Albastru ca jazzul 9789738960220 [PDF]

Zitiervorschau

‫״‬E greu să găsești oameni care să scrie despre Dumnezeu de pe o poziție de angajament, dar în același timp scrisul lor să sune uman și să fie sincer... Donald Miller e o astfel de persoană.“—JOH N ORTBERG

donald miller

ALBASTR

-SFlțCȚII POST

DERNE ASUPRA SPIRITUALITĂȚII CREȘTINE

Aprecieri pentru

Albastru ca jazzul ‫״‬E greu să găsești oameni care să scrie despre Dumnezeu de pe o poziție de angajament, dar în același timp scrisul lor să sune uman și să fie sincer, fără să treacă fiecare cuvânt prin filtrul subculturii reli­ gioase. Donald Miller e o astfel de persoană. în plus, el scrie cu inte­ ligență, fler și conștiință de sine.“ —John Ortberg Autorul cărții Toți sunt normali până ajungi să-i cunoști

‫״‬Nu cunosc o altă carte mai bună decât Albastru ca jazzul care să pre­ zinte spiritualitatea creștină (ca mod de viață) oamenilor cărora crești­ nismul (un sistem de credințe) li se pare a fi asemenea unei probleme de matematică prost pusă sau unui ambuteiaj. Donald Miller scrie ca și cum ar improviza la un instrument—liniștit, plăcut, surprinzător, înălțător și plin de pasiune, bucurie, uneori furie. Când am terminat de citit și ultima pagină, m-am simțit mai bogat sufletește, plin de spe­ ranță și încredințat că această carte superbă va avea un ecou de fru­ musețe în multe, multe vieți, întocmai cum a avut în a mea.“ —Brian McLaren Pastor (www.crcc.org), autorul cărții A New Kind of Christian

‫״‬Donald Miller reușește să fie așa cum fiecare scriitor creștin se osteneș­ te să ajungă: relevant spiritual. în această ultimă producție a sa, el se re­ velează deplin pe sine. înfrumusețată cu un umor care ia prin surprin­ dere, cu remarci caustice și expuneri concise, Albastru ca jazzul este o călătorie incitantă spre un Dumnezeu care nu e doar real, ci și accesibil.“ —David Allen HM Magazine

‫״‬Avem nevoie de mai mulți oameni ca Donald Miller, care sunt pregă­ tiți să interpreteze nu doar Scriptura, ci și cultura.“ —Ben Young Gazda emisiunii radiofonice de audiență națională The Single Connection și coautor al cărților The One și Devotions for Dating Couples

‫״‬Onestă, pasionată, neprefăcută... adevărată. Asemenea jazzului, car­ tea lui Donald Miller e un cântec născut din bucuria libertății. Precum muzica bună, Albastru ca jazzul e mai mult decât sinceră—e plină de înțeles. E o carte despre Isus, despre povestea Lui și despre libertatea pe care El își dorește nespus de mult să ți-o ofere. “ —Paul Louis Metzger, Ph.D. Profesor asistent de teologie creștină și de teologia culturii la Multnomah Biblical Seminary

‫״‬Donald Miller se uită la credință așa cum un mare muzician de jazz se uită la o melodie simplă. El vede o astfel de melodie ca pe un lucru de explorat, o galerie spre o comoară de nenumărate alte melodii, ritmuri și armonii. Mulțumesc, Don, pentru curajul de a săpa și explora. Și mulțumesc pentru a fi împărtășit cu noi descoperirile tale minunate.“ —Mark Atteberry Pastor și autor al cărții The Samson Syndrome

‫״‬Mulțumesc lui Dumnezeu pentru jazz! Cu o improvizație de umor fals, candoare de suflet dezgolit și comentarii provocatoare, Donald Miller scrie o carte de rară strălucire literară și intelectuală. întocmai ca muzica, nu atât de mult citești Albastru ca jazzul, cât o simți—o simți și te trezești schimbat de vocea ei obsedantă, melodică.“ —Julie Ann Barnhill Autoarea cărții Scandalous Grace

Albastru ca jazzul Reflecții postmoderne asupra spiritualității creștine

Donald Miller

Traducere din limba engleză de CORNEL ȚICĂRAT

1[ KERIGMA Oradea, 2009

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României MILLER, DONALD Albastru ca jazzul / Donald Miller Traducere din engleză de Cornel Țicărat - Oradea: Kerigma, 2009 ISBN 978-973-8960-22-0

I. Țicărat, Cornel (trad.) 821.135.1-4

Originally published in the U.S.A, under the title: Blue Like Jazz Copyright © 2003 by Donald Miller Published by permission of Thomas Nelson Inc., Tennessee. ® KERIGMA, 2009, pentru prezenta versiune românească.

Editura KERIGMA O.P. 2 - C.P. 16 410670 Oradea România Tel.: (0359) 800174 E-mail: [email protected] Web: www.kerigma.ro ISBN 978-973-8960-22-0

Lui David Gentiles

Cuprins

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20.

Nota autorului începuturi: Dumnezeu pe un drum noroios, venind spre mine 13 Probleme: Ce-am învățat de la televizor 23 Magie: Problema lui Romeo 35 Schimbări: Să găsești un (o) Penny 47 Credință: Sex de pinguini 61 Răscumpărare: Morcovi(țe) sexy 69 Har: împărăția cerșetorului 89 dumnezei: Micii noștri prieteni invizibili 99 Schimbare: Noi începuturi într-o credință străveche 107 Convingere: A fi sau a nu fi cool 115 Mărturisire: Ieșirea din anonimat 125 Biserică: Ce fac ca să nu mă mânii 139 Idilă: Fetele sunt ușor de impresionat 149 Singur: Cincizeci și trei de ani în spațiul cosmic 161 Comunitate: Despre cum e să trăiești cu ciudați 185 Bani: Gânduri despre plătitul chiriei 197 închinare: Uimire mistică 209 Dragoste: Cum să-i iubești cu-adevărat pe ceilalți 215 Dragoste: Cum să te iubești cu-adevărat pe tine însuți 229 Isus: Chipul Său 239 Mulțumiri 247 Despre autor 249

Nota autorului

NU MI-A PLĂCUT NICIODATĂ. JAZZUL, PENTRU CĂ JAZZUL NU ARE NICIO

finalitate. într-o seară însă' mă aflam în fața teatrului Bagdad din Portland, și acolo un bărbat cânta la saxofon. Am stat în locul acela un sfert de oră, și în tot acel timp bărbatul a cântat fără să-și deschidă ochii. Din momentul acela mi-a plăcut jazzul. Uneori, pentru a ajunge să-ți placă un lucru, trebuie să privești pe altcineva făcându-1. E ca și cum persoana pe care o privești ți-ar arăta cum trebuie să faci tu însuți ceea ce face ea. Nu-mi plăcea Dumnezeu, pentru că mi se părea că Dumnezeu nu avea nicio finalitate. Asta însă era înainte să se întâmple tot ce urmează.

Jazzul a fost inventat în America de prima generație de culoare de după abolirea sclaviei. Muzica aceasta e o formă de exprimare liberă. Ea vine din suflet și este sinceră.

începuturi Dumnezeu pe un drum noroios, venind spre mine

Priveam

odată la televizor un indian care spunea că

Dumnezeu

se află în vânt și în apă, și îmi spuneam ce minunat era, pentru că asta însemna că poți înota în El sau îl poți simți în briza care îți mângâie fața. Mă aflu încă la începutul istoriei vieții mele, dar am credința că voi ajunge în veșnicie și că acolo, în rai, voi reflecta la aceste zile de început când mi se părea că Dumnezeu era pe un drum noroios, venind spre mine. Cu ani în urmă, El nu era decât un punct mișcător, abia zărit la orizont; acum este suficient de aproape încât să-L pot auzi cum cântă. în curând îi voi vedea chipul de-aproape. Tatăl meu și-a părăsit familia pe când eu eram copil, așa că atunci când mi s-a vorbit prima dată despre Dumnezeu ca Tată, mi L-am imaginat ca fiind un bețivan și un soios care dorea să se mute în casa noastră pentru a împărți patul cu mama. Amintirea a ceea ce-mi imagi­ nam atunci mă îngrozește și azi. Eram o familie săracă, dar frecven­ tam o biserică de bogătani, așa că mi-L imaginam pe Dumnezeu ca pe un om care avea mulți bani și conducea o mașină mare și scumpă. La biserică ne spuneau că noi eram copiii lui Dumnezeu, dar eu știam că familia lui Dumnezeu era mai înstărită decât a mea, că fiica Lui era majoretă și băiatul Lui juca fotbal. M-am născut o vezică mică, așa că am făcut în pat până la vârsta de zece ani și, mai târziu, aveam să mă rușinez de frumoasa visurilor mele care era bună cu mine mai mult din politețe, ceea ce probabil învățase de la tatăl ei, care era președintele

13

ALBASTRU CA JAZZUL

unei bănci. Așa se face că, încă de la început, prăpastia care mă se­ para de Dumnezeu era adâncă precum bogăția și largă precum moda. în Houston, unde am crescut, singura schimbare a vremii se petre­ cea târziu în octombrie, când venea frigul din Canada. Meteorologii din Dallas telefonau meteorologilor din Houston, ca aceștia să-i înștiințeze pe oamenii să-și strângă recoltele și să-și cheme câinii de pe străzi. Frigul venea în jos pe autostrada care face legătura între state, înalt și albastru, reflectându-se în vitrinele clădirilor mari, pentru ca apoi să se abată asupra Golfului Mexic, ca pentru a dovedi că cerul era stăpân peste ape. în Houston, în octombrie, toți oamenii pășesc pe străzi cu o anumită energie, ca și cum mâine fiecare ar urma să fie ales în funcția de președinte al Statelor Unite sau ca și cum mâine s-ar căsători. Iarna îmi era mai ușor să cred în Dumnezeu, și cred că asta avea dea face cu schimbarea vremii, cu noua culoare a frunzelor care încă mai rezistau nedesprinse din ramurile copacilor, cu fumul care se înălța din șemineele caselor mari ale cartierului bogat prin care mă plimbam cu bicicleta. îmi venea să cred că, dacă Dumnezeu locuia în una din acele case arătoase, mă va invita înăuntru, mă va servi cu o ciocolată caldă și va sta de vorbă cu mine în vreme ce copiii Lui s-ar fi jucat Nintendo, din când în când aruncând câte-o privire severă peste umerii lor. Pedalam prin cartierul acela bogat până îmi îngheța nasul, după care mă întorceam acasă și mă închideam în camera mea, puneam un disc cu Al Green și deschideam larg fereastra să simt frigul de-afară. Mă întideam apoi în pat și stăteam așa ore în șir, imaginându-mi că locuiam într-o casă mare și că eram vizitat de prieteni importanți care aveau biciclete noi și ai căror tați etalau tunsori scumpe și erau intervievați la știri. Cu tatăl meu am fost împreună numai de trei ori, toate cele trei vizite având loc în copilăria mea și toate întâmplându-se să fie pe vreme rece. Tata era antrenor de baschet și nu știu de ce a părăsit-o pe mama. Nu­ mi amintesc decât că era înalt și chipeș și că mirosea a bere; gulerul lui mirosea a bere, mâinile lui miroseau a bere, și fața lui aspră, nebărbie­ rită mirosea a bere. Și azi parcă mai simt mirosul acela. Tata era un bărbat solid, bine făcut și puternic ca un râu care iese din matcă. în cea de-a doua vizită pe care i-am facut-o, l-am văzut 14

ÎNCEPUTURI

aruncând la coș dintr-un capăt al sălii de sport la celălalt cu atâta pu­ tere încât panoul pe care era fixat coșul s-a zgâlțâit, după care mingea a intrat în coș. Nu era acțiune pe care tata să o facă și eu să nu o admir, îl priveam cum se bărbierea, cum se spăla pe dinți, cum își trăgea cio­ rapii și cum se încălța, toate astea făcându-le mai mult în forță și mai puțin cu eleganță. Stăteam în ușa dormitorului lui, sperând că el nu va observa că-i studiam fiecare mișcare. Priveam dinadins cum își deschi­ dea o bere, flaconul mic dispărând cu totul în palma lui mare, spuma revărsându-se pe flacon, buzele lui roșii sorbind zgomotos ce dădea pe deasupra și cu limba ștergând berea care îi ajungea pe mustață. Ce mai, era o plăcere în sine să-l vezi cum bea bere. Când sora mea și cu mine îl vizitam pe tata, mâneam negreșit gră­ tar, ceea ce nu se întâmpla când eram cu mama. Tata zdrobea pișcot Ritz și îl presăra peste carne, adăuga sare și sosuri, și eu mă gândeam că, probabil, tata era vreun fel de bucătar-șef, o persoană care ar fi tre­ buit să scrie cărți despre preparatul cărnii. După ce terminam de mân­ cat, tata ne lua pe sora mea și pe mine la magazin, de unde ne cumpăra jucării, și ce ne mai doream noi jucării! Treceam printre rafturile încărcate de jucării strălucitoare, camioane și păpuși Bărbie și pistoale și jocuri. în timp ce așteptam la rând pentru a plăti, mă țineam strâns de mânerul neted și strălucitor al coșului de cumpărături, liniștit și fără să scot o vorbă. Pe drumul de întoarcere acasă, stăteam pe rând în poală la tata care ne lăsa să conducem, și oricine nu ținea de volan pu­ tea manevra schimbătorul de viteze, și oricine ținea de volan putea bea din flaconul de bere al tatei. Nimeni nu a admirat pe cineva mai mult decât l-am admirat eu pe tata. Am ajuns să cunosc, în urma celor trei vizite pe care i le-am făcut, acel sentiment amestecat de dragoste și teamă pe care numai un băiat îl poate avea relativ la tatăl său. Treceau ani între un telefon pe care îl dădea mamei și următorul. Mama răspundea la telefon și, după felul în care stătea tăcută în bucătărie, eu știam că era el. După câteva zile tata venea în vizită, de fiecare dată arătând altfel, din cauza vârstei—riduri în plus, mai încărunțit, o piele mai groasă în jurul ochilor—și în câteva zile plecam

