lumina feţei sale a devenit din ce în ce mai strălucitoare, deşi lecţiile şi iniţierile sale au devenit din ce în ce mai dificile şi mai solicitante. Le-am transmis Mariei Ana şi celorlalte fete şi femei care au devenit candidate pentru Concepţia în Lumină tot ce am învăţat de-a lungul numeroaselor iniţieri prin care am trecut de-a lungul vieţii mele extrem

de îndelungate. Am lucrat împreună neobosite. Adeseori, nu dormeam deloc. Uneori, unele fete murmurau supărate din această cauză, dar, una peste alta, toate tinerele care au venit la noi pentru a se umple de smerenie, pentru a fi modelate şi transformate în creaturi noi ale Domnului, au trecut testele iniţierilor. În acel an a existat o singură fată care a ajuns la concluzia că nu poate merge mai departe, întorcându-se la părinţii ei. În afară de Maria Ana mai existau 13 fecioare şi nouă femei care au parcurs misterele împreună cu mine în acel an. În ceea ce îi privea pe bărbaţi, existau 19 băieţi şi cinci tineri adulţi care au trecut de iniţierile de probă pe Muntele Carmel. Cinci dintre aceştia aveau să fie pregătiţi ca iniţiaţi pentru facilitarea Concepţiei în Lumină la nivelul spermei lor. Pe scurt, a fost un an extrem de intens. Uneori, comunitatea se umplea de tensiuni, căci emoţiile tuturor erau din ce în ce mai volatile. Ne reuneam însă întotdeauna în cele din urmă pentru a cânta şi pentru a dansa. Când şi când, unii fraţi plecau în pustie pentru a ţine post şi pentru a se ruga. Intenţia noastră era să ne transcendem natura inferioară şi să trecem prin porţile gardianului misterelor, care menţine calea închisă până când toată lumea este pregătită pentru a trece. Existau încăperi secrete în interiorul mănăstirii de pe Muntele Carmel, în care iniţiaţii îşi treceau testele. Unele din aceste încăperi conţineau energii care simulau tranziţia sufletului către alte dimensiuni şi către lumile astrale. În altele, toate temerile candidaţilor erau precipitate într-o formă holografică. Existau de asemenea încăperi în care poftele şi dorinţele trupeşti erau animate, iniţiatul trezindu-se faţă în faţă cu natura sa animalică. Acestea erau camerele inferioare, în care

trupurile dorinţelor şi corpul fizic erau purificate şi încărcate cu putere. După îndeplinirea acestor cerinţe de bază, candidaţii primeau instrucţiuni speciale pentru deschiderea căilor superioare şi pentru accesul la puterile spirituale. Candidaţii de ambele sexe învăţau astfel cum să susţină în mintea şi în corpul lor frecvenţele foarte înalte, cum să călătorească în planurile astrale, cum să practice bilocaţia şi cum să îşi focalizeze atenţia zile în şir asupra anumitor simboluri, sunete şi puncte focale dimensionale. Era de la sine înţeles că o parte din candidaţii de sex masculin pregătiţi pentru Concepţia în Lumină aveau să se însoare cu partenerele pe care le alegeau din rândul tinerelor femei pregătite în acelaşi scop. La rândul lor, părinţii sufletelor alese îşi îndeplineau sarcinile cu o devoţiune sporită. Eu şi cu Ioachim le predam candidaţilor aleşi, căci aveam foarte multă experienţă în aducerea pe lume a unor copii Concepuţi în Lumină, dat fiind că aveam 12 astfel de copii! Unul dintre candidaţii noştri era Iosif, cel mai mic fiu al fratelui lui Ioachim, Iacov, şi al soţiei sale, Lois. La acea vreme, Iosif avea 32 de ani şi era văduv de cinci ani. Fusese căsătorit doar de un an când soţia sa a murit în timpul naşterii, la fel ca şi copilul pe care l-a născut. Ne-am dat seama de faptul că Iosif era unul dintre principalii favoriţi ai lui Dumnezeu, întrucât înţelegea imediat tot ce îi predam. Primise deja iniţieri avansate în Egipt şi în India, în timpul tinereţii sale. Aşa se face că am putut simţi confirmarea Spiritului, cum că ceea ce ni s-a arătat în timpul marii noastre Viziuni avea să fie îndeplinit prin intermediul lui Iosif şi al Mariei Ana. După scurgerea celor două săptămâni, i-am invocat din nou pe fraţii noştri de la mănăstirea Carmel să se reunească. După ce am citit bine cunoscutele profeţii

scripturale din cărţile lui Enoh, Zadoc, Isaia, Daniel, Mica şi Malahia referitoare la Mesia, le-am revelat fraţilor noştri mai multe informaţii legate de viziunea noastră, aşa cum le-am promis. Le-am împărtăşit inclusiv convingerea noastră că Iosif şi Maria Ana trebuiau să se logodească şi am binecuvântat amândoi acest aranjament, în măsura în care cei doi aveau să fie de acord cu el. Când ne-am întors să îi privim pe aceştia, aşteptând răspunsul lor, am surprins două feţe înroşite, cu ochi strălucitori. Am înţeles imediat că cei doi îşi juraseră deja iubire, ba poate chiar ştiau - cu mult timp înaintea noastră - de planul care urma să se desfăşoare prin intermediul lor. În cele din urmă, Iosif şi Maria Ana au ieşit în faţă şi au acceptat binecuvântarea comunităţii, referitoare la nunta lor. Mai multe alte cupluri similare au ieşit în faţă şi şiau anunţat intenţia de a se căsători, povestindu-ne visele pe care le-au avut, în timpul cărora au primit instrucţiunea de a face acest lucru. Printre acestea se numărau şi fiul meu cel mare, Iosif din Arimateea, şi iubita sa, Maria din Magdala, pe care a cunoscut-o cu trei ani înainte. Acest mic grup de bărbaţi şi de femei au trecut pe sub bolta nupţială în acelaşi timp. Atmosfera de pe Muntele Carmel era una de mare sărbătoare, căci sosise în sfârşit momentul îndelung aşteptat. În acele zile mi-am început (eu, Ana) misiunea de pregătire a sufletelor care au căzut de acord să facă parte integrantă din planul divin. Sarcinile mele îmi ocupau tot timpul. Energiile mele erau focalizate asupra Celui Preaînalt, iar corpul meu a devenit un instrument prin care se manifesta Domnul. Nu vorbeam mult, dar cuvintele mele erau resimţite plenar de fiecare suflet pe care îl păstoream. Am produs sunetele vântului, pământului, soarelui şi mărilor. Am suflat Suflul lui

Shekinah asupra sufletelor care au venit la mine pentru a primi înţelepciunea Marii Mame care sălăşluia în interiorul lor. Foarte multe lucrări spirituale au fost realizate atunci prin mine. Încă şi mai puternice au fost lucrările combinate ale comunităţii noastre din Carmel pentru pregătirea venirii Sale. Am lucrat cu toţii neobosiţi, ţesându-ne sufletele şi închinându-ne voinţa personală Marii Opere a lui Dumnezeu Tatăl-Mama. A fost o perioadă glorioasă, în care toţi membrii comunităţii noastre au muncit din greu pentru a facilita cea mai armonioasă tranziţie posibilă a sufletelor Concepute în Lumină pentru a veni pe pământ. Lunile au trecut astfel rapid. Iosif, care s-a însurat cu Maria Ana printr-o ceremonie nupţială, a continuat să crească din punct de vedere spiritual. Avea ceva care îl făcea extrem de iubit de întreaga noastră comunitate. Mai presus de toate, era înzestrat cu foarte mult umor şi cu multă bunăvoinţă. În plus, avea talentul de a desluşi chiar şi cele mai dificile enigme conţinute în doctrinele oculte. Ne-a revelat astfel multe din adevărurile ascunse, dincolo de greutatea apăsătoare a dogmelor, cu o mare claritate şi simplitate. Băieţii mai tineri se luau întotdeauna după el, considerându-l un exemplu personal care făcea ca totul să pară simplu şi uşor. Iosif era cu adevărat un Fiu al lui Zadoc din Ordinul lui Melchizedek, o fiinţă care a realizat translaţia în alte planuri şi care apărea adeseori din senin. Iosif a fost iniţiat de această fiinţă străveche şi avea întotdeauna la el toiagul preoţesc al lui Zadoc. Acest toiag era conceput dintr-o creangă de păducel, încrustată cu pietre preţioase, cu simboluri şi talismane. Iosif a intrat în graţiile Mariei Ana, care, în puţinele sale ore de solitudine, i-a ţesut un şal din in alb-gălbui

şi din lână fină. Ea i-a dat şalul lui Iosif ca un simbol al devoţiunii sale. Zilele au trecut astfel, şi toţi cei din comunitatea noastră se bucurau de iubirea pe care şi-o declarau cei doi atunci când cântau împreună psalmi şi incantaţii. Era o desfătare să îi priveşti plimbându-se, în timp ce se ţineau de mâini, şi o inspiraţie să lucrezi alături de ei în grădină, pe câmp sau la un seminar. Toate poverile păreau mai uşoare în prezenţa lor. Această perioadă avea să rămână pentru totdeauna una din cele mai senine din viaţa noastră, nefiind umbrită decât de gândul la provocările dificile care ne aşteptau.

Cap. 17 - Concepţia în Lumină a lui Yeshua În timpul ultimei săptămâni din iunie a anului 5 î.Hr., noaptea târziu, chiar înainte de răsăritul soarelui, stăteam cu Ioachim pe salteaua noastră de paie, când asupra noastră a coborât o lumină intensă, în interiorul acesteia puteam vedea patru îngeri: pe Mihail, Gabriel, Rafael şi Uriel. Am fost aspiraţi amândoi în sus, ca printr-un vârtej, până când am ajuns într-o încăpere plină de lumină. Am recunoscut-o imediat, întrucât era aceeaşi încăpere în care ne-am aflat atunci când ne-am conceput copiii în lumină. Îmi plăcea să cred că acest loc minunat de frumos era una din numeroasele încăperi din Oraşul de lumină pe care eu îl numeam Noul Ierusalim. Am fost încântaţi să îi vedem pe Maria Ana şi pe iubitul ei Iosif intrând în această cameră. Lor li s-au alăturat în scurt timp alţi membri ai familiei noastre imediate şi ai celei extinse, care trăiau mai aproape sau mai departe de noi. Printre aceştia se numărau Maria din Magdala şi Iosif din Arimateea, Tabitha şi Isac, Rebeca şi Simion, precum şi Noe, care stătea lângă o femeie frumoasă pe care nu o cunoşteam, cu părul lung, de culoare blond-roşcat. Îngerii ne-au informat că toate aceste cupluri, dar şi altele, vor participa la o Concepţie în Lumină, în urma căreia o serie de suflete care vor juca un rol important în drama divină aveau să ajungă pe pământ. Am văzut şi am auzit atunci multe lucruri minunate şi fabuloase. Cei patru îngeri ne-au spus pe rând că Maria Ana şi Iosif ben Iacov au fost binecuvântaţi cu prezenţa plenară a Fiului Omului. La fel ca Maria Ana, Yeshua avea să nască pe pământ ca un avatar capabil să ancoreze în planul terestru câmpuri foarte ample ale conştiinţei

cosmice. De asemenea, aşa cum Maria Ana a intrat plenar în pântecul meu fără ajutorul sămânţei fizice a lui Ioachim, la fel se vor petrece lucrurile în cazul concepţiei fiului ei. Aşa cum materialul genetic al lui Ioachim nu a fost necesar pentru crearea expresiei fizice a Mariei Ana, nici ADN-ul fizic al lui Iosif nu era necesar. Mai mult decât atât, la fel ca în cazul lui Ioachim, sămânţa şi ADN-ul eterice ale lui Iosif au fost penetrate de lumină, iar el a devenit una, în plan energetic, cu marele suflet cosmic care avea să îi fie fiu. Când am auzit clopotul mănăstirii, am redevenit conştienţi de corpul nostru fizic, care era atins de primii zori. Ne-am îmbrăţişat cu iubire, cu lacrimile curgândune pe obraji. Tremuram amândoi. Ne-am înălţat inimile pentru a-L slăvi pe Dumnezeu Cel Preaînalt. În sfârşit, el a ajuns pe pământ! De îndată ce ne-am exprimat recunoştinţa, am auzit un ciocănit delicat la uşă, care sa deschis apoi încet. În camera noastră au intrat Maria Ana şi Iosif, cu feţele strălucind de o lumină alb-strălucitoare. Ştiind în sinea lor că eram la curent cu ceea ce li s-a întâmplat, Maria Ana şi Iosif ni s-au alăturat şi am îngenuncheat toţi patru, oferindu-i lui Dumnezeu rugăciunile noastre de recunoştinţă profundă. Aerul era impregnat cu un miros de liliac şi de trandafiri. Inimile noastre debordau de recunoştinţă. Când am auzit chemarea pentru rugăciunile de dimineaţă, ne-am dus în faţa comunităţii pentru a le anunţa tuturor vestea cea mare. Tinerele care s-au pregătit împreună cu Maria Ana pentru acelaşi rol au plâns de bucurie şi de tristeţe în acelaşi timp. Toate erau candidate la fel de meritorii, capabile să susţină o Concepţie Imaculată a Fiului Omului. Toate erau bine

pregătite şi s-au dăruit din toată inima sarcinii dificile pe care şi-au asumat-o. Acum că a fost aleasă Maria Ana, ele au resimţit plenar povara lungilor luni de iniţiere, aceasta nefiind ridicată decât în măsura în care erau capabile să se detaşeze de dorinţa lor de a fi „Cea Aleasă”. Practic, fiecare suflet drag din acest grup a avut acum parte de o nouă iniţiere. În loc să cadă pradă dezamăgirii, era momentul să îşi modifice intenţia, pentru a aduce pe lume alte suflete mari, care să devină ucenicii lui Yeshua, demonstrând şi susţinând iniţierile lui Hristos. În loc să mergem la câmp pentru a-l lucra, ne-am ocupat mai întâi de sarcinile esenţiale, după care ne-am adunat în mănăstire pentru o zi întreagă de post şi de rugăciune. Ne-am rugat până noaptea târziu. Unii fraţi au continuat în acest fel câteva zile la rând. După ce toată lumea a primit călăuzire referitoare la următorii paşi pe care îi avea de făcut, comunitatea din Carmel şia reluat activităţile obişnuite. Dat fiind că există o anumită neînţelegere referitoare la maniera în care a primit Iosif vestea că Maria Ana era însărcinată, îţi prezint această poveste într-o manieră care să îţi permită să călătoreşti împreună cu mine între două lumi. O bună parte din această neînţelegere se datorează felului în care au fost scrise şi traduse Evangheliile voastre. Pe de altă parte, din perspectiva minţii umane care este guvernată de teamă şi de polarităţi dezechilibrate, este foarte uşor ca această poveste să fie înţeleasă greşit. Adevărata poveste a fost trăită însă complet diferit de către cei care nu erau limitaţi de dimensiunea a treia. În relatările din Evangheliile voastre, Iosif este prezentat ca un bărbat cam năuc, care habar nu avea ce se întâmpla cu Maria Ana. Mai mult decât atât, ele

implică faptul că Maria Ana însăşi nu ştia aproape nimic despre Concepţia în Lumină. Evangheliile precizează doar că ea a primit vizita lui Gabriel, care a încercat să îl convingă pe Iosif că Maria Ana nu şi-a făcut de cap cu alţi bărbaţi, aşa că trebuia să o accepte ca soţie, fără să o învinovăţească de ceva. Numai o minte umană profund egocentrică ar putea concepe o astfel de explicaţie, astfel încât cei care nu au habar de misterioasa ştiinţă a Concepţiei în Lumină să poată înţelege ceva din istoria miraculoasă a venirii pe lume a lui Yeshua. În secolele de întuneric spiritual care au urmat, puţinii adepţi care mai cunoşteau misterele secrete au preferat să le ascundă sensul real, inclusiv documentele scrise de mâinile celor care au asistat efectiv la acele evenimente. O parte din aceste documente au rămas ascunse până astăzi, altele sunt suprimate de Biserică şi de oficialităţi, iar altele au fost distruse. Cu toate acestea, adevărurile ascunse au început să iasă astăzi la lumină, odată cu schimbarea ciclurilor şi cu naşterea noii ere a luminii. Foarte mulţi oameni vor rămâne şocaţi atunci când codurile pe multiple niveluri ale Bibliei vor fi dezvăluite. Aşa cum am precizat mai sus, Iosif înţelegea perfect ceea ce se întâmpla. La câteva săptămâni după concepţie, Maria Ana nea spus că Arhanghelul Gabriel i-a recomandat să facă un pelerinaj la tabăra eseniană de la Kadesh Barnea. Urma să rămână apoi la Betleem împreună cu vara ei Elisabeta, pe durata ultimului trimestru al sarcinii acesteia, care era de asemenea o Concepţie în Lumină. Prin urmare, ea şi Iosif s-au pregătit de călătorie. Maria din Magdala şi Iosif din Arimateea, Tabitha şi Isac, şi Rebeca şi Simion i-au însoţit.

Tot ce era necesar a fost pregătit pentru călătoria la Kadesh Barnea, o tabără eseniană aflată la mare distanţă, în Pustia Paran, lângă ruta comercială care trece pe la sud către Muntele Sinai. Aici s-au pregătit Sara şi Avraam, cei doi patriarhi ai evreilor din trecutul îndepărtat, pentru concepţia fiului lor Isac. Tot aici, pântecul Mariei Ana şi al celorlalte trei femei care urmau să nască trei fiice importante pentru povestea noastră pe Maria Magdalena, Sara şi Mariam - au fost unse cu mirul unei lumini divine suplimentare. Toate fetiţele care aveau să devină peste ani câteva dintre cele mai importante discipole ale lui Yeshua urmau să fie iniţiate la rândul lor în marile mistere ale învierii şi ascensiunii. Dintre acestea, Maria Magdalena, Sara şi Mariam aveau să joace un rol esenţial în susţinerea vieţii şi operei lui Yeshua. Aşadar, Maria Ana, Maria din Magdala, Tabitha, Rebeca şi soţii lor au răspuns apelului Arhanghelului Gabriel, chiar dacă acest lucru a presupus o călătorie în condiţii dificile de vară fierbinte, pentru a primi o cantitate suplimentară de lumină. Deşi nu eram prezentă alături de acest grup în planul fizic, am practicat când şi când bilocaţia şi am putut asista astfel la foarte multe lucruri minunate, pe care le-am putut păstra în inima mea. În acest fel, în viaţa noastră s-a deschis practic un capitol nou. Acum, că Yeshua a fost conceput, am aşteptat cu toţii cu nerăbdare împlinirea misiunii pentru care acesta a venit pe pământ. Ştiu că îţi poţi imagina cu uşurinţă bucuria care ne umple inimile atunci când îi privim pe copiii care au intrat în viaţa noastră. Indiferent dacă am fost sau nu părinţii care l-au conceput, apropierea de un suflet care îşi face intrarea în planul terestru echivalează cu o apropiere de lumile celeste.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru sufletele care părăsesc planul fizic. Îţi spuneam mai devreme că există foarte multe suflete extrem de evoluate care se întrupează în această epocă pentru a asista procesul de ascensiune al Mamei Pământ. Aşa cum în epoca lui Yeshua şi a verilor săi, aceştia au fost concepuţi în lumină şi asistaţi de părinţii lor conştienţi şi de o comunitate care i-a sprijinit întru totul, aceste lucruri sunt posibile inclusiv în zilele noastre. Procesul de venire în densitatea terestră este infinit uşurat atunci când părinţii, rudele şi toţi cei care asistă procesul naşterii optează în mod conştient pentru a-şi ridica frecvenţa de vibraţie pe un nivel mai luminos. Atunci când există o lumină coerentă prezentă, este perfect posibil să rezonezi armonios cu aceşti copii extrem de sensibili. Cu ajutorul acestui suport, aceste suflete minunate care au venit pe pământ cu capacitatea de a exprima o iubire foarte profundă îşi pot realiza mai uşor opera de transformare şi de înlocuire a vechilor structuri disfuncţionale ale societăţii cu altele noi, mai conştiente şi mai umane. Aşa se face că pe când îmi îndeplineam rolul de mamă şi de ghid spiritual al părinţilor copiilor concepuţi în lumină şi al celor din urmă, am reflectat adeseori la importanţa vieţii familiei noastre comunitare din Carmel. Îl adoram pe Ioachim şi preţuiam la maximum anii în care ne-am crescut împreună copiii preaiubiţi, dar miam dat seama cu tristeţe că rolul său exemplar de tată şi de învăţător avea să se încheie în scurt timp. De aceea, m-am apropiat şi mai mult de Ioachim. Pe când ne slujeam împreună comunitatea, am simţit apropierea lumilor glorioase de lumină, în timp ce copiii concepuţi în această lumină creşteau în pântecele mamelor lor.

Cap. 18 - Plecarea lui Ioachim Cu o mare tristeţe în suflet, doresc să îţi povestesc acum plecarea de pe pământ a lui Ioachim, către lumile luminii divine. În timp ce aşteptam cu toţii cu nerăbdare întoarcerea Mariei Ana din vizita ei de trei luni la Elisabeta, în Betleem, Ioachim mi-a împărtăşit cu reticenţă că nu va mai trece mult şi va părăsi planul fizic. Mi-a povestit de visele care l-au informat că sorocul lui era foarte aproape şi mi-a spus că, spre deosebire de Hismariam, care a optat pentru a se înălţa la cer în corpul ei fizic, el va permite elementelor trupului său uzat să se întoarcă în pământul din care au provenit. În vise i s-a arătat că în timpul tranziţiei sale în lumină, Sinele său superior se va impregna suplimentar cu conştiinţa elementelor fizice ale corpului său, pentru a binecuvânta astfel Pământul. Preaiubiţii noştri maeştri, Lord Maitreya şi Babaji, erau aproape de el şi au început să îl instruiască în procesul de înălţare conştientă a sufletului său nemuritor. După ce au trecut trei luni, Iosif ben Iacov şi Simion au luat o căruţă trasă de măgari şi au plecat la Betleem pentru a le aduce înapoi pe Maria Ana şi pe Rebeca, pe Muntele Carmel. Când grupul s-a întors, am pregătit un festin formal de nuntă pentru Maria Ana şi pentru Iosif, dar nu şi pentru Rebeca şi Simion, care erau deja căsătoriţi atunci când s-a produs Concepţia în Lumină. La trei zile de la pregătirile ritualice, Iosif şi Maria Ana au fost cununaţi în mod tradiţional sub bolta lui Avraam şi a Sarei, la sfârşitul toamnei anului 5 î.Hr. Pe lângă Maria Ana şi Iosif, alte câteva cupluri au fost cununate în cadrul aceleiaşi ceremonii a comunităţii. Nu toate aşteptau însă copii. Aşa cum am

mai explicat, Maria Ana şi Rebeca au fost binecuvântate cu Concepţii în Lumină, la fel ca şi Maria din Magdala şi Tabitha. Le priveam cu toţii pe aceste femei cu o mare reverenţă. Cuplurile cununate au schimbat legăminte solemne, după care am cântat cu toţii, am dansat şi neam bucurat într-o atmosferă generală de sărbătoare. La o lună de la nuntă, Ioachim a venit la mine în timp ce lucram în grădină, scoţând din pământ diferite rădăcini. Mi-a spus să îmi las sculele deoparte şi să îl însoţesc la stânca lui Ilie, după cum numeam noi altarul sacru pe care l-a construit Ilie, la scurt timp înainte de a părăsi pământul în „Carul Soarelui”. Am lăsat totul deoparte şi l-am însoţit pe vârful muntelui. De-a lungul drumului, Ioachim nu mi-a spus niciun cuvânt. Inima mea s-a umplut de răceala unei presimţiri sumbre, în timp ce vântul îngheţat al lunii decembrie îmi pătrundea în oase. Când am ajuns în vârful muntelui, Ioachim m-a luat în braţe şi ne-am aşezat pe iarba uscată de iarnă. Faţa lui era palidă şi solemnă, dar în ochi îi juca un licăr, fapt care mi-a mai redus din teamă, în timp ce încercam să înţeleg ce se întâmpla. Soţul meu a rămas în continuare tăcut, luându-mi cu blândeţe mâinile în ale sale şi sărutându-mi fiecare deget, apăsându-mi palmele de buzele sale uscate. Ochii lui căprui închis ardeau de o energie foarte aprigă. Parcă aş fi stat lângă Sfinxul însuşi. M-a luat apoi în poala lui, legănându-mă de parcă aş fi fost un copil. Pieptul a început să îi suspine, din cauza lacrimilor reprimate. Într-un târziu, le-a dat drumul. Acestea i-au brăzdat obrajii, ca un râuleţ izvorât din inima sa. Eram şocată, neputând să înţeleg ce însemna această izbucnire emoţională cu totul necaracteristică lui. După ce lacrimile i s-au potolit, a început să îmi vorbească, ţinându-mi în continuare faţa

apropiată de a lui. M-a privit intens în ochi şi mi-a vorbit cu o voce şoptită, explicându-mi că a ieşit cu oile şi cu caprele, fiind rândul lui de a le păstori, când a fost condus adânc în lumile interioare. I s-a arătat atunci pământul şi toate fiinţele de lumină care se adunau pe el pentru naşterea copilului care avea să fie numit Yeshua ben Iosif. În acest moment al poveştii sale, faţa preaiubitului meu a început să strălucească la fel ca soarele. Vântul a început să bată în jurul nostru. Părul şi barba lui Ioachim dansau ca nişte şerpi în jurul capului său. Şalurile noastre grele din lână fluturau, în timp ce ne ţineam unul de celălalt. A sosit rândul meu să izbucnesc în plâns, căci am început să înţeleg că preaiubitul meu nu va mai fi lângă mine în planul fizic. Cu un mare efort de voinţă, m-am abandonat, pentru a facilita astfel Rolul Superior pe care trebuia să îl joc, atât cât îl înţelegeam. Pieptul meu a continuat să suspine însă, la fel ca al lui Ioachim mai devreme, în cele din urmă, am rămas amândoi epuizaţi, cu braţele şi picioarele împletite. Inimile noastre s-au căutat reciproc, ţesând filamente de lumină până la crearea unei tapiserii a iubirii eterne pe care separarea noastră fizică nu o putea destrăma. Încet, ne-am deschis ochii şi am contemplat adevărul din interiorul celuilalt. Am înţeles amândoi că suntem una, în eternitate! Acest lucru ne-a reconfortat fantastic. Cutremuraţi şi slăbiţi, ne-am susţinut reciproc, în timp ce ne ridicam şi ne întorceam acasă. Soarele a ieşit dintre norii grei şi întunecaţi, ca şi cum am fi fost binecuvântaţi de mâna lui Dumnezeu. Am urmărit razele aurii ale soarelui până la chilia noastră, unde ne-am căutat refugiul şi alinarea în mijlocul familiei noastre eseniene.

Le-am trimis vorbă copiilor noştri care trăiau în Galileea şi în Iudeea să vină şi să participe la un festin pe Muntele Carmel. După cină, i-am chemat pe membrii familiei noastre directe în mica noastră chilie. La lumina slabă a lumânărilor şi a lămpilor de teracotă, Ioachim a luat în braţe fiecare copil al nostru (acum mari), turnându-i pe cap câteva picături de ulei de mir. Le-a oferit apoi fiecăruia în parte binecuvântarea tatălui. Tuturor ne curgeau lacrimi pe faţă. Niciunul nu ne puteam imagina ce aveam să facem fără prezenţa lui Ioachim în viaţa noastră. El a insistat ceva mai mult asupra Mariei Ana, punându-şi mâinile pe abdomenul ei umflat. Am fost înconjuraţi imediat de lumină, care ne-a calmat şi ne-a reconfortat pe toţi. A doua zi era Sabatul. După practicarea ritualului, Ioachim a chemat întreaga comunitate a Carmelului să se strângă în mănăstire. Le-a explicat apoi tuturor că se pregătea de plecarea din planul fizic, dar nu ştia cu exactitate ora. Fiecare suflet al comunităţii a venit la acest patriarh al Carmelului pentru a primi o binecuvântare. Membrii familiei noastre, gineri, nurori, nepoţi de fraţi, veri şi nepoţi de bunici, care nu au fost chemaţi cu o zi înainte în chilia noastră, au primit acum binecuvântarea tatălui de la acest suflet preaiubit, Ioachim a fost un tovarăş, un învăţător şi un frate atât de constant în toţi acei ani, încât ne venea greu să ne imaginăm viaţa familiei noastre comunitare din cadrul Carmelului fără el. Au mai trecut astfel câteva săptămâni, fără a primi vreun semn referitor la plecarea lui Ioachim. Ştiind însă că zilele noastre împreună erau mult mai puţine decât ne-am fi dorit, am petrecut cât de mult timp am putut nedespărţiţi. Am făcut o sumedenie de gesturi minore,

dar care ne-au deschis într-o măsură şi mai mare inimile. În faţa iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de viaţă. Am vizitat locurile noastre preferate din jurul Muntelui Carmel, insistând îndeosebi asupra cedrului izolat lângă care cu foarte mulţi ani în urmă un menestrel îmbrăcat într-o robă a cântat la liră şi la fluier, chemându-mă astfel la o întâlnire cu destinul. În plus, ne-am întâlnit în fiecare zi într-o meditaţie profundă, care ne-a ajutat să ne regăsim solitudinea şi pacea interioară. Când am înţeles în sfârşit că ora plecării sale a sosit, ne-am reunit, golindu-ne inimile de tot ce am împărtăşit vreodată şi i-am consacrat aceste momente Domnului Preaînalt. Am îngenuncheat în mica noastră chilie, mângâindu-ne reciproc inimile cu mâinile noastre şi abandonând tot ce însemnam unul pentru celălalt şi în faţa lui Dumnezeu. În final, m-am ridicat şi am păşit către preaiubitul meu. El a rămas în poziţia lotusului pe salteaua noastră din paie. M-am aşezat în faţa lui, lângă uşă. Am aprins nişte lemn de santal, nişte tămâie şi nişte răşină de mir. Stând în picioare în faţa preaiubitului meu, am incantat psalmii lui David şi cei ai lui Hathor, Isis şi Osiris. Ioachim a intrat într-o stare de meditaţie extrem de profundă, l-am văzut cu ochiul interior corpurile subtile care se dilatau în jurul lui în tipare geometrice glorioase, în toate nuanţele curcubeului. Respiraţia lui ritmică şi profundă crea câmpuri energetice care pulsau la unison cu ea. În final nu a mai rămas decât tăcerea, ca şi când respiraţia lui ar fi fost resorbită în interiorul său. Când Ioachim a inspirat pentru ultima dată, extrem de lent, în cameră s-a lăsat liniştea. Începând din acel moment, corpul lui nu a mai fost susţinut decât de prana. Faţa lui frumoasă emana o seninătate profundă, în timp ce el îşi

elibera gradual corpul fizic şi se abandona în faţa Sursei fiinţei sale. Am asistat la apariţia luminii care s-a acumulat în jurul lui, în timp ce îşi înălţa încetul cu încetul conştiinţa în spirală, de la baza coloanei sale vertebrale. Energia şerpuitoare s-a trezit şi a început să se ridice. Lumina s-a intensificat şi mai mult, până când Ioachim a ajuns să fie complet învăluit într-un fel de ceaţă. În acest moment, faţa lui a devenit transparentă. Câmpurile sale de energie subtilă au început să se rotească din ce în ce mai rapid. I-am contemplat apoi spiritul ridicându-se deasupra corpului, prin creştetul capului. Gloria lui era absolut magnifică. Coarda de argint care îi conecta sufletul de corp s-a întins într-o manieră elicoidală, în timp ce întreaga sa forţă vitală a ieşit din toate celulele corpului său fizic, urcând până în creştetul capului. Piatra unghiulară a piramidei eterice aurii de deasupra capului lui Ioachim a început să strălucească într-o lumină alb-aurie orbitoare. Fiecare celulă a corpului meu s-a umplut de energie vitală, în timp ce corpul lui Ioachim se golea încetul cu încetul de această energie. Nu se pune problema că esenţa vieţii lui ar fi intrat în corpul meu, ci doar că forţa vitală universală sa amplificat în corpul meu în timp ce cream spaţiul necesar pentru ca sufletul lui Ioachim (conştiinţa lui plenară) să îi poată părăsi corpul fizic. În final, coarda de argint a lui Ioachim s-a rupt. Încetul cu încetul, viziunea celestă a dispărut, iar lumina din chilia noastră a pălit. Corpul lui Ioachim a continuat să rămână aşezat în postura lui favorită de meditaţie. În ceea ce mă priveşte, am rămas acolo unde mă aflam ore în şir, continuând să asist conştiinţa lui Ioachim care se înălţa la cer. Lumina a început să se

separe de forma din faţa mea, până când nu a mai rămas decât o luminozitate albăstruie discretă în jurul acesteia. Când am înţeles că a sosit timpul, i-am luat cu iubire corpul în braţele mele şi l-am aşezat pe salteaua de paie. I-am scos hainele, i-am spălat şi i-am uns corpul cu un balsam de nard şi cu săruri de mare impregnate cu uleiuri esenţiale. Am scos apoi dintr-o urnă mai multe pânzeturi înmuiate în ulei şi tifon din bumbac, folosite ca giulgiu pentru corpurile celor decedaţi, dar şi în scopuri de regenerare pe care le-am explicat mai devreme, şi i-am înfăşurat corpul cu ele. În final, am părăsit camera şi m-am grăbit către Maria Ana şi către ceilalţi, pentru a-i chema să vină. Mam îndreptat apoi către circumferinţa Mănăstirii Carmel şi am început să trag clopotul mic care anunţa plecarea din planul fizic al unuia din sufletele care trăiau în comunitatea noastră. Am efectuat baia ritualică şi m-am alăturat celor care intrau unul câte unul în chilia noastră, consacrând rugăciunile şi binecuvântările lor lui Ioachim. În cele din urmă, a venit Eli, un frate mai bine pregătit decât mine în procesul îmbălsămării, împreună cu alţi doi fraţi, el a luat corpul lui Ioachim şi l-a dus în încăperea special creată în infirmerie pentru acest scop. Timp de trei zile înaintea înmormântării, am vegheat cu toţii, recunoscând tranziţia sufletului lui Ioachim în noua sa viaţă. Comunitatea noastră înţelegea şi realiza faptul că el a plecat ca un adept care ştie cum să îşi părăsească în mod conştient corpul fizic. De aceea, atmosfera era mai degrabă una de sărbătoare decât de jale. De bună seamă, însă, au existat multe lacrimi şi foarte multă tristeţe, din cauză că preaiubitul nostru frate şi părinte nu se mai afla în mijlocul nostru, în planul fizic.

În ceea ce mă privea, am trăit o durere devastatoare, în timp ce mă eliberam lent de prezenţa preaiubitului meu (acum nemuritor), care era practic sinonim cu sinele meu. În sufletul meu a continuat să rămână însă un loc care nu putea fi mângâiat. Era ca şi cum inima mea ar fi fost ruptă şi strivită de amintirea sufletului nostru unit, care s-a desprins în două: o parte masculină şi una feminină. Singura mea mângâiere rezida în cunoaşterea faptului că suntem una şi că iubirea divină a lui Dumnezeu Tatăl-Mama l-a chemat la ea pe Ioachim pentru o misiune încă şi mai înaltă. Ştiam că Ioachim a fuzionat cu un aspect mai vast al suprasufletului său, pentru a putea asista astfel la venirea pe pământ a Maestrului Neprihănirii din cealaltă parte a vălului. Am continuat aşadar să rămân în comuniune cu el în planurile interioare, acolo unde şi-a continuat misiunea în planul eteric. Deşi gândul la menirea superioară a lui Ioachim mă reconforta parţial, separarea corpurilor noastre muritoare îmi rupea sufletul, reînnoind durerea separării primordiale de la începutul timpului, în acord cu planul lui Dumnezeu. M-am hotărât aşadar să îmi vindec inima prin deschiderea fiinţei mele în faţa Marii Opere pe care o aveam în faţa noastră. Cel Uns, care avea să ne demonstreze tuturor calea lui Hristos, a venit în mijlocul nostru. El se afla chiar aici, în Carmel, în pântecul preaiubitei noastre Maria Ana şi în preţiosul ei corp, care creştea de la o zi la alta! Sufletul lui măreţ se apropia cu repeziciune de intrarea în planul fizic. Cum îmi puteam deplânge eu singurătatea, în condiţiile în care lucrul pentru care m-am pregătit atât de mulţi ani se afla acum în faţa mea? Aşa se face că mi-am focalizat , atenţia cu o energie nouă asupra lucrurilor imediate pe care le aveam de

făcut. Corpul lui Ioachim a fost îngropat într-o peşteră care funcţiona pe post de cimitir comunal, de lângă o pădurice de cedri şi de chiparoşi. Deşi am continuat să îl vizitez, reamintindu-mi de fiecare dată de iubirea noastră prin ofrandele mele de flori şi prin psalmii pe care îi cântam în fiecare săptămână înainte de Sabat, mi-am focalizat cea mai mare parte a atenţiei asupra pregătirii tinerelor fecioare pentru Concepţiile lor în Lumină şi pentru sezonul naşterii.

Cap. 19 - Naşterea lui Yeshua ben Iosif M-am cramponat de Maria Ana atât cât mi-a permis aceasta. Nimic nu îmi plăcea mai mult decât să îmi plasez mâinile pe pântecele umflate ale femeilor frumoase care au conceput copii în lumină, la fel ca şi mine. Le-am învăţat pe acestea cum să intre în comuniune cu sufletele care creşteau în pântecul lor. Fiecare suflet a adus cu sine frecvenţele foarte înalte ale luminii direct de la Tronul lui Dumnezeu. Am asistat fiecare suflet nou-venit pentru ca acesta să îşi poată susţine într-o aliniere perfectă tiparele matriciale ale energiei sale multidimensionale. Cu ajutorul lui Metatron şi al Arhanghelilor, Serafimilor şi Heruvimilor, am ţesut şi am codificat reţelele de ADN cu cantităţi uriaşe de informaţii. Împreună cu fraţii mei, am pregătit frecvenţele energetice în interiorul şi în exteriorul mamelor, soţilor şi comunităţii, astfel încât aceste suflete nepreţuite să poată intra în această lume într-o manieră cât mai armonioasă şi mai nedureroasă posibil. În luna ianuarie, am primit veşti îngrijorătoare de la soţul lui Judith, Iustinian, care tocmai se întorsese de la Roma. Acesta ne-a spus că Augustus Caesar a decretat realizarea unui recensământ al populaţiei Imperiului în primele trei săptămâni de după echinocţiul de primăvară. Fiecare familie avea obligaţia să meargă în oraşul în care s-a născut, pentru a fi înregistrată de colectorii de taxe şi pentru a jura supunere Romei. În aceste condiţii, comunitatea din Carmel s-a reunit pentru a discuta despre diferitele opţiuni pe care le aveam şi despre opiniile fiecăruia în privinţa lucrului dificil pe care ni-l cerea Cezarul. Mulţi dintre noi se simţeau nevoiţi să îşi împartă supunerea între

Dumnezeu şi Cezar. În mijlocul acestei controverse, atenţia noastră a fost atrasă de zgomotul puternic produs de izbitura toiagului lui Iosif ben Iacov de podeaua din piatră. Ne-am întors în tăcere către Iosif, care tocmai deschisese un manuscris care conţinea cuvintele Profetului Mica. El ne-a citit din acesta: „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei. De aceea îi va lăsa până la vremea când va naşte cea care are să nască, iar rămăşiţa fraţilor Săi se va întoarce la copiii lui Israel. El se va înfăţişa şi va cârmui cu puterea Domnului şi cu măreţia Numelui Domnului Dumnezeului Său; vor locui liniştiţi, căci El va fi proslăvit până la marginile pământului”. El a continuat să ne citească din profetul Mica, până când am început să înţelegem cu toţii că Dumnezeu orchestra în acest fel un scop divin, folosindu-se de Cezar ca de un instrument pentru împlinirea unei profeţii străvechi. Iosif ne-a sugerat să nu ne mai pierdem inutil energia în dezbateri sterile, ci să ne adunăm cu toţii, cei din Casa lui David, ale căror familii au provenit din Betleem şi să ne punem laolaltă resursele, astfel încât să putem face călătoria necesară în condiţii cât mai confortabile şi mai sigure cu putinţă. Peste toate, trebuia să ţinem seama de femeile ale căror sarcini se apropiau de termen, între care se numărau Maria Ana şi Rebeca. Eram îngrozită la gândul îndelungatei călătorii pe care trebuiau să o facă cele două, cu pântecele lor umflate la maximum, datorită copiilor care creşteau în ele. Prin urmare, în următoarele săptămâni Iosif a organizat resursele comunităţii noastre

astfel încât să beneficiem de suficiente căruţe, provizii şi bărbaţi în putere, care să ne ajute cu tot ce era necesar de-a lungul călătoriei. Din fericire, frigul iernii trecuse şi primăvara putea fi simţită deja în aer. Nu mai era mult până la Paştele Evreiesc, iar prima recoltă a cerealelor de iarnă, sezonul mieilor şi împărţirea turmelor necesitau atenţia noastră, înainte să ne putem începe călătoria. În plus, trebuia să ne plătim taxele colectorilor locali (printr-o cotă parte din recolta obţinută). Pentru ca un grup mic de bărbaţi să poată rămâne în permanenţă în comunitatea noastră, ne-am împărţit în funcţie de triburile noastre de origine şi de destinaţia la care trebuia să ajungem, programându-ne plecările la date diferite. Dat fiind că grupurile care plecau erau suficient de mari, nu ne făceam griji în privinţa bandelor de tâlhari care făceau ravagii pe drumurile publice. Prin urmare, în loc să ne plângem de milă, am decis să ne înarmăm cu curaj şi să facem tot ce puteam în circumstanţele date. O surpriză plăcută s-a produs cu o săptămână înainte de plecarea noastră, când Rebeca a dat naştere unei fetiţe frumoase, pe care a numit-o Mariam. Când am plecat, le-am aşezat pe Maria Ana şi pe Rebeca într-o căruţă căptuşită cu pături şi trasă de doi boi viguroşi. Membrii cei mai tineri şi cei mai vârstnici ai grupului călătoreau de asemenea în căruţe. Personal, călăream pe un catâr. Alte câteva femei călăreau pe măgari, pe cămile sau mergeau pe jos. Marea majoritate a bărbaţilor şi copiii mai mari mergeau pe jos. Am luat cu noi instrumente muzicale, alimente, corturi şi hrană pentru animale. În timp ce mergeam, cântam, spuneam poveşti în jurul focurilor de tabără şi ne îndeplineam sarcinile prin rotaţie. Am continuat să călătorim lungul drumurilor pavate cu piatră de romani. Pe când treceam

pe lângă zidurile Ierusalimului, drumul a devenit mai lat şi pavat cu dale şlefuite, tăiate şi fixate de garnizoanele romane şi de sclavi. Apeductele şi puţurile adânci furnizau suficientă apă populaţiei. Ne-am simţit protejaţi şi bine îngrijiţi până când am ajuns pe străduţele înguste ale Betleemului, înţesate de o mulţime tumultuoasă de oameni, animale şi mijloace de transport. Soldaţii romani erau pretutindeni. Săbiile şi suliţele lor se înălţau către cer, iar bicele lor loveau spinările sclavilor şi ale trecătorilor naivi care nu respectau protocolul corect în prezenţa lor. Nu mai văzusem atâta agitaţie de când am locuit în Alexandria. Dincolo de Betleem, lângă Etam, unde am locuit cu foarte mult timp în urmă, exista o vale prin care trecea un pârâu. Terenul respectiv îi aparţinea unei rude îndepărtate, care era tatăl soţiei fiului meu Luca, Abigail. Ne-am adăpostit cu toţii aici, departe de zgomotele satului plin de oameni. Ne-am fixat tabăra chiar lângă izvorul a cărui apă permitea adăparea oilor şi a vitelor. Era bine să avem în jurul nostru prieteni apropiaţi şi rude. I-am aşteptat şi pe ceilalţi membri ai familiei, care urmau să sosească din Galileea, Iudeea şi Samaria. Pentru a ne mai îmbunătăţi starea de spirit, ne-am folosit de această ocazie pentru o mare reuniune de familie, care s-a dovedit a fi extrem de reuşită. Sora lui Iosif ben Iacov, Elisabeta (care era vara primară dinspre tată a Mariei Ana), îşi născuse copilul Conceput în Lumină cu şase luni înainte. Trecuseră 20 de ani de la ultima concepţie a unui copil de către Elisabeta. În ultimii opt ani, pântecul ei fusese sterp, nemaiavând un ciclu menstrual lunar. Aşa se face că neam bucurat cu toţii să îi urăm bun-venit în planul fizic acestui copil miraculos. Potrivit indicaţiilor primite de soţul Elisabetei, Zaharia, de la Arhanghelul Gabriel, cei

doi şi-au numit copilul Ioan. Ei aveau de asemenea o fiică mare pe nume Azira, care se măritase recent şi era însărcinată cu primul ei copil. Zaharia s-a oferit să rămână la Templul din Ierusalim, unde oficia ca preot, pentru ca Maria Ana şi cu mine să putem sta cu Elisabeta în mica lor căsuţă de la periferia Betleemului. Rebeca a rămas în tabără împreună cu Simion şi cu copilul lor, căci se afla în perioada de purificare, după cum era numită perioada de hemoragie imediat după naştere de către patriarhie. Iosif venea şi pleca zilnic în/din tabără. În prima zi decretată pentru înregistrarea celor din Galileea, ne-am dus la oficialii care făceau recensământul şi la colectorii de taxe din Betleem. Oricât de filosofic aş fi încercat să privesc problema, realitatea era că ziua respectivă a fost un chin pentru noi. Deloc de mirare, la sfârşitul ei au început şi contracţiile Mariei Ana. Iosif a aşezat-o imediat pe măgarul foarte cuminte al Elisabetei şi neam grăbit cu toţii să ajungem în micuţa cameră de la etaj a acesteia, situată deasupra unui staul ce făcea legătura cu mai multe ţarcuri şi peşteri din imediata apropiere unde erau ţinute animalele. Exista un palier intermediar care făcea legătura între camera ei şi o curte interioară ce conecta casa cu alte trei clădiri adiacente ce îi aparţineau fratelui lui Zaharia, Zenos. Iosif a dus-o în braţe pe Maria Ana pe treptele din piatră ale scării înguste către camera Elisabetei şi a aşezat-o pe o saltea specială din paie, special pregătită pentru procesul naşterii. În plus, el a trimis un curier rapid (un alergător) pentru a-l aduce pe Luca. Acesta era medic şi aveam nevoie de el în eventualitatea unor complicaţii. Eram cazaţi la mai puţin de cinci kilometri de peşterile din deal şi de staulele încercuite de garduri, în

care Hanna i-a dat naştere Auriannei în urmă cu foarte mult timp. Mi-am dat seama că au trecut aproape 592 de ani din momentul în care Hanna a fuzionat cu mine, sinele ei superior, în micuţa peşteră-staul a ginerelui lui Naomi. Mă aflam acum din nou la Betleem, aşteptând marele moment pentru care m-am întrupat în urmă cu foarte mult timp. Urmându-i pe Iosif şi pe Maria Ana, Elisabeta a venit cu Ioan în braţele ei, aducând mai multe aşternuturi din bumbac egiptean. Corpul fragil al Mariei Ana tremura şi gâfâia. Contracţiile ei s-au accelerat şi au devenit din ce în ce mai intense, pe măsură ce ne-am apropiat de miezul nopţii. I-am reamintit în permanenţă să respire ritmic în timp ce împingea şi să se relaxeze între contracţii. I-am dat de asemenea să mestece dintro rădăcină, pentru a-i uşura durerile. Când apuca să tragă o gură de aer, Maria Ana repeta mantra-c pentru a se calma şi pentru a-şi linişti copilul preaiubit. Cu ochii îndreptaţi în sus, către Sfânta Sfintelor din centrul creierului ei, ea s-a rugat şi a intrat gradual într-o stare de transă foarte profundă. Am verificat poziţia lui Yeshua în canalul naşterii şi am constatat că aceasta era perfectă. După miezul nopţii, contracţiile s-au intensificat şi mai mult. Maria Ana le-a suportat cu o mare tărie de caracter, dată fiind vârsta ei foarte tânără (era o fecioară de 16 ani). Am încurajat-o să exprime vocal sentimentele care o copleşeau. Imediat, yoni-ul (Yoni - termen sanscrit care face referire la organul sexual feminin) Mariei Ana a început să se deschidă şi a apărut creştetul lui Yeshua. Faptul că i-am pregătit îndelung corpul în ultima lună pentru procesul naşterii s-a dovedit foarte util. Dat fiind că nu cunoscuse încă penetrarea vreunui bărbat, am fost nevoite să o asistăm prin aplicarea de

alifii, masându-i şi dilatându-i ţesuturile delicate prin care trecea acum Yeshua. Din adâncurile fiinţei mele au ieşit subit o sumedenie de sunete. Din gât mi-a ieşit cântecul familiar al destinului superior pe care îl cântau preotesele lui Hathor sufletelor nou-născute. Mult deasupra noastră, perfect vizibilă ca o stea staţionară pe cer, era Beth Elohim MerKaBa. Legiuni întregi de îngeri, puteri celeste şi spirite elementale s-au adunat plutind pe deasupra noastră. Era ca şi cum întreaga viaţă şi-ar fi ţinut respiraţia şi tăcerea cea mai profundă ar fi pătruns în însăşi esenţa Cerului şi Pământului. În scurt timp, i-am prins capul lui Yeshua în mâini, acoperit de un păr castaniu-auriu închis şi cârlionţat şi, imediat restul corpului său! „Slăvit fie Dumnezeu Cel Preaînalt. Pacea şi graţia Lui să se reverse asupra umanităţii!” cântau îngerii. Camera noastră s-a umplut de o lumină aurie celestă. Am auzit în inimile noastre cuvintele Celui Preaînalt: „Iată, acesta este Fiul Meu, în care EU SUNT şi prin care am venit ca să îi adun pe ai Mei. În tine îmi găsesc plăcerea”. Astfel l-am întâmpinat noi pe Fiul Omului şi aşa cum mi-a promis atunci când am trăit acea revelaţie cu un an înainte, Yeshua s-a născut direct în mâinile mele micuţe! Eram într-adevăr binecuvântată între femei, la fel ca şi sublima lui mamă. Yeshua s-a născut sub semnul Berbecului. Naşterea lui a avut loc la o oră după miezul nopţii în cea de-a 21a zi a lui Nisan, potrivit calendarului evreiesc, care corespunde începutului lunii aprilie din anul 4 î.Hr., potrivit calendarului vostru gregorian. Iosif a rămas lângă noi de-a lungul procesului naşterii. Când şi când, se plimba agitat prin cameră, conştient că nu poate face nimic pentru a accelera procesul naşterii pe care îl supervizam noi, femeile mai

vârstnice care jucam rolul de moaşe. La dilema lui Iosif se adăuga şi sfiala pe care o simţea, întrucât - deşi era soţul Mariei Ana - nu avusese încă raporturi sexuale cu ea. De îndată ce capul lui Yeshua a apărut însă, Iosif a venit imediat lângă mine. Cu câteva zile mai devreme, Iosif coborâse în staulul de dedesubt şi a adus o mică iesle din lemn în care era ţinut porumbul cu care erau hrănite oile şi caprele. Lam spălat deja şi l-am căptuşit cu lână şi cu cele mai proaspete paie pe care le-am putut găsi în acest anotimp, peste care am pus aşternuturi moi din bumbac egiptean. Această iesle umilă avea să îl primească mai târziu pe Yeshua, pentru ca Maria Ana să se poată odihni. Ioan stătea într-un leagăn alături de salteaua de paie a Elisabetei. De-a lungul întregului proces al naşterii, el a rămas treaz şi cu ochii larg deschişi. Uneori plângea, iar Elisabeta îl lua la sân să sugă, în timp ce îi spăla şi îi răcorea faţa şi mâinile Mariei Ana. Dacă aceasta din urmă avea nevoie de mai multă atenţie, Ioan era pus în pătuţul lui sau plasat în braţele nervoase ale lui Iosif. Din câte se părea, lui Ioan îi plăcea să se afle în mijlocul evenimentelor! Aşa se face că el a observat integral naşterea vărului său, a cărui cale avea să o pregătească şi să o deschidă. În timp ce Elisabeta se ocupa de desprinderea placentei Mariei Ana, l-am pus cu delicateţe pe Yeshua pe abdomenul mamei sale, cu cordonul ombilical încă ataşat. Am plasat apoi placenta într-un ulei cu rol de conservant dintr-un container special, pentru a fi îngropat ceremonial mai târziu. Iosif s-a aplecat asupra fiului său şi a preaiubitei sale Maria, după cum o chema el. Am păstrat tăcerea până când pulsaţia vieţii care o conecta pe Maria Ana de fiul ei s-a stabilizat în sfârşit,

după care am tăiat cordonul ombilical şi l-am spălat pe noul-născut. Venise în sfârşit pe lume, după o naştere fără complicaţii! L-am slăvit pe Dumnezeu Tatăl-Mama cu toată inima, cu mintea şi cu sufletul nostru. Ne-am rugat pentru tărie şi înţelepciune, pentru a-l putea proteja şi pregăti pe Yeshua ben Iosif în vederea îndeplinirii misiunii pentru care a venit pe pământ. Ne-am întrebat de ce nu a sosit încă Luca. Din fericire, nu am avut nevoie de cunoştinţele sale medicale. Deşi afară era încă întuneric, micuţa noastră cameră era scăldată într-o lumină puternică. Parcă am fi fost în miezul zilei! După ce am spălat-o şi am uns-o cu mir pe Maria Ana, am dus-o în patul ei, aflat lângă o rogojină atârnată ce separa încăperea de camera de zi. Yeshua era înfăşat într-un scutec din cel mai fin bumbac egiptean, pe care Maria Ana îl tivise cu grijă, brodând pe el un tipar geometric colorat, frecvent întâlnit în linia lui David. Puteam simţi în jurul nostru prezenţa Marilor Spirite. Am intrat în comuniune cu multe lumi şi dimensiuni în inimile noastre, în timp ce am rămas în tăcere în următoarele ore, privindu-l pe copilul adormit la sânul Mariei Ana. Am auzit apoi un ciocănit la uşă. Elisabeta s-a grăbit să deschidă. La poartă era proprietarul casei şi cumnatul ei, Zenos, împreună cu Luca, ce gâfâia rapid, indicând faptul că fugise. Luca s-a apropiat imediat de sora sa mai mică şi de copilul Yeshua. După ce s-a spălat pe mâini, el i-a examinat pe cei doi, fiind copleşit de bucurie când a descoperit că erau amândoi perfect sănătoşi şi robuşti. Aşa cum fusese antrenat să facă încă din copilărie, Luca a scris mai târziu o relatare a acestei poveşti minunate. Deşi modificată într-o anumită măsură, această relatare a supravieţuit aproape intactă

de-a lungul secolelor, fiind cunoscută inclusiv în zilele noastre sub numele de Evanghelia după Luca. Luca şi-a cerut îndelung iertare pentru că nu a putut fi prezent la naştere, explicându-ne că a fost nevoit să asiste o altă mamă care năştea, ajutând-o pe ea şi pe copilul ei să supravieţuiască în nişte condiţii foarte dificile. Am zâmbit ascultându-l, căci acest lucru a permis naşterea lui Yeshua ben Iosif în mâinile mele, nu ale lui Luca, aşa cum mi-a promis cândva spiritul său! Ceva mai târziu, Zenos s-a întors şi ne-a anunţat că la poarta sa, pe stradă, s-a adunat o mică manifestaţie de oameni veniţi să sărbătorească. Unii erau păstori care lucrau pentru socrul lui Luca. Aceştia i-au spus că o mare ceată de îngeri le-a apărut în faţă pe când îşi duceau oile pe deal. Alţii au declarat că au fost treziţi din somn, în urma unor vise lucide în care li s-a spus să vină acasă la Elisabeta. Ei erau la curent cu faptul că Maria Ana urma să nască, întrucât o văzuseră zilele trecute. Tuturor li s-a spus să vină şi să privească pruncul, pe nou-născutul numit Emanuel, Prinţul Păcii, care se afla în graţia lui Dumnezeu, la fel ca şi fiul lui Zaharia, Ioan, care avea să fie numit mai târziu Ioan Botezătorul. Când soarele şi-a început ascensiunea pe cer, toţi aceşti pelerini prea-iubiţi au fost invitaţi să urce pe rând scările ce duceau în partea din spate a casei principale a lui Zenos, în grupuri de câte doi sau trei, pentru a sta un timp în meditaţie alături de copilul adormit. Când şi când, Yeshua îşi deschidea pe neaşteptate ochii mari şi migdalaţi de culoare albastru-cenuşiu şi se uita la membrii familiei sale şi la prietenii acestora, cei dintâi care i-au urat bun-venit în această lume.

Dintre copiii mei, de faţă erau Nathan, Luca şi Rebeca, toţi fiind însoţiţi de partenerii lor de viaţă. Rebeca a adus-o şi pe fiica ei recent născută, Mariam. Ceilalţi copii mai mari ai mei şi ai lui Ioachim erau foarte departe. Iosif din Arimateea şi soţia sa, Maria din Magdala, la care se adăuga şi sora lui Marta, trebuiau să participe la recensământ în Betania. Printr-o sincronizare absolut fascinantă, Maria Magdalena s-a născut în aceeaşi zi, în Betania, la acelaşi număr de ore după apusul soarelui câte s-au scurs înainte de răsăritul soarelui în cazul lui Yeshua. Printre lucrătorii care munceau pentru socrul lui Luca se număra şi un băiat de 12 ani, pe nume Nathaniel ben Tolmi (sau bar Tolmi în aramaică). El se afla în grupul păstorilor care i-au văzut pe îngeri. Băiatul ţinea în braţe un miel nou-născut care rămăsese orfan, pe care i l-a adus ca ofrandă lui Yeshua. Când l-a văzut pe Yeshua, el a căzut în genunchi, strigând că în urmă cu câteva luni a avut o viziune în care i-a apărut exact acest copil. Lângă el se afla un înger care i-a spus că acesta era Mesia cel promis. În timp ce plângea, lacrimile sale au căzut pe lâna mielului adus ca ofrandă. Când şi-a ridicat privirea, Maria Ana l-a chemat să vină lângă ea. Punându-şi cu blândeţe o mână pe capul lui Nathaniel, ea l-a privit în ochi şi i-a spus: „Tu, copilul meu, te afli în graţia lui Dumnezeu. Cel care se află acum printre noi te-a chemat să te apropii şi să devii unul dintre prietenii şi ucenicii lui pentru totdeauna”. Ea l-a rugat apoi pe Iosif să ia mielul şi La pus pe copilul Yeshua în braţele bronzate de soare ale lui Nathaniel. Îmi dau seama, preaiubite prieten, că povestea mea devine din ce în ce mai complexă şi realizez că o bună parte din ceea ce îţi împărtăşesc acum se află în conflict cu poveştile acceptate în general de către creştinii din

zilele noastre. Deşi sunt conştientă că risc să trezesc în tine o stare de confuzie şi poate chiar de conflict, te asigur că intenţia mea este de a-ţi aduce mai multă claritate şi deschidere mentală. Am foarte multe informaţii pe care doresc să ţi le împărtăşesc, şi intenţionez să fac acest lucru încetul cu încetul, subiect cu subiect, picătură de energie cu picătură de energie. De bună seamă, nu trebuie să accepţi orbeşte povestea mea, dar îţi sugerez totuşi să îi acorzi o şansă de a-ţi deschide inima, iar mai apoi, mintea. Îţi reamintesc în această direcţie că aceste cuvinte au ca scop deschiderea şi dilatarea conştiinţei tale, astfel încât să poţi accepta şi alte alternative. Depinde numai de tine să discerni adevărul conţinut în acest text, în funcţie de puterea sa de a-ţi eleva, transforma şi dinamiza cunoaşterea personală. Intenţia mea nu este doar de a-ţi prezenta pur şi simplu o altă versiune a poveştii lui Hristos, ci, în primul rând, de a te pregăti pentru sosirea lui Hristos în inima ta. În acest fel, tu eşti pregătit practic pentru marile schimbări care urmează să se producă în lume, inclusiv în viaţa ta. Prin urmare, deschide-ţi inima şi reaminteşte-ţi de energiile pe care ţi le dezvăluie sentimentele tale. Doresc să adaug că eu mă aflu chiar aici, lângă tine. Scopul venirii mele pe pământ cu foarte mult timp în urmă a fost acelaşi cu scopul meu actual. Nu trebuie să crezi că eu exist undeva la mare distanţă de tine în timp şi spaţiu sau că ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 2.000 de ani nu mai are nicio relevanţă în zilele noastre. Tu eşti practic pe punctul de a-ţi rescrie istoria. Într-adevăr, există oameni veniţi din viitor exact cu acest scop. Eu sunt Ana din Carmel, care s-a întors să depună mărturie pentru naşterea lui Hristos în tine. Mă aflu aici

pentru a te întâmpina, la fel cum l-am întâmpinat pe Cel Uns în urmă cu 2.000 de ani! Deşi îţi prezint o cronologie a evenimentelor şi poveştile personajelor biblice care îţi sunt familiare, doresc să înţelegi că transmisia frecvenţelor de vibraţie transformatoare este infinit mai importantă decât cuvintele pe care le scriu. Dacă îţi poţi asculta mesajul, dincolo de aceste cuvinte, este posibil să îţi aduci aminte cine eşti cu adevărat, îndeplinindu-ţi misiunea pe care ţi-ai asumat-o prin jucarea rolului tău, în cadrul acestei mari drame a ascensiunii planetare pe care o co-creăm împreună.

Cap. 20 - Vizita Magilor Deşi primirea lui Yeshua în mâinile mele în acea zi cu totul remarcabilă în care a intrat în această lume a reprezentat împlinirea unei viziuni pe care am primit-o cu mult timp în urmă, nu ştiam totuşi foarte exact cum avea să se deruleze în continuare această dramă. Am înţeles însă din viziunile şi din iniţierile pe care le-am primit că această cale urma să fie dificilă şi chiar periculoasă. Deşi scopul suprem al venirii lui Yeshua pe pământ era exemplificarea fuziunii perfecte cu Dumnezeu, cei mai mulţi dintre oameni vor resimţi mai degrabă sabia separării, până când aceasta va fi transformată, într-un plug. Pe umerii noştri apăsa o mare responsabilitate în timp ce păşeam prin această lume iluzorie întunecată şi distorsionată de ignoranţă, la fel ca o cameră magică a oglinzilor. Pentru a împlini Legea lui Moise, Iosif l-a ţinut pe pruncul Yeshua în vârstă de opt zile în timp ce Luca l-a circumcis, după care a înregistrat numele de Yeshua ben Iosif în arhivele sinagogii din Betleem. Şase săptămâni mai târziu, tot pentru a împlini profeţia, în acord cu legământul pe care ni l-am asumat în calitate de actori ai acestei drame, l-am dus pe Yeshua la rămăşiţele Templului lui Solomon din Ierusalim pentru a face o ofrandă. Am oferit atunci două turturele, potrivit cutumei evreieşti, deşi sacrificarea animalelor ni se părea absolut respingătoare. Din acelaşi motiv, am optat pentru a nu sacrifica mielul pe care i l-a oferit Nathaniel lui Yeshua. Pe de altă parte, eram dispuşi să recunoaştem tradiţia mozaică înrădăcinată în oameni, pentru a împlini toate profeţiile. La Templu se afla un bătrân pe nume Simion, care l-a recunoscut pe Yeshua. Privind-o pe Maria Ana cu

lacrimi în ochi şi umplându-se de graţia prezenţei lui Shekinah, bătrânul preot a făcut următoarea profeţie: „Da, fiica mea, va fi ca şi cum o sabie va acoperi cu un văl Muntele Sion, şi tu nu vei trece prin el fără ca sabia să îţi străpungă simultan inima”. Aceste cuvinte ne-au tulburat pe toţi, căci am văzut într-o viziune că atunci când soarele se va întuneca în momentul morţii lui Yeshua, ne vom simţi cu toţii ca şi cum o sabie ne-ar fi străpuns inimile. „Dumnezeule Mamă-Tată, a strigat atunci inima mea, susţine-ne şi ajută-ne să trecem de acea noapte întunecată!”. Tot la Templu, o mare preoteasă în vârstă, pe nume Ana l-a luat pe pruncul Yeshua în braţele sale. Era o clarvăzătoare care şi-a trăit întreaga viaţă în interiorul zidurilor Templului, şi, deşi l-a recunoscut imediat pe Yeshua, ştiind cine era, a preferat să îşi păstreze viziunile pentru ea, limitându-se doar să pună o mână pe inima Mariei Ana. La fel, Maria Ana şi-a pus un deget delicat pe inima şi pe sprânceana bătrânei, recunoscând astfel înţelepciunea şi iubirea acesteia, care a acţionat ca o înlocuitoare de mamă şi ca o învăţătoare atunci când Maria Ana a venit cu ani în urmă la Templu pentru a-şi continua pregătirea spirituală. După ceremonie, ne-am adunat cu toţii în casa elegantă a lui Iosif din Arimateea, de lângă Templu. Acesta ne-a informat că exista un grup de înţelepţi veniţi din Orient, unii împreună cu soţiile lor. I s-a spus că aveau o audienţă la Regele Irod şi că, potrivit anumitor membri bine informaţi ai Sanhedrinului, acest grup se afla în căutarea unui copil pe care l-au văzut într-o viziune şi a cărui naştere a fost prezisă de profeţiile din diferite texte sacre ale lor. Magii erau conştienţi de anumite fenomene cereşti profeţite, între care o mare conjuncţie planetară cu un

aranjament zodiacal neobişnuit de planete, vestit de apariţia unei comete care a putut fi observată în anul precedent. De asemenea, ei erau conştienţi de apariţia unei noi „stele” strălucitoare pe cer în ultimele trei luni, care, spre deosebire de alte stele, a rămas staţionară deasupra Iudeei. Înţelepţii şi-au urmat calculele, ţinând cont, în egală măsură, de călăuzirea lor exterioară şi lăuntrică şi le-au interpretat ca pe un indiciu că pruncul profeţit s-a născut deja în apropiere de Betleem. Ei îşi doreau acum să îl găsească, pentru a-l recunoaşte ca pe un vestitor al noului mileniu. După ce Irod s-a sfătuit cu marii preoţi, cu magicienii şi cu profeţii săi, paranoia sa a crescut exponenţial când a fost informat de predicţia profetului Mica, potrivit căreia un conducător avea să se nască din umilul sat Betleem, urmând să guverneze Israelul. Prin urmare, el a trimis grupul înţelepţilor la Betleem pentru a-l găsi pe copil, cerându-le să se întoarcă şi să îl informeze dacă l-au găsit. Vestea nu ne-a căzut deloc bine, căci noi ştiam perfect că Yeshua era într-adevăr copilul pe care îl căutau magii şi Irod. Toată lumea ştia că Irod îmbătrânea şi suferea de demenţă senilă. El avea crize iraţionale de furie, pe care încerca să le suprime cu opiu. Ne cutremuram ori de câte ori auzeam de orgiile şi de atrocităţile criminale pe care le-a comis Irod chiar cu membrii familiei sale, ca să nu mai vorbim de oamenii pe care îi guverna. Ştiam însă foarte bine că cel mai înţelept era să ne detaşăm cât posibil de suferinţele celor din jurul nostru. De aceea, lucram cu memoria noastră celulară, care conţinea tiparele separării şi ale judecăţii critice. Am reuşit să ne transmutăm astfel emoţiile pline de teamă, care păreau să se declanşeze într-o măsură mult mai mare decât de obicei la Ierusalim, în atmosfera senină a mănăstirii de

pe Muntele Carmel iniţiaţilor li se cerea să intre în camere speciale pentru a simţi energiile discordante ale fricii ce păreau să impregneze întregul Ierusalim. L-am rugat pe fiul meu, Iosif din Arimateea, să trimită un mesager de încredere pentru a-i găsi pe aceşti magi, invitându-i la cină în camera de recepţie din reşedinţa sa. Aici, urma ca ei să fie interogaţi în privinţa intenţiilor lor, pentru a le evalua onestitatea, înainte de a-i invita în camera de consiliu pentru a-i cunoaşte pe Maria Ana şi pe Yeshua. Indiferent de rezultate, micuţa noastră familie urma să părăsească oraşul printr-un pasaj secret, care ieşea dincolo de zidurile cetăţii, la poalele Muntelui Măslinilor, atunci când aveam să fim siguri că putem face acest lucru în deplină siguranţă. Ne-am ascuns aşadar în camera din spate, care era poziţionată deasupra unui rezervor foarte vechi de apă. De-a lungul secolelor, Frăţia Luminii s-a folosit frecvent de această încăpere pentru întrunirile sale. Ori de câte ori era necesar, fraţii părăseau clădirea prin tunelul subteran de sub podea, care a fost săpat într-o crevasă în stânca formată de albia unui fost râu subteran natural. Ne-am sfătuit aşadar unii cu ceilalţi, ne-am rugat şi am aşteptat pentru a vedea care era cel mai indicat curs de acţiune. Maria din Magdala, soţia lui Iosif din Arimateea, ni s-a alăturat venind din Betania (unde cuplul avea o casă), împreună cu cumnata ei, Marta. Ea a adus-o pe fetiţa ei recent născută, Maria, astfel încât să îi putem simţi prezenţa şi să îi acordăm binecuvântarea noastră. Eram conştienţi că această fetiţă avea să joace un rol cu totul ieşit din comun în anii care vor urma. Ea urma să fie pregătită, la fel ca şi Yeshua, pentru a-şi împlini misiunea asumată.

