Alunecarile de Teren - Atestat [PDF]

Zitiervorschau

Capitolul I. Eroziunea solului

Eroziunea solului reprezintă procesul de desprindere si transport al particulelor de sol sub acţiunea apei si aerului.Rezultatul eroziunii este ditrugerea parţială sau totală a solului sau o modificare a învelişului de sol.Fenomenul de eroziune este un proces distructiv pentru sol întrucât este spălat superficial al profilului celui mai bogat în humus şi, în consecinţă are loc o depreciere a fertilităţi acestuia. Clasificare tipurilor de eroziune a solului:  În funcţie de factorii care determină eroziunea, acestea pot fi: • Eroziune de apă, pluvială sau hidrică • Eroziune eoliană sau defilaţie  În funcţie de viteza desfaşurării eroziunii, aceasta se clasifică în: • Eroziune naturală (geologică) • Eroziune accelerată (actuală, antropogenă) Eroziunea naturală este un proces lent, agentul eroziv acţionează într-o măsură foarte redusă, datorită unui echilibru biologic existent în ecosistemul respectiv între fenomenele de acumulare si cele de desprindere.Acest fenomen a determinat modelarea scoarţei terestre.În cazul eroziunii naturale, procesele normale de acumulare a materiei organice nu sunt influenţate. Eroziunea accelerată este rezultatul acţiunii necontrolate a activităţii umane asupra mediului, concretizată prin defrişări, exploatarea suprafeţelor cu pericol potenţial de eroziune, fară a aplica măsuri antierozionale specifice, păşunatul excesiv etc. Eroziunea accelerată se desfăşoară pe două planuri: • Eroziune de suprafată • Eroziunea de profunzime (adancime)

3

I.1 Eroziunea de suprafaţă Acest tip de eroziune afectează areale întinse, fiind rezultatul scurgerilor preovenite din precipitaţii si topirea zăpezilor, care desprind şi antrenează particulele de sol în firele de vale, iar de aici în afara suprafeţei de formare a solului. Formele eroziunii de suprafată sunt şiroaiele şi rigolele, acestea putând afecta întregul orizont al solului care a fost afânat sau arat. Şiroirile sunt firişoare de apă care lasă şăntulete cu adâncimea de 1020 cm, iar rigolele pot ajunge până la 20-50 cm, în funcţie de profunzimea stratului arat si de forţa erozivă a apei. Formaţiunile eroziunii de suprafaţă pot fi înlăturate la prima lucrare a solului. Intensitatea eroziunii de suparafaţă se apreciază prin grosimea stratului erodat sau a conţinutului de humus spălat Tabelul 1. Intesitatea eroziunii de suprafaţă în functie de cantitatea de humus spălat

Nr crt 1 2 3 4

Categoria de eroziune Scăderea conţinutului de humus pe a solului adâncimea de 0-30 sau 0-50 cm (%) slab erodat 10-20 mediu erodat 20-50 puternic erodat 50-75 foarte puternic erodat peste 75

I.2 Eroziunea de adâncime Eroziune în adâncime este determinată de scurgerile concentrate, acestea antrenând cantitaţi mari de pămant, afectând în acest fel chiar formaţiunile geologice de profunzime, intersectând si scoţând la zi pânza de apă freatică. Formele eroziunii de adâncime În funcţie de stadiul de evoluţie, formaţiunile eroziunii în adâncime sunt: 4

Ogaşul:o forma mai avansată a eroziunii din punct de vedere al adâncimi si al lăţimii.Poate atinge adâncimea de 2 m, iar în secţiune transversală se prezintă sub forma literei V.Panta longitudinală a fundului ogaşului este egală cu panta versantului. Ravena:reprezintă formaţiunea cea mai dezvoltată a eroziunii de adâncime. Aceasta se caracterizează printr-o adâncime mare, de 20-30 m, şi o lăţime de 40-50 m, iar panta longitudinală este diferită de panta versantului, aceasta fiind influenţată de etapa de dezvoltare si de natura depoziteleor geologice.

Torentul:este o formă avansată a eroziunii de adâncime, aceasta fiind un curs de apă format în urma ploilor torenţiale sau a topirii zăpezii.Torentul este specific zonelor colinare, premontane şi montane şi afectează în special zonele forestiere. În cazul

5

formaţiunilor de eroziune de suprafată, procesul este intens, deoarece panta formaţiunii este apropiată de panta versantului, iar viteza apei este mare, având o puternică acţiune distructivă. Ravena parcurge diferite stadii, care sunt influenţate de evoluţia fundului acesteia astfel: • etapa de tinereţe, cand ravena este în stadiu incipient, are dimensiuni reduse,forma malorilor este în V, iar panta longitudinală aproape egală cu panta versantului, iar obârşia este puţin profundă. • etapa de maturiatate se caracterizează printr-un proces de eroziune intens, obârşia ravenei înaintează cu o viteză accentuată în lungime, iar fundul acesteia tinde către panta de compensaţie, cand începe, practic, să se atingă valoarea pantei de echilibru. • etapa de imbătranire se caracterizează prin faptul că fenomenul de eroziune se manifestă cu o intensitate mai redusă, în această fază realizându-se un echilibru între elementele constitutive ale ravenei, cand se instalează vegetaţia, iar cu timpul are loc stingerea formaţiuni respective.

6

I.3 Clasificarea formaţiunilor eroziunii de adâncime Pentru clasificarea formaţiunilor în adâncime se utilizează o serie de criterii bazate pe specificitatea si complexitatea factorilor care concură la diferenţierea formelor respective. În funcţie de poziţia faţă de elementele reţelei hidrografice, există următoarele situaţii: • formaţiuni existente pe versanţi (ogase, ravene); • formaţiuni de adâncime situate pe firul (văile) reţelei hidrografice. În funcţie de diferenţa dintre ravene, Rojkov foloseşte următoarea clasificare: I. formaţiuni situate la distanţa de sub 100 m; terenurile sunt foarte puternic distruse; II. formaţiuni situate la distanţa între 100-300 m; terenurile sunt puternic distruse; III. formaţiuni situate la distanţa de 300-500 m; terenurile sunt mediu distruse IV. formaţiuni situate la distanţe mai mari de 500 m; terenurile fiind slab distruse.