15

ALBASTRU CA JAZZUL

spre apartamentul lui să ne petrecem sfârșitul de săptămână împreună. Cam pe când am intrat în clasa a cincea, a dispărut complet din viața mea.

o

o

o

Azi mă întreb la ce bun se mai referă Dumnezeu la Sine însuși ca fiind ‫״‬Tatăl“. Mie, lucrul acesta, având în vedere reprezentarea pământească a rolului de tată, mi se pare o eroare de marketing. De ce ține Dumne­ zeu să se numească pe Sine Tată, când atât de mulți tați își abandonează copiii? Copil fiind, pentru mine cuvintele Dumnezeu Tatăl erau învăluite în ceață. înțelegeam ce trebuia să facă un tată așa cum înțelegeam care era sarcina unui pastor. Toate cuvintele care se refereau la Dumnezeu și îl descriau mi se părea că veneau din vremuri străvechi, de dinain­ tea jocurilor video, a roboțilot Palm Pilot și a Internetului. Dacă m-ai fi întrebat, cred că ți-aș fi răspuns că da, Dumnezeu există, însă nu L-aș fi putut defini pornind de la experiența personală. Probabil asta se datora faptului că la școala duminicală învățătorii își dădeau toată silința pentru a ne ajuta să memorăm versete care conțineau porunci din Biblie, însă făceau prea puțin pentru a ne învăța cine este Dumnezeu și cum să ne relaționăm la El, sau faptului că ei ne învățau ce și cum tre­ buia, dar noi nu ascultam. Cu toate astea, mă serveam bine de Dumne­ zeul meu impersonal, nesimțind nevoia unei relații vii cu un Dumnezeu viu. N-aveam nevoie de nici un dumnezeu care să coboare din cer și sămi șteargă nasul, așa că problema era ca inexistentă. Dacă Dumnezeu se afla pe un drum noroios venind spre mine, El era de partea cealaltă a dealului și, oricum, nu începusem să-L caut.

o

o

o

Am început să păcătuiesc pe la zece ani. Cam atunci cred că a fost, sau poate mai devreme, dar de obicei asta e vârsta, zece ani, la care încep băieții să păcătuiască. Fetele încep să păcătuiască pe la douăzeci și trei 16

ÎNCEPUTURI

de ani, însă ele o fac mai delicat, asta prin însăși natura lor, de aceea nici n-au nevoie de un arsenal material prea bogat. La început am păcătuit numai câte puțin—minciuni mici, subterfu­ gii în fața profesorilor când trebuia să le arăt tema de casă și altele asemenea. Am deprins bine arta asta, niciodată nu-1 priveam pe profe­ sor în ochi, întotdeauna vorbeam repede, din diafragmă, niciodată nu făceam rabat când era vorba de spus o minciună. ‫״‬Unde ți-e tema de casă?“ ‫״‬Am pierdut-o.“ ‫״‬Ai pierdut-o și ieri. Ai pierdut-o și săptămâna trecută.“ ‫״‬Nu știu ce-am de pierd așa lucrurile. Trebuie să învăț să fiu mai ordonat.“ (întotdeauna creează impresia de autocritică severă.) ‫״‬Ce să mă fac cu tine, Donald?“ ‫״‬Vă sunt recunoscător că aveți răbdare cu mine.“ (întotdeauna arată-te recunoscător.) ‫״‬Ar trebui s-o sun pe mama ta.“ ‫״‬Mama e surdă. A avut un accident cu barca. Știți, piranha...“ (în­ totdeauna dramatizează. Și gesticulează.) Foloseam și o mulțime de înjurături. Și nu înjurături cuminți—gen la naiba și pe dracu—ci din acelea robuste, ca acelea pe care le auzi în filmele interzise minorilor și pe care băieții nu le adresează decât altor băieți. Când ai doisprezece ani, înjurăturile sunt extaz pur, zum­ zăind prin gură așa cum bâzâie o baterie pe care pui limba. împreună cu cel mai bun prieten de-al meu pe-atunci, Roy, ne întorceam pe jos de la școală și ne opream pe terenul dejoacă de lângă biserica metodistă pentru a-i înjura pe Travis Massie și pe voluminoasa lui soră Patty. Travis râdea întotdeauna de Roy pentru că numele de familie al lui Roy era Niswanger. Doi ani mi-au trebuit ca să înțeleg ce era atât de amu­ zant în numele de Niswanger. Spre sfârșitul anului, cuvintele s-au transformat în pumni, și la trei­ sprezece ani am l-am încasat pe primul. Drept în față. A fost Tim Mitchell, un băiat blond, pirpiriu, care mergea la aceeași biserică la care mergeam și eu și, tot timpul cât ne-am învârtit unul în jurul celui­ lalt, el spunea că-mi va umfla buza iar eu îi aruncam înjurături în 17

ALBASTRU CA JAZZUL

propoziții neterminate; înjurături care să-l sperie. M-a lovit drept în față și m-am prăbușit la pământ sub un cer strălucitor și albastru ca jazzul, și copiii râdeau, și Patty Massie arăta cu degetul, și Roy se simțea jenat. După asta au început toți să țipe, și Tim a bătut în retragere când Roy i-a spus că-i va umfla buza. Travis cânta întruna: ‫״‬nice-wanger, nice-wanger, nice-wanger“ [aici cititorul român poate încerca propria lui traducere, știind că în limba engleză ‫״‬nice“ înseamnă ‫״‬frumos, plă­ cut“, iar ‫״‬wanger“ este un termen argotic și înseamnă ‫״‬penis“ - n.t.]. înainte însă cu mult să se întâmple asta, când eram la grădiniță, am fost chemat la biroul directorului pentru că privisem cam insistent la fusta unei fete, când fetele dormeau, lucru pe care probabil l-am făcut, dar nu cu o intenție anume. Foarte probabil că fusta cu pricina era așe­ zată într-un fel care nu se putea să nu-mi atragă privirea, pentru că îmi amintesc foarte bine ce vârstă aveam și chiar nu mă interesa câtuși de puțin o haină a unei fete. Am primit o lecție de-o jumătate de oră des­ pre cât de important e să fii gentleman de la Domnul Golden, care nu era decât cu puțin mai înalt decât biroul lui și avea un deget care semă­ na cu coada unui câine și o cravată cu un nod mare cât o tumoare, și care mi-ar fi putut la fel de bine vorbi despre fizică sau politică, pentru că nu mă interesa nimic din ceea ce nu credeam că e cazul să mă intereseze. Torni însă s-a schimbat în vara anului în care am făcut doisprezece ani. Peste drum de casa lui Roy se întindea un câmp mare, gol, întretă­ iat de șine de cale ferată, și acolo a fost locul în care m-am identificat prima dată cu Adam despre care se vorbește în Biblie, pentru că acolo am văzut pentru prima oară o femeie goală. Ne jucam cu bicicletele, când Roy a dat peste o revistă cu coperți viu colorate, cu tot felul de reclame pe ele. Roy s-a apropiat de revistă cu o nuia, iar eu am stat în spatele lui în vreme ce el, de la distanța nuielei, dădea paginile una după alta. Găsisem o poartă, se părea, spre o lume magică și minunată, în care ființele existau în cea mai pură formă a frumuseții. Spun că găsisem o poartă, însă era ceva mai mult: eram conduși printr-o poartă, pentru că am simțit în piept, după bătăile inimii, că trăiam o aventură. Mă simțeam cam cum se simte un spărgător când dă buzna într-o bancă și scoate pistolul.

18

ÎNCEPUTURI

în cele din urmă Roy a început să răsfoiască revista cu mâna, devorându-i încet fiecare pagină, dându-mi-o apoi mie, nu înainte însă de a ne afunda amândoi în pădure, departe de locul în care ne dădeam pe biciclete. Nu vorbeam, doar întorceam paginile, admirând formele miraculoase, de o frumusețe neîntrecută de a niciunui munte și de a niciunui râu. Mă simțeam ca și cum îmi era dezvăluit un secret, un secret pe care lumea întreagă îl știuse dintotdeauna, dar pe care până atunci îl ascunsese de mine. Mai multe ore au trecut în felul ăsta, până când soarele a apus, și atunci am ascuns comoara noastră sub trunchiuri și ramuri de copaci, fiecare legându-se cu jurământ în fața celuilalt că nu va spune nimănui despre descoperirea făcută. în noaptea aceea, în pat, prin minte mi s-au perindat, ca într-un film, imaginile din revistă, și am simțit în măruntaie o energie asemă­ nătoare celei a unui râu învolburat, luându-mi cu asalt, în valuri mareice, materia cenușie, aducându-mă într-un fel de extaz din care nu voiam să mai ies niciodată. Această nouă informație părea să fi redat ierbii verdele ei, cerului albastrul lui, și acum, înainte să fi găsit o motivație pentru care să trăiesc, primisem una: femeile goale.

o

o

o

Toate astea au dus la apariția primelor mele sentimente de vinovăție, lucru pe care nici acum nu mi-1 pot explica. Era ca și cum extratereștri îmi trimiteau mesaje de pe o altă planetă, spunându-mi ce era bine și ce era rău în univers. Și nu doar păcatul sexual îmi producea sentimente de vinovăție, ci și faptul că mințeam sau nutream gânduri rele sau că, împreună cu Roy, aruncam cu pietre în mașinile oamenilor. Viața mea devenise ceva ce trebuia ascuns; aveam secrete. Gândurile mele nu le cunoștea nimeni, minciunile pe care le spuneam erau bariere cu care îmi protejam gândurile, limba mea ascuțită era o armă cu care îmi pro­ tejam șinele urât. De multe ori mă încuiam în camera mea, izolândumă de sora și de mama mea, nu neapărat ca să fac vreun păcat, ci pur și simplu pentru că devenisem o ființă straniu de secretoasă. în perioa­ da aceea am început să mă gândesc pentru prima dată la religie. 19

ALBASTRU CA JAZZUL

Lucrurile pe care le aflasem la școala duminicală, ideea de păcat și faptul că nu trebuie să păcătuim, au început să mă frământe. Simțeam ceva asemenea unei nevoi de a mă mântui singur, cam ceea ce simte un copil când decide, în cele din urmă, să-și facă curat în cameră. Gândi­ rea mea carnală făcuse un haos în capul meu și mă simțeam ca și cum aș fi stat în fața intrării în mintea mea, întrebându-mă de unde să încep, cum să-mi organizez gândurile astfel încât acestea să nu mai fie atât de scăpate de sub control precum erau. Acela a fost momentul în care mi-am spus că s-ar putea ca religia să fie în stare să liniștească lucrurile, să mă aducă înapoi la starea nor­ mală, așa încât să pot să mă distrez iară să mă simt vinovat sau ceva de genu’. Nu mai voiam, pur și simplu, să mă mai încerce nenorocitul de sentiment de vină. în cazul meu însă, exista un zid mental între religie și Dumnezeu. Oricât aș fi zăbovit asupra religiei, n-aș fi fost în stare, la nici un nivel emoțional, să înțeleg că Dumnezeu era o persoană, o Ființă reală, cu gânduri și sentimente și celelalte de genu’. Pentru mine, Dumnezeu era mai degrabă o idee. Ceva asemenea unui aparat de jocuri mecanice, un set de imagini care se derulează una după alta cu repeziciune și care oferă răsplată după comportament sau, poate, șansă. Dumnezeu-aparat-de-jocuri-mecanice mă elibera de sentimentul su­ părător de vinovăție și-mi dădea speranța că viața mea se va organiza spre atingerea unui scop. Eram prea prost să văd sau să caut vreo va­ loare în aparatul de jocuri mecanice. Mă rugam pur și simplu pentru iertare, crezând că va ieși combinația, lampa de pe aparat se va aprinde și din acesta se vor revărsa o grămadă de monezi strălucitoare, ca semn că rugăciunea îmi fusese ascultată. Ceea ce făceam aducea mai degra­ bă a superstiție decât spiritualitate. Dar funcționa. Dacă ceva bun mi se întâmpla, puneam asta pe seama lui Dumnezeu, dacă nu mi se în­ tâmpla ceva bun, mergeam înapoi la aparatul de jocuri mecanice, îngenunchiam în rugăciune, după care mai trăgeam cu năgejde de câteva ori de manetă. îmi plăcea Dumnezeul ăsta foarte mult pentru că deabia dacă trebuia să vorbești cu el și el niciodată nu-ți răspundea. Dar distracția nu putea dura la nesfârșit.