Iosif din Arimateea a făcut aranjamente pentru mulţi din fraţii săi mai tineri să se adune în jurul nostru, inclusiv Nathan, care se afla în acel moment la Cana, şi, Ruth, care îmbătrânea şi urma să vină pe mare de la Efes. Ori de câte ori îl luam în braţe pe micuţul Yeshua, care acum avea şapte săptămâni, aşteptând venirea magilor, ne umpleam cu toţii de minunare. Trei zile mai târziu, cei 12 magi de sex masculin şi cele 12 soţii principale ale lor au sosit în camera superioară de recepţie a lui Iosif, pentru a lua cina şi pentru a fi interogaţi în privinţa intenţiilor lor. Eu, Maria Ana şi Yeshua am rămas ascunşi, aşteptând să primim vestea că aceşti magi eraţi într-adevăr cei pe care i-am văzut mai devreme într-o viziune. Inima mea bătea speriată, într-o stare de agitaţie nervoasă, în timp ce aşteptam sosirea magilor în camera de consiliu. Într-un târziu, am auzit zgomotele produse de apropierea lor, în timp ce coborau scările şi treceau printr-un coridor lung. Soţul Mariei Ana, Iosif, a deschis uşa grea din fier şi a rămas zâmbind în faţa noastră. Respectând o etichetă solemnă, cei 24 de magi au intrat lent în camera de consiliu, creând un cerc în jurul Mariei Ana şi al pruncului Yeshua. Fiecare şi-a rostit numele şi locul de origine. În continuare, cei trei hierofanţi ai Ordinului Magilor au ieşit în faţă, luând cuvântul în numele întregului grup de 24. Ei ne-au citit pasaje din diferite manuscrise şi ne-au arătat anumite hărţi astrologice, pe care ni le-au interpretat. În continuare, s-au întors către un part cu un turban pe cap, care s-a prezentat ca fiind Baltazar. Acesta a scos cu grijă dintr-un mic cufăr din lemn şi din bronz şlefuit o cutie micuţă din abanos şi alte câteva containere de diferite mărimi, învăluite în mătase. El a plasat mai întâi în faţa lui Yeshua o cădelniţă în care

ardeau tămâie şi mir, pe care le-a aprins chiar el. Mai departe, a pus la picioarele Mariei Ana mai multe flacoane cu uleiuri preţioase şi cu alifii. Baltazar a scos apoi o robă dintr-o mătase purpurie, brodată cu aur şi cu fibre irizate, în toate culorile curcubeului. Cu adevărat, era o robă demnă de un rege, dar dimensiunea ei era micuţă, fiind creată special pentru un copil. În sfârşit, Baltazar a deschis micuţa cutie din abanos şi a scos din ea un colier lat din lapis şi aur, despre care ne-a spus că i-a aparţinut faraonului egiptean Akhenaten. Sub el se afla un menat, lănţişorul ceremonial al lui Hathor, care reprezintă uniunea principiului masculin cu cel feminin. Şi despre acesta se spunea că î-ar fi aparţinut mamei lui Akhenaten. Aceste articole nepreţuite i-au fost oferite lui Yeshua pentru a-l ajuta să conştientizeze că s-a născut din linia genealogică regală a Regelui David şi a Faraonului Akhenaten. În acest fel, Yeshua a fost recunoscut de aceşti înţelepţi iluminaţi, care au înţeles că în faţa lor se afla chiar Cel Uns cu Mir, a cărui stea i-a condus până aici.

Cap. 21 - Escala în Egipt Îngrijoraţi de soarta lui Yeshua şi a celorlalţi copii inocenţi, ne-am sfătuit ce să facem. După ce am evaluat cu cea mai mare atenţie toate aspectele circumstanţelor în care ne aflam, am căzut de acord asupra unei schimbări radicale a planurilor noastre. Îngerul Gabriel i-a apărut soţului Mariei Ana, Iosif, într-un vis lucid, şi l-a sfătuit să nu se întoarcă pe Muntele Carmel, ci să îi ducă pe Maria Ana şi pe copilul lor direct în Egipt, urmând să rămână aici, până când i se va spune că poate să se întoarcă. Am recitit textele sacre şi ne-am împărtăşit amintirile, dându-ne seama că această vizită în Egipt împlinea o altă profeţie, care spunea că - la fel ca şi Moise - un Mesia va veni din Egipt, chemând populaţia Israelului să iasă din pustie. Iosif din Arimateea şi-a chemat un prieten de încredere care acţiona ca mesager şi l-a trimis chiar în acea noapte acasă la diferiţi membri ai Frăţiei. El a trimis vorbă să fie pregătite provizii, cai şi căruţe, la fel ca atunci când pleca în străinătate pe navele sale. Altor membri ai Frăţiei li s-a spus să meargă la Betleem şi să o avertizeze pe Elisabeta să îl ia pe micuţul Ioan la casa Martei din Betania până la trecerea pericolului. Fraţii esenieni şi familiile lor care încă se mai aflau la Betleem după recensământ au fost încurajaţi să se întoarcă la casele lor. În rândul capilor de familie din Ierusalim şi din Betleem s-a răspândit cu repeziciune vestea cum că ar fi bine să îşi protejeze copiii. Au fost făcute astfel pregătiri rapide pentru plecarea lui Iosif, a Mariei Ana şi a lui Yeshua în Egipt. Sub acoperirea întunericului, Iosif din Arimateea şi slujitorii săi i-au escortat pe cei trei în portul Joppa. Aici, un vas a fost încărcat rapid cu proviziile şi cu echipajul

necesare pentru o călătorie la Alexandria. Pentru a evita orice suspiciuni, Iosif s-a întors la Ierusalim, iar eu, la Carmel. În ceea ce-i priveşte pe magi, aceştia s-au întors la Irod şi i-au declarat că nu au găsit copilul la Betleem, aşa că aveau să continue să urmărească steaua către sud-vest, sub pretextul că li s-a arătat în vis că cel pe care îl căutau s-ar putea afla în mijlocul populaţiilor care trăiau în deşert. În consecinţă, magii au părăsit Iudeea şi şi-au croit drum spre sud-vest, către Sinai şi Egipt. Aşa se face că, în scurt timp, pruncul Yeshua a ajuns cu părinţii săi în aglomeratul oraş al Alexandriei. Aici, cei trei au fost prezentaţi acelor membri ai Frăţiei care le asigurau refugiu şi trecerea în condiţii de siguranţă a celor care aveau nevoie de acest lucru. Continuând să îşi asume toate precauţiile posibile, micuţa familie şi-a croit drum către Heliopolis. Când Yeshua nu împlinise încă un an, ei s-au stabilit în casa lui Isac şi a Tabithei, mai exact a părinţilor Tabithei, care locuiau într-un sat din apropiere. În următorii şapte ani, preaiubitul meu nepot a fost înconjurat de un grup mare de unchi şi mătuşi care îl adorau pur şi simplu, fiindu-i alături în acei ani de formare. În vara anului 2 e.n., Maria Ana a născut gemeni, pe care i-a numit Iacov şi Iuda. În anul următor, ea a născut un alt copil, numit Iosif cel Mic, sau Joses. Pe lângă cei trei fraţi ai lui Yeshua, acesta era înconjurat inclusiv de verele sale concepute în lumină, Sara, fiica lui Isac şi a Tabithei, şi Mariam, fiica Rebecăi şi a lui Simion. De asemenea, Yeshua şi-a cunoscut foarte mulţi veri mai îndepărtaţi care locuiau la Alexandria, Heliopolis şi Teba, cei mai mulţi dintre ei fiind descendenţii fiicei mele Aurianna. Dat fiind că ţineam

evidenţa precisă a arborelui nostru genealogic, Yeshua a putut face cunoştinţă cu foarte multe din rudele sale în cei opt ani pe care i-a petrecut în Egipt. Printre verii lui Yeshua, cea pe care o iubea cel mai mult era fata Rebecăi, Mariam, care s-a mutat în Egipt cu părinţii ei când avea doar un an. Printr-o întâmplare fericită, Mariam locuia în imediata apropiere, în casa spaţioasă a lui Mariamne, mătuşa lui Yeshua. În schimb, Sara s-a mutat cu părinţii ei în sudul Galiei când avea trei ani, aşa că Yeshua nu a avut ocazia să se familiarizeze cu vara sa cu pielea oacheşă. Ca înfăţişare exterioară, Mariam era frumoasă şi plină de graţie, deşi rezervată. În interior, ea era însă un suflet sensibil şi de o mare înţelepciune, atât de bine racordat la dimensiunile nefizice, încât aproape că nu părea deloc prezentă în cea fizică. Această tendinţă de a fi extrem de interiorizată a devenit din ce în ce mai evidentă de-a lungul anilor, pe măsură ce Mariam a suferit numeroase dificultăţi şi pierderi. Aceste calităţi lăuntrice au ajutat-o să devină confidenta de încredere a lui Yeshua şi a multor oameni de-a lungul vieţii sale. Într-adevăr, Yeshua îi dezvăluia lui Mariam chiar şi cele mai ascunse gânduri ale sale, încât aceasta rămânea întotdeauna alături de el, indiferent ce îi împărtăşea. Ea îşi îndrepta coloana vertebrală, respira adânc, îşi deschidea inima şi rămânea pur şi simplu prezentă alături de el. Niciun alt copil nu putea face acest lucru atât de natural ca Mariam. Yeshua o iubea pe Mariam ca pe o soră, ba chiar avea fantezii prin care îşi imagina că într-o bună zi o va lua de soţie. Cei doi erau prieteni foarte devotaţi, se înţelegeau reciproc, mai bine ca oricine. Pe măsură ce Yeshua a crescut, devenind din ce în ce mai înţelept, una din plăcerile lui era să asculte

poveşti legate de familia sa ancestrală, inclusiv de marele Faraon Akhenaten. Ambii părinţi erau povestitori înnăscuţi, ajutându-i imaginaţia activă să vadă cu ochii minţii scenele descrise. Mătuşa lui, Mariamne, era o actriţă, dansatoare şi cântăreaţă talentată, care putea da viaţă poveştilor pe care i le spunea nu doar prin cuvinte, ci şi prin gesturile sale. Imensul repertoriu de poveşti pe care i le spuneau părinţii, unchii şi mătuşile sale acopereau epoci ample din istoria umanităţii, inclusiv legendele referitoare la zeii şi la zeiţele din Egipt, dar şi o panoramă a lumii naturale. Aşa se face că încă de la o vârstă foarte fragedă, Yeshua a început - cu ajutorul plin de iubire al familiei sale - să îşi cultive plenar iubirea faţă de umanitate, dar şi faţă de linia sa ancestrală, de misterele spirituale şi diversele minuni ale naturii. La fel ca şi unchiul său, Iosif din Arimateea, Yeshua a învăţat cu uşurinţă foarte multe limbi străine. El vorbea fluent egipteana şi greaca, dar şi limbile natale ale familiei sale, aramaica şi ebraica. Îi plăcea adeseori să se aplece asupra papirusurilor străvechi şi să atingă fascinat hieroglifele gravate în pietre. Cu ajutorul tatălui său, a învăţat cum să descifreze mesajele criptice ale Frăţiei Luminii, în diferitele texte pe care le citea. Yeshua era prin natura sa un copil curios, căruia îi plăcea să meargă împreună cu tatăl său în biblioteci, la piramide şi în templele de pe malul Nilului. Când şi când, Maria Ana îi însoţea pe Iosif şi pe Yeshua în călătoriile lor, de regulă când trebuia să primească iniţierile în templele lui Isis, Hathor şi Horus. Ea a primit o iniţiere inclusiv în Marea Piramidă. Cu această ocazie, şi-a reamintit cu uşurinţă vieţile ei anterioare trăite în Egipt. Experienţele din Egipt i-au pregătit pe Iosif şi pe Maria Ana pentru sprijinul pe care

aveau să îl acorde în viitor fiilor şi fiicelor lor, pe măsură ce aveau să îşi continue misiunea spirituală. Atunci când părinţii săi erau plecaţi pentru a primi diferite iniţieri, Yeshua rămânea cu rudele sale. Uneori, el îl însoţea pe tatăl său în călătoriile acestuia către templele din sud, unde legendele spuneau că Regina din Shaba ar fi dus Chivotul Legământului pentru a-l menţine în siguranţă, în epoca lui Solomon. Îi plăcea de asemenea să meargă la templele din apropiere, de pe platoul Gizeh, pe care ştia că avea să le viziteze din nou peste ani. Din câte mi-au relatat mama lui şi celelalte rude, Yeshua a realizat foarte multe lucruri îi cei opt ani pe care i-a trăit în Egipt. Astfel, a început procesul de eliminare a puţinelor văluri (altminteri, absolut necesare) pe care le-a primit conştiinţa lui atunci când a coborât pe pământ. Vastele energii cosmice care se manifestau într-o manieră complexă prin Yeshua erau experimentate extrem de intens de corpul său fizic, de cel emoţional şi de cel mental. Procesul de eliminare a vălurilor necesare care îi protejau corpurile mai dense a continuat de-a lungul celei mai mari părţi din viaţa sa. Părinţii lui i-au explicat că experienţele sale mai puţin obişnuite erau comune pentru cei iniţiaţi în misterele lui Osiris-Isis-Horus, care includ Ritul Sepulcrului. Îngerii şi maeştrii înălţaţi la cer le-au spus lui Yeshua şi părinţilor săi că era necesar să cultive încă din copilărie o nouă manieră de ascensiune personală şi planetară, pe care Yeshua avea să o demonstreze mai târziu pentru întreaga umanitate. Astfel de revelaţii erau în acelaşi timp fascinante şi epuizante. Spun „epuizante”, deoarece existau momente în care sarcinile care îl aşteptau i se păreau copleşitoare copilului Yeshua. Din fericire, mângâierea şi speranţa arzătoare

care însoţeau aceste viziuni îi neutralizau în scurt timp acestuia anxietatea. Yeshua putea vedea dincolo de aparenţe, aşa că şi-a dat în scurt timp seama că avea darul de a-i vindeca pe cei răniţi sau schilozi. El putea vedea câmpurile energetice, putea auzi gândurile oamenilor şi putea simţi tot ce simţeau ceilalţi oameni. Uneori, avea vise, gânduri sau viziuni premonitorii care apoi se adevereau. El îşi împărtăşea câteodată viaţa interioară cu membrii familiei sale, dar, de cele mai multe ori, îşi păstra pentru el experienţele. Altminteri, era un copil obişnuit şi simplu, la fel ca toţi ceilalţi. Atâta doar că era excepţional de, curios, punând întotdeauna întrebări, făcând experimente, construind şi încercând să înţeleagă cum funcţionează lucrurile. Yeshua putea fi şi foarte încăpăţânat dacă îi intra în cap că un anumit lucru reprezenta pasul său următor, chiar dacă adulţii nu credeau că lucrul respectiv ar funcţiona sau că era sigur pentru el - ori pur şi simplu erau convinşi că nu avea încă vârsta potrivită pentru a-l duce la bun sfârşit. Aşa se face că Yeshua şi-a ajutat părinţii şi rudele să renunţe la protecţia excesivă pe care încercau să i-o asigure, în măsura în care aceasta îi limita libertatea de a descoperi singur diferite lucruri. Lui Yeshua îi plăcea să se joace şi să râdă. Vocea lui subţire de sopran avea o tonalitate şi o frecvenţă angelică. Tatăl lui l-a învăţat să cânte la harpă, lucru pe care îl făcea ori de câte ori cânta psalmii lui David. Alţi muzicieni, precum mătuşa lui Mariamne, care era familiarizată cu instrumentele native din Egipt, l-au învăţat să cânte diferite bucăţi muzicale solo, dar să se armonizeze şi cu alţi muzicieni. O parte din profesorii săi erau adepţi ai lui Pitagora. Ei l-au învăţat pe Yeshua

geometria sacră, matematica, astronomia, astrologia, ştiinţa armonicii şi a geomanţiei. La fel ca şi mama sa, Yeshua era capabil să îşi asume şi să ducă la bun sfârşit mai multe sarcini simultan. Spre deosebire însă de Maria Ana, care era întotdeauna calmă şi nu părea să se grăbească vreodată, tânărul meu nepot trecea aproape instantaneu de la un proiect la altul, la fel ca un fluture, care zboară din floare în floare. În acele zile, el ar fi numit un copil hiperactiv sau un dinam energetic. Dormea foarte puţin, iar atunci când o făcea, putea adormi instantaneu, oricând dorea şi indiferent unde se afla. Îi plăcea să îşi petreacă timpul pe acoperişul casei, sub stele. Uneori, lua la el lut, sfoară şi pigmenţi, creând diferite tipare sculpturale. Adeseori, atunci când nu alerga de colocolo, putea fi văzut stând nemişcat. În mod evident, în astfel de momente se afla în comuniune cu lumile invizibile. Dat fiind că era înzestrat cu o mare capacitate empatică, Yeshua era inclusiv foarte sensibil. Uneori, el se îndoia de durere atunci când recepta o anumită energie, iar aceasta trecea prin corpul lui. Alteori, experimenta izbucniri emoţionale, inexplicabile, pe care nu le putea controla decât cu mare greutate. Era ca şi cum o mare furtună ar fi apărut de nicăieri, copleşindu-i mintea şi corpul, până când trecea în sfârşit, lăsându-l epuizat şi într-o stare de confuzie. Nu îi plăceau deloc aceste momente. De altfel, ele erau extrem de solicitante pentru toată lumea, îndeosebi pentru mama lui. Celor care îl vedeau zi de zi le venea greu să înţeleagă aceste extreme pe care le manifesta Yeshua. Cum să ajuţi un astfel de copil să îşi tempereze corpul emoţional? Această întrebare reprezenta o provocare pentru părinţii lui Yeshua, dar şi pentru el. Cea mai mare dorinţă a sa

era să fie la fel ca părinţii lui, care păreau întotdeauna perfect echilibraţi. Mai mult decât atât, îşi dorea să nu rănească şi să nu afecteze pe nimeni prin izbucnirile sale emoţionale imprevizibile, care apăreau şi dispăreau spontan. Când Yeshua a împlinit şapte ani, corpul său era lung şi suplu. Era aproape la fel de înalt ca şi mama sa, îi plăcea să se uite direct în ochii ei, cu mâinile pe umerii săi sau pe bărbie, spunându-i din inimă sau plin de voioşie: „frumoasa mea măicuţă”. Îşi respecta întotdeauna mama, chiar dacă furtunile emoţionale prin care trecea se manifestau într-o manieră care o deranja pe aceasta. Maria Ana l-a învăţat să respire adânc şi să lase energiile să treacă prin corpul său, fără să vorbească, limitându-se să le simtă mişcarea în interiorul şi în jurul lui. I-a explicat că ceea ce simţea era durerea acestei lumi, generată de nerecunoaşterea iubirii de către umanitate. Adevărul este că înţelegea ea însăşi această durere, doar că o experimenta într-o manieră diferită de fiul ei. Maria Ana o experimenta ca pe o durere abisală, în timp ce pentru Yeshua era ca şi cum toate elementele şi-ar fi găsit expresia. Familia lui se întreba adeseori cum avea să ajungă acest copil la măiestrie, în condiţiile în care drumul, care îl avea în faţă era extrem de dificil. În cele din urmă, tatăl lui şi-a asumat rolul de maestru alchimist şi i-a dat sarcina de a accepta şi de a transmuta toate expresiile energiei fără a le judeca în vreun fel. Ori de câte ori furtunile mâniei aprige, ale depresiei sumbre, gândurile terifiante sau oceanele de tristeţe îşi găseau cămin în mintea lui Yeshua, acesta îşi căuta refugiul în solitudinea unei peşteri din apropiere. Aceasta era situată lângă casele închiriate de Iosif şi de Simion de la tatăl bogat al cumnatei lor, Tabitha, care

avea nenumărate proprietăţi. Încă din primele zile după ce au ajuns în această regiune, toţi membrii familiei şiau căutat refugiul în întunericul acestei peşteri, zile în şir, atunci când era necesar să vegheze în post şi în rugăciune. După trecerea multor luni în care nu s-a mai petrecut niciun incident şi după ce a aflat că regele Irod a murit, în luna februarie a anului 5 e.n., Iosif a primit de la îngerul Gabriel vestea că trebuia să se întoarcă acasă. Cu câteva săptămâni înainte de cea de-a opta aniversare onomastică a lui Yeshua, Iosif şi Maria Ana şi-au invitat rudele la o zi de celebrare, înainte de plecarea familiei pe Muntele Carmel, care avea să includă de asemenea un pelerinaj la Muntele Sinai. În seara festinului, cu puţin înainte de a părăsi Egiptul în favoarea unei vieţi noi, Yeshua i-a cerut lui Mariam să îl însoţească, părăsind pentru scurt timp petrecerea. Când au ajuns sub un mic pâlc de curmali, Yeshua şi Mariam s-au îmbrăţişat şi şi-au promis să îşi rămână întotdeauna fideli. Mariam i-a dat lui Yeshua un lănţişor pe care îl confecţionase ea însăşi din sticlă colorată şi din mărgele de alabastru, scoici şi bucăţele micuţe de lapis. La rândul lui, Yeshua i-a dat lui Mariam un bucată de papirus pe care scrisese nişte psalmi născuţi din profunzimile inimii sale, prin care îşi exprima iubirea faţă de Dumnezeu Cel Unic, faţă de nenumăratele miracole ale vieţii şi faţă de ea. Cei doi şi-au jurat aşadar fidelitate unul altuia, dar şi faţă de planul divin, indiferent cum avea să se desfăşoare acesta şi unde avea să îi ducă. Yeshua i-a sărutat obrajii plini de lacrimi ai lui Mariam, i-a strâns mâinile într-ale sale şi apoi a condus-o reticent înapoi la petrecere. După ce au făcut schimb de daruri (oferite din inimă), cei doi au început să se joace, înmuind fructe şi

lipie în vasele cu pastă de curmale şi cu miere. Râzând, ei şi-au introdus apoi degetele pline de dulceaţă sau bucăţile de mâncare în gura celuilalt. Două zile mai târziu, Iosif, Maria Ana (care era însărcinată), Yeshua, Iacov, Iuda şi Iosif cel Mic au părăsit complexul Heliopolis, împreună cu Simion, Rebeca, Mariam şi alţi câţiva veri adulţi. Mai mulţi asistenţi loiali li s-au alăturat, creând astfel o caravană de cămile, măgari şi care trase de boi. Astfel şi-a început grupul pelerinajul către Muntele Sinai, urmând calea parcursă cu secole în urmă de Moise şi de israeliţi, trecând prin deşertul Etam. Caravana a călătorit către sud, unde se afla fâşia îngustă de pământ, mărginită la vest de Marea Roşie şi la est de un lanţ de munţi stâncoşi, care culminau cu vârfurile înalte ale Muntelui Sinai, locul în care a primit Moise Cele Zece Porunci şi multe alte învăţături spirituale.

Cap. 22 - Ritul trecerii de pe Muntele Sinai Pe unul dintre versanţii înalţi ai Muntelui Sinai se aflau rămăşiţele unui schit antic, al înţelepţilor, care au precedat venirea lui Moise şi a israeliţilor. Acest loc sacru şi puternicul vortex energetic asociat cu el erau păzite de un grup de esenieni, care acţionau ca gardieni. Aici erau imţiaţi cei din trecutul îndepărtat în misterele spirituale, în epocile anterioare ale civilizaţiei, de dinainte de Exodul israeliţilor în Egipt, şi tot aici le erau îngropate trupurile în momentul tranziţiei lor. De asemenea, existau aici peşteri şi cripte secrete folosite în scopul regenerării fizice şi pentru alte obiective alchimice superioare. Acest depozit străvechi de înţelepciune era menţinut ascuns şi secret. Când Yeshua a ajuns aici, locul era folosit în continuare de către esenieni ca un depozit de documente şi ca un complex de catacombe. Mănăstirea Sfânta Caterina din Alexandria, construită multe secole mai târziu, continuă să existe şi astăzi. Când Yeshua a ajuns pe Muntele Sinai împreună cu familia sa, cu doar câteva zile înainte de a împlini vârsta de opt ani, grupul a fost invitat să urce pe stâncile abrupte până la vârful unde îi conducea Moise pe iniţiaţi, în jurul anului 1300 î.Hr. Panorama care se vedea dedesubt îţi tăia respiraţia, iar faptul că acesta era locul în care Moise şi sora sa, Miriam, au primit marile lor viziuni te făcea să te cutremuri. Aici a experimentat Yeshua primul său Rit al Trecerii. La scurt timp după cea de-a opta aniversare onomastică a sa, Yeshua a fost condus într-una dintre peşterile săpate pentru a forma o mare „cavernătemplu”. Aici, el a fost acceptat ca iniţiat de probă în Ordinul Esenian al lui Melchizedek, modelat după înalta preoţime organizată şi condusă de Moise şi de Miriam.

După ce a depus un jurământ de supunere şi de păstrare a secretului, Iosif a garantat pentru calificările fiului său, deşi Yeshua nu avea decât opt ani la acea dată, iar această iniţiere le era acordată de regulă numai băieţilor cu vârste mai mari de 12 ani. Yeshua a fost condus apoi legat la ochi pe stânca cea mai înaltă de pe Muntele Sinai. Aici, el a fost lăsat fără mâncare şi fără apă timp de patru zile şi patru nopţi. Aceasta a fost prima iniţiere primită de Yeshua, care l-a învăţat rigorile controlării trupului şi pasiunilor acestuia. Deşi a fost îndelung pregătit în Egipt, acesta a fost momentul trecerii sale de la copilărie la responsabilităţile unui adult, în care şi-a început destinul vieţii ca adept al Ordinului Esenian. Am putea numi acest rit al trecerii o căutare a unei viziuni. Yeshua a fost instruit să rămână în interiorul circumferinţei unui cerc foarte mic şi să îşi găsească adăpost printre stânci. El trebuia să facă o meditaţie în mers (rotindu-se în jurul circumferinţei) şi să ţeasă simboluri ale geometriei sacre dinspre punctul central către cercul exterior, iar apoi să revină în centru şi să stea aici liniştit, până când trebuia să repete din nou mişcarea exterioară. În interiorul cercului, Yeshua a experimentat gândurile-formă lăsate în urma lui de Moise, în urma întâlnirii cu „tufişul arzător”. El şi-a contemplat teama primordială, care a luat nenumărate forme în faţa sa. Creaturi demonice (aparente) l-au îndemnat să sară în foc sau într-o prăpastie; altele l-au batjocorit, l-au scuipat şi au râs de el. Discernământul i-a fost testat în felurite moduri. Soarele era ca un furnal în timpul zilei, iar luna la fel de rece ca şi gheaţa în timpul nopţii. În timp ce tremura noaptea, Yeshua l-a invocat pe Ra, puterea soarelui din abdomenul său, pentru a-l încălzi şi

pentru a-l mângâia. În timpul zilei, cuprins de ameţeli din cauza caniculei, îşi imagina că se află într-o oază verde şi răcoroasă, la lumina Lunii, la fel ca aceea pe care a cunoscut-o în copilărie. Astfel au trecut cele patru zile, în timpul cărora a intrat în comuniune cu toate creaturile şi energiile elementale care i s-au prezentat. Vulturii, şoimii şi acvilele îl strigau de sus, pe când se roteau deasupra capului său. Furnicile şi muştele se târau pe corpul lui şi uneori îl înţepau. Şerpii şi scorpionii treceau peste el. În acest fel, lui Yeshua i au fost testate răbdarea şi luciditatea, iar el a înţeles că toate creaturile lui Dumnezeu erau una cu Acesta, având acelaşi drept de a trăi pe pământ ca şi el. Yeshua a realizat că şerpii reprezintă energia forţei vitale a zeului/zeiţei în ipostaza sa embrionară, aflată la baza coloanei sale vertebrale. El şi-a reamintit de învăţăturile lui Thot, ale lui Serapis Bey şi ale Marilor Spirite din vechime. A contemplat simbolul şarpelui, simbolic zeiţei-cobră Buto, care îşi întinde gluga în momentul iluminării. Aceasta era ilustrată adeseori pe fruntea iniţiatului, în locul care corespunde celui de-al treilea ochi, cu capul încoronat, acoperit cu aripile înaripate ale lui Nekhbet, zeiţa-vultur. Yeshua a invocat lumina ungerii cu mir, amintinduşi de poveştile referitoare la pasărea Benu sau Phoenix, care simbolizează părăsirea a vechii identităţi de sine a iniţiatului, ca şi cum aceasta ar arde, transformându-se în cenuşă. Pasarea Phoenix îşi ia zborul atunci când apriga energie a şarpelui îşi face apariţia, avansând în sus, de-a lungul coloanei vertebrale, în spirală. Yeshua era însetat după nectarul ca un mir al iluminării, imaginându-şi-l ca pe un lichid turnat într-o cupă aflată pe altarul din interiorul craniului său. Îşi dorea cu

ardoare împlinirea generată de zborul iniţiatului în înaltele lumi în care devine una cu Dumnezeu. Identificându-se cu conştiinţa în ascensiune a lui Horus, îşi imagina că este una cu discul soarelui înaripat, împins înainte de un scarabeu, Kheperi-Ra, prin Poarta Soarelui. Aşa se face că preaiubitul meu nepot şi-a adus aminte şi a reiterat toate poveştile pe care le-a auzit, referitoare la Osiris, Isis, Set, Nepthis, Horus şi Hathor, în timpul iniţierii sale de pe Muntele Sinai. În acest fel, el şi-a găsit pacea interioară şi şi-a satisfăcut foamea şi setea sufletului. Yeshua a reuşit să treacă cu bine acest test numai datorită curajului şi iubirii sale faţă de Dumnezeul care se manifesta prin el şi prin toate celelalte forme. A fost înconjurat tot timpul de îngeri, deşi au existat perioade în care nu le mai putea simţi prezenţa. În ultima zi, Yeshua şi-a deschis inima şi creştetul capului într-o măsură suficient de mare pentru a putea ieşi în afara corpului fizic, privindu-l de sus. Sufletul lui şi-a luat zborul către cosmos, ducându-l oriunde dorea să ajungă. Nepotul meu a început să înţeleagă cum era posibil să îşi vadă părinţii, deşi era conştient că aceştia se aflau la o mănăstire departe de el. Au existat momente în care şi-a putut auzi părinţii vorbindu-i direct, deşi aceştia nu erau prezenţi, din punct de vedere fizic, lângă el. După ce a descoperit cum poate să călătorească în planurile astrale, practicând bilocaţia conştiinţei sale, Yeshua s-a hotărât să îşi testeze această capacitate proiectându-şi corpul Ka, sau dublul eteric, în cortul părinţilor săi. El a fost încântat să îi găsească pe cei doi luând o gustare de după-amiază, brânză de capră şi cu fructe uscate. Când l-au văzut, cei doi l-au invitat să mănânce alături de ei. Yeshua a făcut acest lucru şi a

rămas uluit să constate că trupul său fizic se simţea într-adevăr sătul, deşi şi-a primit hrana doar în planul eteric. Această revelaţie l-a reconfortat, aducându-i o mare alinare, iar mai târziu l-a ajutat să reziste de-a lungul multor iniţieri dificile, prin care a fost nevoit să treacă de-a lungul vieţii sale. La sfârşitul celor patru zile de iniţiere, Iosif şi Simion au venit după el. Yeshua era slăbit, din punct de vedere fizic, dar se simţea victorios, din punct de vedere spiritual. De aceea, lunga şi periculoasa coborâre a cărării din vârful Muntelui Sinai până la mănăstire, în timpul nopţii, s-a dovedit a fi mult mai uşoară decât la urcare, cu patru zile înainte, când a făcut drumul legat la ochi. Lumina soarelui care răsărea părea să îl salute, celebrându-i triumful. Când şi-a reîntâlnit în sfârşit mama, el a alergat imediat în braţele ei larg deschise, izbind-o suficient de tare, încât au căzut amândoi la pământ. Râzând şi plângând în acelaşi timp, Maria Ana şi-a luat fiul în poală. Timp de câteva momente, Yeshua şi-a permis confortul şi alinarea de a fi din nou copil, în timp ce Maria Ana i-a spălat pielea arsă de soare şi i-a dat apă proaspătă şi dătătoare de viaţă. După ce şi-a ajutat mama să se ridice de jos şi i-a şters lacrimile de pe faţa zâmbitoare pe care i-o ţinea între mâinile sale, Yeshua i-a spus: „Frumoasa mea Măicuţă, a sosit timpul să încep opera Tatălui meu ceresc. Împărăţia Lui domneşte în mine. A sosit timpul să mă ocup de afacerea Lui”. După care s-a ridicat, trăgând-o şi pe mama lui după el şi s-a întors către ceilalţi oameni adunaţi în jurul lui, cărora le-a spus enigmatic: „Pacea să fie cu voi! Am ajuns la maturitate. Va pregătesc acum un banchet, în timp ce Tatăl meu din ceruri vă pregăteşte un mare festin. Şi vă spun: haideţi să intrăm, căci ne aflăm în graţia lui Dumnezeu şi a

umanităţii”. După care, plecându-şi capul, Yeshua s-a îndepărtat şi s-a dus la adăpostul unde erau efectuate spălările ritualice. Mariam, care îl privea de undeva din apropiere, a inspirat adânc şi şi-a dus mâinile la inimă, aproape leşinând din cauza iubirii pe care i-o purta lui Yeshua, care a devenit instantaneu eroul ei. Maria Ana şi Rebeca i-au chemat pe Fraţi la rugăciune în jurul unei mese joase pe care erau aşezate vase cu lapte de capră şi miere, platouri cu brânzeturi, lipie, curmale şi căni cu apă. Yeshua s-a aşezat în mijlocul bărbaţilor, cu un zâmbet larg, deşi extenuat, pe faţa bronzată şi arsă de soare. Ochii lui albaştri-cenuşii străluceau la fel ca soarele reflectat de apă. El a rostit rugăciunile de recunoştinţă faţă de soare, de îngeri şi de Mama Vieţii, după care a rupt pâinea şi le-a împărţit-o tuturor celor prezenţi. Abia la sfârşit a început să mănânce, oferindu-i stomacului său chinuit alinarea necesară. Astfel, a fost revelată natura lui Yeshua ben Iosif, ca o mărturie a compasiunii divine, încă din zilele copilăriei sale. Câteva săptămâni mai târziu, familia lui Iosif şi cea a lui Simion au continuat să meargă pe ruta străveche a lui Avraam şi a Sarei către Hebron, după care s-au îndreptat către Betleem şi către Muntele Carmel.

Cap. 23 - Întoarcerea acasă Dat fiind că mi-au trimis vorbă anticipat, am aşteptat întoarcerea pe Muntele Carmel a Mariei Ana şi a lui Iosif, a lui Yeshua, Iacov, Iuda, Iosif cel Mic, Rebeca, Simion şi Mariam. Obişnuiam să urc cu copiii mai tineri după-amiaza târziu pe dealurile din apropiere pentru a privi drumul ce străbătea şerpuitor Câmpia Sharon de la poalele muntelui. Acesta a fost drumul pe care a călătorit Ioachim atunci când a venit din India. Priveam şi acum în zare, la fel ca odinioară, cu inima plină de dor şi de dorinţa de a-mi atinge copiii preaiubiţi, care au stat atât de mult timp departe de mine. Primisem deja vestea că Maria Ana era însărcinată cu cel de-al cincilea copil al ei şi că Rebeca suferea din cauza unei boli care îi afecta sângele, oasele şi pielea. Unii credeau chiar că are lepră, dar noi i-am pus un alt diagnostic şi am hotărât anticipat să nu o izolăm într-o carantină departe de mănăstire. Oare cum avea să arate Yeshua, acum, că avea aproape nouă ani? Dar ceilalţi nepoţi ai mei pe care nu iam văzut încă: Iacov, Iuda şi Iosif cel Mic. Ca să nu mai vorbesc de Mariam, cu prezenţa ei atât de dulce! Oare în ce fel au schimbat-o anii petrecuţi în Egipt? Atât de multe întrebări îmi apăsau mintea şi inima în acea zi caniculară din anul 5 e.n., atunci când i-am însoţit pe copilaşii cei mici pe dealul din apropiere. Ştiam că grupul se îndrepta spre noi. Oare avea să fie aceasta ziua soririi sale? Absorbită de culegerea plantelor şi de identificarea numelor şi utilităţii lor în faţa copiilor pe care îi învăţam, am rămas uimită să aud marele clopot al Mănăstirii Carmel, care scotea dangăte puternice. Altcineva zărise deja caravana care se apropia dintr-un punct de

observaţie mai înalt de pe munte, unde păstorea oile şi caprele, şi alergase deja la mănăstire să le dea tuturor vestea cea mare. Se auzeau strigăte şi sunete de corn. Instantaneu, un grup de băieţi şi de fete, care puteau călări iute ca vântul, s-au urcat pe cai, pe catâri şi pe cămile, plecând în mare grabă şi lăsând în urma lor un nor de praf, pentru a le ieşi în întâmpinare acestor străini, a căror poveste au auzit-o de nenumărate ori până atunci. Oare pe cine aveau să întâlnească. Aveau să le fie îndeplinite aşteptările? Călătoria procesiunii a fost lentă, dar într-un ritm constant. Soarele fierbinte de după-amiază făcea să strălucească firele de praf ridicate în aer. O pâclă rarefiată ascundea parţial urcarea grupului. Copilaşii care mă însoţeau mă trăgeau de fuste şi de şorţ, ca să coborâm mai repede să putem întâmpina grupul nouveniţilor. Toate clopotele mănăstirii au început să răsune. Se auzeau pretutindeni sunete de corn, de chimval şi de tamburină, care produceau ritmuri extatice. Oamenii cântau pe voci mai înalte sau mai groase, întreaga comunitate a Carmelului a alergat către porţi, invadând drumul sinuos din faţa mănăstirii. Cei mai mulţi îşi fluturau mâinile, ţinând în ele ghirlande din ramuri de măslin, de palmier şi de cedru. Nu îmi mai puteam reţine lacrimile. Am început să plâng, să râd şi să cânt, în acelaşi timp, până când nu am mai putut face altceva decât să îmi încrucişez mâinile pe piept şi să mă rog cu o recunoştinţă infinită, mulţumind pentru întoarcerea acasă a preaiubitei mele familii. Caravana s-a apropiat - avansând prin praful gălbui şi gros - de ultima turnură a drumului, brăzdat de o ploaie recentă, cu efecte profund binefăcătoare asupra câmpurilor şi grădinilor. Când am văzut grupul care se apropia, am început să alerg către el, ţinându-i în

continuare pe copilaşi de mâini. Maria Ana mi-a făcut cu mâna de pe şaua pe care călărea un catâr uriaş, corpul ei micuţ având pântecul umflat din cauza sarcinii. Alături de ea călărea Iosif. În spatele ei, pe acelaşi catâr, se afla copilul ei cel mai mic, Iosif cel Mic, care avea acum aproape trei anişori. În faţa ei alergau doi băieţi roşcaţi, pe care i-am identificat imediat ca fiind Iacov şi Iuda. Dar unde era Yeshua? Ochii mei au continuat să privească feţele celor dragi. A apărut apoi din ceaţă carul în care călătorea Rebeca. În acesta se afla o fată tânără care legăna în poala ei un corp nemişcat. O ploscă cu apă atârna lângă ea, iar deasupra ei era prinsă o prelată care o ferea de razele prea puternice ale soarelui. Pe lângă car mergea un băiat extrem de bronzat, ai cărui ochi au început să strălucească, zâmbindu-mi larg de îndată ce mi-a surprins privirea care îl căuta. La fel de şocată de parcă aş fi fost lovită de un trăsnet, mi-am dat seama cutremurată: Dumnezeule mare, acesta este Yeshua, un bărbat în trupul unui copil! Yeshua i-a strigat lui Iuda să vină şi să ia frâiele boului, pentru a-l mâna în locul lui. Apoi, la fel de sprinten ca o căprioară, el a părăsit drumul principal şi a zburat literalmente la deal, sărind din piatră în piatră. În mai puţin de un minut, se afla în braţele mele. Am făcut apoi amândoi un pas înapoi, pentru a ne putea privi în ochi. Deşi nu avea decât opt ani, braţele lui puternice mă ţineau într-o strânsoare de urs, ridicândumă de la sol. Râzând cu un râs molipsitor, Yeshua m-a învârtit în jurul lui de câteva ori, privindu-mă tot timpul în ochi. Avea cei mai extraordinari ochi pe care i-am văzut vreodată. - Eşti la fel ca mama, doar că eşti tu însăţi, mi-a şoptit el la ureche, în timp ce mă aşeza cu blândeţe pe

pământ. Prin urmare, o să te strig NaNa, măicuţa mea. Vino. Haide să o vezi pe frumoasa mea mamă! M-a luat apoi de mână şi m-a condus plin de entuziasm la Maria Ana. Iosif a oprit catârul şi a ajutat-o pe preaiubita lui soţie să coboare. După ce a reuşit să se stabilizeze cât de cât pe picioarele amorţite care o dureau, Maria Ana s-a aruncat în braţele mele. Momentul în care ne-am reunit din nou a fost un balsam pentru inima mea! Braţ la braţ, cu Maria Ana la mijloc, am păşit împreună cu Yeshua printre pelerini, îmbrăţişându-i şi sărutându-i pe fiecare în parte. Când am ajuns la Rebeca, ce stătea în carul ei alături de Mariam, inima mea s-a frânt de durere în faţa suferinţei sale. Întreaga ei faţă era acoperită de răni deschise. Un ochi îi era închis din cauza umflăturii. M-am urcat în carul cu boi pentru a-mi pune mâna pe corpul ei slăbit şi mi-am apropiat urechea pentru a auzi cuvintele ei şoptite: „Mamă, m-am întors acasă la tine. Ştiu că tu mă poţi vindeca. M-am rugat tot timpul pentru acest lucru”. Rebeca a rostit cu o mare credinţă aceste cuvinte abia percepute, îmi venea greu să îi văd frumuseţea complet pălită, faţa cenuşie şi ochii înlăcrimaţi de durere. M-am uitat apoi la ochii aurii, ca de căprioară, ai nepoatei mele Mariam. Nu am mai văzut niciodată o frumuseţe atât de nobilă şi de plină de înţelepciune, nici măcar în rândul celorlalte fete concepute în lumină, cu excepţia celei pe care voi o numiţi Maria Magdalena, fiica Mariei din Magdala, şi a lui Iosif din Arimateea. Încetul cu încetul, ne-am croit drum către poarta de sud a mănăstirii Carmel. Nathaniel, băiatul păstor care l-a ţinut în braţele sale pe pruncul nou-născut, Yeshua, a venit imediat şi s-a oferit să ne ajute. Avea acum 16 ani şi tocmai îşi încheiase iniţierile de probă din cadrul

Şcolii Misterelor de la mănăstirea de pe Muntele Carmel. Nathaniel a ridicat-o cu blândeţe pe Rebeca din carul ei cu boi şi a transportat-o la infirmerie, însoţită de un Simion extrem de îngrijorat şi de o Mariam extrem de solemnă. L-am prezentat pe Nathaniel grupului şi i-am explicat lui Yeshua cine era acesta, spunându-i că mielul pe care i l-a oferit la naşterea sa era încă în viaţă şi perfect sănătos. Am căzut amândoi de acord să căutăm mai târziu mielul, care, între timp, devenise o oaie-bunică, cu nenumăraţi „nepoţi”. Unul câte unul, pelerinii obosiţi au coborât de pe animale sau din carele lor. Copiii s-au grăbit să se amestece printre ei, punându-le întrebări, familiarizându-se cu verii lor şi împrietenindu-se cu cei despre care auziseră atâtea poveşti până atunci. Yeshua era silit să răspundă la zeci de întrebări care îi erau puse simultan. Copiii cei mici se agăţau literalmente de el, implorându-l să îi ridice în braţe şi să îi învârtească, aşa cum l-au văzut procedând cu mine. Când oboseala călătoriei a început să îşi spună cuvântul, Yeshua s-a scuzat şi s-a retras împreună cu tatăl său şi cu Simion în dormitorul şi în baia bărbaţilor. Întoarcerea acasă a grupului s-a dovedit a fi dulceamară. Pe de o parte, copiii mei preaiubiţi s-au întors la mine. Pe de altă parte, boala gravă a Rebecăi mi-a întristat inima. Reticentă, dar cu bună-credinţă, îţi voi împărtăşi acum povestea tristă a plecării din planul fizic a Rebecăi. Deşi credinţa ei era puternică, starea de sănătate a continuat să se înrăutăţească în cele şase luni care au urmat sosirii ei la Carmel. Am rămas zi şi noapte alături de ea, la infirmerie, la fel ca şi ceilalţi membri ai familiei. Am făcut cu toţii tot ce ne-a stat în puteri pentru a-i vindeca trupul slăbit. Spiritul ei a devenit din ce în ce mai puternic, iar frumuseţea ei

interioară s-a amplificat, în timp ce noi ne ocupam pe rând de nevoile ei de bază. Deşi vocea ei era redusă la tăcere pentru urechile exterioare, îi puteam auzi şi simţi cu uşurinţă iubirea faţă de Dumnezeu şi de îngerii care o îngrijeau. Când a sosit vremea ca sufletul ei să se înalţe în lumină, ne-am adunat cu toţii în jurul ei. Puteam simţi prezenţa lui Ioachim în imediata noastră apropiere şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că nu a luat la El pe niciunul din copiii noştri, până acum. Această fiinţă minunată s-a mutat cu graţie în lumile mai înalte de lumină ale lui Dumnezeu, pentru a continua să îşi îndeplinească rolul de cealaltă parte a vălului. Mariam, sigurul copil al Rebecăi, a suferit dincolo de orice imaginaţie timp de două săptămâni, neacceptând nici un fel de mângâiere, până într-o seară, când Yeshua a venit la ea, pe când stătea îngenuncheată lângă mormântul mamei sale. Cu o mare blândeţe, el a ridicato şi a îmbrăţişat-o strâns la pieptul lui. De unde până atunci Miriam fusese complet amorţită spiritual, Yeshua i-a insuflat suflul lui până când aceasta a început să tremure. În sfârşit, veninul acumulat în inima ei împotriva lui Dumnezeu şi a mea, pentru că nu am reuşit să îi vindec mama, a început să o părăsească. Dat fiind că tatăl ei, Simion, a plecat la Qumran împreună cu Iosif, la o săptămână de la moartea mamei sale, Miriam se simţea complet abandonată, dezolată şi trădată. Yeshua a continuat să îi insufle suflul vieţii în inimă până când suspinele ei s-au oprit. Ţinându-şi strâns la piept vara preferată, el a aşteptat cu răbdare apariţia unui nou val de durere şi de mânie, pentru a-i insufla din nou suflul vieţii în inimă. Sfâşiată de durere, între suspine şi ţipete, ea şi-a strâns pumnii şi a început să îl

lovească pe spate. „De ce? De ce, o, Doamne? De ce a luat-o Dumnezeu la El pe mama?”, s-a lamentat ea. Yeshua nu ştia ce altceva să facă decât să o ţină în braţe. A continuat să fie alături de ea până când lunile de speranţe inutile şi de angoasă profundă care i-au îngheţat inima, facându-i ochii să privească în gol, au început să se dizolve. În final, Yeshua a condus-o la mama lui. Maria Ana a luat-o pe Mariam la pieptul ei şi a adoptat-o ca pe copilul ei. În acest fel, Mariam a devenit sora lui Yeshua. Reamintindu-şi promisiunea pe care i-a făcut-o cu mult timp în urmă, în Egipt, ea s-a dedicat întru totul promisiunii sale, de a-i fi de-a pururi o bună prietenă şi o confidentă.

Cap. 24 - Copilăria lui Yeshua Preaiubite prieten, mai sunt foarte multe lucruri pe care aş dori să ţi le împărtăşesc, referitoare la cei cinci ani formatori care s-au scurs între 5 - 10, e.n. Yeshua sa întors în ţara natală a populaţiilor evreieşti pentru a primi sfatul bătrânilor (înţelepţilor) esenieni şi pentru a simţi amprenta acestui sol străvechi pe care au păşit cândva profeţii biblici. Toate profeţiile acestora urmau să se împlinească prin el. În ultima parte a anului, în care grupul s-a întors pe Muntele Carmel, Iosif ben Iacov s-a stabilit şi a început să îşi facă un anumit renume ca meşter şi constructor în noul sat numit Nazaret, numit astfel după esenienii naziriţi, situat la o zi de călătorie uşoară de Muntele Carmel. Nazaretul era localizat la opt kilometri sud de Seforis şi la 16 kilometri sud de Cana, unde locuiau părinţii lui Iosif. Fratele Mariei Ana, Nathan, îşi cumpărase un teren în Nazaret şi i-a propus lui Iosif să îşi construiască o casă pe el, în care să îşi susţină familia, în creştere. Aşa se face că Iosif şi Maria Ana s-au mutat într-o căsuţă modestă, dar spaţioasă, în primăvara anului 6, e.n. Din Nazaret, Iosif şi-a mutat afacerea în oraşul roman apropiat Seforis, mult mai aglomerat, unde Yeshua îl însoţea adeseori ca ucenic. Când şi când, Iosif îşi aducea contribuţia la designul şi la construcţia anumitor clădiri comunale eseniene din diferite părţi ale Galileii şi din deşertul de lângă Marea Sărată. Ori de câte ori putea, Iosif îl ducea pe Yeshua pe Muntele Carmel şi la Qumran, unde stătea cu lunile, primind diferite iniţieri de probă. Voi vorbi ceva mai târziu pe larg despre acestea. Tradiţia voastră spune că Iosif era tâmplar. În realitate, el era un meşter bun la

toate, care mergea din loc în loc, unde accepta diferite slujbe. Astfel, el concepea planurile şi construia diferite clădiri pentru uz public sau privat. Era cunoscut inclusiv ca meşter care cioplea lemnul, creând instrumente muzicale şi chiar tabernacole pentru sinagogi. Cât despre iniţiaţi, aceştia îl cunoşteau pe Iosif ca un „Meşter al Sufletului”. El era un adept care controla perfect substanţa, frecvenţele şi codurile matematice ale Chivotului Legământului. În consecinţă, nu erau puţini iniţiaţii care veneau la Iosif pentru ca acesta să le reveleze anumite rituri ale trecerii specifice Căii Maestrului Neprihănirii. În timpul lunilor petrecut de Yeshua la Carmel, acesta şi-a petrecut foarte mult timp cu mine. Şi aici, ca şi la Qumran, el a primit numeroase iniţieri. Locuia cu ceilalţi băieţi şi bărbaţi celibatari, în dormitorul comun. Hainele, posesiunile şi rutina sa zilnică erau extrem de simple, fiind specifice întregii comunităţi. Niciun om care îl privea pe Yeshua, în timp ce îşi îndeplinea sarcinile împreună cu ceilalţi băieţi nu ar fi putut sesiza vreo diferenţă în tratamentul celorlalţi faţă de el, în comparaţie cu ceilalţi băieţi de vârsta lui cu care îşi împărtăşea viaţa. Yeshua petrecea foarte mult timp în bibliotecă, citind, traducând şi transcriind textele din vechime aduse din Alexandria, Grecia, Persia, India şi din Munţii Himalaya. El învăţa rapid diferitele limbi şi îi plăcea să comunice cu orice om dispus să comenteze unele perspective filosofice, dialogând cu el. Cu mult timp înainte de răsăritul soarelui, el se afla deja pe câmp, singur sau cu mama sa, dacă aceasta se afla în vizită la mănăstire, meditând sub cedrii bătrâni sau absorbit în citirea unui text de pe un manuscris ori papirus antic. La fel ca şi tatăl său Iosif, Yeshua dormea foarte puţin.

Îşi îndeplinea întotdeauna sarcinile comunitare fără să se plângă. Indiferent dacă trebuia să cureţe podelele, latrinele şi bucătăria, sau să se ocupe de copii, de turme sau de schilozi, el îşi îndeplinea sarcinile cu aceeaşi sensibilitate, blândeţe şi cu inima uşoară. În această perioadă, Yeshua a început să capete un control din ce în ce mai mare asupra furtunilor emoţionale care îi răvăşeau fiinţa. Din multe puncte de vedere, el era copilul perfect, dar, înainte de a te grăbi să îl pui pe un piedestal, doresc să adaug că îi plăcea să le joace uneori farse celorlalţi copii, adulţilor şi chiar mie. Spre exemplu, Yeshua mi-a făcut odată un masaj la tălpi, după una din lungile noastre plimbări în care am adunat plante. Când mi-a pus din nou sandalele în picioare, el le-a legat şireturile, fără să îmi spună, desigur. Când m-am ridicat ca să îmi continui plimbarea, mi-am pierdut imediat echilibrul, căzând drept în braţele sale, care mă aşteptau larg deschise. De bună seamă, am râs amândoi cu lacrimi, iar el m-a învârtit din nou. De altfel, această învârtire a mea în jurul lui părea să fie una din activităţile sale preferate, repetând-o ori de câte ori era convins că nu o să mă deranjeze sau atunci când i se părea că sunt prea serioasă. Pe de altă parte, Yeshua avea zilele lui proaste, când îi surprindea pe toţi cei din jur prin lamentările şi încăpăţânarea lui. Atunci când îl apuca una din furtunile emoţionale cu care am apucat deja să ne familiarizăm cu toţii, comunitatea prefera să îl lase singur. Uneori, în timpul unor astfel de furtuni interioare deosebit de dificile, Yeshua venea să mă caute şi ieşeam împreună la plimbare sau ne duceam în peştera noastră favorită, unde îi cream spaţiul necesar, lăsându-l să îşi transmute energiile. În final, discutam şi

ne descărcăm sufletul până când inima lui se umplea din nou de iubire şi de pace. În perioadele în care întreaga comunitate se aduna pentru a celebra printr-un festin o sărbătoare care urma să aibă loc sau care a trecut, lui Yeshua îi plăcea să îi înveţe pe ceilalţi copii diferite jocuri inventate de el sau preluate de la alţii, dar cu modificări personale. Unele din aceste jocuri le testau copiilor rezistenţa fizică, altele, acuitatea mentală, iar altele erau menite pur şi simplu să îi facă să râdă şi să se distreze. Într-un astfel de joc, Yeshua alerga ca vântul în faţa celorlalţi copii, sărind apoi la dreapta sau la stânga şi ajungând în spatele unui copil mai nătăfleţ. El îl ridica apoi imediat pe copilaşul păcălit - care nu bănuia nimic - pe umerii săi încă firavi, prăpădindu-se amândoi de râs, copilul fluturându-şi mâinile ca o pasăre care zburătăcea. Cât timp a stat în Egipt, Yeshua a deprins o parte din muzica din templele egiptene, ebraice şi persane şi din dansurile populare ale acestor popoare, pe care le-a învăţat de la mătuşa sa Mariamne şi de la unchiul său Ezechiel. Aşa se face că la vârsta de 12 ani, el era un cântăreţ, compozitor şi muzician perfect calificat. Îi plăcea să cânte îndeosebi psalmii lui Akhenaten, ai lui David şi ai lui Zaratustra. Unul din textele care îi plăceau cel mai mult era dialogul dintre Krishna şi Arjuna. Yeshua avea ocazia de a-şi împărtăşi înţelegerea neobişnuit de avansată, dar şi vocea superbă, perfect calibrată, ori de câte ori ne întâlneam la rugăciunile de dimineaţă şi de seară, de Sabat, la nunţi şi la alte momente festive. Yeshua a trecut prin al doilea rit al trecerii la viaţa de adult, la vârsta de 12 ani, alături de tatăl său, în noua sinagogă din Nazaret, la a cărei construcţie a contribuit şi Iosif. El i-a uimit pe bătrânii înţelepţi locali

cu cunoaşterea sa referitoare la Tora şi la alte texte străvechi ale lui Enoh, Zadok şi Moise. Aveau să mai treacă însă alţi 12 ani, înainte de a apărea în faţa preoţilor lui Levi din Ierusalim, pentru a realiza ritul adevăratei treceri la statutul de bărbat, conform tradiţiei practicate de evrei în acea zi. Tot în timpul celui de-al 12-lea an de viaţă al lui Yeshua, acesta a intrat din ce în ce mai adânc în aprofundarea subiectelor serioase ale şcolii misterelor. Între alte învăţături, l-am asistat personal să înţeleagă cum să îşi susţină şi cum să îşi circule Suflul Vieţii prin corp, până când inima sa aproape că îşi înceta activitatea, pulsul ei devenind imperceptibil. Obişnuiam să mergem împreună în peşterile din Munte pentru a-i testa înţelegerea referitoare la fluxul prana-ic şi la deplasarea printre vălurile lumilor astrale. O parte din aceste peşteri erau special săpate pentru a crea anumite sunete acustice particulare. Dacă erau produse şi ascultate într-o manieră conştientă, acestea puteau conduce la stări de transă extrem de profundă. În acest scop, îmi foloseam de regulă vocea, dar şi toba pe care o aveam, instrumentul de percuţie numit sistrum-ul lui Hathor şi clopoţelele din bronz. La rândul lui, Yeshua aducea vase cu apă, saltele din paie, lămpi cu ulei şi plante care ne ajutau să rămânem în stare de veghe. Uneori, rămâneam în aceste peşteri până la o săptămână. În timpul acestor retrageri spirituale, am ajuns să îl cunosc foarte bine pe Yeshua. De asemenea, obişnuiam să facem împreună călătorii eterice în lumile interioare ale Maeştrilor. Una dintre călătoriile noastre favorite, pe care o practicam prin bilocaţie, ne ajuta să vizităm mai multe locuri din Britania. I-am promis că va veni o zi în care va călători, fizic în ţinutul antic al celţilor, fiind iniţiat direct de

unchiul său, Iosif din Arimateea. Unchiul şi părinţii săi căzuseră deja de acord să îl ducă pe Yeshua în Britania, la vârsta de 13 ani, şi să stea cu el acolo timp de trei ani. Pe măsură ce s-a apropiat de vârsta de 13 ani, Yeshua a primit primul nivel de iniţiere în Ritul Sepulcrului. Toată munca noastră până la această iniţiere în mistere l-a pregătit pentru a intra în starea de „moarte”, readucându-şi apoi sufletul în corp printr-un proces de înviere. Aşa se face că l-am dus pe Yeshua în camera secretă localizată în spatele unei uşi false, în care obişnuiam să îmi plasez din când în când corpul, atunci când consideram adecvat să mă despart de planul fizic pentru o vreme mai îndelungată. Pe măsură ce au trecut orele, am privit împreună în viitor şi am văzut testele dificile la care avea să fie supus Yeshua, iar o anumită parte din mine şi-a dorit sincer ca el să fi putut trăi ca un om obişnuit, ce-i drept, capabil de o mare iubire, de a-şi sluji enorm semenii, într-un fel, iniţierea nepotului meu s-a dovedit a fi inclusiv o iniţiere personală (a mea). În acest fel, la frageda vârstă de 12 ani, Yeshua a început să se pregătească pentru demonstrarea publică a crucificării şi a iniţierilor procesului de înviere. De-a lungul vieţii sale fizice, ei a ştiut în permanenţă că moartea este o iluzie şi cu fiecare nouă experienţă de înviere din anii următori el a adus din ce în ce mai multă lumină în elementele corpului său fizic. Tot în această perioadă, au început să devină din ce în ce mai evidente semnele specifice pubertăţii. Corpul lui, deja înalt, s-a înălţat şi mai mult. Braţele şi picioarele i-au devenit mai lungi decât trunchiul. Corpul lui Yeshua era neobişnuit de puternic pentru cineva atât de înalt şi de suplu. El şi-a lăsat părul mătăsos,

castaniu închis, să crească lung, după moda celibatarilor esenieni. La această vârstă era deja cu o lungime de palmă mai înalt decât mama lui şi decât mine. Voi preţui întotdeauna în inima mea amintirea râsului molipsitor al lui Yeshua, dar şi încăpăţânarea lui de neclintit, atunci când trebuia să îşi testeze fermitatea, curajul şi înţelepciunea. Simultan, am avut privilegiul de a asista personal la spontaneitatea, la curiozitatea şi la dorinţa sa de a se juca. Când şi când, autocontrolul său referitor la vasta gamă a emoţiilor umane, pe care şi l-a dezvoltat de-a lungul copilăriei, părea să dispară complet. Erau momente în care chiar şi cel mai insignifiant factor de iritare îl putea face să izbucnească în plâns. Alteori, se îndoia de mijloc şi dădea drumul unor ţipete absolut guturale, luându-ne pe toţi prin surprindere. În continuare, Yeshua se aşeza tremurând la sol, încercând să îşi accepte şi să îşi transmute energia, aşa cum l-au învăţat să procedeze părinţii lui pe când era copil. Existau inclusiv momente în care spiritele elementale îi imitau în lumea exterioară furtunile sale interioare. În astfel de momente, cerul era acoperit de nori negri veniţi de nicăieri, în timp ce un torent de mânie sau de durere trecea prin corpul lui. Trăsnetele loveau stâncile sau cedrii, iar tunetele asurzitoare bubuiau de-a lungul versanţilor şi văilor. Ploaia cădea în rafale, umplând complet rezervoarele aproape golite cu apă de băut. Puteam simţi puternica forţă vitală ce se dezvolta în pântecul în formare al lui Yeshua. Dacă altădată se lăsa îmbrăţişat liber de corpurile materne ale mamei, ale bunicilor şi ale mătuşilor, precum şi de cele curioase ale verişoarelor sale, acum el părea mult mai timid şi mai rezervat. Adeseori, se ducea la baia comună pentru spălarea ritualică, cu scopul de a-şi clarifica mintea şi

corpul. Alternativ, stătea ture duble cu oile la păscut, departe de ceilalţi oameni, pentru a-şi putea sorta sentimentele. Procesul era cu atât mai complicat, cu cât scripturile pe care le citea erau pline de contradicţii în această privinţă, cuvintele şi practicile celorlalţi oameni erau ambigue, iar realitatea forţei sale vitale-sexuale făcea ravagii în corpul său. În timpul acestor momente, Yeshua a început să apeleze din ce în ce mai puţin la mama sa, căpătând un autocontrol din ce în ce mai mare. Această perioadă s-a dovedit a fi dificilă pentru Maria Ana, deşi a fost o pregătire absolut necesară pentru eliberarea fiului ei, în scopul îndeplinirii complexei sale misiuni. Odată, un şarpe veninos l-a muşcat pe Yeshua pe când încerca să îl scoată din Mănăstirea Carmel. Şocat şi iritat, el a strâns şarpele până când l-a sufocat, devenind solid ca un baston. A rămas apoi nemişcat, fără să permită altcuiva să se apropie de el. Pe când stătea astfel, cu ochii închişi, timp de aproape o oră, Yeshua a invocat transmutarea veninului de către forţele vitale care îi treceau prin corp. De-a lungul anilor, am ajuns să ne familiarizăm cu toţii cu puterile neobişnuite ale nepotului meu. Deşi ceilalţi băieţi au încercat să îl includă în cercul lor, Yeshua s-a trezit din ce în ce mai singur. La fel ca în cazul mamei sale, el îşi găsea mângâierea şi alinarea în natură şi în comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune. Yeshua era înzestrat cu o mare capacitate de a înţelege misterele spirituale. Uneori, el se confrunta cu un câmp energetic de conştiinţă necunoscut, cerândumi explicaţii mai târziu sau cel puţin îndrumare, referitoare la scripturile şi la manuscrisele în care să caute aceste explicaţii. În ceea ce mă privea, eu îl încurajam întotdeauna să caute răspunsurile în

interiorul inimii sale. Purtam adeseori discuţii cu el referitoare la diferite puncte de vedere ale diferitelor secte, doctrine şi practici religioase. În acest fel, i-am predat şi l-am pregătit pe nepotul meu pentru iniţierile care îl aşteptau şi care aveau să îl ajute în final să se înalţe din mormânt, atunci când va veni momentul împlinirii profeţiei. Viaţa sa avea să îi demonstreze umanităţii că moartea nu are nicio putere asupra celor care ştiu că ea reprezintă o simplă iluzie.

Cap. 25 - Copilăria Mariei Magdalena şi a lui Mariam Doresc să îţi descriu în continuare, în acord cu dorinţa inimii tale, dar şi a mea, perioada în care a crescut şi a fost pregătită Maria cea Mică, cunoscută mai târziu sub numele de Maria Magdalena, sufletulpereche al lui Yeshua. În timp ce tatăl ei, Iosif din Arimateea, a continuat să trăiască şi să lucreze la Ierusalim, Maria cea Mică a crescut alături de mama ei, Maria din Magdala, şi de mătuşa ei, Marta, în spaţioasa lor casă din Betania. Ea se putea bucura aici de curtea ei interioară amplă şi însorită şi de lumina care pătrundea prin perdele, luminând încăperile casei. Marta nu s-a măritat niciodată, aşa că a fost o mare binecuvântare pentru ea când fratele ei mai mare, Iosif, şi prima lui soţie, Eunice Salomeea, şi-au construit o a doua casă în Betania, rugând-o pe Marta să aibă grijă de ea. În continuare, Iosif nu a precupeţit nicio cheltuială pentru a lărgi căminul Martei, mai ales după ce noua sa soţie, Maria din Magdala, a venit să locuiască împreună cu ea, la 14 ani de la moartea lui Eunice Salomeea. Marta a pregătit cu grijă casa, ca pe un sanctuar al luminii şi al frumuseţii pline de bun-gust. În acest scop, ea a adunat colecţii de artă din Grecia, Egipt şi din alte locuri ale lumii, situate la mică sau la mare distanţă. În acest mediu şi-a dezvoltat Maria cea Mică, după cum îi spuneam noi, sensibilitatea faţă de plante şi de oamenii care veneau în vizită la mătuşa şi la mama ei, cerându-le sfaturi sau remedii medicinale. Maria cea Mică îşi iubea mama cu o iubire posesivă aproape feroce, la fel ca o leoaică ce îşi proteja puii. Când era mică, îşi supraveghea mama şi mătuşa la fel ca un şoim, după care pretindea că avea aceleaşi capacităţi vindecătoare ca şi acestea, tratându-şi cu ele păpuşile, dar şi

animalele din mica lor gospodărie, păsările de curte şi păsările sălbatice rănite. În scurt timp a devenit foarte evident că acest copil avea un dar vindecător autentic, cel puţin în ceea ce privea animalele rănite, pe care le readucea efectiv la viaţă. Mariei cea Mică îi plăcea să se plimbe prin deşert împreună cu mama ei, la răsăritul şi la apusul soarelui. Aici, ea s-a împrietenit cu foarte multe animale sălbatice, transformându-le în animale de companie. Printre acestea se numărau şopârle, şerpi, rozătoare, păsări, câini sălbatici şi pisici. Marta, care îmbătrânea şi nu se mai simţea la fel de bine ca în tinereţe, nu era prea încântată de menajeria nepoatei sale, insistând ca animalele să fie ţinute într-un staul, departe de casa principală. S-a întâmplat însă nu o dată ca Maria cea Mică să fie prinsă îngrijindu-şi în secret animalele în dulapul din camera ei sau ca Marta să găsească o cutie cu pui de pisică nou-născuţi, în timp ce făcea curăţenie prin casă. Ultima picătură a venit atunci când Marta a deschis unul din coşurile în care îşi ţinea lucrurile şi a găsit în el un şarpe veninos încolăcit. Începând din acea zi, Mariei cea Mică i s-a interzis să mai aducă în casă şerpi! Maria din Magdala călătorea de fiecare solstiţiu şi echinocţiu în satul ei natal, Magdala, pentru a oficia aici ca mare preoteasă într-un templu al Zeiţei dintr-o grotă, care glorifica aspectul Principiului Divin Feminin al Divinităţii. În astfel de ocazii, fiica ei o însoţea întotdeauna. Aşa se face că Maria cea Mică a învăţat încă de la o vârstă fragedă toate ritualurile, ceremoniile, cântecele, ritmurile şi ciclurile pe care le practica mama ei. Când era mică, putea fi văzută adeseori stând nemişcată şi privind acelaşi punct cu ochii ei aurii, ore

în şir. Uneori, în faţa ei apăreau nişte vapori de culoarea laptelui, care o înconjurau. Cei care aveau ochi de văzut puteau sesiza în mijlocul acestei ceţi figuri de îngeri sau de fiinţe venite din alte dimensiuni şi lumi. Când şi când, în faţa nepoatei mele sau în mâinile sale apăreau din neant alimente, monede, bijuterii, statuete sau uleiuri parfumate. Ea clipea, apoi zâmbea, izbucnea în râs şi îşi împărtăşea imediat cu ceilalţi noile comori. Nu păstra aproape nimic pentru sine, preferând să dăruiască roadele acestor momente magice celor din familia ei sau servitorilor. După ce a mai crescut, iar celelalte fete iniţiate au început să se compare cu ea, nefericite că nu au puterile sale, Maria cea Mică nu şi-a mai împărtăşit public darurile magice. În acest fel, ea a evitat pe cât posibil remarcile tăioase şi pline de invidie ale colegelor sale. Adeseori, perna ei era udă de lacrimi, căci se simţea singură şi neînţeleasă. Ea îşi găsea mângâiere şi sens numai apelând la mama ei şi la prietenii invizibili pe care îi avea. La aceste dificultăţi cu care se confrunta Maria cea Mică se adăugau şi privirile piezişe şi remarcile ostile ale Fariseilor ortodocşi şi ale Saduceilor aristocratici la adresa ei şi a mamei sale, atunci când cele două mergeau la piaţă sau îşi vizitau alţi veri prin satele dintre Betania şi Magdala. Atunci când erau acasă la ele, în Betania, mama şi fiica nu ieşeau decât arareori pe străzi, iar la Ierusalim se aventurau încă şi mai rar. Motivul acestui secret şi al călătoriilor lor icognito era acela că preoţii patriarhali de la Ierusalim şi soţiile lor deveniseră din ce în ce mai recalcitranţi faţă de venerarea Mamei Divine sau a lui Shekinah cea Sacră. Prin asumarea rolului de intermediari între aspiranţii spirituali şi Dumnezeu, preoţimea urmărea să câştige controlul asupra capacităţii oamenilor de a-l

cunoaşte direct pe Dumnezeul din interiorul lor. Preoţii respingeau, mai presus de orice, revelaţiile directe de pe calea lui Shekinah. Ei le dispreţuiau pe Isis, pe Inanna şi pe celelalte reprezentări ale Marii Mame, întrucât nu se puteau folosi de aceste aspecte ale Zeiţei în scopurile lor murdare. Femeile care respectau cu fermitate vechile tradiţii matriarhale erau percepute ca o ameninţare la adresa lor, întrucât nu puteau fi controlate cu uşurinţă, dar şi pentru că deţineau puteri pe care preoţii şi le-ar fi dorit pentru ei înşişi. În consecinţă, foarte mulţi bărbaţi aflaţi în poziţii de autoritate religioasă le priveau cu dispreţ pe femei, pe care le acuzau că îi tentează pe bărbaţi, fiind responsabile pentru căderea umanităţii şi pentru coruperea trupului oamenilor. Majoritatea soţilor îşi considerau soţiile şi fiicele nişte simple posesiuni ignorante şi nişte sclave potenţiale menite să le satisfacă plăcerile fizice şi nevoia de a avea moştenitori. În consecinţă, femeile cunoscute că o venerau pe Zeiţă erau etichetate adeseori ca prostituate şi desfrânate. Această stare de lucruri era complicată şi mai mult de faptul că Iosif din Arimateea deţinea poziţia de consilier adjunct al Sanhedrinului, corpul legiuitor şi juridic care îi guverna pe oamenii care practicau aşanumita Lege a lui Moise. Prin urmare, această situaţie delicată necesita o anumită păstrare a secretului referitor la relaţia lui Iosif cu soţia sa, care era o înaltă iniţiată şi preoteasă a Zeiţei. În consecinţă, Maria din Magdala şi fiica sa s-au retras din activitatea publică, ducând o viaţă relativ obscură în intimitatea casei lor. În această atmosferă de neîncredere, Maria cea Mică a crescut speriată de bărbaţi, îndeosebi de cei aflaţi în poziţii de autoritate. Natura ei extrem de sensibilă respingea acest sistem dogmatic şi ipocrit, care avea un impact profund asupra relaţiei dintre tatăl şi mama ei.