I.4 Descrierea procesului de eroziune şi a factorilor care o influenţează Declanşarea şi producerea eroziunii este o consecinţă a procesului dinamic dintre precipitaţii şi sol.Întrucât eroziunea este o consecinţă a celor doi factori, este necesară definirea celor două noţiuni ce carcterizează forţa distructivă a ploii şi gradul de rezistenţă a solului faţă de impactul precipitaţiilor. Erozivitatea reprezintă forţa distructivă pe care o manifestă o ploaie în declanşarea eroziunii.Această forţă este condiţionată de particularităţile structurale ale fiecărei ploi in parte.Erozivitatea este un element care nu poate fi evaluat de om, punerea sa în evidenţă se face prin stabilirea cantităţii de sol spălat de pe unitatea de suprafaţă. Erodabilitatea se referă la însuşirea solului de a opune rezistenţă faţă de forţa distructivă a ploii.Prin această însuşire se desemnează capacitatea

7

solului de a fi expus într-o măsură mai mică sau mai mare a procesului de eroziune. Spre deosebire de erozivitate, erodibilitatea poate fi influenţată de om printr-o serie de măsuri aplicate, specifice fiecărei situaţii. Procesul de desprindere şi împroşcare a particulelor de sol se datorează impactului picăturilor de ploaie, iar transportul are loc sub acţiunea scurgerilor superficiale, care pot antrena noi particule de sol. Cantitatea de sol desprinsă şi împroşcată va fi mai mare în aval, această asimetrie crează vetre cu procese mai intense sau mai moderate de eroziune.Pe terenurile plane nu apare fenomenul de eroziune, întrucât cele două componente sunt simetrice, in acest caz aparând tasarea. Din punct de vedere al agresivităţii picăturilor sunt expuse mai mult fracţiunile granulometrice:nisip fin, lut, argilă.Pentru a fi posibilă eroziunea prin apă, afară de elementul sol intervin două elemente:forţa distrcutivă a ploii şi prezenţa pantei. Pentru terenurile în pantă, ca rezultat al înclinării versanţilor, există în permanenţă pericolul potențial de declanşare a eroziunii. Pentru prevenirea acestui fenomen este necesară cunoaşterea factorilor care acţionează la generarea acestui fenomen.

I.5 Factorii care generează eroziunea Factoriii eroziunii se clasifică în două grupe:factori antropici si factori naturali.  Factotii antropici sunt o consecinţă a intervenţiei neraţionale a activităţii umane asupra mediului înconjurător materializată prin defrişări abuzive de păduri, luarea în cultură a unor suprafeţe necorespunzătoare, aplicarea de tehnologii inadecvate (aplicarea arăturilor din deal în vale), iar ca o consecinţă acestui aspect, apele se concentrează în brazdele respective conducând la concentrarea scurgerilor de suprafaţă.  Factorii naturali sunt caracteristici mediului înconjurător, care acţioneză după legi proprii, independent de voinţa omului. Cei mai reprezentativi factori naturali cu implicaţii asupra eroziuni sunt: • precipitaţiile • relieful • solul • vegetaţia 8

Precipitaţiile sunt reprezentate de picăturile de ploaie sau zăpadă care cad la suprafaţa solului.În ţara noastră, rolul predominant în ceea ce priveşte declanşarea procesului eroziunii îl reprezintă precipitaţiile din perioada de vegetaţie. Intensitatea ploii este cantitatea de apă căzută în unitatea de timp.Se deosebesc două tipuri de intensitate: • intensitatea medie • intensitatea hidrologică Intensitatea medie se determină cu relaţia următoare: I ≡

h , unde T

I= intensitatea medie a ploii, în mm/minut h= cantitatea de precipitaţii căzute, în mm T= durata ploii, în minute Intensitatea hidrologică se deterimină astfel: Ih =166,7 × I unde Ih=intensitatatea hidrologică în l/s/ha Din punctul de vedere al corelaţiei dintre particularităţile precipitaţiilor şi pierderea de sol, cea care genereză accelerarea eroziunii este intensitatea ploii, deoarece în funcţie de valoarea acesteia se caracterizează gradul de torenţialitate al ploii.Studiul ploilor torenţiale se face pe baza descifrării pluviogramelor.Exprimarea torenţialităţii se face după criterii Helman sau Berg . Tabelul 2

T (minute) 1-5 6-5 16-30 31-45

Intensitatea ploii torenţiale după Helman

I (mm/min) 1,00 0,80 0,60 0,50

T (minute) 46-60 61-20 121-180

I (mm/min) 0,40 0,30 0,20 0,10

Descifrarea pluviogramelor se face astfel: • se stabileşte momentul când a început şi s-a oprit ploaia

9

• se separă prin puncte caracteristice intervalele uniforme ale ploii • pentru fiecare interval se stabileşte durata si cantitatea de apă căzută

Tabelul 3.

Intensitatea ploii torenţiale după Berg

T (minute) 5 15

I (mm/min) 0,50 0,33

T (minute) 60 120

I (mm/min) 0,20 0,15

30 45

0,27 0,23

240 360

0,11 0,09

Tabelul 4

h T I

Caracteristicile unei ploi

1,6 19 0,08

1,5 30 0,05

4,2 16 0,26

10

1,3 25 0,05

2,4 15 0,16

11,0 105 0,11

Fig. 1. Curba de cădere a ploii

În cadrul nucleului torenţial este necesar să se evidenţieze nucleul torenţial maxim, care, spre, deosebire de cel mediu, reprezintă o cantitate maximă de apă cazută pe un interval de timp redus.

Fig.2. Evidenţierea nucleului torenţial şi a nucleului torenţial maxim

În funcţie de pozitia nucleului torenţial, există urmatoarele situaţii: • ploi cu nucleu torenţial la începutul intervalului • ploi cu nucleu torenţial la mijlocul intervalului • ploi cu nucleu torenţial la sfârşitul intervalului • ploi cu două sau mai multe nuclee torenţiale • ploi uniforme din punctul de vedere al densităţii Pe baza unui număr mare de evenimente pluviale se poate efectua o ierarhizare însuşirilor structurale ale ploilor respective şi, în funcţie de perioada în care au căzut în corelaţie cu structura culturilor din zonă şi tehnologiile aplicate, poate fi evaluat pericolul potenţial al eroziunii în zona respectivă. Relieful generează variaţiuni ale eroziunii, în funcţie de forţa de distrugere a apei.Cu cât diferenţa de nivel între punctul de cotă maximă şi cea minimă va fi mai mare, cu atât eroziunea va fi mai accentuată.Baza de eroziune reprezintă limita la care apa nu mai poate declanşa eroziunea.În 11