20

ÎNCEPUTURI

Dumnezeul-meu-aparat-de-jocuri-mecanice s-a defectat într-un ajun de Crăciun, când aveam treisprezece ani. încă mă mai gândesc la seara aceea ca la seara în care ‫״‬s-a ridicat ceața“ și evenimentul a rămas unul dintre puținele pe care le cataloghez fără ezitare drept interacțiuni cu Dumnezeu. Cu toate că sunt pe jumătate sigur că interacțiunile de acest fel sunt rutină, nu mi se par a fi metafizice în măsura în care a fost metafizic ceea ce s-a întâmplat în seara aceea. A fost ceva foarte sim­ plu, dar a fost una din acele revelații profunde pe care numai Dumnezeu le poate produce. Ceea ce s-a întâmplat a fost să conștientizez că nu eram singur în mediul în care trăiam. Nu vorbesc aici despre spirite, îngeri sau altceva de genu’; vorbesc despre alți oameni. Oricât de stu­ pid poate părea, am realizat, târziu în acea noapte, că oamenii din jurul meu aveau sentimente și temeri și că interacțiunea mea cu ei chiar însemna ceva, că îi puteam face fericiți sau îi puteam întrista prin felul în care mă relaționam la ei. Brusc m-am simțit responsabil. Responsabil să-i fac fericiți, nu să-i întristez. Cum am spus, sună simplu, dar când îți dai pentru prima dată seama de asta, e ca o deșteptare bruscă. Am fost șocat. Iată cum a căzut bomba: în anul acela, drept cadou de Crăciun pen­ tru mama, am cumpărat ceva ieftin—o carte, de al cărei conținut mama nu avea să fie niciodată interesată. Aveam o sumă de bani cu care să cumpăr cadouri, și cea mai mare parte din bani i-am cheltuit să-mi cumpăr scule de pescuit, pentru că împreună cu Roy începusem să pescuim în pârâul din spatele supermarketului din zonă. Familia mea lărgită deschidea cadourile de Crăciun în seara de Ajun, în vreme ce noi, frații, surorile și părinții mei, le deschideam a doua zi dimineața. Așa se face că, în seara aceea, în camera mea se aflau o mulțime de cadouri minunate—jucării, jocuri, dulciuri și haine—și, cum stăteam în pat, la lumina lunii, le-am numărat și le-am împărțit pe categorii, jucăriile cu baterii fiind cele mai importante, în vreme ce hainele nu prezentau nici cel mai mic interes. Am avut un somn foarte agitat, m-am trezit de mai multe ori și iar am adormit, și în starea aceea am realizat că darul pe care-1 cumpăra­ sem mamei mele îl cumpărasem cu puținul mărunțiș care-mi mai 21

ALBASTRU CA JAZZUL

rămăsese după ce mi-am cumpărat ceea ce-mi dădea mie satisfacție. Mi-am dat seama că pusesem bucuria mamei mele după satisfacerea dorițelor mele materiale. Vina pe care o simțeam acum era diferită de tot ce simțisem până în acel moment. Era o vină grea și, spre deosebire de alte dăți, nu puteam face nimic pentru a scăpa de ea. Era un sentiment chinuitor, acea senzație pe care o ai când ți se pare că te-ai dedublat, unul din cele două euri ale tale făcând lucruri pe care celălalt nu le poate expli­ ca, lucruri rele, groaznice. Sentimentul de vinovăție era atât de greu, încât am coborât din pat, am îngenunchiat și am cerut, nu unui Dumnezeu-aparat-de-jocurimecanice, ci unui Dumnezeu viu, sensibil, să pună capăt durerii. Mam furișat afară din camera mea, pe hol, până în fața ușii care dădea spre camera mamei, și acolo m-am plecat pe coate, cu fața în jos, și am stat așa cam o oră, ațipind în răstimpuri, până când în cele din urmă povara mi-a fost ridicată și am putut să mă întorc în camera mea. Dimineața am desfăcut cadourile, și eu am fost mulțumit cu ce am primit, dar când mama a desfăcut cadoul ei și a luat în mână cartea sărăcăcioasă, am rugat-o să mă ierte, spunându-i cât de mult îmi dorisem să-i pot oferi ceva de o valoare mai mare. Ea, bineînțeles, s-a prefăcut că se bucură de cadou, spunându-mi cât de mult își dorise să citească despre subiectul pe care îl dezbătea cartea. Toată ziua m-am simțit îngrozitor, și la fel și seara, când familia sa adunat să ia cina în jurul unei mese atât de plină de bucate încât ar fi fost de-ajuns pentru petrecerea unei împărății întregi. Eu, mic, stă­ team pe scaunul meu, abia dacă vedeam la nivelul farfuriei cu cartofi piure, pieptănat cu grijă de zece femei care vorbeau întruna, toate fericite că sărbătoarea se apropia de sfârșit. Și în vreme ce ele mâncau și discutau despre cum mai trecuse încă un Crăciun, mie-mi era rușine și mă întrebam în sufletul meu dacă ele știau că luau masa alături de Hitler.

22

Probleme Ce-am învătat > de la televizor

Unii

oameni trec prin viață ca valiza prin gară; alții sunt târâți

prin viață și ajung plini de vânătăi. Uneori mă întreb dacă noi trecem prin timp sau dacă timpul trece prin noi. Bunul meu prieten Mitch spune că lumina, spre deosebire de orice altceva din univers, nu este afectată de timp. Lumina, zice el, există în afara timpului. Și mai spune el că lumina are ceva de-a face cu cât de repede se mișcă ea, și că este eternă, dar că încă pentru fizicieni e un mister. Spun asta numai pentru că timpul a continuat să curgă prin mine. Când eram mai tânăr, credeam că voi avea tot timpul din lume ca sămi explic și să înțeleg lucrurile. Ca atunci când m-am simțit ca și cum aș fi fost Hitler. Dar n-a fost așa. N-am avut timp să-mi explic lucru­ rile. Cred că cea mai mare șmecherie a diavolului nu e să ne facă să comitem vreun păcat, ci să ne facă să ne irosim timpul. De asta încear­ că diavolul din răsputeri să-i facă pe creștini să fie religioși. Pentru că dacă reușește să-l atragă pe un om într-un obicei, îl va împiedica în felul ăsta să se dedice lui Dumnezeu. Și eu am ajuns să am obiceiuri. Am crescut în biserică, așa că m-am obișnuit să aud despre Dumnezeu. El era ca unchiul Harry sau ca mătușa Sally, doar că noi nu aveam fotografii cu El. Și Dumnezeu nu ne aducea niciodată cadouri. Aveam o casă ca vai de ea, o mașină la fel și eu aveam coșuri. Privind acum în urmă, cred 23

ALBASTRU CA JAZZUL

că Dumnezeu ne dădea totuși ceva: apusuri de soare și păduri și flori, dar ce să facă un copil cu astea? Singurul lucru pe care l-am auzit de la Dumnezeu este ceea ce mi-a spus în acel ajun de Crăciun, despre care v-am povestit, când Dumnezeu m-a făcut să mă simt îngrozitor de vino­ vat, și nu mi-a plăcut de loc. Nu pot spune că-L cunoșteam pe Dumne­ zeu, și totuși El m-a făcut să mă simt vinovat. Mi-am spus atunci că Dumnezeu ar fi putut să facă măcar atât, să coboare din cerul Lui, să se prezinte și să-mi explice personal de ce avusesem acel sentiment de vinovăție. Când nu iubești o anumită persoană, nu prea-ți vine să faci ce-ți spune acea persoană să faci sau să simți cum îți spune ea să simți. Când însă iubești o persoană, te bucuri de bucuria ei și nu-ți este greu să faci ceea ce-ți cere. Eu nu-L iubeam pe Dumnezeu pentru că nu-L cunoșteam pe Dumnezeu. Știam totuși, o simțeam, că ceva nu era în regulă cu mine, și mai știam că nu eram singurul în această situație. Știam că era problema oricărui om. Era ca o bacterie, ca și cancerul. Și nu era la nivelul pie­ lii; era în suflet. își arăta chipul în singurătate, poftă, mânie, gelozie și depresie. Consecințele ei le puteai vedea oriunde mergeai: la maga­ zin, acasă, la biserică—oameni distruși; era hidoasă și se întindea ca o plagă. O mulțime de cântăreți cântau despre ea la radio, și meseria de polițist apăruse din cauza ei. Era ca și cum am fi fost frânți, mă gân­ deam, ca și cum lucrurile n-ar fi trebuit să fie cum erau. Era ca și cum am fi fost zdrobiți, nu mai puteam iubi, nu mai puteam face vreun lucru bun fără ca în cele din urmă să o dăm în bară. Eram ca motoarele pe benzină care sunt alimentate cu motorină. Nu eram decât un copil, și de-aceea nu puteam exprima în cuvinte toate gândurile astea, dar orice copil simte la fel. (Mă refer aici la faptul că viața e cum nu ar trebui să fie.) Un copil poate crede că sub patul lui sunt monștri, sau, când părinții lui se ceartă, să se refugieze în camera lui. De la o vârstă foarte fragedă, înțelegem că în lume este pace și tulburare, bine și rău, dacă vreți, siguranță și spaimă. Mie mi se părea că era prea multă spaimă, și nu știam de ce. Mi s-a adus aminte de toate astea recent. 24

PROBLEME

O

O

O

A început în timp ce priveam la televizor. Eu locuiesc împreună cu alți patru băieți, băieți destul de faini, într-o casă destul de faină din Laurelhurst. Camera mea e la mansardă, e destul de greu de ajuns la ea, ferită de privirile vizitatorilor. Pereții sunt din cedru, și de aceea ai impresia că te afli într-o cabană. în fața ferestrei mele se înalță un mesteacăn atât de înalt și de robust încât adesea mă simt ca și cum aș fi în ramurile lui. în serile când plouă, mesteacănul sună asemenea unui auditoriu care, în picioare, aplaudă la scenă deschisă. Uneori când copacul bate din palme, stau în picioare în fața ferestrei și spun mulțumesc, mulțumesc, ca și cum aș fi Napoleon. în pereții de lemn ai camerei mele se deshid cateva uși care dau spre pod. în una din aceste uși am instalat un televizor și seara stau întins în pat și mă uit la televizor. Când ești un scriitor și un orator la diverse întruniri, se presupune că nu te uiți la televizor. Este ceva superficial. Mă simt vinovat, pentru că mult timp nu m-am uitat la televizor și, pentru a impresiona, obișnuiam să menționez asta în conversații. Cre­ deam că faptul că nu mă uitam la televizor îmi dădea demnitate. în urmă cu câțiva ani însă am vizitat o biserică din suburbii și am auzit un predicator care tuna și fulgera împotriva televizorului care, zicea el, îți strică mintea. Mai zicea predicatorul că atunci când privim la tele­ vizor, mintea noastră nu lucrează mai repede decât când dormim. Mi s-a părut că ce spunea suna minunat, așa că în aceeași după-amiază miam și cumpărat un televizor. Așa că recent priveam Nightline [emisiune de știri difuzată la ore târzii în SUA - n.t.] cu Ted Koppel. Ted Koppel nu e la fel de bun ca Ray Swarez [jurnalist de televiziune - n.t.], dar se străduiește, și asta contează. Spunea că a fost în Congo, în Africa, și că a fost teribil. Emisiunea lui era OK, dar nu același lucru se poate spune și despre Congo. Mai mult de 2,5 milioane de oameni au fost omorâți acolo în ultimii trei ani. Fiecare trib din cele opt câte sunt în țară se află în război cu celelalte șapte. Genocid. în vreme ce imaginile se succedau pe ecran, eu stăm întins în pat, simțindu-mă foarte american și în sigu­ 25

ALBASTRU CA JAZZUL

ranță, ca și când Congo era ceva dintr-o carte sau dintr-un film. Mi-a fost aproape imposibil să concep că un asemenea loc există în aceeași lume în care există și Portlandul. A doua zi m-am întâlnit cu Tony Poetu’ la Horse Brass și i-am povestit despre ce văzusem la Nightline. ‫״‬Am auzit despre ce se întâmplă acolo“, a zis Tony, ‫״‬da’ nu știam că-i atât de rău“. îi spun lui Tony ‫״‬Poetu’“ pentru că poartă întotdeauna cămăși europene largi, din acelea care se încheie la piept cu șnur. Are capul ras și poartă înfășurat în jurul gâtului un șal. în realitate nu e poet. ‫״‬E groaznic“, i-am spus. ‫״‬Două milioane jumate de oameni, morți. într-un sat au luat interviu la vreo cincizeci de femei. Toate spuneau că au fost violate, majoritatea dintre ele de mai multe ori.“ Tony a clătinat din cap. ‫״‬E greu până și să-ți imaginezi cum de se pot întâmpla astfel de lucruri.“ ‫״‬Așa e. Nu pot pricepe asemenea lucruri. Mă tot întreb cum pot să facă niște oameni astfel de lucruri.“ ‫״‬Don, ju crezi că ai putea face așa ceva?“, m-a întrebat Tony, privindu-mă cu seriozitate. Nu-mi venea să cred că mă întreba așa ceva. ‫״‬Ce-ai zis? Mai zi o dată.“ ‫״‬Ai putea ucide, viola sau face orice alt lucru care se petrece în acele locuri?“ ‫״‬Nu.“ ‫״‬Deci zici că n-ai putea face nici unul din acele lucruri?“ m-a între­ bat el din nou. M-a fixat cu privirea, așteptând să-i răspund. ‫״‬Nu, n-aș putea“ i-am spus. ‫״‬Da’ unde vrei s-ajungi?“ ‫״‬Vreau doar să înțeleg cu ce se deosebesc cei de-acolo care fac ast­ fel de fapte de tine și de mine. Ei sunt oameni, noi suntem oameni. De ce suntem noi mai buni decât ei? Știi?“ Tony m-a prins. Dacă aș fi răspuns da la întrebarea lui, că adică puteam comite acele atrocități, aș fi intrat în categoria oamenilor răi, dar răspunzând nu, reieșea că mă credeam mai bun decât unii din băr­ bații din Congo. Și atunci aveam de dat niște explicații. ‫״‬Tony, tu chiar crezi că noi am putea comite asemenea grozăvii?“ După câteva momente de așteptare, Tony mi-a răspuns: ‫״‬Da, asta cred, Don. Pentru că nu știu cum altfel să răspund la întrebarea ce țiam pus-o. “

26

PROBLEME

‫״‬Ceea ce spui tu, de fapt, este că noi toți avem o natură păcătoasă, cum spun fundamentaliștii creștini.“ ‫״‬Cam așa ceva, Don. Pentru că, vezi tu, asta explică multe lucruri.“ ‫״‬Tony“, am spus eu șovăitor, ‫״‬eu întotdeauna am fost de acord cu ideea că natura noastră e păcătoasă. Nu cred însă că lucrurile stau exact așa cum spun fundamentaliștii, pentru că cunosc foarte mulți oa­ meni care fac lucruri bune, dar accept ideea că natura noastră e corup­ tă, că ceva în noi nu funcționează cum trebuie. Cred că ne este mai ușor să facem lucruri rele decât lucruri bune. Și există ceva în acest adevăr fundamental, un indiciu, chiar dacă slab, cu privire la sensul universului.“ ‫״‬E ciudat cât de puțin ne gândim la asta, nu?“, a spus Tony, clăti­ nând din cap. ‫״‬Și e ceva cât se poate de general, nu?“ Vorbeam despre natura coruptă a existenței noastre. ‫״‬Da“, a răspuns Tony. ‫״‬Am niște prieteni, un cuplu căsătorit, care au un copil, de vreo patru sau cinci ani. într-o zi mi-au vorbit despre cum e să educi copii. Spuneau despre copilul lor, că au o problemă cu el, să le spună adevărul cu privire la lucruri de genu’ dacă a spart sau nu ceva, sau dacă și-a strâns sau nu jucăriile, știi tu, lucruri de-astea. Mai târziu am început să mă întreb de ce trebuie, la urma urmei, să ne educăm copiii. Și, mă întreb acum, dacă aș avea vreodată doi copii, și pe unul l-aș educa, învățându-1 ce ce bine și ce e rău, iar pe celălalt nu l-aș educa deloc, mă întreb care din ei ar fi un copil mai bun. “ ‫״‬Cel pe care l-ai învăța ce e bine și ce e rău, bineînțeles“, i-am spus. ‫״‬Așa e, dar asta ar trebui să ne spună nouă ceva despre condiția umană. Pentru a face binele, trebuie să fim învățați să-1 facem. Nu e ceva care se întâmplă în mod natural. După mine, ăsta e un defect al condiției umane.“ ‫״‬Ai dreptate“, am spus, ‫״‬și întreb și eu: de ce avem nevoie de poli­ țiști?“ ‫״‬Fără polițiști ar fi haos“, a răspuns Tony, retoric. ‫״‬Uită-te numa’ la țările cu poliție coruptă. E anarhie. “ ‫״‬Anarhie“, am repetat eu.