Pe de altă parte, deşi respingea aceste aspecte rigide, ea era atrasă de bărbaţii înţelepţi şi buni, la fel ca tatăl ei, care o puteau aprecia, dincolo de frumuseţea ei feminină ieşită din comun. Mariei i se părea că tatăl ei nu este niciodată acasă suficient de mult. Ea înflorea literalmente atunci când acesta se afla în apropiere, dar devenea retrasă şi bosumflată, refuzând să mai mănânce o zi sau două, atunci când Iosif din Arimateea pleca la Ierusalim sau în călătoriile sale de lungă durată în diferite locuri pe care visa şi ea să le viziteze. Atunci când preaiubitul ei tată era acasă, acesta o punea pe Maria cea Mică pe un genunchi şi îi povestea diferite aventuri oferindu-i daruri aduse din călătoriile sale. De bună seamă, aceste daruri erau foarte frumoase, dar nici pe departe la fel de preţioase ca braţele pline de iubire ale lui Iosif şi ca faţa sa plină de bunătate, cu barba lungă. Mariei cea Mică îi plăcea mirosul masculin al tatălui ei şi a avut grijă ca tot personalul gospodăriei lor să îi cunoască această dorinţă de a beneficia de atenţia lui. Maria cea Mică nu-i întâlnea pe ceilalţi copii ai mamei sale (adulţi acum), Toma, Matei şi Suzana, decât atunci când aceasta din urmă îi vizita la Capernaum şi la Magdala. Când Maria cea Mică avea şapte ani, ea s-a văzut nevoită să înveţe să îşi împartă atenţia părinţilor cu cei doi frăţiori ai săi: Lazăr, care era cu cinci ani mai mic decât ea, şi Marta cea Mică, era doar un bebeluş, fiind cu şase ani şi jumătate mai mică decât ea. Când Lazăr a mai crescut, el s-a înţeles foarte bine cu sora lui, dar între acesta şi Marta cea Mică părea să existe un vechi tipar karmic, bazat pe neîncredere şi pe competiţie, care nu s-a rezolvat decât peste mulţi ani. În cel de-al nouălea an al vieţii sale, Maria cea Mică a auzit o veste care a umplut-o de entuziasm, şi anume

că vărul ei Yeshua s-a întors din Egipt şi că părinţii ei plănuiau o călătorie specială pentru a o vizita pe bunica ei pe Muntele Carmel pentru a întâlni aici o serie de rude pe care ea nu le cunoştea decât din auzite. Oare cum aveau să fie Yeshua, Iacov, Iuda, Iosif, Ruth şi Mariam, se întreba ea. Plină de entuziasm, Maria cea Mică şi-a împachetat lucrurile şi a plecat împreună cu părinţii şi cu fraţii ei mai mici către Muntele Carmel, pentru a-i întâlni aici pe mătuşa ei Maria Ana, pe unchiul Iosif şi pe verii ei. Din câte s-a dovedit, experienţa întâlnirii lui Yeshua şi a lui Mariam a depăşit tot ce şi-ar fi putut imagina vreodată Maria cea Mică. Când Yeshua şi Maria cea Mică s-au uitat unul în ochii celuilalt, ei s-au recunoscut instantaneu, iar o lumină extrem de strălucitoare s-a aprins în inimile lor. Amândoi s-au simţit ca loviţi de trăsnet. Când Mariam şi Maria cea Mică s-au uitat una la cealaltă, experienţa a fost similară. Cu alte cuvinte, sufletele lor s-au recunoscut imediat, dar, în cazul lor, lumina divină a fost însoţită de o umbră întunecată. Dat fiind că îl iubeau amândouă pe Yeshua, între ele s-a născut imediat o rivalitate nelalocul ei, fiecare încercând să solicite atenţia integrală a lui Yeshua. Acest ghimpe al conflictului dintre Mariam şi Maria cea Mică a crescut de-a lungul anilor, pe măsură ce fetele s-au apropiat de maturitate. El a devenit marele test al iubirii lor divine, care le-a pus la grea încercare în timpul iniţierilor lor de probă. Aşa se face că Yeshua a cunoscut două iubiri extrem de intense încă de la o vârstă fragedă, fiind sfâşiat între acestea. De altfel, el ştia că destinul său avea să-i fie înlănţuit cu al celor două, dar nu îi era clar în ce fel vor evolua lucrurile.

În următorii patru ani, Maria cea Mică a venit de mai multe ori la Carmel împreună cu mama ei. Deşi Yeshua era de fiecare dată extrem de încântat să îşi revadă vara, el se simţea la fel de uşurat când aceasta trebuia să se întoarcă în Betania. Oricum, o vedea adeseori în visele sale şi, deşi îi era dor de Maria cea Mică, era bucuros că dintre cele două iubiri ale sale, sigura care locuia la mănăstirea de pe Muntele Carmel era Mariam, căci avea foarte multe lucruri de făcut asupra cărora trebuia să îşi focalizeze atenţia şi energia. În ceea ce o privea pe Maria cea Mică, prima întâlnire cu Yeshua la vârsta de opt ani a reprezentat o placă turnantă în viaţa sa. Începând din acel moment, ea a început să îşi dea din ce în ce mai clar cine era şi cu ce menire s-a întrupat pe pământ. Aşa se face că la vârsta de 13 ani, Maria cea Mică a fost adusă pe Muntele Carmel de părinţii ei, exact în perioada în care Yeshua se pregătea să plece în Britania împreună cu Iosif din Arimateea. Mama ei începuse deja să o iniţieze în misterele Ordinului Magdalenei, în grota Marii Mame din Magdala. Ea nu a obligat-o însă niciodată să se angreneze într-o disciplină cu adevărat riguroasă. Prin urmare, am început să lucrez personal (eu, Ana) cu cea pe care voi o numiţi astăzi Maria Magdalena, având mari aşteptări şi speranţe. Mariei cea Mică nu i-a fost deloc uşor să renunţe la confortul ei din casa din Betania şi la luxul de a nu avea nimic de făcut pentru a-şi întreţine casa. Toate sarcinile casnice erau făcute de mătuşa ei, Marta, şi de către servitoare. Prin urmare, atunci când tânăra domnişoară foarte răsfăţată a încercat să se adapteze la cerinţele vieţii într-o comunitate, în care fiecare moment era împărtăşit cu ceilalţi, condiţiile erau foarte austere şi ea trebuia să renunţe la libertatea de a face orice dorea

pentru a respecta codurile extrem de stricte de conduită, ritualurile şi rutina monastică - şocul nu a fost deloc mic pentru ea! Mai mult decât atât, după ce s-a obişnuit să privească cu neîncredere orientarea patriarhală dogmatică şi autoritară a Fariseilor şi a Saduceilor, ea sa trezit că se revoltă împotriva disciplinei impuse de tradiţia comunităţii eseniene. Aşa se face că în primul an petrecut la mănăstire, ea a refuzat să accepte multe sarcini, s-a enervat şi a încercat să câştige favoruri prin manipularea celor din jur (folosindu-se de carisma ei deloc mică), lucruri care ar fi funcţionat de minune în Betania. Maria cea Mică putea fi văzută adeseori bosumflată, tachinându-i pe ceilalţi tineri de vârsta ei (de ambele sexe), fugind de la mănăstire sau chiar sfidând deschis regulile care menţineau de secole comunitatea din cadrul mănăstirii de pe Muntele Carmel. Până la ea, nimeni nu mai pusese la îndoială autoritatea recunoscută pe Muntele Carmel, aşa că Maria cea Mică a reuşit să tulbure, în egală măsură, pacea tinerilor, dar şi a celor mai vârstnici. Acceptarea acestei adolescente rebele în mijlocul nostru era similară cu viaţa trăită alături de un pui de lup care se simţea pus la colţ sau cu o viespe care te ameninţa cu acul ei. Nici măcar mama ei nu o putea convinge pe Maria cea Mică să respecte standardele aşteptate de la cei care căutau iniţierea pe Muntele Carmel. Sinceră să fiu, ne întrebam cu toţii dacă avea să reziste măcar un an în mănăstirea noastră. După ce mama şi fraţii ei mai mici s-au întors în Betania, Maria cea Mică a trecut printr-o perioadă extrem de dificilă mai multe luni. Ea a ţinut greve ale foamei, refuzând complet să mănânce. Dacă era invitată să îşi aducă aminte de sarcinile neglijate, scuipa şi

mârâia la fel ca un animal sălbatic. Nu mai ştiam ce să facem pentru a o ajuta să se adapteze pe Muntele Carmel. Maria Ana a venit pentru a încerca să o ajute, dar nici chiar încercările ei pline de blândeţe nu au fost acceptate de nepoata sa. Influenţa Mariei cea Mică asupra noastră, a tuturor, era atât de mare, de parcă deasupra comunităţii noastre ar fi coborât un nor întunecat. Nimeni nu îşi mai putea găsi pacea, oricât de mult şi-ar fi focalizat atenţia asupra obiectivelor comune care în mod normal i-ar fi readus pacea. Astfel au trecut lunile, până când a venit iarna. Vântul rece, lapoviţa, grindina şi îngheţul ne-au redus dramatic rezervele de răbdare. Prin urmare, din ce în ce mai mulţi membri ai comunităţii s-au îndepărtat de Maria cea Mică, ignorând-o, refuzând să îi mai tolereze încercările rebele de manipulare, depresiile bosumflate şi retragerile în interiorul ei, născute din sfidare. Ori de câte ori mă duceam la preaiubita mea nepoată, cu inima înlăcrimată, ea îşi ferea privirea de mine. Se uita în pământ, cu ochii plini lacrimi, şi fugea literalmente de mine, ca şi cum s-ar fi ferit de un animal de pradă. Odată, când am găsit-o plângând într-un depozit întunecos, am luat-o în braţe, dar a început imediat să ţipe, rupându-mi roba şi şorţul, cu ochii înnebuniţi de durere. - Este vina ta că mă aflu aici. Nu vreau să fiu aici. Te urăsc! Nu te voi ierta niciodată pentru că m-ai luat de la mama şi de la tata, mi-a strigat ea. Am plecat imediat, simţindu-mă torturată şi confuză din cauza demonilor îndoielii de sine, remuşcării şi vinovăţiei. Am început şi eu să pun la îndoială metodele tradiţionale de predare a vechilor mistere şi m-am întrebat dacă nu cumva Maria cea Mică avea dreptate atunci când cerea reformarea sistemului. Pe scurt, nu

ştiam ce să fac. Prin urmare, i-am consacrat-o pe mica noastră rebelă Domnului Preaînalt şi l-am rugat pe Arhanghelul Gabriel să mă ajute să găsesc o modalitate de a-i vindeca inima. De asemenea, am început să privesc mănăstirea de pe Muntele Carmel prin ochii Mariei cea Mică. Liderii mănăstiri au decis să o escorteze pe Maria cea Mică la casa ei din Betania. În seara în care au luat această decizie, ea s-a îmbolnăvit grav de o boală, care ia afectat inima şi plămânii. Febra foarte mare, frisoanele şi tusea făceau ravagii în corpul ei fragil. Mariam, care îşi avea la rândul ei salteaua din paie în dormitorul tinerelor fete, a venit şi mi-a adus vestea că starea de sănătate a varei sale se înrăutăţea de la o oră la alta. Am adunat mai multe femei specializate în arta vindecării şi le-am cerut să vină cu mine. Împreună, am dus-o pe Maria cea Mică la infirmerie. Deşi Mariam suportase foarte multe înţepături din partea Mariei cea Mică şi ajunsese să se compare în permanenţă defavorabil cu vara ei, ea a început să simtă acum o mare iubire pentru aceasta, pe care nu o simţise anterior. A ajuns să îşi dea seama că era singura care o putea înţelege pe Maria cea Mică, de care toată lumea se îndepărtase. Mariam i-a înţeles dorul de părinţi, proasta-dispoziţie şi revolta împotriva disciplinei şi a pietăţii foarte stricte de pe Muntele Carmel. Pe scurt, Mariam a înţeles de ce a devenit atât de distantă, de retrasă şi de împietrită verişoara ei. Mariam şi-a dat seama că vara ei semăna mai mult cu ea decât orice persoană pe care o cunoştea. Singura diferenţă esenţială dintre ele consta în faptul că Maria cea Mică nu ezita niciodată să acţioneze atunci când descoperea o oportunitate cât de mică de a reforma această lume exterioară, în timp ce Mariam prefera să

acţioneze într-o manieră invizibilă, armonizând discordia în planurile interioare. Prin urmare, Mariam a rămas în acea noapte alături de verişoara ei, a cărei tăcere vorbea mai tare decât orice cuvinte despre hotărârea ei de a părăsi cu orice preţ Carmelul. Când i-am spus Mariei cea Tânără despre decizia superiorilor mănăstirii de a o lăsa să se întoarcă în Betania, faţa ei s-a luminat imediat. Din păcate, toate acele săptămâni în care s-a înfometat singură şi-au lăsat amprenta asupra stării sale de sănătate. Febra ei s-a accentuat, şi ea a început să scuipe sânge. Mariam a reacţionat prin luarea unei hotărâri curajoase: de a-şi ajuta vara cu fiecare picătură de putere pe care o avea. Ea şi-a adus salteaua de paie şi sa aşezat lângă Maria cea Tânără. A acoperit trupul verişoarei sale cu pătura sa şi i-a luat în braţe trupul fragil, care transpira abundent şi se cutremura din cauza frisoanelor. În urma acestei experienţe, cele două fete au găsit simultan o vindecare extrem de profundă. Când şi când, o eliberam pe Mariam pentru a-şi putea satisface nevoile trupeşti şi pentru spălarea ritualică. În perioada în care s-a lăsat îngrijită de Mariam, Maria cea Tânără şi-a găsit în aceasta o prietenă loială, în prezenţa căreia îşi putea deschide inima rănită. Aşa se face că cele două fete au început să se cunoască mult mai bine. Ele şi-au găsit alinare mângâindu-şi reciproc sufletele rănite cu balsamul vindecător al iubirii lor. Au continuat însă să resimtă ghimpele geloziei generate de iubirea lor faţă de Yeshua şi de fantezia lor reprimată, cum într-o bună zi acesta o va alege pe una în detrimentul celeilalte şi se va căsători cu ea. Deşi acest ghimpe a continuat să le testeze de-a lungul întregii lor vieţi trăite pe pământ, ele şi-au deschis inimile una faţă de cealaltă aşa cum numai

sufletele-surori pot face, când ajung să vadă dincolo de vălul neîncrederii reciproce. Un mesager a fost trimis în Betania pentru a o aduce pe Maria din Magdala să vină şi să vegheze asupra fiicei sale bolnave, spre a evalua situaţia şi, eventual, pentru a o lua înapoi cu ea în Betania. De-a lungul zilelor în care şi-a aşteptat mama, Maria cea Mică a început să se schimbe în faţa ochilor noştri. Deşi era încă foarte slăbită, ea a început să accepte cu bucurie supa de legume bogată în plante aromatice şi mângâierile pline de blândeţe pe care i le ofeream. Era prima oară când puteam vedea un licăr de lumină în frumoşii ei ochi aurii, în timp ce Mariam îi recita poemele secrete de iubire pe care le scrisese. Ei îi plăcea să pieptene părul lung de culoarea mahonului al verişoarei sale, extrem de cârlionţat, la fel ca propriul păr, negru ca pana corbului. Mariam o asculta acum ca nimeni altcineva până atunci, în timp ce îi povestea de singurătatea ei din copilărie şi despre marea iubire pe care le-o purta părinţilor săi. Dintre toate poveştile sale, fanteziile romantice şi visele tulburi în care îi apărea Yeshua erau cele pe care Mariam le asculta cu cea mai mare atenţie, la unison cu bătăile inimii sale. Cu această ocazie, ea a descoperit că încercările şi visele varei sale nu erau cu nimic diferite de ale sale. În consecinţă, cele două fete s-au legat sufleteşte şi s-au vindecat reciproc, în timp ce îşi goleau sufletul una în faţa celeilalte. Când Maria din Magdala a ajuns la mănăstire, ea şi-a găsit fiica transformată într-o novice matură care tocmai trecuse un test extrem de dificil. Ţinând cont de noua atitudine a Mariei cea Tânără, superiorii mănăstirii de pe Muntele Carmel au decis să o păstreze pe aceasta ca iniţiată de probă până la vârsta de 16 ani. În continuare, ea, Mariam şi alte tinere novice

urmau să plece în Egipt pentru a primi noi iniţieri, dacă aveau să le treacă pe cele primite la Carmel. Aşa se face că următorii doi ani au trecut extrem de armonios. Maria cea Mică şi Mariam au continuat să crească fizic, familiarizându-se din ce în ce mai mult cu Marele Mister. Amândouă şi-au dezvoltat o receptivitate din ce în ce mai mare faţă de căile Spiritului. Ele au căutat în adâncurile fiinţei lor şi au găsit aici o iubire profundă şi trainică faţă de Zeul/Zeiţa din care s-a născut întreaga creaţie. Fetele ştiau că menirea lor în această viaţă era de a restaura viaţa devenită latentă (aproape moartă) în mintea, trupul şi sufletul oamenilor, precum şi în diferitele instituţii ale umanităţii. Perla nepreţuită pe care o căutau amândouă era măiestria de sine. Prin urmare, scopul pe care şi l-au propus tinerele femei (care funcţionau ca o oglindă una pentru cealaltă) a fost acela de a-şi accepta, echilibra şi unifica polarităţile interioare. Erau amândouă la fel de conştiente că viaţa lor avea să fie integral împletită cu cea a vărului lor Yeshua, care a devenit astfel steaua lor călăuzitoare şi misterul pe care îşi doreau cel mai mult să îl desluşească. În paginile de mai sus, ţi-am împărtăşit mai multe informaţii referitoare la personalităţile celor două fete care vor juca un rol atât de important în povestea noastră. În anii care vor urma, Maria cea Mică va deveni consoarta preaiubită a lui Yeshua. Mariam, sora lui adoptivă, pe care el o numea Maria Graţia, a continuat să îi rămână până la capăt o prietenă loială şi o confidentă.

Cap. 26 - Yeshua în Britania Îngăduie-mi să îţi împărtăşesc în continuare câte ceva din experienţele trăite de nepotul meu în Insulele Britanice, aşa cum mi-au fost povestite acestea mai târziu de Yeshua şi de unchii acestuia. Îţi voi prezenta astfel, pe scurt, locurile pe care le-a vizitat el între vârsta de 13 şi de 16 ani. Dintre toate experienţele sale iniţiatice, preferata mea este iniţierea finală pe care a primit-o Yeshua la Tor, în Avalon, înainte de a se întoarce la Muntele Carmel şi la Nazaret. Călătoria în Britania a inclus o serie de opriri de-a lungul coastei Mării Mediterane, în anumite locuri în care Iosif din Arimateea lăsa iniţiaţi, manuscrise, provizii şi veşti. Grupul a înfruntat talazurile specifice iernii târzii şi începutului primăverii, lucru care l-a încântat pe Yeshua de îndată ce acesta s-a familiarizat cu tangajul pe mare. Inutil să mai spunem că s-a bucurat când a ajuns în sfârşit să simtă pământul stabil sub picioarele sale, în ţinutul înverzit al Britaniei, unde şi-a cunoscut unchii - pe Andrei, Iosefirs şi Noe - şi unde şi-a început noile aventuri, ţinut cu care era cât de cât familiarizat în urma călătoriilor sale eterice, însă doar parţial. El şi-a petrecut cea de-a 13-a onomastică în Galia, împreună cu rudele sale, inclusiv cu Sara. Într-o manieră uimitoare, aceasta arăta la fel ca verişoarele sale, Mariam şi Maria cea Mică, doar că era mai înaltă şi avea tenul închis la culoare moştenit de la mama ei egipteană. Această întâlnire s-a dovedit a fi minunat de plăcută. Yeshua a ajuns astfel în acest Ţinut al Chivotului strămoşilor săi evrei, în care bunica sa dinspre mamă a fost adoptată ca o prinţesă celtică. Pe scurt, lunile care îl aşteptau păreau pline de promisiuni.

Yeshua a fost încântat să se familiarizeze cu unchii săi pe care nu a apucat să îi cunoască până acum, dar şi să experimenteze o latură nouă a unchiului său, Iosif, aceea de mare preot druid. Iosif din Arimateea urma să se înapoieze în Palestrina peste două luni, dar intenţiona să revină în fiecare an, de-a lungul următorilor trei ani, până când nepotul său avea să îşi încheie iniţierile în Britania. Ceilalţi unchi l-au primit imediat cu dragă inimă pe nepotul lor Yeshua sub aripa lor protectoare. În cei 31 de ani de când s-a stabilit în Britania, în anul 22 î.Hr., Andrei devenise arhitectul-şef al micilor comunităţi monastice ale druizilor celţi din Insulele Avalon, care au crescut considerabil sub supervizarea lui. Înainte de a-mi continua povestea, îngăduie-mi să îţi ofer o explicaţie: Avalon era numele a două insule: cea mai mică dintre ele era cea pe care voi o numiţi la ora actuală Glastonbury, iar cea mai mare era insula Mona, numită astăzi Anglesey, situată la vest de coasta Ţării Galilor. Iosefus era pe punctul de a crea în aceste locaţii două universităţi majore druide-eseniene, cu o bibliotecă în care se aflau mii de cărţi, manuscrise şi rulouri de pergament, dintre care foarte multe fuseseră aduse în Britania de către Iosif din Arimateea, din toate colţurile Imperiului Roman. Atât Andrei, cât şi Iosefus au optat să rămână călugări celibatari, spre deosebire de Noe, care a aleşi o cale spirituală bazată pe înţelegerea intimă a sufletului feminin, ca bărbat căsătorit. Noe avea 12 ani când a ajuns pentru prima dată în Britania. Zece ani mai târziu, el a cunoscut şi s-a căsătorit cu o prinţesă celtică, roşcată, pe care el o numea Ariadne. Fratele acesteia, Llyr Llediaith, îşi începuse domnia ca rege al ramurii nordice a regatului silurian din Kymria sau Ţara Galilor cu câţiva ani înainte de sosirea lui Yeshua în anul 10, e.n. Noe era

recunoscut ca un bard în rândul Ordinelor Druidice. Dacă Yeshua avea un unchi favorit între toţi, acesta era cui siguranţă Noe, care semăna cel mai mult cu tatăl lui dintre toate rudele sale. Şi îngăduie-mi să îţi spun următorul lucru, preaiubite prieten: exista un motiv foarte clar pentru această similitudine. Atât tatăl său, cât şi unchiul Noe manifestau vibraţia aceluiaşi suprasuflet, care avea să se exprime peste ani sub forma maestrului înălţat Saint Germain. La fel ca şi Saint Germain, Noe a devenit un adept extrem de bine cunoscut, care cunoştea secretele nemuririi fizice, menţinându-şi corpul neschimbat timp de peste 600 de ani. Înregistrările voastre istorice îl menţionează sub numele de Merlin Taliesen, cel care l-a pregătit pe Arthur Pendragon pentru rolul său de rege al Camelotului. După cum poţi vedea, Yeshua era foarte bine conectat. Nu a durat mult şi unchii săi l-au prezentat familiilor regale ale diferitelor triburi, căpeteniilor militare, magicienilor, barzilor şi preoţilor druizi (de ambele sexe). Prima sa iniţiere a avut loc în timpul celebrării riturilor fertilităţii Beltain la Avalon, în cadrul cărora a fost acceptat ca iniţiat de probă în Ordinul Druizilor. Sunt convinsă că eşti extrem de curios să afli ce a experimentat Yeshua în timp ce focurile Beltain-ului ardeau pe Tor, dar dacă ţi-aş relata toate poveştile spirituale pe care le-a trăit nepotul meu şi pe care mi lea împărtăşit mai târziu, acestea ar umple singure o carte. Pe lângă timpul petrecut vara în insulele fabuloase ale Avalonului şi în ţinutul din vest pe care voi îl numiţi Cornwall, Devon şi Somerset, unchii lui Yeshua l-au dus pe acesta inclusiv să vadă monumentele din piatră de la Stonehenge şi Avebury, unde el a aflat foarte multe

lucruri despre puternicele forţe ale geomanţiei. El a urmat liniile telurice electrice şi magnetice şi a simţit fluxul masiv de energie care apare în „punctele dragonului”, acolo unde se intersectează acestea. De regulă, în astfel de puncte de intersecţie există cercuri din piatră sau alte monumente monolitice care acţionează ca nişte ace de acupunctură, pe care vechii druizi le foloseau pentru a canaliza şi a struni energia telurică, cea lunară, cea solară şi cea stelară, combinate, în diferite scopuri specifice. Yeshua s-a conectat la rândul lui profund cu conştiinţa Gaiei, Marea Mamă Pământ, intrând în multe din încăperile şi peşterile ei subterane, naturale sau create de mâna omului. Aşa cum i-am promis mai demult, el a cunoscut aici lumile spiritelor elementale şi ale zânelor, în timp ce medita în cercurile celor din urmă, lângă izvoare şi lacuri, sau pe stâncile munţilor şi lângă focurile de tabără. Era foarte uşor să treci prin portalurile interdimensionale din aceste locuri. Tot aici, Yeshua a învăţat mai multe despre măsurarea timpului şi despre Influenţele corpurilor cereşti. Cu excepţia regiunii de sud-vest, în care domnia romanilor era foarte evidentă, Yeshua a realizat ceremonii alături de marii preoţi şi de marile preotese druide în întreaga Britanie, în interiorul pădurilor sacre, a meditat lângă izvoarele cu ape minerale care bolboroseau, lângă lacuri şi lângă apele curgătoare. În interiorul tunelelor subterane sau la suprafaţa acestui ţinut străvechi, el a învăţat cum să asculte oracolele lumilor invizibile. De asemenea, a învăţat incantaţiile şi discernământul spiritelor, cum poate fi folosită energia sexuală atât pentru a face bine, cât şi pentru a cauza boli şi afecţiuni.

În cel de-al doilea an petrecut în Insulele Britanice, Yeshua şi-a dedicat o bună parte din timp explorării insulei vecine, numită Eire sau Irlanda. La fel ca în Britania, el a întâlnit aici lumi angelice extrem de uşor de accesat şi a intrat în comuniune cu fiinţele din Pământul Interior, cu zânele şi cu spiritele celor patru elemente: pământul, apa, focul şi aerul. În primul său an, Yeshua a stat în principal pe insula Mona, marele sanctuar druid, dincolo de coasta de vest a Kymriei, precum şi pe insulele Avalon, pe care voi le numiţi la ora actuală Glastonbury. El şi-a primit ultima iniţiere din Britania, cu doar o lună înainte de plecare, la Chalice Hill şi la Tor, în Avalon. Aici, în Avalon, în zona care a devenit cripta numită mai târziu Capela Mariei din marea Abaţie Glastonbury, Iosif din Arimateea a construit o clădire micuţă din chirpici şi împletituri, care servea drept sanctuar pentru efectuarea practicilor eseniene. În imediata apropiere se afla un izvor şi o fântână acoperită care furnizau apa necesară pentru diferitele ceremonii, dar şi pentru comunitate, în general. Clădirea ce proteja fântâna ascundea inclusiv una din intrările în tunelele subterane iniţiatice care conduceau la peşterile amenajate de sub Chalice Hill şi Tor. Nepotul meu, acum în vârstă de 16 ani, s-a întâlnit la această fântână străveche cu unchiul său Iosif, care purta roba albă de mare preot druid. El şi-a condus nepotul printr-un labirint complet întunecat, singura lumină fiind aceea a soarelui din sufletul omului. Într-o peşteră plină de cristale masive şi înalte, tânărul iniţiat a fost lăsat să mediteze singur lângă un lac subteran mititel care îi reflecta toate gândurile şi sentimentele. El a plonjat în apa foarte rece şi s-a scufundat în abis, până când la distanţă i-a apărut o luminiţă.

Fără să mai respire ca un om, Yeshua s-a abandonat în faţa unei amintiri a sufletului său, în care acesta avea forma unui delfin. El a înotat către o trecătoare îngustă şi a reuşit să iasă din nou la suprafaţă din apa întunecată. A ieşit dârdâind de frig şi s-a trezit într-o cavernă complet sigilată, în raport cu lumea exterioară. Pe poarta de la intrare, scrise într-o limbă străveche pe care i-o predaseră unchii săi, erau cuvintele lui Thoth-Hermes: „Ceea ce este sus este şi jos”. Văzând o lumină care îl atrăgea, nepotul meu a trecut pragul uşii. Aici, el a întâlnit nişte fiinţe uriaşe, de peste 2,10 m, care s-au ridicat de pe băncile lor din piatră pentru a-l saluta. Însoţit de aceste fiinţe de lumină, Yeshua a urcat o scară îngustă în spirală şi a trecut peste un pod din piatră, ajungând într-o cavernă foarte mare, săpată în piatră şi amenajată cu diferite piese ornamentale foarte frumoase. În mijlocul încăperii bine luminate, se afla o masă rotundă şi mare, din cristal, înconjurată de 12 scaune din piatră. Deşi s-a uitat pretutindeni în jur, nu a putut vedea nicio sursă evidentă de lumină. De asemenea, luminozitatea nu lăsa nicio umbră în acest loc. Toate lucrurile şi toate fiinţele păreau să lumineze aici din interior. Yeshua s-a cutremurat în faţa acestei energii luminoase în sine şi a înţeles că va veni un moment în viitorul său, în care avea să fie important să îşi aducă aminte de această experienţă şi de vibraţia ei particulară. În continuare, una din fiinţele de lumină l-a luat de mână. Era o fiinţă străveche, cu vârsta de mii de ani pământeşti, dar faţa ei translucidă strălucea, emanând o înţelepciune sublimă. Bărbatul l-a informat pe Yeshua că îl chema Torak şi că era unul din marii preoţi care au supravieţuit scufundării Atlantidei. El a călătorit pe una

din navele lor de lumină în oraşul subteran al lui Thoth, de sub Marea Piramidă. Când apele Potopului s-au retras în sfârşit, scoţând la suprafaţă pământul străvechi numit la ora actuală Britania, Torak a venit aici împreună cu consoarta sa Torhannah, pentru a aduce echilibrul Principiului Divin Feminin popoarelor de la suprafaţa pământului care încă mai sufereau, cu speranţa că în acest fel vor putea fi evitate alte holocausturi pe viitor, asigurând astfel supravieţuirea pentru totdeauna a umanităţii. Aşa se face că Torak şi Torhannah au optat pentru a rămâne în continuare pe pământ, de-a lungul multelor secole care au urmat. Torak i-a intonat apoi lui Yeshua o serie de cuvinte familiare la ureche, asistându-l pe tânărul iniţiat să îşi aducă aminte limbile luminii şi porţile stelare albastre ale lui Orion şi Sirius. El a adăugat că se trăgea dintr-o linie genealogică de clarvăzători şi de magicieni care păzeau o anumită cunoaştere străveche plină de înţelepciune, ferind-o de fiii întunericului. Cei care îl iubeau şi se temeau de el îl cunoşteau în egală măsură sub numele de Merlin. Doresc să precizez că nepotul meu a rămas cu Torak timp de o noapte şi o zi, deşi timpul nu trecea în acea dimensiune aşa cum ştim noi. Ar fi putut trece foarte bine ani în prezenţa acestui suflet măreţ, care nu mai măsura demult timpul după mişcarea astrului solar. Torak l-a invitat pe Yeshua să stea foarte liniştit şi să mediteze. Aplecându-se asupra lui, el i-a atins pieptul, după care s-a întors şi a plecat în tăcere. Torak ştia că opţiunea cea mai bună din punct de vedere spiritual consta în a-l lăsa pe băiat să îşi găsească singur răspunsurile pe care le căuta în inima sa. Aşa se face că pe când stăteai acolo, în mintea lui Yeshua au început să se trezească şi să prindă formă o serie de

amintiri dintr-un trecut extrem de îndepărtat. La un moment dat, el a fost înconjurat de o coloană misterioasă de aer cald, care l-a înfăşurat ca şi cum ar fi fost un cocon moale. S-a auzit apoi un sunet delicat de clopoţei, care l-a făcut pe Yeshua să intre într-o stare de semi-somnolenţă. Când sunetele din ce în ce mai subtile l-au condus într-o lume interioară, el a devenit conştient de prezenţa lui Torhannah, care l-a anunţat că o reprezenta pe Mama Divină, exact aşa cum i-a transmis preaiubitul ei Torak. Inima lui Yeshua s-a deschis din ce în ce mai mult, iar el şi-a dat seama că ceea ce luase mai devreme drept un sunet de clopoţei era de fapt vocea Mamei eterne. Abandonându-se în faţa sunetelor lichide infinite ale iubirii acesteia, el a simţit că pluteşte pe deasupra unui ocean foarte vast. Fără nici un efort din partea lui, curentul blând de la suprafaţa apei l-a transportat către inima ei vastă. Lui Yeshua i-au dat lacrimile în faţa acestei aduceri aminte, iar el s-a scufundat într-o tăcere mai profundă şi mai „sonoră” decât orice sunet ar fi putut auzi, prin care Mama întregii Vieţi s-a adresat fiecărei celule a tânărului corp al lui Yeshua, calibrându-i matricea formei sale astfel încât să îşi aducă aminte de originea şi de naşterea sa cosmică. Mama Divină i-a transmis cât de important este să simtă şi să exprime de-a lungul vieţii sale energiile vindecătoare şi hrănitoare ale Principiului Divin Feminin care sălăşluiau în interiorul lui. Ea i-a explicat lui Yeshua că a intrat în planul terestru, într-o epocă de întuneric profund şi de mare suferinţă, generată de încercarea umanităţii de a separa mintea obiectivă a Principiului Divin Masculin de contrapartea sa, inima intuitivă a Principiului Divin Feminin.

Deschizându-i vederea interioară, ea i-a arătat lui Yeshua pericolele care se vor abate asupra Mamei Pământ în anii care vor urma şi profanarea acesteia de către oameni. Acest efect, i-a explicat ea, era rezultatul dezechilibrului în creştere în favoarea principiului masculin. Mama Divină i-a reamintit lui Yeshua că el şi un grup colectiv de spirite cosmice au venit pe pământ pentru a asista umanitatea să pună capăt acestui ciclu descendent, similar unei implozii, al separării şi al involuţiei. Dacă umanitatea şi-ar folosi într-o manieră inspirată liberul-arbitru, viaţa pe pământ s-ar putea alătura în mod conştient celei a Mamei Pământ, care începea deja să îşi alinieze conştiinţa, în scopul ascensiunii şi întoarcerii sale în lumile luminii şi ale unităţii. Yeshua nu şi-a dat seama cât timp a rămas astfel, primind revelaţie după revelaţie, într-o stare ca de transă, până când a simţit presiunea mâinii unchiului său Iosif pe umăr, care l-a trezit. Plin de entuziasm, Yeshua a început să îi descrie experienţele sale, bombardându-şi unchiul cu nenumăratele întrebări la care şi-ar fi dorit să primească un răspuns. Înainte de a apuca însă să termine prima frază, Iosif i-a transmis printr-un gest universal cunoscut că trebuia să păstreze tăcerea. Nepotul meu a părăsit apoi camera interioară a lui Tor, pe o rută mult mai scurtă (aşa cum se întâmplă adeseori la sfârşitul unei iniţieri), urcând pe o altă scară din piatră în spirală, care l-a condus către o ieşire ascunsă, situată în vârful unei movile mari. Yeshua a ieşit astfel la suprafaţă lângă un cerc străvechi din pietre verticale, în aerul rece al nopţii. Lumina argintie a Lunii pline se reflecta în picăturile de rouă ale ierbii şi în apele Avalonului. La ora actuală, această ieşire este îngropată sub ruinele Turnului Sfântului Mihail.

Yeshua spera să îşi poată împărtăşi experienţele cu unchii săi la întoarcerea în clădirea comunală, unde a descoperit cu plăcere că îl aştepta un festin. Superiorii ordinului i-au reamintit însă că era de preferat să îşi păstreze experienţele în inima sa pentru o vreme, pentru a atrage astfel o amplificare a viziunii sale interioare. În loc să îşi disipeze puterea iniţierii discutând despre ea, păstrarea tăcerii îi putea amplifica înţelepciunea acumulată în urma ei, în zilele următoare, în acest fel, el şi-a amplificat inclusiv încrederea în capacitatea sa de a găsi răspunsuri şi călăuzire în amplul spaţiu al atotputernicei sale prezenţe EU SUNT. Yeshua a continuat să înţeleagă, printre altele, cum îşi putea tempera micuţul ego, punându-l la unison cu o menire superioară, nu cu atragerea gloriei asupra sa. Dar ceea ce este încă şi mai important, nepotul meu a început să înţeleagă plenar natura şi opera Mamei Divine, a cărei prezenţă plină de iubire şi dătătoare de putere vindecă suferinţa întregii lumi. El a învăţat cum să îşi liniştească mintea şi cum să permită prezenţei Mamei să îl mângâie în momentele în care se simţea singur sau confuz. Într-o manieră similară, haide să absorbim şi noi energiile îmbrăţişării pline de afecţiune a Iubirii Divine. Acordează-ţi urechile şi vei auzi sunetele delicate de clopoţei ale lui Torhannah, care te cheamă către inima Mamei Divine. Respiră adânc şi receptează esenţa bătrânului Frate, a cărui lumină exemplară luminează calea.

Cap. 27 - Întoarcerea lui Yeshua din Britania Îmi amintesc cu drag de ziua în care Yeshua s-a întors din Britania. Înainte de răsăritul soarelui, într-o dimineaţă de august, am simţit impulsul de a mă ridica şi de a mă plimba până la prăpastia mea favorită, dincolo de care se putea vedea Marea Mare. Cu foarte mulţi ani înainte, îmi creasem aici un mic altar. După ce am îngenuncheat lângă pietrele familiare şi am început să mă rog, m-am resorbit în interiorul unui ocean de beatitudine şi de extaz. Când am redevenit conştientă de corpul meu, primele raze ale soarelui începeau să străpungă deja întunericul nopţii. Am auzit atunci cu urechea mea interioară mesajul: „Vin!”. Reglându-mi privirea exterioară, am scanat imediat orizontul. Da! Am văzut în zare o mică flotă de nave cu pânze, ale căror lămpi oscilau ca nişte stele ce dansau. După ce s-a luminat mai tare de ziuă, am putut distinge culorile şi desenul steagului heraldic al lui Iosif aplicat pe pânza principală a vasului din fruntea convoiului. Miam scos imediat şalul şi am început să îl flutur în briza dimineţii. Ţărmul era stâncos şi periculos, aşa că navele nu puteau trece decât la o anumită distanţă una de cealaltă, în timp ce navigau către micul port Dor, situat la câţiva kilometri către sud. Ele erau însă suficient de apropiate pentru a putea vedea formele individuale ale echipajului. Avea să mai treacă cel puţin încă o zi până la sosirea lui Yeshua. Atunci, l-am văzut! Yeshua mi-a făcut cu mâna, după care s-a aruncat în mare. L-am privit uşor alarmată în primă instanţă, dar după ce am inspirat adânc, mi-am dat seama că era un înotător foarte puternic. Corpul lui suplu străbătea valurile în timp ce

se îndrepta către o mică fâşie de nisip din mijlocul stâncilor înconjurătoare. De îndată ce a ajuns pe uscat, s-a ridicat, având ceva legat la brâu, apoi a început să urce pe munte. Cu foarte mult timp în urmă, strămoşii noştri care au trăit în această regiune au sculptat mânere şi borduri înguste, ca să poată scăpa de captivitate când erau atacaţi de triburile nomade. Când era mai mic, Yeshua explorase această cărare dificilă, pe care şi-o amintea foarte bine. De altfel, acesta a fost unul din numeroasele teste ale curajului şi intuiţiei pe care le-a trecut într-o noapte ceţoasă fără Lună, cu puţin timp înainte de a pleca în Britania. Doamne, cât de mult crescuse în cei trei ani care au trecut! Practic, era cu un cap mai înalt decât mine şi rânjea cu gura până la urechi. Părul lui lung şi ud mirosea a sare. Corpul bronzat şi transpirat îi lucea datorită sării şi nisipului lipite de el. Inima mea a fost cuprinsă de un extaz aproape dureros, în timp ce priveam frumuseţea ieşită din comun a nepotului meu; Yeshua a inspirat adânc, după ce efectele ascensiunii dificile s-au mai potolit, revenind la o respiraţie normală. Am rămas astfel o vreme, privindu-ne în ochi, fericiţi că suntem din nou împreună! Nu-mi era deloc greu să îmi dau seama că unchii săi, Iosif din Arimateea, Andrei, Iosefus şi Noe, l-au pregătit foarte bine pe acest tânăr pentru testele care vor urma în viaţa sa. Subit, am izbucnit amândoi în râs, până când am început să ne cutremurăm din tot corpul. Nu eram niciunul capabil (şi nici nu ne doream) să punem capăt acestei întoarceri neaşteptate la inocenţa şi la bucuria copilăriei. Yeshua m-a luat în braţele sale, la fel ca în urmă cu mulţi ani, când s-a întors de pe Muntele Sinai. Ne-am învârtit amândoi până când am ameţit, râzând nestăvilit. În cele din urmă, ne-am mai revenit, ocazie cu care ne-

am dat seama că ziua începuse deja la Carmel. La distanţă putea fi auzit clopotul mănăstirii, care îi chema pe membri la rugăciunile de dimineaţă. În apropiere puteam auzi behăitul şi clopoţeii veseli ai oilor şi caprelor ieşite la păscut. Am auzit apoi pe cineva salutându-ne. De după copaci a apărut Nathaniel Bartolomeu, băiatul păstor care a îngenuncheat în faţa lui Yeshua atunci i când acesta era doar un bebeluş nou-născut la Betleem, dar care a devenit unul din cei mai buni prieteni şi confidenţi ai săi în cei cinci ani petrecuţi de Yeshua la Carmel, la Nazaret şi la Qumran. Nathaniel sperase să îşi poată însoţi prietenul în Britania, dar superiorii mănăstirii au decis că această călătorie l-ar fi ajuta pe Yeshua să acumuleze mai multă putere dacă era singur. Cu excepţia momentelor în care se afla lângă unchiul său, Iosif din Arimateea, Yeshua trebuia să treacă prin iniţierile în Ordinul Druizilor, alături de o serie de rude pe care nu le cunoscuse niciodată până atunci. Yeshua a alergat în braţele lui Nathaniel. Cei doi aveau acum aproape aceeaşi înălţime, erau supli şi foarte bronzaţi. Nathaniel avea 28 de ani, dar nu se însurase încă. Era copleşit de bucurie să îşi revadă prietenul. Plângând, el l-a strâns pe Yeshua la pieptul lui şi l-a sărutat pe obraji, pe care crescuse o barbă subţire. Privindu-i pe cei doi tineri care se bucurau de reuniunea lor, am simţit cum inima îmi debordează de fericire. În final, realizând în sfârşit că Yeshua s-a întors, Nathaniel Bartolomeu l-a ţinut la o lungime de braţ, privind adânc în ochii lui albaştri-cenuşii zâmbitori. După ce s-au îmbrăţişat încă o dată, cei doi au început să alerge către poarta de vest, lăsându-mă pe mine cu oile şi cu caprele, nu că m-ar fi deranjat cu ceva! Dimpotrivă, acest lucru îmi permitea să mă liniştesc şi

să integrez în inima mea vestea cea bună a întoarcerii lui Yeshua. După ce Absalom a venit şi m-a înlocuit la păstoritul turmei, m-am întâlnit la poarta mănăstirii cu Mariam, care deborda de bucurie că s-a întors Yeshua: „Trebuie să pregătim un festin pentru preaiubitul meu frate!”, a exclamat ea, luându-mă de braţ şi trăgându-mă în grabă către bucătăria comună. Toată lumea se foia în jurul lui Yeshua, bombardându-l cu întrebări şi îmbrăţişându-l strâns. Fraţii au renunţat pe moment la ritualurile lor comunale. Maria cea Mică s-a ţinut deoparte, trăgând cu ochiul din pragul unei uşi. În timp ce îşi privea vărul, fiecare celulă a corpului ei era inundată de valuri succesive de bucurie şi de pasiune. Ce putea face cu toată această energie, acum că trupul ei aproape matur îi trăda iubirea unei femei faţă de un bărbat? Ea i-a invocat pe îngeri, cerându-le să o ajute să îşi restabilească demnitatea şi starea de calm. Subit, Yeshua i-a surprins privirea. Şocat, el s-a uitat în pământ, înroşindu-se la faţă din cauza unei pasiuni născute dintr-un loc atât de profund al inimii sale, încât nici măcar nu îi putea determina adâncimea. Surprinzând acest moment de plăcere uluitor de intensă, deşi uşor stânjenitoare pentru cei doi, toată lumea a zâmbit sau a izbucnit în râs. Yeshua a inspirat adânc, i-a luat pe rând pe copilaşi pe umerii săi şi a început să alerge cu ei prin curtea interioară. A sărit apoi peste un gard mic din piatră şi s-a îndreptat către livada cu pomi fructiferi şi măslini. Copiii ţipau şi îşi fluturau mâinile ca nişte păsări, în timp ce priveam fericită această joacă inocentă, mi-am adus aminte de Yeshua la opt ani, când a sosit la mănăstire venind din Egipt şi din Sinai.

Observând oboseala lui Yeshua, Nathaniel i-a sărit în ajutor şi le-a spus copiilor să se întoarcă la sarcinile lor. Cei doi tineri pe care îi iubeam atât de mult s-au îndreptat apoi către băi, după care s-au dus în sala mare de mese, pentru a-şi hrăni trupurile înfometate. Nu conta că nu era încă ora pentru întreruperea postului comunal de dimineaţă. Bucătăresele au pus imediat în faţa lor vase cu cereale aburinde, cu mei şi cu grâu kamut, dar şi platouri cu brânză de capră şi cupe cu lapte de capră, bucăţi de pâine neagră şi vase cu miere sălbatică. Era evident că reformele cerute de Maria cea Mică au dat rezultate. După o seară de împărtăşiri intense cu întreaga comunitate de pe Muntele Carmel, Yeshua a plecat să îşi viziteze o săptămână, părinţii la Nazaret, un sat situat la doar 32 de kilometri distanţă. Maria Ana şi Iosif aşteptau deja sosirea lui Yeshua. Amândoi au fost încântaţi de maniera în care cei trei ani petrecuţi în Britania l-au transformat pe fiul lor dintr-un băiat precoce într-un tânăr aproape matur. Toată lumea s-a bucurat de marea reuniune familială. Yeshua şi-a împărtăşit cu bucurie experienţele cu părinţii, fraţii şi surorile sale - respectiv cu Iacov, Iuda, Iosif cel Mic, Ruth, Toma şi Simion. În acest fel, Yeshua şi-a putut integra mai bine iniţierile, împărtăşindu-le doar pe cele despre care ştia că aveau să le fie de folos celor care îl ascultau. Mariam şi Maria cea Mică urmau să plece de pe Muntele Carmel la sfârşitul lunii octombrie, împreună cu un grup de adulţi şi de tineri la fel ca şi ele, pentru aşi începe iniţierile mai avansate în Egipt. Ele ştiau că nu îl vor mai vedea pe Yeshua, înainte de plecarea acestuia în India. În consecinţă, intensitatea dorinţei lor de a se refamiliariza cu vărul lor favorit era cât se poate de

evidentă când Yeshua s-a întors la Carmel după săptămâna petrecută cu familia sa la Nazaret. Aşa se face că cele două fete şi-au petrecut fiecare moment liber pe care îl aveau împreună cu el. Între timp, Mariam şi Maria cea Mică legaseră o prietenie atât de strânsă, încât umbra geloziei aproape că nu mai putea fi sesizată, cu excepţia câte unui cuvânt muşcător sau a unei priviri speriate, când şi când. Cele două au făcut un pact una cu cealaltă, şi anume de a nu renunţa la prietenia lor din cauza sentimentelor intense pe care le simţeau faţă de Yeshua şi de destinul lor reciproc legat de acesta. Când a sosit timpul să plece în Egipt, Iosif din Arimateea le-a escortat pe Maria cea Mică, pe Mariam şi pe ceilalţi membri ai grupului până în Alexandria, pe unul dintre vasele sale de transport. Vasul a ancorat aici o lună, înainte de a-şi continua călătoria. În acest timp, Iosif le-a prezentat tinerilor minunile acestui oraş sofisticat, prezentându-le pe cele două fete mai multor rude îndepărtate, care mai târziu le-au condus până la Heliopolis. Isac şi Tabitha îşi conduseseră deja în Egipt fata concepută în lumină, pe Sara, cu câteva săptămâni înainte, iar acum le-au întâmpinat pe cele două fete când acestea au ajuns acasă la mătuşa lor Mariamne. Mariam şi Maria cea Mică auziseră nenumărate poveşti legate de vara lor oacheşă, care le-a trezit curiozitatea, aşa că de-abia aşteptau să o cunoască. În ceea ce ne privea, noi, ceilalţi, am avut cu toţii imensa plăcere de a-l avea în mijlocul nostru pe Yeshua, la Carmel şi la Nazaret, înainte de plecarea lui în India, în luna aprilie, la scurt timp după împlinirea vârstei de 17 ani. Yeshua era fericit să se afle din nou în mijlocul preaiubiţilor lui părinţi şi a fraţilor săi mai mici. În cei trei ani de absenţă, copiii care i-au fost tovarăşi de joacă

s-au transformat enorm. El însuşi s-a maturizat foarte mult, în urma iniţierilor primite, având o sensibilitate mult mai rafinată a energiei sale subtile, care îi permitea să îşi privească părinţii dintr-o perspectivă intuitivă mult mai profundă, evaluându-le călătoria spirituală care i-a pregătit atât de bine de-a lungul anilor. Deşi cei doi păreau oameni obişnuiţi care îşi vedeau neobservaţi de munca lor, lui Yeshua nu i-a mult timp ca să remarce faptul că atât tatăl, cât şi mama sa erau înzestraţi cu puteri spirituale mai mari decât realizase el înainte de a pleca în Britania. De multe ori, el îşi lua deoparte tatăl sau mama, cerându-le sfatul în particular şi întrebându-i cum să îşi cultive mai bine darurile spirituale. În astfel de ocazii, el le punea întrebări profunde referitoare la ceea ce le-au spus îngerii în privinţa lui şi a operei pe care a venit pe pământ pentru a o îndeplini. Dintre fraţii lui Yeshua, cei mai interesaţi de spiritualitatea lui erau Iacov şi Iosif cel Mic. Lor le plăcea să se alăture discuţiilor elevate ale fratelui lor mai mare cu părinţii lor şi la meditaţiile prelungite ale acestora. Pe de altă parte, Iuda era mult mai preocupat de minunile lumii naturale, pe care le demonstra cultivând grădina mamei sale şi crescând animale. Pe măsură ce au trecut lunile, respectul lui Yeshua faţă de smeritul său tată s-a amplificat necontenit. Aşa se face că dorinţa lui cea mai arzătoare era să urmeze exemplul tatălui său. Deşi nu l-a cunoscut personal pe bunicul său Ioachim, poveştile pe care i le-am spus referitoare la marea putere spirituală şi la devoţiunea acestuia l-au inspirat enorm pe nepotul meu. Când şi-a dat seama cât de multă înţelepciune au câştigat cei doi bărbaţi importanţi din viaţa lui, în urma anilor petrecuţi în India, dorinţa lui de a pleca şi de a acumula o

înţelepciune similară s-a amplificat de la o zi la alta. Deşi călătoria avea să fie de lungă durată, şi nu lipsită de pericole, el s-a dedicat cu ardoare pregătirilor necesare. De bună seamă, fratele său Iacov a simţit nevoia să plece cu el. Iosif cel Mic şi-a implorat la rândul lui părinţii să îl lase să plece cu fraţii săi, dar aceştia au pus piciorul în prag şi i-au spus că se vor ruga pentru a afla cum este cel mai bine să procedeze. Iosif din Arimateea şi-a dat seama că ar fi fost înţelept ca băieţii să aibă lângă ei o rudă apropiată care să acţioneze ca un mentor şi protector, dat fiind că tatăl lor avea să rămână la Nazaret. După ce şi-a dus fiica şi pe ceilalţi iniţiaţi tineri în Egipt, Iosif a plecat către sudul Galiei şi către Britania, după obiceiul său. Ajuns la Languedoc, el şi a întâlnit aici fraţii (după mamă), pe Isac şi pe Iacov. Când le-a spus celor doi că Yeshua urma să facă un pelerinaj în India, Iacov şi-a dat instantaneu seama că visele pe care le avea frecvent, referitoare la iniţierea sa în India, puteau fi acum realizate. În consecinţă, el a acceptat cu dragă inimă invitaţia de a pleca în această ţară împreună cu nepoţii săi. Aşadar, Iosif din Arimateea s-a întors în Palestina, iar Iacov a plecat imediat către Nazaret şi către Muntele Carmel, pentru a se întâlni cu membrii familiei sale pe care nu-i mai văzuse de foarte mulţi ani. Nu a durat mult pentru a face pregătirile necesare, spre a-şi însoţi nepoţii către valea Indusului şi pe înălţimile munţilor Himalaya. Am rămas uimită să îl văd pe Iacov arătând de parcă ar fi avut 40 de ani, întrucât acesta arăta la fel ca tatăl său atunci când l-am întâlnit prima dată. După ce şi-a primit iniţierile avansate în Egipt, Iacov a ajuns să deţină, la rândul lui, secretele longevităţii. Aşa se face

că înfăţişarea sa robustă şi plină de vitalitate îi făcea pe oameni să le vină greu să creadă că avea 62 de ani. Unul din verii lui Iosif ben Iacov, care a făcut mai multe călătorii în India, în calitate de negustor, a fost angajat de familie ca ghid principal şi ca furnizor al expediţiei. Teoretic vorbind, tatăl băieţilor, care era inclusiv supervizorul lor spiritual, ar fi trebuit să îi însoţească, la rândul lui, dar, din cauza stării de sănătate slăbite, care începuse recent să îi afecteze vederea şi ochii, lunga călătorie până în India nu îi era deloc recomandată acestuia. Prin urmare, a fost luată decizia ca Iosif să rămână acasă (cel puţin, aceasta a fost explicaţia dată celor neiniţiaţi!). Dat fiind că Iosif îşi putea manipula perfect energia subtilă în timpul şi în spaţiul interdimensionale, el putea practica bilocaţia ori de câte ori îşi dorea să fie alături de fiii săi. Alteori, dacă era necesar, el le-a promis celor doi să îşi teleporteze corpul fizic. Yeshua îşi văzuse deja tatăl practicând ambele tehnici, aşa că ştia că acesta îşi putea respecta promisiunile. În afara lui losif, mai erau câţiva oameni în grupul nostru (inclusiv eu) care putea practica bilocaţia şi teleportarea, aşa că ne puteam alătura lui din când în când. Iosif cel Mic a devenit de-a dreptul extatic atunci când mama sa, care s-a împotrivit multă vreme unei călătorii în străinătate la o vârstă atât de fragedă, a acceptat în sfârşit să îl lase să plece. Cu câteva zile înainte de plecarea grupului, mai mulţi membri ai familiei s-au strâns acasă la Maria Ana, pentru a-şi lua rămas-bun. După o masă simplă, am sărbătorit cu toţii prin muzică şi dansuri, după care leam oferit pelerinilor darurile pe care le-am adus pentru a le pregăti călătoria. Personal, am confecţionat nişte desagi pentru Iacov şi pentru cei trei nepoţi ai mei, pe

care i-am umplut cu tot felul de plante şi de uleiuri medicinale, cu pietre vindecătoare şi cu amulete protectoare. Maria Ana a ţesut centuri din fibre foarte strânse de in, pe care le-a vopsit în culori luminoase, dându-le apoi fratelui şi celor trei fii ai săi. De aceste centuri atârnau tot felul de vase din lemn frumos cioplite, cu gravuri complexe, şi nişte tărtăcuţe frumos vopsite pentru mâncat şi băut, create chiar de ea şi de Iosif. La rândul lui, Iosif le-a dat cumnatului şi fiilor săi nişte pelerine groase care puteau fi întinse pentru a dormi pe ele sau ţinute deasupra capului spre a-i proteja de soare şi de ploaie. Înainte de a pleca în Egipt, Mariam şi Maria cea Mică i-au ţesut fiecare lui Yeshua câte o robă din lâna cea mai fină, pe tare i le-au dat Mariei Ana special pentru această ocazie. Nathaniel le-a dat fiecăruia dintre prietenii săi câte o pereche de sandale rezistente, confecţionate de el. În zorii, într-o zi frumoasă de primăvară, am îmbrăţişat aceste suflete curajoase atât de dragi inimii mele, fără să ştiu dacă le voi mai vedea vreodată. Iacov a suflat în cornul lui de berbec şi a preluat conducerea grupului. Toată lumea s-a urcat pe cămile, fiecare având câte o cămilă cu bagaje în urma sa. Grupul urma să se reunească cu o caravană de negustori la tabăra acestora de lângă Marea Galileii, continuându-şi apoi drumul alături de ea către munţii cei mari de la Răsărit. Deşi plină de entuziasm şi în totalitate de acord cu pelerinajul lor, de această dată m-am trezit într-o stare uşor melancolică, conştientă că îmi vor lipsi nepoţii mei de-a lungul anilor, care vor fi departe de mine. M-am folosit însă şi de această ocazie pentru practica detaşarea de dorinţele mele umane şi a mă pune la unison cu planul mai mare al lui Dumnezeu. Un alt lucru care mă alina era gândul că îi puteam însoţi în

planul eteric, iar dacă era strict necesar mă puteam chiar teleporta.

Cap. 28 - Yeshua povesteşte călătoria lui în India Aveau să treacă şapte ani până la întoarcerea lui Yeshua din călătoria sa în India şi în Munţii Himalaya. În tot acest timp, eu am rămas la mănăstirea de pe Muntele Carmel, continuând să le predau tinerilor novici de ambele sexe, ajutându-i să înţeleagă mai bine energiile care corespund Creatorului lor. I-am învăţat astfel să îşi pregătească mintea, corpul şi sufletul pentru iniţierile care aveau să le dovedească angajamentul faţă de adevărul suprem al unităţii, pe care îl purtau în interiorul lor. Foarte puţini novici părăseau antrenamentul spiritual odată început, întrucât erau intervievaţi şi testaţi riguros înainte, nefiind acceptaţi pentru pregătire decât cei care îndeplineau cele mai înalte standarde. Indiferent de vârstă, nici-un novice nu era acceptat la Şcoala Misterelor de pe Muntele Carmel dacă nu era capabil să treacă de aceste teste extrem de riguroase. De-a lungul multor ani şi chiar a multor generaţii, am continuat să conduc şcoala iniţiatică a tinerilor de pe Muntele Carmel. Când şi când, eram căutată de cupluri sau de indivizi care veneau la mine pentru a primi iniţierile şi disciplinele specifice Concepţiei în Lumină, astfel încât să poată aduce pe lume copii extrem de evoluaţi din punct de vedere spiritual. Alţii doreau să îi iniţiez în practicile de regenerare celulară sau pentru atingerea nemuririi fizice. Nu am foarte multe lucruri de povestit în legătură cu anii în care am aşteptat întoarcerea lui Yeshua. Prin urmare, voi continua povestea noastră din punctul în care nepotul meu s-a întors acasă la părinţii săi, în Nazaret, la vârsta de 24 de ani, spre sfârşitul verii anului 21 e.n. În aceşti ani, în noi toţi s-au produs foarte multe

schimbări. Maria Ana avea acum aproape 41 de ani, deşi arăta de 30 de ani, iar Ruth avea aproape 16 ani. Ester Salomeea şi Simion aveau 13 ani. O parte din copiii mei şi din descendenţii lor trecuseră de cealaltă parte a vălului care acoperă ochii muritorilor, iar alte suflete au traversat acelaşi văl pentru a-şi asuma un trup în această lume fizică. Inutil să mai spun că atunci când a ajuns vestea că Yeshua s-a întors împreună cu fratele său Iacov şi cu unchiul său, acasă la Maria Ana s-au strâns o sumedenie de membri ai familiei, pentru a celebra evenimentul. Am rămas cu toţii cu sentimente amestecate când ni s-a spus că Iosif cel Mic a decis să rămână în India după ce s-a însurat acolo. Acesta a fost primit ca ginere de un rishi bogat, devenind un medic ayurvedic, care promitea foarte mult. În continuare, nepotul meu ne-a spus că tatăl său, Iosif, care s-a teleportat pentru ultima oară în India cu o lună înainte ca Yeshua şi Iacov să îşi înceapă călătoria înapoi către Palestina, s-a înălţat la cer şi nu avea să se mai întoarcă pe pământ. Yeshua ne-a spus că avea să îşi relateze povestea familiei sale extinse ceva mai târziu, după fratele şi unchiul său, şi după ce avea să i-o spună, mai întâi de toate, mamei sale, Maria Ana. Aşa se face că a mai trecut o săptămână înainte de a ne revedea. În tot acest timp, Maria Ana a rămas într-o retragere spirituală tăcută. Ea îmi mărturisise cu câteva luni înainte că a fost chemată în planurile interioare, în prezenţa lui Maha Babaji. Nu mi-a spus tot ce a văzut şi tot ce a auzit acolo, dar mi-a revelat totuşi că Iosif s-a înălţat în lumină şi că nu avea să se mai întoarcă la ea în planul fizic. Maria Ana era decisă să îi păstreze amintirea în

inima ei şi să îşi continue misiunea fără el, aşa cum putea mai bine. Nu i-a fost însă deloc uşor. Deşi trăia într-o stare de confort material şi de abundenţă, singurătatea îi tulbura adeseori pacea Mariei Ana. Ea reuşea să iasă însă de fiecare dată din aceste văi ale depresiei cu o vigoare reînnoită şi cu disponibilitatea permanentă de a le alina durerea altor oameni care suferiseră pierderi mai mari decât ea. Astfel, testul Mariei Ana era acela de a atinge un echilibru mai plenar între natura ei feminină extrem de dezvoltată şi capacităţile ei masculine latente, pe care trebuia să le manifeste într-o mai mare măsură. Însuşirile ei premonitorii s-au amplificat astfel, la fel ca şi înţelepciunea şi compasiunea ei ieşite din comun. Foarte mulţi oameni îi cereau sfaturile şi prezenţa, aşa că Maria Ana nu avea prea mult timp să se gândească la statutul ei de văduvă, cu excepţia lungilor ore de noapte, când nimeni nu îi mai încălzea patul. Din fericire, Yeshua şi Iacov s-au întors acum la ea. Complet maturi, cei doi bărbaţi şi-au făcut imediat simţită prezenţa în casa micuţă, dar confortabilă a Mariei Ana. Mândria şi recunoştinţa pentru cei doi fii ai ei i se puteau citi cu uşurinţă pe faţă, dar inima îi tresălta dureros ori de câte ori îl vedea pe fiul ei Iacov, care semăna leit cu tatăl său, Iosif. În primele zile de după întoarcerea lui, ori de câte ori se uita la el ochii Mariei Ana i se umpleau de lacrimi. După ce a asimilat tot ce i-au spus Yeshua şi cei doi Iacov (fiul şi fratele ei) despre experienţele lor în India, îndeosebi despre cele în care a fost implicat şi soţul ei, Maria Ana a dat un festin, la care şi-a invitat familia şi prietenii. Acesta a fost momentul în care Yeshua a început să ne împărtăşească diferite crâmpeie din pelerinajul său de şapte ani în India.