funcţie de condiţiile fizico-geografice locale se vor diferenţia baze de eroziuni locale, ale căror valori sunt condiţionate de diferenţa de nivel între liniile de separaţie şi firele de concentrare a apei. Pentru a se pune în evidenţă pericolul potenţial de eroziune într-o anumită zonă este necesară întocmirea hărţii bazei de eroziune.Pe harta respectivă se delimitează firele de separaţie şi de concentrare şi se calculează diferenţele de nivel corespunzătoare lungimii linilor de scurgere. Cu cât diferenţa de nivel ∆H dintre linia de separaţie a apei şi baza versantului este mai mare, cu atât este mai mare pericolul eroziunii, deoarece are loc o amplificare a energiei potenţiale de poziţie a masei de apă care se scurge: Ep=G ⋅ ∆H = m ⋅ g ⋅ ∆H , unde Ep= energia potenţială m= masa apei g= acceleraţia gravitaţională ∆H =diferenţa de nivel dintre punctele de referinţă Între cantitatea de sol erodat şi panta versantului există o funcţie de ordin exponenţial: E = K ⋅ I m , unde E = cantiatea de sol erodat, în t/ha K= factor de proporţionalitate în funcţie de particularităţile solului I= panta versantului, în % m= exponent,cu valori între 1,2-1,6 Lungimea versantului influenţează accelerarea procesului de eroziune.Între cantitatea de sol spălat şi lungimea versantului există o relaţie exponenţială de tipul: E= K ⋅ Ln L= lungimea versantului, în mm n= exponent cu valori cuorinse între 0,3-1,6 În cazul versanţilor cu lungime mică, viteza apei va fi cea mai mică, ceea ce va determină un proces de eroziune mai slab, iar valorile lui n sunt subunitare. Forma si expoziţia versanţilor: Din punct de vedere al formei, versanţii sunt de mai multe tipuri: • versaţi uniformi, care prezintă o pantă uniformă • versanţi cu formă convexă, care au panta maximă în treimea inferioară • versanţi concavi, a căror pantă este la partea superioară

12

Expoziţia versanţilor este în funcţie de orientarea faţă de direcţia Soarelui, iar acest caz există două situaţii: • versanţi cu expoziţie sudică, sud-estică şi sud-vestică • versanţi cu expoziţie nordică, nord-estică şi nord-vestică Sub raportul eroziunii solului, expoziţia versanților are o importanţă deosebită, în special zonele cu zăpadă, deoarece primăvara în urma topirii zăpezilor, versanţii cu expoziţie sudică fiind încălziţi mai repede, sunt dezheţaţi la suprafaţă, iar scurgerile vor provocă eroziunea. În condiţiile în care rolul predominant în declanşarea eroziunii revine precipitaţiilor din perioada de vegetaţie, rolul expoziţiei este mai redus, aceasta manifestându-se indirect prin asigurarea condiţiilor mai nefavorabile pentru dezvoltarea vegetaţiei şi a proceselor de solidificare, ceea ce crează un pericol potenţial mai mare sub aspectul eroziunii. Solul constituie elementul asupra căruia acţionează agentul eroziv.Eroziunea solului este infulenţată de următorii factori: • caracteristicile specifice fiecărui tip de sol • starea generală a solului, în funcţie de existenţa culturilor şi tehnologiilor aplicate. Vegetaţia are un rol fundamental asupra procesului de eroziune, contribuind la diminuarea acestuia prin intercepţia şi reţinerea unei părţi din precipitaţii.Prin suprafaţa foliară se interceptează picăturile de ploaie, reducând astfel forţa de lovire, se amplifică coeficientul de rugozitate al suprafeţei, diminuând viteza de scurgere a apei.În aceste condiţii, apa va rămâne în contact cu solul, putându-se infiltra o cantitate mai mare, şi se reduce energia cinetică a picăturilor de ploaie. Un rol important în ceea ce priveşte vegetaţia îl reperezintă sistemul radicular, care acţioneză asupra acţiunii distructive a scurgerilor concentrate.La studiul vegetaţiei se face următoarea clasificare: • vegetaţie forestieră • vegetaţie ierboasă perenă • plante cultivate Aceste formaţiuni vor crea o protecţie mai bună sau mai slabă în funcţie de gradul de acoperire a solului.Aceasta este influenţat de fazele de vegetaţie ale culturii respective. Din cadrul vegetaţiei ierboase, gramineele prezintă un covor dens şi un sistem radicular fasciculat superficial, iar leguminoasele au suprafaţă foliară bine dezvoltată şi un sistem radicular profund, asigurând o bună protecţie antierozională.

13

Capitolul II. Alunecările de teren Alunecările de teren sunt fenomene fizico-geografice frecvente în zonele colinare şi sunt cauzate de acţiunea gravitaţiei şi a apelor de infiltraţie.Sunt favorizate de o anumită alternanţă a rocilor moi, permeabile, cu cele dure, impermeabile.

II.1 Clasificarea alunecărilor de teren În funcţie de agentul care le generează, alunecările de teren se împart în: • Alunecările uscate(pornituri) sunt provocate de gravitaşie şi au ca rezultat modificări ale stării de echilibru a masei de pământ.Din această categorie fac parte:prăbuşirile, rostogolirile şi tasările. • Alunecările propriu-zise (pornituri prin umezire) sunt cauzate de factorul apă, care produce înmuierea stratului superficial permeabil până la substratul impermeabil pe care se produce alunecarea.Acest tip de alunecare se produce când există o anumită alternanţă a straturilor. Se deosebesc două tipuri de alunecări:scurgerile noroioase şi soliflucţionale. Scurgerile noroioase se produc pe terenurile unde se profilează fire de vale slab conturate şi stratul superficial de pământ are o coeziune slabă .Sunt alunecări cu lăţimi mari, iar masa de pământ existentă se scurge în aval. Soliflucţiunile se produc pe adâncimi mici şi se manifestă primăvara, când se produc dezgheţuri rapide şi de scurtă durată şi în urma umezirii excesive a profilului solului.

II.2 Părţile componente ale alunecării Alunecare prezintă următoarele elemente: • cornişa (zona de desprindere) • suprafaţa de alunecare • masa alunecată • baza alunecării În masa alunecată, din cauza configuraţiei acesteia apar adesea bălţi de diferite dimensiuni, numite glimee, care sunt datorate apelor meteorice sau izvoarelor de coastă.