27

t ALBASTRU CA JAZZUL

‫״‬Anarhie“, a confirmat Tony, râzând scurt. ‫״‬Știi, uneori mă gândesc că dacă n-ar exista polițiști m-aș simți mai bine. Chiar cred că m-aș simți mai bine. Cât am fost copil am fost învățat ce e bine și ce e rău. însă adevărul e că, atunci când în spatele meu e un polițist, conduc complet diferit decât atunci când nu e. “ Și ce discutam eu și cu Tony e adevărat. Ne e greu să admitem că avem o natură păcătoasă pentru că trăim în acest sistem bazat pe con­ trol. Dacă suntem prinși, vom fi pedepsiți. Dar asta nu ne face oameni buni; nu ne face decât oameni supuși. Gândiți-vă numai la Congres și la Senat și chiar la președinte. Geniul sistemului american nu e liber­ tatea; geniul sistemului american e controlul. Nimeni nu deține întrea­ ga putere. Fiecare supraveghează pe fiecare. E ca și cum părinții fonda­ tori ai acestui sistem au știut, intrinsec, că sufletul omului, nesuprave­ gheat, devine pervers.

o

o

o

Mai devreme în după-amiaza aceea, după-amiaza în care am avut dis­ cuția cu Tony, prietenul meu Andrew Protestatarul și cu mine am mers în centrul orașului să protestăm față de o vizită a președintelui. în opinia mea, Bush sprijinea orbește Banca Mondială și, într-o anumită măsură, consideram administrația prezidențială responsabilă de ceea ce se petrecea în Argentina. Andrew și cu mine am confecționat mai mul­ te pancarte și am sosit cu câteva ore mai devreme la locul în care urma să se arate președintele. Mii de oameni erau deja adunați, cei mai mulți dintre ei protestând față de politica noastră în Irak. Andrew și cu mine ne-am făcut fotografii cu noi doi în fața polițiștilor, a multor polițiști, toți în echipament de intervenție în caz de turbulențe, ca personajele din Războiul stelelor. Pe pancarta lui Andrew era scris ‫״‬Stop teroismului american“— Andrew scrisese greșit terorismului. Am simțit că aveam putere, în ma­ rea aceea de oameni, dintre care cei mai mulți purtau de asemenea pancarte și strigau lozinci împotriva marilor corporații care fac sclavi moderni din locuitorii Lumii a treia; și împotriva Partidului republican, 28

PROBLEME

care acordă acestor corporații atât de multă putere și libertate. M-am simțit în acele momente departe de educația ce-o primisem, de con­ cepțiile înguste pe care le avusesem, de mine care fusesem învățat că republicanii erau de partea cauzei lui Hristos. M-am simțit departe de cel ce fusesem cândva, de creștinul cuminte care era republican pentru că familia lui era republicană, nu pentru că eu mă rugasem și-I ceru­ sem lui Dumnezeu să mă lumineze cu privire la problemele lumii în­ tregi, nu doar cu privire la cele ale Americii. Când în cele din urmă președintele și-a făcut apariția, tensiunea a început să escaladeze. Polițiștii călare au intrat în noi, încercând să ne facă să dăm înapoi. Am început să strigăm la unison că un cal nu e o armă, dar lor nici că le păsa. Limuzina președintelui a virat cu așa viteză că am crezut că se va răsturna; era urmată de un convoi de ma­ șini negre strălucitoare. Serviciile de pază l-au dus pe președinte spre o intrare din spate, iar noi ne-am înghesuit să privim printr-un gard de plasă de sârmă; l-am văzut cum a coborât din limuzină, a strâns mâna câtorva demnitari, după care a intrat în clădire înconjurat de o mulțime de agenți ai serviciilor secrete. îmi țineam pancarta foarte sus, în caz că ar fi privit în direcția noastră. Președintele și-a ținut discursul în hotel, pe care l-a părăsit printr-o intrare laterală; agenții l-au îndepărtat imediat din zonă, înainte ca noi să ne strângem mâna cu el și să-i spunem pentru ce protestam. Ne-am încheiat protestul, și m-am întrebat dacă realizasem ceva. M-am între­ bat dacă, prin astfel de acțiuni, puteam schimba lumea. Acum, ceva tot puteam schimba—o diminuare a consumului, alegerea unor reprezen­ tanți responsabili în fruntea țării și altele de genu’, dar nu credeam că, prin eforturile noastre, puteam rezolva problemele și conflictele mai adânci ale omenirii. Problema nu e un anume fel de legi sau un anume fel de politică; problema e aceeași care-a fost dintotdeauna. Eu sunt problema. Cred că orice persoană conștientă, atentă la modul în care se petrec lucrurile din realitatea înconjurătoare, are un moment în care încetează să mai dea vina pentru problemele lumii pe alții, eventual aflați în funcții de conducere, și începe să se analizeze pe sine. Mie lucrul ăsta

29

ALBASTRU CA JAZZUL

îmi displace cel mai mult. Din spiritualitatea creștină acesta este prin­ cipiul care îmi vine cel mai greu să-l aplic. Problema nu este una exte­ rioară; problema e fiara nesățioasă care sălășluiește în pieptul meu. Lucrul de care mi-am dat seama în ziua în care am protestat, ca și în ziua în care am avut acea discuție cu Tony Poetu’, a fost că nu avea nici un rost să protestez față de lipsa de responsabilitate a Americii în problema sărăciei globale când eu nu dădeam bani nici măcar la bise­ rica mea, care derulează un program de ajutorare a celor fără locuință din orașul nostru. M-am simțit un ipocrit. Mult mai presante decât întrebările privind eficiența acțiunilor mele sociale au fost întrebările legate de motivația mea. Doream dreptate socială pentru cei opresați, sau îmi doream doar să fiu cunoscut ca o persoană activă social? 95 % din timpul meu îl petreceam gândindu-mă la mine. Nu trebuie să urmăresc știrile de seară ca să văd că lumea e rea, nu trebuie decât să mă uit la mine. Și aici nu mă autoacuz, doar ca să spun că am găsit un țap ispășitor; nu spun decât că adevărata schimbare, adevăratul sacrificiu de sine, schimbarea care să-I facă cin­ ste lui Dumnezeu trebuie să înceapă la nivel individual. Eu însumi eram problema împotriva căreia protestam. Ar fi trebuit să port o pan­ cartă pe care să scrie ‫״‬EU SUNT PROBLEMA“. In seara aceea, după ce am avut discuția cu Tony, m-am suit pe mo­ tocicletă și am urcat pe Muntele Tabor, un vulcan stins, aflat la răsărit de districtul Hawthorne. Aproape de vârf este un loc unde te poți așeza și poți privi orașul noaptea, arzând parcă înăbușit, precum tăciunii sub cenușă, întinzându-se ca o puzderie de nestemate sub razele lunii. Am mers acolo pentru a încerca să-mi limpezesc mai mult această idee, anume că problema acestui univers este în mine. Nu puteam găsi nimic mai progresiv decât îmbrățișarea acestei idei.

o

o

o

Există un poezie de C. S. Lewis care este mai mult sau mai puțin o confesiune. Prima dată când am citit-o m-am identificat puternic cu sentimentele autorului, m-am simțit ca și cum cineva m-ar fi chemat

30

PROBLEME

pe nume. Revin mereu la aceste versuri, ori de câte ori mă gândesc cu seriozitate la credința mea, la preceptele generale ale spiritualității creștine, precepte care spun că suntem viciați, cu toții, de la politicia­ nul corupt până la învățătorul pios de școală duminicală. în poezie C. S. Lewis se confruntă pe sine însuși. Discută despre propria-i strică­ ciune cu un curaj care emoționează: Totul nu-i decât goală retorică despre iubirea de sine. De când m-am născut un gând altruist n-am avut. Nu sunt decât un mercenar în veșnică de sine căutare; Voia-mi e Dumnezeu, tu, toți prietenii mei slujitori să-mi fiți.

Pacea, siguranța, plăcerea sunt ceea ce caut, Nu mă pot târî afară din propria-mi piele nici o câtime. Vorbesc de dragoste—precum grecește papagalul unui învățat— Dar, prizonier mie însumi, întotdeauna sfârșesc unde am început.

Stăteam acolo pe munte privind orașul și m-am întrebat dacă nu eram ca papagalul din poezia lui Lewis, legănându-mă în colivia mea, recitând din Homer, neavând habar nici o clipă ce spuneam. Vorbesc despre dragoste, iertare, dreptate socială; în numele altruismului, mă revolt împotriva materialismului american, dar inima mea mi-o con­ trolez? Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec gândindu-mă la mine, făcându-mi mie pe plac, asigurându-mă cu de toate cele nece­ sare, și după ce termin nu mai rămâne nimic pentru cei aflați în nevoie, în lumea asta trăiesc șase miliarde de oameni și eu nu pot să mă gân­ desc decât la unul. Și-acela sunt eu. Cunosc pe cineva care și-a înșelat soția de două ori—pe soția lui nu o cunosc. Omul mi-a povestit despre asta la o cafea, după ce eu i-am împărtășit gândul meu că omul e corupt, că, pentru om, a face lucruri bune și morale e ca și înotatul împotriva curentului. Se întreba dacă nu cumva Dumnezeu îmi descoperise, în mod misterios, infidelitatea lui. S-a jenat puțin, după care mi-a vorbit ca și cum aș fi fost duhovnicul lui. A mărturisit totul. I-am spus că-mi pare rău, că e groaznic ce se 31

ALBASTRU CA JAZZUL

întâmplase. Și era, într-adevăr, groaznic. în timp ce-mi vorbea, trupul i se cutremura de vină și de scârbă de sine. Mi-a spus că noaptea, stând în pat alături de soția lui, simțea că între inimile lor se înălța un zid de beton. Avea secrete. Ea încearcă să-l iubească, dar el știe că nu me­ rită. El nu poate accepta afecțiunea ei pentru că ea iubește un om care nu există. El joacă un rol. Este actor în propria-i casă. Prietenul meu n-ar fi trebuit să ajungă în situația în care se afla, nu asta s-a vrut de la început, dar iată-1 în fața mea, prăbușit și aproape sfârșit. Nu asta s-a vrut de la început cu sufletul, m-am gândit. S-a vrut ca totul să fie bine cu noi, cu noi toți. S-a vrut ca totul să fie bine cu noi. Un moment, stând acolo deasupra orașului, mi-am imaginat cum ar fi viața dacă n-ar exista narcisismul. Mi-am zis cât de minunat ar fi ca fiecare om să-l socotească pe celălalt mai important decât pe sine. Cât de liniștiți am fi dacă nu am mai fi deranjați mereu de copilul din noi care își dorește în permanență plăcere și atenție. Și m-am întrebat cum ar fi să nu mai locuim în case de oglinzi, ca acum, când peste tot unde mergem ni se reamintește de noi înșine. A început să plouă, în seara aceea, pe Muntele Tabor. M-am suit pe motocicletă și m-am întors acasă, ceea ce nu-mi place să fac pe astfel de vreme, când străzile sunt tare alunecoase. Am ajuns acasă rebegit de frig și ud până la piele. Camera mea era caldă și plăcută, așa cum e întotdeauna, cu pereții ei de lemn și cu mesteacănul impresionant din fața ferestrei. M-am așezat pe pat și am privit la copacul meu, care acum aplau­ da în ploaie. Nu prea m-am simțit ca Napoleon în seara aceea. Nu-mi plăcea să mi se reamintească cât de preocupat de propria-mi persoană eram. Trebuia să termin cu asta. Nu mai voiam să trăiesc într-o lume zdrobită, zdrobit eu însumi. Nu încercam să scap de ceva anume, pur și simplu în seara aceea nu mă încânta deloc să fiu pe pământ. Uneori, când plouă, ajung într-o astfel de stare, sau când văd un film trist. Am pus noul album Wilco, am pornit muzica și am mers la baie să mă spăl pe mâini și pe față. Acum știu, din experiență, că drumul spre bucurie trece prin 32

PROBLEME

această vale întunecoasă. Cred că orice ființă omenească normală are un moment în viață când se confruntă fățiș cu propria-i depravare. Știu că ceea ce spun sună foarte creștinește, foarte fundamentalist și intimidant, dar vreau să vă spun că partea asta din tot ceea ce spun creștinii e adevărată. Cred că Isus își dorește tare mult ca această idee a zdro­ birii noastre să ne devină foarte clară, și cred că merită să reflectăm asupra ei. Nu se va schimba nimic în Congo atât timp cât tu și cu mine nu înțelegem ce e rău la persoana din oglindă.