Yeshua ne-a chemat la ceas de seară, imediat după apusul soarelui. Ne-am rugat împreună şi am binecuvântat sarcinile noastre de zi cu zi şi cina bogată. După ce ne-am satisfăcut foamea trupească, ne-am aşezat pe scaune în curtea exterioară a casei Mariei Ana. Aici, în grădina ei superbă, ne-am găsit cu toţii relaxarea şi pacea. Miresmele dulci ale florilor de lămâi, ale iasomiei şi ale trandafirilor erau aduse în valuri de briza caldă de vară. Toată lumea tăcea, profund interiorizată. Chiar şi copiii foarte mici, care stăteau pe genunchii lui Yeshua, inclusiv un bebeluş pe care îl ţinea în braţe, erau neobişnuit de tăcuţi. Asupra tuturor a coborât atunci o pace profundă, nimeni nu se mai gândea la grijile şi la problemele zilei de mâine. Am aşteptat cu toţii în tăcere, până când Yeshua a oftat şi a început să ne povestească. Iată cuvintele sale, aşa cum mi le aduc aminte: „Preaiubită familie şi dragi prieteni, la a cărui prezenţă m-am întors după o călătorie de foarte lungă durată. Am ajuns acum la statura unui bărbat, iar Legea lui Unu sălăşluieşte în mine, deşi încă nu este pe deplin împlinită în mine. Sunt însă sigur de un lucru: aştept trezirea totală, prin care Dumnezeu va veni şi va sălăşlui pe deplin in conştiinţa mea. Şi am mai înţeles ceva: că nu eu sunt cel care realizează lucrarea, ci Tatăl/Mama mea, care respiră prin mine şi mă pune în mişcare. Ştiu că vă uitaţi la mine ca la cineva care s-a întors la voi. Vă aduceţi aminte de mine ca de un fiu, un nepot, un frate şi un văr, dar eu vă spun că acest lucru este în acelaşi timp un adevăr şi un neadevăr. Eu sunt Yeshua ben Iosif, dar sunt în acelaşi timp Cel care îmi transcende numele de familie şi al cărui nume nu poate fi rostit. Mi s-a permis să mă întorc la voi, căci sunt ţinut în echilibru, între amintirea ce păleşte a zilei de ieri

şi visul ce urmează a fi realizat mâine. Eu sunt plenar cu voi în acest moment prezent. Doresc să vă transmit acum salutările tatălui meu pământesc, Iosif. De asemenea, vă transmit salutările pline de afecţiune ale fratelui meu, Iosif cel Mic, pe care mulţi îl numesc Joses, care a luat decizia de a rămâne în India. De-a lungul călătoriei noastre care a durat şapte ani, eu şi fraţii mei am ajuns la o iubire şi o apreciere deosebite faţă de unchiul nostru Iacov, a cărui prezenţă iluminată şi plină de compasiune ne-a îmbogăţit enorm viaţa. Când şi când, de-a lungul pelerinajului nostru, preaiubitul nostru tată, Iosif, a păşit în mijlocul nostru. Am fost întâmpinaţi cu aceeaşi bucurie de către bogaţi şi săraci. Suntem invitaţi acum să vă împărtăşim din înţelepciunea noastră. Am citit cu toţii diferite texte sacre şi am trasat sursa acestei înţelepciuni în Atlantida şi în Lemuria, ba chiar în epocile de aur de dinainte. Această înţelepciune s-a dovedit a fi atât de veche, încât m-am cutremurat la gândul măreţiei acelor minţi luminate care au adunat aceste adevăruri, transpunându-le în scris. Am învăţat în scurt timp să citesc, să scriu şi să vorbesc în limba sanscrită, precum şi în alte dialecte locale, pentru a putea conversa cu nativii. Am călătorit patru ani prin regiunile rurale, satele şi oraşele de pe malurile râurilor Sindhu (Indus), Ganga (Gange) şi Brahmaputra. Am întâlnit în calea noastră numeroşi învăţători hinduşi şi budişti care au ajuns să îşi controleze perfect sufletul în planul fizic. Am asistat personal la multe miracole. Am călătorit prin munţi fără bagaje şi fără bani. La fel ca şi crinii de pe câmp, nu aveam la mine decât veşmintele şi hrana necesară pentru o zi. Am vizitat diferite peşteri şi mari temple,

unde am cunoscut numeroşi martori ai luminii supranaturale a Tatălui-Mamei cereşti. Preaiubitul meu tată a fost un miracol în sine. Îmi pare rău să spun că nu l-am apreciat într-o măsură suficientă în copilăria mea. El şi-a manifestat miracolele chiar în faţa ochilor mei. Înainte de plecarea noastră în India, ne-a spus că va practica frecvent bilocaţia şi că se va teleporta când şi când din Nazaret, în anumite puncte-cheie ale călătoriei noastre. Aşa se face că ne-a servit într-o manieră magnifică drept călăuză şi ghid, prezentându-ne multor maeştri şi adepţi indieni. Apariţiile lui imprevizibile ne-au surprins şi ne-au bucurat de fiecare dată, iar aprecierea mea faţă de el a crescut exponenţial, facându-mă să îmi doresc să îi urmez exemplul ieşit din comun. Nu aş vrea să se înţeleagă că tata s-a mândrit vreodată cu capacităţile sale sau că şi le-a afişat pentru a-şi slăvi mândria măruntă. În viaţa sa exterioară şi-a menţinut întotdeauna o expresie calmă, rezervată şi complet lipsită de ifose. Adeseori, barba lui stufoasă şi cenuşie ascundea un zâmbet molipsitor. Când şi când, fluiera o melodie sau spunea o glumă care degaja atmosfera devenită prea grea din cauza prelegerii savante a unui erudit sau a lamentării pioase a unei mândrii rănite. Tata mi s-a părut întotdeauna invincibil. Nimic nu părea să îl obosească sau să îl deranjeze vreodată. Dacă s-a simţit vreodată obosit sau iritabil, eu, unul, nu am reuşit să surprind aceste momente. Pe de altă parte, sunt conştient de faptul că tata şi-a acceptat plenar umanitatea, fiind plin de compasiune faţă de natura umană. De bună seamă, nu şi-a dorit niciodată să îl pun pe un piedestal şi să îl venerez, deşi au existat momente în care adoraţia mea faţă de el era atât de mare, încât nu

mă puteam abţine. În astfel de momente, tata mă ajuta să îmi preiau înapoi energiile pe care le proiectam asupra lui. El mi-a sugerat nu o dată cu blândeţe să îmi transform veneraţia faţă de el într-o reverenţă profundă şi mult amplificată faţă de slava Tatălui-Mamei Divine, care sălăşluieşte în propria inimă şi în cea a oricărei forme de viaţă. Ce oglindă sublimă a fost pentru mine tata! El ştia întotdeauna cu precizie momentele în care îmi proiectam în exterior puterea personală, dar a refuzat să se folosească vreodată de ea în scopuri personale, m-a invitat să devin conştient şi să urmăresc pierderea de energie până când aceasta se întoarce înapoi la mine. Nu mi-a fost însă întotdeauna uşor să fac acest lucru. Uneori, gândurile şi sentimentele mele curgeau în cerc, proiectându-se asupra unei fiinţe vizibile sau invizibile care tânjea după o putere ce se hrănea cu percepţia unui sine inferior (egotic) inadecvat sau nesigur. Printre altele, tata m-a învăţat să îmi realizez conexiunea cu întreaga viaţă. El m-a învăţat să respect forţa vitală şi mi-a arătat cum poate susţine şi hrăni viaţa propria energie sau, dimpotrivă, cum poate fi secătuită ea din cauza neatenţiei, a ignoranţei sau a naivităţii mele, hrănind dependenţele efemere ale aspectelor mele netransmutate încă, ce continuau să se identifice cu teama, cu conflictul/şi cu conceptul de lipsă. Am vizitat oraşele Kanyakubja (Kanauj), Benares (Varanasi) şi Pataliputra (Patna). Ne-am scăldat în Fluviul Ganga (Gange) şi am incarnat numele lui Dumnezeu: Creatorul (Brahma), Susţinătorul (Vishnu) şi Cel/Cea care returnează tot ceea ce există la originea sa primordială, care transcende forma (Shiva). De asemenea, am celebrat numeroasele nume şi atribute ale Mamei în diferite temple altare exterioare. Tata mi-a

explicat natura fachirilor, saddhu-şilor şi a tantricilor, ajutându-mă să înţeleg astfel mai bine relaţia dintre mintea şi corpul meu. Prin intermediul exemplului său plin de compasiune şi de înţelepciune, am ajuns să apreciez toate căile care conduc la Dumnezeu, indiferent cât de ascetice, de transcendente sau de ancorate în simţurile fizice erau. La Benares, tata m-a prezentat unui maestru tantric al Curentului Sonor şi al practicilor alchimice superioare, care era inclusiv un muzician extrem de rafinat. Acest înţelept, nepotul unuia din guru-şii tatei, ia devenit prieten de încredere, de-a lungul anilor în care tata a fost în India, cu multă vreme în urmă. Acest maestru m-a primit ca discipol şi m-a învăţat cum să ascult şi cum să urmăresc sunetul lăuntric infinit, cum să cânt diferite ritmuri complexe la tabla-e cum să strunesc sitarul cu numeroasele sale corzi. Am învăţat că raga-ele cântate în diferite momente ale zilei îmi pot modifica stările de conştiinţă, afectându-mi respiraţia, organele interne, capacitatea de absorbţie a energiilor şi starea de spirit. I-am fost discipol un an acestui maestru şi am lucrat ca meşter în gospodăria sa. Era însurat cu trei femei, toate extrem de frumoase şi pline de graţie. În acest an mi-am cultivat aprecierea faţă de rafinamentul estetic, am aplicat natura subtilă a energiei vitale şi miam manifestat calitatea feminină hrănitoare a sufletului meu. Cât timp am trăit în mijlocul acestei familii extrem de culte, şi de spirituale, am descoperit că nu simt nevoia vreunei posesiuni personale. Prin simpla mea atenţie şi apreciere, toate cerinţele şi preferinţele mele mi-au fost îndeplinite. În gospodăria acestui maestru trăiau nouă fiice şi 13 fii. Am simţit o mare atracţie reciprocă faţă de una

dintre fiicele mai mari a maestrului, care m-a învăţat căile iubirii tantrice superioare. Este vorba de o ştiinţă şi de o artă extrem de rafinată, de ridicare şi de dilatare a conştiinţei. Vă împărtăşesc acest lucru pentru a înţelege că eu consider , energia sexuală o mare putere cu care ne-a înzestrat Sursa noastră Creatoare. Prin intermediul disciplinei şi al devoţiunii conştiente, sexul poate deveni o cale directă către Sinele autentic, privit ca o expresie a iubirii divine. În schimb, dacă este manifestat prin intermediul energiilor netransmutate ale chakra-elor inferioare, guvernate de centrii animalici ai creierului netrezit din punct de vedere spiritual şi de organele corporale toxice, sexul poate genera foarte multă suferinţă, care poate domina şi devora sufletul omului, aşa cum se şi întâmplă la ora actuală pe pământ. Invidia, desfrâul, avariţia, furia, vinovăţia, ruşinea, abuzul şi degradarea pot perverti inocenţa energiei sexuale, conducând-o pe căile judecăţii de sine (sinonime cu tortura) şi prin cercurile vicioase ale restituţiei karmice. Pentru a deveni un mare iniţiat care controlează toate energiile prin folosirea lor corectă, omul trebuie să se confrunte cu această mare forţă creatoare dinlăuntrul sinelui său, inclusiv cu toate amintirile genetice şi sufleteşti asociate cu ea. În timpul acestui an minunat petrecut la Benares, am ajuns să mă cunosc pe mine, la fel ca părinţii şi ca bunicii mei înaintea mea, ca un maestru al celor mai frumoase, mai puternice şi mai rafinate energii iniţiatice. Am învăţat să practicăm diferite posturi corporale, tehnici de pranayama (respiraţie conştientă) şi de purificare a minţii şi a corpului. Am folosit diferite mantra-e. (cuvinte încărcate cu putere) şi mudra-e (gesturi manuale care activează circuitele energetice ale corpului), am experimentat diferite niveluri de samadhi

(conştiinţa Absolutului) prin diferitele forme de meditaţie pe care le-am practicat. Am învăţat că până şi corpul meu este conştiinţă, conţinând în sine - în mod paradoxal - întregul univers. Prin folosirea lui ca o hartă complexă, am învăţat să comunic, să direcţionez, să restaurez, să dau viaţă, să elimin şi să reconstruiesc orice reflexie interioară sau exterioară a conştiinţei mele. De asemenea, am ajuns să înţeleg că eu sunt suveranul destinului meu, atât timp cât conştiinţa mea se află la unison cu Sursa mea Creatoare atotputernică, EU SUNT. Am realizat că sunt liber şi că nu depind de nimeni şi de nimic. Şi, totuşi, cât de încântătoare şi de generatoare de putere sunt relaţiile susţinute de inimă, atunci când suntem conştienţi de faptul că suntem cu toţii nişte flori în grădina Preaiubitului, care dă viaţă în egală măsură întregii sale creaţii. I-am rămas extrem de recunoscător tatei pentru că ne-a adus la această şcoală, în care cele mai importante aspecte ale vieţii erau practicate într-o manieră liberală, printr-o disciplină plină de înţelepciune şi de compasiune. Îl voi invita pe Iacov să îşi împărtăşească experienţa ceva mai târziu. Deşi filosofiile noastre de viaţă referitoare la planul fizic sunt diferite şi deşi mi se pare că fratele meu mă judecă uneori, sunt fericit că am trăit aceste experienţe şi că tatăl nostru ne-a susţinut pe amândoi. Aşadar, tatăl nostru Iosif ne-a asistat să mergem pe calea aleasă de el cu mult timp în urmă, pe când se pregătea să ne fie părinte. Nu s-a dus însă în India, în tinereţea sa, numai de dragul de a ne fi un părinte ideal, ci a făcut acest lucru, înainte de toate, pentru a atinge măiestria propriului sine, astfel încât să poată aduce cele mai mari servicii umanităţii.

După ce mi-am încheiat perioada de novice alături de învăţătorul şi de maestrul (guru-l) meu şi de iubita mea tantrică, tatăl nostru ne-a condus într-un sat din Munţii Himalaya, situat la o înălţime nu prea mare. Fraţii mei, Iacov şi Iosif cel Mic, şi unchiul Iacov ne-au însoţit un an, după care s-au întors la Benares. Iosif şi-a petrecut majoritatea zilelor împreună cu unchiul nostru, Iacov, în casa unuia din medicii gazdei noastre, care a recunoscut imediat darul vindecător inerent pe care îl avea fratele meu. Aşa se face că Iacov, Iosif şi unchiul Iacov s-au întors mai târziu la marele complex de temple. Iacov şi-a continuat studiile la bibliotecă, iar Iosif şi-a început pregătirea medicală ayurvedică formală. Conştient că ne aflăm pe mâini bune, unchiul Iacov s-a pregătit pentru o călătorie către alte locuri sacre din India. Privindu-mi retrospectiv experienţele, îmi dau acum seama că tatăl nostru ştia mai multe decât a fost dispus să ne împărtăşească la momentul respectiv. Cu siguranţă, înainte de a părăsi planul fizic, el ne-a pregătit cu atenţie pentru prima noastră întâlnire cu marele suflet numit Babaji. Această întâlnire (prima dintre multe altele) ne-a transformat în profunzime viaţa, aşa cum veţi vedea în continuare. După ce vom servi din băuturile răcoritoare pregătite de frumoasa mea mamă, îmi voi continua povestea”.

Cap. 29 - Yeshua se întâlneşte cu Babaji Mai târziu în aceeaşi seară, Yeshua ne-a adunat pe toţi şi ne-a spus: „Acum, preaiubiţii mei, doresc să vă împărtăşesc mai multe despre experienţele pe care le-am trăit eu şi fraţii mei, alături de un mare maestru numit Babaji. Aţi auzit cu toţii de el de la bunica mea Ana şi de la bunicul meu Ioachim. Tata nu ne-a vorbit foarte mult despre Babaji. Nu mi-am dat seama de ce era atât de rezervat în privinţa acestuia, dar când am ajuns faţă în faţă cu el, acasă, la unul dintre discipolii săi, am început să înţeleg mai bine. Acest mare maestru, cunoscut sub numele de „Yoghinul Nemuritor”, pare un tânăr în vârstă de 30 de ani, cu ochii curaţi, de culoare căprui, şi cu părul lung şi negru. Energia care emana din prezenţa sa era atât de puternică, încât abia dacă am reuşit să rămân într-o stare conştientă. Când l-am văzut pe tata mergând şi sărutându-i picioarele, am început să îl percep într-o lumină nouă, mai revelatoare. Babaji şi-a plasat mâinile pe capul tatei şi l-a ridicat cu blândeţe, astfel încât cei doi să se poată privi în ochi. Din ochii tatei curgeau lacrimi abundente, iar camera sa umplut cu o lumină aurie. În scurt timp, am început să tremur, la fel ca şi fraţii mei, Iacov şi Iosif cel Mic. Stăteam cu toţii nemişcaţi. Încetul cu încetul, cerurile sau deschis în faţa vederii noastre interioare, revelândune nivelurile îngerilor, ale maeştrilor şi ale sfinţilor. În continuare, am văzut un coridor de lumină care s-a deschis în faţa noastră şi am fost invitaţi să îl urmăm pe Babaji. Forma acestuia se transformase deja în cel mai luminos corp de lumină pe care l-am văzut vreodată. În faţa noastră se afla soarele, o sferă de lumină albstrălucitoare, extrem de intensă. Energia acesteia a

început să se rotească, atrăgându-ne în vârtejul ei. Am fost duşi astfel în centrul astrului sistemului nostru solar. Aici, am fost salutaţi de două fiinţe solare extrem de frumoase, care ne-au spus că erau cunoscute sub numele de Helios şi Vesta. După ce am fost conduşi către soare şi am fuzionat cu acesta, ne-am întors în corpul nostru. Babaji ne-a zâmbit şi ne-a asigurat că aceasta a fost doar prima dintr-un lung şir de astfel de călătorii, în care ne vom folosi de soarele nostru ca de un portal interdimensional. Întorcându-se către mine şi ridicânduşi mâna, Babaji m-a invitat să fac un pas înainte. Tata mi-a luat locul între fraţii mei şi unchiul Iacov, iar eu mam prosternat în faţa lui Babaji, cu mâinile pe picioarele sale dezgolite. Comunicând telepatic cu mine, el mi-a transmis maha-mantra: „Eu Sunt Lumină”. Apoi a râs cu blândeţe şi mi-a atins cu degetul creştetul capului. Un fulger de lumină a ieşit din degetul său, ca un trăsnet, facându-mă să amuţesc. Am rămas în această stare mai multe săptămâni. Am rămas alături de Babaji un an, împreună cu fraţii mei, cu tata şi cu unchiul Iacov. În tot acest timp, am trăit o serie de experienţe, în urma cărora am fost informat, în inima mea, că trebuie să le păstrez secrete. După trecerea acestui an, Babaji ne-a spus că a sosit timpul pentru ca Iacov şi Iosif cel Mic să se întoarcă la templul din Benares. Aici, Iosif avea să îşi continue studiile ayurvedice, iar Iacov (fratele meu), să îşi continue calea alături de călugării din marea bibliotecă a complexului de temple, unde urma să rămână până când va sosi timpul să ne întoarcem acasă. Unchiul Iacov urma să îi însoţească, să îşi reia studiile alături de fratele meu Iacov şi să se pregătească de călătorie în celelalte locuri sacre.

După plecarea fraţilor mei şi a unchiului Iacov, Babaji a devenit misterios de tăcut. Eu şi cu tata am avut foarte puţine interacţiuni cu el în planul fizic, dar în planurile interioare am fost în permanenţă împreună. Ne-am petrecut cea mai mare parte a zilelor în meditaţie, mâncând foarte puţin, scăldându-ne într-o apă rece ca gheaţa şi îngrijind o grădină micuţă. Nu dormeam decât foarte puţin. Într-o noapte cu Lună plină, în mai, eu şi cu tata am fost chemaţi în planurile interioare pentru a participa la o adunare într-o vale sacră din partea superioară a Munţilor Himalaya. Aici, corpurile noastre aflate În stare de bilocaţie s-au materializat lângă un altar. Pe acesta se aflau un potir şi un vas. În spatele altarului stăteau în picioare Gautama Buddha şi un alt personaj, care ne-a anunţat că era Maitreya Buddha, un reprezentant al unei linii de energii spirituale numite Christul Cosmic. În timp ce priveam această scenă, am simţit cum mi se topeşte inima. Am început să plâng. Poarta inimii mele s-a deschis larg, ca şi cum mi s-ar fi revelat întreaga eternitate. Prin această poartă a inimii mele a început să bată un vânticel blând, care mi-a transformat întreaga fiinţă. În continuare, mi s-a spus telepatic că trebuie să îmi aduc corpul fizic în această vale, pentru a intra într-o comunitate monastică perfect, izolată de lumea exterioară. Tata s-a întors către mine şi mi-a luat mâinile, apăsându-le de buzele sale. Amândurora ne curgeau lacrimi pe faţă. Am ieşit apoi afară, am mers câţiva paşi şi ne-am aşezat pe zăpadă, unul lângă celălalt, cu inimile fuzionate. Când ne-am trezit, am observat că zăpada se topise din cauza căldurii imense, emanate din noi. În jurul nostru, într-un cerc cu circumferinţa de 3,5 m, creşteau flori albe de munte pe un câmp verde ca smaraldul. Acestea aveau cel mai

dulce parfum, care ne umplea nările şi acţiona ca un balsam asupra plămânilor noştri. Conştiinţa noastră s-a întors apoi în corpul nostru fizic. Am deschis ochii şi ne-am privit, stând întinşi pe saltelele de paie din micuţa noastră chilie. Nu ştiu cât timp am rămas în această poziţie, sorbindu-ne din priviri. Poate că am fi continuat astfel la infinit, dacă nu ne-ar fi atras atenţia un ciocănit uşor în uşă. În chilia noastră al intrat Babaji, care ne-a adus nişte robe groase din lână, cizme îmblănite şi nişte saci goi din piele. El ne-a spus că a sosit vremea să plecăm la sihăstria maeştrilor pe care i-am cunoscut noaptea trecută. Ceea ce nu ştiam la acea dată era faptul că preaiubitul meu tată Iosif, nu avea să se mai întoarcă împreună cu mine. În acel moment, eram atât de fascinat de prezenţa sublimă a unui avatar autentic lângă mine, încât nu am observat privirile pline de iubire ale tatei, pe care le-am înţeles mai degrabă retrospectiv decât în puţinele luni pe care le mai aveam împreună. Aşa se face că Babaji ne-a escortat prin nişte trecători montane aflate la o înălţime foarte mare. În cele din urmă am ajuns în faţa unui perete dur din granit, pe care erau gravate mânere pentru mâini şi picioare. Am fost nevoiţi să ne legăm cu o funie, iar apoi să ne lăsăm bagajele trase în sus de prima persoană care a ajuns la capătul opus al acestei trecători extrem de abrupte. Nu acesta a fost însă ultimul test al hotărârii noastre de a ajunge la destinaţie. După alte câteva zile de urcuş dificil, am ajuns întrun defileu adânc în care puteam auzi ecourile unui râu ce curgea sub noi, undeva, la mare distanţă, pe care îl puteam vedea sub forma unei panglici subţiri de culoare albă. Nu exista nicio punte. Nu ştiam cum ne-am fi

putut transporta trupurile muritoare dincolo de această prăpastie abisală. M-am aşezat, confuz şi cumva dezamăgit. Oare a făcut Babaji o greşeală? I-am studiat cercetător faţa strălucitoare, care nu avea nicio expresie, cu excepţia unui licăr din ochi. M-am uitat apoi la tata. Nici acesta nu părea tulburat în vreun fel. Subit, m-am simţit extrem de îngrijorat. Am recunoscut imediat această stare de spirit ca pe o teamă primordială. Ca să ajungem aici, am trecut prin furtuni de zăpadă care s-au despicat în faţa noastră, lăsând literalmente soarele să ne scalde în lumina şi în căldura lui. Am reuşit să evităm o avalanşă în ultimul moment, chiar când eram pe punctul de a mă pierde cu firea. Ce puteam face însă acum pentru a ne continua drumul? Ştiam că nu mai există cale de întoarcere. Mi-am închis ochii şi m-am interiorizat profund, poruncindu-i minţii mele să se liniştească, inimii şi abdomenului, să se relaxeze. S-a pornit atunci un vânt puternic, care părea să ne ia pe sus. Oare chiar puteam zbura? Da, asta era! M-am uitat apoi cu ochii minţii şi lam văzut pe Babaji adunând elementele şi forţele gravitaţionale. Cu vederea mea interioară, l-am putut vedea creând o punte eterică De deasupra prăpastiei. În final, mi-am deschis ochii. Nu l-am putut vedea nicăieri pe Babaji! Reamintindu-mi că diferitele dimensiuni şi toate formele pe care le conţin acestea sunt simple energii care vibrează pe frecvenţe diferite, mi-am schimbat punctul de percepţie prin schimbarea frecvenţei conştiinţei mele. Privind prin cel de-al treilea ochi, l-am văzut pe Babaji mergând prin aer calm şi plin de încredere, ca şi cum s-ar fi plimbat pe o pajişte înverzită. Inima mea s-a umplut de entuziasm. Ştiam deja de levitaţie şi de teleportare, şi chiar reuşisem, într-o

anumită măsură, să levitez. Mai aveam însă foarte multe de învăţat în privinţa teleportării. Acum, cu ajutorul vederii mele interioare amplificate, puteam vedea cu ochii mei cum se realizează aceste tehnici. Mi-am dat apoi seama că tata se pregătea să păşească dincolo de cărarea abruptă pe care ne aflam, schimbându-şi punctul de focalizare dimensională pe un nivel existenţial mai subtil. S-a uitat înapoi către mine şi mi-a zâmbit. „Da, fiule, şi tu poţi face ceea ce vezi că fac eu!” - au fost cuvintele reconfortante pe care mi le-a transmis telepatic. Oare eram suficient de bine pregătit? Aveam să aflu în scurt timp! Vântul s-a oprit, iar eu i-am privit pe Babaji şi pe tata mergând încrezători pe deasupra uriaşului spaţiu gol (în aparenţă). Babaji aproape că ajunsese în partea opusă, când am simţit un vâjâit spiritual care îmi transformă corpul, facându-l uşor ca fulgul. Am devenit astfel mai mult aer decât lut. Picioarele mele s-au ridicat de la sol. Da! Levitam! Când m-am uitat în jos către corpul meu, am constatat că acesta părea fantomatic. Continuând să îmi focalizez plenar atenţia asupra formelor eterice ale lui Babaji şi ale tatei, mi-am plasat un picior în faţa celuilalt, în spaţiul liber. Cel puţin asta ar fi văzut un observator din afară. Din perspectiva mea, era ca şi cum aş fi păşit! pe pământ solid, deşi îl percepeam mai degrabă ca pe un norişor pe care mergeam. Mi-am continuat astfel drumul lent, păstrându-mi respiraţia foarte egală. Mă simţeam suspendat şi susţinut. Ce miracol! Când am ajuns în partea opusă, nici Babaji, nici tata nu s-au uitat la mine. Cei doi şi-au reconstituit corpurile fizice şi şi-au văzut liniştiţi de drum. Personal, am făcut o mică pauză, respirând, aşa cum am fost învăţat pentru a-mi recalibra frecvenţele corpului fizic şi

al celor subtile, până când percepţia mea referitoare la planul fizic s-a restabilit la fel ca înainte. Trebuie să recunosc că într-o primă instanţă m-am simţit uşor dezamăgit pentru că nu mi-au fost recunoscute meritele pentru că am reuşit să realizez la rândul meu acest miracol! Mi-am dat însă imediat seama că aceste merite nu îi aparţineau egoului meu, ci reprezentau un dar al Spiritului. Aşa se face că l-am acceptat şi l-am recunoscut pe Cel care înfăptuieşte toate miracolele. Mam rugat atunci pentru o smerenie sinceră, m-am dezbărat de falsul meu orgoliu şi mi-am văzut de drum în spatele tatei. Am continuat să mergem astfel timp de mai multe zile. În cele din urmă, am ajuns la un punct înalt de belvedere, de unde puteam vedea o vale înverzită aflată sub noi. În timp ce coboram, cărarea pe care mergeam a devenit pavată cu dale şi cu pietre de râu rotunjite. Stâncile din granit dur şi culmile înzăpezite de la distanţă erau îmblânzite acum de iarbă şi de tufişurile înflorite. Cu fiecare pas nou, îmi simţeam puterea revigorată şi regenerată. Ciripitul păsărelelor îmi încânta urechile, la fel ca şi zumzetul albinelor şi al muştelor. Pe măsură ce ne-am continuat coborârea, locul tufişurilor pitice a fost luat gradual de pâlcuri de conifere şi de foioase. Pajiştile verzi erau udate de pâraie şi de cascade, hrănind tot felul de animale. Vă las pe voi să stabiliţi dacă eram într-o stare de conştiinţă modificată, dacă visam sau dacă mă aflam plenar în corpul meu fizic. În ceea ce mă privea, experienţa pe care o trăiam mi se părea la fel de reală ca şi faptul că mă aflu acum în mijlocul vostru, împărtăşindu-vă această poveste. Eram extrem de fericit să mă aflu în sfârşit în superba vale pe care am văzut-o în viziunea mea interioară. Aici exista un sătuc cu cei mai fericiţi oameni

pe care i-am văzut vreodată. Pe o terasă îngustă a unei stânci înalte era cocoţată mănăstirea despre care mi se spusese că îmi va fi cămin un număr nedefinit de luni care vor urma. Babaji le-a făcut semn călugărilor de sus să coboare coşul în care aveam să urcăm până la mănăstire, cu ajutorul unui troliu şi al unei roţi de transmisie. Când am coborât din coş, am rămas plăcut surprins să îi văd pe Babaji şi pe tata trecând printr-o poartă greu de observat. În piatra indigenă era săpată intrarea întrun templu frumos, localizat într-o fostă peşteră de mari dimensiuni. Am rămas uluit! Desenul templului era simplu, dar acesta era decorat într-o manieră splendidă cu statui ale unor zeităţi ce simbolizau diferite atribute ale lui Dumnezeu Tatăl-Mama. Unul din călugări mi-a arătat locul unde se aflau chiliile şi m-a invitat să îmi las bagajele în noul meu cămin. Am observat că sihaştrii care slujeau aici purtau robe diferite, unii fiind hinduşi, iar alţii budişti. În continuare, Babaji ne-a escortat înapoi în sat, unde am intrat într-o căsuţă ce îi servea drept reşedinţă ori de câte ori vizita această vale sacră. El l-a invitat pe tata să se regenereze cu o baie caldă, un masaj uşor şi un pui de somn, în timp ce eu am rămas liniştit în grădina micuţă şi discretă a lui Babaji. Acest cămin confortabil, deşi extrem de modest, avea să fie sălaşul temporar al tatei în lunile care vor urma. Văd că multora dintre voi vă cade capul şi aţi început să căscaţi. De aceea, vă doresc tuturor un somn odihnitor şi vă invit să vă întoarceţi mâine seară pentru a asculta finalul poveştii mele”, ne-a spus Yeshua, transferându-i pe cei doi copilaşi adormiţi din mâinile sale în cele ale părinţilor lor, retrăgându-se în linişte în camera sa.

Cap. 30 - Ascensiunea lui Iosif ben Iacov „Preaiubiţii mei, pacea să fie cu voi. Ne-am adunat astăzi împreună pentru a ne hrăni, aşa cum păstorul îşi hrăneşte turma. Cu alte cuvinte, pentru a asculta cu bucurie acest festin de veşti bune care ne aşteaptă. Vă voi împărtăşi în continuare cele mai preţuite amintiri ale experienţelor mele de anul trecut, pe care leam trăit în acea vale superbă şi senină din partea superioară a Munţilor Himalaya. Eu şi tata am continuat să trăim confortabil, fiecare în locuinţa sa. Ne aflam întro comuniune permanentă cu maeştrii şi cu consoartele lor, fie ei de sex masculin sau feminin, vizibili sau invizibili. Ne plimbam zilnic alături de Babaji. Vegheam în fiecare noapte şi îmbrăţişam umanitatea în inimile noastre, rugându-ne pentru Mama Pământ. Dorinţa noastră cea mai arzătoare era să ne aducem contribuţia la o evoluţie plină de pace a acestei planete preaiubite, ale cărei dureri, ale facerii, sunt extrem de mari la ora actuală. Amintirea ultimelor zile pe care le-am petrecut alături de tatăl meu pământesc este una dintre cele mai preţioase comori din inima mea. Doresc să vă spun că eu şi tata am cunoscut foarte mulţi oameni veniţi în corpurile lor de lumină, din toate colţurile planetei, în acest loc izolat în care trăiesc marii maeştri înălţaţi la cer, alăturându-ni-se în timp ce corpurile lor fizice dormeau în paturile lor. În acest fel, primeam cu toţii instrucţiuni şi ne pregăteam pentru diferite sarcini. Şi voi călătoriţi noapte de noapte - ca spirite - în diferite mănăstiri ale maeştrilor înălţaţi, pentru a vi se preda diferite lecţii şi pentru a primi diferite misiuni, pe care le îndepliniţi cât timp corpul şi mintea voastră conştientă dorm. Eu am venit pe acest pământ pentru a vă susţine

trezirea spirituală prin exemplul meu personal, astfel încât să puteţi juca un rol mai important la lumina zilei. Când a venit vara în Munţii Himalaya iar momentul plecării noastre s-a apropiat, Babaji m-a dus la o peşteră extrem de îndepărtată, unde trebuia să rămân singur o perioadă nedefinită. Locul era înzăpezit şi temperatura nu urca niciodată peste zero grade de-a lungul zilei. Nu aveam mâncare la mine şi bagajul meu era minim. După ce mi-am scos cizmele, am fost condus în adâncurile întunecoase ale peşterii. Am putut simţi energiile multor iniţiaţi care au trecut pe aici înaintea mea. Nu trebuia să aprind niciun foc, nicio sursă de lumină sau de căldură. Babaji m-a invitat să îmi scot pelerina şi să o aranjez ca pe o pernă, aşezându-mă pe ea. M-a uns apoi cu mir şi mi-a frecat corpul gol cu cenuşă. După ce m-a binecuvântat prin plasarea mâinilor pe capul şi pe umerii mei, a părăsit peştera şi a rostogolit o piatră la intrarea acesteia. Mă aflam într-un întuneric deplin. Peştera era foarte mare şi puteam simţi un curent blând de aer care venea dintr-o crevasă obscură. Mi- am propus imediat să îmi abandonez voinţa personală în faţa Sursei întregii existenţe. Deşi ştiam că îmi puteam teleporta corpul fizic în afara peşterii, eram decis să rămân aici până când îl voi recunoaşte pe Dumnezeu Tatăl-Mama spiritului meu, transmutându-mi orice ataşament faţă de corpul meu fizic şi aflând mai multe informaţii, referitoare la misiunea mea pe acest pământ. În acest scop, mi-am încetinit toate semnele vitale, aşa cum m-a învăţat în tinereţe bunica mea Ana, dar în loc să stau culcat în interiorul unui mormânt, am rămas în postura lotusului. Mă simţeam confortabil, într-o stare de beatitudine. Deşi nu aveam habar cât timp trebuia să rămână corpul meu fizic în acea peşteră, ştiam cu

certitudine că spiritul meu (conştiinţa mea) era liber săi hălăduiască prin vastele lumi care transcend timpul. Ştiam de asemenea că îngerii corpului meu se vor îngriji cu atenţie de acesta. Pe când meditam astfel, am fost ajutat să îmi aduc plenar aminte! cine sunt în calitatea mea de fiinţă divină, la fel cum sunteţi şi voi, şi toate celelalte forme de viaţă. Corpul meu a început să intoneze mahamantra: „Eu sunt învierea şi Viaţa”. Am continuat să meditez asupra acestor cuvinte până când am înţeles cu o certitudine absolută că EU SUNT învierea şi Viaţa! Pe când practicam această mantra, tata mi-a apărut în faţa vederii mele interioare. El a început să arate din ce în ce mai mult ca o coloană de lumină extrem de înaltă, în interiorul unei mari sfere de lumină alb-aurie. Îi puteam vedea corpul fizic aşezat, la fel ca al bunicului meu, Ioachim, atunci când acesta a trecut în lumină. Tata şi-a ridicat încet braţele eterice, ca şi cum ar fi fost un fluture cristalin, iar din inimă i-a emanat o lumină alb-aurie puternică. Am simţit cum această lumină mi-a pătruns în inimă ca un val masiv de iubire. Voi păstra amintirea acestei binecuvântări de-a lungul tuturor zilelor care mi-au mai rămas, pentru a-mi mângâia sufletul. În continuare, coloana strălucitoare de lumină care îi ieşea din inimă s-a transformat într-o sferă uluitoare de lumină, din ce în ce mai mare, care a început să se rotească din ce în ce mai rapid. Ea l-a înfăşurat gradual pe tata, până când nu i-am mai putut distinge trăsăturile. Foarte lent, esenţa tatei s-a înălţat până când a pătruns într-o sferă încă şi mai mare, pe care am recunoscut-o ca fiind soarele nostru. M-am simţit atunci cuprins de o bucurie extatică! Nici cel mai mic gând de tristeţe nu mi-a trecut prin minte. Abia după ce Babaji

s-a întors la mine şi am revenit plenar la conştiinţa mea corporală, părăsind peştera, mi-am dat eu seama că viziunea la care am asistat a reprezentat de fapt înălţarea la cer a tatălui meu din planul fizic. Babaji, care acum era tăcut şi plin de blândeţe, m-a escortat către un loc de lângă templu, în care se afla corpul tatălui meu. Nu am putut simţi mirosul morţii, ci doar un parfum plăcut de liliac, care a persistat o săptămână. În continuare, corpul tatei a fost plasat pe un mare rug funerar din lemn şi din flori, potrivit obiceiului hindus. În mijlocul flăcărilor, elementele Mamei Pământ s-au întors de unde au provenit. I-am oferit atunci iubirea şi respectul meu celui care mi-a fost părinte şi care a fost soţul mamei mele, în momentul tranziţiei sale. Vă propun să facem acum o pauză şi să consacrăm rugăciunile şi psalmii noştri amintirii celui care a fost Iosif ben Iacov. * Depun acum mărturie în faţa voastră cum că moartea nu înseamnă nimic, iar tatăl nostru trăieşte în continuare, conştiinţa lui nepieritoare fiindu-ne perfect accesibilă prin intermediul rugăciunilor noastre. Puteţi crede orice doriţi, dar una din certitudinile la care am ajuns este următoarea: orice iniţiat angrenat în călătoria măiestriei de sine trebuie să elimine chiar şi ultima rămăşiţă a fricii referitoare la moartea fizică. Eu am venit în această lume pentru a vă invita pe toţi să urmaţi exemplul tatălui meu şi cel pe care vi-l voi ilustra, la rândul meu, împlinind astfel toate lucrurile. Îmi dau seama că unii dintre voi sunt încă sceptici. Voi puneţi la îndoială cuvintele mele, pentru că vă apar ca o fiinţă umană şi sunt una din rudele voastre, simplul fiu al unui tâmplar. În realitate însă, voi nu mi-

aţi pune la îndoială cuvintele dacă nu aţi fi uitat de divinitatea care stă la baza existenţei voastre, conferindu-vă putere. Dar eu vă spun că va veni o vreme, după ce voi fi îndeplinit tot ce mi-au arătat maeştrii, când voi veni la voi şi voi depune mărturie în interiorul vostru. Indiferent dacă veţi mai fi în acest corp sau veţi fi în altul, dintr-un viitor îndepărtat, sufletul vostru va ajunge să îl cunoască pe Dumnezeu TatălMama, care m-a trimis pentru a vă ilustra viaţa eternă prin exemplul meu personal. Vă voi lăsa acum să contemplaţi şi să vă bucuraţi de veştile bune pe care vi le-am adus. Fratele meu Iacov, unchiul meu Iacov şi eu ne-am întors cu bine în mijlocul vostru. Fratele nostru Iosif cel Mic a rămaşi în India, unde oferă servicii preţioase multor oameni, în calitate de medic renumit. Haide, aşadar, să rostim o rugăciune de recunoştinţă pentru tot ce ne aparţine, căci ne-au fost oferite din abundenţă toate lucrurile de care avem nevoie. Eu mă aflu aici, în planul fizic, pentru a îndeplini voia Tatălui meu şi pentru a pregăti calea pe care să vă puteţi Întoarce la Cel care vă cheamă să vă odihniţi, în urma îndelungatei călătorii a sufletului vostru. V-am împărtăşit aşadar amintirile mele preţioase referitoare la experienţele pe care le-am trăit. Am realizat mai multe lucruri decât mi-am propus când am plecat către India, în adolescenţă. Cu ajutorul tatălui meu preaiubit, al unchiului Iacov, al fraţilor mei şi al minunaţilor mei maeştri, m-am maturizat şi am ajuns la înţelepciune şi la măiestria de sine. Am ajuns să înţeleg astfel sublimele lucrări ale corpului meu fizic şi ale celor subtile. Am descoperit puterea stărilor focalizate şi dilatate de conştiinţă, care pot realiza ceea ce oamenii simpli numesc miracole. Am savurat dintotdeauna frumuseţea şi atingerea plină de graţie a naturii

feminine, în cazul femeilor. Am ajuns însă acum să îmi onorez propriul principiu feminin interior, care îmi echilibrează în permanenţă expresia masculină exterioară. Inima mea s-a deschis în faţa suferinţei acestei lumi şi am ajuns să onorez cu compasiune calea evoluţiei spirituale a fiecărui suflet. Mi-am transcens teama de moarte din mintea mea. Singura dorinţă care mi-a mai rămas este de a mă deschide în totalitate în faţa prezenţei Tatălui-Mamei mele. Această dorinţă mă determină să vă părăsesc din nou în primăvara anului următor, după ce îmi voi face apariţia şi voi aduce o ofrandă la Templul din Ierusalim, în timpul Paştelui Evreiesc. Simt chemarea de a străbate deşertul Sinai pentru a-i reîntâlni pe membrii Frăţiei de acolo, după care mă voi îndrepta spre Egipt, pentru a primi alte iniţieri. Până atunci, voi rămâne în mijlocul vostru. Avem la dispoziţie suficient timp pentru a ne refamiliariza unii cu ceilalţi. Haideţi aşadar să ne veselim şi să celebrăm numeroasele binecuvântări de care avem parte. Veniţi, copilaşii mei! Haideţi să mergem la masă şi să savurăm bucatele alese pe care ni le-a pregătit frumoasa mea mamă. Veniţi, fraţii şi surorile mele! Haideţi să ne luăm instrumentele şi să cântăm împreună un cântec de mare bucurie. Slăvit fie Tatăl-Mama care dă naştere, susţine şi primeşte înapoi la sânul său întreaga viaţă!”.

Cap. 31 - Iniţierile primite de Yeshua în Egipt Săptămânile în care Yeshua a rămas în mijlocul nostru după întoarcerea sa din Munţii Himalaya au fost profunde şi i-au îmbogăţit pe cei care au intrat în comuniune cu el. Am beneficiat cu toţii de pe urma prezenţei sale, iar el a continuat să îşi amplifice statura şi puterea spirituală. L-am încurajat să ne viziteze cât mai frecvent la Carmel şi am savurat fiecare vizită a sa, mănăstirea noastră fiind una dintre destinaţiile sale favorite, între numeroasele călătorii pe care le făcea prin ţinuturile rurale ale pământului pe care voi îl numiţi Ţara Sfântă, familiarizându-se astfel din nou cu populaţia acestuia. În ziua echinocţiului de primăvară al anului 22 e.n., o bună parte din familia noastră ne-am adunat pentru a sărbători acasă la Maria Ana din Nazaret. Yeshua ne-a anunţat că urma să plece la Sinai şi în Egipt pentru o şedere prelungită, iar la întoarcerea acasă ar putea include eventual o călătorie până în Grecia. Pe când discutam despre pelerinajul pe care intenţiona să îl facă Yeshua, s-a luat decizia să mergem într-un grup mai mare la Ierusalim, de Paştele Evreiesc. Am alcătuit astfel o caravană şi ne-am îndreptat către oraşul-cetate care era extrem de magnific în plan exterior, dar incredibil de corupt în plan interior. Deşi Yeshua vizitase deja Ierusalimul cu tatăl său în numeroase ocazii, era pentru prima dată când mi-am însoţit nepotul în interiorul Oraşului lui David. În ziua de dinaintea Paştelui, l-am condus pe Yeshua împreună cu Iosif din Arimateea pe străzile înguste şi străvechi, înţesate de pelerini, de negustori şi de soldaţi romani. Inutil să mai spunem: Ierusalimul era extrem de diferit,

în comparaţie cu felul în care arăta în urmă cu 600 de ani, când am venit pentru prima dată să locuiesc aici. În timpul săptămânii Paştelui, Yeshua, care acum avea aproape 25 de ani, şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului la Curtea Scribilor, unde a discutat, a citit şi şi-a expus detaliat opiniile referitoare la Lege şi la Profeţi. Înalţii preoţi s-au minunat de cunoaşterea şi de înţelepciunea sa. Unii au încercat să îl testeze şi să îl discrediteze, întinzându-i capcane pentru a-l prinde în ele. Nepotul meu şi-a menţinut însă în permanenţă calmul şi siguranţa interioară. Când te aşteptai mai puţin, el insera în răspunsul său o parabolă sau o glumă, pentru a mai degaja atmosfera. Pe măsură ce au trecut zilele, tot mai mulţi oameni au început să se adune pentru a-i asculta cuvintele. Marele preot al Templului privea ce se întâmplă cu o expresie gravă şi cu privirea adeseori încruntată. Cine era acest tânăr din Galileea? Cum se făcea că un individ venit din Nazaret putea desluşi scripturile cu o autoritate atât de mare? Marele preot a devenit din ce în ce mai anxios şi a început să strângă informaţii referitoare la Yeshua. Potrivit obiceiului, orice om care îndeplinea funcţia de rabin trebuia să fie căsătorit pentru a putea oficia într-o sinagogă sau la Templu. Deşi Yeshua nu era încă însurat, cei care îi adresau întrebări sincere sau sceptice, ori pur şi simplu cei care îl ascultau sideraţi au început să i se adreseze cu titlul de „Rabbi”. Majoritatea ascultătorilor se minunau de profunzimea învăţăturilor nepotului meu, care descopereau sensuri şi aplicaţii noi în scripturile mult-uzitate. Aşa se face că oamenii au început să se întrebe cine era cel care apăruse subit în mijlocul lor. Oare putea fi el mult-profeţitul Maestru al Neprihănirii? Unii au continuat să i se adreseze cu scepticism şi cu ipocrizie,

dar alţii au început să vadă în Yeshua o speranţă a eliberării lor, întrucât aşteptau un lider carismatic, care să aprindă în inimile lor un veritabil foc de tabără. Yeshua era conştient că venise vremea în care trebuia să înceapă să îşi strângă echipa de suporteri activi şi să facă ce era necesar pentru ceea ce urma să vină. Cu excepţia textelor profetice şi a micilor crâmpeie pe care Yeshua şi familia sa apropiată le-au primit de-a lungul anilor, nu se ştia aproape nimic despre ceea ce trebuia să se întâmple. Cu toate acestea, ştiam cu toţii că dacă aveam să fim bine pregătiţi, pentru orice eventualitate, aveam să facem faţă oricăror dificultăţi. Cei care fuseseră iniţiaţi în Egipt i-am transmis lui Yeshua tot ce ştiam, fapt care l-a convins şi mai mult pe acesta de faptul că pasul următor pe care trebuia să îl facă era să plece la templele de pe malul Nilului, conform călăuzirii interioare pe care a primit-o. Am rămas la Ierusalim trei săptămâni. Iosif din Arimateea ne-a găzduit pe cei mai mulţi dintre noi la cele trei reşedinţe ale sale din Ierusalim. În acest timp, Yeshua s-a întâlnit cu mai mulţi veri şi prieteni, discutând cu ei despre planurile sale de călătorie şi invitându-i să îl însoţească în pelerinajul său la Muntele Sinai şi în Egipt. Dintre aceştia, Ioan ben Zaharia, Lazăr, Iuda Iscariotul şi câţiva din comunitatea din Qumran iau declarat că-şi doresc să meargă la Muntele Sinai, urmând să rămână aici până când aveau să se simtă inspiraţi să se întoarcă la Qumran. Mariam şi Nathaniel şi-au declarat mai de mult intenţia de a veni cu el. Fiul lor, Benjamin, care avea cinci ani şi care se născuse cu o paralizie infantilă, avea să rămână cu mine pe Muntele Carmel. Maria Magdalena a declarat la rândul ei că s-a simţit inspirată să îl însoţească pe Yeshua. Ea şi cu

Mariam nu aveau să îl însoţească însă la temple, întrucât primiseră deja iniţierile care le permiteau să îl asiste pe Yeshua. Împreună cu soţul lui Mariam, Nathaniel, ele urmau să rămână la Heliopolis, la mătuşa lor Mariamne. Iacov ben Iosif şi Ioan ben Zevedei şi-au exprimat dorinţa de a primi iniţierile avansate în anumite temple egiptene. În sfârşit, în ultimul moment i s-au alăturat grupului ce urma să plece în pelerinaj şi Iacov ben Zevedei şi prietenul său, Andrei ben Iona. Doresc să îţi reamintesc din nou că astfel de călătorii, precum pelerinajele lui Yeshua în Britania, India şi Egipt, nu ar fi fost niciodată posibile fără averea şi generozitatea unchiului acestuia, Iosif din Arimateea. Dat fiind că noi, esenienii, eram obişnuiţi să trăim în comun, într-o colaborare armonioasă împărţind între noi tot cel aveam, echipa de susţinere a lui Yeshua s-a putut aduna cu uşurinţă, pregătindu-se fără probleme pentru expediţia în Egipt. A fost luată decizia ca grupul să plece în prima zi cu Lună plină. I-a fost trimisă vorbă fiicei mele Mariamne că Yeshua şi mai multe rude urmau să o viziteze acasă la Heliopolis, după ce grupul va face o escală la Muntele Sinai. Iosif din Arimateea a angajat mai multe călăuze inteligente şi de încredere care au supervizat întreaga călătorie şi a făcut rost de suficiente cămile, cai, boi, şi măgari, precum şi de toate lucrurile necesare pentru confortul tuturor călătorilor. De-a lungul rutei către Muntele Sinai, grupul lui Yeshua a făcut mai multe popasuri în diferite tabere izolate şi comunităţi izolate, în diferitele locuri de popas de-a lungul rutei comerciale din sud (mergând pe uscat) existau numeroşi susţinători ai Căii Maestrului Neprihănirii care erau mai mult decât încântaţi să le ofere călătorilor ospitalitatea lor. Când grupul a ajuns la

poalele Muntelui Sinai, o parte din superiorii mănăstirii l-au recunoscut pe Yeshua şi şi-au adus aminte de copilul de opt ani, care a primit aici iniţierea. Întregul grup a fost primit cu bucurie în mănăstirea paşnică de pe Muntele Sinai, care a servit umanitatea de mii de ani. O rămăşiţă a Frăţiei Luminii continuă să suporte şi în zilele noastre izolarea şi greutăţile asociate cu acest loc, pentru a putea sluji umanitatea în acest vortex planetar extrem de puternic. Mai mulţi tovarăşi de-ai lui Yeshua au primit iniţieri pe Muntele Sinai şi toţi au fost invitaţi să citească din manuscrisele şi tăbliţele aflate în biblioteca destul de bine garnisită a mănăstirii. Numeroase rulouri de pergament au fost trimise ca daruri de la Carmel şi Qumran, în timp ce altele au fost folosite la schimb cu bibliotecile din Sinai, Heliopolis şi Alexandria. Cu excepţia lui Ioan ben Zaharia şi a fraţilor de la Qumran, care au rămas pe Muntele Sinai, pelerinii şi-au continuat drumul către nord, de-a lungul Mării Roşii. Ei au călătorit, în principal, înainte şi imediat după răsăritul soarelui, odihnindu-se la amiază şi înainte de căderea serii, pentru a evita în acest fel căldura epuizantă până la sosirea în atmosfera confortabilă de la Heliopolis, punctul de întâlnire a grupului, în care aveau să fie cazaţi cei mai mulţi dintre călători. Rudele acestora şi-au deschis cu bucurie căminele, susţinândui fără să ceară niciun fel de recompensă de la cei care urmau să primească iniţieri, aşa încât au acceptat cu bucurie talentele de tâmplar şi de zidar ale lui Nathaniel Bartolomeu şi ajutorul oferit în gospodărie de către Maria Magdalena şi Mariam. De asemenea, nepoatele mele s-au folosit de prilej pentru a-şi oferi serviciile infirmilor, consacrându-şi o bună parte din timp muncii lor vindecătoare în cadrul

comunităţii. Egiptul era renumit pentru uleiurile sale esenţiale foarte pure şi pentru practicile sale medicale, aşa că aceste tinere neobosite s-au simţit fericite să îşi refacă proviziile de produse terapeutice şi să îşi îmbogăţească şi mai mult cunoaşterea vindecătoare. De asemenea, Maria şi Mariam s-au întâlnit cu o parte din preoţii şi din preotesele care le-au iniţiat cu ani în urmă. În anumite zile de sărbătoare asociate cu Isis şi Hathor, ele au participat la ritualurile antice dedicate Marii Mame. Ori de câte ori a fost posibil, Nathaniel li s-a alăturat. Yeshua şi alţi patru iniţiaţi de sex masculin, şi anume fratele său Iacov, plus Iacov şi Ioan ben Zevedei, şi cu Andrei, s-au întâlnit cu o serie de preoţi importanţi care le-au transmis iniţierile necesare, călăuzindu-i de-a lungul căii. Dat fiind că Nathaniel a decis să îl susţină pe Yeshua într-o manieră diferită, el nu a participat decât uneori la aceste întruniri. Pe de altă parte, deşi Maria Magdalena şi Mariam nu trebuiau să îl însoţească pe Yeshua, acesta le-a inclus frecvent în activităţile sale, întrucât le preţuia enorm înţelepciunea şi măiestria. S-a stabilit ca toate iniţierile să fie primite în maniera tradiţională, care începea în Nubia, foarte departe la sud. Îngăduie-mi să îţi explic acest proces, spunându-ţi că vechii egipteni considerau Nilul o metaforă a corpului uman, şi îndeosebi a coloanei vertebrale şi a căilor neuronale mai subtile. Ei ştiau că iluminarea începe întotdeauna la baza coloanei vertebrale, urcând apoi către creier, la fel ca un râu. Aşa se face că ei au construit temple care simulau această călătorie a iluminării. Prin urmare, dat fiind că Nilul curge de la sud către nord, iniţiatul trebuia să îşi înceapă călătoria în sudul extrem, avansând apoi către nord, de la un templu la altul. Traseul culmina cu Marea

Piramidă, care reprezenta „Sfânta Sfintelor” din interiorul creierului. În fiecare templu, iniţiatul experimenta diferite iniţieri care îl ajutau să îşi tempereze, să îşi rafineze şi să îşi deschidă canalele forţei vitale. Pentru a putea progresa la următorul templu, el trebuia să dovedească faptul că era pregătit să se confrunte, să îşi unifice şi să îşi transmute alchimic forţele opuse ale iubirii şi fricii, ale luminii şi întunericului, ale spiritului şi materiei, ale vieţii şi morţii. Deşi toate templele reiterau misterele lui Osiris, fiecare dintre ele ilustra un anumit aspect particular al călătoriei arhetipale a lui Osiris, Isis, Horus, Set şi Hathor. Aceste mistere implicau Concepţia în Lumină, crucificarea şi învierea. Yeshua şi prietenii săi loiali au călătorit de-a lungul Nilului către izvorul acestuia fie cu barja, fie pe jos sau cu măgarul (pe mal), atunci când trebuiau să evite cascadele prea turbulente, până când au ajuns la Templul lui Isis de pe insula Philae. A fost o călătorie lungă şi dificilă, pe care foarte puţini egipteni nativi o efectuau de-a lungul vieţii lor. Doresc să precizez încă o dată că un pelerinaj de o asemenea anvergură nu ar fi avut loc într-o perioadă atât de scurtă de timp dacă nu ar fi existat pregătirea spirituală a membrilor grupului, cooperarea lor fără rezerve şi finanţarea primită de la Iosif din Arimateea. Yeshua, Iacov ben Iosif şi Ioan ben Zevedei şi-au primit iniţierile mai mult sau mai puţin în acelaşi timp, în aceleaşi temple. Dat fiind că primiseră deja iniţieri avansate în India, experienţele suplimentare din Egipt nu au făcut decât să le rafineze şi mai mult conştiinţa, întărindu-le totodată constituţia şi caracterul. Acum, că se aflau în Ţara Maternă din care a provenit întreaga cunoaştere învăţată de ei în India, grupul a acceptat cu

smerenie şi cu recunoştinţă cunoştinţele care încă le mai lipseau, completându-le pe celelalte. Conştiinţa membrilor grupului s-a deschis în faţa energiilor subtile ale lumilor mitice arhetipale şi fiecare a fost testat în funcţie de practicile preoţimii din acele zile. Deşi multe din puterile primordiale ale vechilor mistere erau deja pierdute, puritatea Ordinului Osirian, a celui Pitagoreic şi a celui Cibelin era menţinută de o rămăşiţă secretă a marilor iniţiaţi şi adepţi, care continuau să funcţioneze ca oficianţi, atunci când era necesar. Marile fiinţe care aparţineau Frăţiei Luminii facilitau riturile trecerii iniţiatice în planurile interioare. Îţi voi împărtăşi în continuare o serie de crâmpeie din evenimentele care s-au petrecut în diferite temple, pe care mi le-a descris ulterior Yeshua. Unul dintre primele temple pe care le-au vizitat membrii grupului a fost Kom Ombo, camera de iniţiere a zeului crocodil Sobek. După ce treceau cu succes de testele pentru calificare pentru a putea intra pe calea iniţiatică la Templele lui Isis şi Osiris, novicilor li se cerea să îşi testeze intuiţia şi să se confrunte cu cele mai mari temeri ale lor, referitoare la supravieţuirea în planul fizic. În acest scop, ei trebuiau să înoate pe sub apă printr-un labirint ce trecea printr-un bazin cu crocodili înfometaţi. Prin procesul de control al centrilor inferiori ai naturii lor animalice, care sunt asociaţi cu nevoia de siguranţă, cu pasiunea sexuală şi cu dorinţa de putere competitivă, iniţiaţii îşi puteau curăţa şi deschide centrul inimii şi cel intuitiv. În acest fel, ei se pregăteau pentru receptarea energiilor alchimice superioare, care le activau puterile spirituale. Scopul acestor iniţieri primite în temple erau atingerea iluminării, demonstrată de Marele Zeu

arhetipal Horus, care şi-a desăvârşit corpul spiritual suprem numit Sahu. Nimbul ilustrat în jurul capului unui sfânt sau cobra cu gulerul desfăcut de pe fruntea zeităţilor egiptene simbolizează realizarea lui Sahu şi ungerea precursoare cu lumina numită Uraeus. Activarea lui Sahu şi a lui Uraeus simbolizează faptul că unui iniţiat i-au fost „unşi” centrii cerebrali cu o vibraţie extrem de înaltă, care i-a schimbat pentru totdeauna fiziologia neurologică şi conştiinţa, permiţându-i astfel să trăiască experienţa nemuririi conştiente. Sufletele care au atins această măiestrie sunt numite Christ, Buddha sau maeştri înălţaţi (la cer), destinul lor fiind acela de a funcţiona în mod deschis sau tainic ca slujitori ai planetei. Yeshua ştia foarte bine că urma să meargă pe aceeaşi cale ca şi Horus. De fapt, similitudinile dintre Isis şi Osiris, pe de o parte, şi propriii părinţi pe de altă parte, precum şi între Horus şi el, erau uluitor de evidente. În plus, date fiind experienţele trăite în India, el ştia că era pe punctul de a-şi realiza corpul de lumină suprem (nemuritor). Cred că ţi-ai dat deja seama că iniţierile care l-au pregătit pe Yeshua (sau pe orice alt iniţiat din trecut ori din prezent) nu au aproape nimic (sau chiar nimic) de-a face cu religia. În schimb, ele au de a face cu schimbarea percepţiilor şi a comportamentelor bazate pe teamă. Un iniţiat care se identifica anterior cu un ego limitat se trezeşte din punct de vedere spiritual şi capătă compasiune faţă de toate formele de viaţă, pe care ajunge să le considere o expresie a aceluiaşi Sine Divin. Calea către iluminare se bazează pe o relaţie etică şi solidă cu propriul sine, cu ceilalţi oameni, cu polarităţile, timpul şi spaţiul.

Aşa se face că după ce şi-au încheiat cu succes iniţierile dificile de la Kom Ombo, Yeshua şi tovarăşii săi şi-au continuat călătoria în jos, de-a lungul Nilului, către diferite temple, printre care Edfu, Luxor, Karnak, Abydos şi Dendarah. La Dendarah, ei au stat vreme de şase luni la un templu dedicat lui Hathor, zeiţa iubirii, vindecătoare, unde principalul accent era pus pe deschiderea centrului inimii prin intermediul echilibrării intuiţiei feminine cu intelectul masculin. Această uniune a polarităţilor era atinsă prin cultivarea şi prin disciplinarea energiei sexuale, care era echilibrată prin intermediul iubirii şi al lucidităţii. În epoca în care trăia Yeshua, tinerii iniţiaţi erau invitaţi la templul lui Hathor din Dendarah să îşi focalizeze deschis atenţia asupra energiei lor sexuale, cu scopul de a-şi controla această forţă creatoare extrem de puternică. Ei reuşeau să facă acest lucru numai după ce treceau anumite teste preliminare, din ce în ce mai dificile. Când inima unui iniţiat devenea mai clară şi mai deschisă (adică atunci când materialul subconştient „din umbră” era adus în lumina lucidităţii conştiente şi vindecat), el se putea angrena în anumite ritualuri extatice cu Hathor-ii, printr-un contact interdimensional. Uneori, iniţiaţii rămâneau la Templul lui Hathor din Dendarah luni sau ani întregi până când treceau cu succes toate testele, iar condiţiile astrologice deveneau ideale pentru o iniţiere individuală sau în grup. În consecinţă, Yeshua şi tovarăşii săi au rămas la Dendarah vreme de şase luni. Ei au învăţat aici foarte multe informaţii referitoare la urmărirea timpului, la ciclurile şi la ritualurile zeiţei Hathor şi la canalizarea forţei vitale şi a energiei sexuale (Sekhem) prin corp. În acest scop, lor le-au fost revelate diferite tehnici yoghine

de respiraţie, posturi, metode de intonaţie sonoră şi incantaţii, tehnici de meditaţie, arte tantrice (practici energetice interne), precum şi diferite metode de purificare şi de curăţare a corpului, a minţii şi a sufletului. Iniţiaţilor care îşi doreau să atingă iluminarea plenară spre a le fi de folos semenilor lor le erau revelate niveluri superioare ale practicilor de regenerare, ale practicilor amoroase şi ale concepţiei conştiente, naşterii şi creşterii copiilor. Poate că nu ai auzit niciodată de aceste fiinţe înălţate la cer, care manifestă o iubire necondiţionată, dar ele continuă să asiste şi astăzi procesul de ascensiune a umanităţii şi a Mamei Pământ. Cu ajutorul sunetului, expertiza lor referitoare la vindecarea şi la alchimia transmutaţiei prin intermediul iubirii le stă la dispoziţie tuturor celor care optează să-i invoce pentru a-i ajuta. Cu ocazia ultimei iniţieri a lui Yeshua la Dendarah, am practicat bilocaţia conştiinţei mele pentru a fi una din marile preotese ale lui Hathor care au asistat la acest transfer sublim de putere. Atunci când vei fi pregătit, şi tu vei putea avea acces - la fel ca nepoţii şi nepoatele mele - la transferul de putere facilitate de Hathor-i, direct proporţional cu credinţa şi cu invocaţia ta.

Cap. 32 - Iniţierea din Marea Piramidă Aşa se face că Yeshua, fratele său, Iacov, şi vărul său, Ioan, au progresat de-a lungul tuturor iniţierilor avansate ale lui Horus, în vederea atingerii iluminării, care reprezintă călătoria umană ce unifică şi înalţă relaţia spirit/materie manifestată printr-un suflet întrupat. Din Dendarah, grupul a plecat către Abydos, un templu străvechi ce comemora învierea lui Osiris. Aici, membrii săi au participat plenar la Ritul Sepulcrului. Aşa cum ţi-am mai spus, Ritul Sepulcrului nu îi era necunoscut lui Yeshua. Prima sa iniţiere într-un mormânt a avut loc la Muntele Carmel, când avea 12 ani. A fost privilegiul meu personal, dar şi responsabilitatea mea să îi prezint nepotului meu străvechiul ritual al „morţii” şi al învierii. Aproape 12 ani mai târziu, acesta a realizat ritul final alături de Maha Babaji, în India. Aşadar, atunci când a repetat procesul la Abydos, el nu a făcut decât să îşi lărgească şi mai mult perspectiva spirituală, asistându-şi totodată fratele şi vărul. Dacă la prima experienţă a lui Yeshua, cea care a reprezentat-o pe Isis am fost eu, în interiorul mormântului din Abydos, în care cei trei prieteni credincioşi au rămas trei zile, Isis însăşi a manifestat prezenţa Mamei Divine. Pe măsură ce aripile iubirii acesteia i-a învăluit pe cei trei, orice teamă i-a părăsit şi forţa vitală a uriaşului ei câmp energetic le-a înviat fiecare atom, impregnându-l cu o nouă conştiinţă a vieţii eterne. Yeshua şi-a controlat fiecare gând şi şi-a reasumat energia proiectată anterior în diferitele lumi astrale, care conţin emoţii discordante şi forme-gând ce secătuiesc puterea personală (nu o amplifică).

În camerele secrete de la Abydos, Yeshua s-a întâlnit cu fiinţe iluminate care cunoşteau şi controlau impregnarea codurilor ascensiunii în ADN-ul uman, inclusiv cu strămoşul său direct, Akhenaten. De asemenea, el a primit iniţierea în controlul celor cinci elemente: pământul, apa, focul, aerul şi eterul. A pătruns adânc în structura atomică a corpului său şi a descoperit aici întregul cosmos. A studiat ţesătura infinită a luminii din matricea ascensiunii numită Floarea Vieţii. Prin înţelegerea câmpurilor electromagnetice, a geometriei sacre şi a triplei naturi a luminii, sunetului şi culorii, el şi-a proiectat corpul întrun câmp de lumină impermeabil şi în raport cu factorii involuţiei. În acest fel, Yeshua a preluat în totalitate controlul asupra forţelor vieţii şi a iluziei morţii. El a contemplat încontinuu şi a rostit mantra primită în India: „EU SUNT învierea şi Viaţa!”. După ce au părăsit Abydos şi după o călătorie relativ uşoară cu barja de-a lungul Nilului către templele din Memphis, Yeshua, Iacov şi Ioan s-au odihnit câteva luni la Heliopolis, aşteptând întoarcerea celorlalţi membri ai grupului, care încă nu îşi încheiaseră iniţierile. Casa spaţioasă a lui Mariamne le oferea un mediu liniştit şi senin, în care puteau integra toate învăţăturile primite. Yeshua a savurat la maximum această perioadă de odihnă, de solitudine şi de comuniune familială. Deşi testele din Britania şi din Himalaya fuseseră intense, iniţierile din Egipt, primite într-o perioadă relativ scurtă, s-au dovedit a fi încă şi mai dificile, punându-i la grea încercare sufletul. Yeshua se simţea profund recunoscător pentru pregătirea primită, pentru susţinerea tovarăşilor săi şi pentru maeştrii plini de înţelepciune care i-au supervizat călătoria către măiestria de sine. Acum, el s-a bucurat

însă, în egală măsură, de perioada de relaxare şi de reconectare cu verişoarele sale Mariam şi Maria Magdalena. Alături de Mariam, îşi găsea o pace şi o consolare profundă, iar alături de soţul ei Nathaniel se putea relaxa râzând şi sărbătorind. În ceea ce o privea însă pe Maria Magdalena, Yeshua simţea o dorinţă arzătoare de a-i face curte. Cei doi au simţit că timpul petrecut împreună în Egipt corespundea unei sincronizări divine. În sfârşit, acum se simţeau amândoi liberi să cultive o relaţie intimă, bazată însă pe celibat, nu pe căsătorie. În această perioadă de regenerare, în timp ce aşteptau întoarcerea la Heliopolis a celorlalţi tovarăşi ai lor, Yeshua a participat în lumile interioare la diferite întruniri de consiliu ale Frăţiei Luminii. Cu această ocazie, i-a fost prezentat marele plan al demonstrării publice a învierii şi înălţării la cer în faţa umanităţii. Cu alte cuvinte, a fost conceput un plan special pentru a ajuta un popor extrem de inconştient şi de încăpăţânat să descopere că îşi putea transcende toate temerile. Şi cum teama cea mai mare a oamenilor era cea de moarte, lui Yeshua i s-a spus că avea să fie precursorul unui proces complex şi multidimensional, care va imprima pentru totdeauna principiul învierii şi cel al ascensiunii (înălţării) tuturor formelor de viaţă, indiferent de timp şi de spaţiu. Aşa se face că fundamentul pentru misiunea ulterioară a lui Yeshua a fost pus definitiv în Egipt. Aşa cum se întâmpla în cazul tuturor iniţiaţilor suficient de bine pregătiţi, ultima iniţiere primită în Egipt de Yeshua a avut loc în Marea Piramidă. Această piramidă, numită astfel deoarece era cea mai mare între toate, simboliza acea încăpere din creierul uman în care se produce iluminarea, fiind concepută cu foarte mult timp în urmă ca o cameră pentru ascensiunea

individuală şi pentru cea planetară. Deşi în epoca voastră ea se află într-o stare oarecum latentă, funcţia ei reală va fi restabilită atunci când un număr suficient de mare de oameni vor fi pregătiţi pentru a trece de la conştiinţa separării la cea a unităţii. Atunci când va fi atins pragul critic, se va produce o reacţie în lanţ, care va trezi într-o manieră sinergică celelalte vortexuri care focalizează energia din interiorul reţelelor eterice în care sunt integrate, deasupra şi în interiorul Mamei Pământ. Îţi voi prezenta acum o scurtă relatare a iniţierii lui Yeshua în Marea Piramidă, localizată în necropola de la Gizeh, pe malul de vest al Nilului. Nathaniel a călătorit pe uscat până la Marea Piramidă cu un car şi provizii, în timp ce Yeshua şi şase tovarăşi de-ai săi şi-au început călătoria prin subteran, accesând o veche încăpere de sub Heliopolis. La poarta grea din fier a încăperii stătea un preot-gardian, extrem de bătrân, care îi aştepta. Acesta i-a condus pe cei şapte printr-o serie de camere, ale căror porţi se deschideau în funcţie de anumite frecvenţe sonore şi de rezonanţele compatibile corespondente. Grupul a trecut nevătămat prin porţi. Iniţiaţii şi-au continuat apoi drumul printr-un tunel descendent foarte lung şi îngust, care trecea pe sub Nil, trecând prin diferite catacombe pline de oase şi de cadavre în descompunere ale oamenilor care nu îşi puteau permite o înmormântare în necropolă. Existau de asemenea diferite puncte de joncţiune, unele păzite de porţi, iar altele, simple găuri întunecate. Toţi membrii grupului aveau la ei lămpi, mici ploşti cu apă de băut şi o cantitate mare de credinţă pentru a trece cumva de această încercare dificilă. Preoţii-gardieni le-au ieşit în cale la trei puncte de intersecţie. Iniţiaţilor le-a fost testată voinţa de a-şi continua drumul. În final, fiecare preot i-a condus de-a

lungul următorului segment al îndelungatei lor călătorii. Când grupul a ajuns în sfârşit în camera foarte mare localizată direct sub Sfinx, la sute de metri sub suprafaţă, membrii săi au rămas uimiţi să constate că nu mai aveau nevoie de lămpi. Ei au fost salutaţi aici de un conclav alcătuit din 12 maeştri înălţaţi, între care Separis Bey şi Thoth, care li s-au arătat în corpul lor fizic. Yeshua a recunoscut această încăpere din poveştile pe care i le-au spus în copilărie părinţii săi, pe când locuia cu aceştia în Egipt. Sfinxul vizibil simboliza principiul solar masculin. Un al doilea Sfinx, care simboliza principiul lunar feminin, fusese pângărit şi distrus, pietrele sale fiind folosite pentru a construi o parte din piramidele mai mici din cadrul complexului de la Gizeh. Maeştrii le-au dat celor şapte iniţiaţi diferite instrucţiuni şi parole, care le-au permis acestora să coboare într-un oraş subteran aflat încă şi mai jos sub suprafaţă. După ce au primit de mâncare şi de băut, fiecare dintre ei a primit un rol specific, menit să susţină iniţierea lui Yeshua în Marea Piramidă. Iacov a intrat singur într-o altă încăpere de sub Sfinx, unde a fost învăţat cum să menţină anumite frecvenţe sonore ce urmau să fie „transmise” în Marea Piramidă. Preoţii i-au condus pe Andrei şi pe Iacov ben Zevedei prin nişte tunele adiacente, ce conectau camerele cu piramida cea mică şi cu cea mijlocie. În aceste puncte strategice care permiteau emiterea anumitor coordonate şi armonii sonore, ei au transmis la rândul lor diferite frecvenţe sonore către Marea Piramidă. Yeshua, Maria Magdalena, Mariam şi Ioan ben Zevedei au fost escortaţi prin nişte pasaje iluminate, misterios către hornul vertical numit la ora actuală „Puţul”. Lor li s-a cerut apoi să meargă singuri mai

departe, trecând printr-un tunel ascendent, întortocheat, numit astăzi „Fosa” din Marea Piramidă. Ascensiunea prin „Fosă” nu a fost deloc lipsită de greutăţi. Dat fiind că îşi încheiaseră cu succes diferite iniţieri care i-au ajutat să îşi transceandă temerile primordiale, membrii grupului au traversat cu uşurinţă forţele magnetice şi gravitaţionale care îi apăsau în jos, avansând către suprafaţă. În anumite momente se simţeau aproape fără nicio greutate, iar corpul li se părea vaporos. S-au trezit apoi într-un întuneric deplin, atât de dens încât nici o flacără nu putea răzbate prin el. Fiecare membru al grupului s-a simţit aici complet singur. Pentru a-şi putea continua drumul, ei au trebuit să îşi reamintească şi să pună în aplicare toată înţelepciunea acumulată de-a lungul iniţierilor lor precedente. Au existat momente în care se simţeau atât de slăbiţi, de ameţiţi şi de dezorientaţi, încât continuarea drumului s-a dovedit a fi un test fantastic al rezistenţei şi al susţinerii lor reciproce. Grupul şi-a continuat astfel drumul trecând prin pasajele detectate de aparatele voastre sonice (dar şi de mediumii psihici). Pe măsură ce au progresat, capacităţile extrasenzoriale li s-au amplificat şi li s-au rafinat. Ei au început să experimenteze o luminozitate şi o energie fotonică aurie, numită „vrill” de atlanţi, care emana din pereţii de piatră, aproape ca un fel de fosforescenţă eterică. Au început de asemenea să audă diferite sunete, al căror ecou îi călăuzea de-a lungul drumului ascendent, dacă îl ascultau cu cea mai mare atenţie. Acesta s-a dovedit a fi de fapt un test al discernământului rafinat, prin care trebuiau să perceapă diferitele tonalităţi şi unghiuri geometrice imprimate în mintea lor, care creau în final un fel de hartă mentală.