14

Fig.3. Părţile componente ale unei alunecări

II.3 Clasificarea alunecărilor de teren

• • • • • • • • • • • •

 În funcţie de modul de grupare pe versant, alunecările sunt: alunecări izolate alunecări grupate în diferite puncte ale versantului alunecări distribuite pe toată suprafaţa versantului  În funcţie de profunzimea alunecării există: alunecări superficiale cu adâncimea de sub 1 m alunecări de adâncime mică, între 1-2 m alunecări de adâncime medie, între 2-4 m alunecări de adâncime mare, între 5-15 m alunecări foarte adânci, peste 15 m  În funcţie de suprafaţa pe care o afectează, alunecările se clasifică în: alunecări mici, sub 1 ha alunecări medii, de 1-5 ha alunecări mari, de 5-25 ha alunecări foarte mari, peste 25 ha

II.4 Măsuri de prevenire şi combatere a alunecărilor de teren 15

Măsurile de prevenire şi combatere cuprind două aspecte: 1. eliminare surplusului de apă din amonte de cornişă rezultat de precipitaţii şi a celui de la baza cornişei, din glimee 2. crearea posibilităţilor pentru luarea în cultură a acestor terenuri. Eliminarea surplusului de apă din amonte de cornişă.Captarea acestei scurgeri superficiale se face printr-un canal de centură, care are rolul de a evacua apa colectat către emisarele naturale.În cazul în care din studiile zonei rezultă că în amonte există apă subterană, care poate produce infiltraţii în straturile profunde, pe lângă canalele de centură în profunzime se vor executa drenuri absorbante, care, prin descărcarea în colectori, determină eliminarea apei.În zona cornişei, la ruptură este necesară împădurirea, pentru ca suprafaţa respectivă să nu mai fie supusă fenomenelor de alunecare. Evacuarea excesului de apă din interiorul suprafeţei alunecate.Evacuarea excesului de apă se face printr-o reţea de canale temporare sau permanente, cu scopul eliminării apei stagnante din glimee.Este necesar ca reţeaua de canale să fie trasată în zonele cu apă stagnantă, iar reţeaua de evacuare să fie orientată pe linia de cea mai mare pantă. Reţeaua de drenaj este constituită din drenuri absorbante şi drenuri colectoare.

Fig.4 .Schiţa reţelei de dranj.

16

Amplasarea drenurilor se va face la adâncimea patului de alunecare, pentru a intercepta întreaga cantitate de apă până la stratul impermeabil.Pentru ca drenajul să fie eficient în timp, materialele utilizate vor fi din materiale elastice care să se poată modela după formele masei alunecate. Se recomandă folosirea ca materialele drenate a sulurilor de fascine umplute cu piatră spartă, numite fascine lestate, pe lângă care se pun în tuburi din PVC (figura 5).

Fig.5 . Drenuri absorbante şi colectoare

Tuburile şi fascinele trebuie situate pe un pat impermeabil stabil şi finisat uniform, pentru ca apa să poată curge în lungimea drenului 17

respectiv.Există situaţii când masa este neomogenă, putând avea lentile de argilă, care, o dată antrenate cu masa de pământ se amestecă şi atunci se crează o neuniformitate a permeabilităţii.În aceste condiţii, realizarea dreanjului astupat este nefuncţională apa nu mai poate pătrunde în zona drenului sau se infiltrează foarte greu.Această situaţie se rezolvă prin umplerea şanţului cu piatră până la suprafaţă, realizând filoane care crează posibilitatea pătrunderii apei în dren.La punctele de descărcare a drenului absorbant în colector se relizează cămine de vizitare. Crearea posibilităţilor pentru luare în cultură a terenurilor alunecate După operaţia de modelare sau nivelare se execută imdeiat însămânţarea suprafeţelor respective cu un amestec de ierburi perene, graminee şi leguminoase.Pentru reuşita însămânţărilor este necesară o pregătire corespunzătoare a patului germinativ, aplicarea unor doze corespunzătoare de îngrăşământ, iar, în unele situaţii, administrarea amendamentelor. Alunecările de teren fac parte din categoria proceselor de versant cae schimbă geomorfometria majoră a versantului.Aceste modificări pot fi: • de amploare ce nu depăşeşte potenţialul de modificare al versantului,materialele se deplasează pe versant dintr-un lon în altul, schimbându-i morfografia, noua calitate a sistemului nu conribuie la dezechilibre majore. În plus raporturile cu reţea de râuri sunt indirecte, nu ajung în albia râurilor decât prin intermediul altor procese. • de intensitate şi dimensiuni ce translează praguri ce conduc la dezechilibre şi la modificări majore ale morfologiei versantului.În acest caz, alunecările de teren intră în categoria hazardelor naturale, alături de inundaţii, cutremure, producând daune activităţilor social-economice. Alunecările de teren sunt procese de versant extrem care reclamă cercetări interdisciplinare de mare specializare.Studiul alunecărilor de teren are o deosebită importanţă pentru dinamica versanţilor atât sub aspect ştinţific fundamental, cât mai ales sub aspect practic-aplicativ. Noţiunea de alunecare de teren este definită de:procese fizicomecanice premergătoare alunecării(procesele cauzale anteprag geomorfologic), procesul de alunecare propriu-zis şi durata acestuia(translarea pragului), forma de relief (efectul translării pragului).Primele observaţii asupra alunecărilor de teren sunt legate de dezastrele produse încă din antichitate.Majoritatea cursurilor sau tratatelor de geomorfologie generală, dar mai ales cele de geomorfologia versanţilor prezintă după o anumită schemă problematica alunecărilor de teren,

18

problematică ce poate fi grupată în două mari secţiuni-cauze şi forme, inclusiv clasificări după morfologie.

II.5 Stadiul de evoluţie şi morfologia alunecării de teren 1. Obişnuit, în tratatele de geomorfologie se prezintă eleméntele clare, bine definite, care se observă în teren în primul stadiu de evoluţie a alunecării de teren.În cazul unor procese clasice, tipice, forma de relief se defineşte prin:râpa de desprindere, corpul alunecării şi suprafaţa de alunecare.(figura 3.10.) Râpa sau nişa (cornişa) de desprindere a alunecării se află în partea de la obârşia arealului alunecat, situată în amonte pe versant, micromorfologia râpei depinde de dinamica sa ulterioară, comportându-se ca microversanţi cu altitudini şi pante variate, la alunecările profunde, râpa poate atinge zeci de metri.Formarea râpei se realizeză atât deodată pe toată lungimea, cât si punctual, mişcarea propagându-se pe suprafeţe din ce în ce mai mari, în plus ea precede doar parţial deplasarea masei de teren, cele două elemente producându-se aproape concomitent.