33

Magie Problema lui Romeo

Odată, când eram copil, mama m-a dus la un spectacol cu David

Copperfield, magicianul. Cred că mamei i se topea inima după el. Era în anul în care Copperfield făcuse să dispară, în direct la televiziunea națională, Statuia Libertății. Altă dată făcuse să dispară un avion, și altădată s-a logodit cu Claudia Schiffer. La începutul spectacolului, David Copperfield a spus că nu există magie. Că tot ce-avea să facă e iluzie. A intrat într-o cutie și asistentele lui sexy au întors cutia cu fundul în sus. Când au deschis cutia, el nu mai era în ea. A adus-o pe o doamnă în stare de levitație. A transfor­ mat un tigru într-un papagal, apoi papagalul înapoi în tigru, doar că bla­ na tigrului nu a avut culoarea de blană de tigru, dar și asta s-a rezolvat printr-o altă transformare. La toți ni s-a tăiat respirația. în fața mea era un bărbat cu ceafa groasă și a trebuit să mă aplec în față pentru a vedea. Mai târziu am devenit eu însumi magician. Mama mi-a cumpărat o trusă de magician și am studiat broșura care o însoțea. Puteam trans­ forma trei bucăți de șnur într-un șnur mai lung și un șnur mai lung în trei bucăți de șnur mai scurte. Treceam o monedă de cinci cenți printro farfurie. Ghiceam cartea pe care o trăgeai dintr-un pachet de cărți de joc. Eram uimitor. Aveam de gând să devin foarte bun în domeniu, sămi angajez o asistentă sexy și să mă mut în Las Vegas. După câteva luni însă am ajuns să fiu frustrat pentru că tot ce era magic nu era decât 35

ALBASTRU CA JAZZUL

un truc, cu alte cuvinte nu era magie adevărată, ci doar iluzie. Mi-am spus atunci că voi crește mare, mă voi face astronaut și-mi voi angaja o asistentă, bineînțeles sexy. Mă și imaginam într-un costum alb de astronaut, cu o fată arătând precum Katie Couric uitându-se tâmp și zâmbitoare la mine cum manevrez manetele și butoanele farfuriei noas­ tre zburătoare. Tot la cinci minute Katie îmi ștergea fruntea. Oricui îi place să-și dea liber fanteziei când vine vorba de ce profe­ sie i-ar place să aibă în viață. Chiar dacă persoana respectivă e timidă. Am o prietenă care e atât de timidă încât face pe ea dacă doar o pri­ vești. Acum exagerez, nu face pe ea, dar aproape. Arată foarte bine, dar niciodată nu iese cu prietenii pentru că e foarte timidă. Dacă nu ai cunoaște-o foarte bine, n-ai crede că ar vrea să facă altceva decât să se închidă într-un dulap. N-ai crede cu nici un chip că ar vrea să ajungă cineva la care oamenii să privească, dar, după ce am ajuns să o cunosc, mi-a spus că își dorea să ajungă actriță. După ce ajungi să o cunoști, uiți cât e de timidă, așa că i-am spus să se facă actriță; cu siguranță că arăta suficient de bine încât să fie actriță. Mai târziu însă m-am gân­ dit că nu fusese o ideea prea bună ce-i spusesem, pentru că, probabil, o dată ajunsă pe scenă, în fața oamenilor, ar fi început să plângă sau ceva de genu’, pentru că e foarte timidă. Eu n-am vrut niciodată să fiu actor, dar am vrut să ajung star rock. Chiar și când eram magician, îmi doream să ajung star rock. Când eram tânăr, ascultam la radio și îmi imaginam că eu eram solistul și cântam în fața unei audiențe de mii de oameni, toate fetele pe care le cunoșteam fiind în primul rând. Le făceam cu mâna fanilor în timp ce cântam, și ei țipau ca și cum capetele le erau pe punctul de-a exploda. Am vrut să fiu un star rock, nu mi-am dorit niciodată să fiu actor.

o

o

o

Odată am fost la o piesă de teatru. Era Romeo și Julieta și a fost prile­ jul pentru a ieși la întâlnire cu o fată. A fost prima mea întâlnire. Cu toate că nici prin cap nu-mi trecea să mă fac actor, faptul că am mers la teatru cu o fată a fost o mișcare bună. Fata stătea atât de aproape de

36

MAGIE

mine că-i puteam simți respirația. Era caldă ca razele de soare și pielea-i era catifelată, probabil folosise vreun săpun special. Cu toate că e o mișcare bună să mergi la teatru cu o fată, eu am dato-n bară. Există o parte în piesă în care Julieta, personaj principal, stă la bal­ con, și Romeo, și el personaj principal, se ascunde în tufișurile din fața balconului. Scena are o anume tensiune, pentru că Julieta monolo­ ghează despre cât de mult îi place de Romeo, neștiind că acesta e în tufișuri. La început a fost grozav. Fata cu care am ieșit s-a apropiat atât de mult de mine încât îi puteam simți moliciunea trupului și atingerea caldă a brațului care îl cuprinsese pe-al meu. Ce spuneau actorii mi se părea cam siropos, dar aveam grijă ca la câteva minute să emit anume sunete care să dea impresia de aprobare, ca și cum ce spuneau era mi­ nunat. Când făceam asta, fata de lângă mine mă privea fascinată, co­ pleșită. E o idee destul de bună asta de a eminte anume sunete când urmărești o piesă de teatru. Fata mea era cufundată pe de-antregul în povestea de dragoste, dar pe mine chestiunea mă lăsa rece. Siropul nu era pentru mine, nu m-am lăsat furat de peisaj. Julieta nu mai contenea cu îndemnurile ca Romeo să se dezică de familia lui, și Romeo era, bleah, OK. Apoi Julieta i-a spus lui Romeo că el mirosea ca un trandafir. Bleah, OK, a spus el. Și apoi au urmat versurile cheie, versurile în jurul cărora, aveam să aflu mai târziu, pivotează întreaga piesă: Romeo: Spune-mi că sunt iubirea ta și-oi fi alt om; Nu voi mai fi Romeo. Mai încolo în piesă se întâmplă că cei doi se sinucid. Nu mi se pare foarte veridic, dar așa-i piesa. Fata mea plângea. Eu credeam că cei doi primiseră ce meritau. Mi s-a părut stupid. N-am înțeles tot ce-și spu­ neau unul altuia, dar ce-am înțeles am crezut că trebuia să fi fost scris pentru fete. Oamenii chiar ar trebui să pună anumite limite pornirii lor de a se lăsa pe panta emoțiilor. La ieșirea din sală, fata mea m-a strâns de mână și, cu toate că nu-mi prea venea să fac pe sentimentalul, i-am 37

ALBASTRU CA JAZZUL

zâmbit. Am parcurs culoarul, ne-am făcut drum prin foaierul aglome­ rat și am ajuns afară pe treptele teatrului. Era plin de fete, toate cu ochii umezi. în fața noastră două fete discutau. Una dintre ele și-a ridi­ cat mâinile în sus și a suspinat, vrea să trăiesc o dragoste cum au trăit Romeo și Julieta! N-am mai rezistat. Am șoptit, abia auzit, Ăștia-s morți. N-am crezut că m-a auzit cineva, dar m-a auzit fata mea. M-au mai auzit și două fete din apropierea noastră și au spus mai departe celor de lângă ele. Un idiot a repetat ce-am zis, după care a început să râdă, arătând spre mine. Toate fetele și-au întors privirea spre mine, de parcă tocmai aș fi călcat o pisică. Trupul fetei mele s-a răcit și ea și-a retras mâna din mâna mea. Și-a încrucișat mâinile pe piept și până la stația de autobuz a mers cu câțiva pași înaintea mea. Tot drumul spre casă a proptit geamul autobuzului cu atâta forță că am crezut că-1 va sparge și va cădea din autobuz. Când am ajuns la casa ei, am întrebat-o dacă dorea să mai ieșim și altă dată. ‫״‬Nu cred că vreau“, a spus ea. ‫״‬De ce?“ ‫״‬Nu cred că aș putea să te plac.“ ‫״‬De ce?“ ‫״‬Nu știu, pur și simplu nu cred.“ ‫״‬Nu vrei să ne sărutăm? Am auzit că asta le ajută pe fete să se îndrăgostească. “ ‫״‬Tu ești rău“, a spus ea. ‫״‬Ești Antichristul!“ Cu asta a intrat în casă, închizând bine în urmă ușa relației noastre. Acum, drept să spun, nu mi-a plăcut fata. Era ea drăguță și-așa mai departe, dar niciodată nu-mi plăcuse cu adevărat. Am fost numai puțin trist pentru ce s-a întâmplat. Pentru întâlnirea aceea mama mi-a dat cârdul ei Texaco, așa că în drum spre casă m-am oprit să-mi cumpăr niște gogoși donuts. Stăteam în parcarea Texaco și mă gândeam la bietul Romeo, cerșind dragostea Julietei, fugind cu iubita, pentru ca în cele din urmă să moară într-un mod stupid. Unele iubiri se sfârșesc tragic, asta e un fapt. Dacă m-ați fi întrebat pe mine, v-aș fi spus că încă de la început soarta lui Romeo

38

MAGIE

era pecetluită. După părerea mea, Romeo a sfârșit-o prost pentru că credea în magie. El a crezut că iubind-o pe Julieta va deveni un om nou, va căpăta un alt nume, va fi ca și cum ar fi fost rebotezat. Orice om își dorește să fie neobișnuit, să fie altfel. Nimeni ne vrea să fie el însuși. Adică, vreau să zic, poate că oamenii vor să fie ei în­ șiși, dar vor să fie diferiți, să se îmbrace diferit sau să aibă o (unsoare diferită sau să nu fie grași. E un fapt. Dacă ar exista în lume un tip că­ ruia să-i placă să fie el însuși și care nu și-ar dori să fie altcineva, tipul ăla ar fi cel mai diferit tip din lume și toți și-ar dori să fie ca el. într-o seară, când mă uitam la televizor, am văzut o reclamă la un cuțit cu care, chiar după ce se tăia un flacon de metal, se putea tăia foarte bine în felii subțiri o roșie. îi spuneau Cuțitul Minune. într-o altă seară am văzut o substanță de curățat făcută din suc de portocale care putea scoate petele de sânge din carpetă. Ziceau despre curățitorul ăla că este magic. Toată ideea asta că oricine vrea să fie cineva nou, să fie altfel, îmi spunea mie multe despre Dumnezeu și cum era El. Dumnezeu vindea ceva ce eu îmi doream. Adică, Dumnezeu era în aceeași barcă cu tipii care vindeau cuțite și cu Julieta care îi promitea lui Romeo că-1 va face fericit, că adică îl va face să fie altfel. Oricine care vinde ceva exage­ rează. Și oricine care vinde ceva zice despre lucrul pe care-1 vinde că face adevărate magii. însă cu cât înaintezi mai mult în vârstă, cu atât îți dai mai bine seama că nu există un Vrăjitor din Oz, că totul nu e decât o farsă. Mi l-am imaginat pe pastorul meu ca pe un agent de vânzări sau magician, încercând să păcălească biserica să creadă că Isus ne putea face oameni noi. Și, trebuie s-o spun, mi se părea că încerca să se convingă și pe el, că nu credea decât pe jumătate ceea ce predica. Nu spun aici că creștinismul mi se părea o imensă escroche­ rie, dar că avea unele din elementele a așa ceva. Cu toate astea, mesajul creștinismului mă atrăgea. Dumnezeu spu­ nea că mă va face o ființă nouă. Nu neg nici o secundă că nu voiam să fiu o ființă nouă, că nu voiam un nou început. Voiam.

39

ALBASTRU CA JAZZUL

O

O

O

Vedeam în spiritualitatea creștină lucruri care-mi plăceau, dar și lu­ cruri pe care le consideram stupide. Nu știam ce să fac. Simțeam însă că trebuia să iau o decizie cu privire la credința mea. Mi-ar fi plăcut să subscriu doar la unele aspecte ale creștismului, nu la toate. Să mă explic. Mare parte din doctrina creștină o asociam cu poveștile pentru copii din cauză că crescusem în biserică. învățătorii mei de la școala dumini­ cală transformau narațiunile biblice în povești pentru copii. Ei ne vor­ beau despre Noe și arca lui pentru că în relatarea biblică se vorbește despre animale. Nu ne spuneau că prin acel potop Dumnezeu a omorât întreaga omenire. Un alt lucru pentru care ajunsesem în confuzie era acela că oamenii priveau doar la părți din Biblie, nu la ansamblul acesteia. Ei ignorau o mulțime de întrebări evidente. Mi se părea că creștinismul, ca sistem religios, era un produs care se spărgea, și oricine îl propovăduia ascun­ dea la spate bucățile sparte, încercând să abată atenția oricui. Mi se părea că lucrul pe care creștinii îl ascundeau la spate erau po­ veștile pentru copii. Grădina Eden, căderea omului erau niște povești ridicole, iar Noe, arca și toate celelalte mi se păreau a fi basme. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că aceste povești, spuse ade­ sea copiilor, nu erau deloc povești pentru copii. Cred că diavolul ne pă­ călește facându-ne să credem că mare parte din teologia biblică este în genul poveștilor scrise pentru copii. Cum de-am ajuns să credem că relatarea despre arca lui Noe este potrivită pentru copii? Vă puteți ima­ gina o carte pentru copii despre arca lui Noe în care să se găsească și imagini cu oameni care se îneacă, cu mame care, smulse de șuvoaiele de apă, își strâng la piept pruncii, capetele micuților zdrobindu-se stânci, sau ele agățându-se cu disperare de vreun trunchi de copac luat de vâltoare? Nu cred că o asemenea carte s-ar vinde în foarte multe exemplare. Nu puteam să adopt creștinismul, pentru că îl consideram o religie pentru naivi. Pentru a îmbrățișa credința creștină, ori privești enormele