Când au ajuns în „Fosă”, membrii grupului s-au odihnit o vreme. Ei au meditat şi şi-au amplificat hotărârea de a-şi duce la bun sfârşit misiunea. Mariam şi-a asumat poziţia desemnată, chiar sub baza piramidei, direct sub Camera Regelui, situată mult deasupra ei. Mariam avea o putere de concentrare foarte mare şi trecuse deja de marea majoritatea nivelurilor Ritului Sepulcrului. Dat fiind că primise binecuvântarea lui Yeshua şi a Mariei Magdalena, iar Nathaniel se ruga pentru ea în afara piramidei, ea s-a autoconvins că nu era singură. A simţit însă un întuneric greu învăluindu-i inima şi şi-a adus aminte de toate poveştile referitoare la cei a căror inimă a încetat să mai bată în acest loc. Astfel de gânduri i-au produs îndoieli care s-au ridicat ca nişte umbre monstruoase pe ecranul minţii sale. Mariam şi-a acceptat însă teama, devenind una cu „Isis” în adâncurile Marii Piramide, timp de trei zile. Acesta a fost testul suprem pe care a trebuit să îl treacă Mariam şi care a pregătit-o pentru sarcina pe care avea să o îndeplinească mai târziu, atunci când iniţierea actuală ascunsă a fost reiterată într-o manieră dramatică în lumea exterioară, pentru ca umanitatea să o poată vedea şi simţi pe Muntele Calvarului. Yeshua, Maria Magdalena şi Ioan ben Zevedei şi-au continuat drumul, trecând prin alte pasaje înguste şi înclinate, cu tavanul jos. În cele din urmă, ei au ajuns în încăperea pe care voi o numiţi astăzi „Camera Reginei”. Aici, s-au odihnit din nou şi au meditat de câteva ore până când au receptat un semnal interior care le-a transmis că era timpul să plece mai departe. În acord cu instrucţiunile primite, Ioan a rămas în „Camera Reginei”, unde a început să intoneze anumite frecvenţe sonore specifice. Yeshua şi Maria şi-au continuat Calea

simbolică a Iniţiatului, urcând prin tunel către „Marea Galerie”, care i-a condus în final către „Camera Regelui”. „Camera Regelui” era special concepută să funcţioneze ca o cameră amplă de rezonanţă. Odată ajunşi în interior, cei doi au perceput o combinaţie glorioasă de frecvenţe sonore intonate de toţi cei care îşi ocupau locurile special desemnate, inclusiv de mai mulţi preoţi şi preoţesc care se aflau în camerele ascunse din interiorul şi de sub Marea Piramidă. În acest fel, toate aspectele corpului lor mental, ale celui emoţional şi ale celui fizic au fost calibrate şi puse la unison cu muzica interdimensională a sferelor, fapt care le-a aliniat conştiinţa cu anumite energii solare, stelare şi galactice specifice. Deşi o bună parte din energia care le era transmisă iniţiaţilor în vremurile de demult nu mai era disponibilă acum, energiile generate de planeta Pământ şi amplificate de maeştrii înălţaţi erau încă suficiente pentru a transforma Marea Piramidă într-o cameră extrem de puternică a realităţii virtuale. Mariam şi Maria Magdalena trecuseră deja prin iniţierea din Camera Regelui, cu opt ani înainte. În consecinţă, ele erau calificate să servească acum drept preotese ale lui Isis, în cadrul iniţierii lui Yeshua. După ce l-a condus pe preaiubitul lor văr până la sarcofagul din granit roşu, în care urma să rămână 72 de ore, Maria Magdalena şi-a asumat poziţia la poarta „Camerei Regelui” şi a sigilat energetic intrarea cu ajutorul unor mudra-e şi a unor intonaţii specifice. Acţionând ca o mare preoteasă Magdalenă a lui Isis, antrenată în puterile de concentrare şi în diferite realităţi simultane, ea s-a conectat energetic cu toţi discipolii care participau la reţeaua unităţii. Toţi cei implicaţi în susţinerea iniţierii în procesul de ascensiune individuală şi planetară din interiorul Marii Piramide au început să

transmită anumite frecvenţe care au focalizat vibraţiile luminii, al sunetului şi culorii asupra sarcofagului în care se afla Yeshua. „Camera Regelui” a început să vibreze pe o tonalitate subtilă, în timp ce o matrice geometrică multidimensională a fost creată în jurul sarcofagului. Aflat în interiorul acestui accelerator atomic, corpul fizic al lui Yeshua a început să strălucească într-o lumină translucidă, fiind impregnat delicat cu amprenta divină a Christului Cosmic. Toţi cei care au asistat la acest proces (inclusiv eu), fiecare în funcţie de capacitatea sa de a recepta acest tipar, s-au trezit la potenţialul lor plenar. Doresc să precizez acum că sarcofagul din interiorul „Camerei Regelui” era poziţionat astfel încât energiile subtile generate de puternicul vortex al Marii Piramide să treacă direct prin glanda pineală a iniţiatului care stătea întins în el. Aşadar, departe de a fi un mormânt monumental al unuia dintre faraonii din Egiptul antic, Marea Piramidă a fost şi continuă să fie nu doar o cameră de iniţiere, ci şi una de ascensiune, excepţional de puternică. Ea a fost concepută pentru a-i ajuta pe iniţiaţi să se trezească din punct de vedere spiritual şi să îşi aducă aminte de adevărata lor identitate. Acesta este secretul piramidei, dragul meu prieten. În cazul de faţă însă, ceremonia iniţierii nu şi-a propus exclusiv trezirea spirituală la nivel individual a lui Yeshua. Într-o manieră foarte atent orchestrată, iniţierea lui Yeshua în procesul crucificării, în cel al învierii şi în cel al ascensiunii (înălţării la cer) a fost facilitată în interiorul Marii Piramide pentru ca întreaga planetă şi umanitatea ei să poată fi pregătite pentru ascensiunea planetară pe care o trăiţi voi la ora actuală. Doresc să te rog acum, prietene, să te gândeşti la

maniera în care poţi profita de această impregnare a conştiinţei ascensiunii în viaţa ta de zi cu zi. Cu siguranţă, dacă vei înţelege că ai un acces zilnic la foarte multă asistenţă, te vei confrunta cu provocările care îţi vor ieşi în cale cu credinţă şi cu speranţă, nu cu teamă şi cu oroare. Fiecare suflet predestinat să joace un rol semnificativ în susţinerea reiterării publice a crucificării şi învierii de către Yeshua a fost prezent în acest moment particular al pregătirii sale. Pe lângă Yeshua şi tovarăşii săi apropiaţi, la proces au luat parte aceia dintre noi care ştiam cum să practicăm bilocaţia sau teleportarea, care am venit în Marea Piramidă pentru a participa la proces. Alţii, care au jucat un rol mai puţin semnificativ, au venit în corpurile lor de lumină în timpul somnului, iar mai târziu şi-au adus aminte de anumite fragmente din ceea ce au văzut în timpul visului lor. În cazul celor care au participat în mod conştient la procesul iniţiatic, această repetiţie ne-a ajutat să ne detaşăm în plan emoţional, astfel încât să ne putem juca rolul în cadrul planului divin, în acest fel, fiecare pas al misiunii lui Yeshua a fost orchestrat şi impregnat în conştiinţa planetară. Deşi cea mai importantă parte a iniţierii sale din Camera Regelui s-a petrecut în primele 24 de ore, Yeshua a rămas în interiorul sarcofagului alte 48 de ore, pentru a împlini astfel o profeţie a lui Iona. Legenda spune că Iona a trăit o experienţă şamanică profundă a morţii şi a renaşterii, în timpul căreia a petrecut trei zile şi trei nopţi „în pântecul unui peşte imens care l-a înghiţit”. Nu trebuie să uităm însă că Yeshua nu a fost singurul care a trecut prin această iniţiere. Împreună cu ceilalţi discipoli care l-au susţinut, el a trecut prin o mare parte din demonstraţia publică a procesului de

înviere ce urma să aibă loc, sub forma unei realităţi virtuale interactive. Ne-am deschis cu toţii conştiinţa în faţa alegerilor esenţiale care aveau să ne alinieze viaţa cu realizarea noastră personală supremă şi cu serviciul planetar. După încheierea iniţierii din Marea Piramidă, toţi participanţii din interiorul ei au ieşit cu uşurinţă afară printr-o poartă ascunsă. Pe măsură ce ne apropiem de finalul acestei sinteze a iniţierilor primite în Egipt de Yeshua, doresc să insist din nou asupra importanţei acţiunii coerente de grup, aşa cum ilustrează şi această poveste. Yeshua nu ar fi putut realiza tot ce şi-a propus dacă nu ar fi beneficiat de grupul său de tovarăşi loiali care s-au pregătit pentru a-i oferi cel mai calificat suport colectiv posibil. Într-o manieră similară, nici noi nu am fi putut realiza vreodată tot ce am realizat fără vasta conştiinţă, fără dedicaţia focalizată şi fără exemplul impecabil pe care ni le-a asigurat Yeshua. Deşi am mai spus şi voi continua să repet că „tot ce a făcut Yeshua poţi face şi tu, ba, mai mult”, îngăduiemi să îţi explic că experienţele tale iniţiatice pot lua o formă diferită de cele ale lui Yeshua. Este adevărat, Yeshua a fost şi rămâne o fiinţă ieşită din comun, a cărei misiune a circumscris o ascensiune planetară şi cosmică. Poate că viaţa ta personală nu va avea neapărat un impact asupra unui număr la fel de mare de oameni ca şi cea a lui Yeshua, ceea ce nu înseamnă însă că nu îţi va aduce o contribuie la fel de importantă ca şi viaţa lui la succesul ascensiunii planetare. Poate că responsabilităţile tale faţă de umanitate nu sunt la fel de mari ca şi cele asumate, de nepotul meu, dar acest lucru nu înseamnă că nu ţi-ai asumat la rândul tău, la fel ca şi Yeshua, aceeaşi responsabilitate personală de a-ţi amplifica măiestria sinelui, de a co-crea o stare de

armonie, oriunde există conflicte de a-ţi adăuga prezenţa plină de iubire la conştiinţa colectivă aflată în plin proces de ascensiune. În calitatea lui de Fiu al Omului şi de Frate Superior (membru ierarhic superior al Frăţiei Luminii), Yeshua a stabilit un exemplu, arătând ce anume este posibil să facă oamenii când îşi pun la unison conştiinţa cu iubirea şi cu unitatea. Dată fiind anvergura cosmică a misiunii lui Yeshua şi a Mariei Magdalena de a asista procesul de trezire spirituală a întregii umanităţi, ei au primit la rândul lor o asistenţă cosmică. Indiferent în ce constă misiunea ta, şi tu poţi primi o încurajare şi foarte multă speranţă de-a lungul căii de realizare a esenţei tale hristice, la fel ca şi Fratele tău Superior. Nu este neapărat necesar să intri în Marea Piramidă în această viaţă, dar doresc să te întreb: nu ai trăit niciodată o experienţă în care te-ai simţit ca şi cum te-ai fi aflat într-un mormânt, în care identitatea şi viaţa ta limitată au murit, iar tu te-ai născut a doua oară, cu o identitate şi o viaţă nouă? Nu ai recunoscut niciodată tiparul unei dorinţe de a-ţi pune la unison natura egoului cu o putere mai mare ca a ta, cu o preocupare sporită faţă de bunăstarea celorlalţi, cu capacitatea de a te implica mai mult şi de a fi mai plin de compasiune în toate relaţiile tale? Toate aceste transformări simple, dar semnificative, atestă succesul tău în iniţierea pe calea lui Hristos.

Cap. 33 - Calea este pregătită Doresc să îţi dau acum o veste bună, informându-te în privinţa căsătoriei Mariei Ana cu Ahmed, un frate esenian egiptean din Heliopolis. La scurt timp după sosirea lui în casa mătuşii sale Mariamne din Egipt, Yeshua a făcut cunoştinţă cu Ahmed, care a stat alături de el la unul dintre festinele cu mulţi oaspeţi date de Mariamne. Instantaneu, Yeshua a simţit prezenţa mamei sale şi a intuit că acest bărbat sensibil, cu o natură extrem de devoţională, ar fi putut fi un soţ ideal pentru aceasta. Prin urmare, el i-a lansat imediat o invitaţie, în urma căreia Ahmed a călătorit la Nazaret şi, în doar câteva luni fericitul cuplu era deja căsătorit. După ce şi-a încheiat iniţierile din Egipt, Yeshua şi tovarăşii săi au petrecut într-o manieră extrem de plăcută şase săptămâni în Grecia, în insulele Egee şi la Efes, după care s-au întors acasă, în Galileea, în toamna anului 24 e.n. Când au ajuns pe Muntele Carmel, am fost încântată îi văd pe Yeshua şi pe Maria plimbându-se mână în mână prin grădină şi afişându-şi deschis afecţiunea unul faţă de celălalt ori de câte ori erau împreună. Toată lumea şi-a exprimat acordul cu această relaţie, deşi, ca să fiu sinceră, a existat în natura mea umană un aspect care şi-ar fi dorit în taină ca Yeshua şi Maria să se stabilească într-o viaţă căsătorită fără stres şi să facă mai mulţi copii. Pe de altă parte, eram conştientă de Rolul Superior pe care urmau să îl joace cei doi, fapt care îmi făcea inima să se înalţe şi să tremure în egală măsură. Reacţionând la privirile întrebătoare şi la zâmbetele insinuante ale comunităţii, Yeshua şi-a anunţat logodna oficială cu preaiubita sa Maria, căsătoria urmând să fie oficiată în ziua cu Lună plină din luna noiembrie.

Aşa se face că la doi ani după ce s-a măritat cu Ahmed, Maria Ana i-a invitat pe membrii cei mai apropiaţi ai familiei la o ceremonie simplă, dar elegantă, de căsătorie, a lui Yeshua cu Maria Magdalena în casa ei din Nazaret. Strălucind, fericită de aprobarea plină de iubire a copiilor ei mai mari, Maria Ana şi-a ţinut fiul în vârstă de un an, pe nume Ioan Marcu, pe pântecul ei umflat cu cel de-al nouălea copil. După festivităţi, Yeshua şi Maria Magdalena au anunţat că se pregăteau să plece în Orient. Toţi tovarăşii care l-au însoţit pe Yeshua în Egipt au fost de acord să călătorească şi de această dată cu el şi cu soţia sa. Yeshua le-a explicat rudelor sale că era important să contacteze diferiţi maeştri din India, Tibet, Nepal şi China. Aşa se face că la sfârşitul primăverii anului 25 e.n., grupul s-a alăturat unei caravane de călători care se îndrepta către India. Ruta comercială urma acelaşi traseu parcurs anterior de Yeshua, de la Damasc la Palmira, Selucia, Kabul şi Trecătoarea Khyber către Fluviul Gange. În lunile de iarnă, membrii grupului s-au odihnit recunoscători la Varanasi, bucurându-se de ospitalitatea plină de afecţiune a lui Iosif cel Mic şi a familiei sale. După această perioadă binevenită de odihnă, ei s-au îndreptat către destinaţiile pe care şi-au propus să le atingă din Orient. Acest pelerinaj a amplificat în mare măsură conştiinţa tuturor participanţilor, inclusiv aprecierea lor faţă de învăţăturile lui Gautama Buddha, care se răspândiseră prin ţinuturile vizitate de ei. La fel de iluminată li s-a părut pelerinilor şi conştiinţa luminoasă a maestrului taoist chinez Lao-Tzu. Una dintre comorile pe care le-a adus înapoi cu sine Yeshua, pentru a fi plasată în biblioteca mănăstirii de pe Muntele Carmel, a fost un manuscris foarte uzat al lucrării lui Lao-Tzu, Tao

Te Ching. Această sinteză încrucişată a învăţăturilor şi practicilor extrem de avansate ale alchimiei interioare din Egipt, Grecia, Britania, Palestina, Mesopotamia, India şi China a avut o influenţă profundă asupra lui Yeshua ben Iosif (acum perfect matur) şi a devotaţilor săi discipoli. Ioan ben Zaharia s-a întors la Qumran la Muntele Sinai, după ce Yeshua i-a transmis printr-un vis că urma să se întoarcă în scurt timp în Palestina. El i-a spus lui Ioan că a sosit timpul să îşi înceapă misiunea publică, pregătind în acest fel poporul evreu extrem de rigid pentru o demonstraţie a conştiinţei hristice. Potrivit profeţiei lui Malahia, un antemergător avea să semene seminţele învierii, în acord cu legea purificării şi a căinţei. În acest fel, vechea identitate şi vechile comportamente bazate pe teamă aveau să fie încurajate să „moară” (adică urmau să fie purificate şi transmutate) pentru ca noua creaţie întru Dumnezeu să se poată înălţa (conştiinţa aflată la unison cu Unitatea EU SUNT). Aşa se face că Ioan ben Zaharia, nepotul lui Ioachim şi fiul sorii mai mari a acestuia, Elisabeta, şi-a dat seama că a sosit timpul să renunţe la statutul său de sihastru. Destinul lui consta în a transmite copiilor lui Israel (Isis-Ra-Elohim) un mesaj al mântuirii, aşa cum o înţelegea el. În toamna anului 26 e.n., Ioan a plecat însoţit de un mic grup de discipoli devotaţi, printre care Lazăr, fratele Mariei Magdalena, şi Iuda Iscariotul. Toţi aceşti fraţi l-au însoţit pe Muntele Sinai în primăvara anului 22 e.n., unde au rămas într-o stare de izolare peste trei ani. Zvonurile referitoare la prezenţa carismatică şi aprigă a lui Ioan, dublată de exuberanţa sa deschisă, care i-au câştigat în egală măsură aprobarea şi criticile fraţilor săi din Qumran, s-au răspândit cu repeziciune,

ca un vânt puternic, trezind conştiinţele oamenilor adormiţi. Iniţial, el a călătorit prin diferite comunităţi eseniene risipite din jurul Marii Mări Sărate, după care s-a aventurat din ce în ce mai departe, la est de râul Iordan, până la Edom, Perea, Decapolis şi Caesarea Phillipi. El a răspândit astfel în toate frăţiile şi comunităţile eseniene din Galileea, Samaria şi Iudeea, inclusiv în cele din Ierusalim şi din Ierihon, zvonul apropiatei veniri a Maestrului Neprihănirii. Inutil să mai spunem că acest zvon a avut un efect profund asupra celor care l-au auzit. Cu alte cuvinte, s-a răspândit foarte rapid zvonul sosirii iminente a îndelungaşteptatului Mesia. Dacă ţi-l poţi imagina pe Ioan purtând tunica sa de sihastru din păr de cămilă, cu părul lui foarte lung, consumând cea mai ascetică dietă eseniană şi ţinând predici dure cu vocea sa de leu, nu cred că îţi va fi greu să înţelegi impresia de neuitat pe care o lăsa celor care îl cunoşteau. Pentru a-l înţelege mai bine pe Ioan, este necesar să îi cunoşti orientarea faţă de viaţă, care, la fel ca a tuturor esenienilor, dar mai ales a celor care trăiau în cadrul comunităţii din Qumran, era influenţată în cea mai mare măsură de perspectiva lui Zaratustra sau a „războinicului năzărit de lumină”. Acest gen de sihaştri oblojeau adeseori rănile persecuţiei politice, şi nu puţini percepeau lumea prin ochii dualităţii. Din perspectiva lor, pământul este un câmp de bătălie pe care fiii luminii poartă un război etern cu cei ai întunericului. Din păcate, aşa cum se întâmplă cu marea majoritate a războinicilor, ei rămân orbi în faţa realităţii, potrivit căreia adevărata bătălie de la nivelul conştiinţei dualităţii se poartă în interiorul fiecărui suflet în parte. Dacă acest război interior nu este recunoscut şi

armonizat, el este proiectat adeseori în exterior, unde este reflectat sub forma unor drame discordante. Temperamentul şi subiectivismul năzărit adoptat al lui Ioan, condiţionate de suferinţa sa din copilărie, atunci când tatăl său a fost ucis în Templul din Ierusalim, l-au condus pe acesta la o atitudine incapabilă de compromisuri, la limita militantismului. Aşa se face că Ioan i-a implorat cu o ardoare plină de pasiune pe evrei să se căiască pentru păcatele, încăpăţânarea şi aroganţa lor. Pentru a se întări pe sine, dar şi pentru a-şi pregăti audienţa, Ioan obişnuia să îşi înceapă fiecare dimineaţă în rugăciune şi de meditaţie. De multe ori, el nu era disponibil pentru mulţimea din ce în ce mai mare adunată pentru a-l asculta decât atunci când soarele ajungea deja la zenit. Când inimile ascultătorilor săi, deja pline de căinţă şi de anxietate, se umpleau până la refuz cu nerăbdare, el începea să îşi transmită mesajul electrizant, răspunzând la toate întrebările cu o autoritate de necontestat, cu pasiune, sinceritate şi foarte la obiect. De îndată ce adepţii săi plini de căinţă erau însă pregătiţi să creadă că el era mult-aşteptatul Mesia, el le spunea răspicat că nu era decât slujitorul umil al acestuia, un mesager trimis să pregătească calea Maestrului Neprihănirii, care era infinit mai puternic decât ar li putut spera el vreodată să devină. Mesia era cel care avea să propovăduiască mulţimilor folosirea corectă a energiei divine care curge prin corpul, mintea şi sufletul omului. Cu alte cuvinte, după el va veni cineva mai mare decât el, care va demonstra învierea adevăratei relaţii a omului cu Dumnezeu. Ioan le-a prezentat apoi neiniţiaţilor ritualul esenian de purificare prin spălarea cu apă, ca un semn al morţii vechii lor naturi bazate pe ură, pe desfrâu şi pe lăcomie.

Mai departe, el le-a explicat celor cu conştiinţa renăscută că vor deveni la fel ca soarele ce se înalţă pe cer din mormântul său apos (marea) din timpul nopţii, care îşi revarsă necondiţionat lumina ca pe un dar al vieţii asupra tuturor creaturilor. Voi aţi ajuns să numiţi ritualul făcut de Ioan în acele zile: „botez”. Îţi voi oferi în continuare o scurtă explicaţie pentru a-ţi clarifica anumite neînţelegeri referitoare la maniera în care era practicată în acele timpuri spălarea ritualică. Potrivit obiceiului nostru şi având în vedere că nu aveam la dispoziţie decât foarte puţină apă, noi obişnuiam să ne scufundăm mâinile şi tălpile într-un bazin plin cu apă până la înălţimea gleznelor. În continuare, ne aplecam şi luam o mână de apă, pe care ne-o turnam pe cap. Eram cu deosebire atenţi la purificarea aurei şi a celor şapte sigilii ale centrilor energetici din cap, de la nivelul coloanei vertebrale şi din partea din faţă a corpului. De asemenea, obişnuiam să invocăm prezenţa purificatoare şi dătătoare de putere a îngerilor elementelor, pământului şi cerului, precum şi a celor care guvernează „Arborele Vieţii”, în ale cărui sfere ale Sefiroţilor ne aflam. Dacă aveam la dispoziţie suficientă apă, ne scufundam în întregime în aceasta, cu ajutorul unui frate esenian. Spălarea ritualică era practicată în fiecare zi, nu doar o singură dată în viaţă (precum botezul vostru). De asemenea, ea nu necesita medierea unui preot care să sanctifice acest ritual. Dat fiind că Ioan propovăduia spălarea ritualică unei mulţimi care nu o practicase vreodată până atunci, optând pentru simbolismul scufundării depline în râul Iordan, el acţiona practic ca un mentor asistent pentru cei care veneau la el. El insista asupra faptului că se afla acolo doar pentru a-i ajuta să îşi deschidă şi să îşi pregătească inima în vederea botezului superior cu focul

Sfântului Duh (mituirea cu lumina divină care conduce la iluminarea plenară, respectiv la atingerea conştiinţei lui Hristos), pe care numai Yeshua o putea demonstra, nu şi el. Ioan nu şi-a propus nicio clipă să creeze o dogmă ritualică referitoare la purificarea inimii, în vederea cunoaşterii împărăţiei lui Dumnezeu din interiorul acesteia. Dintre cei care îi ascultau cuvintele şi luau parte la ritualul spălării, fiecare reacţiona diferit, în funcţie de orientarea sa religioasă sau de politica particulară. Spre exemplu, esenienii care rezonau în plan spiritual cu el se simţeau inspiraţi de maniera curajoasă în care acesta rostea adevărul. Pe de altă parte, fariseii - care îşi atribuiau o mare înţelepciune, deoarece se considerau experţi în legea ebraică - se simţeau provocaţi şi şocaţi. La rândul lor, saduceii, care se bucurau la acea vreme de mari bogăţii şi privilegii, se simţeau profund ameninţaţi. În schimb, zeloţii, care se simţeau oprimaţi de jugul roman, vedeau în Ioan un mântuitor care putea elibera Israelul de guvernarea străină, restabilind independenţa Palestinei. Alţi oameni respingeau din start cuvintele lui Ioan, pentru simplul motiv că nu se simţeau pregătiţi să îşi deschidă mintea şi inima în faţa unui nou stil de viaţă. În consecinţă, ei îl respingeau, declarând că era un nebun care bătea câmpii, îmbrăcat în haine sărăcăcioase de sihastru, care se hrănea cu lăcuste şi cu miere în deşert şi care boteza zilnic mulţimi mari de oameni. Ioan nu era însă un om care să se lase uşor dat la o parte. Dedicaţia lui era enormă, atitudinea lui era complet lipsită de teamă, iar expresia lui devenea foarte aprigă atunci când era provocat. Pe scurt, natura celui care a jucat rolul de antemergător al lui Yeshua era una plină de forţă. Yeshua şi Maria Magdalena au venit la

Ioan (numit la ora actuală Botezătorul), aflat la Beth Barah, pe malul Râului Iordanului, în toamna anului 28, e.n. Yeshua şi tovarăşii săi se întorseseră din Orient în anul precedent, în mare, şi-a văzut fiecare de calea sa, continuând însă să se pregătească pentru Marea Operă care îi aştepta. Yeshua şi Maria Magdalena şi-au petrecut cea mai mare parte a timpului şi izolare, la mai multe sihăstrii eseniene din deşert, create în jurul unor izvoare vindecătoare. Cu această ocazie, cei doi şi-au oferit îngrijirea trupească şi sufletească de care aveau mare nevoie. Nathaniel şi Mariam s-au întors pe Muntele Carmel, bucurându-se de reuniunea cu fiul lor Benjamin, care fusese consacrat servirii lui Dumnezeu, în cadrul mănăstirii, pregătindu-se să devină un rabin. Ceilalţi membri ai grupului s-au întors în satele lor şi au început să curteze şi să se căsătorească cu diferite partenere de sex opus, capabile să susţină misiunea lui Yeshua atunci când va sosi timpul. Anul a trecut astfel rapid şi a sosit timpul pentru „Deschiderea Căii”. După trimiterea unor mesageri alergători, tovarăşii lui Yeshua şi partenerele lor de cuplu (soţii sau logodnice) s-au adunat în tabăra lui Ioan, la Beth Barah. Un membru recent intrat în grupul intim al discipolilor lui Yeshua era Simon, fratele lui Andrei ben Iona, pe care mulţi îl numeau Petru. Dat fiind că Petru este extrem de bine cunoscut în epoca voastră, dar până acum nu am vorbit deloc despre el, doresc să insist puţin asupra personalităţii sale, pentru a-l înţelege mai bine. Iniţial, singura preocupare a lui Petru era să îşi susţină familia ca pescar. El a cunoscut însă o schimbare de perspectivă aproape miraculoasă după ce fratele său Andrei s-a întors din Egipt, îndemnându-l să îşi petreacă mai mult timp

alături de Yeshua. Petru a făcut acest lucru şi a experimentat o trezire spontană (a energiei kundalini), care l-a transformat pentru totdeauna. Lipsa de experienţă a lui Petru referitoare la iniţierile ezoterice şi puternica sa înclinaţie patriarhală, care se temea de aspectul feminin al lui Dumnezeu, au continuat să îl bântuie până la sfârşitul zilelor sale. Cu deosebire, dificilă era tendinţa sa de a se compara nefavorabil cu ceilalţi discipoli ai lui Yeshua (îndeosebi cu Maria Magdalena), care erau mult mai maturi decât el, în ceea ce priveşte disciplina spirituală, având totodată puteri mult mai mari. Pe de altă parte, nenumăratele revelaţii directe la care a avut acces şi calităţile sale reale de lider au făcut ca Petru să îi fie de mare folos lui Yeshua. Aşa se face că pentru a împlini toate lucrurile despre care au vorbit Profeţii, nepotul meu Yeshua s-a dus în vizită la vărul său Ioan, care îi pregătise calea. Acesta l-a tras imediat în apa adâncă a Iordanului, anunţându-i pe cei prezenţi că acesta era Unsul lui Dumnezeu, ale cărui sandale nu se simţea vrednic să le dezlege. Mulţimea s-a înghesuit ca să îl vadă mai bine. Oamenii îşi ţineau respiraţia, şocaţi că un om care nu arăta cu nimic diferit faţă de ei putea fi Mesia. Nici chiar copiii sau ciorile nu mai puteau fi auziţi. S-a lăsat o tăcere deplină. Acceptând rolul lui Ioan în susţinerea lui, Yeshua sa lăsat scufundat complet în apa râului, ca şi cum aceasta ar fi fost un mormânt sau un sepulcru. Când nepotul meu s-a ridicat din nou, un nor uriaş situat chiar deasupra mulţimii s-a despicat în două şi o rază de soare a coborât peste Yeshua şi Ioan. Lumina a produs un efect atât de uluitor, fiind reflectată de apa în mişcare a râului şi iluminându-i pe cei doi bărbaţi, încât mulţimea adunată pe malul Iordanului a suspinat la

unison. Momentul a fost de neuitat, fiind încununat de un cor colectiv de „Osana”. Ioan şi-a ridicat solemn braţul drept, indicând astfel că acţiona ca un martor al obedienţei şi smereniei lui Yeshua, care era un exemplu pentru toţi cei prezenţi. Raza de soare a continuat să ilumineze scena, ca şi cum ar fi fost regizată. În timp ce cerurile păreau să se deschidă, Ioan a anunţat că a auzit cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, care l-a anunţat că îşi găsea întreaga plăcere în fiul Său. De asemenea, a adăugat imediat că Dumnezeu Mama - Shekinah cea Sfântă - a coborât şi a rămas asupra Celui Ales sub forma unui porumbel. Astfel s-a petrecut botezul lui Yeshua, înregistrat de Biblia voastră. Aceasta nu menţionează însă absolut nimic despre Maria Magdalena. Prin urmare, doresc să adaug mărturia mea, declarând că aceasta a fost botezată la rândul ei de către Ioan, ca un exemplu că era egală cu partenerul ei de cuplu. Foarte puţini oameni au recunoscut-o ca adeptă, înţelegându-i rolul la acea vreme. De aceea, foarte mulţi s-au minunat atunci când semnele care au însoţit botezul lui Yeshua s-au repetat în timpul botezului ei, când a ieşit din apă. În continuare, toţi ceilalţi discipoli prezenţi au fost botezaţi de Ioan. Astfel s-a încheiat o zi absolut remarcabilă şi a început un nou capitol în viaţa publică a lui Yeshua. După o perioadă de solitudine, de purificare şi de post, Yeshua şi Maria Magdalena şi-au adunat echipa de susţinători, pe care voi îi numiţi cei 12 ucenici sau apostoli. Ceea ce textele voastre biblice nu pomenesc însă (fragmentele respective fiind scoase în mod deliberat din ele) este faptul că toţi cei 12 bărbaţi aveau partenere de sex feminin. Aşa cum spuneam mai devreme, după întoarcerea lor din Orient, toţi cei care s-

au pregătit pentru misiunea lor alături de Yeshua au început să îşi caute partenere de sex opus, care să le asigure echilibrul feminin de care aveau nevoie, în acord cu indicaţiile lui Yeshua şi ale Mariei Magdalena, care insistau asupra acestui lucru. Aşadar, numărul discipolilor din cercul intim al lui Yeshua a crescut, până când a ajuns la 12 bărbaţi şi 12 femei. Mai târziu, când oamenii au început să audă de miracolele şi de învăţăturile pe care le propovăduiau Yeshua şi Maria Magdalena, cercurile de câte 12 bărbaţi şi 12 femei s-au multiplicat, conferind astfel o asistenţă din ce în ce mai mare celor care doreau să îşi vindece corpul şi sufletul. Deşi la acea dată nu mai aveam un partener de sex masculin, am devenit şi eu o membră a celui de-al doilea cerc de discipoli, alcătuit din 12 bărbaţi şi 12 femei. Aşa se face că în următorii patru ani, cei 12 discipoli iniţiaţi s-au multiplicat, ajungând la un total de 144 de discipoli extrem de dedicaţi, 72 de sex masculin şi 72 de sex feminin. Sufletul meu a trăit o bucurie fără egal atunci când am renunţat la poziţia mea de la mănăstirea de pe Muntele Carmel, aflându-mă într-un contact intim cu Yeshua şi cu Maria Magdalena, cât şi cu ceilalţi membri ai familiei pe care o iubeam atât de mult, în timp ce călătoream cu toţii prin Palestina!

Cap. 34 - Cuvintele lui Yeshua Doresc să îţi împărtăşesc acum, cu cea mai mare plăcere, câteva dintre cele mai dragi amintiri ale mele, legate de faptele realizate şi de cuvintele rostite de Yeshua în ultimii ani pe care i-a petrecut în planul fizic. Motivul pentru care doresc să îţi prezint aforismele sale este acela de a-ţi uda sămânţa de lumină plasată în interiorul tău încă de la începuturile creaţiei. În acest scop, îţi voi împărtăşi câteva dintre numeroasele experienţe la care am asistat personal, putând depune astfel mărturie pentru viaţa şi învăţăturile nepotului meu. Această descriere va acoperi câteva din momentele culminante ale scurtului său ministeriat în Palestina, care a început la sfârşitul lunii septembrie a anului 28 şi a atins apogeul la începutul lunii aprilie a anului 30, doar un an şi jumătate mai târziu. Dintre toate experienţele pe care le-am trăit atunci, îţi voi prezenta doar un mic crâmpei, astfel încât să înţelegi mai clar că la baza faptelor şi cuvintelor sale au stat sensuri mai profunde, precum şi o putere şi o graţie la care până acum nu ai avut acces. Sfintele voastre Scripturi nu revelează decât o mică parte din abundenţa pe care a oferit-o cu generozitate Yeshua celor care aveau urechi de auzit. În ceea ce-i priveşte pe cititorii însetaţi de lumina eliberatoare a iubirii, pe aceştia îi invit să exploreze anumite lucrări mai puţin cunoscute, cum ar fi Manuscrisele de la Marea Moartă şi Pergamentele de la Nag Hammadi, care revelează mult mai multe informaţii referitoare la Fiul Omului, fiind traduse direct din bogata limbă aramaică pe care o vorbea acesta. Doresc să încep prin a-ţi spune mai multe lucruri despre Maria Magdalena, care a adoptat trei copii la

maturitate. Aşa cum îţi mai aminteşti probabil, ea a fondat încă de la vârsta de 19 ani mai multe orfelinate, aziluri, spitale şi cămine pentru oamenii fără adăpost şi pentru cei respinşi de societate. Prin generozitatea financiară a tatălui ei, Maria Magdalena şi-a transformat proprietatea de lângă Magdala într-un spital şi într-un orfelinat. Cu ajutorul mamei sale, nepoata mea şi-a lărgit casa din Betania, transformând-o într-un cămin şi într-un refugiu pentru oamenii cu mintea, corpul şi sufletul infirme. La fel ca în Magdala, mamele nemăritate îşi puteau naşte aici copiii nedoriţi, care erau apoi crescuţi până când deveneau suficient de mari pentru a-şi croi singuri destinul. O parte din aceşti copii, care şi-au exprimat dorinţa de a trăi o viaţă monastică eseniană, au fost trimişi la Qumran. După ce s-au căsătorit, Yeshua şi Maria Magdalena au adoptat trei copii fără adăpost, pe nume Joses, Iuda şi Miriam. De altfel, cei doi nepoţi ai mei erau întotdeauna înconjuraţi de o sumedenie de copii, oriunde se duceau, îndeosebi în mijlocul mulţimilor de oameni. Una dintre amintirile mele favorite, referitoare la un eveniment care s-a petrecut la începutul ministeriatului celor doi, a fost chiar căsătoria lor, care a avut loc la Cana, în anul 28, e.n. Aceasta a fost absolut minunată. Cei patru ani scurşi de la logodna lui Yeshua şi a Mariei Magdalena le-au permis familiilor lor să adune o zestre suficient de mare. La aceasta s-a adăugat şi zestrea lui Ioan ben Zevedei şi a logodnicei sale Abigail, care plănuiau să se căsătorească în aceeaşi zi (Abigail era fiica Mariei şi a lui Cleopa, doi discipoli ai lui Yeshua. Cleopa era fratele lui Iosif ben Iacov, tatăl lui Yeshua). S-a luat decizia ca locaţia pentru cele două nunţi, simultan, să fie casa ancestrală din Cana, care le-a

aparţinut anterior lui Iacov şi Lois, bunicii dinspre tată ai lui Yeshua, suficient de spaţioasă pentru a putea găzdui cea mai mare parte a oaspeţilor veniţi de departe. Proprietatea îi aparţinea acum lui Cleopa, întrucât Lois, mama sa rămasă văduvă, murise în anii în care Yeshua se afla în India. Maria şi Cleopa au invitat peste o sută de oaspeţi. Trecuseră ani de la ultima reuniune a familiei noastre apropiate şi extinse, aşa că foarte mulţi s-au folosit de această ocazie pentru a-şi revedea familia. Pregătirile pentru nuntă au durat câteva luni, iar săptămânile care au urmat au fost dedicate celebrării fericitului eveniment. Chiar înainte de a face schimb de legăminte conjugale, Maria Magdalena a realizat prima ungere în public a preaiubitului ei cu ulei de nard, o plantă vindecătoare rară, cu un miros înţepător, pe care o culesese în recentul ei pelerinaj în Orient, la poalele Munţilor Himalaya. Maria extrăsese din plante uleiul lor esenţial şi a preparat din el o alifie pe care o păstra în nişte vase din alabastru. De asemenea, avea mai multe flacoane micuţe din sticlă pline cu uleiul esenţial al plantei. Acestea erau ermetic închise şi au fost depozitate cu atenţie, astfel încât să ajungă în siguranţă în Palestina. Cu această ocazie sacră, ea a luat un astfel de flacon, i-a rupt sigiliul şi a turnat întregul conţinut pe creştetul lui Yeshua, masându-i de asemenea cu el mâinile şi tălpile. Ea şi-a demonstrat iubirea profundă atunci când a plâns şi i-a şters tălpile preaiubitului ei cu părul ei lung, castaniu-roşiatic închis, de culoarea mahonului. Ne-a emoţionat pe toţi devoţiunea ei profundă şi am plâns la unison cu ea. Nepotul meu a plâns şi el în mod deschis, acceptând atât de plenar

iubirea divină care curgea prin Maria Magdalena, încât faţa lui a început să strălucească cu o lumină comparabilă cu cea a soarelui în miezul zilei. În cea de-a treia zi a festivităţilor acestei sărbători formale, care au inclus un festin, dansuri şi relatarea multor poveşti inspirate, mama lui Abigail i-a spus Mariei Ana că nu prea mai aveau vin. Ea s-a dus imediat la Yeshua, care se afla în curtea exterioară a casei, discutând cu Ioan, celălalt mire. În timp ce preaiubitul meu nepot s-a uitat direct în ochii mei, am auzit-o pe mama lui spunându-i unui servitor din apropiere: „Fă ceea ce îţi spune”. Yeshua a cerut să fie condus la pivniţa în care erau depozitate butoaiele cu vinuri, atât cu must cât şi cu vin fermentat, dar şi vase mari din lut cu apă ţinută la rece. După ce le-a poruncit servitorilor să umple până sus mai multe containere cu apă, el le-a cerut să fie lăsat singur. Nu am fost prezentă atunci când Yeshua a lucrat cu îngerii elementelor pentru a transforma apa într-un vin proaspăt sau în mustul preferat de esenienii care ţineau o dietă foarte strictă. Am băut însă din vinul cel nou atunci când acesta a fost servit, iar băutura s-a dovedit a fi cu mult mai parfumată şi mai dulce decât cea servită anterior. Cunoaşterea legată de alchimie a nepotului meu nu m-a surprins deloc, căci acesta mai transformase apa în vin cu o altă ocazie, la mănăstirea de pe Muntele Carmel, într-un an în care recolta de struguri a fost foarte slabă, din cauza unui îngheţ timpuriu. Acesta a fost unul dintre primele miracole publice ale lui Yeshua, după cum erau denumite manifestările sale spirituale. Îngăduie-mi acum să îţi relatez o altă amintire foarte dragă mie, referitoare la o zi superbă de primăvară, în care Yeshua a vorbit în faţa unei mulţimi de oameni,

adunată pe un deal din apropierea comunităţii din Betsaida. Înălţimea pe care ne aflam ne permitea să vedem până departe, până la lacul cu apă dulce al Galileii, inclusiv dealurile din jur. În apropiere de vârful dealului, se afla o zonă concavă amplă care crea un fel de amfiteatru natural. Aceia dintre noi care eram discipolii apropiaţi ai lui Yeshua am ajutat mulţimea de oameni să îşi găsească locuri pe pături sau pe stânci, astfel încât să poată asculta cuvintele nepotului meu. Era una din acele zile neaşteptat de calde, care apar uneori pe neaşteptate primăvara în Galileea. O briză uşoară ne răcorea feţele, unduind ierburile de pe deal, ca şi cum acestea ar fi fost o extensie a mării de dedesubt. Rândunicile şi păsările marine zburau pe deasupra capetelor noastre, printre norişorii albi şi pufoşi care pluteau pe cer, lăsând să treacă printre ei razele extrem de strălucitoare ale soarelui. Deşi dădea multă lumină şi multă căldură, acest soare nu putea egala însă cu strălucirea pe care o puteam vedea emanând din faţa preaiubitului meu nepot. Mi-am fixat privirea asupra lui, aşteptând cu nerăbdare vocea care îmi pătrundea adânc în suflet, la fel ca o apă subterană tăcută. Mulţi dintre cei veniţi erau cât se poate de sceptici, apărând mai mult din curiozitate sau la invitaţia vreunui prieten. Ca de obicei, mulţimea era plină de bolnavi şi de schilozi, aduşi de rudele lor. Yeshua, Maria Magdalena şi alţi 24 de discipoli principali (bărbaţi şi femei, în egală măsură) începeau întotdeauna prin a se ocupa de infirmi. Una din cele mai mari plăceri ale sufletului meu era să îi asist prin toate mijloacele care îmi stăteau la dispoziţie. În timp ce mă ocupam de bolnavi, nu îmi puteam desprinde privirile de la nepoţii mei, care păşeau prin

mulţimea adunată. Robele simple ale lui Yeshua şi Mariei Magdalena erau practic identice, fiind ţesute dintr-o pânză fină de in albit. Mantiile lor exterioare cu glugă erau ţesute din cea mai fină lână de culoare albă. Fiecare avea o pelerină de culoare închisă pentru a le acoperi hainele albe, precum şi nişe haine galileene obişnuite, pentru situaţiile în care era necesar să călătorească icognito prin regiunile rurale. În acest fel, cei doi nu călătoreau temându-se pentru ei înşişi, ci din dorinţa neabătută de a le fi de folos semenilor lor. Femeile care spălau hainele albe ale discipolilor şi aveau grijă de aceştia considerau munca lor un serviciu care le umplea inima de satisfacţie. Acum, în timp ce îi priveam pe principalii învăţători şi le observam feţele bronzate, dar luminoase, şi albul orbitor al robelor lor, mi se părea că privesc nişte vase sacre de o puritate extremă. Mariam şi alte câteva femei cântau cu vocea sau la diferite instrumente muzicale. Copiii şi o parte din adulţi li se alăturau întotdeauna la refrene, iar dacă era suficient loc, unii oameni dansau. Inimile noastre debordau de bucurie, savurând lumina soarelui, ciripitul păsărelelor, verdeaţa primelor fire de iarbă de primăvară şi culorile primelor flori apărute, precum şi fericirea produsă de faptul că îl aveam pe Unsul lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Acesta făcea uneori o pauză pentru a lua în braţe un copilaş, ridicându-l pe umerii săi. Inima îmi bătea cu putere când îmi aduceam aminte de toate ocaziile anterioare, în care jucăuşul meu nepot făcuse acelaşi lucru, la vârste mult mai fragede! Astfel au trecut primele ore ale după-amiezei, până când Yeshua a ajuns la concluzia că mulţimea era pregătită să îi asculte cuvintele. Maria Magdalena era mulţumită să îşi joace rolul feminin de susţinere,

conform obiceiului ei, atunci când cuplul se adresa unei mulţimi de oameni, în tăcere şi cu o mare putere, ea i-a amplificat câmpul energetic iubitului ei, invitându-ne apoi să luăm loc. Yeshua s-a aşezat într-un loc în care putea fi văzut şi auzit de toată lumea. Între timp se adunaseră mult mai mulţi oameni, veniţi din satele apropiate sau de departe, care umpleau întregul amfiteatru natural şi zonele învecinate cu acesta. În sfârşit, când toată lumea s-a liniştit, Yeshua a început să vorbească, proiectându-şi vocea până departe, la fel cum procedaseră profeţii cu mult timp în urmă: „Copii ai lui Dumnezeu Cel Unic, credinţa voastră u fost cea care v-a adus aici. Într-adevăr, puternice sunt lucrările celor care au o credinţă cât un bob de muştar. Deşi credinţa voastră poate părea mică la început, dacă este udată, ea va creşte şi se va transforma într-un mare copac, în care păsările îşi pot face cuib. Aşa se face că am venit la voi datorită credinţei voastre, care este suficient de mare pentru a-mi asculta cuvintele. La fel ca în cazul seminţei de muştar, fie ca spusele mele să îşi găsească un loc în inimile şi în minţile voastre fertile, astfel încât să poată încolţi şi aduce rod bogat în viaţa voastră de zi cu zi. Vă vorbesc acum pentru a vă umple inimile de bucurie şi spiritul de putere. Căci a păşi pe Calea Maestrului Neprihănirii constă în a nu vă mai aduce aminte de trândăvia voastră, care conduce la o recoltă foarte slabă, sau de revolta voastră împotriva Creatorului Tată-Mamă, ale cărui braţe puternice vă susţin în fiecare zi. Dacă aveţi urechi de auzit şi ochi de văzut, veţi înţelege că eu nu rostesc decât acele cuvinte pe care mi le transmite pentru voi Tatăl meu ceresc. Tot ceea ce mă vedeţi făcând provine direct de la El. Iar Mama înţelepciunii, Shekinah-Sophia, Sfântul Duh al

Adevărului care rezidă în interiorul vostru, va depune mărturie că lucrurile stau într-adevăr astfel. Prin urmare, ascultaţi cu atenţie cuvintele mele. Eliberaţi-vă de frânghiile vinovăţiei care vă înlănţuie în judecata critică a greşelilor semenilor voştri şi eliberaţi-i pe aceştia de laţul ascuns al judecăţilor voastre. Nu vă ridicaţi braţul în semn de protest atunci când vă este luată haina, ci dăruiţi tot ce nu vă este strict necesar. Nu vă îngrijoraţi atunci când cineva aflat la nevoie vă cere din rezervele voastre, ci fiţi fericiţi că le puteţi face altora ce aţi dori să vă facă ei vouă. Cunoaşteţi-vă Sinele adevărat şi profunzimile pasionale ale fiinţei voastre interioare. Adunaţi întreaga energie pe care sinele vostru mărunt (egotic) încearcă să o acumuleze sau să o risipească şi oferiţi-i tot ceea ce sunteţi Celui Care Dăruieşte întreaga Viaţă. Aceasta este cea mai importantă poruncă, din care derivă toate celelalte. Într-o manieră similară, binecuvântaţi-i cu compasiune pe prietenii care sunt atraşi să păşească alături de voi, oferindu-vă astfel o reflexie, similară unei oglinzi, împărtăşiţi cu aproapele vostru tot ce v-a dăruit Tatăl-Mama întregii Vieţi. Sunteţi în întregime iubiţi, lucru valabil chiar şi pentru acel sine mărunt din umbră care continuă să practice separarea plină de aroganţă şi care nu şi-a deschis încă poarta către inima TatăluiMamei din interior, pentru se hrăni cu energia acestuia. Acesta este principiul creator din care derivă neprihănirea, respectiv folosirea corectă a energiei. Singura poruncă pe care trebuie să o respectaţi constă în a-l iubi pe Dumnezeul Cel Unic din interiorul vostru şi în a sluji creaţia care sunteţi voi, astfel încât să vă puteţi bucura din abundenţă de viaţă. Va întreb: cum altfel aţi putea cunoaşte pacea şi prosperitatea în sufletul vostru?

Credeţi mai degrabă în martorul din inima voastră decât în aparentele miracole produse de mâinile mele. Căci eu nu fac nimic de la mine, ci Creatorul Tată-Mamă din interiorul meu face lucrările pe care le vedeţi. Într-o manieră similară, acelaşi Creator din interiorul vostru vă poate multiplica norocul, având în permanenţă grijă de voi. Gândiţi-vă la micuţii crini de pe câmp. Aceştia nu torc şi nu ţes, dar hainele pe care le poartă ei sunt de o frumuseţe desăvârşită. Observaţi-le pe suratele noastre rândunicile, care străbat ca nişte săgeţi cerul de deasupra capetelor noastre. Cu inocenţă şi pline de încredere, ele călăresc vântul, fiind susţinute în zborul lor de acesta. Prin urmare, nu cădeţi pradă anxietăţii, căci grijile pe care vi le faceţi nu pot schimba ceea ce vi se va întâmpla mâine şi nici nu vor da mai multă credibilitate staturii voastre în rândul semenilor voştri. Staţi liniştiţi şi scufundaţi-vă în comoara inimii voastre, şi tot ceea ce vă este necesar vă va fi dat cu asupra de măsură. Tatăl- Mama voastră vă cunoaşte toate nevoile reale şi vi le împlineşte înainte de a-i cere acest lucru. Ori de câte ori vă scufundaţi - într-o stare de unitate şi de bucurie - în dorinţa voastră arzătoare, devenind una cu ea şi conştientizând faptul că aceasta s-a împlinit deja, ea vă va fi împlinită cu siguranţă. Confirmaţi aşadar cuvintele mele, cum că tot ce îi veţi cere Tatălui- Mamei în spiritul iubirii vă va fi dat cu siguranţă, în spiritul credinţei şi al serviciilor voastre. În consecinţă, căutaţi şi veţi găsi. Bateţi la uşă şi vi se va deschide. Cereţi şi veţi primi, măsură cu măsură, la infinit. Analizaţi tot ceea ce vă caracterizează şi cântăriţi cu balanţa inimii voastre toate lucrurile care vă sunt furnizate din abundenţă. Chiar şi în încercările dificile ale vieţii puteţi descoperi un dar, la fel cum chiar şi întro piatră în care vă împiedicaţi vă puteţi găsi puterea.

Dacă vă veţi face timp pentru a analiza seminţele pe care le semănaţi, vă veţi putea găsi calea către Maestrul din interiorul vostru, care vă va oferi perla înţelepciunii. Nu acumulaţi comorile acestei lumi, căci acestea sunt corupte de molii şi de rugină sau sunt furate de hoţi. În caz contrar, veţi sărăci întru spirit, şi sufletul vostru va suferi de foame şi de sete. Decât să vă lamentaţi din cauza lucrurilor perisabile în timp, adunaţi comorile nepieritoare ale lumii cereşti care vă pune în mişcare şi care respiră prin voi, în care veţi găsi întotdeauna susţinere şi odihnă. Aveţi curajul de a renunţa la sinele vostru fals, care vă ţine sclavi în închisoarea iluzorie, creată de simţurile voastre muritoare. Rafinaţi-vă simţurile cu lumina pură a iubirii şi corpul vostru va deveni un templu pământesc al cerului. Reamintiţi-vă cine sunteţi: un spirit simplu şi liber. Dacă veţi căuta mai întâi de toate împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul vostru, toate celelalte vă vor fi date cu asupra de măsură. Atunci când faceţi fapte bune, nu urmăriţi să fiţi văzuţi şi recompensaţi în lumea exterioară, ci faceţi-le în taină şi intraţi astfel în comuniune cu Cel care Dă Viaţă, care va spori direct proporţional comoara din inima voastră. Într-o manieră similară, daţi de pomană în taină şi nu vă daţi în vileag intenţiile. Atunci când primiţi recolta Legii Vieţii, culegeţi faptele voastre bune într-o tăcere plină de recunoştinţă, pornind de la premisa că Cel care dăruieşte este Dumnezeu. Dacă ţineţi post pentru a vă curăţa de impurităţile generate de teamă, de ură de sine şi de resentimente, faceţi acest lucru în spiritul eliberării şi al recunoştinţei, nu în cel al falsei smerenii şi al ipocriziei. Nu vă judecaţi fraţii şi nu încercaţi să scoateţi din ochiul lor firul de praf până când nu aţi scos din ochiul

vostru bârna care vă distorsionează vederea. Încă şi mai bine: nu judecaţi niciodată pe nimeni, căci cu măsura cu care îi veţi judeca pe ceilalţi, încercând să le dovediţi că au greşit, cu aceeaşi măsură veţi fi condamnaţi. Eu am venit pentru a pregăti festinul Tatălui meu, la fel ca soţul care îşi invită mireasa să vină să cineze cu el. La fel ca şi Tatăl meu, eu dau mai departe toate lucrurile bune născute din împărăţia abundenţei care rezidă în interiorul vostru. Voi sunteţi sarea pământului - atunci când contribuiţi la festinul vieţii cu esenţa voastră plenară. Eu nu am venit ca să adun o armată, dar nici pentru a impune pacea în acest ţinut, ci pentru ca sabia gurii mele să sfâşie vălul care acoperă Legea supremă a Unităţii. Nu îi urmaţi orbeşte pe acei ghizi care încearcă să vă convingă că mântuirea poate fi găsită în tradiţiile strămoşilor voştri. A fi un sclav orb, înlănţuit de tradiţie, echivalează cu a cădea într-un şanţ. Dacă doriţi să vedeţi foarte clar, focalizaţi-vă atenţia asupra luminii soarelui din interiorul vostru, care vă va lumina de-a pururi calea. Revelaţi-vă lumina de dincolo de văl, pentru a ilumina astfel calea celorlalţi, care altminteri ar cădea. Veniţi la mine, voi, cei care trudiţi şi sunteţi împovăraţi, şi eu vă voi dărui odihnă. Căci jugul fuziunii cu Dumnezeu este uşor de dus, iar povara mea este lumina eternă. EU SUNT lumina lumii. Veniţi la sursa propriei voastre lumini şi descoperiţi aici pacea care transcende orice înţelegere. Căci aici, alături de mine, puteţi bea şi mânca, până când vă veţi găsi calea către primăvara eternă a Tatălui-Mamei noastre cereşti. Aruncaţi povara vinovăţiei, a falsului orgoliu şi a urii de sine. Nu mai loviţi cu picioarele, la fel ca un catâr încăpăţânat, pietrele condamnării de sine, şi reclamaţi-

vă moştenirea de drept, aceea de Fiu/Fiică a lui Dumnezeu. Priviţi-i pe aceşti copilaşi care mă înconjoară şi care stau în poala mea. A fi la fel ca ei înseamnă a fi conştient numai de momentul prezent, sălăşluind în starea de inocenţă, în care toţi opuşii se resorb în Unitate şi în care rezidă sigura mântuire. Cheile împărăţiei, cu toate bogăţiile ei, rezidă în simplitatea crinilor şi în joaca inocentă a copiilor. Adevăr vă spun: tot ceea ce căutaţi există deja în interiorul vostru. Prin urmare, cunoaşteţi-vă propriul sine. Într-adevăr, corpul vostru este un templu al lui Dumnezeu. Deschideţi poarta inimii voastre şi intraţi. Tatăl-Mama vă aşteaptă aici. Chiar şi acum, Tatăl-Mama aleargă înaintea voastră pe calea din piatră pe care mergeţi, urând bun-venit acelei părţi a fiinţei voastre pe care aţi izolat-o la fel ca pe un fiu rătăcitor, înapoinduvă astfel dreptul vostru din naştere. Dacă vă veţi întoarce din drum şi dacă vă veţi îndrepta înapoi către lumina din care aţi provenit, veţi descoperi că aceasta este chiar Preaiubitul pe care l-aţi căutat zadarnic în bezna nopţii. Preaiubitul este păstorul cel bun care îşi lasă cele 99 de oi, ştiind că acestea sunt în siguranţă acasă, şi o caută pe cea rătăcită, pentru a o ajuta să se întoarcă în căminul confortabil al inimii sacre a Mamei sale. Deşi inima acesteia din urmă este rănită de coroana de spini a suferinţelor copiilor ei, ea continuă să îi invite la ea şi să îşi accepte necondiţionat toţi copiii. Aşa se face că eu am venit pentru a aduna şi pentru a hrăni oile pe care mi le-a încredinţat Tatăl-Mama mea, readucându-le acasă, inclusiv pe cele rătăcite, în braţele mele. Nu fiţi surprinşi de cuvintele mele şi nu vă îndoiţi de ele, căci eu nu fac altceva decât să reinterpretez legea

tinereţii voastre. Eu vă aduc vestea cea bună şi vă spun că sunteţi liberi să vă creaţi un trup nepieritor de lumină divină, depăşind astfel pentru totdeauna iluzia morţii. Nu toţi cei care vor auzi cuvintele mele le vor înţelege mesajul, dar nu va mai trece mult şi tot ce au rostit Enoh, Isaia şi Ioan Botezătorul va deveni foarte clar. Eu am venit pentru a vă ilustra Calea Maestrului Neprihănirii, astfel încât să nu vă împiedicaţi atunci când întunericul va pogorî pe pământ în toiul zilei. Fiţi convinşi că atunci când va veni noua zi, nu veţi rămâne fără mângâiere. Căci în acea zi eu voi inaugura un Nou Legământ. Iar când veţi fi pregătiţi, o voi trimite pe Mama mea Celestă - Spiritul Sacru al Adevărului, care reprezintă inteligenţa din interiorul tuturor lucrurilor, dar şi dincolo de acestea - pentru a vă mângâia la rândul ei. Aceasta este promisiunea pe care am primit-o eu de la Tatăl-Mama, care este Dumnezeul iubirii”. În tăcerea lăsată după ce Yeshua a anunţat această promisiune s-a lăsat o linişte desăvârşită asupra celor prezenţi, şi am putut vedea foarte multe lacrimi pe feţele celor care au primit în inima lor aceste cuvinte extrem de profunde. Astfel de cuvinte, şi multe altele, a rostit Yeshua în faţa mulţimilor adunate în lunile care au urmat, în vederea misiunii sale publice.

Cap. 35 - Puterea de vindecare a lui Yeshua Îmi voi începe această relatare referitoare la practicile vindecătoare ale lui Yeshua povestindu-ţi cum l-a ajutat acesta pe strănepotul meu Benjamin, fiul lui Nathaniel şi al lui Mariam, să îşi vindece trupul născut cu picioare strâmbe şi supus adeseori convulsiilor paraliziei cerebrale. După botezul de la Beth Barah şi după postul lor de 40 de zile din deşert, Yeshua şi Maria Magdalena au venit la Muntele Carmel pentru a se sfătui cu superiorii mănăstirii, inclusiv cu mine. Într-o seară de toamnă neobişnuit de caldă, Yeshua l-a căutat pe Benjamin. El l-a găsit întins pe salteaua sa de paie, pe acoperişul dormitorului bărbaţilor, privind stelele de deasupra capului său. Iată povestea pe care mi-a spus-o mai târziu Benjamin, care a fost absolut încântat să se bucure de atenţia celui pe care l-a considerat întotdeauna un erou, de-a lungul vieţii sale încă foarte tinere. Întins lângă Benjamin, Yeshua i-a luat acestuia mâinile infirme în ale sale, în timp ce au continuat să privească amândoi în extaz cerul înstelat. Luna nu răsărise încă. Încetul cu încetul, respiraţia lui Benjamin s-a relaxat şi a devenit mai profundă. Când mintea lui sa liniştit complet, Cartea Vieţii sale s-a deschis în faţa vederii sale interioare. El şi-a văzut astfel numeroasele vieţi anterioare trecându-i prin faţa ochilor, devenind conştient de greşelile pentru care nu s-a putut ierta niciodată. S-a văzut - între altele - strângându-şi pumnii, dând din picioare şi aruncându-se asupra duşmanilor săi (aşa cum îi percepea el la acea dată), pe care i-a blestemat să ajungă în iad. A putut observa diferite tipare familiare pe care le-a repetat la infinit, deşi intenţia sa declarată era de a nu face rău nimănui şi de

a le fi de folos semenilor săi. Mai presus de orice, el a început să înţeleagă de ce a optat sufletul său să se vindece prin intermediul unui corp cutremurat de convulsii, cu membrele strâmbe şi infirme. În orele următoare ale nopţii, în timp ce Benjamin ofta reprimându-şi din greu suspinele, Yeshua şi-a plasat cu blândeţe palmele pe trupul subţire al băiatului, cea dreaptă fiind aşezată chiar pe inima acestuia. Cei doi şi-au unit în tăcere conştiinţele, călătorind prin planurile astrale, iar Benjamin a învăţat să se elibereze gradual de povara ruşinii şi a vinovăţiei. Astfel eliberat, el s-a putut înălţa în spirală către dimensiunile superioare, în care lumina spirituală era din ce în ce mai abundentă. Cei doi au savurat aici pacea celestă care transcende cuvintele, în timp ce trupurile lor stăteau unul lângă celălalt, sub stelelemartori şi sub Luna care le zâmbea. Când s-au întors şi s-au privit faţă în faţă, ochii lor s-au umplut de lacrimi. Convulsiile lui Benjamin au încetat. El şi-a ridicat braţele şi le-a privit în lumina lunii. Acestea nu mai erau răsucite. S-a ridicat atunci în picioare şi a făcut câţiva paşi. Picioarele sale răsucite se îndreptaseră, susţinându-i perfect greutatea corpului. Reamintindu-şi că era o oră a tăcerii comunale, Benjamin şi-a reprimat chiotele şi strigătul unei Osana, dar a îngenuncheat în faţa lui Yeshua, care îi zâmbea. Băiatul i-a comunicat telepatic că avea să îi rămână de-a pururi loial, la fel ca şi mama sa, Mariam, care i-a promis acest lucru în tinereţea ei. Yeshua i-a reamintit cu blândeţe să rămână loial propriei sale prezenţe EU SUNT şi să trăiască în recunoştinţă pentru tot ceea ce îi oferă viaţa în fiecare zi. În cei câţiva ani ai ministeriatului public al lui Yeshua, în care am părăsit Muntele Carmel pentru a

călători alături de nepotul meu, am continuat să asist ca martor personal la multe dintre faptele sale. Am văzut astfel adeseori diferite acte de putere spirituală care îi determinau pe oamenii simpli fie să îl caute pe Yeshua, fie să se teamă de el şi de cercul său interior închis de discipoli. Îngăduie-mi să îţi împărtăşesc acum o altă amintire a unei zile absolut memorabile care s-a petrecut la Bethesda, un bazin cu ape vindecătoare, aflat chiar în afara Porţii Oii cetăţii Ierusalim. Incidentul s-a petrecut într-o zi de Sabat, în timpul Sărbătorii Tabernacolului, în toamna anului 29 e.n. Am venit atunci la Ierusalim cu strănepotul meu Benjamin, pe care Yeshua îl vindecase de puţin timp. Stăteam împreună cu fiica mea, Maria Ana, cu soţul ei, Ahmed, şi cu cei trei copii ai lor, Ioan Marcu, Toma şi Mateus. Familia trăia acum în partea de nord-vest a Templului din Ierusalim, nu departe de Vechea Poartă, în cea de-a doua casă mare a lui Iosif din Arimateea. Ştiam că Yeshua, Maria Magdalena şi ceilalţi discipoli apropiaţi se întorseseră la Ierusalim dintr-o retragere spirituală de şapte zile în deşert, unde s-au aflat în comuniune cu frăţia din Qumran. Se spunea că puteau fi găsiţi la bazinul din Bethesda. Aşa se face că ne-am adunat cu toţii şi ne-am dus la bazinul respectiv, unde, de-a lungul secolelor, au avut loc multe vindecări spontane ale celor bolnavi. În acord cu tradiţia miracolelor, şi în această zi s-au adunat în jurul celor cinci terase ale Bethesdei foarte mulţi bolnavi, infirmi, oameni paralizaţi şi orbi. Aceştia stăteau pe saltelele lor din paie, aşteptând vălurirea apelor. Oamenii credeau că un înger agită când şi când apele, iar cel care intra primul în momentul acestei văluriri avea să fie vindecat de afecţiunea sa. De aici şi

numele de „Bethesda”, care în limba ebraică înseamnă „casa milei”. Zvonurile referitoare la puterile vindecătoare ale lui Yeshua s-au răspândit prin întreaga Palestină. Aşa se face că atunci când el şi discipolii săi au venit la bazin pentru a se răcori, o parte din bolnavii veniţi aici l-au recunoscut şi l-au implorat să îi vindece. Când am ajuns noi (ceilalţi), o mare mulţime de oameni îşi aşteptau rândul pentru a fi atinşi de Yeshua şi de preaiubita sa Maria. Într-adevăr, prezenţa celor doi le agitau bolnavilor sufletul ca şi cum acesta ar fi fost atins de însuşi îngerul vindecării. Energia mulţimii se amplifica şi scădea succesiv, la fel ca valurile, momentele de frenezie isterică fiind urmate de altele de şoapte discrete şi de reverenţă tăcută. Discipolii de sex masculin ai lui Yeshua erau nevoiţi să menţină ordinea în rândul mulţimii extrem de emoţionale, având grijă ca bolnavii să ajungă pe rând la Yeshua şi la Maria Magdalena, care stăteau lângă bazin. Discipolele de sex feminin se deplasau printre bolnavi, oferindu-le mângâiere şi pregătindu-le sufletele, astfel încât acestea să poată recepta energiile vindecătoare pe care optau să le accepte. Foarte mulţi oameni se întrebau însă cum se făcea că tânărul rabin din Galileea îndrăznea să lucreze ca vindecător într-o zi de Sabat. Se auzeau astfel din ce în ce mai multe murmure. Mi-am dat imediat seama că o bună parte din cei care murmurau erau farisei. Când aceştia au plecat brusc, am înţeles că ei îl vor confrunta în scurt timp pe Yeshua. Potrivit naturii acestei lumi dualiste, atunci când Fiul Luminii apare în această lume, Fiul întunericului apare la rândul lui. În consecinţă, falsa credinţă a dualităţii crea întotdeauna tipare întunecate, asociate cu frica, oriunde se ducea

Yeshua. În acel moment, m-am simţit stingheră, dar privindu-i pe nepoţii mei, mi-am dorit instantaneu ca aceasta să devină o zi a vindecării, indiferent de funcţiile prescrise şi acceptate într-o manieră arbitrară de instituţiile oamenilor. Prin urmare, uitând de farisei, mam alăturat la rândul meu celorlalte femei, focalizândumi atenţia asupra celor bolnavi. Yeshua îi lua în braţele pe copiii care plângeau, legăna în poala sa trupurile slăbite ale celor bolnavi, le turna ulei pe cap infirmilor cu membrele răsucite, îşi amesteca saliva cu puţin lut şi o plasa pe ochii ori pe urechile celor orbi sau surzi, vorbindu-le cu blândeţe celor pe care îi vindeca în acest fel. Copiii încetau să mai plângă şi paraliticii, să mai intre în convulsii; infirmii începeau să meargă; surzii să audă; orbii să vadă; cei bolnavi se vindecau. În tot acest timp, energia vindecătoare curgea în valuri, ca şi cum îngerul Bethesdei ar fi agitat apa din bazin. Fluxul şi refluxul acestei energii se reflecta în plânsul discret sau în vaietele puternice ale mulţimii, în oftaturile reprimate şi în râsul necontrolat, ori în exclamaţiile ocazionale de gen: „Osana, Domnul Oştirilor este în mijlocul nostru! Slăvit fie Dumnezeu Cel Preaînalt!”. Doresc să precizez foarte clar că nu Yeshua era cel care făcea aceste vindecări. El acţiona la fel ca un fluier gol în interior prin care trecea energia conştiinţei superioare, care orchestra şi realiza aceste miracole aparente. Înainte de a se ocupa de un bolnav, nepotul meu făcea întotdeauna o pauză pentru o comuniune în tăcere cu acesta. El îi scana astfel câmpul energetic pentru a determina cauza metafizică a dezechilibrului său, după care intra în comuniune cu sufletul bolnavului pentru a afla dacă o vindecare reprezenta cea mai bună soluţie, spre a-i transmite acestuia mai multă

putere spirituală. În finali el se punea empatic la unison cu inima bolnavului, pentru a descoperi în ce măsură era dispus acesta să lase jos greaua povară a suferinţei care i-a creat boala. De asemenea, analiza în ce măsură exista o rezonanţă echivalentă cu puterea vindecătoare a Iubirii Divine concentrată în inima şi în câmpul auric al lui Yeshua. Abia după ce primea un răspuns pozitiv la toate aceste investigaţii, el îşi continua activitatea vindecătoare. Yeshua începea întotdeauna prin vizualizarea fiecărui suflet în imaginea sa perfectă şi integrală, indiferent cât de deformat sau de bolnav părea trupul său. În continuare, el se punea la unison cu îngerii luminoşi ai manifestării şi cu inteligenţa sufletului care se manifesta prin intermediul diferitelor reţele axiotonale ale corpului său fizic şi ale celor subtile. După ce fuziona cu matricele sufletului, evaluând tiparul ales de acesta pentru actuala încarnare, el emitea mental o serie de tonalităţi sonore interioare (care puteau fi auzite uneori chiar de către urechile fizice). Aceste vibraţii reverberau în interiorul organelor, al ţesuturilor şi al oaselor congestionate, eliberând şi transmutând la aceste niveluri întreaga teroare, durere sufletească şi mânie a bolnavului. Încetul cu încetul, Yeshua transforma în acest fel energiile discordante şi incoerente ale fricii într-o expresie coerentă şi plină de armonie a iubirii. Prin proiectarea conştientă a luminii, sunetelor şi culorilor în aura bolnavului, el i-o purifica, recreând astfel o stare de inocenţă perfectă, pe fundalul căreia se producea o eliberare a fricii. Odată cu aceasta din urmă, pacientul începea să respire mai adânc. Cu fiecare nouă respiraţie relaxată şi conştientă, percepţia sa referitoare la timp şi la spaţiu se dilata, acceptând într-o mai mare măsură

prezenţa eternă a iubirii. În acest fel, Vindecătorul Divin care rezidă în toate inimile opera prin co-crearea unei rezonanţe armonice, manifestând miracole, prin intermediul lui Yeshua, al Mariei Magdalena şi al celorlalţi discipoli iniţiaţi. Rezonanţa perfectă a celor doi nepoţi ai mei cu Legea Unităţii permitea curgerea liberă a energiei iubirii. Ceea ce altora li se părea a fi un miracol generat de transmiterea unei puteri dintr-o sursă exterioară era de fapt o autovindecare, la unison cu fluxul unităţii. Percepţia obişnuită a limitării era transformată, pe măsură ce timpul şi spaţiul se dilatau în lumile cuantice nelimitate. Măiestria în planul fizic şi în cele spirituale apare atunci când în fiinţă se produce o punere la unison cu legile universale. Miracolele apar atunci când în individ se produce o rezonanţă cu iubirea şi cu armonia energetică a creaţiei. Prin urmare, procesul de vindecare nu se poate produce decât atunci când individul acceptă pe un anumit nivel - în mod conştient - energia coerentă a iubirii, simţind-o şi devenind una cu ea până când aceasta se concentrează în interiorul şi în jurul corpului, minţii şi sufletului său. În acel moment de fuziune cu Iubirea Divină, Hristul din mormântul interior al sufletului învie şi se înalţă la nivelul percepţiei conştiente. Apare astfel întrebarea: mai poate exista eroarea separării percepute sau a bolii cât Hristul renăscut rămâne în conştiinţa individului, ca o alegere deliberată de a trăi o stare de bunăstare? Adevărul este că deşi foarte mulţi oameni au fost vindecaţi atunci, au existat şi destui indivizi care au căzut din nou în şanţul uitării, retrăind tiparele familiare ale suferinţei şi ale bolii.