Fig.6. Elementele alunecării de teren

19

În funcţie de crăpăturile, de caracteristicile rocii şi de evoluţia ulterioară râpa poate avea formă rectilinie, semicirculară şi compusă. Corpul alunecării, suprafaţa de teren alunecată cu micromorfologie foarte variată, prezintă în general elemente morfometrice haotic dispuse;dispuse dupa elementele predominante de micromorfologie se definesc şi tipuri de alunecări:în trepte, în brazde, movile, glimei. Fruntea alunecării este partea terminală situată în aval pe versant, la diferite altitudini relative.Piciorul alunecării reprezintă intersecţia din aval dintre suprafaţa de alunecare şi suprafaţa morfologică iniţială neafectată de alunecare. Suprafaţa de alunecare sau patul alunecării se observă în secţiune longitudinală fiind de dimensiuni aproximativ egale cu ale corpului alunecării, în lungul ei se produce deplasarea masei de teren, fiind în general bine delimitată.Sunt situaţii când patul de alunecare este dat de un pachet de roci de diferite grosimi, cu caracteristici fizico-chimice ce favorizează deplasarea materialelor.În concluzie ca si râpa de depsrindere suprafaţa de alunecare trebuie analizată de la caz la caz în condiţiile concrete ale terenului. 2. La alunecările fixate, pe versanţii în stadiu de echilibru dinamic elementele ce definesc o alunecare de teren sunt greu de identificat.Râpa de desprindere îşi diminuează panta, uneori fixată prin vegetaţie arborescentă.Corpul alunecării prin reluarea în alte procese de versant are o micromorfologie modificată, vegetaţia şi solul rămânând principalii indicatori ai unui areal afectat de alunecări. 3. La alunecările reactivate, ascociate cu juxtapunerea alunecărilor noi peste cele vechi, este şi mai dificilă cartarea generaţiilor de alunecări şi implicit delimitarea elementelor alunecării primare.

II.6 Cauzele alunecării de teren Alunecările de teren sunt procese geodinamice, de deplasare lentă sau rapidă a unei părţi din versant şi care are loc în tendinţa restabilirii echilibrului natural al versantului. Totalitatea fenomenelor ce au loc înaintea translării pragului de alunecare şi care reprezintă elemente ale sistemului de alunecare, obisnuit se împarte în: • potenţiale • pregătitoare • declanşatoare 20

• naturale • antropice Trebuie spus însă că între factori pregătitori şi cei declanşatori un există o delimitare de intensitate a acţiunii, primii se constiutuie în factori de declanşare în momentul acumulărilor cantitative.Precipitaţiile atmosferice, prin acţiunea îndelungată se înscriu în categoria factorilor pregătitori.Caracterul torenţial după perioadele de uscăciune poate declanşa alunecări de mari proporţii. Factorii torenţiali sun grupaţi în: caracteristici ale substratului geologic; relieful-panta versantului, stadiul evoluţiei(dinamica de ansamblu) acestuia; umiditatea. Dintre factorii determinanţi, declanşatori, cei mai activi sunt cei legaţi de acţiunea apei sub diverse forme.Precipitaţiile atmosferice prin acţiunea lor îndelungată, se înscriu în categoria factorilor pregătitori.Carcterul torenţial după perioade de uscăciune, conduce la declanşarea unor alunecări de teren. Eroziunea apelor curgătoare exercitată asupra bazei versantului duce de asemenea la micşorarea forţelor de rezistenţă prin subminarea punctelor de sprijin a taluzelor. Cutremurele de mică magnitudine, dar cu frecvenţă mare conduc la reducerea stării de rezistenţă a versanţilor prin apariţia fisurilor de diferite dimensiuni; cele de magnitudine mare pot declanşa alunecări, prăbuşiri de dimensiuni apreciabile.Seismul din 4 martie 1977 cu magnitudinea 7,2 şi epicentrul în Vrancea a reactivat alunecări vechi dar a şi declanşat importante alunecări noi de teren de amploare deosebită la Albeşti, Slon, Zăbala, Dumitreşti.Materialele alunecate au barat cursurile unor râuri. Există o relaţie directă între apariţia şi evoluţia alunecărilor de teren. Cauzele permanente şi cele temporare reduc rezerva de stabilitate a versantului exprimată prin coeficientul de siguranţă până la pragul limită când starea de dezechilibru duce la declanşarea procesului de alunecare de teren. Alunecările datorate eroziunii bazei versanţilor se propagă de jos în sus, de la baza versanţilor spre partea superioară fiind combinate de multe ori cu procesele de prăbuşire. Acţiunea apelor subterane generează cele mai frecvente alunecări de teren.Aceasta se manifestă prin:presiunea apei din pori; presiune de filtrare a apei subterane; sufoziune; modificarea proprietăţilor fizico-mecanice, reducerea mineralizaţiei apei din pori; ridicarea nivelului apei subterane.

21

Alunecările de teren sunt pregătite dar pot fi şi declanşate de diferite activităţi ale omului, grupate în categoria cauzelor antropice, cum sunt despăduririle, diferite construcţii, trepidaţiile etc. În concluzie, rămân ca importante pentru alunecările de teren, ca dealtfel pentru toate procesele de versant, cauzele datorate substratului geologic şi caracteristicilor climatice, accelerate de interevenţia omului.

II.7 Clasificări şi tipuri de alunecări de teren Cunoaşterea incompletă a mecanismului alunecărilor de teren, precum şi varietatea cauzelor şi formelor rezultate, combinarea diferitelor criterii în funcţie dde scopul propus fac ca stabilirea unor criterii unanime de clasificare să constituie încă un deziderat.Cele mai multe clasificări au ca scop sistematizarea alunecărilor cartate în anumite unităţi teritoriale, de aceea au o importanţă locală dificil de aplicate la alte regiuni. Clasificarea alunecărilor de teren trebuie să permită stabilirea potenţialului lor de evoluţie pe de o parte, precum şi elaborarea măsurilor de stabilizare pe de altă parte.De aceea creiteriile de clasificare folosite mai des în practică ce conduc la găsirea soluţiilor de stabilizare sunt cele mai utilizate şi mai eficiente. 1. Adâncimea suprafeţei de alunecare şi caracteristicile materialelor deplasate Stabilirea adâncimi suprafeţei de alunecare este elementul esenţial în găsirea soluţiilor optime pentru stabilizarea terenurilor afectate de asemenea procese.Atunci când suprafaţa de alunecare este la adâncimi foarte mari, stabilizarea ridică preobleme de proiectare precum si de execuţie şi chiar financiare. De acea se iau în considerare alunecările cu suprafaţa de alunecare situată la câţiva zeci de metri,astfel: • alunecări de suprafaţă < 1 m • alunecări de mică adâncime 1-5 m • alunecări adânci 5-20 m • alunecări foarte adânci > 20 m a. Alunecările în pătura de sol au aspectul unor ondulări sau mici brazde formate prin ruperea păturii înierbate, datorită umezirii puternice sau dezgheţului păturii superioare ce se deplasează lent pe un substrat fie îngheţat fie cu alte caracteristici fizico-chimice. 22