40

MAGIE

absurdități teologice ca pe niște povești pentru copii, ori le ignori pur și simplu. Din punct de vedere intelectual, chestiunea, în întregul ei, mi se părea extrem de dificil de îmbrățișat. Nimic însă din toate astea nu era clar definit; în cea mai mare parte totul se petrecea în subcon­ știentul meu.

o

o

o

Ajutorul a venit de unde mă așteptam mai puțin. Eram la colegiu și parcurgeam un curs de literatură la care studiam despre elementele narațiunii: locul, conflictul, punctul culminant și deznodământul. într-o zi, în timp ce studiam acel curs, prin minte mi-a trecut gân­ dul straniu că noi nu știam de unde veneau elementele narațiunii. Pu­ team avea numele unuia care le-a gândit, dar nu știam pentru ce există ele. Am început să mă întreb de ce inima și mintea răspundeau acestei formule specifice când venea vorba despre relatarea unei narațiuni. Așa că am luat lucrurile pe rând. Locul: Cu ăsta a fost ușor; orice na­ rațiune are un loc unde se desfășoară. Locul în care se desfășoară viața mea este America, planeta Pământ. înțeleg ce e un loc pentru că viața mea însăși e legată intrinsec de așa ceva. Stau într-o cameră, într-o casă, trăiesc împreună cu alte persoane, lucruri de felul ăsta. Motivul pentru care pot înțelege ce e acela un loc e pentru că trăiesc eu însumi în așa ceva. Dar apoi urma conflictul. Orice narațiune bună are în ea conflict. Unele conflicte sunt interne, altele externe, dar, dacă vrei să scrii un roman care să se vândă, trebuie să ai conflict în el. Noi înțelegem ce e conflictul, pentru că trecem prin conflicte, corect? Dar de unde vine conflictul? De ce trecem în viață prin conflicte? Faptul că mi-am pus întrebările astea m-a ajutat mult să accept ideea păcatului originar și a nașterii conflictului. Răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu explica de ce au oamenii conflicte în viața lor, și nimeni nu putea oferi o altă expli­ cație în afară de asta. Acest din urmă punct a fost crucial. M-am simțim ca și cum aș fi avut o epifanie. Fără explicația creștină a păca­ tului originar, fără relatarea aparent stupidă despre Adam și Eva și 41

ALBASTRU CA JAZZUL

despre pomul cunoștinței binelui și-a răului, conflictul nu putea fi explicat. Cu nici un chip. Acum, unii oameni consideră relatarea des­ pre păcat din Genesa ca fiind o metaforă, un simbol pentru altceva ce s-a întâmplat; dar, indiferent dacă o iei în sens literal sau metaforic, relatarea despre care vorbim oferă o explicație adecvată cu privire la lupta care-1 macină pe orice om: singurătate, frământări care te fac să nu poți dormi noaptea, dependență de un fel sau altul, mândrie, răz­ boaie și iubire de sine. Inima răspunde conflictului în cadrul narațiu­ nii, mi-am spus, pentru că în universul cu care interacționăm există un conflict de amploare, chiar dacă percepția asta nu este decât la nivelul subconștientului. Dacă nu am trece prin conflicte, de un fel sau altul, în viață, inima noastră n-ar avea nici o reacție la conflictele din cărți sau filme. Ideea de conflict, de tensiune, de suspans, sau cea de duș­ man, n-ar avea nici un sens pentru noi. înțelegem aceste elemente pen­ tru că le trăim. Și oricât de greu îmi era să admit, spiritualitatea creș­ tină explica de ce. După aceea urma un alt element al narațiunii: punctul culminant. Orice narațiune bună are un punct culminant. Punctul culminant este acel moment dintr-o narațiune în care se ia o decizie care determină finalul acesteia. Acum asta începea să mă sperie puțin. Dacă inima omenească folosește mijloacele realității pentru a crea elementele unei narațiuni, și dacă aceeași inimă răspunde punctului culminant din structura narațiunii, asta înseamnă că punctul culminant, sau de decizie, ar putea foarte bine să fie ceva care să existe și în univers. Ceea ce vreau să spun este că inima omenească trebuie să ia o decizie. Elementele narațiunii deveniseră pentru mine o paralelă care mă ajuta în înțelegerea spiritualității creștine. Creștinismul oferea o decizie, un punct culminant. Mai oferea și un deznodământ, care putea fi rău sau bun. în parte, vedeam deciziile pe care oamenii trebuie să le ia ca fiind esențiale pentru felul în care se încheie narațiunea. Asta mă cam băga în sperieți, pentru că de mii de ani predicatorii vorbeau despre faptul că trebuie să luăm o decizie: aceea de a-L urma sau respinge pe Hristos. Veneau cu oferta asta ca un fel de soluție ma­ gică la dilemele vieții. Nu-mi plăcuse niciodată să mi se vorbească

42

MAGIE

despre asta, pentru că a crede mi se părea un lucru complet demodat, dar tocmai credința creștină explica multe lucruri. Probabil toate aces­ te idei demodate indicau spre ceva mistic și adevărat. Și, poate, eu judecam întreaga chestiune nu prin prisma valorii sale, ci pornind de la cât de la modă sau de demodat era modul în care se transmitea mesajul.

o

o

o

în urmă cu mai mult timp am mers la un concert cu prietena mea Rebecca. N-am auzit pe nimeni care să cânte mai bine decât Rebecca. Auzisem că în oraș avea să vină un solist de muzică folk și m-am gân­ dit că poate Rebeccăi i-ar plăcea să-1 audă cântând, fiind ea însăși solistă. Un bilet costa 20 de dolari, o sumă uriașă de plătit dacă nu ieși la o întâlnire. între melodii însă solistul a relatat o întâmplare care pe mine m-a ajutat să clarific câteva lucruri în ce-L privea pe Dumnezeu. Relatarea era despre prietenul său, care era luptător în Navy SEAL [unitate a forțelor speciale ale Marinei americane - n.t.]. Spunea că fusese adevărat, și probabil că așa era, cu toate că putea fi o minciună. Solistul povestea că prietenul său executa o operațiune sub acoperire de eliberare a unor ostatici dintr-o clădire aflată într-o zonă de conflict. Echipa prietenului său a zburat cu elicopterul, au aterizat, au înaintat apoi până la clădirea în care se aflau ostaticii, după care au intrat în forță în încăperea în care aceștia erau deținuți de mai multe luni, încăperea, povestea solistul, era murdară și întunecoasă. Ostaticii erau strânși cu toții într-un colț, îngroziți. Când luptătorii SEAL au intrat în cameră, au auzit răsuflarea întretăiată de spaimă a ostaticilor. S-au oprit în cadrul ușii și le-au spus că erau americani. Le-au cerut apoi ostaticilor să-i urmeze, dar aceștia n-au făcut nici o mișcare. Stăteau acolo pe podeaua murdară și-și ascundeau fețele, înspăimântați. Aveau tulburări de gândire și nu au crezut că salvatorii lor erau cu adevărat americani. Luptătorii SEAL stăteau acolo, neștiind ce să facă. Nu puteau să-i ia pe rând pe ostatici și să-i scoată din acel loc. Atunci unuia dintre ei, 43

ALBASTRU CA JAZZUL

prietenului solistului folk, i-a venit o idee. Și-a pus arma jos, și-a scos casca și s-a așezat jos lângă ostatici, atât de aproape de ei încât trupul lui atingea trupurile lor. Și-a înmuiat expresia feței și i-a cuprins pe ostatici cu brațele. încerca să le arate că era unul dintre ei. Nici unul din cei care îi răpiseră și-i păziseră până în acel moment n-ar fi făcut așa ceva. Soldatul a stat așa un timp, până când unul dintre ostatici a început să se uite la el, în cele din urmă întâlnindu-i privirea. Atunci luptătorul SEAL i-a șoptit acelui ostatic că ei erau americani și că veniseră să-i salveze. Apoi l-a întrebat dacă nu voia să-i urmeze. Solda­ tul s-a ridicat în picioare și acel ostatic a făcut la fel, după care altul, și altul, până când toți au fost gata să plece. Povestea se sfârșea cu toți ostaticii în siguranță într-un elicopter american. Nu-mi plăcea niciodată când predicatorii spuneau că trebuie să-L urmăm pe Isus. Iar uneori ne spuneau că El era mânios pe noi că nu-L urmam. Mi-a plăcut însă povestea pe care ne-a spus-o solistul folk. Mia plăcut ideea unui Isus devenit om, ca noi să ne putem încrede în El, și mi-a plăcut că El vindeca oameni, îi iubea și era interesat la modul cel mai sincer de ceea ce simțeau oamenii. Când am înțeles că decizia de a-L urma pe Isus se asemăna foarte mult cu decizia pe care ostaticii trebuiseră să o ia de a-și urma salva­ torii, am știut că trebuia să decid dacă să-L urmez sau nu pe Isus. Decizia era simplă, o dată ce-mi puneam întrebarea: Este Isus Fiul lui Dumnezeu, suntem noi ținuți captivi într-o lume stăpânită de Satan, o lume zdrobită, plină de durere, și cred eu că Isus mă poate salva din această condiție? Dacă viața avea un punct culminant, și asta așa trebuia să fie, pen­ tru ca elementul denumit punct culminant să fie oglindit în narațiune, atunci spiritualitatea creștină oferea acel punct culminant. Oferea o decizie. Ultimul element al narațiunii este deznodământul. Spiritualitatea creștină oferea și un deznodământ, și acesta era iertare și un locaș în viața de apoi. Din nou, totul îmi suna foarte absurd, dar de data asta îmi doream cu disperare să cred că acesta era adevărul. Era ca și cum fusese plănuit ca sufletul meu să trăiască povestea pe care o spunea 44

MAGIE

spiritualitatea creștină. Ca și cum sufletul meu își dorea să fie iertat, îmi doream deznodământul pe care Dumnezeu mi-1 oferea. Și așa a fost: locul, conflictul, puctul culminant și deznodământul. Oricât de stupid poate părea, elementele astea îndeplineau cerințele inimii și se potriveau realității. Totul părea mai mult decât adevărat, părea să aibă un înțeles. începeam să cred că eram un personaj într-o poveste minunată și, de aceea, înainte de orice, elementele narațiunii aveau un înțeles. Așa se face că, o dată ieșită de sub aura de basm, toată acea treabă cu Evaghelia a devenit o chestie foarte adultă pentru mine, foarte frustă și directă, ca un pasaj din Hemingway sau Steinbeck, sau ca o aven­ tură cu mult sex și violență. Spiritualitatea creștină nu era o poveste pentru copii. Nu era ceva drăguț, plăcut. Era ceva mistic și straniu și pur și cobora spre ce era murdar. Era minunată și mă fascina. Poate, m-am gândit atunci, spiritualitatea creștină era diferența din­ tre iluzie și magie.

45

Schimbări Să găsești un (o) Penny

Unii dintre creștinii din Portland vorbesc despre colegiul Reed

de parcă ar fi iadul. Ei zic că studenții de la Reed sunt păgâni. Recent publicația Princeton Review a nominalizat colegiul Reed ca fiind insti­ tuția de învățământ în care probabilitatea ca studenții să nu creadă în Dumnezeu este cea mai mare. Și e adevărat. Reed e o școală păgână, cunoscută pentru experimente existențiale de tot soiul. La Reed nu sunt reguli și mulți dintre studenții de-aici au probleme cu autoritățile. în același timp însă studenții de la Reed sunt de elită. Loren Pope, fost editor pe probleme de educație la New York Times, spunea despre Reed că este ‫״‬colegiul cu cel mai ridicat nivel intelectual din întreaga țară“. Studenții de la Reed primesc mai multe premii și burse de studii decât cei ai oricărui alt colegiu din America, iar până în prezent, dintre cei care au studiat de-a lungul anilor la Reed, peste treizeci au plecat săși cotinue studiile la Oxford, cu burse internaționale de studii. O vreme, prietenul meu Ross și cu mine ne întâlneam o dată pe săp­ tămână să discutăm despre viață, în general, și despre Vechiul Testa­ ment. Ross preda un curs de Vechiul Testament la un seminar local. Uneori îmi vorbea despre fiul său, Michael, care era student la Reed. în anul în care Ross și cu mine ne întâlneam să discutăm despre Vechiul Testament, am aflat că lui Michael nu-i mergea prea bine. Ross mi-a spus că Michael o lăsase gravidă pe prietena lui și că aceasta nu-i per­

47

ALBASTRU CA JAZZUL

mitea să-și vadă copilul. Inima lui Michael era îndurerată din cauza asta. în anul trei de colegiu la Reed, fiul lui Ross s-a sinucis. S-a arun­ cat de pe o stâncă din masivul Oregon. Ross a suferit atunci cumplit. Următoarea dată când m-am întâlnit cu el, cam la o lună după tragedie, Ross stătea de partea cealaltă a me­ sei în fața mea cu fața îndurerată și ochii înlăcrimați. Parcă întreaga durere din lume apăsa asupra lui. Până în ziua de azi, nu-mi pot imagi­ na o mai mare suferință decât cea a pierderii unui copil. Nu l-am cunoscut pe Michael, dar toți cei care l-au cunoscut l-au iubit. După moartea lui, studenții de la Reed i-au inundat contul de email cu mesaje de rămas bun. La ani de zile după moartea lui Michael, chiar și după ce-am încetat să mă mai întâlnesc cu Ross pentru că mă mutasem în altă parte a orașului, Reed mi-a rămas în memorie. Nu după multă vreme m-am gândit să încep să studiez ceva, sistematic. Nu știam ce anume aș fi vrut să studiez, dar am auzit că Reed avea un program excelent de studii umaniste. Sunt un student groaznic. întotdeauna am fost. Examenele și testele mă omoară. Nu rezist presiunii. Tony Poetu’ însă mi-a spus că se gândea să audieze cursul de umanism de la Reed: literatură greacă veche. M-a întrebat dacă nu doream să vin și eu. Pe atunci frecventam o biserică mare din suburbii. Nu știu cum deam ajuns să merg la biserica aceea. Nu era genul meu. Aveam totuși câțiva prieteni, oameni tare de treabă, dar când le-am spus că mă gân­ deam că audiez un curs la Reed m-au privit de parcă mi-aș fi dat întâl­ nire cu Satana. Dintre prietenii ăia, o fată m-a rugat să mă așez și a început să-mi spună tot ce știa despre locul ăla, cum, la sfârșitul fiecărui an de studii, studenții de-acolo aveau un festival de trei zile în timpul căruia umblau complet goi. Mi-a mai spus că, probabil, unii dintre studenți se drogau. Și mi-a spus că Dumnezeu nu voia ca eu să audiez acel curs la colegiul Reed.