Când s-au lăsat umbrele înserării, iar Yeshua şi discipolii săi apropiaţi s-au pregătit să părăsească bazinul Bethesdei, un preot al Templului însoţit de un grup de Farisei l-au înfruntat furioşi, croindu-şi drum prin mulţimea adunată. - Cu ce autoritate faci aceste lucruri? l-a întrebat preotul cu o voce dură şi vădit răuvoitoare. Privindu-l în ochi, Yeshua i-a răspuns calm: - Eu nu îndeplinesc voinţa mea, ci pe cea a Tatălui care m-a trimis. Fiul nu face nimic cu de la sine putere, ci numai ceea ce îi arată Tatăl. Cei care realizează lucrările pe care le vedeţi sunt Tatăl-Mama care au dat naştere cosmosului. Eu am venit în numele Părinţilor mei Cereşti, dar voi nu mă acceptaţi deoarece nu vă recunoaşteţi propriul statut de Fii ai lui Dumnezeu Tatăl şi pentru că nu simţiţi iubirea lui Dumnezeu Mama, deşi aceasta stă la baza respiraţiei voastre. Cine nu îl onorează pe Fiul cu care este una nu îi onorează nici pe Tatăl-Mama care l-au trimis pe acesta. Cutremurat, dar neclintit, preotul Templului a continuat să încerce să îl intimideze pe nepotul meu, ignorând-o cu dispreţ pe Maria Magdalena, deşi aceasta stătea cu curaj lângă soţul ei. Atunci, cu o voce furibundă, preotul a ţipat: - Nu ştii că Legea lui Moise interzice munca vindecătoare în ziua de Sabat? Complet neperturbat de ostilitatea celui care şi-a asumat rolul de adversar al său, Yeshua i-a răspuns: - Care dintre voi nu v-aţi ajuta servitorul căzut întrun puţ sau nu v-aţi scoate boul intrat în nisipurile mişcătoare în ziua de Sabat? Sabatul a fost creat pentru om, nu omul pentru Sabat. Dacă ai crede cu adevărat în Moise, ai crede inclusiv în mine, căci el a scris despre mine. De vreme ce nu crezi însă în scrierile sale, de ce ai

crede în cuvintele mele? Tu studiezi scripturile, convins că vei găsi în ele viaţa eternă, dar eu îţi spun: singurul care va trece pragul morţii în viaţa eternă este cel care aude cuvintele mele şi crede în Tatăl care m-a trimis şi în Mama care mă susţine. Fără să mai adauge altceva, Yeshua a făcut un gest către mama sa şi i-a transmis telepatic că avea să se întâlnească cu ea în Betania. În continuare, el, Maria Magdalena şi cei 24 de discipoli apropiaţi şi-au luat desagii de călătorie şi şi-au croit drum în jos printre terasele supraetajate. Câteva minute mai târziu, când eu şi Maria Ana am părăsit locul, Fariseii şi preotul Templului încă se mai certau între ei. Iosif din Arimateea s-a întâlnit cu noi la Poarta Oii cu trei care trase de măgari pentru scurta noastră călătorie până în Betania, unde am celebrat cu bucurie Festinul Tabernacolului, cu o abundenţă de mâncăruri savuroase pregătite pentru noi de către Marta. Ţi-am împărtăşit astfel un alt exemplu (dintre multele) care ilustrează ce înţelegeau cei doi nepoţi ai mei prin a fi un Hristos. Cu această ocazie, ţi-am indicat direcţia marii lumini vindecătoare care revelează uşa deschisă de-a pururi a împărăţiei lui Dumnezeu care există înlăuntrul tău. Te afli acum, preaiubite prieten, chiar în faţa uşii care conduce către apele vindecătoare din propria Casă a Milei. Eşti dispus să intri pe ea, întrun moment de spontaneitate lipsită de efort? Cel care ne-a arătat tuturor calea a spus: „Eu nu fac nimic cu de la sine putere, ci împlinesc voinţa Tatălui care m-a trimis în această lume. Fiul nu face nimic de la sine, ci numai ce îi arată Tatăl. Tatăl este cel care realizează lucrările pe care le vedeţi, iar voi le acceptaţi prin graţia Mamei mele”. El a adăugat: „Cel care optează pentru a-şi salva viaţa şi-o va pierde, iar cel care optează

pentru a-şi pierde viaţa şi-o va salva”. Te întreb aşadar din nou, preaiubitule, eşti tu dispus să renunţi la mica ta viaţă trăită în separare pentru a-ţi împlini Rolul Superior? Prin punerea la unison a inimii, a minţii şi a sufletului tău cu Tatăl-Mama întregii Vieţi, tu îţi poţi asuma într-o libertate deplină viaţa pe care o cauţi. Află că nu eşti niciodată singur şi că obstacolele cu care te confrunţi nu sunt niciodată prea mari, chiar dacă vor exista momente în care călătoria lui Hristos ţi se va părea prea dificilă şi practic insuportabilă. Reaminteşte-ţi că tu îl poţi experimenta pe Preaiubitul din sufletul tău sub forma păstorului cel bun din interiorul tău, care te susţine şi te protejează. Atât timp cât vei recunoaşte bastonul Păstorului cel Bun, care te conectează de-a pururi cu Sursa fiinţei tale, tu vei păşi pe pajiştile verzi ale vieţii eterne. Prezenţa eternă a prietenului şi a fratelui tău Yeshua îl va reflecta la fel ca o oglindă pe Păstorul cel Bun din interiorul tău, care are grijă de tine în fiecare zi. Yeshua, Maria Magdalena, Maria Ana şi cu mine suntem mai apropiaţi de tine decât crezi, iar tu ne poţi simţi ori de câte ori îţi linişteşti mintea, chiar dacă nu reuşeşti încă să ne vezi. Află că noi suntem întotdeauna prezenţi lângă tine, aplaudând fiecare progres pe care îl faci. Nu vom interfera niciodată cu destinul tău, căci tu eşti Domnul propriei tale vieţi, care este împărăţia ta. Noi îţi vom onora întotdeauna hotărârile şi suveranitatea individuală. Iar dacă te vei decide - într-un prezent etern - să vii faţă în faţă cu Dumnezeul Iubirii, noi vom considera obiectivul pe care l-am co-creat împreună cu tine împlinit.

Cap. 36 - Un mesaj de speranţă În această epocă de mare haos, în care cea mai mare parte a umanităţii se simte deznădăjduită şi disperată, este absolut esenţial să creăm o atmosferă de curaj şi de speranţă. Nu vorbesc doar de o speranţă bazată pe analiza intelectuală sau pe fantezia copilăroasă, ci de o experienţă directă şi curajoasă a Puterii Superioare şi a Vieţii Eterne, pe fundamentul cărora poate fi construită o anumită încredere şi aşteptarea unei „vieţi mai bune”. Pornind de la o perspectivă mai amplă, tu poţi reitera pe un anumit nivel - exemplul iertării şi al iubirii eterne manifestate de Yeshua şi de Maria Magdalena prin alegerile pe care le faci zi de zi şi prin experienţele pe care le trăieşti. În acest fel, tu îţi poţi aduce o contribuţie eficientă la transformarea armonioasă a lumii în care trăieşti, ajutând astfel Pământul să treacă în noua Epocă de Aur a păcii - o pace ce transcende orice înţelegere, întrucât mângâie şi alină plenar ceea ce părea de nemângâiat, prin puterea inimii Divinului Feminin. Ai găsit vreodată, prietene, o credinţă în sinele tău şi într-o sursă superioară a iubirii care te încurajează să trăieşti plenar în această lume, fără să îţi pierzi speranţa şi fără să disperi? Calea ce conduce înapoi către speranţă trece întotdeauna printr-o ajustare a percepţiei şi a atitudinii, respectiv prin capacitatea de a te pune la unison cu puterea Mamei Divine de a recunoaşte şi de a simţi emoţiile fără nicio judecată sau reactivitate. Ori de câte ori există apreciere, iertare şi o inocenţă reclamată/asumată, există automat curajul şi speranţa de a trăi în tiparele coerente ale iubirii, indiferent de haosul din jur. Ceea ce îţi prezint eu la ora actuală este un model sau o paradigmă, din perspectiva cărora să priveşti

iniţierile lui Yeshua, dar şi pe ale tale, chiar în mijlocul haosului generat de crucificarea planetară, dar şi de procesul de înviere a planetei. Acest model nou al dinamicii coerente este bazat pe ştiinţa mecanicii cuantice şi pe teoria haosului. În epoca ta se fac cercetări care arată că bunăstarea şi starea de sănătate a unei persoane sunt amplificate atunci când mintea, emoţiile şi corpul său se află într-o relaţie reciprocă armonioasă, respectiv într-un câmp energetic coerent. Oamenii de ştiinţă implicaţi în astfel de cercetări au descoperit că cel mai coerent câmp energetic posibil este cel numit, în mod subiectiv, iubire şi apreciere. Atunci când percepţia discordantă şi limitată a timpului şi a spaţiului se transformă într-o conştiinţă holistică (spaţioasă, care îmbrăţişează iubirea şi aprecierea), putem vorbi de un proces de vindecare sau de o ordine restabilită, de echilibru şi de totalitate. O perspectivă similară constă în a privi acest proces ca pe o crucificare, o înviere şi o ascensiune a proceselor care transformă incoerenţa în coerenţă. O opţiune care îţi stă la dispoziţie constă în a te folosi de această perspectivă nouă ca de o oportunitate pentru a te elibera de convingerile oarbe care te-au menţinut până acum în ignoranţă şi în teamă, şi pe care nu le-ai pus niciodată la îndoială. Unii oameni ar putea considera modelul crucificării şi al învierii de care vorbesc eu o erezie, iar ceea ce îţi voi împărtăşi în continuare despre înţelegerea mea interdimensională referitoare la experienţele lui Yeshua - o blasfemie. Deşi ceea ce îţi prezint aici reprezintă doar un expozeu menit să scoată la lumină multe informaţii rămase ascunse, scopul meu nu este în nici un caz să înlocuiesc un adevăr sau o dogmă cu altele. Dimpotrivă, intenţia mea este să îţi zdruncin vechile forme-gând limitate, trezind

în conştiinţa ta modalităţi noi, mai coerente, mai pline de iubire şi mai generatoare de putere, de a te afla în relaţie cu Creatorul tău, cu sinele tău, dar şi cu semenii tăi. Procesul modern al ascensiunii planetare, care scoate la lumină noi tipare globale ale coerenţei şi unităţii, nu presupune o izolare într-un spaţiu închis sau alături de diferiţi maeştri, aşa cum am procedat noi în cadrul vechii paradigme. Singura şcoală a misterelor de care ai nevoie în momentul de faţă este Mama Pământ şi propria viaţă. La ora actuală îţi stau la dispoziţie tot felul de modalităţi de suport, menite să te ajute să ajungi la măiestria de sine. Astfel, există un sistem de suport al Mamei Pământ, care se află ea însăşi în plin proces de ascensiune, la care se adaugă sistemele oferite de semenii tăi care se trezesc, la rândul lor, de numeroasele cărţi de pe piaţă, de seminariile la care poţi participa, de modalităţile alternative de vindecare, precum şi o sinteză amplă a „metodelor care dau rezultate” distilate din numeroasele căi spirituale care există pe pământ. În plus, tu poţi primi asistenţă de la copiii care se nasc la ora actuală pe planetă, aducând cu ei o iubire imensă şi o mare măiestrie în planul fizic. Deşi sunt invizibili, poţi primi de asemenea ajutor de la maeştrii înălţaţi la cer şi de la îngeri. Cel mai probabil, experienţele tale iniţiatice vor fi diferite de ale lui Yeshua (spre exemplu, nu vei fi bătut în cuie pe o cruce), dar, în esenţă, ele rămân totuşi similare. Înainte de a explora mai departe acest aspect, îngăduie-mi să îţi prezint o explicaţie plenară a conceptului de iniţiere, aşa cum îl înţeleg eu. O iniţiere este o experienţă interioară care te ajută să treci dincolo de pragul transformării ireversibile. Prin iniţierile referitoare la înviere şi la ascensiune, vechea identitate

limitată de sine se transformă într-o conştiinţă mai vastă a potenţialului inerent al fiinţei. Fenomenul este ilustrat perfect prin procesul de transformare iniţiatică manifestat de un fluture care învie la „noua sa viaţă” după crucificarea vieţii omizii. Citeşte următoarele cinci aspecte ale iniţierii care ţiar putea influenţa viaţa şi întreabă-te care dintre ele au o semnificaţie personală pentru tine în momentul de faţă. 1. O schimbare accentuată de atitudine care conduce la dorinţa şi la angajamentul de a-ţi pune la unison conştiinţa limitată cu Voinţa şi Scopul Superior. 2. Diferite schimbări fizice care conduc la purificarea toxinelor şi la activarea codurilor latente ale ADN-ului, a glandelor endocrine şi a funcţiilor neurologice, care asigură o stare de sănătate mai bună şi un potenţial în creştere, de manifestare a capacităţilor paranormale. 3. O purificare emoţională şi o mai mare maturitate şi stabilitate în planul emoţiilor. 4. Diferite schimbări în planul percepţiei de sine, care includ un simţ mai plenar al propriei divinităţi şi suveranităţi, al interconexiunilor, al creativităţii amplificate şi/sau al capacităţilor supraconştiente, precum telepatia şi clarviziunea. 5. O identificare mai plenară cu lumile cuantice unificate spaţioase, care înlocuieşte simpla percepţie şi dramatizare reactivă a ideii tranzitorii limitate, cum că eşti o minte separată într-un corp separat. După citirea listei de mai sus cu aceste aspecte ale iniţierii, poţi identifica vreunul dintre ele în viaţa ta? Cum reacţionezi la iniţierile din prezent care îţi transformă viaţa? Există foarte multe neînţelegeri referitoare la natura crucificării şi a învierii. În realitate, acestea reprezintă

iniţieri esenţiale pe care le primeşte orice om care optează pentru a experimenta fuziunea cu Dumnezeu. Eu îţi prezint perspectiva mea, cu scopul de a-ţi aduce mai multă claritate şi de a-ţi motiva alegerile capabile să îţi ofere cea mai mare putere personală. Ascensiunea lui Hristos nu poate fi înţeleasă decât după recunoaşterea iniţierilor referitoare la crucificare şi la înviere, sub forma evenimentelor transformatoare care se petrec deja în viaţa ta. Ai crezut vreodată că procesul crucificării este sinonim cu suferinţa, de regulă sub forma plăţii unei datorii mai vechi, cu păcatul primordial, cu ruşinea şi cu vinovăţia? Eşti convins că pentru a deveni un Hristos, Yeshua trebuie neapărat să fi suferit şi să fi murit, pentru a mântui astfel lumea căzută în păcat? Ce simţi atunci când te gândeşti la ideea că Fiul lui Dumnezeu a suferit pe cruce? Şi dacă Yeshua nu a suferit deloc? Dacă el nu a murit deloc? Ce s-ar întâmpla dacă procesul crucificării sale nu a fost altceva decât o demonstraţie a manierei în care îţi poţi pune la unison voinţa personală cu Voinţa Divină, eliberându-te astfel de orice ataşament faţă de identitatea ta limitată de sine şi deschizându-te în faţa căii ce te poate conduce către a deveni una cu Cel Luminos cu care eşti deja una? Nu cu sinele fals (egoul) cu care te identifici la ora actuală, captiv în mormântul lumii materiale, ci cu Sinele care priveşte şi respiră dincolo de masca pe care şi-a pus-o! Eşti pregătit să îl dai jos pe Iisus, dar şi pe tine, de pe crucea nesfârşitei suferinţe? Te simţi pregătit să îţi schimbi focalizarea, orientându-te către învierea conştiinţei tale pe nivelurile iluminate ale fericirii, bucuriei şi beatitudinii, în loc să justifici în permanenţă de ce te simţi trădat, abandonat, prins în capcană, neajutorat şi lipsit de speranţă? Te simţi pregătit să îţi

reasumi puterea personală, în loc să le-o oferi orbeşte preoţilor, sfinţilor şi maeştrilor care îţi „mediază” relaţia cu Dumnezeu sau propriilor convingeri limitatoare, pe care nu le pui niciodată la îndoială? Atunci când va veni momentul să accepţi creşterea şi expansiunea autorităţii şi divinităţii tale interioare, vei fi tu dispus să îţi iei liber zborul, ieşind din închisoarea în care te-ai închis singur, creată din structurile şi din maeştrii care ţi-au fost de folos cândva? Dacă ai răspuns la toate aceste întrebări provocatoare prin „da!”, nu pot decât să mă bucur şi să sărbătoresc sincer alături de tine! Dacă ai înţeles ideea că Yeshua a învăţat în tinereţea sa cum să treacă prin procesul crucificării (adică al morţii, în raport cu propriile limitări) şi învierii (adică al punerii la unison cu viaţa eternă şi cu inocenţa primordială), tu te poţi deschide în faţa posibilităţii ca el să nu fi suferit deloc pentru a plăti vreo datorie. Dacă îţi mai aminteşti ce ţi-am împărtăşit despre Ritul Sepulcrului, tu poţi începe să înţelegi că el nu a murit deloc, chiar dacă semnele sale vitale au încetat să îi mai susţină corpul fizic pentru o vreme. După ce a învăţat să controleze lumea fizică şi cele subtile de-a lungul vieţii sale, Yeshua nu a suferit deloc în maniera teribilă pe care v-o imaginaţi voi (conform învăţăturilor bisericii voastre), oricât de mult ar insista o anumită parte subconştientă din voi asupra acestui lucru. El nu a murit pentru păcatele voastre, ci a trăit pentru a ilustra iubirea şi iertarea, astfel încât şi voi să puteţi opta să manifestaţi aceste calităţi demonstrate de el! În consecinţă, nu pot decât să te încurajez să renunţi la ideea că procesul de transformare, de schimbare şi de desprindere de cuiele limitării (sau de crucificare) trebuie să fie neapărat o luptă extrem de dificilă, o dramă tragică şi marcată de suferinţe. Dacă îi vei

permite conştiinţei tale individuale să „moară” şi să se dizolve în conştiinţa unităţii, tu vei putea trece infinit mai uşor prin iniţierea în procesul crucificării, trecând apoi la cea în procesul învierii şi al ascensiunii, devenind astfel un Hrist în viaţă. Poate că te întrebi: de ce au călătorit Yeshua şi discipolii săi apropiaţi (de ambele sexe) pe distanţe atât de lungi către şcolile misterelor din Palestina, Egipt şi India, cu scopul de a participa la toate acele experienţe iniţiatice extrem de intense? Experienţa personală m-a învăţat că şcolile misterelor şi viaţa trăită într-o comunitate închisă ne-a furnizat mie şi semenilor mei suportul necesar pentru a putea manifesta nemurirea şi ascensiunea în această lume exterioară densă şi întunecată (care nu crede în ele), focalizată asupra fricii, a mortalităţii, a suferinţei şi a separării. Aşa cum a fost extrem de important ca noi să ne simţim susţinuţi de-a lungul procesului de ascensiune a conştiinţei noastre, este la fel de important ca tu să îţi asiguri sprijinul armonios şi tangibil al prietenilor şi al familiei tale, care să îţi încurajeze procesul de creştere spirituală. Poate că în timp ce citeai despre capacităţile şi experienţele spirituale ieşite din comun ale lui Yeshua şi ale familiei mele, ai simţit că nu vei putea realiza niciodată ce am realizat noi, sub pretextul că noi am fost - chipurile - mai „speciali”, adică mai înzestraţi din punct de vedere genetic şi mai merituoşi decât tine. Dacă te vei distanţa însă de noi, considerându-te inferior nouă sau nevrednic, nu vei putea integra niciodată exemplul şi mesajul nostru de speranţă în viaţa ta. Adevărul este că toate formele de viaţă sunt la fel de înzestrate, chiar dacă aparenţele exterioare par să infirme uneori acest lucru.

Doresc să insist acum din nou asupra faptului că nu există nimeni în afara Sinelui tău divin care să te poată mântui sau care să te împiedice să trăieşti acele experienţe dătătoare de putere pe care sufletul tău doreşte să le trăiască, îndeosebi cele care îţi dinamizează capacitatea de a cunoaşte şi de a exprima iubirea iluminată. Adevărul este că dacă cineva ar îndrăzni să interfereze cu suveranitatea şi cu capacitatea ta înnăscută de a realiza tot ce a demonstrat Yeshua prin viaţa sa, cel mai probabil te-ai înfuria pe el. Indiferent în ce fel optezi pentru a fi mai plin de iubire, mai bun, mai iertător, mai onest şi mai generos, tu realizezi în acest fel ce înseamnă să îţi trăieşti viaţa ca un Hrist pe pământ. Atunci când conştiinţa ta ajunge să înţeleagă plenar că tu eşti Creatorul care se exprimă prin toate formele, dar şi dincolo de acestea, ea devine o conştiinţă hristică. Tu eşti una cu calea spirituală pe care păşeşti şi nimeni nu te poate face să te rătăceşti de pe ea. Dacă îţi doreşti o cale din ce în ce mai spirituală, tu ai nevoie de un angajament ferm, de disciplină şi de luciditate (cu alte cuvinte, tu trebuie să devii martorul gândurilor, al emoţiilor şi acţiunilor tale), aliniindu-ţi în permanenţă voinţa personală (umană) cu cea divină a Tatălui tău Ceresc. De asemenea, calea ta va deveni din ce în ce mai spirituală dacă te vei pune la unison cu Iubirea Divină, respectiv cu Mama ta Divină. Acest lucru se va produce dacă vei trăi experienţe prin care vei simţi la modul efectiv iubirea care se exprimă în şi prin tine, sub forma unei energii în expansiune, care îmbrăţişează şi elevează totul. Orice practică devoţională care te poate ajuta să experimentezi smerenia (deschiderea în faţa iubirii), minunarea, inocenţa primordială, acceptarea şi iertarea

îţi facilitează rezonanţa cu Inima Divină, respectiv cu blândeţea şi compasiunea Mamei întregii Vieţi. Aşa cum poate că ai „experimentat din nou” multe din scenele descrise mai sus, poate că vei simţi acelaşi lucru şi în privinţa capitolelor rămase, simţind că „păşeşti parcă alături de Yeshua”. Pentru a te ajuta să integrezi mai uşor aceste aspecte, doresc să îţi prezint o perspectivă sau un model referitor la crucificarea şi la învierea lui Yeshua, capabil să îţi catalizeze propriul proces iniţiatic. Cea mai bună modalitate de a dobândi o perspectivă alternativă mai clară constă în a-ţi imagina că stai aşezat confortabil şi în siguranţă pe o platformă înaltă, în interiorul unui teatru mare. Din acest punct situat foarte sus, tu poţi privi cu uşurinţă ce se întâmplă sub tine, văzând întreaga scenă, respectiv Ierusalimul, Grădina Ghetsimani şi Muntele Calvarului. Prin schimbarea orientării „normale” - dar şi rigide - care nu îţi permite să vezi decât anumite crâmpeie din ceea ce se întâmplă în faţa ta, tu poţi sesiza noi aspecte ale dramei, pe care anterior le-ai ratat. Nu numai că experimentezi acum mai plenar ceea ce se întâmplă sub tine, dar chiar te încurajez să priveşti pretutindeni în jurul tău. Din această perspectivă situată la mare înălţime, tu poţi vedea o scenă minunat de frumoasă, cu oameni senini şi diferite forme de viaţă care înfloresc şi trăiesc în armonie. Aceasta a fost perspectiva asupra căreia erau focalizaţi Yeshua şi discipolii săi, chiar dacă erau înconjuraţi de o mulţime isterică ce experimenta o dramă discordantă. Această perspectivă mai completă, care include mai multe niveluri superioare şi inferioare, corespunde manierei în care îşi trăiesc viaţa fiinţele iluminate precum Yeshua. Acesta ştia că era una cu întreaga

dramă: cu actorii ei interdimensionali, dar şi cu scena, rolurile, scenariul, audienţa şi cu Regizorul coordonator, plin de compasiune, dar şi profund detaşat, care era plasat „mai presus de toţi ceilalţi”. Privind lucrurile din această perspectivă, este foarte uşor să remarcăm că ceea ce s-a întâmplat atunci a fost mult mai complex decât ceea ce am crezut anterior că era adevărat. Yeshua şi discipolii săi aveau capacitatea de a se afla pe scena pe care se petrecea acţiunea cea mai intensă, dar şi capacitatea de a fi conştienţi simultan de realităţile sau de dimensiunile mai subtile de „deasupra”, care manifestau alte potenţialităţi. Cu alte cuvinte, Yeshua a exemplificat perfect dictonul „a fi în lume, dar şi în afara ei”. Tu pe care din aceste niveluri te simţi cel mai confortabil? Pe scena propriu-zisă sau în universul senin pe care îl experimenta Yeshua? Optezi din ce în ce mai frecvent pentru lumea coerentă a iubirii şi a aprecierii? Gândeşte-te la un moment în care te-ai simţit lipsit de speranţă, neajutorat, trist, mânios sau speriat. Cât timp ai rămas în această stare de spirit? Cum procedezi pentru a-ţi redobândi pacea interioară, speranţa şi curajul atunci când le-ai pierdut în viaţa de zi cu zi? Poţi proceda la fel ca Yeshua, „plasându-te mai presus de ceea ce ţi se întâmplă”, ca un regizor interdimensional al dramei vieţii tale? Te rog să înţelegi, preaiubitul meu prieten, că nu eşti lăsat în această lume singur şi nemângâiat. Secretul constă însă în a opta pentru a te conecta cu lumile superioare, iar dacă „noaptea întunecată a sufletului” tău persistă, nu te opune procesului de naştere, ci găseşte o modalitate de a te relaxa şi de a deveni una cu Iubirea Divină care reprezintă deja esenţa ta.

Îţi voi prezenta în continuare două practici spirituale extrem de simple, care te pot ajuta „să fii în această lume, dar totuşi în afara ei”, de-a lungul iniţierilor tale referitoare la crucificare, înviere şi ascensiune. Găseşte în acest scop un loc liniştit, în care să poţi sta confortabil. Focalizează-ţi atenţia asupra respiraţiei din momentul prezent şi centrează-te în totalitate în AICI ŞI ACUM. Nu te mai gândi la trecut şi nu mai încerca să tragi cu ochiul în viitor. Atât timp cât rămâi ancorat în momentul prezent prin intermediul respiraţiei, tu îţi poţi sesiza cu uşurinţă Adevărul Fiinţei tale eterne. Tu şi respiraţia ta sunteţi un flux continuu şi neîntrerupt de iubire divină. Conştientizează faptul că accepţi şi exprimi iubirea, la fel de intens cum au făcut la vremea lor Maria Ana, Yeshua şi Maria Magdalena. Ancorează-te din ce în ce mai plenar în momentul prezent, cu fiecare respiraţie, şi treci în mod deliberat dincolo de vălul neîncrederii. Descoperă - prin conştientizarea energiei iubirii şi luminii din interiorul tău - că tu EŞTI o fiinţă androgină Christ/Magdalena, care manifestă într-o manieră integrală şi echilibrată energia masculină şi cea feminină! Totul ţine de alegerea ta, de focalizarea atenţiei şi a conştiinţei tale. Şi încă un cuvânt adresat celor înţelepţi: acest exerciţiu nu ocoleşte iniţierea în procesul crucificării. Încearcă să înţelegi că dacă este repetată cu perseverenţă, această acţiune directă poate conduce la transformarea (crucificarea) identităţii limitate pe care ţiai asumat-o până acum şi a expresiei limitate a vieţii pe care ai trăit-o până în prezent. Egoul tău focalizat asupra corpului fizic nu poate opri creşterea spirituală inevitabilă a sufletului tău, chiar dacă moartea corpului rămâne necesară pentru eliberarea acestuia. Tu poţi experimenta creşterea continuă a sufletului tău aşa cum

doreşti, inclusiv sub forma suferinţei, în funcţie de focalizarea conştiinţei tale. Scopul acestui exerciţiu nu este de a lăsa în urma ta oportunităţile creşterii spirituale în planul fizic. El nu te împiedică să practici cu bucurie Iubirea Divină care îmbrăţişează şi îţi înalţă ÎNTREAGA conştiinţă, inclusiv trupul tău. Deşi tu eşti singurul care poate trece pragul neîncrederii, realizând că eşti atotputernicul „EU SUNT” (conştiinţa hristică), tu nu eşti cu adevărat singur de-a lungul acestui proces, ci te poţi bucura de tot sprijinul şi de toată susţinerea necesară. Tu nu eşti singur când realizezi numeroasele oportunităţi pe care le ai de a-ţi împărtăşi şi de a-ţi exprima puterea iubirii cu semenii tăi. Reaminteşte-ţi în permanenţă că unde se adună doi sau mai mulţi oameni, acolo EU SUNT (Conform Matei 18:20); cu alte cuvinte, nu subestima puterea rugăciunii colective în acţiune. Doresc să îţi împărtăşesc în continuare un alt exerciţiu, care i-a fost predat lui Yeshua de către părinţii şi bunicii săi. Dacă nu dispui încă de o practică a ascensiunii, îţi prezint acest exerciţiu spiritual extrem de simplu care te poate ajuta să renunţi la ataşamentul faţă de gândurile de separare care te împiedică să simţi şi să manifeşti Iubirea Divină - care este chiar Creatorul tău, ce se exprimă prin tine. Începe să practici această tehnică cinci minute pe zi, optând în acest fel pentru învierea conştiinţei christice cu care eşti deja una. Nu încerca să te înalţi, ci să devii conştient de schimbarea energetică care se produce atunci când te pui la unison cu prezenţa „EU SUNT”. În continuare, acţionează din această perspectivă a iubirii reînviate, care îţi conferă mai multă putere spirituală, bunătate, iertare şi graţie. Dacă poţi susţine măcar cinci minute această prezenţă plenară, la unison cu iubirea

care curge nestingherită prin tine, adaugă alte cinci minute, până când vei ajunge să aplici tehnica de trei ori pe zi câte cinci minute. În continuare, sporeşte acest interval de la cinci la zece minute şi aşa mai departe, până când vei ajunge să trăieşti fără niciun efort adevărul fiinţei tale în fiecare moment, zi şi noapte. De-a lungul vieţii sale, Yeshua a continuat să opteze în mod deliberat pentru a păşi în adevărata împărăţie a prezenţei sale „EU SUNT”, până când fiecare celulă a corpului său a devenit conştientă şi a acceptat fuziunea cu Creatorul ei. În această manieră simplă şi directă, Yeshua a trecut simultan prin procesul crucificării, al învierii şi al ascensiunii - la fel poţi face şi tu! Astfel pregătiţi cu această nouă perspectivă asupra „Celei Mai Importante Poveşti Spuse Vreodată” vom descrie în continuare săptămânile din viaţa lui Yeshua, în care acesta a demonstrat lumii cum poţi deveni un Hristos realizat şi înălţat la cer. Aşa cum el a exemplificat adevărul vieţii eterne şi puterea iubirii, la fel au procedat şi discipolii săi, la fel poţi face şi tu în această epocă! Tu trăieşti astăzi un proces de iniţiere care îţi permite să fii un participant activ şi plin de iubire la marele Plan Divin cosmic şi global. Fii aşadar atent, preaiubite prieten, căci scopul pentru care te-ai născut în această lume a început deja să fie îndeplinit!

Cap. 37 - Se apropie furtuna În ultimele două săptămâni de dinaintea crucificării şi învierii lui Yeshua, am rămas în permanenţă alături de el, inclusiv în săptămânile de după, când a început procesul înălţării sale la cer. Perioada a fost extrem de intensă, facându-ne pe toţi să simţim în maniera cea mai profundă toate emoţiile imaginabile. Ne simţeam cu toţii îngropaţi de valurile tumultuoase ale unei agonii dintre cele mai intense provocate de disperare şi de dezolare, dar numai pentru a ne înălţa imediat pe culmile glorioase ale extazului cel mai deplin. Adeseori, ne luptam însă atât de masiv cu teama şi cu teroarea colective ce îşi găseau o rezonanţă cât de mică în conştiinţa noastră umană, încât existau momente în care nu mai eram siguri că puteam merge înainte cu Planul. În acele momente de îndoială, ne cutremuram în interiorul maelstrom-ului furibund al iadului nostru personal, alcătuit din emoţii precum negarea de sine, vinovăţia, abandonarea şi judecata la adresa lui Dumnezeu, Creatorul nostru, dar şi la adresa noastră. Cum au putut concepe Lumile Luminii un plan atât de periculos precum cel pentru care am fost de acord să îl transpunem în fapt? Eram conştientă că ceea ce au decis cei doi nepoţi ai mei să ilustreze va cataliza şi va expune cele mai binevoitoare, dar şi cele mai răuvoitoare imagini ale umanităţii. Ştim că vom fi testaţi cu toţii, fiind puşi în mod egal în faţa extremelor dualităţii lumina şi întunericul, viaţa şi moartea -, astfel încât tot ce a fost semănat vreodată să poată fi recoltat şi returnat Sursei ca o singură unitate. În acele momente extrem de întunecate, mi-am adus aminte de vremurile de demult, de dinaintea naşterii lui

Yeshua, când am păşit pe dealurile arse ale Galileii. Mergând atunci prin praful şi prin cenuşa fierbinte, mam simţit la fel cum mă simţeam acum: „O, Doamne, cum aş putea face ceea ce îmi ceri?” Exact acestea erau gândurile şi sentimentele mele din momentul de faţă. Analizând sufletele discipolilor apropiaţi ai lui Yeshua, îmi era clar că nu eram deloc singură în ceea ce gândeam şi simţeam. Nu îmi găseam mângâierea decât atunci când îmi linişteam complet mintea şi contemplam lumea dintr-o perspectivă mult mai înaltă. De asemenea, îmi găseam pacea interioară atunci când simţeam asigurarea calmă a lui Yeshua şi a preaiubitei sale Maria, deşi trăiau ei înşişi sentimente personale şi colective amestecate. În pofida luptei opuşilor din interiorul nostru, trăiam cu speranţa, mereu reînnoită, că fiecare crâmpei din Cel Luminos răspândit în această lume în flăcări avea să fie colectat şi returnat lui Dumnezeu. Sub impactul plenar al tuturor lucrurilor de care neam temut, pe care le-am judecat şi pe care le-am respins în afara noastră, aveam acum promisiunea de a putea aduna toate aspectele fiinţei noastre într-o totalitate sacră. Atât timp cât reuşeam să ne punem la unison voinţa personală cu Voinţa Divină a Tatălui-Mamei care cunoştea Planul Cel Mare, aşa cum procedau în permanenţă Yeshua şi Maria, în noi renăştea speranţa pentru această lume. Pe de altă parte, povara conştiinţei separate care se contractă pentru a-şi prezerva iluzia dualităţii apăsa greu pe umerii noştri. Propriul simţ al limitării umane şi densitatea colectivă cu care rezonam (prin empatie) erau o piatră de încercare pentru inima noastră. Căci, vezi tu, inima Iubirii Divine este deschisă şi poate simţi energia tuturor emoţiilor acestei vieţi.

În timpul acelor zile de pregătiri intensive, Yeshua ne-a dus cât mai departe posibil de mulţimi. În funcţie de capacitatea noastră de a înţelege şi de a ne alinia corpul nostru emoţional şi cel mental, am acceptat cu toţii sfaturile lui Yeshua. În unii dintre noi, presiunea care ne obliga să ne scufundăm în lumea iluzorie a haosului era atât de mare, încât reuşea să ascundă lumina înţelegerii. Foarte mulţi dintre noi trăiau o stare de teamă, din cauza confuziei şi dezamăgirii născute din aşteptările lor preconcepute referitoare la ceea ce ar fi putut face Yeshua în calitatea lui de Mesia. La urma urmelor, au existat profeţii care spuneau că îi va învinge pe duşmanii (percepuţi ai lui Iehova. Când Yeshua continua să repete că împărăţia lui nu aparţinea acestui pământ, foarte mulţi oameni deveneau anxioşi. Chiar şi o parte din discipolii lui cei mai apropiaţi începeau să murmure nervos între ei. Pe scurt, a fost o perioadă teribilă, dar în acelaşi timp absolut sublimă. Noi, cei care am trecut prin cele mai dificile iniţieri, ştiam că tot ce am experimentat vreodată în toate vieţile noastre - din trecut, din cea prezentă şi chiar din cele viitoare - se acumula acum în această placă turnantă de care depindea totul. Aveam să rămânem noi loiali luminii hristice dinlăuntrul nostru? În consecinţă, am decis să ne liniştim cât de mult puteam mintea şi sufletul, astfel încât să putem primi răspunsuri la cele mai profunde întrebări care ne preocupau. Ne-am adunat astfel întreaga înţelepciune acumulată şi neam dinamizat curajul prin comuniunea noastră constantă cu Dumnezeu. Vedeam uneori trupul lui Yeshua şi cel al Mariei Magdalena tremurând. Ei transpirau masiv, iar sudoarea le uda hainele, în timp ce erau pregătiţi intensiv pe toate nivelurile pentru a simţi fluxul colectiv

al energiei care pune în mişcare întreaga planetă şi toate formele ei de viaţă. Urmărindu-le conştiinţa, am observat că aceasta devine o reţea de lumină, pusă în mişcare de impulsurile curenţilor eternităţii provenite din cele mai îndepărtate universuri. Cei doi nepoţi ai mei au continuat să îşi dilate în acest fel conştiinţa, până când au putut îmbrăţişa întreaga viaţă în acelaşi Sine autentic şi infinit. Darul oferit de ei lumii era realizarea şi impregnarea acestei conştiinţe cosmice pe nivelurile subatomice, menţinându-şi în acelaşi timp starea întrupată. Când s-a apropiat săptămâna Paştelui Evreiesc, neam îndreptat către Betania, unde am ajuns noaptea, pentru a ne oferi în acest fel puţină linişte în faţa presiunii mulţimilor veşnic prezente. Am petrecut aici Sabatul, iar apoi ne-am pregătit să mergem a doua zi în cetatea înconjurată de ziduri a Ierusalimului. Maria Magdalena şi Mariam erau cu deosebire atente la orice nevoie a lui Yeshua. Maria Ana era extrem de tăcută, interiorizată şi gânditoare. Când şi când, Yeshua venea şi îşi îngropa capul în poala mamei sale, îmbrăţişând-o strâns. Părul lung al Mariei Ana cădea în jurul lui, creând un văl de aur topit, dincolo de care puteau plânge amândoi, eliberându-se astfel de tensiunile acumulate. În astfel de momente, îi adunam pe cei mici lângă mine, conştientă că puteau simţi că se întâmplă ceva, fără să înţeleagă însă ce anume crea aceste circumstanţe cu totul neobişnuite. Le auzeam în sinea mea întrebările: „Ce anume îi face pe mama, pe bunica şi pe mătuşa mea sau pe tata, pe fratele, pe vărul şi pe unchiul meu să fie atât de temători, de retraşi şi să plângă atât de mult?”. Îi luam aşadar pe copilaşii speriaţi, unul câte unul, la sânul meu, şi îi mângâiam

prin cuvinte şi gesturi blânde, care le alinau sufletul. În timp ce aveam grijă astfel de ei, propriul meu copil interior se liniştea, ajungând să creadă că totul este bine. Doresc să îţi revelez în continuare mai multe informaţii referitoare la Iuda Iscariotul, din perspectiva mea, întrucât acesta a fost extrem de demonizat de-a lungul istoriei. Remarcasem în săptămânile precedente că Iuda a devenit din ce în ce mai nervos şi mai temător. El se plimba ca un leu în cuşcă, ieşind afară şi întorcându-se pentru a privi faţa lui Yeshua, găsindu-şi astfel liniştea. Uneori, Yeshua venea la el, plasându-şi braţele în jurul lui, iar Iuda izbucnea în lacrimi sau alerga în grădină ţipând: „Nu înţeleg! Nu înţeleg! E prea mult pentru mine!”. Dintre toţi discipolii de sex masculin ai lui Yeshua, el avea natura cel mai puternic emoţională. Deşi primise multe din iniţierile eseniene, el era unul dintre candidaţii cu cele mai mari şanse de a avea succes, dar în acelaşi timp era cel mai puţin pregătit să poarte povara rolului pe care şi l-a asumat sufletul său. Îngăduie-mi să îţi împărtăşesc în continuare ceva din experienţa şi din personalitatea lui Iuda, astfel încât să înţelegi mai clar misiunea care îl speria atât de tare. Iuda şi-a petrecut cea mai mare parte a tinereţii împreună cu Ioan ben Zaharia la Qumran. Tatăl lui, care era văduv, era un om foarte erudit şi un bun cunoscător al Legii, care şi-a crescut fiii cu o voinţă foarte stoică. Între altele, el era ceea ce voi aţi numi astăzi un sionist militant. Fiind unul din liderii Zeloţilor de la Qumran, fiecare celulă a corpului său îşi dorea un Mesia politic, care să îi elimine pe duşmanii blestemaţi ai Israelului, restabilind triburile ebraice şi Templul lui Solomon în toată splendoarea lor.

La fel ca şi tatăl său, Iuda avea o minte sclipitoare şi o mare dorinţă de a câştiga respectul şi iubirea părintelui său. La fel ca şi acesta din urmă, el îşi dorea o Ţară Sfântă eliberată. În acest scop, el s-a dedicat studiilor cu o mare rigoare, ajungând să exceleze în cunoaşterea Legii Mozaice. Iuda era un bun cunoscător al istoriei oratoriei şi al dezbaterii, un scrib şi un contabil de încredere care superviza depozitele mănăstirilor de la Qumran şi de pe Muntele Sinai. Printre altele, el păstra punga lui Yeshua, care conţinea monedele necesare pentru cumpărarea hranei şi pentru alte cheltuieli de călătorie. După pierderea traumatică a preaiubitului său erou, Ioan Botezătorul, care fusese asasinat de Irod pentru că l-a umilit public pe tiran pentru comportamentul său desfrânat şi imoral, Iuda a devenit unul din heralzii lui Yeshua, care îl apăra pe acesta riscându-şi propria viaţă. Lui îi plăcea la culme să o ia înaintea lui Yeshua, pregătindu-i pe săteni pentru sosirea noului său erou mesianic. Puţini cunoşteau însă natura interioară a lui Iuda, agitaţia lui lăuntrică, nevoia lui de recunoaştere (îndeosebi de către tatăl său) şi sensibilitatea lui în faţa lucrurilor frumoase. Foarte puţini erau cei care i-au citit sau i-au ascultat psalmii plini de elocvenţă, poezia şi discursurile militante. Una dintre puţinele persoane care îi câştigase încrederea în timpul adolescenţei şi al tinereţii sale a fost Maria Magdalena, care a vizitat în acei ani Qumran-ul, devenind o bună prietenă a sa. Iuda o considera pe Maria o soră mai mare, în care îşi găsea pacea interioară. În prezenţa ei, psihicul său sensibil şi emoţional se simţea mângâiat şi apreciat. Cei doi îşi înţelegeau reciproc înclinaţia către emoţii extrem de puternice. În anii din urmă, după ce Iuda a murit în timpul unei noi crize de depresie suicidală, Maria mi-a

împărtăşit o parte din psalmii uluitor de pasionali adresaţi de Iuda Preaiubitului Divin şi din odele sale adresate Naturii, ca o mărturie a loialităţii sale pline de curaj. Pe măsură ce au trecut lunile, Iuda a devenit într-o din ce în ce mai conştient de rolul devastator, dar absolut imperativ, pe care trebuia să îl joace. Toţi discipolii din cercul interior al lui Yeshua ştiau că demonstraţia publică a eroului pozitiv şi a celui negativ arhetipali necesita ca acesta să fie trădat public şi ucis, pentru a putea demonstra astfel învierea corpului fizic şi eternitatea vieţii. Spre deosebire de riturile secrete ascunse în camerele iniţiatice ale şcolilor misterelor, Yeshua şi tovarăşii săi apropiaţi trebuiau să reveleze deschis Ritul Sepulcrului. O parte din discipolii săi îşi asumaseră rolul lui Set sau al lui Satan - trădătorul din iniţierile egiptene, fiind calificaţi să joace acest rol în momentul prezent. Toţi discipolii, indiferent câte iniţieri eseniene primiseră, erau mai mult sau mai puţin familiarizaţi cu rolul „trădătorului”, dar, deşi au căutat în inima lor pentru a descoperi dacă destinul i-a repartizat sau nu în rolul „celui demn de dispreţ”, niciunul dintre ei nu a primit vreun răspuns - cu excepţia lui Iuda. Pe de altă parte, nimeni nu ştia absolut sigur acest lucru, decât Yeshua, Maria Magdalena şi Iuda, care avea să fie catalizatorul ce urma să ridice cortina, chemându-i pe ceilalţi actori să înceapă să îşi joace rolurile pe scena centrală. Pentru a-l putea ierta pe Iuda, este important să îi înţelegem mai bine rolul de catalizator. El a jucat rolul „trădătorului demn de dispreţ”, respectiv al acelei părţi care există în fiecare dintre noi, pe care o judecăm şi o respingem, care este incapabilă de iertare, rebelă,

zeloasă şi crudă, ascunzându-se în umbrele oricărui psihic uman. Mintea conştientă proiectează de regulă în exteriorul ei acest aspect din umbră al subconştientului său, considerându-l un inamic cu care trebuie să se lupte pe viaţă şi pe moarte. Acesta este aspectul care încearcă să menţină status quo-ul cu orice preţ. La urma urmelor, nimic nu poate fi mai convenabil pentru războinicul aflat în dualitate decât un ţap ispăşitor pe care să dea vina pentru suferinţa neîncetată şi amară pe care o provoacă. Şi cine poate juca mai inspirat acest rol demn de a fi condamnat decât „trădătorul”? Nu ai observat niciodată până acum că personalitatea ta are un aspect reticent la iertare, care se cramponează de resentimentele sale şi care caută în permanenţă noi modalităţi de a-şi întări poziţia ori, dimpotrivă, de a părea nesemnificativ? Nu te-ai simţit niciodată trădat când acest aspect al psihicului tău ţi-a sabotat manifestarea lucrurilor pe care ţi le-ai dorit cu adevărat? Atunci când s-a întâmplat acest lucru, nu i-ai condamnat şi nu i-ai judecat cu asprime pe alţii sau chiar pe tine însuţi? Sunt conştientă că astfel de întrebări nu sunt deloc confortabile, dar pentru a dobândi măiestria de sine şi pentru a înţelege iniţierea în procesul crucificării (prin care treci cel mai probabil) este absolut necesar să ţi le pui. În acest fel, devine posibil să îţi asumi responsabilitatea pentru propriile gânduri şi emoţii. Acesta este adevărul care stă la baza dictonului specific oricărei şcoli a misterelor: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Toţi oamenii au un sistem al călăuzirii interioare şi o capacitate inerentă de a iubi şi de a-şi dilata conştiinţa. De fapt, atunci când cineva ignoră sau se revoltă împotriva intuiţiei sale, a instinctelor, a bunului-simţ şi a înţelepciunii interioare, el îşi trădează efectiv sinele şi

pe Creatorul său. Dintr-o perspectivă mai amplă, suprasufletul sau Sinele Superior călăuzeşte puritatea intenţiei inimii de a fi inofensivă şi evaluează pregătirea sufletului pentru nivelurile avansate ale puterii conferite prin iniţiere. Sistemul călăuzirii tale interioare acţionează adeseori ca un sistem de frânare sau de accelerare, care îţi asistă fiecare pas de evoluţie pe care trebuie să îl faci „la locul şi la momentul potrivit”. Dacă îţi vei forţa procesul creşterii spirituale, sufletul tău va avea grijă să te încetinească prin orchestrarea unor obstacole pe care ţi le va scoate în cale. Într-o manieră similară, dacă vei opune rezistenţă în faţa manifestării mai autentice a puterii, a iubirii şi înţelepciunii tale, sufletul tău va orchestra într-o manieră neverosimilă toţi factorii necesari pentru a-ţi dărâma peste noapte identitatea de tip armură şi viaţa ca o fortăreaţă în care te-ai înconjurat. Atunci când înţelegi că sufletul sau Sinele tău Superior este căpitanul vieţii tale şi că nu eşti un simplu pion victimizat de diferite forţe exterioare, tu poţi deveni un erou principal al dramei divine a vieţii tale. În acest fel, prin alinierea şi ascultarea călăuzirii tale interioare, poţi atrage în viaţa ta din ce în ce mai multă graţie, trecând cu uşurinţă peste schimbările evoluţioniste pe care ţi le scoate în cale fluxul constant al vieţii tale. Când va veni vremea pentru dilatarea şi transformarea conştiinţei tale sub forma crucificării şi a învierii, vei fi silit că te confrunţi cu ataşamentele tale faţă de diferite convingeri, relaţii şi posesiuni. Cu această ocazie, va trebui să îţi revizuieşti tot ceea ce te limitează. Poate că te vei simţi trădat atunci când identitatea ta limitată şi lumea personală se vor destrăma, dar la fel de posibil este să realizezi că sufletul

tău te eliberează. Când „trădătorul” - cataliticul „Iuda” va apărea la poarta ta şi îţi va bate la uşă, îi vei deschide tu poarta şi, dacă da, cum îl vei întâmpina: ca pe un prieten sau ca pe un duşman? Yeshua l-a recunoscut pe Iuda Iscariotul ca pe un „prieten prea puţin înţeles”. Doresc să îţi reamintesc, dragul meu prieten, că aceste lămuriri care contravin tradiţiei larg acceptate a Bisericii îţi sunt oferite dintr-o perspectivă care afirmă că îţi revine ţie responsabilitatea de a discerne ce anume doreşti să accepţi ca fiind adevărat şi în ce fel doreşti să te foloseşti de aceste informaţii în viaţa ta. În această direcţie, îţi recomand fără nicio ezitare să nu accepţi decât ceea ce fiinţa ta interioară îţi spune că corespunde procesului de creştere spirituală şi de evoluţie a sufletului tău. Lasă celelalte informaţii deoparte şi, cine ştie, poate că dacă vei relua peste timp povestea mea vei descoperi că „blasfemiile şi ereziile” (aparente) Anei vor căpăta o valoare nouă pentru tine. Am venit la această oră ca răspuns la chemarea noastră reciprocă de a revela cât mai multe din lucrurile ascunse până acum. Poate că a sosit timpul să te dezvălui la rândul tău, reamintindu-ţi cine eşti, îţi doresc ca puterea câştigată prin această revelare de sine să te ajute să te simţi din ce în ce mai confortabil, mai relaxat şi mai vulnerabili la schimbarea evoluţionistă inevitabilă a sufletului tău. „Contracţiile naşterii” specifice procesului de crucificare nu trebuie să conducă ne-l apărat la suferinţă, lucru valabil îndeosebi atunci când îţi focalizezi atenţia asupra sinelui real al omizii, care îşi ia zborul sub forma unui fluture.

Cap. 38 - Cina cea de taină Aşa se face că marele val al emoţiilor populaţiei s-a schimbat de la bucurie la amărăciune. Aceeaşi mulţime care exclama triumfătoare „Osana” şi care arunca mici ramuri de palmier la picioarele lui Yeshua când acesta a intrat în Ierusalim cu cinci zile înainte a ajuns să se ascundă acum în umbră. Temându-se de răzbunarea preoţilor făţarnici şi a soldaţilor romani, îndeosebi după curăţarea Templului de către Yeshua, care i-a pedepsit pe schimbătorii de bani şi pe preoţii ipocriţi, cei care l-au întâmpinat cândva cu aclamaţii au ajuns să nege acum că îl cunoşteau. Ei erau convinşi că dacă Yeshua era cu adevărat Mesia, el avea să îşi focalizeze mânia asupra romanilor, nu asupra preoţilor care menţineau tradiţiile din Templu. Văzând o oportunitate de a câştiga susţinerea populaţiei şi de a o întoarce împotriva rebelului din Galileea, scribii, fariseii şi saduceii au semănat seminţele discordiei şi ale îndoielii în rândul mulţimilor, care i-au urmat la fel ca o turmă de oi. Când Yeshua vorbea plin de autoritate, ei încercau să îl încurce cu vicleniile şi amăgirile lor, atrăgându-l în diferite capcane doctrinare. Pe de altă parte, pe când nepotul meu vorbea împotriva ipocriziei şi al orgoliului arogant al liderilor preoţilor, populaţia săracă şi agitată se simţea prinsă la mijloc, întrucât se uita la el ca la un salvator. Incapabili să ia o decizie fermă, oamenii treceau cu uşurinţă dintro extremă în cea opusă. Dorindu-şi un Mesia care să fie un lider militar suficient de puternic pentru a elibera Ţara Sfântă de opresiunea romană, oamenii de rând deveneau pe loc extrem de supuşi faţă de cei aflaţi la putere atunci când îşi simţeau viaţa ameninţată. Ei tolerau într-o anumită

măsură miracolele, învăţăturile revoluţionare şi exemplul enigmatic al lui Yeshua, ba câţiva dintre ei chiar le acceptau cu bucurie, dar pasivitatea sa politică persistentă nu îi atrăgea acestuia nicio popularitate în rândul mulţimii. Cei ale căror trupuri şi suflete fuseseră vindecate de Yeshua şi care şi-au orientat cu smerenie viaţa către Dumnezeul din interiorul lor continuau să îl susţină pe Fiul Omului, indiferent cât de mult îi dojeneau ceilalţi pentru credinţa lor. Alţii, care fuseseră vindecaţi, la rândul lor, dar nu au fost capabili să tolereze criticile şi atacurile deschise ale rudelor lor şi ale preoţilor, s-au îndepărtat dezamăgiţi şi furioşi de Yeshua. Una peste alta, masele care făceau presiuni asupra zidurilor Ierusalimului au devenit din ce în ce mai agitate, starea de haos nemaiputând fi controlată. Asa se face că santinelele romane i-au trimis vorbă lui Pilat din Pont că se pregătea o revoltă civilă. Anna, marele preot al Templului, i-a cerut lui Irod Antipa să facă ceva în privinţa ereticului care nu înceta cu blasfemiile sale şi care ameninţa poziţiile liderilor evrei. Irod a invocat Sanhedrinul, pentru a pune capăt acestei situaţii extrem de delicate. Speranţa generală era totuşi că nu va fi necesară repetarea incidentului cu Ioan Botezătorul. La urma urmelor, Irod îşi pierduse somnul din cauza acestuia. Rămânea însă întrebarea: dacă acest popor încăpăţânat a putut urma orbeşte un om atât de sălbatic, cum aveau să reacţioneze oamenii dacă şi-l alegeau ca lider pe un revoluţionar precum Yeshua ben Iosif? Anna şi ceilalţi preoţi auziseră că zeloţii susţineau că fiul tâmplarului era Mesia cel profeţit şi moştenitorul de drept al tronului lui David. Prin urmare, s-au gândit ei, era mai bine pentru toţi cei implicaţi să scape o dată

pentru totdeauna de acest beţivan neputincios. La urma urmelor, acest impostor periculos încălca legea Sabatului, îi întărâta pe oameni împotriva preoţilor care susţineau Legea şi Profeţii şi se întovărăşea cu prostituate, colectori de impozite, păgâni şi toţi cei impuri! Nu conta faptul că făcea miracole. De fapt, orice magician în slujba lui Belzebut putea face astfel de miracole! Cum puteau crede oamenii naivi că el era Mesia cel promis? Cam astfel de argumente îşi aduceau singuri aceşti oameni. De bună seamă, Iosif din Arimateea a fost prezent la acuzaţiile la adresa nepotului său şi la propunerile legate de acesta. Unii ştiau că Iosif era rudă cu Yeshua şi l-au interogat până când s-au convins că acesta nu era subiectiv în ceea ce îl privea pe agitator: nici în sens pro, nici într-unul contra. Dacă Iosif nu ar fi fost un adept care cunoştea Marele Plan, el ar fi cedat în faţa acestei presiuni continue. Aşa însă, el a dat dovadă de o mare diplomaţie şi de foarte mult autocontrol, rămânând neutru. Atunci când membrii Sanhedrinului au discutat despre crucificarea lui Yeshua pentru a da un exemplu maselor, Iosif a fost nevoit să îşi adune toată credinţa în Dumnezeu. El şi-a reamintit de planul multidimensional pe care i l-au arătat Consiliile de Lumină, atunci când sa teleportat în Marea Piramidă, în momentul în care fiica sa şi nepotul său erau pregătiţi chiar pentru atrocitatea care le punea acum în pericol viaţa. Deşi Iosif se cutremura la gândul că ceva ar putea să nu meargă în acord cu planul divin, el şi-a adunat întreaga fermitate, propunându-şi să îşi ducă la bun sfârşit rolul în această dramă, căci acesta nu putea fi preluat de altcineva. La urma urmelor, toţi muritorii înzestraţi cu un liberarbitru obişnuiau să schimbe între ei diferite puncte de vedere când dezbăteau un plan mult mai simplu. Iosif

cunoştea foarte bine riscurile implicate în acest plan divin incredibil de complex. După cum probabil că îţi mai aduci aminte, holograma crucificării/ învierii/ascensiunii planetare a fost impregnată pentru prima dată în reţelele cristaline ale pământului atunci când Yeshua s-a aşezat în sarcofagul din Marea Piramidă, în timp ce Maria Magdalena susţinea spaţiul interdimensional. Cu această ocazie, o reţea holografică a fost transmisă prin piatra unghiulară a Marii Piramide, impregnând corpul lui Yeshua şi cele ale discipolilor săi apropiaţi, iar apoi matricea subatomică a pământului. La ora actuală, planul era în plină desfăşurare. Evenimentele îndelung aşteptate se derulau acum cu repeziciune, la fel ca o tapiserie rulată şi păstrată o vreme într-un depozit. Înainte de a-ţi relata acum ultimele zile ale acestei săptămâni absolut memorabile, doresc să îţi reamintesc încă o dată, preaiubite prieten, că în interiorul tău se află Hristul tău lăuntric, care nu te părăseşte niciodată. Atunci când energia ta se intensifică şi memoria ta celulară şi cea a sufletului tău începe să se trezească, nu eşti singur, la fel cum nu ai fost niciodată. Lumina hristică din interiorul tău străluceşte în jurul tău, în timp ce treci printr-o altă poartă pentru a-l întâlni pe Sinele tău Preaiubit. Indiferent de felul în care sufletul tău a gestionat energiile hristice de-a lungul numeroaselor tale încarnări, află că acest Hrist este ferm ancorat în interiorul tău, chiar dacă nu eşti conştient deocamdată de acest lucru. Sigiliul care a menţinut energia hristică adormită în interiorul tău tinde să se deschidă acum mai mult ca oricând. Unii se bucură atunci când aud acest lucru, în timp ce alţii se tem şi continuă să opună rezistenţă. Fiecare om primeşte această realizare în

funcţie de designul evoluţionist şi de etapa prin care trece sufletul său. Prin urmare, nu te teme şi nu te judeca singur. Voi avea grijă să continui cu blândeţe, fără să mă grăbesc, pentru ca spusele mele să poată prinde rădăcini în conştiinţa ta. Totul depinde numai de tine şi de receptivitatea ta. Haide, aşadar, să ne continuăm povestea, pătrunzând în camera spaţioasă de la etajul reşedinţei lui Iosif din Arimateea, de lângă Templu, unde Yeshua şi Maria Magdalena au venit să ia cina pentru ultima oară cu membrii familiei lor şi cu prietenii cei mai loiali. Era ziua de dinaintea Vinerii Mari (după cum o numiţi voi), ziua crucificării lui Yeshua. Maria Salomeea s-a stabilit cu ani în urmă în această casă, iar în anul precedent micuţa familie a Mariei Ana şi a lui Ahmed i s-a alăturat. Casa avea numeroase camere pentru oaspeţii pe care îi primea Iosif. Am primit eu însămi o cameră deosebit de confortabilă, plină cu suvenire din Britania. Yeshua şi Maria Magdalena împărţeau camera de lângă mine, care avea inclusiv acces la o mică grădină dintr-o curte interioară. Ştiind că le-au fost trimise invitaţii discrete multor oameni, mi-am petrecut ultimele zile în bucătăria de la parterul casei, împreună cu Maria Ana, Maria Salomeea şi mai multe ajutoare, pregătind bucate pentru cel puţin 70 de oaspeţi. Aceştia au început să sosească la fel de discret, la orele indicate, fiind întâmpinaţi la intrare de Iosif din Arimateea, care veghea ca o santinelă. M-am alăturat ultimilor oaspeţi, care au urcat lent treptele cam abrupte, ce duceau către camera de recepţie de la etaj. Yeshua, Maria Magdalena şi cei mai mulţi dintre discipolii foarte apropiaţi ai lui Yeshua aşteptau deja de câteva ore bune. Micuţele ferestre cu grilaj situate de-a

lungul scării permiteau razelor soarelui aflat la apus să ne scalde în lumina lor corpurile. Mirosurile de santal, tămâie şi mirt ne-au întâmpinat la etaj fiind amestecate cu cele apetisante din bucătăria de dedesubt, unde erau coapte lipia şi nişte prăjituri cu fructe. Cei care au avut grijă de ultimele pregătiri din bucătărie au început să aducă coşuri cu pâine, platouri cu fructe sau cu brânzeturi şi vase cu apă şi cu vin nou. O masă lungă şi joasă fusese plasată în centrul camerei mari. Aceasta era înconjurată de bănci de tip şezlonguri, conform modei acelor vremuri. Pe lângă acestea erau aşezate perne mari lucrate manual, covoare orientale şi scaune din lemn frumos sculptat. Mulţimea adunată a ocupat loc pe toate acestea. Pereţii din piatră erau acoperiţi cu tapiserii bogate, iar ferestrele cu grilaj şi uşile se deschideau la vest, către un balcon sub care se afla o grădină frumoasă, într-o curte interioară. Ramurile de sus ale palmierilor, rodiilor şi smochinilor lăsau să treacă printre frunzele lor razele soarelui, care apunea dincolo de clădirea alăturată, care era reşedinţa principală a lui Iosif atunci când acesta se afla la Ierusalim. Lumina aurie şi umbrele violet îi scăldau pe toţi cei prezenţi, care îşi ocupau locurile. Oaspeţii au fost invitaţi să se aşeze după preferinţe, stând lângă consoartele şi prietenii lor, ca egali. Yeshua, care stătea culcat pe un şezlong cu perne, s-a ridicat, pentru a le face loc şi altora. Maria Magdalena stătea confortabil la stânga soţului ei. Ioan ben Zevedei şi Abigail stăteau la dreapta lui. Yeshua ne-a făcut semn mamei sale şi mie să ne aşezăm în faţa lui. Atmosfera era impregnată de aşteptare, de înfiorare şi de evlavie - nu de cea născută din tradiţie şi bunăcuviinţă, ci de o iubire şi o recunoştinţă autentice, pentru faptul că ne aflam împreună şi puteam co-crea

astfel un sanctuar sacru. Saluturile reciproce rostite în şoaptă se împleteau cu ciripitul păsărilor de afară, cu foşnetul frunzelor de palmier unduite de vânt şi cu corul greierilor. În interiorul camerei, mâini blânde se odihneau pe genunchii sau pe braţele celor din jur, masând uneori delicat spatele obosit ori dureros al unui partener. Ochii umflaţi şi roşii ai anumitor oaspeţi indicau faptul că aceştia plânseseră recent. Ne uitam cu toţii cu drag unii în ochii celorlalţi, savurând momentele preţioase pe care le împărtăşeam împreună. Unii cu continuat să plângă toată noaptea, oricât de mult ar fi încercat să îşi reprime lacrimile. Yeshua era foarte relaxat, cu braţul în jurul preaiubitei sale Maria, pe care o săruta din când în când pe gură. El i-a privit pe rând cu ochii săi blânzi, dar pătrunzători, pe toţi oaspeţii adunaţi, inclusiv pe copiii săi adoptivi, Joses, Iuda şi Miriam, oferindu-le tuturor un zâmbet molipsitor şi scoţând astfel la lumină esenţa cea mai frumoasă a sufletelor lor. Când privirea lui familiară s-a oprit asupra mea, mi s-a părut că nu mai exista nimeni în cameră, ci doar noi doi, dizolvându-ne unul în celălalt. Timpul a părut să se oprească în loc. Adevărul este că oricine se uita în ochii lui Yeshua simţea cum porţile raiului se deschid larg în faţa lui, invitându-l să intre şi să savureze cele mai alese bucate şi băuturi divine. În timp ce încerc să îmi reamintesc evenimentele din acea seară, mi se pare că percep tot ce s-a spus şi tot ce s-a întâmplat atunci de la o distanţă foarte mare, căci mintea mea era prea îmbătată cu beatitudine în acele momente pentru a-mi aduce aminte toate detaliile. Îmi amintesc totuşi că după ce am cântat câţiva psalmi şi după ce ne-am rugat împreună, Yeshua a luat un lighean cu apă, şi-a scos roba exterioară şi şi-a înfăşurat

un prosop din bumbac în jurul taliei. După cum probabil că îţi mai aminteşti din explicaţia mea anterioară referitoare la botezul lui Yeshua, acesta a păşit în lighean, demonstrând astfel deschis spălarea ritualică eseniană Când a terminat, i-a invitat pe toţi oaspeţii să vină pe rând pentru a fi purificaţi şi pregătiţi pentru botezul cu mirul Sfântului Duh, care urma să coboare asupra noastră. Ştiam cu toţii că această revărsare de lumină avea să depună mărturie pentru adevărul divinităţii noastre lăuntrice, deschizând cerurile în faţa noastră pentru tot felul de binecuvântări miraculoase. Atunci când se întâmplă acest lucru, fiecare celulă a corpului, gândurile minţii şi sentimentele inimii sunt percepute adeseori ca şi cum ar fi activate şi dinamizate prin foc. Uneori, apare o senzaţie efectivă de căldură, iar alteori, doar o expansiune a conştiinţei. Yeshua a turnat delicat o mână de apă deasupra capului nostru, după care ne-a spălat mâinile şi picioarele, pe care le-a uscat apoi cu prosopul înfăşurat în jurul taliei sale. Ultima persoană care a venit la Yeshua a fost Maria Magdalena, pe care a asistat-o cu cea mai mare iubire de-a lungul ritualului. După spălarea ritualică, Maria Magdalena şi-a scos bentiţa albă care îi ţinea strâns părul bogat şi cârlionţat de culoarea mahonului, care s-a revărsat ca o cascadă până la talia ei. Ea l-a invitat pe Yeshua să stea pe un scaun în faţa ei, după care a turnat nişte apă proaspătă în lighean. Maria a îngenuncheat apoi în faţa lui Yeshua, spălându-i picioarele. Lacrimile îi curgeau abundent din ochi, amestecându-se cu apa din lighean sau căzând pe tălpile lui Yeshua, pe care i le-a şters cu propriul păr, conform obiceiului său. În continuare, ea i-a pus tălpile în poala ei şi şi-a dres vocea. Am auzit apoi cu toţii vocea

înaltă de soprană a Mariei cântând Cântarea Cântărilor lui Solomon şi Psalmul 23 al lui David, cu o iubire atât de mare, încât întreaga mulţime adunată a oftat la unison. Chiar şi porumbeii care îşi făcuseră cuib lângă balcon s-au trezit din somn şi s-au alăturat celebrării noastre. După ce a terminat de cântat, Maria a scos unul din preţioasele ei vase de alabastru cu alifie de nard. Plină de blândeţe, ea a aplicat alifia sacră pe tălpile, palmele şi încheieturile lui Yeshua, pe inima şi pe capul acestuia, insistând cu deosebire asupra punctelor crucificării din zona încheieturilor mâinilor şi a picioarelor. În continuare, Yeshua şi-a ridicat iubita de jos, iar cei doi s-au întors la locurile lor din jurul mesei. Nepotul meu a luat o bucată de lipie pusă pe o farfurie din faţa lui, s-a rugat şi a rupt-o în bucăţi. Apoi, el ne-a spus: „A sosit ora la care toate profeţiile trebuie să se împlinească prin mine. Acesta este motivul pentru care m-am născut în această lume. Eu nu am venit pentru a condamna lumea, ci pentru a-i reaminti de viaţa eternă. Cei care au ochi de văzut şi urechi de auzit să fie atenţi la cuvintele mele. Amintiţi-vă întotdeauna de ele, căci vă vor mângâia. În această oră la care ne-am întâlnit, noaptea cea lungă pe care au descris-o profeţii a început să coboare. În întunericul care se adună, mulţi dintre voi veţi uita cuvintele mele, iar unii veţi nega chiar că m-aţi cunoscut vreodată. Inimile voastre se vor umple de jale atunci când veţi uita aceste cuvinte, căci sufletele voastre vor continua să poarte amintirea agonizantă a morţii mele. Dar eu vă spun: bucuraţi-vă, căci nu va trece mult şi sufletul vostru va renaşte în această lume, iar voi vă veţi aduce aminte de cuvintele mele şi veţi fi înălţaţi, la fel ca întreaga viaţă din jurul vostru. Prin

urmare, fiţi blânzi cu voi înşivă şi nu vă judecaţi singuri pentru limitările pe care le aveţi; la fel, nu îi judecaţi nici pe semenii voştri. Când vântul va începe să sufle, acoperind soarele, neghina ignoranţei voastre va fi ştearsă de pe ochii voştri. Şi vă mai spun un lucru: când ochii voştri vor fi reînnoiţi întru Spirit, ridicaţi-i asupra Cerului. Acolo, mă veţi vedea pe mine sub forma lui EU SUNT şi veţi şti că eu sunt în voi, la fel cum voi sunteţi în mine. Şi întrucât eu sunt una cu Tatăl meu, iar El este una cu mine, la fel şi voi sunteţi una cu Tatăl meu, iar El este în voi. V-am învăţat să fiţi una cu Tatăl-Mama Cosmosului, pentru a putea suporta furtuna care se apropie. Aşa se face că preaiubita mea Maria şi cu mine v-am oferit un exemplu pentru a vă iubi unul pe celălalt, la fel cum şi noi vă iubim pe voi, în starea noastră de unitate eternă. Doresc să vă spun că felul în care mă veţi privi va depinde în totalitate de conţinutul inimii voastre. Dacă inima voastră se va umple cu lumina Tatălui meu şi cu iubirea sfântă a Mamei mele, la fel mă veţi vedea şi pe mine, în această lumină şi în această iubire. Dacă inima voastră va cădea în întunericul fricii care face ravagii în jurul vostru, nu veţi vedea decât acest corp răvăşit şi rănit pe lemnul crucii. Corpul meu pământesc din carne şi oase vi se va părea la fel ca această pâine ruptă de pe această farfurie. Prin urmare, mâncaţi această pâine pentru a vă aduce aminte de mine şi de cuvintele mele, umplânduvă astfel cu lumina şi cu viaţa eternă. Doresc să torn acum acest vin nou, ca pe un simbol al «Legământului Păcii» încheiat de Părinţii mei Cereşti, reînnoit acum prin mine. Fac acest lucru pentru ca vasul corpului meu şi vinul sângelui vostru să poată deveni lumină, la fel de albă ca zăpada proaspăt depusă,

prin trezirea Hristului vostru interior, care, la ora actuală, zace adormit în mormântul ignoranţei sale. Ridicaţi aşadar această cupă comună a Hristului care sălăşluieşte în voi şi duceţi-o la buzele voastre. Beţi din ea şi aduceţi-vă aminte de acest Nou Legământ. Împărtăşiţi-vă din această lumină, ca şi cum ar fi drojdia ce vă ridică aluatul pâinii care este trupul vostru, şi înălţaţi-vă astfel ca un Hristos. Aceeaşi lumină care vă înalţă la sânul Tatălui-Mamei este cea care conferă viaţă eternă lumilor şi strălucire cerurilor. Eu îmi voi înălţa Templul trupului în următoarele trei zile, pentru ca voi să puteţi depune mărturie pentru ceea ce aţi văzut, făcând voi înşivă ce m-aţi văzut pe mine făcând. Da, preaiubiţii mei copii, voi veţi putea face lucruri chiar mai mari decât am făcut eu, în numele preasfânt al atotputernicei prezenţei EU SUNT dinlăuntrul vostru. Ora mea se apropie şi vă voi părăsi pentru o vreme, dar doresc să înţelegeţi că nu vă voi părăsi nemângâiaţi. Dacă nu v-aş părăsi aşa cum mă cunoaşteţi la ora actuală, voi nu l-aţi putea cunoaşte pe cel de-al doilea mângâietor pe care vi-l voi trimite, care vă va reaminti de tot ce v-am spus. Acest al doilea mângâietor va fi botezul cu Sfântul Duh, ca o expresie a graţiei Mamei mele Cereşti. Vă ofer acum pacea mea. Ceea ce vă ofer eu nu veţi găsi în această lume. Prin urmare, nu vă temeţi şi nu vă lăsaţi tulburaţi. Aflaţi, prieteni, că EU SUNT întotdeauna cu voi. Amin şi amin!”. Yeshua s-a îndreptat apoi către Iuda Iscariotul, l-a îmbrăţişat şi i-a spus: „Du-te, frate, şi fa ceea ce ştii că trebuie să faci. Te voi aştepta în paradis, astfel încât să fii întotdeauna alături de mine. Iar acum pleacă în noapte şi nu mai privi în urma ta”.