Soliflucţiunile sunt alunecări superficiale produse în pătura de sol, intrate în literatura de specialitatea ca procese ce desemnează fie numai procese tipice pentru perigleciar fie toate procesele de deplasare a materialelor pe vesanţi în care apa are un rol hotărâtor.Soliflucţiunea este deplasarea care afectează o masă noroioasă dezlipită de un substrat stabil.Soliflucţiunile intră în categoria deplasărilor lente de pe versanţii puţin înclinaţi. b. Alunecările în formaţiunile superficiale, în pătura de alterări pot afecta parţial sau total profilu depozitului reulând în deplasare şi deluvii vechi de alunecare, sunt destul de răspândite, ocupă areale iniţial reduse, dar ulterior extinse din ce în ce mai mult, pe pante medii din regiuni colinare.Alunecăril în pătura de alterări prezintă o râpă de desprindere de circa 1-3 m, corpul fiind secventat de barzde de alunecare, iar fruntea nu este delimittă prin abrupturi.Alunecările în deluviile vechi au morfologii şi morfometrii diferite. c. Alunecările ce afectează roca în loc sunt foarte diferite ca formă şi se produc fie numai în strate argiloase situate la suprafaţă, fie în complex de strate care interesectează strate marno-argiloase. 2. Criteriul poziţiei suprafeţei de alunecare faţă de structura geologică După structura geologică, alunecările de teren sunt: • alunecări consecvente • alunecări insecvente • alunecări asecvente Alunecările consecvente sunt conforme cu stratificaţia.Sunt incluse şi alunecările de deluvii pe roca de bază.Când deluviul are doar 2-3 m are loc o alunecare lamerală.În cazul alunecărilor în roci acestea se formează pe suprafeţe de stratificaţie pe falii sau linii tectonice deci pe suprafeţe de separaţie care favorizează deplasarea.Forma suprafeţei de alunecare este în generl în funcţie de forma suprafeţei de stratificaţie şi forma reliefului de la contactul deluviului ca roca în loc.Frecventă este forma plană. Alunecările insecvente se formează în structuri geologice având căderea stratelor spre versant sau în formaţiuni orizontale.Suprafaţa de alunecare interceptează stratele sub diferite unghiuri.Când se produc pe versanţi abrupţi se îmbină cu procesul de surpare. Alunecări ascvente se formează în depozite nestratificate atât în roci moi cât şi în roci stâncoase.În cazul rocilor dure alunecarea este favorizată de fisuraţie.Forma suprafeţei de alunecare este cilindrică circulară deci curbilinie şi este condiţionată de proprităţile fizico-mecanice ale roci.Se

23

observă mai uşor în partea superioară a versantului şi mai dificil în cea inferioară. 3.Criteriul vitezei de alunecare • extrem de rapide (v > 3 m/s) • foarte rapide ( 3 m/s – 0,3 m/min) • moderate ( 1,5 m/zi – 1.5 m/lună) • lentă (1,5 m/lună – 1,5 m/an) • foarte lentă ( 1,5 m/an – 0,06 m/an) Curgerile plastice sunt deplasări de teren extreme de lente.Nu au suprafaţa de alunecare clară deplasarea se realizează ca deformare plastică într-o masă cu grosimi mari. 4. Criteriul direcţiei de evoluţie a alunecării pe versant Stabilirea alunecărilor după modul de propagare a deplasării are o deosebită importanţă practică, mai ales pentru măsurile de combatere a eventualelor reactivări. Alunecările delapsive (regresive) încep la baza versantului şi evoluează pe versant într-o direcţie opusă celei de deplasare a acumulatului de alunecare, au caracter regresiv şi se datorează în special eroziunii bazei versantului Alunecările detrusive (progresive sau de împingere) se formează în partea superioară a versantului, evoluează în direcţia de deplasare a acumulantului, spre baza versantului, şi au caracter progresiv.Uneori suprafaţa de alunecare se găseşte sub nivelul topografic al bazei versantului ducând la ridicarea fundului văii prin depozite-coluviale.Cele mai multe alunecări rămân însă suspendate pe versanţi sub forma deluviilor de alunecare. 5. După caracterul mişcării Alunecări rotaţionale se formează în depozite omogene alcătuite în special din argile sau şisturi relativ uniforme.Suprafaţa de alunecare poate fi circulară, caz în care masa alunecată nu este deformată sau necirculară, când masa alunecată este parţial deformată; au o lungime limitată şi se produc pe pante mai abrupte. Alunecări de translaţie se dezvoltă pe suprafeţe de stratificaţie sau pe o altă suprafaţă preexistentă sunt de obicei lungi şi au loc pe pante linie. 6. Criteriul morfologic (forma corpului de alunecare) Alunecările sunt prezentate după aspectul pe care îl au la suprafaţă realizat în urma procesului prorpiu.zis al deplsării în special de către geomorfologi.Cu unle mici diferenţieri de la autor la autor după morfologie alunecările de teren se încadrează în următoarele mari tipuri .Menţionăm că 24