o

o

o

Prima zi de școală la Reed a fost interesantă. A fost mai bine decât la liceu. Aveau scrumiere și studenții înjurau. în clasa mea de studii uma-

48

SCHIMBĂRI

niște erau patru sute de boboci. Dr. Peter Steinberger, rectorul colegiu­ lui, și-a ținut cursul, din care eu am înțeles vreo 10%. Dar cele zece procente pe care le-am înțeles au fost extraordinare. Mi-a plăcut enorm. Tot timpul cât a predat mi-am manifestat zgomotos entuziasmul, uimi­ rea și acordul cu privire la afirmațiile pasionate pe care le făcea. După curs, de obicei mergeam la Commons să beau o cafea și sămi pun ordine în notițe. La Commons am cunoscut-o pe Laura, care, cu toate că era atee, m-a învățat multe despre Dumnezeu. Tatăl ei, pe care ea îl iubea și îl admira foarte mult, era pastor metodist în Atlanta, dar ea era singura din întreaga familie care nu putuse îmbrățișa ideea de Dumnezeu și credința creștină. Ea mi-a spus că, cu toate astea, familia ei o iubea la fel de mult, că nu exista între ei tensiune din cauza împotrivirii față de credință. Laura și cu mine am început să ne întâl­ nim în fiecare zi după curs, pentru a rediscuta tema acestuia. Nu cred că am întâlnit vreodată o persoană cu o minte mai strălucitoare decât a Laurei. Când era vorba despre literatura greacă, părea să se simtă ca peștele-n apă. ‫״‬Ce zici despre cursul de azi?“, am întrebat-o într-o zi. ‫״‬Cred că a fost OK.“ ‫״‬Doar OK?“, am întrebat eu. ‫״‬Mda, știi..., școala asta are pretenția că e una de elită, însă ce-am auzit azi nu prea confirmă. Introducerea n-a fost prea bună, dacă mă întrebi. Sper să nu rămână la nivelul ăsta tot anul.“ Laura îmi explica lucrurile pe care nu le înțelegeam. în timp a înțe­ les că eu eram creștin, dar nu vorbeam prea mult despre asta. De obi­ cei discutam despre literatură sau despre cursul de la care tocmai ieșeam, dar într-o zi Laura a deschis un subiect neobișnuit: rasismul în istoria bisericii. Ea se mutase în Portland din Georgia, unde, cu toate că era atee, fusese martoră, într-o biserică, la o faptă de discriminare rasială căreia cei mai mulți dintre noi credem că i s-a pus capăt acum cincizeci de ani. Laura m-a întrebat foarte serios care era părerea mea despre problema rasismului în America și dacă credeam că biserica încurajase sau încuraja în vreun fel ura de rasă. Să fiu sincer, nu mă mai gândisem de mult timp la acel lucru. Imediat după terminarea

49

ALBASTRU CA JAZZUL

liceului fusesem captivat de cărțile lui Martin Luther King și le-am citit pe cele mai multe dintre ele, dar de atunci interesul meu pentru pro­ blema asta scăzuse mult. Sunt sigur că sunt excepții, dar, în cea mai mare parte, cred că bisericile evanghelice au falimentat în timpul miș­ cării pentru drepturile civile, așa cum a făcut-o de altfel oricare altă instituție socială. Laura și-a fixat privirea în ceașca ei de cafea și nu a zis nimic. Știam, din discuțiile pe care le avusesem cu ea până atunci că, în Atlanta, fusese prietenă cu un student negru care acum studia la colegiul Morehouse, unde Dr. King își luase un titlu academic. între­ barea ei nu era una filosofică, ci personală. I-am spus cât de frustrant este să fii creștin în America și cât de frustrat mă simțeam eu însumi nu doar din cauza eșecurilor bisericii în ce privea drepturile civile, dar și din cauza propriului meu eșec în a contribui cu ceva la soluționarea problemei. M-am întrebat cu voce tare dacă, totuși, nu exista o problemă și mai gravă decât cea a rasis­ mului și, din greșeală, am făcut afirmația dură că rasismul ar fi o pro­ blemă minoră în comparație cu problema mai mare de care trebuie să ne ocupăm. ‫״‬Rasismul nu e o problemă?!“, m-a întrebat ea consternată. ‫״‬Ei, nu spun că nu e o problemă, spun doar că e una minoră.“ ‫״‬Cum poți să spui asta?“, m-a întrebat ea agitându-se pe scaun. ‫״‬Don, da’ e o problemă foarte gravă!“ La început am dat înapoi, dar după aceea i-am explicat ce-am vrut să zic. ‫״‬Da, înțeleg că e o problemă dureroasă, dar, privind în ansam­ blu, rasismul este un semnal pentru existența unei probleme mai mari. Există o problemă mai gravă aici decât tensiunea dintre grupurile etnice.“ ‫״‬Explică-ți afirmația“, a zis Laura. ‫״‬Vorbesc despre egocentrism. Dacă te gândești puțin la asta, va tre­ bui să admiți că rasa umană este afectată în mare măsură de egocen­ trism. Rasismul ar putea fi simptomul unei boli mai grave. Ceea ce vreau să spun e că eu, ca ființă umană, am o problemă când e vorba să-i văd pe alții mai buni decât mine. E ca și cum am de luptat împotri­ va acestei forțe, împotriva acestui curent din mine care, cel mai ade­

50

SCHIMBĂRI

sea, vrea să evite problemele serioase, să-mi fie bine mie, să-mi cum­ păr lucruri pentru mine, să mă hrănesc pe mine, să mă satisfac pe mine și celelalte de felul ăsta. Tot ce spun e că dacă noi, ca specie, am rezol­ va problema egocentrismului, am pune prin asta capăt multor suferințe din lumea în care trăim.“ în după-amiaza aceea, Laura nu a spus prea multe, dar peste câte­ va săptămâni ne-am întâlnit din nou și mi-a spus că era de acord cu mine în ce privea problema egocentrismului. Doar că ea numea ego­ centrismul păcat. ‫״‬Stai puțin“, i-am zis, ‫״‬cum poți crede în existența păcatului, dar nu și-n Dumnezeu?“ ‫״‬Pot, pur și simplu“, a răspuns ea. ‫״‬Nu poți.“ ‫״‬Pot ce vreau eu“, a zis ea, privindu-mă aspru. ‫״‬OK“, am zis, știind că dacă intram într-o dezbatere cu ea aveam să pierd. După conversația aceea nu am mai discutat multă vreme cu Laura despre religie. Visa să devină scriitoare, așa că discutam despre lite­ ratură. îmi dădea să citesc articolele sau eseurile pe care le scria. Le devoram, pur și simplu. Scria superb. Era o onoare pentru mine să o cunosc pe fata aceea. Simțeam, în adâncul sufletului, că Dumnezeu dorea să aibă o relație personală cu Laura. OK, știam că Dumnezeu dorește să aibă o relație personală cu fiecare ființă umană, dar în ce o privea pe Laura simțeam că era vorba de o urgență. Laura însă nu prea părea interesată de așa ceva. Nu a mai adus niciodată vorba despre Dumnezeu, și nici eu.

o

o

o

La Reed simțeam că trăiesc. Reed este unul dintre puținele locuri de pe pământ unde o persoană poate face ce vrea. Cu prilejul uneia din­ tre primele mele vizite în campus, am văzut cum steagul american fu­ sese luat jos și înlocuit cu un steag purtând simbolul anarhiei. Oricât poate părea de ciudat, crescut în biserică fiind, campusul a început

51

ALBASTRU CA JAZZUL

imediat să-mi placă. Studenții erau eminenți și deplin angajați în ceea ce făceau. Eram satisfăcut la Reed, stimulat și plin de pasiune. Mă simțeam conectat la fluxul uriaș de idei. Și, mai ales, aveam la Reed experiențe spirituale mai însemnate decât cele pe care le aveam la bi­ serică. Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la Reed a fost acela că ori de câte ori intram în campus puteam lua parte la discuții despre probleme care mă interesau. Studențiilor de la Reed le place să discute. Tot timpul erau grupuri de studenți care dezbăteau subiecte de interes global, schimbând idei sau opinii despre soluții care ar fi putut rezolva unele dintre problemele mondiale. Am fost provocat de stu­ denții de la Reed pentru că aceștia se aflau în primele rânduri ale luptei pentru drepturile omului. Unii dintre ei luptau numai să se afle în trea­ bă, dar cei mai mulți dintre ei o făceau din convingere; celor mai mulți dintre ei le păsa sincer că pacea lumii era amenințată. Interacțiunea cu băieții ăștia mi-a arătat cât de superficială și egocentrică devenise cre­ dința mea creștină. Mulți dintre studenți respingeau din capul locului chiar și ideea de Dumnezeu, și totuși lor le păsa mai mult de oameni decât îmi păsa mie. în campus nu erau decât câțiva studenți care spuneau că sunt creș­ tini. Cu toate că eu doar audiam cursurile, am fost acceptat în acel grup mic. în fiecare săptămână ne adunam toți în capelă să ne rugăm sau, în unul din dormitoare, să ținem studiu biblic. Era ceva foarte clandestin, ceea ce făceam noi. Ceva secret. La Reed existase dintotdeauna o împo­ trivire la creștinism. Cu un an înainte, câțiva creștini, în seara de dinaintea duminicii de Paști, s-au adunat într-o mică încăpere din cam­ pus pentru meditație. Au stins lumina dintr-o încăpere a bibliotecii, au aprins câteva lumânări și le-au spus studenților că, dacă doreau, puteau veni în încăperea aceea să se roage. Când s-au arătat zorii duminicii de Paști, studenții care se împotriveau creștinismului au decis să protes­ teze. Au cumpărat un butoi de bere, s-au îmbătat și au înjunghiat un miel de pluș în mijlocul camerei de meditație. Perspectiva pe care studenții din grupul nostru o aveau asupra acelui eveniment era ca a lui Hristos. Fuseseră răniți, unii ofensați, dar, mai 52

SCHIMBĂRI

ales, fuseseră răniți sufletește. Evenimentul fusese unul dureros pentru grupul nostru. Nu ne simțeam bine veniți în campus. Am învățat însă foarte multe de la creștinii de la Reed. Am învățat că dragostea ade­ vărată întoarce și celălalt obraz, nu ține seama de greșeli, îi iubește pe toți oamenii, oricât de indiferenți sau de ostili sunt. Creștinii de la Reed erau, în opinia mea, revoluționari. Știam că credința creștină este veche, dar, până atunci, nu o văzusem nicăieri aplicată atât de direct. Cei câțiva creștini pe care i-am cunoscut la Reed mi-au arătat că spiri­ tualitatea creștină este o credință solidă, atât pentru intelect cât și pen­ tru spirit. Eram convins că Laura și-ar fi avut și ea un loc în acel grup. Știam că ea, indiferent cât de departe era de Dumnezeu, putea ajunge să-L cunoască. Speranța mea în ce-o privea pe Laura s-a născut pornind de la felul în care prietena mea Penny [monedă - n.t.] a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu. I-am fost prezentat lui Penny la o petrecere, dar mi s-a părut că arăta prea bine ca să stea de vorbă cu mine, așa că m-am pier­ dut în mulțime. Mai târziu, într-una din zile, ea și-a făcut apariția la o întâlnire de rugăciune pe care noi o țineam în camera prietenului meu Iven, și am ajuns astfel să o cunosc destul de bine. Am descoperit că amândoi ne simțeam ridicol de nesiguri pe noi, așa că am devenit pri­ eteni. Penny este o dovadă vie că Isus încă dorește mântuirea fiecărui om. Chiar și a celor de la Reed. Penny avusese o experiență extraordinară cu Dumnezeu în perioada cât studiase în Franța. Ea zicea că toate meritele îi reveneau lui Nadine, o altă fată dintre foarte puținii creștini de la Reed și o membră a micu­ lui nostru grup de rebeli. Când Penny și Nadine s-au cunoscut, Penny nu era creștină. Amân­ două au parcurs împreună primul an de colegiu la Reed, dar nu se cunoșteau. Fiecare, individual, a decis să studieze la aceeași școală în Franța, în anul doi. Penny nu voia sa aibă nimic de-a face cu religia. Creștinii erau, în percepția ei, oameni cu mintea îngustă, conservatori din punct de vedere politic și ipocriți. Penny nu-i putea suferi pe creștini pentru că,