Când Iosif din Arimateea i-a dat drumul lui Iuda să plece în noapte, cei doi şi-au strâns mâinile într-o strânsoare cunoscută numai de către iniţiaţi. Deşi aceasta reprezenta un semn al comuniunii, niciunul nu s-a simţit mângâiat de ea, căci miza era mult prea mare. Un vânt rece care îţi îngheţa sângele în vine a început să sufle în curtea interioară, izbind uşile de zidurile din piatră şi silindu-l pe Yeshua, care acum era foarte gânditor, să se ridice şi să le închidă. Stând nemişcat în picioare şi privindu-i pe toţi cei de faţă cu lacrimi în ochi, preaiubitul meu nepot le-a făcut semn discipolilor săi apropiaţi, sugerându-le astfel că a sosit timpul ca fiecare să îşi ocupe postul. Maria Magdalena l-a luat de mână şi şi-a condus soţul în camera lor, pentru a-l pregăti pentru întâlnirea din grădina de măslini, numită Ghetsimani. Ţi-am descris astfel amintirea mea referitoare la ceea ce s-a întâmplat la acea ultimă cină, pe care voi o numiţi Cina cea de Taină. Deşi întunericul cel gros va învălui rapid următoarele mele cuvinte, îţi propun să nu uiţi că lumina lui Dumnezeu este întotdeauna prezentă, dând viaţă tuturor lucrurilor.

Cap. 39 - În Grădina Ghetsimani Îţi propun să ne întoarcem acum la ultima scenă a Cinei cea de Taină. După aceasta, ne-am schimbat cu toţii robele albe cu haine de stradă. Ne-am pus deasupra pelerine groase, pentru a ne proteja de frigul specific începutului de primăvară, dar şi pentru a ne camufla în faţa privirilor nedorite. Am ieşit din casa călduroasă a Mariei Salomeea, localizată la poalele Muntelui Sionului, chiar în interiorul Primului Zid al cetăţii. După ce am trecut prin umbrele străduţei din apropiere, i-am întâlnit pe Yeshua şi pe Maria Magdalena, care ne aşteptau. La est puteam vedea Muntele Moria şi complexul Templului. Am discutat puţin în şoaptă, după care Yeshua ne-a făcut semn să îl urmăm. Eram în total 48 de membri - patru cercuri de câte 12, plus Yeshua şi Maria Magdalena, care reprezentau principiul celui de-al 13-lea, care îi circumscrie pe cei 12. Ioan ben Zevedei îi conducea pe alţi 24 de discipoli pe o rută alternativă care trecea prin Poarta Fântânii. Lam însoţit aşadar pe Yeshua, de-a lungul străduţelor înguste pietruite şi uzate de paşii nenumăraţilor trecători, până când am ajuns la sentinelele de la Poarta Văii. Petru o luase înainte şi plătise mita necesară pentru tăcere, iar acum ne aştepta în umbrele din afara zidurilor cetăţii, lângă izvorul numit Kidron. După ce grupul condus de Ioan ben Zevedei a ajuns la punctul de întâlnire cu noi, am urcat pe drumul care traversa Valea Kidron-ului, îndreptându-ne către versantul sudic al Muntelui Măslinilor. Am găsit aici un adăpost în cel mai vechi pâlc de măslini din Grădina Ghetsimani. Un vânticel rece venit din deşert a răscolit mirosul frunzelor uscate de sub picioarele noastre. Neam ocupat cu toţii în tăcere locurile în jurul lui Yeshua

şi al Mariei Magdalena. Maria Ana şi Ahmed stăteau lângă mine. Am cântat încetişor o litanie de psalmi, am intonat mantra-e în limba sanscrită şi cele 72 de nume ebraice ale lui Dumnezeu Tatăl-Mama până când asupra noastră a coborât o stare de calm profund. În continuare, Yeshua ne-a spus: „A sosit ora pentru care ne-am pregătit atât de mult timp. Voi sunteţi cei aleşi pe care Dumnezeu Tatăl-Mama mi i-a oferit pentru a prezerva Calea Maestrului Neprihănirii. În timp ce întreaga lume doarme, voi aţi optat pentru a vă trezi, şi astfel am ajuns să pregătim tot ceea ce era necesar. Cu toată cunoaşterea şi înţelepciunea voastră actuală, vă asigur că în următoarele 50 de zile se vor îndeplini mult mai multe lucruri decât puteţi înţelege în momentul de faţă. Căci vă spun un lucru: Tatăl Ceresc Mama Cerească au stabilit un Nou Legământ prin mine şi prin preaiubita mea Maria, pe care nu îl cunoaşteţi încă, dar în scurt timp veţi deveni martorii noştri. Depun acum mărturie în faţa voastră că tot ce vom face noi va fi impregnat în conştiinţa voastră, la fel cum semnele crucificării vor rămâne impregnate pe palmele mele, pe încheieturile mâinilor şi pe tălpile mele, ca o mărturie că vechile tipare ale ispăşirii pentru vinovăţia personală prin intermediul sacrificiilor de sânge nu vor mai fi valabile. Aşa se face că fiecare celulă a corpului vostru fizic va fi impregnată cu codurile universale ale luminii şi adevărului, care vă vor elibera.” În mijlocul zgomotelor produse de greieri, Yeshua a făcut o scurtă pauză. Ne-am focalizat cu toţii atenţia asupra sunetelor nocturne ale naturii din jurul nostru. În continuare, Yeshua a strivit o frunză de măslin între degete şi a dat drumul micilor fragmente rezultate, pentru a fi duse de vânt. Nepotul meu a ridicat apoi un

pumn de ţărână, pe care l-a sfărâmat între degete, lăsându-l să i se prelingă printre acestea. Zâmbindu-i fiecărui discipol al său, el ne-a spus cu o voce şoptită, facându-se să ne apropiem de el pentru a-l auzi mai bine: „Da, chiar şi cele mai mici elemente ale corpului terestru al Mamei vor fi impregnate cu lumina ascensiunii. Nicio creatură, oricât de ascunsă ar fi, nu va putea scăpa de atracţia irezistibilă a iubirii Mamei noastre cosmice, în momentul în care Aceasta va reuni toţi opuşii polari în aceeaşi Unitate, ca pe nişte principii complementare divine şi armonioase. Ea va atrage astfel în jos lumina cosmică a Tatălui Ceresc, dând acestui corp terestru o formă nouă. Noi ne-am reunit la această oră pentru a-i asista pe Mama noastră cosmică şi pe Tatăl nostru cosmic să pregătească umanitatea şi Pământul pentru ziua luminoasă a ascensiunii, care va veni cu siguranţă cândva, în viitor. Aţi fost cu toţii alături de mine - fie în corpul vostru fizic, fie în cel de lumină - atunci când m-am întins în sepulcrul din interiorul Marii Piramide din Egipt. În ultimii şase ani, v-am oferit instrucţiuni suplimentare. Este momentul să înţelegeţi că toate informaţiile care au fost introduse în cunoaşterea voastră conştientă şi subconştientă se petrec în momentul de faţă. Vă puteţi elibera acum de Vechiul Legământ al strămoşilor noştri matriarhali şi patriarhali, care credeau că păcatul originar impune un sacrificiu de sânge pentru a potoli o zeitate mânioasă şi geloasă şi pentru a menţine fertilitatea Mamei Pământ. Într-o manieră similară, voi sunteţi cei care veţi vesti lumii Noul Testament sau Noul Legământ al Hristului înălţat la cer şi veşnic viu, care proclamă că întreaga viaţă este inocentă şi se află într-o stare de uniune eternă cu Creatorul ei. Hristul cel viu care trăieşte în voi

vă şopteşte în fiecare moment acest adevăr irevocabil. Căutaţi şi veţi găsi. Bateţi şi vi se va deschide. Preaiubiţii mei tovarăşi, voi sunteţi cei care vă veţi alătura umanităţii - aşa cum sunteţi acum şi aşa cum veţi fi într-un viitor pe care acum nu îl cunoaşteţi pentru a unifica cele mai înalte lumi cereşti ale Tatălui cu această lume, cu preaiubita noastră Mamă Pământ, dând astfel naştere Hristului Universal în interiorul conştiinţei voastre. Dacă doriţi să intraţi în împărăţia lui Dumnezeu cât timp vă aflaţi pe pământ, lăsaţi diferenţele contrastante să vă inspire. Faceţi din doi unul, unind interiorul cu exteriorul şi exteriorul cu interiorul. Lăsaţi sentimentele de iubire să curgă libere, dăruind şi receptând iubirea ca pe o unitate. Într-o manieră similară, aveţi grijă ca ceea ce este sus să fie la fel ca ceea ce este jos, iar ceea ce este jos, la fel ca ceea ce este sus, unindu-L pe Tatăl Ceresc cu Mama Pământ, principiul masculin cu cel feminin, lumina şi întunericul - într-o singură Unitate. În acest fel, veţi putea intra în camera nupţială, în care Mirele vă va accepta ca fiind una cu el. În această manieră, veţi intra în mod garantat în împărăţie”. În continuare, Yeshua s-a ridicat în picioare în centrul cercului nostru intim, luând-o pe Maria Magdalena lângă el. Cu un braţ în jurul ei, el ne-a spus: „Eu şi Maria vom merge câţiva paşi mai încolo, ca să ne rugăm şi să pregătim tot ce este necesar. Rămâneţi aici, vegheaţi şi rugaţi-vă cu toată fiinţa, mintea şi sufletul vostru. Timpul care ne-a rămas împreună este foarte scurt. În scurt timp, eu voi fi luat din mijlocul vostru. Nu vă lăsaţi copleşiţi de teamă, ci îndepliniţi-vă rolul pentru care v-aţi pregătit atât de mult timp. Chiar dacă vom trece împreună prin aparenţa amară a morţii, înlocuiţi

cu smerenie această iluzie cu dulceaţa autentică a Voinţei Tatălui-Mamei, care este viaţa eternă. Reamintiţi-vă acest lucru, a continuat Yeshua, cu buzele tremurându-i. Atunci când soarele se va întuneca şi Mama Pământ se va cutremura, focalizaţi-vă în ochiul singular şi contemplaţi lumile cereşti. Acolo mă veţi găsi pe mine şi veţi şti că nu v-am părăsit. În cea de-a treia zi, acest corp va învia din morţi, iar voi mă veţi vedea aşa cum EU SUNT. Aşa să fie. Amin şi Amin!”. După aceste ultime cuvinte de mângâiere, Yeshua s-a aplecat şi a îmbrăţişat-o cu blândeţe pe mama lui, sărutând-o pe frunte. Yeshua le-a făcut apoi semn lui Petru, Ioan, Iacov ben Zevedei şi celălalt Iacov (fratele lui), precum şi câtorva discipoli foarte apropiaţi, de ambele sexe, indicându-le să îl urmeze. S-au aşezat cu toţii la circa cinci metri de noi, la umbra unor măslini bătrâni. Yeshua şi Maria Magdalena s-au dus puţin mai departe, stând faţă în faţă, trupurile lor învăluite în mantii fiind greu de distins. Am urmat şi noi exemplul celorlalţi şi am îngenuncheat la sol. Corpul nostru se cutremura din cauza intensităţii din ce în ce mai mari a energiei. Unii chiar au căzut la pământ din cauza acesteia. Puteam simţi cu toţii sub noi o vibraţie ca un zumzet care emana din Pământ, părând să se ridice la suprafaţă din centrul acestuia. Pe măsură ce conştiinţa noastră s-a dilatat într-un simţ din ce în ce mai plenar al unităţii cu lumile mai subtile ale inteligenţei care cocreează în permanenţă alături de umanitate, chiar dacă puţini sunt cei care le recunosc, am devenit din ce în ce mai conştienţi de tiparele reţelelor de lumină care ne înconjurau, unindu-ne inimile într-o stare de unitate şi de iubire profundă. Am văzut personal legiuni de îngeri şi de fiinţe înălţate la cer din această lume (dar şi din

altele), dispuse să ne asigure susţinerea lor, dacă optam pentru o accepta. Eram de asemenea plenar conştientă de oraşul eteric de lumină pe care îl numeam cu toţii „Noul Ierusalim”. Conştiinţa noastră s-a transformat, simultan cu aprofundarea respiraţiei noastre. În faţa vederii noastre interioare, s-a deschis atunci o panoramă spirituală. Întreaga istorie a Pământului ne-a trecut prin faţa ochilor. Toate epocile de aur, dar şi cele întunecate, caracterizate de ignoranţă şi de vărsări de sânge, ne-au sedus şi ne-au fascinat, îmbiindu-ne să le contemplăm şi să ne lăsăm distraşi de ele. Am reuşit însă să ne menţinem focalizarea disciplinată, fiecare în funcţie de propria putere de concentrare. Pe măsură ce amplitudinea energiei a continuat să crească, m-am ridicat împreună cu Maria Ana şi ne-am apropiat de vecinii noştri, punând mâinile noastre pline de blândeţe pe umerii, pe spatele şi pe pieptul lor - care tremurau. La un moment dat, am văzut-o pe Maria Magdalena făcând acelaşi lucru cu câţiva discipoli care zăceau la pământ, lângă ea. Deşi corpul lor se afla într-o stare de somn profund, mintea lor era cât se poate de lucidă şi de trează. În final, ea s-a întors şi s-a aşezat din nou, în tăcere, în faţa preaiubitului ei Yeshua. Astfel au trecut următoarele câteva ore, deşi nouă ni s-au părut o eternitate. Energiile care treceau prin noi erau atât de intense, încât ni se părea efectiv că Pământul ne aspiră în pântecul său, încercând să ne strivească aici. Pe de altă parte, atracţia ascendentă către lumile eterice de lumină - care reprezentau un refugiu ce ne permitea să ne eliberăm de densitatea în creştere a planului fizic - era atât de puternică, încât ni se părea că vom sfârşi prin a fi sfâşiaţi. Am simţit astfel în corpul nostru colosalele forţe de atracţie şi de

respingere ale opuşilor polari. Deşi experimentam eu însămi o mare intensitate a energiilor, îmi era clar că Yeshua şi Maria Magdalena trăiau o experienţă infinit mai vastă ca a mea, care îmi depăşea capacitatea de înţelegere de la acea dată. Doresc să mai spun un singur lucru: atunci când cei doi s-au întors şi ne-au spus să ne ridicăm şi să ne pregătim de plecare, din ochii şi din corpul lor, emana o lumină incredibil de strălucitoare. Mai mult decât atât, când i-am examinat mai amănunţit, am observat râuleţe de sudoare amestecată cu sânge pe feţele lor, acolo unde micile capilare de sub piele se rupseseră din cauza imensei presiuni energetice. Robele lor erau scăldate în sudoare şi puteam vedea, pe ici pe colo, mici pete de sânge. Îţi poţi imagina aşadar intensitatea experienţei lor interioare, prin care au adus în sfera Unităţii cele mai extreme polarităţi opuse. Am creat apoi cu toţii mai multe cercuri concentrice, bărbaţii stând în jurul femeilor, şi i-am invocat pe Dumnezeul Tată-Mamă şi pe tovarăşii noştri din planurile eterice, rugându-i să ne susţină în continuare. Pe când terminam de cântat ultimul psalm, câinii din tabăra itinerantă de sub noi au început să latre. Pe când întunericul începea să se destrame către răsărit, ne-am îmbrăţişat rapid, iar apoi am rămas nemişcaţi, aşteptându-i pe Iuda Iscariotul şi pe soldaţii cu făcliile lor, pe preoţi şi pe ceilalţi gură-cască atraşi de curiozitate. Când mulţimea posomorâtă s-a oprit la trei metri de noi, Iuda a avansat nervos către noi. Cu capul plecat, el s-a apropiat de nepotul meu, pe care l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe amândoi obraji, indicându-le astfel soldaţilor că acesta era cel pe care îl căutau. Atunci, Yeshua a făcut un pas înainte şi a întrebat:

- Pe cine căutaţi? Marele preot al Templului, Anna, îl trimisese pe principalul său subaltern, pentru a-l aduce la el pe Yeshua, în scopul de a-l interoga. Alarmat de puterea care emana din cuvintele nepotului meu, reprezentantul marelui preot a dat înapoi, după care s-a recules şi l-a întrebat: - Se spune că eşti numit Yeshua ben Iosif din Nazaret. Eşti tu acela? - Eu sunt acela, i-a răspuns Yeshua. Şi îţi spun un lucru: dacă eu sunt cel pe care îl cauţi, lasă-i pe ceilalţi să plece. După ce şi-a dres vocea şi i-a făcut semn gărzii sale să îl ia pe Yeshua în custodie, reprezentantul marelui preot a spus: - Anna, care este socrul lui Caiafa, marele preot al Ierusalimului, m-a trimis pentru a te aduce în faţa părinţilor superiori ai Bisericii, pentru a fi chestionat. Când garda a încercat să îl ia pe nepotul meu de braţ, Petru a avut o reacţie emoţională, scoţându-şi pumnalul şi tăindu-i urechea dreaptă soldatului. Yeshua l-a mustrat imediat. - Nu m-ai înţeles, Petru! Pune-ţi pumnalul înapoi în teacă! Voi merge de bunăvoie cu aceşti oameni, pentru a împlini Voia Tatălui meu ceresc şi Rolul Superior pe care mi l-a distribuit. El şi-a plasat apoi mâna pe partea laterală a capului rănit al gărzii, oprindu-i pe loc hemoragia. Ca şi cum ar fi ieşit dintr-o transă, soldatul şi-a dat seama ce s-a întâmplat şi l-a prins cu brutalitate de încheieturile mâinilor pe Yeshua, împingându-l în mijlocul celorlalţi soldaţi. Şocaţi până în străfunduri, am realizat cu toţii că teribila dramă pe care urma să o trăim a început deja.

Tot ce mai puteam face acum era să rămânem împreună şi să ne jucăm rolul de susţinere într-o manieră cât mai impecabilă. Ţi-am prezentat aşadar o relatare mai apropiată de adevăr decât cea biblică. Doresc să fac în continuare acelaşi lucru, în ceea ce priveşte crucificarea şi învierea lui Yeshua, cu speranţa că te voi ajuta în acest fel să treci mai uşor prin propriile iniţieri hristice. Yeshua şi Maria Magdalena, la unison cu toate nivelurile cosmice şi planetare ale conştiinţei, au co-creat împreună o sămânţă a ascensiunii globale care urmează să dea rod în noul mileniu care a început la ora actuală pe pământ. Ei nu au experimentat această asistenţă ca şi cum ar fi venit de la o forţă mântuitoare exterioară lor, capabilă să le răpească puterea personală. Dimpotrivă, conştiinţa lor a fost tot timpul unită cu lumile cosmice. În acest fel, cei doi au experimentat asistenţa primită ca pe o prezenţă cosmică, ce facilitează procesul ascensiunii prin intermediul aspectelor fizice pe care le-au reprezentat ei. Dacă vei înţelege acest tip de unitate cocreatoare, iniţierile tale vor deveni ca nişte porţi care se vor deschide, oferindu-ţi accesul la anumite oportunităţi mai ample de a atinge măiestria de sine şi de a-ţi oferi serviciile întregii vieţi.

Cap. 40 - Secretele Golgotei După ce Yeshua a fost luat în custodie în Grădina Ghetsimani, Simon Petru şi Ioan ben Zevedei i-au urmat imediat pe soldaţi. Iuda Iscariotul l-a însoţit pe reprezentantul lui Anna şi a intrat în palatul lui Caiafa. Maria Magdalena şi un mic grup de discipoli au rămas la porţile palatului. Noi, ceilalţi, ne-am văzut de drum şi ne-am poziţionat la diferitele posturi pe care ni le-am asumat, situate în interiorul sau în exteriorul cetăţii. Rolul meu era să rămân alături de Maria Ana şi de alte femei, până când vom primi noi veşti. Una dintre ajutoarele lui Iosif din Arimateea ne-a escortat până la o altă reşedinţă a acestuia, situată la nord-vest de bazinul Bethesda. Această căsuţă nu se remarca prin nimic, aşa că foarte puţini oameni ştiau de ea. Am fost aduse aici, deoarece căsuţa era relativ aproape de grădina mare a lui Iosif din spatele zidului exterior al cetăţii. Ştiam că Iosif dispusese săparea unui mare mormânt pe versantul abrupt al dealului, într-o zonă care nu se preta la grădinărit. Acest mormânt avea să joace rolul sepulcrului pentru procesul învierii. Deşi nu am fost prezentă la interogatoriile la care lau supus Irod, marii preoţi şi Pilat din Pont pe Yeshua, am asistat cu vederea mea interioară şi cu o inimă plină de empatie la duritatea şi la brutalitatea cu care l-au biciuit aceştia, sfâşiindu-i trupul. Nu am putut să nu tresar când şi când simţind loviturile grele care cădeau pe spatele sau pe picioarele lui, deşi eram conştientă că Yeshua le putea suporta, transmutându-şi senzaţiile fizice prin intermediul practicilor spirituale pe care le controla perfect. Yeshua înţelegea fără probleme sensul iniţiatic superior al coroanei de spini şi al robei purpurii, care

simbolizau suveranitatea spirituală, adică exact moştenirea lui de drept. În consecinţă, el nu s-a simţit nicio clipă umilit, aşa cum şi-au propus persecutorii săi atunci când l-au îmbrăcat cu respectiva robă şi când iau pus coroana pe cap, în bătaie de joc. La fel, farsa jucată în sala de judecată nu a reuşit să îl scoată pe Yeshua din starea sa calmă de centrare, deşi sadismul cu care l-au chinuit torţionarii săi a avut într-adevăr darul de a isteriza şi mai tare mulţimea, care a început să strige la preoţi: „Crucificaţi-l! Crucificaţi-l!”. Subit, Benjamin a venit şi ne-a spus că Yeshua era dus pe Muntele Golgota, numit şi Locul Craniului, unul din cele câteva locuri din afara cetăţii în care erau executate pedepsele capitale. Întâmplarea făcea ca Golgota să fie situată foarte aproape de grădina lui Iosif, cu mormântul recent săpat din deal. Într-adevăr, nu a trecut mult şi am început să auzim strigătele îngrozitoare ale mulţimii, zgomotul tobelor şi sunetele repetitive produse de copitele cailor. Sarcina mea era să îmi păstrez calmul şi să rămân centrată. Cum aş fi putut face însă acest lucru, în condiţiile în care simţeam un nod puternic în stomac, generat de teamă? Am început să respir adânc, ancorându-mi corpul în momentul prezent, şi m-am rugat: „O, Dumnezeule Tată, nu mă pedepsi, căci sunt conştientă că tu eşti cel care se exprimă prin mine şi care trebuie să îndeplinească sarcina pe care o am de făcut în această oră extrem de întunecată. Sfântă Mamă a compasiunii, transmută ura şi suferinţa din inimile copiilor tăi, care nu ştiu ce fac. O, Mamă binecuvântată, Mamă a tuturor lucrurilor, ţine-mă strâns în inima ta plină de compasiune, din care izvorăşte iubirea şi iertarea cea mai pură. Fie ca inima mea, deschisă din cauza încercărilor vieţii, să iubească astăzi aşa cum nu a

mai iubit vreodată”. Mi-am adus apoi aminte de cuvintele preaiubitului meu nepot, atunci când liniştea elementele furioase ale naturii. Prin urmare, am decretat cu toată puterea: „Pace. Liniştiţi-vă şi aflaţi că EU SUNT Dumnezeu”. Lângă mine, Maria Ana tremura, cu faţa pământie. S-a ridicat însă, şi-a netezit fustele şi şi-a îndreptat umerii. Avea maxilarul rigid şi buzele strânse, la fel ca în copilărie, când o furtună de mânie îi cutremura corpul micuţ. A venit la mine şi mi-a strâns mâinile, ducândule la pieptul ei. Ne-am uitat una în ochii celeilalte şi neam scufundat împreună în puţul fără fund al iubirii Mamei Divine. Am respirat adânc împreună şi am rămas nemişcate, până când ne-am ancorat amândouă în esenţa prezenţei lui Dumnezeu din noi. Deşi la început ni s-a părut că inimile ne vor exploda dintr-un moment în altul, graţia îngerilor ne-a mângâiat în scurt timp. Picioarele ne-au rămas ancorate în solul terestru, dar sufletele noastre şi-au luat zborul către cer. În acest fel, o stare profundă de calm a pogorât asupra noastră. După ce am atins această stare de claritate, Benjamin ne-a escortat pe străduţa îngustă de afară. Iosif ştia că Sanhedrinul avea să îl convoace, aşa că imediat după arestarea lui Yeshua i-a escortat personal pe Mariam şi pe Nathaniel, pe Andrei, pe Luca şi pe soţiile lor direct la locul mormântului din grădină, în continuare, el a plecat direct acasă la un prieten foarte apropiat, care era membru adjunct al Sanhedrinului. Împreună, cei doi s-au alăturat altor membri ai consiliului şi s-au dus la palatul lui Caiafa pentru a asista la interogatorii. Discipolii care şi-au asumat poziţiile desemnate în interiorul mormântului din grădină au creat o matrice energetică extrem de puternică, cu epicentrul în acest

punct strategic. Deşi nu au asistat în plan fizic la ele, ei erau plenar conştienţi de scenele extrem de brutale care se petreceau în spatele zidurilor de piatră şi pe dealul sterp al Golgotei. Au preferat însă să aştepte în interiorul mormântului-sanctuar, pentru a-l asista pe Yeshua în procesul învierii. Maria Magdalena şi alţi câţiva discipoli-cheie l-au urmat pe Yeshua la diferitele sale procese şi l-au aşteptat să iasă din sala de judecată. Maria a mers în spatele preaiubitului ei de-a lungul întregii procesiuni lente către Muntele Golgotei. Lemnul orizontal al unei cruci grele era legat pe spatele însângerat al lui Yeshua. Mulţimea ajunsă la isterie îl împingea pe acesta în faţă. În timp ce Yeshua îşi purta crucea cea grea, mulţimea continua să strige: „Crucificaţi-l! Crucificaţi-l! Yeshua ben Iosif, Regele evreilor!”. În delirul ei, mulţimea îşi bătea joc şi o scuipa pe Maria Magdalena, numind-o curva diavolului şi cerând să fie ucisă cu pietre. Când Yeshua a căzut din nou, nemaiputând fi ridicat în picioare cu bicele soldaţilor, lui Simion (un cirenian) i s-a poruncit să iasă din mulţime şi să poarte pe umerii săi lemnul greu al crucii, care a fost dezlegat de pe spatele lui Yeshua. Simion, care nu la cunoscut până atunci pe Yeshua, a purtat pe umerii săi lemnul greu al crucii pe tot restul dificilului traseu, fără să realizeze că această experienţă avea să îi transforme pentru totdeauna viaţa. Când micul grup al membrilor familiei, inclusiv Maria Ana şi cu mine, am sosit lângă Poarta Damascului, alţi doi bărbaţi trecuseră deja, ducând lemne ale unor cruci. Ei erau legaţi pe bârnele principale ale crucilor, care nu erau încă ridicate în poziţia lor verticală, pe vârful Dealului Golgota. Alţi discipoli li s-au alăturat celor doi bărbaţi crucificaţi de pe colina bătută

de vânturi. Cei doi urmau să fie crucificaţi de o parte şi de alta a lui Yeshua. Am aşteptat sosirea lui Yeshua în interiorul porţii şi l-am urmat îndeaproape după ce a trecut lent de noi, urmându-l pe Simion, care se împleticea (blestemând uneori) sub povara crucii, fără să înţeleagă pe deplin ce anume era forţat să facă. Când am văzut trupul lui Yeshua bătut în cuie pe crucea asamblată, ni s-a părut că timpul s-a oprit în loc. Bârna principală a fost apoi ridicată şi fixată în poziţia ei verticală. Instantaneu, rafalele de vânt s-au transformat într-o furtună cumplită. În doar câteva momente, o furtună de nisip a întunecat orizontul, rafalele puternice biciuindu-ne feţele cu o furie dezlănţuită. Nori grei au acoperit astrul solar şi trăsnetele au început să brăzdeze cerul. Luna a trecut lent prin faţa soarelui, eclipsându-i complet lumina. Mi-am amintit atunci de cuvintele lui Yeshua: „Când vântul va începe să bată cu putere şi lumina soarelui se va întuneca, contemplaţi lumile celeste; acolo, mă veţi găsi pe mine”. Am continuat să îmi amintesc de cuvintele lui Yeshua din timpul „ultimei” noastre cine împreună: „...felul în care mă veţi privi va depinde în totalitate de conţinutul inimii voastre. Dacă inima voastră se va umple cu lumina Tatălui meu şi cu iubirea sfântă a Mamei mele, la fel mă veţi vedea şi pe mine, în această lumină şi în această iubire. Dacă inima voastră va cădea în întunericul fricii care face ravagii în jurul vostru, nu veţi vedea decât acest corp răvăşit şi rănit pe lemnul crucii. Corpul meu pământesc din carne şi oase vi se va părea la fel ca această pâine ruptă de pe această farfurie”. În sfârşit, mi-am amintit de promisiunea mea de odinioară, de a asigura securitatea căii pentru cei care demonstrau acum public iniţierea în crucificare specifică

şcolilor misterelor, într-o manieră absolut literală, adică extrem de violentă. Prin urmare, am continuat să mă ancorez în adevărul, potrivit căruia „Totul Este Bine”, chiar dacă haosul din jurul meu le spunea simţurilor mele fizice şi corpului meu emoţional că mă amăgeam singură. Eram ferm hotărâtă însă să îmi focalizez atenţia asupra realităţii superioare a dimensiunilor mai înalte din conştiinţa unităţii. Am respirat - nu aşa cum respiră inconştient o fiinţă tridimensională, ci aşa cum procedează o adeptă nemuritoare care atrage în mod conştient prana (forţa vitală) - prin canalul meu central. În acest fel, percepţia mea asupra timpului şi spaţiului s-a schimbat. Eram conştientă de faptul că eram conectată cu Sursa mea (Dumnezeu). Vederea mea interioară s-a deschis şi am putut vedea conştiinţa lui Yeshua, complet separată de corpul lui fizic şi plenar unită cu corpul său nemuritor de lumină aurie, pe care el îl numea Abba. Aflat în acest corp de lumină, el i-a asistat pe cei doi bărbaţi care atârnau pe cruci lângă el de-a lungul călătoriei lor prin lumile infernale, dar şi prin cele paradiziace. Am văzut de asemenea cum Maria Magdalena şi-a divizat conştiinţa, practicând bilocaţia şi alăturându-se preaiubitului ei în realizarea acestei lucrări spirituale înălţătoare şi atotputernice, care s-a impregnat simultan în atomii Pământului şi în cei ai tuturor fiinţelor vii de pe planetă. Mi-a devenit atunci din ce în ce mai clar ce anume trebuia să fac. Deşi mă confruntam cu o atrocitate de necrezut, eram hotărâtă să recunosc adevărul şi să văd dincolo de iluzie. În mijlocul trăsnetelor care cădeau din cer şi al ţipetelor însetate de sânge ale mulţimii aduse la isterie, am auzit o voce liniştită care mi-a şoptit în inimă: „S-a terminat! Moartea nu există! Eliberează-te de orice

teamă!” L-am auzit telepatic pe nepotul meu decretând în planurile interioare: „Treziţi-vă şi ridicaţi-vă! Veniţi, popoare ale pământului, şi lăsaţi deoparte armele care pradă şi divizează! Asumaţi-vă moştenirea ce v-a fost oferită gratuit. Viaţa eternă domneşte în împărăţia fiecărui atom. Eliberaţi-vă de teamă. Deveniţi una cu Iubirea! Cu Pacea! Amin şi Amin! Aşa să fie!”. Când conştiinţele noastre s-au conectat, mi-am dat seama că nepotul meu nu simţea niciun fel de durere şi că semnele sale vitale încetaseră complet. Yeshua nu a fost otrăvit, aşa cum au susţinut unii oameni, ci şi-a utilizat plenar măiestria dobândită de-a lungul numeroşilor ani de iniţieri şi de practici spirituale. I-am văzut atunci coarda de argint, care continua să îi conecteze sufletul de corpul său fizic, deşi el părea mort în ochii celor neiniţiaţi din dimensiunea fizică grosieră. M-am luptat cu fiecare fibră a fiinţei mele să rămân conştientă şi conectată cu Sursa mea Creatoare şi cu conştiinţa lui Yeshua, care era plenar fuzionată cu corpul de lumină suprem - Sahu. Percepeam din toate direcţiile emoţii primare, precum teroarea, furia şi durerea sufletească. Am strigat atunci: „O, Dumnezeul meu, ajută-mă să iubesc şi să iert! Cu siguranţă, aceşti oameni nu ştiu ce fac! Susţine-mă şi deschide-mi ochii pentru a vedea adevărul care poate elibera întreaga viaţă de suferinţă!” Cu puţin înainte de apusul soarelui, pe când Paştele Evreiesc era pe punctul de a începe, Iosif din Arimateea a primit permisiunea de a da jos de pe cruce trupul lui Yeshua, pentru a putea fi „înmormântat” înainte de Sabatul evreiesc. Furtuna care făcea ravagii şi cutremurele de pământ au continuat să întunece faţa soarelui, chiar dacă eclipsa trecuse. Puţinii soldaţi care au rămas până la sfârşitul odioasei scene şi ultimii

membri ai mulţimii (cei mai încăpăţânaţi dintre ei, aflaţi într-un fel de transă) s-au îndepărtat lent, lăsându-ne singure cu cei câţiva discipoli, care au înfăşurat în pături corpul inconştient al lui Yeshua. Ei l-au aşezat apoi cu blândeţe într-un car tras de cai şi ne-am îndreptat cu toţii către mormântul din apropiere, săpat în deal la dispoziţia lui Iosif. Aşa se face că Yeshua i-a permis sinelui său separat să „moară”, reducându-şi la zero semnele vitale şi focalizându-şi întreaga atenţie asupra lui Dumnezeu Tatăl-Mama, cu care a fuzionat complet în conştiinţa sa. Aş dori să nu uiţi, preaiubitul meu prieten, că nu Hristos a fost cel care a „murit” atunci, ci iluzia separării cultivată de personalitatea sa egotică. Experienţa crucificării i-a permis lui Yeshua să fuzioneze plenar cu Dumnezeu, sub forma unui Hrist viu. Acum că ai înţeles că Yeshua nu a suferit de dragul separării tale (percepute) de iubire, te poţi elibera la rândul tău în sfârşit de nevoia şi de ataşamentul faţă de viaţa ta umană. Prin intermediul iubirii, absolut orice devine posibil. Dacă îţi vei cultiva luciditatea, disciplina şi devoţiunea, vei ajunge să înţelegi că Sursa ta Creatoare şi prezenţa hristică nu există în afara ta, ci rezidă de-a pururi în interiorul conştiinţei tale. Dacă vei experimenta acest adevăr mântuitor şi dătător de putere, orice nevoie de a avea un mântuitor exterior va dispărea treptat din mintea ta. Când va veni timpul să treci la cunoaşterea superioară a unităţii cu Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Yeshua, vei avea şi tu la dispoziţie (la fel ca şi el) întreaga susţinere de care vei avea nevoie. Acceptă faptul că Dumnezeu te iubeşte de-a lungul întregii eternităţi! Tot ce trebuie să faci tu este să te eliberezi de percepţia greşită de până acum, care îţi spune că tu eşti un corp

care moare, acceptând adevărul: dacă Yeshua nu a murit, nici tu nu poţi muri. La fel ca în exemplul cu teatrul, pentru a putea obţine realizările unui Hrist, este extrem de util să practici contemplarea încercărilor tale umane dintr-o perspectivă superioară. Iar acum respiră la unison cu mine şi vindecă-ţi percepţiile greşite care ţi-au împovărat sufletul timp de secole sau poate chiar de eoni. Înalţă-ţi conştiinţa pe un nivel superior şi priveşte Calvarul dintro perspectivă nouă. Iartă-te pe tine însuţi şi eliberează-l pe Dumnezeul din interiorul tău de toate suferinţele şi condamnările, de lipsa de putere, de trădări, de pedepse şi de martiriu - toate aparente, precum şi de dramele umane de tip victimă/tiran. Respiră lent şi relaxează-te... Relaxează-te... Relaxează-te... Sufletul tău are un paşaport permanent către eternitate. Ştiind că nu te mai poţi întoarce la sinele tău limitat la fel ca altădată, tu devii liber să întâmpini cu bucurie haosul generat de marile schimbări planetare din jurul tău, inclusiv din interiorul tău. Cu o mare încredere şi fără niciun efort, tu poţi permite naşterea conştiinţei hristice aflate în ascensiune, care a zăcut până acum ascunsă în pântecul/mormântul inimii tale. O omidă nu se poate transforma într-un fluture dacă nu trece mai întâi prin iniţierea crucificării, care o conduce la procesul ei eliberator de transformare. Crisalida este, pe de o parte, camera de naştere a fluturelui, dar, pe de altă parte, ea este mormântul omizii. Haide să vedem aşadar ce s-a întâmplat cu Yeshua în pântecul învierii sale (de tip crisalidă).

Cap. 41 - Ascensiunea corpului nemuritor al lui Hristos Haide, aşadar, dragul meu prieten, să pătrundem amândoi în Ritul Sepulcrului şi să ne alăturăm celorlalţi discipoli care s-au adunat în mormântul săpat, la dispoziţia lui Iosif din Arimateea, în noaptea pe care voi o numiţi Vinerea Mare. Furtuna continua să facă ravagii afară. După ce bolovanul enorm a fost rostogolit în dreptul intrării, acoperind-o, aproape că nu am mai auzit rafalele vântului şi furtuna violentă de afară. Acum că ne aflam în siguranţă în interiorul spaţiosului mormânt, am trecut imediat, fără nicio ezitare, la etapa următoare a Marii Opere. Luca, fiul meu care era un medic practicant, a dispus aducerea unei cantităţi suficiente de aşternuturi, plante medicinale, uleiuri esenţiale, alifii şi balsamuri, apă, lămpi şi toate instrumentele medicale necesare pentru această ocazie ieşită din comun. El avusese grijă să aducă toate aceste provizii în mormântul din grădina lui Iosif încă din ziua anterioară. Aceia dintre noi care aveam experienţă în îmbălsămarea morţilor şi/sau în Ritul Sepulcrului am preluat imediat iniţiativa, explicându-le celor mai puţin informaţi ce trebuiau să facă. Aceşti discipoli au devenit imediat asistenţii noştri, dispuşi să facă orice. În timp ce priveam trupul chinuit al lui Yeshua din faţa mea, mi-am adus aminte de forma lui perfectă de la 12 ani, aşezată în sepulcrul din peştera iniţiatică de pe Muntele Carmel. Am văzut atunci viitorul, iar o parte din mine şi-a dorit să nu fim nevoiţi să bem această cupă amară. De atunci şi până în prezent, Yeshua a trecut

prin 21 de ani de teste, transmutări şi învieri ale conştiinţei sale din „starea de moarte”. Semnele vitale ale lui Yeshua, care ceva mai devreme nu puteau fi deosebite deloc, au devenit acum vizibile, deşi erau încă aproape latente, în timp ce el continua să se afle într-o stare de „somn” profund sau de samadhi. În timp ce spălam corpul nepotului meu, nu mi-am putut înfrâna lacrimile care îmi cădeau pe faţă. Îngenuncheate lângă el, eu, Maria Ana şi Maria Magdalena am înlăturat cu atenţie fragmentele de plumb şi de păr de cal încrustate în spatele şi în picioarele lui Yeshua, în urma biciuirii sale. De asemenea, am scos nisipul, băligarul şi răşina înnegrită din numeroasele răni care îi acopereau corpul. În continuare, l-am spălat, l-am curăţat şi i-am aplicat pe trup diferite alifii vindecătoare, comprese şi uleiuri esenţiale. Văzând că eram pregătite pentru asistenţa sa, Luca ne-a ajutat să îl înfăşurăm pe Yeshua într-o pânză de in impregnată până la refuz cu uleiuri esenţiale regeneratoare, la fel cum procedau egiptenii cu mumiile lor. I-am acoperit cea mai mare parte a capului şi i-am plasat pe faţă un şervet. Aşa cum am mai spus, fluturarea acestuia îl alerta de regulă pe marele preot (sau pe marea preoteasă) care superviza Ritul Sepulcrului atunci când trupul iniţiatului începea să dea din nou semne de viaţă. De îndată ce observa această mişcare subtilă, preotul ştia cu certitudine că spiritul sau conştiinţa sufletului ce anima trupul se reîntorcea în planul fizic şi că momentul scoaterii giulgiului era aproape. Aşa se face că după ce l-am curăţat, l-am purificat, l-am uns cu mir şi i-am înfăşurat corpul lui Yeshua întrun giulgiu, ne-am asumat cu toţii diferite poziţii în jurul lui, în interiorul mormântului. Iosif din Arimateea a

început o incantaţie profundă şi aparent monotonă, la care s-au alăturat toţi discipolii specializaţi în folosirea instrumentelor de percuţie, de suflat şi cu corzi. Am început să ne mişcăm de asemenea trupurile, unii foarte animaţi, alţii mai discret, mişcându-şi doar mâinile sau capetele, ori unduindu-şi trunchiul. În vase ardeau răşini parfumate. Am stins cea mai mare parte a lămpilor cu ulei, lăsând aprinse doar două. Am invocat apoi prezenţa Creatorului nostru, dar şi cea a îngerilor vindecători, a zeilor şi zeiţelor, precum şi cea a Consiliilor de Lumină de pe această planetă, şi nu numai. Am intonat imnuri consacrate Marii Mame, îndeosebi lui Isis, căci toate tehnicile pe care le aplicam acum corespundeau întocmai ritului ei efectuat în Egipt pentru reiterarea simbolică a învierii preaiubitului ei, Osiris. În acest fel, am cultivat cu toţii cele mai înalte şi mai coerente energii ale procesului de vindecare, în inimile şi prin vocile noastre. Am circulat aceste fluxuri energetice în corpurile noastre şi am ţesut tipare de lumină împreună cu conştiinţa lui Yeshua. Eram plenar conştientă de spiritul (conştiinţa) lui Yeshua, care călătorea prin lumile infernale ale lui Amend. Maeştrii care locuiesc lângă soarele acestei lumi l-au întâlnit şi lau escortat prin foarte multe lumi. L-am văzut călătorind apoi prin planurile astrale în care sufletele îşi creează iadul personal, continuându-şi astfel viaţa chinuită pe care au trăit-o pe pământ. Yeshua a ajutat aceste suflete să se elibereze de atitudinea şi de convingerile lor limitate, progresând către o lumină mai plenară. În lumile infernale, nepotul meu a lăsat în urma sa mai mulţi maeştri cu rolul de far călăuzitor, care au optat pentru a rămâne o vreme în aceste sfere, în loc să îşi continue drumul către lumile mai

armonioase, pentru a asista sufletele de aici să se elibereze de suferinţă şi să se înalţe alături de ele. Conştiinţa Mariei Magdalena a fost tot timpul alături de el în aceste peregrinări ale sale, cuplul celor două „flăcări (conştiinţe) gemene” participând împreună la cele mai înalte Consilii ale Luminii şi discutând cu acestea chestiuni extrem de complexe, din care nu am înţeles mare lucru, decât faptul că acestea îi pregăteau pe cei doi nu doar pentru o simplă sarcină planetară. Conştiinţa mea de la acea vreme nu era însă suficient de mult dilatată pentru a putea înţelege despre ce era vorba. De îndată ce am început să simţim că energiile lui Yeshua s-au stabilizat, cei mai mulţi discipoli au părăsit mormântul pentru a se odihni. Spre apusul celei de-a doua zi, Iosif din Arimateea a scanat zona înconjurătoare cu vederea sa interioară pentru a se asigura că nu era prezent niciun intrus, după care a rostogolit bolovanul foarte greu de la intrarea în peşteră cu ajutorul sunetelor (metodă care permite levitarea obiectelor grele). Discipolii care ştiau că prezenţa lor nu mai era necesară în interiorul mormântului (inclusiv eu) au plecat în casa din Bethesda a lui Iosif, pentru a mânca ceva. Iosif, Maria Magdalena, Maria Ana, Sara şi Mariam au rămas în mormânt. Yeshua era extrem de familiarizat cu fluxurile incredibil de puternice ale energiei învierii, care transformă totul, pe toate nivelurile. Prin urmare, conştiinţa sa - extrem de iluminată acum - a reînceput să pătrundă în corpul său fizic, prin intermediul centrului energetic din creştetul capului aflat în canalul energetic central sau în tubul prana-ic. De îndată ce semnele vitale i-au revenit, a început procesul de ascensiune a corpului de lumină al Hristului nemuritor

(proces pe care egiptenii îl numesc Ascensiunea sau înălţarea lui Djed Rod sau a coloanei vertebrale a lui Osiris). Pe măsură ce energiile s-au amplificat, corpul nepotului meu a început să emită lumină. El a devenit extrem de radioactiv, emiţând vibraţii subatomice care pulsau. Aceste vibraţii de înaltă frecvenţă au penetrat camerele acustice ale mormântului şi s-au dilatat prin intermediul reţelelor cristaline planetare. S-a produs o aliniere cosmică ce a facilitat imprimarea unei noi matrice alcătuite din coduri ale ascensiunii în întregul corp şi în atmosfera Mamei Pământ. Când energiile învierii i-au impregnat corpul fizic al lui Yeshua, a fost necesar să îl lăsăm o vreme să se odihnească, înainte de a-i scoate giulgiul de in. Când am simţit impulsul de a face acest lucru, am scos giulgiul extrem de încărcat energetic, după care am spălat, am curăţat şi am uns trupul lui Yeshua cu uleiuri plăcut mirositoare şi cu alifii vindecătoare. I-am îmbrăcat corpul cu o robă nouă şi l-am lăsat să îşi continue odihna în tăcere. Ştiind că nu mai era nevoie de noi, am plecat din mormânt înainte de răsăritul soarelui, lăsându-l pe Yeshua să stea culcat în continuare pe altar, cu poarta mormântului acoperită de bolovanul cel mare. Ne-am dus apoi să mâncăm şi să ne odihnim la rândul nostru. După câteva ore de somn, Maria Magdalena a părăsit casa tatălui ei imediat după răsăritul soarelui şi s-a întors la mormânt. Ea a rămas şocată să constate însă că intrarea în mormânt era deschisă, iar când a intrat în acesta surpriza ei s-a amplificat şi mai mult când a constatat că Yeshua dispăruse! La capul şi la picioarele altarului stăteau calme două fiinţe angelice cu feţele strălucind în lumină. Giulgiul şi şervetul care a acoperit

faţa lui Yeshua stăteau împăturite frumos pe altar, lângă una din cele două fiinţe. Îngerii i-au zâmbit, recunoscând în Maria Magdalena, care plângea, rolul egiptean al lui Isis atunci când preaiubitul ei Osiris a fost luat de lângă ea. Ei au întrebat-o retoric: - De ce plângi, femeie? La care ea le-a răspuns: - Îmi caut învăţătorul preaiubit, care a fost aici, dar a dispărut. Când s-a întors şi a păşit în grădină, continuând să se uite către mormânt, ea a auzit din nou întrebarea: - De ce plângi, femeie? Pe cine cauţi? De această dată, cuvintele proveneau din gura unui bărbat pe care ea l-a confundat cu grădinarul, întrucât energia lui era extrem de diferită de cea a lui Yeshua. Maria a întrebat din nou de soarta celui care a fost luat de lângă ea. De această dată, ea l-a auzit pe Yeshua strigând-o: „Maria!”. Ea s-a întors şi şi-a recunoscut iubitul, deşi forma lui era oarecum schimbată. Corpul lui părea acum mult mai luminos şi mai translucid. Pe când alerga ca să îl îmbrăţişeze, Yeshua şi-a ridicat mâna şi a oprit-o, spunându-i: - Nu încă, preaiubita mea Maria, căci nu am apucat să îmi stabilizez frecvenţele corpului meu fizic aflat în plin proces de ascensiune. Voi rămâne cu tine în această formă înălţată o perioadă nedefinită de timp. Există încă foarte multe niveluri ale ascensiunii prin care urmează să trec. În cea mai mare parte a acestui timp, tu vei fi alături de mine în lumile celeste. Tu, care o simbolizezi pe Marea Mamă, mai ai încă un rol important de jucat în acest plan fizic. Împreună, noi vom pregăti umanitatea pentru a intra pe Calea lui Hristos şi pentru a realiza acest nivel de conştiinţă. Deşi

vom fi împreună prin conştiinţele noastre fuzionate, tu vei fi mai focalizată asupra acestei părţi a vălului, iar eu asupra celei de dincolo, aşa cum am procedat amândoi de foarte multe ori, în alte lumi. Haide să fim recunoscători pentru ceea ce ni s-a oferit de-a lungul acestor ani în care am păşit împreună în aceste corpuri minunate din carne şi oase. Tu eşti discipola mea preaiubită şi v-o încredinţez ţie şi lui Ioan pe frumoasa şi binecuvântata mea mamă. Du-te acum şi spune-le mamei şi celorlalţi ce ai văzut şi ce ai auzit. Apoi, el i-a zâmbit cu cea mai mare iubire şi a trecut uşor pe lângă ea, degetele lor aproape atingându-se. Acestea au fost cuvintele pe care le-am auzit eu (Ana) de la Maria Magdalena, când aceasta s-a întors pentru a ne da vestea cea bună a învierii plenare a lui Yeshua. Aşa cum ţi-am împărtăşit, Yeshua şi tovarăşii săi au demonstrat Marea Operă a învierii conştiinţei sufletului pe nivelul superior al iubirii divine şi al vieţii eterne. În cazul de faţă, corpul fizic al lui Yeshua a fost înviat şi ridicat pe o frecvenţă superioară, care l-a pregătit în vederea ascensiunii. Şi tu poţi trăi experienţe multiple ale învierii, atrăgând mai multă lumină şi frecvenţe mai înalte de vibraţie în corpul tău. Acestea îl vor pregăti în vederea capacităţii sale înnăscute de a se vindeca şi de a se regenera prin procesul nemuririi fizice, astfel încât să ai la dispoziţie mai mult timp pentru a sluji viaţa şi pentru a-ţi amplifica măiestria de sine. Alternativ, tu poţi opta să-ţi întăreşti într-o manieră conştientă conexiunea cu corpurile tale nemuritoare de lumină, luând cu tine amintirile din această viaţă şi conştiinţa ta actuală de sine, în timp ce îţi părăseşti elementele vehiculului fizic,

lăsându-le să se întoarcă în pământul din care au provenit. Atunci când începe procesul de crucificare şi cel de înviere, conştiinţa iluminată este realizată pas cu pas, pe măsură ce se înalţă. Procesul este însoţit adeseori de o conştientizare mai plenară a gândurilor şi comportamentelor care nu sunt încă aliniate în totalitate cu iubirea. Prin amplificarea capacităţii de a manifesta iubirea plină de compasiune, tu poţi îmbrăţişa şi conduce aceste aspecte ale conştiinţei către fuziunea cu Creatorul lor. Iluminarea conştiinţei conduce la o înţelegere mai plenară şi la mai multe oportunităţi de a experimenta diferite realităţi şi dimensiuni simultane. Aceasta este experienţa supremă a libertăţii şi a unităţii în eternul ACUM!

Cap. 42 - Botezul cu Sfântul Duh Dragă prietene, timpul nostru împreună se apropie de sfârşit, iar viaţa ta te aşteaptă să faci ceea ce doreşti cu ea. Epoca în care trăieşti nu este foarte diferită de a mea, de acum 2.000 de ani, fiind în egală, măsură terifiantă şi magnifică. Te-am invitat să păşeşti alături de mine în speranţa că experienţa mea te-ar putea ajuta să îţi împlineşti destinul împletit cu cel al Mamei Pământ şi cu toate fiinţele pe care le susţine aceasta. Cel mai probabil, călătoria pe care ai făcut-o alături de mine te-a condus pe un drum dincolo de care nu mai există întoarcere. Atât timp cât mai suntem împreună, îţi propun să optăm pentru a privi viitorul dintr-o perspectivă mai vastă, aşa cum am procedat cu trecutul. Şi dacă tot facem acest lucru, fie ca eternul moment prezent să fie binecuvântat. Poate că te întrebi ce s-a mai întâmplat în viaţa mea după învierea lui Yeshua. În consecinţă, îţi voi împărtăşi în continuare ce îmi aduc aminte în privinţa anilor pe care i-am mai trăit în Palestina, înainte de plecarea mea în Franţa şi în Britania. Mi se părea atunci că stau pe marginea unei prăpăstii adânci, scrutând necunoscutul care se întindea în faţa mea până departe. Tot ce am fost de-a lungul anilor pe care i-am trăit părea presat şi distilat acum într-o perlă de mare preţ. Stând în echilibru pe marginea prăpastiei, mi se părea că trăiesc iarna existenţei mele, când întreaga viaţă se orientează către interior, odihnindu-se şi aşteptând întoarcerea primăverii şi noua creştere care va urma. Am rămas astfel o vreme pe marginea acelei prăpăstii, până când am primit un impuls interior clar care mi-a transmis că era momentul să plec şi să încep o viaţă nouă în altă parte.

Pentru echipa de susţinere a lui Yeshua, alcătuită din familia şi din prietenii săi, perioada care a urmat ascensiunii sale a fost una de introspecţie, de evaluare şi de îngrijire a seminţelor (aflate încă într-o stare latentă) sădite în anii precedenţi, în anii de „serviciu activ”. Săptămâni întregi după Ziua Patimilor, inimile noastre au continuat să fie chinuite, minţile noastre, oprimate, iar corpurile noastre, torturate. În cele 50 de zile care au urmat după crucificarea şi învierea lui Yeshua, soarele a rămas întunecat săptămâni la rând, din cauza cenuşii aduse de vânturi, în urma erupţiei unor vulcani aflaţi la mare distanţă. Pământul de sub noi a continuat să se cutremure, în urma şocurilor ulterioare marelui cutremur din ziua crucificării lui Yeshua. În cea mai mare parte a lor, cercul interior al discipolilor lui Yeshua s-a dat la fund. Foarte puţini dintre cei care nu au făcut parte integrantă din micul cerc iniţial de discipoli apropiaţi l-au mai putut vedea pe Yeshua în Palestina după învierea lui. Discipolii care au fost destul de apropiaţi de Yeshua pentru a fi atinşi şi vindecaţi de aura mantiei hristice pe care a purtat-o nepotul meu timp de un an şi jumătate înaintea crucificării sale şi învierii care a urmat, au continuat să fie persecutaţi de autorităţi. Nu era deloc uşor să porţi mantia lui Hristos, urmând exemplul lui Yeshua. Spiritele suficient de curajoase pentru a încerca acest lucru, dar ale căror trupuri erau nepregătite pentru responsabilităţile din ce în ce mai mari şi pentru testele inevitabile ale puterii asociate cu ea, au fost risipite în cele patru vânturi. Pentru aceia dintre noi care l-am cunoscut pe Yeshua dincolo de zidurile închise ale comunităţii eseniene, urmându-l pretutindeni - în ţinuturi mai apropiate sau mai îndepărtate de casă - pentru a

participa la pregătirile sale iniţiatice, a fost o perioadă de purificări intensive şi de reevaluări. Ne-am întâlnit în consilii secrete cu dezbateri aprinse, am încercat să ajungem la rezoluţii şi am căutat adânc în sufletele noastre, rugându-ne să aflăm ce avem de făcut în continuare. Pe scurt, a fost o perioadă de disoluţie, dar şi una de reorganizare. Dar mai presus de toate, a fost o perioadă de detaşare lăuntrică şi de integrare a tuturor lucrurilor care s-au întâmplat. Aceasta era singura modalitate de a ajunge la o stare relativă de pace şi de a câştiga cât de cât o anumită claritate interioară, în mijlocul haosului din lumea exterioară. Discipolii cei mai apropiaţi ai lui Yeshua au căzut de acord să le transmită altora ce au văzut şi au auzit, din memorie, aşa cum sunt transmise legendele, pe cale orală, de la o generaţie la alta. De asemenea, ei au căzut de acord să noteze pe pergamente o parte din cele întâmplate, într-o manieră relativ criptică. Aceste texte urmau să fie sigilate şi ascunse împreună cu alte texte biblice mai vechi, marea majoritate urmând să fie transportate în străinătate, în diferite ţări, situate la est sau la Vest. Aşa se face că atunci când ne-am împrăştiat mai târziu prin lume, am dus cu noi aceste poveşti orale şi textele scrise, pe care le-am împărtăşit celor care doreau să le audă şi să îşi trăiască viaţa în acord cu învăţăturile lui Yeshua, pentru a se transforma. Era de la sine înţeles că aveam să continuăm acest proiect de-a lungul restului vieţii noastre. La scurt timp după crucificare şi în timpul celor 50 de zile care au urmat, Yeshua s-a aflat frecvent în mijlocul nostru. De regulă, aceste întâlniri erau neaşteptate şi se produceau în maniere ieşite din comun. Uneori, el apărea pur şi simplu în camera în care eram adunaţi pentru a mânca sau pentru o

întâlnire. Alteori, îl vedeam păşind pe apă pe lângă nava în care ne aflam. După ce ne saluta, levita şi ni se alătura pe navă. Odată, a trecut prin zidurile din piatră ale unei taverne subterane în care ne ascundeam pentru a evita o potenţială arestare. Adeseori, pe când călătoream icognito pe drumurile periculoase din Iudeea şi Galileea, el apărea subit sub forma unui străin care se odihnea pe marginea drumului sau ne trezeam pur şi simplu cu el în mijlocul nostru în timp ce mergeam. Atunci când ni se alătura în timpul meselor, mânca alături de noi, bucurându-se foarte mult de bucatele pregătite. Cu excepţia momentelor în care apărea în mijlocul nostru pe un drum public, când purta haine închise la culoare, specifice nativilor, Yeshua purta întotdeauna haine albe. Din trupul şi din robele sale emana o luminozitate nepământeană, iar atunci când mergea, picioarele sale păreau mai degrabă să alunece decât să meargă pe pământ. Corpul său părea alcătuit dintr-o lumină translucidă. Atingerea lui era electrizantă, dar foarte puţini erau cei care o experimentau. De bună seamă, de îndată ce am devenit suficient de pregătite (îndeosebi noi, femeile foarte apropiate de el), Yeshua obişnuia să vină la noi individual, luându-ne mâna în a lui şi sărutând-o cu delicateţe sau prinzându-ne faţa în mâinile sale şi uitându-se în ochii noştri până când din noi dispărea orice tensiune. Atunci când nu era împreună cu noi, ne lipsea teribil prezenţa sa. În schimb, când apărea pe neaşteptate în mijlocul nostru, ne umpleam cu toţii de bucurie! Era o desfătare să îi auzim poveştile legate de cerurile în care sălăşluia, la bordul unor nave de lumină, ori de vizitarea altor continente şi insule de pe pământ. Ne-a spus cu tristeţe că în timpul celor trei zile ale

crucificării şi învierii sale, pe pământ au erupt foarte mulţi vulcani, au avut loc cutremure care au scufundat sau au modificat peisaje, iar mareele au înghiţit oraşe întregi situate pe malul mării. Pe de altă parte, oamenii cei mai afectaţi de aceste schimbări ale pământului au fost smeriţi de acestea, fiind dispuşi la ora actuală să accepte energia vindecătoare şi cuvintele de mângâiere ale lui Yeshua. Era foarte plăcut pentru el să se conecteze cu umanitatea de pe întregul pământ. Foarte mulţi dintre noi, care ştiam cum să practicăm bilocaţia, ne alăturam lui, încântaţi că putem stabili legături cu fraţii şi cu surorile noastre din alte locuri, cu care am continuat apoi să rămânem conectaţi prin intermediul rugăciunilor şi meditaţiilor noastre. Într-un astfel de moment, în care eram adunaţi împreună căutând mângâiere şi o vindecare profundă, am fost luaţi cu toţii prin surprindere de un câmp energetic care nu semăna cu nimic din tot ce am cunoscut până atunci. Deşi nu era deloc o energie nefamiliară, ea ne-a impregnat într-o măsură atât de mare, încât ne-a redus complet la tăcere mintea. Inimile noastre s-au aprins atunci ca un foc de tabără colectiv, iar ochii noştri fizici şi spirituali s-au deschis, putând vedea lumile celeste. Îndeosebi, Maria Ana a fost cuprinsă de extaz. Când a revenit la starea ei de conştiinţă obişnuită, ea ne-a spus că eram invitaţi să ne adunăm împreună astfel încât să putem primi Noul Legământ al Iubirii de la Marea Mamă, unul dintre aspectele polare ale Divinităţii. Îţi voi împărtăşi acum coborârea Sfintei Shekinah sau a Sfântului Duh al Promisiunii, după cum au numit unii acest câmp energetic, descriindu-ţi cum ne-a învăluit pe toţi mantia de lumină strălucitoare a Marii

Mame, într-un botez al focului spiritual. Yeshua ne spusese că aceasta va veni ca un al doilea mângâietor, depunând mărturie în inima noastră pentru tot ce trebuia să ştim şi să ne aducem aminte, astfel încât să putem realiza la rândul nostru conştiinţa hristică. În timp ce îţi spun toate aceste lucruri, preaiubite prieten, îmi amintesc perfect de cuvintele lui Yeshua: „Tot ce mă vedeţi pe mine făcând, veţi putea face şi voi, ba chiar mai multe”. După o săptămână de post într-o solitudine şi o tăcere completă, Maria Ana a lansat o invitaţie pentru o întâlnire specială a discipolilor risipiţi la ora actuală prin întreaga Palestină, de a veni discret la Qumran. În acest scop, au fost trimişi mesageri de încredere pentru a răspândi vestea, iar un grup destul de mare de discipoli s-au reunit în noaptea respectivă (inclusiv eu). O parte din ei, care se aflau în vizită la Qumran de câteva zile, sau ocupat de pregătiri şi au vegheat asupra pelerinilor obosiţi care au aţipit câteva ore înainte de începerea ceremoniei. Chiar înainte de zorii zilei, am auzit şi am simţit cu toţii un sunet ca de cascadă. Toţi oaspeţii s-au ridicat din paturile lor improvizate şi le-au urmat pe Maria Ana şi pe Maria Magdalena într-o procesiune până la o grotă străveche dintr-o peşteră mare care a servit drept templu al Mamei Divine de mii de ani. Deşi peştera fusese pângărită prin ceremonii profane de foarte mulţi eoni, ea continua să fie puternic impregnată cu energiile Marii Mame. Din păcate, din cauza înclinaţiei din ce în ce mai mari către patriarhat a liderilor mănăstirii de la Qumran, ea era închisă de foarte mulţi ani. Un număr foarte mic de oameni cunoşteau intrarea secretă ce le permitea accesul în interior al celor care continuau să practice ritualurile Marii Mame. Marea majoritate a ceremoniilor de acest fel

erau asociate cu străvechea zeiţă sumeriană Ishtar/Inanna şi cu practicile ezoterice ale Magdalenei, un Ordin al lui Isis. Din cauza asocierii noastre cu Yeshua, liderii de la Qumran au acceptat deschiderea intrării principale în peşteră cu această unică ocazie. Maria Ana şi-a realizat cea mai mare parte a postului şi a rugăciunilor în această grotă. Ea a curăţat vechiul altar şi a pus pe el câteva flori, plante medicinale şi răşini parfumate, împreună cu un vas cu apă pe care pluteau picături de uleiuri esenţiale foarte preţioase. După ce ne-am ocupat locurile, am cântat psalmi şi alte incantaţii străvechi, în onoarea Mamei Divine a tuturor lucrurilor. După o lungă perioadă de tăcere, Maria Ana a venit la altar, s-a miruit cu ulei, după care ne-a invitat să ne apropiem de ea. Am îngenuncheat unul câte unul în faţa ei. Maria Ana a strivit mai multe petale de flori şi plante medicinale în mâinile sale micuţe, răsfirându-le pe deasupra capetelor şi umerilor noştri, după care a ars restul fragmentelor în flacăra unei făclii ce ardea pe altar. După ce ne-am dat jos hainele exterioare pentru a ne dezgoli inima, Maria Ana a înmuiat o bucată de pânză în apa parfumată cu uleiuri esenţiale, pe care a turnat-o într-o cupă celtică simplă, folosită de Yeshua în timpul Cinei cea de Taină. Ea ne-a spălat cu ea faţa, mâinile şi pieptul. Şi-a plasat mâna dreaptă deasupra fiecărei inimi în parte, până când am ajuns să simţim cu toţii o lumină plină de căldură. Maria Ana ne-a sărutat obrajii înlăcrimaţi şi ne-a privit solemn în ochii umezi. Înainte de a trece la următoarea persoană, ea lua o bucată de pânză lungă dintr-un mănunchi şi i-o trecea după gât individului din faţa ei, ca pe un fel de eşarfa. Aceste bucăţi erau rupte dintr-o fostă robă purtată de Yeshua. De bună seamă, mama lui Yeshua nu a realizat acest

ritual pentru a-l venera pe fiul ei ca pe un Dumnezeu, ci ca pe un semn de iubire şi ca pe un indiciu al dorinţei noastre de a accepta uniunea noastră eternă cu Dumnezeu, pe care a exemplificat-o atât de perfect fiul ei înălţat la cer. În continuare, Maria Ana a citat o replică a lui Yeshua, dată lui Toma, care nu a fost în mormânt în timpul procesului de înviere. Acesta i-a cerut lui Yeshua să îl lase să vadă şi să se convingă că trupul său era din carne şi oase, la fel ca cel de dinainte. Într-adevăr, deşi arăta la fel ca până atunci, trupul lui Yeshua era acum mult mai rafinat şi mai translucid. Acesta i-a răspuns lui Toma: „Iată, priveşte şi convinge-te singur că sunt eu, fratele tău, şi că am venit ca să împlinesc toate sarcinile pe care mi le-a dat Dumnezeu Tatăl-Mama. Eu v-am oferit tuturor un exemplu, pentru ca să ştiţi cum să îl veneraţi pe Dumnezeul Unic care insuflă viaţa în toată creaţia Sa. În consecinţă, faceţi şi voi din corpul vostru un simbol al luminii şi un instrument al păcii, pentru ca toţi oamenii de pe pământ să poată avea acces la o lumină şi la o viaţă mai abundentă”. În acest fel, Maria Ana ne-a ajutat să ne aducem aminte încă o dată de scopul încercărilor prin care continuam să trecem. După ce toată lumea a trecut prin faţa ei, ne-am aşezat cu toţii în cercuri concentrice, bărbaţii în jurul femeilor. Copiii erau aşezaţi în centru, cu excepţia bebeluşilor care sugeau la sânul mamelor lor. Am cântat apoi câteva imnuri, după care asupra noastră s-a aşternut o tăcere uluitor de profundă. Unii s-au aplecat la sol, în timp ce alţii şi-au ridicat capul către cer, cu privirea orientată către interior. Foarte mulţi au început să vorbească în „Limbile Luminii”. Unii au început chiar să leviteze, plutind prin aer către tavanul marii peşteri. Am auzit din nou acel sunet interior similar unui vuiet

de ape, după care ni s-a părut că tavanul din piatră de deasupra noastră s-a deschis. Toţi cei prezenţi au experimentat - fiecare în maniera sa personală - numeroasele daruri ale lui Shekinah, între care unul din cele mai sublime era chiar prezenţa fără greş a Mamei întregii Vieţi în mijlocul nostru. Indiferent de numele pe care i l-a dat fiecare, Sfântul Duh s-a pogorât asupra celor de faţă, în funcţie de capacitatea fiecăruia de a-i suporta prezenţa atotputernică, oarecum similară unei arderi într-o flacără de lumină. Chiar şi după atingerea capacităţii individuale a fiecăruia, aceasta a continuat să se dilate, până când absolut toţi cei prezenţi au primit darurile Spiritului, îndelung aşteptate de sufletul lor încă de la întruparea în acest corp din carne şi oase. Aspectul creator feminin al Divinităţii s-a pogorât şi ne-a umplut pe toţi de lumină, plutind deasupra noastră ca un porumbel alb. Îmbrăţişarea Sa era uluitor de dulce, dar şi teribilă în acelaşi timp. Era dulce ,deoarece Iubirea Sa Divină este laptele vieţii eterne. Înfăţişarea Ei nu li se pare „întunecată şi teribilă” decât celor care optează să opună rezistenţă îmbrăţişării Sale, căci atunci când cineva bea din nectarul ei îmbătător, totul se dizolvă într-o existenţă pură, fără formă. Aşa se face că atunci când Sfântul Duh s-a pogorât asupra noastră, am devenit cu toţii una cu Cea Care a Dat Naştere întregii Vieţi. Cu alte cuvinte, am devenit una cu Dumnezeu, în aspectul său de Mamă-Tată! În acele momente nepreţuite, nu am mai recunoscut decât Unitatea. Lumina Sfântului Duh ne-a susţinut plenar până la sfârşitul vieţii care ne-a mai rămas! Indiferent de circumstanţele exterioare din planul fizic (dacă experimentam bucurie sau suferinţă), Sfântul Duh ne-a

ajutat să ne îndeplinim destinul personal, purtându-ne pe aripile sale ca un porumbel al păcii eterne, pe fiecare, în propria manieră individuală.