de cele mai multe ori arealele afectate de alunecări îmbracă morfologii variate totuşi ele pot fi grupate după tipul predominant. Tipuri elementare Alunecări în brazde (superficiale) se produc numai în pătura de sol la sub 1 m adâncime; morfologia este de brazde mici, înguste, înierbate care constituie materialul deplasat; între brazde apar suprafeţe denudate; se deosebesc de “cărările de oi” prin caracterul haotic.În condiţii de îngheţdezgheţ la altitudini sau latitudini superioare se dezvoltă solifluxiunile. Alunecări lenticulare (lupe de alunecare) se produc în roci impermeabile de felul argilelor.Prezintă elemente clasice ale unei alunecări: cornişa sau râpa de desprindere, corpul este dat de valuri scurte lenticulare, etajate haotic.Deplasarea este lentă şi în mai multe etape, având deci vârste diferite în acelaşi areal. Alunecări în monticuli, movile sau glimee sunt alunecări profunde cunoscute în diferite regiuni ale ţării sub denumiri locale, după forma caracteristică a unui element movilă, ţiglaie, colină, monticul, gâlmă, glimee. Alunecări în trepte sunt alunecări cu suprafaţa de alunecare la mari adâncimi (5-30 m) ce se desfăşoară pe lungimi considerabile sub formă de trepte pe pante relativ mari.Se pot confunda cu terasele râurilor datorită formei caracteristice. Alunecări curgătoare se produc în formaţiuni argiloase prin înmuierea puternică, fănd trecerea spre curgerile noroioase.Sunt bine puse în evidenţă cornişa, corpul şi frunte alunecării.Corpul alunecării se detaşeză printr-un şanţ longitudinal pe ambele laturi şi prezintă numeroase crăpături, şanţuri transversale cu denivelări de 1-2 m. Alunecări-surpări se produc datorită eroziunii bazei versantului, când are loc ruperea şi căderea verticală a stratelor însoţite de o împingere ce favorizează alunecarea pe un plan puternic umectat.Sunt provocate şi de deblerea sau taluzarea terenurilor.În această categorie intră şi alunecările sufozionale cu frecvenţă mare. Tipuri de alunecări complexe Versanţii de alunecare se caracterizează prin suprafaţa mare afectată de un ingur tip de alunecări sau de mai multe tipuri.De asemenea aceşti versanţi prezintă stadii diferite de evoluţie, o etajare a alunecărilor.De cele mai multe ori asemenea versanţi sunt modelaţi de un complex de procese actuale fiind greu de diferenţiat rolul fiecăruia în dinamica versantului.

25

Alunecări de vale sunt alunecări complexe ce cuprind ambii versanţi, inclusiv obârşia râului şi formează un organism ce se deplasează în lungul văii iar la precipitaţii pot căpăta aspectul curgerii de noroi. 7. Criteriul vârstei mişcării (alunecării) Rapoarte la momentul, timpul când s-a produs deplasarea alunecările existente în prezent ca formă de relief sunt: • alunecări actuale, contemporane care în general sunt active • alunecări vechi, numite si fosile (la zi, acoperite) 8. Criteriul stabilităţii Determinarea stadiului dinamicii alunecării de teren se raportează de obicei la prezent, la momentul cartării pentru că multe alunecări pot fi reactive.De aceea se trece şi anul pe hărţi, pe fotografii sau alte materiale grafice şi cartografice.După acest criteriu se deosebesc: • alunecări active, nestabilizate • alunecări inactive, stbilizate, fixate 9. Criteriul stadiului dezvoltării Acest criteriu poate fi combinat cu criteriile ce vizează stbilitatea şi vârsta.Alunecările pot fi:incipiente, avansate şi epuizate.

Cap III. Impactul asupra populaţiei Impactul alunecărilor de teren asupra societăţii trebuie analizat atât prin urmările directe, ce vizează în general declanşarea şi evoluţia, cât şi prin urmările indirecte, legate de formele de relief create, forme a căror utilizare în agricultură este diminuată datorită degradării terenurilor, riscul manifestându-se în timp îndelungat.Recunoşterea arealelor afectate de alunecări se face în primul rând după forma neregulată pe care o are profilul versantului şi după ascociaţiile vegetale care indică condiţii ecologice variate. Dintre tipurile de alunecări, cele de adâncime pot atinge dimensiuni şi viteze apreciabile cu urmări imediate dezastruoase când se produc în areale locuite. Cele mai favorabile roci pentru producerea alunecărilor sunt argilele senzitive care favorizează deplasarea chiar la plante foarte reduse.Aceste argile se găsesc în regiunile acopertite cu gheţari în Cuaternar. Alunecările masive de teren de tip glimee sunt în general fixate, stabilizate, cu excepţia unor movile şi a râpei de desprindere care sunt modelate şi în prezent prin alunecări-surpări, eroziune în suprafaţă, 26

ravinaţie.Aşezările din areale cu alunecări masive de teren prezintă o reţea stradală neorganizată, casele fiind dispuse printre valurile de alunecare.Tipice sunt aşezările din Podişul Târnavelor (Româneşti, Heria etc).Aşezările situate în partea inferioară a versantului, pe glacisul de alunecare punctat cu movile foarte aplatizate, prezintă o structură regulată.Expunerea mare la risc se observă în crăpăturile prodeuse în zidurile locuinţelor sau a altor tipuri de construcţii, chiar foritificate. În Podişul Hârtibaciului sunt tipice localităţile Saschiz, Movile, Cornâţel, din arealele cu alunecări ce au aceaşi denumire. Râpa de desprindere este activă cu risc mare şi foarte mare. Alunecările de teren sunt de multe ori un pericol secundar legat de alte catastrofe naturale. Alunecări de teren provoacă pagube materiale, vătămare, moartea şi afectează în mod negativ o varietate de resurse. De exemplu, aprovizionarea cu apă, pescuit, sisteme de evacuare a apelor reziduale, a pădurilor, baraje, drumuri şi poate fi afectată de ani de la un eveniment de diapozitive. Efectul cel mai semnificativ al alunecărilor de teren este de întreruperi de transport şi distrugerea proprietăţii publice şi private, distrugereab terenurilor agricole.

III.1 Categorii de elemente afectate de alunecările de teren      

Mediul natural: Mediul construit: Populaţia: Bunurile de valoare: Capacităţile productive şi funcţionale: Lucrările care includ surse de mare risc:

III.2. Indicii asupra prezenţei unor alunecări de teren • trepte de denivelare pe versanţi; • zone vălurite pe versanţi; • existenţa pe versanţi a unor suprafeţe, sub formă de limbă; • zone cu exces de umiditate pe pante; 27

•

izvoare sau emergenţe difuze de apă în special în jumătatea inferioară şi la baza zonelor considerate ca fiind alunecate; • copaci cu trunchiuri aplecate în direcţii diferite pe versanţi. III.3 Acţiuni de prevenire, protecţie şi intervenţie Etapa predezastru  elaborarea regulamentelor şi reglementărilor privind prevenirea, intervenţia şi înlăturarea efectelor alunecărilor de teren;  se stabileşte şi se asigură funcţionarea permanentă a sistemului informaţional pe plan local pentru alarmarea în caz de dezastre;  întocmirea planurilor de apărare împotriva dezastrelor şi a studiilor de caz pentru alunecările de teren la nivelul tuturor organismelor cu atribuţii şi răspunderi pe această linie;  informarea opiniei publice prin mass-media asupra zonelor de risc potenţial, iminenţei producerii alunecărilor de teren, a efectelor acestora, precum şi asupra măsurilor luate;  întocmirea şi punerea în aplicare a unor programe de cercetare, studii şi teme în domeniul prevenirii şi apărării împotriva efectelor alunecărilor de teren;  elaborarea de materiale necesare educaţiei sociale în ceea ce priveşte prevenirea şi apărarea împotriva efectelor alunecărilor de teren;  se constituie comisiile judeţene şi locale de apărare împotriva dezastrelor;  se inventariază şi supraveghează sursele potenţiale de producere a alunecărilor de teren;  alocarea fondurilor necesare pentru executarea lucrărilor specifice de prevenire, astfel:  modificarea geometriei ;  drenaje  lucrări de susţinere ;  lucrări de ranforsare internă .