Cap. 43 - Transmiterea Sfântului Graal A sosit timpul să ne despărţim de Palestina, preaiubitul meu prieten. Deşi Yeshua a continuat să ne viziteze când şi când, majoritatea experienţelor pe care le-am trăit alături de el au avut loc în dimensiunile superioare ale realităţii. În anii care au urmat învierii lui Yeshua, am trecut cu toţii prin mari încercări. Soţul Mariei Ana, Ahmed, a murit în iarna care a urmat, din cauza unei insuficienţe (congestii) cardiace. Strănepotul meu Benjamin a fost ucis cu pietre de o mulţime furioasă. La fel şi Ştefan. Iosif din Arimateea a fost exclus din Sanhedrin şi a petrecut chiar o perioadă scurtă la închisoare, din cauza unor acuzaţii false. La scurt timp după eliberarea lui din închisoare, el i-a dus pe Maria Magdalena şi pe copiii ei într-o comunitate monastică, situată la sud de Alexandria, pentru a-i feri de probleme. Niciunul dintre noi nu a scăpat neatins de ura oarbă care ne înconjura din toate părţile. Saul din Tars şi alţii ca el au încercat să ne bage în închisori, dintr-o dorinţă inexplicabilă de răzbunare. A devenit din ce în ce mai greu să ne ascundem identitatea şi reşedinţa. Ne-am văzut nevoiţi să ne asumăm nume false şi să ne folosim de toate precauţiile posibile, inclusiv de nume de cod, strângeri speciale de mână şi mesaje criptice, pentru a ne putea salva viaţa. În consecinţă, ne-am mutat foarte frecvent, petrecându-ne cea mai mare parte a timpului în comunităţile eseniene situate de-a lungul Mării Moarte, la sud de Qumran, sau ascunse prin Ierusalim. În cei doi ani care au urmat nu m-am putut întoarce decât foarte rar la prea-iubita mea mănăstire de pe Muntele Carmel. Oricum, cei mai mulţi călugări de aici fuseseră evacuaţi de romani, atunci

când aceştia au început să folosească promontoriul strategic de deasupra Marii Mări ca punct de supraveghere. Chiar şi micuţa noastră mănăstire eseniană a fost reconvertită într-un templu consacrat zeului roman Zeus. În acele zile, obişnuiam să ne folosim de cuvântul Damasc, ca nume de cod pentru Qumran. Aşa se face că atunci când Saul din Tars a descoperit că foarte mulţi dintre noi ne petreceam iarna la Qumran, el a încercat să ne găsească şi să ne ucidă. În timpul acestei călătorii către Qumran (Damasc), el a fost oprit de Yeshua pe marginea drumului. Saul a fost dus în lumină şi inima sa s-a înmuiat (din împietrirea ei). Când s-a întors la Ierusalim, el era practic alt om. Soldaţii care l-au însoţit au fugit care încotro, speriaţi, aşa că nu au mai îndeplinit ordinele de a arde din temelii Qumran-ul şi de a-i întemniţa pe fugarii zeloţi. Mai târziu, Saul şi-a schimbat numele în Pavel şi a început să îi adune pe discipolii care simţeau o rezonanţă cu el şi cu viziunea lui de schimbare a inimii umanităţii, prin credinţa în Yeshua ben Iosif ca singur Hristos şi mântuitor personal care intervine în faţa lui Dumnezeu în numele lor. Carisma extrem de puternică a lui Pavel şi practicile sale spirituale mult mai uşor de înţeles decât ale noastre i-au atras acestuia o popularitate şi un sprijin imense. El a reuşit astfel să îi atragă de partea sa pe un anumit număr de discipoli din cercul interior al lui Yeshua, care îşi doreau să îşi facă prozeliţi şi să transmită mesajul lui Yeshua prin organizarea unei preoţimi ierarhizate, care să ducă la bun sfârşit această sarcină, îndeosebi, Petru rezona foarte bine cu el. Aşa se face că în rândul nostru, al celor care am deţinut poziţii de lideri, de-a lungul anilor precedenţi, a apărut o anumită diviziune.

Astfel de diviziuni apar de regulă extrem de rapid în rândul adepţilor fiinţelor iluminate care au trăit o revelaţie directă a lumilor spirituale mai subtile. Grupul cu cel mai mare număr de adepţi adoptă un sistem de credinţe şi practici bazate pe interpretarea experienţelor unui aşa-zis mântuitor sau profet (adeseori martirizat) care intervine în faţa lui Dumnezeu pentru ei, nemaifiind în planul fizic. Discipolii care l-au urmat pe Pavel au început să accepte o autoritate exterioară, proiectată fie asupra lui Yeshua, fie chiar asupra preoţimii organizate pentru a media în numele credincioşilor adunaţi în numele lui. Celălalt grup de adepţi, între care mă situam şi eu, care ştiam din experienţă directă că ceea ce căutam se afla deja în interiorul nostru, au continuat să onoreze şi să creadă în autoritatea internă. Deşi această cale era mai ocultă şi nu la fel de aparentă pentru simţurile fizice, noi eram dispuşi să trecem prin aceleaşi discipline transformatoare şi procese revelatorii ca şi Yeshua, al cărui exemplu personal ne-a catalizat propria realizare de sine. Deşi opţiunea mea personală este calea mai puţin bătătorită a misticului, eu nu doresc să invalidez în niciun fel călătoria pelerinilor care nu au trecut niciodată prin porţile interne ale gnozei. Nu se pune problema că o cale este mai bună decât cealaltă, ci doar întrebarea: eşti tu dispus să accepţi experienţele care iau condus la iluminare pe Yeshua şi pe discipolii săi apropiaţi? Haide să vedem acum în ce au constat împrejurările dramatice şi periculoase în care am fost expulzaţi din Palestina. Dat fiind că viaţa ne era pusă în pericol din cauza asocierii noastre cu Yeshua şi a aderenţei noastre la

practicile ezoterice, în cele din urmă am fost forţaţi să părăsim Palestina, găsindu-ne refugiul în altă parte. Când s-a întors din călătoria sa din Alexandria şi din Britania, Iosif din Arimateea a devenit imediat extrem de alarmat de violenţa în creştere care ne ameninţa viaţa. De aceea, fără să îşi acorde niciun moment de odihnă şi fără să se aprovizioneze sau să angajeze noi membri ai echipajului de care avea nevoie pentru călătoriile mai lungi, Iosif s-a declarat gata de plecare în doar două săptămâni. Membrii familiei sale care au optat să părăsească Palestina (inclusiv eu) şi-au adunat câteva bagaje şi s-au îndreptat către portul Joppa. Chiar a doua zi, am plecat cu toţii pe mare către Alexandria. Deşi de regulă pleca la drum cu minimum trei vase, Iosif nu a implicat acum decât două vase din flota lui de transport, pentru călătoria noastră. Unul era menit să transporte pasagerii, iar celălalt, bagajele şi anumite articole comerciale care îi fuseseră comandate din Galia şi Britania pentru următoarea călătorie. Intenţia noastră era să ajungem la Alexandria în câteva zile, să rămânem aici câteva săptămâni, iar apoi să navigăm către coasta de sud a Galiei şi să ajungem aici - în funcţie de condiţiile de călătorie - la două luni de la plecarea din Palestina. Împreună cu mine se aflau Maria Ana şi cei patru copii mai mici ai ei, Mariam şi Nathaniel, Sara şi Filip, precum şi Iosif din Arimateea şi copiii săi, Lois Salomeea, Marta şi Lazăr, împreună cu propriii copii. Am ajuns fără probleme în Alexandria, unde ne-am cazat la rudele noastre. Ne-am bucurat să ne reunim aici cu Maria Magdalena şi cu copiii ei. Maria ne-a informat că de-abia aştepta să se mute în Galia, unde avea să fie aşteptată de Yeshua, potrivit unei transmisii telepatice a acestuia.

Aşa cum am mai spus, Yeshua i-a transmis Mariei Magdalena în momentul învierii sale că aceasta va continua să îi asiste trupul iluminat pentru a putea trece prin alte câteva procese suplimentare de ascensiune. El a adăugat că îşi va realiza cea mai mare parte a operei sale alchimice superioare în Galia şi în Britania. După ce ne-am cazat confortabil, Iosif şi ceilalţi bărbaţi au început să adune proviziile şi echipajul necesare pentru călătoria până în Britania. La început ni s-a părut o mare uşurare să ne aflăm departe de stresul şi de vigilenţa constante din anii din urmă. Deşi existau numeroşi romani şi în Alexandria, aproape nimeni nu auzise aici de Yeshua, cu excepţia poveştilor care circulau în rândul comunităţii eseniene şi al rudelor noastre din acest oraş, care abia aşteptau să asculte toate veştile pe care le aduceam cu noi. Ne-am bucurat, aşadar, aproape o săptămână de ospitalitatea gazdelor noastre. Această stare binevenită de odihnă şi de relaxare a dispărut însă când una dintre legiunile romane staţionate anterior la Ierusalim a fost transferată la Alexandria. Unul din centurionii acestei legiuni fusese prezent la condamnarea şi la crucificarea lui Yeshua. Mai mult decât atât, întâmplarea făcea să fie acelaşi centurion care - dintr-un motiv greu de înţeles a rămas cu o ranchiună împotriva lui Iosif din Arimateea pentru faptul că s-a implicat în această situaţie. Aşa se face că la doar câteva săptămâni după crucificare, el a dispus arestarea şi întemniţarea lui Iosif sub pretextul acuzaţiei false, potrivit căreia ar fi fost implantat în Sanhedrin de către zeloţi pentru a contribui din umbră la „revoluţia” pusă la cale de Yeshua. Din fericire, conexiunile ample pe care le avea Iosif l-au ajutat pe acesta să iasă din închisoare după doar o săptămână.

Întâmplarea a făcut ca exact în ziua sosirii în Alexandria a legiunii romane, când ofiţerii au primit câteva ore de permisie, Iosif, Nathaniel, Lazăr şi Filip să se afle la piaţă pentru a cumpăra provizii alimentare. Recunoscându-l şi fiind convins că Iosif a evadat din închisoare, centurionul cu inima plină de ură l-a arestat pe loc, aruncându-l fără niciun proces în temniţa vechii fortăreţe din Alexandria. Fără să piardă timpul, Lazăr a convins un magistrat aflat pe o poziţie inferioară că tatăl său avea toate acreditările, beneficiind de drepturile şi de privilegiile unui cetăţean roman. El a fost primit imediat în audienţă de către guvernatorul roman, căruia i-a prezentat documentele lui Iosif, ce purta pe el sigiliul lui Augustus Cezar. Acestea atestau că posesorul lor era un Ministru al Minelor cu drepturi depline, care comanda o flotă de nave ce transportau minereu, deservind astfel Imperiul Roman. Întărâtat şi umilit, centurionul a dispus pedepsirea corporală a lui Iosif, după care l-a târât recalcitrant către micul port în care îl aşteptau Filip şi Nathaniel. Aici, el a insistat ca Lazăr să ne adune pe toţi cei din grupul lui Iosif, sub escortă militară, pe doc, unde nu putea fi văzut ancorat decât unul din vasele lui Iosif. Am fost forţaţi astfel să urcăm pe vasul mai mic, de pe care fuseseră confiscate echipajul, proviziile de alimente şi de apă, precum şi mărfurile comerciale. Mai mult decât atât, pânzele corăbiei fuseseră sfâşiate, iar aceasta nu mai avea vâsle, busolă, ancoră, cârmă şi cârmaci. După ce am fost urcaţi la bord cu brutalitate şi frânghiile de andocare au fost tăiate, am fost lăsaţi să plutim în derivă, duşi de maree. Aflaţi într-o stare de şoc şi de neîncredere, am privit cum Alexandria dispare lent la orizont. Dat fiind că cei

mici începuseră să plângă, am păşit pe punte, încercând să evaluez situaţia deplorabilă în care ne aflam. Iosif s-a aşezat şi a intrat într-o stare de meditaţie profundă, ţinându-şi în mâini capul plin de vânătăi. Copiii erau adunaţi în jurul femeilor care îi ţineau în braţe, încercând să îi mângâie şi să îi aline. Nathaniel şi Lazăr au încercat să găsească ceva care să poată fi folosit pe post de vâsle şi de cârmă. Filip a scos pânza sfâşiată pentru a vedea dacă mai poate fi reparată. Personal, leam luat pe Maria Ana şi pe Maria Magdalena deoparte, cerându-le să adune toate rezervele de mâncare, pentru a le raţionaliza. Deşi ne aflam într-o situaţie disperată, care i-ar fi adus pe alţii într-o stare de teamă şi de isterie, îmi era limpede că fiecare adult în cerca - în felul său - să rezolve situaţia cu o credinţă absolută, născută din numeroşii ani de iniţieri, care ne-au condus prin circumstanţe cel puţin la fel de dificile, din care am ieşit însă cu succes. Prin urmare, m-am dus imediat la Iosif şi l-am invitat să vină cu mine în cală, pentru a discuta în particular ce puteam face să ne salvăm din această situaţie ieşită din comun care ne punea în pericol viaţa. Discutând cu el, mi-am dat seama că o parte din copii ar fi putut muri cu uşurinţă în următoarele ore. În consecinţă, ne-am hotărât să le cerem tuturor să îşi păstreze calmul şi de îndată ce soarele avea să apună, iar copiii vor adormi, noi, adulţii să ne adunăm împreună pentru a ne ruga şi pentru a ne sfătui. Întradevăr, când copiii au adormit ceva mai târziu, ne-am adunat să discutăm despre situaţia din ce în ce mai critică în care ne aflam. Cu tot antrenamentul şi cu toată disciplina pe care le-am cultivat de-a lungul anilor, nu puteam să nu ne simţim neputincioşi.

Pe de altă parte, ne consideram norocoşi că am supravieţuit, chiar dacă acel roman plin de ură ne-a trimis pe mare pe o corabie menită să ne devină mormânt. Eram cu toţii conştienţi de faptul că puterea rugăciunii la unison şi colaborarea cu elementele aveau să ne schimbe soarta. Cu toate acestea, o situaţie pe care în mod normal ar fi trebuit să o putem aduce sub control în doar câteva ore refuza practic să asculte de comenzile noastre. De-a lungul orelor dificile care s-au scurs în acea primă zi şi în cea care a urmat ne-a devenit din ce în ce mai clar că circumstanţele prin care treceam aveau să devină o iniţiere pentru noi toţi, inclusiv pentru copii. Cei care eram adepţi şi maeştri am fost reduşi la smerenie, iar atenţia ne-a fost redirecţionată din nou către un scop comun, lucru care se diluase în anii din urmă, când atât de mulţi discipoli au fost risipiţi în toate vânturile. Cu această ocazie, am înţeles (noi, adulţii) că în anii misiunii publice a lui Yeshua şi în haosul care a urmat învierii sale, am neglijat să le predăm copiilor noştri învăţăturile necesare pentru a-i pregăti pentru iniţierea în Calea lui Hristos. Niciun copil nu fusese expus până acum vreunui test dificil din cele care conduc la măiestria în planul fizic. Aşa se face că nu a trecut mult şi noi, cei care cunoşteam perfect calea iniţierii, am înţeles că nava noastră urma să devină literalmente o şcoală plutitoare a misterelor, dacă doream să supravieţuim. Soarele de deasupra noastră strălucea ca un furnal încins, roşu, deasupra Marii Mări, iar vântul nu bătea aproape deloc. Tot ce puteam face de-a lungul zilei pentru a ne răcori cât de cât era să înotăm în apa rece sau să ne turnăm nişte apă de mare deasupra capului.

Din păcate, deşi eram înconjuraţi din toate direcţiile de apă, aceasta era prea sărată pentru a o putea bea. Au trecut astfel mai multe zile, timp în care nu am avut parte de vreo briză răcoritoare sau de vreun nor care să ne ofere o umbră de binevenită. Curenţii marini ne duceau înapoi, în direcţia Palestinei. Puţinele haine pe care le aveam nu ne protejau prea mult de caniculă în timpul zilei şi de frigul nopţii. Mica rezervă de apă pe care o aveam la noi (printr-o întâmplare) era aproape epuizată. Roua pe care o adunam în timpul nopţii abia dacă ne ajungea să udăm buzele crăpate ale copiilor. Înainte ca micul nostru grup să îşi regăsească starea de unitate şi de putere spirituală, cei care ne-au ajutat să ne smerim au fost copiii. Cei mai mulţi ne-au văzut de multe ori făcând miracole, aşa că ne-au implorat să facem din nou acest lucru. Problema era că niciunul dintre noi nu ştia cum să schimbăm cursul corăbiei. Ne-a devenit foarte clar că ne puteam folosi de această ocazie pentru a ne vindeca problemele rămase din trecut legate de sentimentul de neputinţă. În timp ce îi priveam pe copii suferind şi le ascultam neajutoraţi implorările, am trecut cu toţii printr-un test extrem de dureros de abandonare a voinţei personale şi de aliniere a acesteia cu Voinţa lui Dumnezeu. Deşi inima mea îşi dorea cu disperare să intervină personal de dragul copiilor, eram conştientă că nu aveam să pot face ceva concret pentru a ne salva viaţa până când nu aveam să ajungem la o unitate plină de coeziune, la nivelul întregului grup. Dacă avea să se producă un miracol, la baza acestuia avea să stea voinţa cocreatoare a întregii noastre comunităţi, la unison cu Dumnezeu Tatăl-Mama, care avea să ne călăuzească. În cea de-a treia zi, copiii au înţeles că de această dată adulţii nu îi puteau salva, aşa că şi-au propus să

ne ceară părerea. Ei au început să ne asculte cu adevărat (fără să ridice din umeri) poveştile legate de iniţierile prin care am trecut, şi îndeosebi de cele prin care a trecut Yeshua. Inspiraţi, au renunţat la lamentări şi au început să privească încercarea prin care treceam ca pe o aventură. Plini de smerenie şi de curaj, toată lumea s-a pregătit pentru o rugăciune colectivă, pornind de la premisa că destinul nostru avea să se împlinească în Galia şi în Britania, nu rătăcind în derivă pe mare. De îndată ce ne-am pus în sfârşit la unison conştiinţele, ferm hotărâţi să schimbăm cursul curenţilor marini, am început cu toţii să ne rugăm nonstop. După câteva ore de rugăciune neîncetată, intercalată cu emiterea unor decrete verbale prin care ne exprimam hotărârea, micul nostru grup a creat un câmp energetic suficient de puternic pentru a permite atragerea unei manifestări. Primul lucru pe care l-am observat a fost o briză răcoroasă care a început să zgâlţâie corabia, schimbându-i subtil cursul. Am remarcat apoi delfinii înotând în jurul nostru, făcând salturi în aer şi creând un cor de sunete pline de bucurie. În continuare, marea şi-a schimbat culoarea, indicându-ne o schimbare a curenţilor. Într-adevăr, încet, dar sigur, mica noastră corabie şi-a schimbat cursul de navigaţie, ca şi cum ar fi fost împinsă de o forţă invizibilă, nu doar de curenţii marini sau de vânt. În zilele anterioare, Iosif şi Nathaniel reuşiseră să creeze un fel de cârmă rudimentară pe care au încercat să o folosească, dar curentul s-a dovedit a fi prea puternic pentru ea. Acum, ea a devenit mai precisă, ajutându-ne să urmăm cursul indicat de stele în timpul nopţii şi de delfinii care ne călăuzeau în timpul zilei. Norii s-au adunat deasupra capetelor noastre şi neau dăruit o ploaie binecuvântată. Ne-am grăbit să

adunăm apa în toate containerele pe care am reuşit să le improvizăm. Deşi sunt conştientă că povestea mea tinde să devină din ce în ce mai neverosimilă, peştii au început să sară pe corabia noastră, iar plasele grosolane pe care le confecţionaserăm din rămăşiţele pânzelor (pe care am încercat să le folosim înainte, dar fără succes), erau acum pline până la refuz cu peşti, ba chiar dădeau pe-afară! Cu nevoile fizice astfel satisfăcute, cu moralul mult mai ridicat şi navigând în direcţia dorită de noi, ne-am continuat călătoria în aceste condiţii aparent imposibile. Am optat în mod deliberat să rămânem departe de uscat, conştienţi că vom putea ajunge cel mai uşor la destinaţia dorită dacă ne vom păstra atenţia focalizată, şi nu prin disiparea energiei noastre într-o altă întâlnire cu romanii. Deşi pe lângă noi au trecut mai multe corăbii, micuţa noastră barcă avariată le lăsa impresia tuturor că eram fugari lansaţi pe apă pentru a muri, care nu aveau nimic de oferit piraţilor. Iosif cunoştea foarte bine coasta Galiei. Prin urmare, atunci când a recunoscut micul port pe care voi îl numiţi astăzi Saintes-Maries-de-la-Mer, el şi ceilalţi bărbaţi au început să cârmească corabia către mal. Aceasta ne-a ascultat cu uşurinţă, ajutată de maree, şi a intrat în estuar, pe ale cărui maluri erau construite docuri. Dincolo de acestea am văzut mici căsuţe din piatră cu acoperişuri din stuf. Din coşurile lor ieşea fumul, care se înălţa către cer. Nu a trecut mult şi ne-am blocat în nisip, după care am aşteptat retragerea apelor odată cu refluxul, pentru a putea coborî pe uscat pe nişte scări din frânghii confecţionate chiar de noi. Curioşi să afle cine suntem, o parte din săteni, în marea lor majoritate pescari, s-au aventurat până la noi în bărcuţele lor. Văzând că micul nostru grup era

alcătuit preponderent din femei şi copii, ei s-au întors la soţiile lor, care ne-au pregătit condiţii de cazare şi mâncare. Când apa a scăzut suficient de mult (venindune până la genunchi), am sărit fericiţi pe mal, unde am mâncat prima noastră masă reală, după mai mult de o săptămână şi ne-am răsfăţat trupurile obosite şi rigide în paturile calde oricât de mult ne-am dorit. Sătenii au continuat să ne ofere ospitalitate, aşa încât le-am rămas profund recunoscători. La scurt timp după ce am ajuns, am reuşit să trimitem vorbă printr-un mesager unui negustor bogat din apropiere cu care Iosif făcuse multe schimburi comerciale de-a lungul anilor. Printre altele, acesta acţionase ca un om de legătură de încredere pentru transferul iniţiaţilor esenieni aduşi de Iosif în regiunea Languedoc, pe care i-a protejat. De îndată ce au auzit ce s-a întâmplat, nu a trecut mult şi Iacov, Isac şi Tabitha ni s-au alăturat. Ei s-au bucurat cu deosebire de întoarcerea Sarei, împreună cu noul ei soţ, Filip, pe care nu îl cunoscuseră. Sătenii au pregătit un festin pentru a celebra sosirea noastră în siguranţă, adresându-ne invitaţia clară de a rămâne oricât de mult doream. Din fericire, unul din puţinele lucruri pe care le mai aveam la noi era cupa comunală folosită de Yeshua la aşa-numita Cină cea de Taină. Maria Ana a fost cea care a păstrat-o cu grijă de atunci şi până în prezent. Această cupă simplă din lemn fusese cioplită în Britania, având o poleială celtică din aur şi argint, fiind folosită adeseori de către discipolii adunaţi pentru a cina, pentru a se ruga şi pentru a medita împreună. Pe măsură ce a trecut timpul, iar vizitele lui Yeshua au devenit din ce în ce mai rare, cupa a căpătat o semnificaţie din ce în ce mai mare pentru noi toţi, cei care ne aduceam aminte de el. Cu fiecare nouă folosire, ea a devenit din ce în ce mai

încărcată cu energie. Cei înzestraţi cu vederea interioară puteau vedea chiar o lumină aurie clară care emana din ea. Ori de câte ori o ţineam în mâini, cupa ne transmitea furnicături şi o stare de căldură, iar inimile ni se umpleau de iubire. Plini de recunoştinţă pentru toate darurile abundente care s-au revărsat asupra noastră, puterea noastră spirituală şi starea de pace interioară ne-au revenit încetul cu încetul. Iacov şi Isac ne-au condus spre căsuţele lor, situate într-un mic sat dintr-o vale aflată printre colinele de la nordul Munţilor Pirinei. Zona era foarte fertilă, iar apa, extrem de pură. Modul nostru simplu de viaţă esenian s-a adaptat imediat la cel al sătenilor de aici, a căror limbă am adoptat-o treptat. Oricum, în zonă trăiau destui imigranţi din Palestina ca să ne putem simţi imediat integraţi în mijlocul familiei şi al comunităţii. Am început astfel o nouă viaţă. Am fugit de cea veche, iar acum ne puteam odihni după încercările de lungă durată pe care le-am suferit. L-am văzut pe Fiul Omului venind şi păşind printre noi, i-am oferit adăpost şi hrană şi l-am însoţit şi l-am mângâiat în ora în care întunericul a înghiţit complet lumina de pe pământ. La rândul Iui, el ne-a adunat în jurul lui şi ne-a arătat Calea luminii eterne care există în toate formele. În timp, am ajuns să realizăm că puteam face şi noi tot ce a făcut Yeshua sau poate chiar mai mult decât el, până la sfârşitul vieţii noastre din planul fizic. Yeshua a insistat în permanenţă şi ne-a susţinut suveranitatea dătătoare de putere spirituală, în calitatea noastră de iniţiaţi hristici. El ne-a reamintit mereu că şi noi putem fi Hrişti, la fel ca şi el, şi că din perspectiva Creatorului nostru, noi eram egali cu el, ca fraţi şi prieteni. Doresc să mai spun că pe măsură ce au trecut anii, Yeshua ne-

a spus că nu intenţiona cu nici un chip să fie venerat sau să creeze în jurul lui o religie, cu atât mai puţin o dinastie de conducători lumeşti. Am trecut aşadar peste multe praguri şi am ţesut împreună o tapiserie impecabilă, alcătuită din foarte multe fire de culori diferite. Probabil că povestea mea ţia trezit numeroase întrebări. Nu pot decât să sper că am reuşit să catalizez măcar o parte din răspunsurile care rezidă în interiorul tău. Aşa cum ştii, intenţia mea este de a zdruncina structurile cristalizate ale zilei de ieri, slăbind astfel tiparele prea rigide care blochează fluxul liber al energiilor şi invitând o viaţă mai suverană, bazată pe curgerea acestora în momentul prezent. Dorinţa mea este de a crea spaţiul şi mişcarea necesare pentru a da naştere Christului din interiorul tău. Acum, că m-am apropiat de sfârşitul poveştii mele, poate că îţi doreşti să afli mai multe despre anii pe care i-a petrecut familia mea până la sfârşitul vieţii din planul fizic. La fel ca foarte mulţi alţii, probabil că ai şi tu întrebări de gen: ce s-a întâmplat cu Maria Ana, cu Maria Magdalena şi cu celelalte personaje principale din povestea mea? Ne-am lăsat corpurile fizice în urma noastră, atunci când am plecat din această dimensiune sau ne-am înălţat la cer cu ele? Care este adevărata semnificaţie a Sfântului Graal? Îţi voi împărtăşi aceste răspunsuri şi altele într-un moment diferit, care ne va permite să păşim împreună pe pajiştile înverzite ale Franţei şi prin văile ceţoase ale insulei Avalon. Viaţa mea, sub forma Anei, avea să mai dureze încă două sute de ani, timp în care am trăit foarte multe aventuri extrem de interesante. Află că atunci când vei fi integrat energia găzduită de cuvintele pe care tocmai ţi le-am împărtăşit şi când vei fi pregătit să primeşti mai multe informaţii, acestea îţi vor fi oferite. Rămâi în pace,

preaiubite prieten, şi află că EU SUNT întotdeauna împreună cu tine. Ana

Cuvânt de încheiere de la Claire Dragul meu prieten, a fost o bucurie şi o onoare să te slujesc prin intermediul prezenţei dătătoare de putere şi plină de iubire a Anei, mama Mariei şi bunica lui Yeshua. Voi încheia acum acest fragment al poveştii ei împărtăşindu-ţi cum s-a născut cartea Ana, bunica lui Iisus. În toamna anului 1987, am trăit lângă cascada de la Grand Tetons o întâlnire fizică ce mi-a transformat întreaga viaţă, cu maestrul înălţat la cer Saint-Germain (care a fost într-o viaţă anterioară Iosif, tatăl lui Yeshua). La scurt timp, am fost informată că am o conexiune foarte strânsă cu bunica lui Yeshua. Aproape un an mai târziu, pe când mă aflam într-o stare de meditaţie profundă, Ana mi-a apărut în planurile interioare, informându-mă că s-a decis să îmi împărtăşească povestea ei. Astfel au început experienţele mele telepatice, prin care Ana mi-a descris viaţa ei, prezentându-mi experienţele pe care le-a trăit, într-o manieră holografică. Am notat sporadic aceste experienţe. În data de 11 ianuarie 1998, Ana şi Consiliile Lumini m-au informat că a sosit timpul să mă dedic integral sarcinii de transmitere a cuvintelor Anei (capabile să transforme multe vieţi) acelor suflete care se simt atrase de Conştiinţa Hristică. Iniţial, am opus o mare rezistenţă. La urma urmelor, cine eram eu pentru a spune povestea Anei? Responsabilitatea şi anvergura acestui proiect mi se păreau prea copleşitoare, iar riscurile asociate cu el prea mari, căci memoria mea celulară încă mai păstra amintirea persecuţiilor dintr-o altă viaţă. Pe scurt, îmi doream să pot fugi, dar exact în acel moment mi-au fost făcute cadou trei actualizări ale

computerului meu şi am primit o serie de donaţii financiare. Pe scurt, nu mai aveam nicio scuză! Chemarea neostoită a sufletului meu şi sprijinul prietenilor apropiaţi m-au călăuzit de-a lungul procesului dificil de naştere a cărţii pe care o ţii acum în mână. Procesul de scriere a constat practic în punerea la unison şi în liniştirea minţii mele pentru a putea simţi, vedea şi auzi prezenţa şi vocea distincte ale Anei. Adeseori, călătoria spirituală pe care am făcut-o împreună ne-a condus în zbor pe deasupra Palestinei, Egiptului şi Britanici. Adeseori, am coborât suficient de jos pentru a vedea în foarte multe detalii scenele de sub mine. În timp ce trăiam aceste experienţe, notam imediat ce vedeam şi ce auzeam. Experienţele mele favorite au fost cele în care puteam pătrunde plenar în viaţa Anei, ca şi cum m-aş fi aflat într-o realitate virtuală holografică. Puteam auzi, atinge, mirosi, gusta şi vedea atunci prin intermediul simţurilor Anei, simţindu-i inclusiv emoţiile. Adeseori, în timpul acestor perioade de fuziune a conştiinţelor noastre, am simţit-o pe Ana privind prin ochii mei ecranul calculatorului meu, minunându-se de această manieră extrem de convenabilă de a fi un scrib în zilele noastre! Am încheiat primele transmisii, pe care le-am canalizat prin intermediul emisferei mele cerebrale drepte, în circa şapte luni, perioadă în care am fost nevoită să stau acasă din cauza celor două operaţii de cataractă pe care le-am suferit. De atunci, am continuat să colaborez cu Ana şi cu Consiliile Luminii, am primit numeroase iniţieri şi am trăit o integrare profundă, intercalată cu perioade prelungite de scriere şi de rescriere. Încă de la prima mea întâlnire cu Ana, mi-a devenit foarte clar că scrierea poveştii ei avea să fie

pentru mine o iniţiere majoră, dătătoare de o mare putere spirituală. Ultimii patru ani şi jumătate în care am îndeplinit această operă a iubirii m-au obligat să învăţ cum să îmi integrez în mod conştient transmisiile obţinute prin channeling cu procesul scrierii creatoare. În acest scop, am fost nevoită să dau dovadă de o mare perseverenţă pentru a-mi alinia voinţa umană cu cea divină, pentru a-mi cultiva răbdarea şi pentru a duce la bun sfârşit Planul Superior. Scrierea cărţii de faţă a fost un proces alchimic superior, de transmutare lentă, dar sigură, a paradigmei uşor patriarhale a Anei. Simultan, am putut simţi de la bun început noua paradigmă promovată de Ana în momentul de faţă, a unităţii egale şi a echilibrării celor două polarităţi opuse. Sarcina mea a constat în a scoate la lumină acest nou model, prezentându-l într-o manieră cât mai clară şi uşor de aplicat. De bună seamă, lucrul care m-a susţinut cel mai mult a fost prezenţa voastră, a tuturor celor care îşi doresc şi invocă înţelepciunea şi iubirea Anei. Pentru acest lucru mă simt profund recunoscătoare. Îmi doresc ca această carte să te ajute de-a lungul călătoriei tale hristice, menită să te conducă plenar înapoi către Sinele tău. Sper ca exemplul meu să te inspire, prieten drag, să îţi împlineşti propria poveste şi destinul tău suprem. Aşa cum a promis Ana, vor mai urma foarte multe revelaţii, pe măsură ce vom continua să păşim pe cărarea „Hristului Feminin” şi a Sfântului Graal. Fie ca iubirea Mamei Divine să te îmbrăţişeze în această zi frumoasă! Claire

Anexa A - Diagrama relaţiilor Ana: Ana s-a născut sub numele de Hanna, în anul 612 î.Hr., la Etam, lângă Betleem. Strămoşii ei au făcut parte din triburile lui Iuda, Levi şi Iosif. Nu se ştie nimic despre părinţii ei, cu excepţia că tatăl ei a fost rabin. Copilul lui Toma şi al Anei Aurianna: S-a născut în data de 23 mai 596 î.Hr., la Etam, lângă Betleem. A trăit la Ierusalim, apoi pe Muntele Carmel, şi a murit la Heliopolis, în jurul anului 500 î.Hr. Hismariam: A fost nepoata Anei şi fiica Auriannei. A părăsit Egiptul împreună cu Ana şi s-a înălţat la cer pe Muntele Carmel, în jurul anului 150 î.Hr. S-a reîncarnat mai târziu sub forma Mariei Ana, mama lui Yeshua. Matias: A fost fiul unui mare preot levit de la mănăstirea de pe Muntele Carmel. S-a însurat cu Ana în anul 57 î.Hr. Căsătoria lor a fost anulată cinci ani mai târziu. Matias s-a mutat la Qumran, unde a murit în anul 37 î.Hr. Copiii lui Matias şi ai Anei Iosif din Arimateea: S-a născut pe Muntele Carmel, în anul 57 î.Hr. S-a însurat cu Eunice Salomeea la Ierusalim, în anul 29 Î.Hr., împreună cu care a avut două fiice, pe Lois Salomeea şi pe Suzana Maria. Eunice a murit în anul 20 î.Hr. Iosif s-a recăsătorit cu Maria din Magdala în anul 5 î.Hr. Marta: S-a născut pe Muntele Carmel, în anul 55 î.Hr. Nu s-a măritat niciodată. Peste ani, a gestionat reşedinţa de la ţară a fratelui ei, Iosif din Arimateea, din Betania.

Copiii lui Iosif din Arimateea şi ai Mariei din Magdala Maria Magdalena: A fost concepută în lumină şi s-a născut în Betania, în anul 4 Î.Hr. Lazăr: S-a născut în Betania, în anul 1 e.n. S-a mutat în Franţa, în anul 32 e.n. Marta: S-a născut în Betania în anul 3 e.n. S-a mutat în Franţa, în anul 32 e.n. Ioachim: S-a născut în Persia, în anul 86 î.Hr., strămoşii săi fiind membri ai triburilor lui Iuda, Dan şi Efraim. Mama sa era de origine persană şi sumeriană. A întâlnit-o pe Ana în anul 52 î.Hr. şi s-a însurat cu ea pe Muntele Carmel, în anul 49 î.Hr. A murit în anul 4 î.Hr. Copiii lui Ioachim şi ai Anei (Toţi s-au născut pe Muntele Carmel, cu excepţia Mariei Ana, care s-a născut la Efes.). Ruth: S-a născut în anul 48 î.Hr. şi s-a mutat la Efes, unde s-a măritat cu Titus. Isac: S-a născut în anul 47 î.Hr. şi s-a mutat la Heliopolis în anul 22 î.Hr., unde s-a însurat cu Tabitha, care L-a dat naştere Sarei (concepută în lumină), în anul 4 î.Hr. Familia s-a mutat în regiunea Languedoc din sudul Franţei. Sara a fost una din cele mai importante discipole ale lui Yeshua şi soţia lui Filip. Ea şi soţul ei sau mutat în Franţa în anul 32. Andrei: A fost fratele geamăn al lui Isac. Nu s-a căsătorit niciodată. S-a mutat în Britania în anul 22 î.Hr. Mariamne: S-a născut în anul 45 î.Hr. S-a mutat la Heliopolis în anul 22 Î.Hr., unde s-a măritat cu Adolfus. Cuplul a avut doi copii. Iacov: A fost fratele geamăn al lui Mariamne. După ce a trecut prin iniţierile din Egipt, s-a mutat în regiunea

Languedoc din Franţa. Nu s-a căsătorit niciodată. După ce l-a escortat pe Yeshua în India, s-a întors în Franţa. Iosefus: S-a născut în anul 43 î.Hr. S-a mutat în Britania, în anul 22 î.Hr. Nu s-a căsătorit niciodată. Nathan: S-a născut în anul 41 î.Hr. A trăit lângă Cana, iar mai târziu, la Nazaret. A fost căsătorit cu Miriam şi cu Leah, cu care a avut în total 14 copii, din care o parte, discipolii lui Yeshua. Luca: A fost fratele geamăn al lui Nathan. A devenit medic şi s-a însurat cu Abigail, cu care a avut şase copii. Familia a locuit lângă Betleem. Rebeca: S-a născut în anul 38 î.Hr. S-a măritat cu Simion şi a conceput-o în lumină pe Mariam, care s-a născut în anul 4 î.Hr. A murit de lepră în anul 5, pe Muntele Carmel. Mariam a fost adoptată de Maria Ana şi de Iosif după moartea mamei sale. S-a măritat cu Nathaniel şi i-a dat naştere lui Benjamin, în anul 14 e.n. A fost una din principalele discipole ale lui Yeshua. Ezechiel: S-a născut în anul 35 î.Hr. S-a mutat în Egipt în anul 22 î.Hr., unde a studiat muzica. Noe: S-a născut în anul 33 î.Hr. S-a mutat în Britania, în anul 22 î.Hr., unde s-a însurat cu Ariadne, cu care a conceput-o în lumină pe Vivian. Aceasta din urmă s-a născut în anul 4 î.Hr. Maria Ana: S-a născut în anul 20 î.Hr. S-a măritat cu Iosif ben Iacov în anul 5 î.Hr. L-a conceput în lumină pe Yeshua ben Iosif. Iosif ben Iacov: S-a născut în anul 37 î.Hr., la Betleem. A fost fiul fratelui lui Ioachim şi al soţiei acesteia, Lois. Iosif era un adept văduv, înainte de a se însura cu Maria Ana. S-a înălţat la cer în Munţii Himalaya, în anul 20 e.n. Copiii lui Iosif ben Iacov şi ai Mariei Ana

Yeshua: S-a născut la Betleem, în luna aprilie a anului 4 î.Hr. Iacov şi Iuda: S-au născut la Heliopolis, în anul 2 î.Hr. Iosif cel Mic (Joses): S-a născut la Heliopolis în anul 1 e.n. Ruth: S-a născut pe Muntele Carmel în anul 4 e.n. Toma şi Simon: Au fost fraţi gemeni. S-au născut la Nazaret, în anul 7 e.n. Mariam: A fost fiica Rebecăi, concepută în lumină şi născută în anul 4 î.Hr. A fost adoptată de Iosif ben Iacov şi de Maria Ana. Ahmed: Esenian egiptean născut la Heliopolis. S-a însurat cu Maria Ana în anul 23 e.n., la Nazaret. Cei doi s-au mutat la Ierusalim în anul 27 e.n. Ahmed a murit aici, în anul 31 e.n. Copiii lui Ahmed şi ai Mariei Ana Ioan Marcu: S-a născut la Nazaret, în anul 24 e.n. Ester Salomeea şi Matias: Fraţi gemeni născuţi la Nazaret, în anul 25 e.n. Ioan Botezătorul: A fost conceput în lumină şi s-a născut în anul 3 e.n. A fost fiul lui Zaharia şi al Elisabetei, sora lui Iosif ben Iacov şi nepoata lui Ioachim. Copiii adoptaţi de Yeshua şi de Maria Magdalena: Joses, Iuda şi Miriam

Anexa B - Diagrama cronologică Ana de pe Muntele Carmel Fuziunea Hannei cu sufletul Anei s-a produs în data de 23 mai 596 î.Hr., în ziua naşterii Auriannei. Logodnicul Anei, Toma, a fost dus în captivitate la Babilon, în anul 597 î.Hr. Ana la Ierusalim: 583-559 î.Hr. Ana pe Muntele Carmel: 559-510 î.Hr. Ana în Egipt: 510-207 î.Hr. Ana pe Muntele Carmel: 207 î.Hr. - 28 e.n. Ana îl însoţeşte pe Yeshua în călătoriile sale: 29-30 e.n. Ana şi familia ei s-au mutat în sudul Franţei, în vara anului 32 e.n. Yeshua ben Iosif Yeshua s-a născut la Betleem, în luna aprilie a anului 4 î.Hr. Yeshua în Egipt: 4 î.Hr. - 4 e.n. Yeshua pe Muntele Carmel şi la Nazaret: anii 4-9 e.n. Yeshua în Britania: anii 9-l2 e.n. Yeshua în India: anii 14-21 e.n. Yeshua în Egipt: anii 22-24 e.n. Căsătoria lui Yeshua cu Maria Magdalena: în anul 24 e.n. Yeshua în Orient: anii 25-27 e.n. Misiunea lui Yeshua în Palestina: anii 28-30 e.n. Continuarea misiunii lui Yeshua după înviere: anul 30 e.n. - o perioadă necunoscută. Copiii Mariei Magdalena şi ai lui Yeshua - Joses, Iuda şi Miriam - au fost duşi în taină la un sat monastic situat la sud de Alexandria de către Iosif din Arimateea,

în luna iunie a anului 30 e.n. Ei s-au mutat în sudul Franţei, în vara anului 32, împreună cu ceilalţi membri ai familiei lor.

Anexa C - Glosar al termenilor eterici Cel Uns: Fiinţă care a atins iluminarea supranumită Hristos sau Buddha. Uleiul eteric pentru miruit produs de glanda pineală din creier este plenar activat la o astfel de fiinţă. Alchimia superioară tantrică: Practici energetice interne care cultivă forţa vitală şi energia sexuală, în scopul iluminării sinelui, pentru ca omul să poată aduce mai multe servicii vieţii. Practicile tantrice pot fi practicate simultan cu celibatul sau împreună cu un partener sexual. Alchimia superioară: Marea Operă a Sufletului sau Magnus Opus, prin care conştiinţa instinctuală bazală este transmutată şi înălţată pe nivelul Conştiinţei Hristice. Aramaică (cuvânt derivat dintr-o rădăcină verbală a unei limbi străvechi vorbite în Orientul Mijlociu): Aramaica a fost limba natală a lui Yeshua şi cea în care şi-a transmis cel mai frecvent învăţăturile. Perspectiva învăţăturilor lui Yeshua transmise în limba aramaică este mult mai holistică, mai interdimensională şi mai nondualistă, prin comparaţie cu cea rezultată din traducerile în limba greacă ce stau la baza Bibliei. Arborele Vieţii: învăţături şi practici ale înţelepciunii mistice care conduc la elevarea şi la transmutarea conştiinţei din lumea temporală tranzientă în lumile eterne cereşti. Acest set de tehnici ale înţelepciunii are origini străvechi, fiind sintetizat relativ recent în practicile mistice ale Kabbalei Evreieşti. Arhivele lui Amend: Lumea subterană (infernală) psihică şi lumile superioare ale „Pământului Interior” în care rezidă, predau şi facilitează evoluţia, planetară spiritele cele mai înalte.

Ascensiuni ale civilizaţiei: De-a lungul milioanelor de ani care au trecut, pe pământ au existat 12 ascensiuni sau cicluri ale evoluţiei. La ora actuală ne aflăm în cel de-al 13-lea ciclu evolutiv. Atlantida şi Lemuria: Civilizaţii care au existat în Antichitatea îndepărtată, extrem de evoluate, ale căror ţinuturi s-au scufundat în Oceanul Atlantic şi, respectiv, în cel Pacific. Cartea Vieţii: în lumile eterice, toate gândurile, acţiunile, cauzele şi efectele, precum şi înţelepciunea sunt impregnate într-un fel de reţea holografică alcătuită din lumină, sunet, culoare şi geometria sacră. Această reţea de lumină este accesibilă din planul nostru fizic, fiind cunoscută inclusiv sub numele de „Arhivele Akasha-ice”. Căsătoria (Nunta) Mistică: Uniunea în plan orizontal a atributelor Divinului Masculin şi Divinului Feminin în interiorul conştiinţei. Reprezintă de asemenea uniunea conştientă a Spiritului Tată cu Materia Mamă pe axa verticală ce conduce la concepţia Copilului iluminat. Hrist feminin: Femeie care a realizat starea de Conştiinţă Hristică. Hrist(os): Funcţie a serviciului planetar în care un bărbat sau o femeie a atins starea de conştiinţă iluminată. Fiecare suflet are în interiorul său o prezenţă/esenţă hristică. Codurile Ascensiunii Graalului: Reţele subatomice de lumină din interiorul ADN-ului care provin direct de la Sursa Creatoare, ce asigură evoluţia ascendentă a tuturor emanaţiilor acesteia. Concepţie în Lumină: Proces de concepţie conştientă a copiilor, în timpul căruia sunt cultivate în mod deliberat codurile de lumină ale ascensiunii.

Acestea sunt ancorate în ovulul mamei şi în sperma tatălui, astfel încât ADN-ul sufletului evoluat care urmează să se întrupeze să poată recepta cel mai înalt tipar posibil, cel al unui destin în serviciul întregii umanităţi. Aceşti copii intră în dimensiunea fizică cu foarte puţine văluri ale uitării (uneori, cu niciunul). Procesele iluminării şi ascensiunii sunt forme ale Concepţiei în Lumină. Conştiinţă hristică: Experimentarea Unităţii Absolute, simultan cu acceptarea tuturor formelor şi energiilor tranziente. Corpul Ba: Corpul de lumină egiptean, echivalentul corpului cauzal sau al Prezenţei universale EU SUNT, care asistă ca un martor neutru la evoluţia şi la viaţa fizică a sufletului, pe care le supervizează. Corpul Ka: Unul din corpurile de lumină ale egiptenilor, care este geamănul eteric al corpului fizic. Corpul Khat: Unul din corpurile de lumină ale egiptenilor, care este sinonim cu corpul fizic. Corpul Sahu: Unul din corpurile de lumină ale egiptenilor, care conţine cele mai înalte frecvenţe posibile şi cele mai dilatate stări de conştiinţă. Atunci când cineva îşi realizează corpul Sahu, el experimentează iluminarea plenară şi nemurirea spirituală. Yeshua şi-a realizat corpul Sahu în timpul iniţierilor, în înviere şi în ascensiune. Corpurile de lumină egiptene: în funcţie de sistem, egiptenii din Antichitate percepeau cinci până la zece corpuri de lumină, de la cel mai dens (corpul fizic) şi până la corpurile spirituale cele mai subtile. Curentul Sonor: Toate formele sunt vibraţii sonore. Există un curent sonor care derivă direct din vidul beatific al Creatorului, fiind sursa tuturor emanaţiilor. „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu.”

Curentul Sonor poate fi auzit în interior şi poate fi urmărit până la Sursa lui. Divinul Androgin: Starea primordială şi naturală de conştiinţă de dinainte de „împărţirea pe sexe”, în care atributele masculine şi cele feminine sunt fuzionate, echilibrate şi armonizate. Scopul oricărui iniţiat, fie el bărbat sau femeie, constă în redobândirea conştiinţei Divinului Androgin. Frăţia lui Tat: Frăţie din Atlantida (poate chiar şi mai veche), alcătuită din adepţi de ambele sexe, mari iniţiaţi, preoţi/oameni de ştiinţă şi artizani care cunoşteau şi practicau Misterele ce permiteau ascensiunea conştiinţei şi atingerea nemuririi. Frăţia Luminii: Este o asociaţie planetară şi cosmică de fiinţe conştiente înălţate la cer, care au atins măiestria în planul fizic şi în cele subtile. Rămân adeseori în planul terestru sau în apropiere de acesta, pentru a facilita evoluţia Pământului şi a umanităţii de la începuturile timpului şi până când toate formele de viaţă se vor fi înălţat la cer. Gnoză: Revelarea directă a Absolutului, fără medierea unui mântuitor sau a unui preot. Grădina Paradisului: Stare naturală de conştiinţă unificată, în care fructul Arborelui Vieţii este mâncat liber, într-o stare de inocenţă primordială. Fructul conferă înţelepciunea dobândită din experienţa alegerii între polarităţile contrastante şi din armonizarea acestora. Hathorii: Maeştri interdimensionali înălţaţi la cer, buni cunoscători ai procesului de vindecare prin iubire şi prin intermediul sunetului, care au venit pe pământ în urmă cu 850.000 de ani pentru a asista evoluţia acestuia şi a umanităţii sale. Facilitează un proces de creaţie coerent prin intermediul alchimiei superioare,

care transmută emoţiile discordante bazate pe teamă, comportamentele, sistemele şi structurile negative. Iluminare: Stare care transcende conştiinţa bazată pe separare, în care adeptul îşi realizează funcţiile cerebrale care corespund unei conştiinţe mult dilatate. Iniţiere în procesul crucificării: Rit de Trecere, în care conştiinţa bazată pe separare a iniţiatului este recunoscută plenar şi în care procesul de transmutaţie a acesteia a început deja. Iniţiere/iniţieri în ascensiune: Procese ce permit înălţarea conştiinţei până la iluminarea ei deplină, conducând-o la o conştiinţă a unităţii, la nemurire şi la fuziunea cu Sursa Creatoare. Iniţierea în procesul învierii: Rit de Trecere care transmută integral conştiinţa bazată pe separare şi conduce la unitatea iluminată cu Sursa Creatoare şi cu întreaga creaţie. Legea lui Unu (Unităţii)/Vieţii: Cod etic al relaţiilor care consideră că întreaga viaţă este o Unitate interconectată şi interdependentă. Limbile de lumină: Vibraţii specifice procesului de comunicare, ce îşi au originea în Muzica Sferelor sau în sunetele creaţiei. Unele limbi de lumină de pe pământ îşi au originea în alte universuri, galaxii şi lumi, din care au provenit seminţele umanităţii. Linia spirituală matri-hristică a Graalului: linie de rezonanţă spirituală care poate include o linie genealogică de sânge, fără a fi însă limitată la aceasta, prin care sufletele evoluate se încarnează pe pământ, în virtutea unei înţelegeri de a asista ascensiunea planetară printr-o viaţă trăită ca şi conştiinţe Eristice. Femeile păstrează şi transmit mai departe codurile Graalului, sub forma unor învăţături ale înţelepciunii, a unor transmisii energetice şi a materialelor genetice.

Bărbaţii iniţiaţi acţionează ca gardieni ai păstrătoarelor de coduri şi ca activatori ai codurilor ascensiunii Graalului. Maestrul Neprihănirii: Adept care exemplifică perfect măiestria în planul fizic şi în cele subtile, prin intermediul „folosirii corecte (nonviolente) a energiei. Mama Divină: Inteligenţa care stă la baza tuturor formelor, dar şi a stării de vid. Este una (egală) cu Tatăl Divin. Reprezintă forţa care uneşte şi care dizolvă toate lucrurile. Poate fi abordată personal, întrucât îşi acceptă necondiţionat întreaga creaţie. Marele Plan: Modelul ascendent/descendent conceput şi folosit de Sursa Creatoare împreună cu creaţia sa (proces numit co-creaţie), în vederea expansiunii şi evoluţiei eterne a celei din urmă. Mer Ka Ba: Vehicul interdimensional alcătuit dintro conştiinţă coerentă unificată şi un câmp electromagnetic cu sens invers de rotaţie, care face posibile ascensiunea corpului fizic, călătoria în timp şi teleportarea. Carul Solar al lui Ilie a fost un astfel de vehicul Mer Ka Ba. Misterele lui Osiris-Isis: învăţături şi practici din Egiptul antic, ce culminau cu iluminarea conştiinţei umane. Nemurire - fizică şi spirituală: Nemurirea fizică reprezintă capacitatea de folosire conştientă a hormonilor secretaţi de glanda pineală şi de cea pituitară, astfel încât corpul fizic să se regenereze în permanenţă. În acest fel, sufletul are mai mult timp la dispoziţie pentru a atinge măiestria de sine şi pentru a aduce servicii umanităţii. Nemurirea spirituală este capacitatea sufletului de a-şi păstra luciditatea conştientă, identitatea personală şi memoria, atunci

când se înalţă în corpurile de lumină superioare după ce îşi părăseşte corpul fizic. Preaiubitul din Cer: Nume dat Sinelui Suprem care este una cu Dumnezeu şi care reprezintă simultan Iubirea absolută, Iubitul şi Preaiubita Acestuia. Prezenţa EU SUNT (Domnul Dumnezeul Fiinţei Mele): Corpul cauzal care se manifestă prin intermediul extensiei sufletului şi al vieţii fizice a acestuia. El este Preaiubitul din Cer. Respiraţia Vieţii: Forţa vitală respirată într-o manieră conştientă, pentru a-i amplifica efectele. Ritul Sepulcrului: Procesul învierii, prin care iniţiaţii şi adepţii (precum Ana) îşi linişteau semnele vitale şi îşi regenerau corpul fizic pentru perioade lungi. Această practică facilita nemurirea fizică. Rosa Mystica: Ordin mistic al Sfântului Graal, al cărui simbol este trandafirul. Sămânţa, Floarea şi Fructul Vieţii: întreaga viaţă este modelată după tiparul sferelor care se intersectează, creând aşa-numita „Vesica Pisces”. În funcţie de numărul sferelor care se intersectează, sunt create anumite armonici matematice/dimensionale şi forme ale geometriei sacre precise. Fructul Vieţii (spre exemplu, mărul) este o sferă cu un canal central prin care energia circulă vertical şi lateral. Corpul uman respectă acelaşi tipar. Scara de lumină: Sistemul celor şapte chakra-e, care facilitează iluminarea. Sfântul Duh al Adevărului (Promisiunea): Aspect al Divinităţii în ipostaza ei de mamă, care depune mărturie, revelează şi călăuzeşte. Prezenţa Ei reconfortează şi transmite o stare de pace care transcende orice înţelegere. Sfântul Graal: Containerul etern şi imaculat al conştiinţei, care susţine şi prezervă tiparele coerente ale

inteligenţei cosmice, sub forma luminii, sunetului, culorii şi geometriei sacre. Simultan, este starea de vid care dă naştere şi susţine creaţia care îl oglindeşte pe Creator. Reprezintă un aspect şi o funcţie a Mamei Divine, fiind pântecul/matricea acesteia, din care se naşte Copilul Sfânt, proces sinonim cu înălţarea conştiinţei hristice sau cu spiritualizarea materiei. Cupa comunală a lui Yeshua a fost un simbol al acestui Sfânt Graal cosmic. Shekinah: Este numele ebraic al Divinităţii, în ipostaza ei de Mamă Divină, care este egală cu Dumnezeu Tatăl. Toiagul de Lumină: Coloană centrală de lumină eterică ce conectează planul fizic cu cel cosmic, prin intermediul creştetului capului, al centrului corpului şi al perineului. Toiagul Vieţii: Sistemul glandelor endocrine şi al elixirelor lor hormonale, care creează o punte de legătură între dimensiunea fizică şi cele spirituale.

Ana, vocea Magdalenelor Dacă ţi-a plăcut cartea Ana, bunica, lui Iisus, continuă această călătorie citind urmarea ei... Claire Heartsong a produs - printr-un proces de cocreaţie împreună cu Catherine Ann Clemett - o urmare a cărţii Ana, bunica lui Iisus. În această carte următoare, intitulată Ana, vocea Magdalenelor, Ana şi alte 18 adepte şi iniţiate ale Ordinului Magdalenelor transmit o serie de mesaje extrem de detaliate, referitoare la viaţa pe care au trăit-o în Franţa şi în Britania după învierea lui Iisus (Yeshua). Ele îşi dezvăluie aici experienţele personale care le-au transformat profund viaţa, alături de Yeshua cel înviat, care s-au derulat de-a lungul multor ani. Cartea prezintă capitole referitoare la o mare varietate de subiecte spirituale, inclusiv anumite materiale pe care unii oameni moderni le-ar putea considera eretice sau controversate. Aceste se- crete de mult uitate sunt revelate la ora actuală cu scopul de a asista renaşterea vocii suprimate a Divinului Feminin/Magdalenei în zilele noastre. Alătură-te Anei, Sfintei Familii şi esenienelor Magdalene care şi-au desfăşurat munca în alte regiuni, trăind acolo noi experienţe. Savurează detaliile extrem de precise primite direct de pe buzele Magdalenelor, care vor ridica pentru prima dată vălul tăcerii, care le-a ascuns foarte mult timp vieţile exemplare trăite în compasiune şi în măiestria spirituală. Acest lucru te va ajuta să înţelegi într-o mai mare măsură drama hristică de acum 2.000 de ani şi relevanţa ei pentru umanitatea din zilele noastre şi pentru trezirea ta spirituală. Dacă vei opta să citeşti cartea Ana, vocea Magdalenelor...

• Îţi vei putea continua călătoria alături de Ana, de Sfânta Familie şi de celelalte 18 eseniene Magdalene, care şi-au desfăşurat munca în Franţa şi în Britania după învierea lui Iisus (Yeshua). • Vei afla mai multe informaţii referitoare la anii „pierduţi” de după crucificarea şi învierea lui Iisus. • Vei face cunoştinţă cu Magdalenele care au asistat şi au păşit alături de Iisus cel înviat în Franţa, în Britania şi în India. • Vei descoperi o serie de secrete ascunse foarte mult timp, referitoare la viaţa intimă a lui Iisus, la relaţiile şi la copiii acestuia. • Vei înţelege importanţa vitală a ridicării vocii suprimate a Divinului Feminin în zilele noastre, în care prevalează haosul, pentru ca toţi oamenii să poată înflori, regăsindu-şi starea de armonie şi de echilibru. • Vei înţelege importanţa „Insămânţării Luminii” care permite transmiterea mai departe a „liniei genealogice” a descendenţilor iluminaţi ai Anei, Fecioarei Maria şi ai lui Iisus prin intermediul tău, în măsura în care vei acţiona ca un catalizator viu al trezirii propriului potenţial lăuntric de tip Hrist-Magdalena în această epocă.

Despre autoare Claire Heartsong şi-a crescut familia în Idaho şi a predat la Universitatea de Stat din Boise, înainte ca planurile interioare să se deschidă în faţa conştiinţei sale, în anul 1986. După acel moment, ea a trăit o serie de experienţe esenţiale alături de St. Germain, Yeshua şi Ana. S-a mutat pe Muntele Shasta, unde a receptat invitaţia Anei de a-i spune povestea. După ce a trecut prin diferite iniţieri pregătitoare intense, de-a lungul a zece ani, Claire şi Ana şi-au unit forţele, creând împreună cartea Ana, bunica lui Iisus. Această operă plină de iubire şi de devoţiune a continuat apoi din ianuarie, 1998, până în octombrie, 2002. Claire îşi bazează experienţele curente pe creştinismul mistic şi gnostic demonstrat şi propovăduit de Ana, Yeshua (Iisus) şi de esenienii de pe Muntele Carmel. După terminarea cărţilor referitoare la Ana, Claire a înţeles că pasul următor al procesului ei de trezire spirituală va consta în găsirea unor maeştri şi a unor învăţături care să o asiste în materializarea prin experienţă directă a învăţăturilor eterice ale Anei. În această direcţie, Claire s-a asociat cu maeştri budişti tibetani şi cu învăţăturile lor bazate pe experienţa directă, considerându-le a fi poarta deschisă către care a indicat dintotdeauna Ana în timpul anilor în care i-a auzit şi i-a simţit vocea în inima sa. Începând din anul 2006, când Claire l-a întâlnit pe partenerul ei spiritual, Lorenzo, ea a ieşit din lumina reflectoarelor. Cei doi trăiesc o viaţă contemplativă, întrun loc retras, pe un munte din California de nord, unde practică împreună meditaţia budistă esenţială. Ei sunt complet dedicaţi trezirii spirituale în această viaţă, în beneficiul tuturor fiinţelor vii.

www.claireheartsong.com

CUPRINS

Mulţumiri ............................................................... 4 Cuvânt înainte ........................................................ 6 Cap. 1 - O scrisoare de la Ana de pe Muntele Carmel ............................................................................. 17 Cap. 2 - Ana călătoreşte în apropiere de Betleem ... 24 Cap. 3 - Esenienii din Ierusalim şi de pe Muntele Carmel .................................................................. 34 Cap. 4 - Iniţierile primite de Ana în Egipt .............. 47 Cap. 5 – Alexandria ............................................... 60 Cap. 6 - Întoarcerea Anei pe Muntele Carmel ......... 66 Cap. 7 - Ascensiunea lui Hismariam....................... 76 Cap. 8 - Ana revelează misterele învierii ................ 85 Cap. 9 - Matthias şi Iosif din Arimateea ................. 94 Cap. 10 - Iniţierea Anei în Concepţia în Lumină .. 108 Cap. 11 - întâlnirea Anei cu Ioachim ................... 117 Cap. 12 - Ana şi copiii lui Ioachim ....................... 127 Cap. 13 - Concepţia şi naşterea Mariei Ana .......... 140 Cap. 14 - Copilăria Mariei Ana ............................. 153 Cap. 15 - Viziunea Anei de pe Munte ................... 161 Cap. 16 - Maria Ana şi Iosif ben Iacov .................. 169 Cap. 17 - Concepţia în Lumină a lui Yeshua ......... 177 Cap. 18 - Plecarea lui Ioachim ............................. 184 Cap. 19 - Naşterea lui Yeshua ben Iosif ................ 193 Cap. 20 - Vizita Magilor ....................................... 206 Cap. 21 - Escala în Egipt ..................................... 212 Cap. 22 - Ritul trecerii de pe Muntele Sinai ......... 222 Cap. 23 - Întoarcerea acasă ................................. 228 Cap. 24 - Copilăria lui Yeshua.............................. 235 Cap. 25 - Copilăria Mariei Magdalena şi a lui Mariam ........................................................................... 244 Cap. 26 - Yeshua în Britania ................................ 257 Cap. 27 - Întoarcerea lui Yeshua din Britania ....... 267

Cap. 28 - Yeshua povesteşte călătoria lui în India 278 Cap. 29 - Yeshua se întâlneşte cu Babaji .............. 289 Cap. 30 - Ascensiunea lui Iosif ben Iacov ............. 298 Cap. 31 - Iniţierile primite de Yeshua în Egipt ..... 304 Cap. 32 - Iniţierea din Marea Piramidă ................ 315 Cap. 33 - Calea este pregătită .............................. 327 Cap. 34 - Cuvintele lui Yeshua............................. 338 Cap. 35 - Puterea de vindecare a lui Yeshua......... 351 Cap. 36 - Un mesaj de speranţă ........................... 361 Cap. 37 - Se apropie furtuna ................................ 374 Cap. 38 - Cina cea de taină .................................. 384 Cap. 39 - În Grădina Ghetsimani ......................... 396 Cap. 40 - Secretele Golgotei ................................ 405 Cap. 41 - Ascensiunea corpului nemuritor al lui Hristos................................................................ 414 Cap. 42 - Botezul cu Sfântul Duh ......................... 422 Cap. 43 - Transmiterea Sfântului Graal ................ 432 Cuvânt de încheiere de la Claire .......................... 447 Anexa A - Diagrama relaţiilor............................... 450 Anexa B - Diagrama cronologică .......................... 454 Anexa C - Glosar al termenilor eterici .................. 456 Ana, vocea Magdalenelor ..................................... 464 Despre autoare .................................................... 466