28

III.4. Acţiuni de prevenire, protecţie şi intervenţie În timpul dezastrului  măsuri şi acţiuni de protecţie individuală, familială şi de grup, precum şi unele acţiuni posibile de evitare a apariţiei unor efecte complementare (incendii, explozii), astfel:  alarmarea populaţiei din zona de dezastru;  organizarea şi conducerea evacuării populaţiei şi a bunurilor materiale afectate, din zona de dezastru;  organizarea cercetării în vederea culegerii datelor şi informaţiilor III.5. Acţiuni de prevenire, protecţie şi intervenţie Etapa postdezastru Se desfăşoară acţiuni de intervenţie şi se continuă aplicarea unor măsuri de protecţie şi realizarea unor acţiuni de prevenire a apariţiei unor accidente complementare, astfel:  inventarierea şi evaluarea efectelor şi a pagubelor produse;  cercetarea-căutarea şi deblocarea-salvarea, în funcţie de numărul şi tipul clădirilor prăbuşite, afectate de alunecările de teren şi al victimelor potenţial captive sub ruine sau mase de pământ;  limitarea avariilor la reţele şi instalaţii, în funcţie de caracterul efectelor;  sprijiniri şi consolidări temporare, în funcţie de numărul şi tipul clădirilor inspectate şi declarate nesigure;  intervenţii primare pentru stabilizarea şi monitorizarea proceselor de alunecare a versanţilor;  evacuarea, supravegherea şi controlul clădirilor şi zonelor nesigure, în funcţie de natura şi caracterul efectelor asupra mediului natural şi construit;  asigurarea numărului de unităţi locative pentru locuirea temporară, în funcţie de numărul de unităţi locative distruse şi numărul de sinistraţi; asigurarea asistenţei sociale şi psihologice pentru zonele afectate; necesităţi specifice pentru categoriile de populaţie defavorizate;

29

 deblocarea unor căi de circulaţie, în funcţie de numărul şi tipul clădirilor prăbuşite, distruse sau acoperite de mase de pământ şi al efectelor asupra reţelelor;  primul ajutor medical, trierea şi transportul victimelor, ajutorul medical şi asistenţa medicală de urgenţă, profilaxia, în funcţie de numărul de persoane afectate sau expuse riscului şi condiţiile conjuncturale;  paza, ordinea, restricţii de circulaţie şi îndrumarea circulaţiei, în funcţie de natura şi mărimea distrugerilor;  operaţiuni specifice în zonele afectate de sursele de mare risc;  degajarea victimelor şi înhumarea cadavrelor, în funcţie de ritmul operaţiunilor de cercetare-căutare şi deblocare-salvare;  demolarea, transportul şi depozitarea materialelor rezultate, în funcţie de capacitatea de lucru a unităţilor specializat

Cap IV Concluzii În ţara noastră, alunecările au o răspândire largă în unităţile de relief deluroase şi de podiş, fiind favorizate de prezenţa rocilor argiloase şi marnoase, de regimul ploilor activităţile omului. Alunecările afectează şi unităţile de relief montan, fiind răspândite cu precădere în estul Carpaţilor Orientali. Printre regiunile cele mai puternic afectate de alunecări se înscriu Subcarpaţii şi, în special, sectorul de la curbură. În unele bazine despădurite, dezvoltate pe roci argiloase, alunecările ajung să afecteze aproape în întregime versanţii şi sunt asociate cu numeroase curgeri de noroi. În Podişul Moldovei alunecările profunde care generează un microrelief cunoscut sub numele de “movile”, “ţiglăi” sau “hârtoape” sunt asociate adesea cu procesele de creep. Alunecările profunde din Depresiunea Transilvaniei sunt cunoscute sub numele de “glimee”, terenurile afectate ocupând uneori sute de hectare, cum este cazul comunelor Saschiz (615 ha), Saeş (1500 ha), Movile (615 ha). În condiţii favorabile de umiditate, cu ploi de lungă durată şi cu topirea bruscă a straturilor de zăpadă, se înregistrează numeroase reactivări ale alunecărilor vechi care pun în pericol aşezări şi căi de comunicaţie. Alunecări profunde cu dimensiuni mari se înregistrează în estul Carpaţilor Orientali alcătuiţi din roci sedimentare (fliş), cu o pondere mare a şisturilor argiloase. Unele alunecări se extind pe mai mulţi kilometri în lungul unor văi, cunoscute sub numele de văi de alunecare. Alte alunecări afectează versantul 30

în ansamblu, fiind separate în mai multe compartimente cu o dinamică diferită. Uneori sunt barate văile formându-se lacuri care reprezintă un pericol pentru localităţile şi terenurile agricole din aval. De aceea, prima grijă în cazul formării unor asemenea baraje este drenarea lacului şi înlăturarea obstacolului din calea cursului de apă. În Munţii Carpaţi versanţii dezvoltaţi pe şisturi cristaline şi roci vulcanice sunt afectaţi de prăbuşiri şi rostogoliri ale rocilor însoţite de formarea unor trene de grohotişuri cu dimensiuni diferite. Căderile de roci sunt mai numeroase în perioadele cu alternanţe frecvente ale îngheţului şi dezgheţului, cum este primăvara. Aceste procese sunt un pericol pentru căile ferate şi şoselele care străbat regiunile muntoase, fiind necesare măsuri speciale de protecţie. În România, datorită unor perioade ploioase cumulate cu topiri de zăpezi, care au mărit umiditatea versanţilor în perioada 1990-2000, au fost înregistrate numeroase alunecări şi curgeri de noroi care au generat numeroase pagube materiale şi chiar pierderi de vieţi omeneşti. Numai în anul 1999, de exemplu, au fost înregistrate pagube materiale de aproape 400 miliarde lei, în 17 judeţe, fiind înregistrate reactivări de alunecări pe suprafeţe întinse.

31

32