53

ALBASTRU CA JAZZUL

i se părea ei, în orice problemă umanitară, poziția ei se afla în opozi­ ție directă cu aceea a multor evanghelici. I se părea de asemenea că, dacă creștinismul ar fi o persoană, adică dacă toți creștinii s-ar îngră­ mădi într-o ființă umană, ființa aceea nu ar place-o. După ce a sosit în Franța, Penny avea planificat să petreacă o vacan­ ță de câteva săptămâni la Paris, înainte de-a se îndrepta spre nord, la colegiul Sarah Lawrence, din Rennes. Când a ajuns în Franța, le-a con­ tactat pe câteva dintre fetele care aveau să-i fie colege. S-a întâmplat ca una dintre acele fete să fie Nadine. Trebuie să știți că Penny și Nadine sunt două firi foarte diferite, opuse chiar. E uimitor că au reușit să se apropie, să se armonizeze. Nu numai că aveau idei complet diferite despre religie, dar și proveneau din medii extrem de contrastante. Nadine, de exemplu, descindea dintr-o veche familie scoțiană de stirpe regală, așa că prin vene îi curgea sânge nobil. Penny se născuse întrun cort militar al unei comunități hippy din Pacificul de nord-vest. Ca să înțelegeți de ce găsesc eu atât de interesant faptul că aceste două fete au devenit prietene, vă voi da mai multe detalii despre medi­ ul în care au crescut. Bunica lui Nadine s-a născut în clanul Stuart, o familie regală din Scoția. Ea s-a căsătorit și s-a mutat în Congo împreună cu familia ei, ca reprezentanți diplomatici ai guvernului belgian. Mama lui Nadine a crescut cu o mulțime de servitori în jurul ei: șofer, bucătar, majordom, bonă. Nu-i era permis să se adreseze părinților ei decât dacă era între­ bată. Mama lui Nadine și-a condus casa în aceeași manieră, perpetu­ ând multe dintre tradițiile aristocratice. Când Nadine și Penny s-au întâlnit în Franța, comunicarea lor a fost ca un schimb de mesaje dintre doi locuitori a două planete diferite. Nu mai puțin interesantă decât povestea lui Nadine e cea a lui Penny, căreia la naștere părinții ei i-au pus numele Plenty [abundență, bogăție - n.t.]. La scurt timp după ce a aflat că putea să-și schimbe numele, ea a făcut-o. în comunitatea hippy în care s-a născut Penny, părinții ei se drogau în încercarea de a găsi adevărul. Experimentul a eșuat, și mama și tatăl ei s-au mutat în Florida, unde tatăl ei a început să lucreze pe o ambarcațiune. 54

SCHIMBĂRI

Penny are amintiri dureroase cu mama ei care avea tulburări men­ tale, mai întâi spunând că John Kennedy era iubitul ei, apoi că era urmărită de FBI. Când Penny era copil, mama ei a fost diagnosticată cu schizofrenie paranoică. Azi ea trăiește pe străzile din Seattle, refuzând cu încăpățânare orice ajutor, de la oricine, inclusiv de la Penny. Odată Penny mi-a spus că, cu oricât de mare grijă ar aranja puzzleul trecutului său, nu poate ocoli lucrurile care o dor cel mai tare: fap­ tul că mama ei a fost împroșcată cu pietre când a născut-o pe ea, iluzi­ ile ademenitoare dar atât de înșelătoare care i-au fost oferite în anii copilăriei, și ruptura, nu doar a relației dintre mama ei și tatăl ei, dar și a mamei ei de realitate. Când i-am propus lui Penny să o duc cu mașina până la Seattle să-și vadă mama, mi-a spus că nu va fi un lucru care să-mi facă plăcere și că mama ei mă va urî. ‫״‬Ea urăște pe oricine, Don. Crede că oamenii o urmăresc și că vor să o prindă. Dacă o sun la telefon când e la azilul de noapte, vine la telefon doar ca să-mi închidă. Nu-mi răspunde la scrisori. Probabil nici măcar nu le deschide.“ ‫״‬Dar cândva a fost normală, nu?“, am întrebat-o odată. ‫״‬Da... Era frumoasă și îmi plăcea cu ea. Mi-am iubit mama, Don, și o iubesc și acum. Dar mă doare că mintea ei a luat-o razna. Mă doare că nu pot avea o relație normală cu ea.“ Când Penny avea unsprezece ani, părinții ei au divorțat și, după despărțire, ea s-a mutat în vest împreună cu tatăl ei. Vreme de un an a navigat pe apele Pacificului împreună cu tatăl ei, ca în cele din urmă să se stabilească într-un orășel montan din estul statului Washington. în acele prime trei săptămâni petrecute în Franța, pentru Penny a fost o mângâiere faptul că Nadine s-a arătat deosebit de preocupată de trecutul și de povestea ei. Asta a ajutat-o pe Penny să asculte la rândul ei povestea lui Nadine și, într-o seară, pe când se plimbau pe o plajă din sudul Franței, Nadine i-a explicat lui Penny de ce era creștină. I-a spus că ea credea că Isus fusese un revoluționar, un om pentru oameni, trimis de Dumnezeu la o lume care își făcuse rău sie însăși. Penny a fost frustrată să audă de la Nadide că era creștină. Nu putea crede că o fată ca Nadine putea subscrie la o religie care a produs cruciadele, îi 55

ALBASTRU CA JAZZUL

finanța pe republicani sau finanța posturi de televiziune religioase. Pe parcursul însă a anului ce a urmat la Lawrence, aroma creștinismului lui Nadine a devenit tot mai intrigantă pentru Penny. Penny a început să se întrebe dacă creștinismului, în cazul în care ar fi o persoană, i-ar plăcea de ea. A început să se întrebe dacă ea și creștinismul ar face casă bună împreună, dacă ar avea ceva în comun. Penny mi-a spus prima dată cum a devenit creștină când ne plim­ bam prin Laurelhurst, frumosul parc din josul străzii pe care locuiesc, unde lesbienele își scot câinii la plimbare. ‫״‬Nadine și cu mine stăteam ore întregi în camera ei“, a început ea. ‫״‬Cel mai mult discutam despre băieți sau școală, dar întotdeauna, pe la sfârșit, discutam și despre Dumnezeu. Ceea ce-mi plăcea cel mai mult la Nadine era că nu lăsa impresia că voia neapărat să-ți vândă ceva. Vorbea despre Dumnezeu ca și cum L-ar cunoaște, ca și cum ar fi vorbit cu El la telefon în ziua aceea. Nu-i era rușine de ceea ce cre­ dea, spre deosebire de alți creștini pe care îi cunoscusem. Mi se părea că ăia voiau să mi-L vândă pe Dumnezeu, ca și cum Dumnezeu ar fi fost un săpun sau un aspirator, și aveam sentimentul foarte clar că nu aveau ureche pentru ce le spuneam; nu le păsa de mine, nu voiau decât să le cumpăr produsul. îmi dădeam seama că îi judecasem pe toți creștinii pornind de la ceea ce văzusem la doar câțiva. Gândul ăsta măngrozea, pentru că foarte ușor îi catalogam pe toți creștinii drept tâmpiți, dar acum o cunoșteam pe Nadine. Pe ea nu o puteam catalo­ ga nicicum. Pentru Nadine, Dumnezeu era o ființă cu care ea interacționa, ba mai mult, Don, Nadine credea că lui Dumnezeu îi plăcea de ea. Mi-am zis ca asta era minunat. Mai mult decât atât, credința ei era ceva spiritual care-1 făcea pe om să-i pese de omul de lângă el, și asta era cât se poate de clar. Eram de-a dreptul bulversată, pentru că voiam să fiu bună, dar nu eram bună, eram egoistă, dar Nadine era... era destul de bună. Adică vreau să spun, nu era egoistă. M-a întrebat dacă nu voiam să citim împreună cartea Matei, și i-am spus că sunt de acord. Voiam să văd dacă toată chestia asta cu Isus era ceva adevărat, încă aveam probleme serioase cu Isus, însă doar pentru că îl asociam cu creștinismul, și cu nici un chip nu mă puteam vedea creștină. Mi-

56

SCHIMBĂRI

am zis însă că trebuia să mă conving singură. Așa că i-am spus da.“ ‫״‬Prin urmare ai început să citești Biblia?“, am întrebat-o. ‫״‬Da. Mâneam ciocolată, beam Cola și citeam Biblia, un fel de-a o citi care, după mine, dacă mă întrebi, e singurul în care poți face asta. Don, Biblia e-atât de bună cu ciocolată! întotdeauna mă gândeam că Biblia e ca un fel de salată, știi ce vreau să zic, dar nu-i așa. E ceva care merge cu ciocolată. Am început să citim din Matei, și totul mi sa părut foarte interesant. Pe Isus L-am găsit ca fiind foarte deranjant, foarte abrupt în ce spunea și făcea. Nu era diplomatic, și totuși mi se părea, nu știu cum, că L-aș mai fi cunoscut în vreo împrejurare, că îi plăcea de mine. Don, nu-ți pot spune cât de eliberată m-am simțit la gândul că, dacă L-aș fi întâlnit pe Isus, Lui i-ar fi plăcut de mine. Niciodată, ascultându-i pe creștinii de la radio, nu mă simțisem în felul ăsta. întotdeauna îmi spuneam că, dacă i-aș întâlni pe oamenii ăia, ei ar țipa la mine. Cu Isus însă nu era așa. Erau oameni pe care El îi iubea și oameni pe care se mânia, iar eu mă identificam cu aceia pe care îi iubea, ceea ce era foarte bine, pentru că, știi și tu, ăștia toți sunt oameni amărâți, oameni obosiți de viață și care vor să termine cu ea, sau oameni disperați, proscriși sau păgâni. Erau și alții, oamenii obișnuiți, dar El nu căuta deloc să placă, ceea ce în sine e o minune. Singur lucru ăsta ar putea fi cel mai supranatural lucru pe care l-a făcut. Nu era părtinitor, ceea ce nu se poate spune despre oameni.“ ‫״‬Nu m-am gândit niciodată la asta“, i-am spus lui Penny. ‫״‬El n-a fost deloc părtinitor, Don, și nici noi n-ar trebui să fim. Dar ascultă, acum urmează ce e mai bun. Am ajuns la acea parte a cărții în care Isus începe să vorbească despre pământ.“ ‫״‬Despre pământ?“ ‫״‬Da. Există în Matei un pasaj în care Isus vorbește despre pământ, unde zice că El împrăștie ceva semințe pe pământ și că unele dintre semințe vor aduce rod pentru că pământul pe care au fost împrăștiate a fost bun, unele nu vor aduce rod pentru că au căzut pe stâncă sau pentru că pământul pe care au căzut nu a fost chiar bun. Când am auzit asta, Don, am sărit în sus de bucurie, pentru că-mi doream tare mult să fiu pământul bun. Asta e tot ce-mi doream, să fiu pământul bun! îmi

57

ALBASTRU CA JAZZUL

venea să-I spun lui Isus, ‫״‬Isuse, te rog, lasă-mă să fiu pământul bun!“ ‫״‬Deci atunci ai devenit creștină!“ ‫״‬Nu, asta a fost mai târziu.“ ‫״‬Ce s-a întâmplat după aceea?“, am întrebat. ‫״‬Mai târziu, tot în luna aceea, era în decembrie, am dat o pretrecere beton în dormitorul nostru, și eram cam beată, știi cum e, și nu mă simțeam prea bine, așa că am urcat la etaj să văd dacă Naomi era în camera ei, da’ nu era, așa că m-am întors în camera mea, și... mam prăbușit pe podea. Am rămas acolo o vreme și atunci s-a întâm­ plat. Acum trebuie să-mi promiți că mă vei crede. “ ‫״‬Ce să-ți promit?“ Penny nu a mai zis nimic și și-a înfundat mâinile în buzunarele jachetei. ‫״‬OK, da’ să știi să nu-s nebună.“ A tras adânc aer în piept. ‫״‬L-am auzit pe Dumnezeu vorbindu-mi.“ ‫״‬Vorbindu-ți ție?!“, am întrebat. ‫״‬Da.“ ‫״‬Și ce-a spus?“ ‫״‬A spus, ,Penny, Eu am o viață mai bună pentru tine, și nu doar pe pământul ăsta, ci pentru veșnicie.‘“ Când a spus cuvintele astea, Penny și-a pus imediat mâna peste gură, ca și cum s-ar fi abținut să nu plângă. ‫״‬Chiar așa“, am zis. ‫״‬Dumnezeu ți-a spus asta ție.“ ‫״‬Da.“ Penny încă vorbea cu mâna la gură, printre degete. ‫״‬Mă crezi?“ ‫״‬Poate să fie adevărat.“ ‫״‬Nu contează dacă mă crezi sau nu.“ Penny și-a reluat plimbarea. ‫״‬Da’ asta s-a întâmplat, Don. A fost straniu. Dumnezeu mi-a vorbit. M-am speriat, îți dai seama. M-am gândit că poate de vină erau drogu­ rile, dar știam că, de data asta, nu erau drogurile.“ Penny și-a dus mâna la frunte și a zâmbit, clătinând din cap. ‫״‬Ar trebui să-ți citesc ce-am scris în jurnalul meu în seara aceea. E ceva de genu’, o, Dumnezeu mi-a vorbit. Chiar acum când îți vorbesc mi se pare stranie chestia asta cu Dumnezeu. Dumnezeu să-mi vorbească mie. L-am

58

SCHIMBĂRI

rugat să-mi mai spună o dată ce-mi spusese, da’ n-a făcut-o. Cred că din cauză că-L auzisem de prima dată, mă-nțelegi.“ ‫״‬Da, probabil. Deci atunci ai devenit creștină, în noaptea în care ția vorbit Dumnezeu?“ ‫״‬Nu.“ ‫״‬N-ai devenit creștină nici după ce Dumnezeu ți-a vorbit?!“ ‫״‬Nu.“ ‫״‬De ce?“ ‫״‬Eram beată, Don. Și când iei decizii importante trebuie să fii cu mintea limpede. “ ‫״‬Bine zici“, am aprobat-o eu. Dar credeam în continuare că nu era cu toate la cap. ‫״‬Ce-a urmat dup-aceea?“ ‫״‬Câteva zile mai târziu, într-o seară, am îngenunchiat în camera mea și am spus că nu mai voiam, din momentul ăla, să fiu așa cum fusesem până atunci. Voiam să fiu bună, mă-nțelegi. Voiam ca Dumne­ zeu să mă ajute să fiu bună cu ceilalți oameni, să-mi pese de ei, asta era tot ce voiam, pentru că la capitolul ăsta eram cam zero. La acel moment credeam deja că Isus era cine spunea că este, că era Dumne­ zeu. Nu știu cum am ajuns la concluzia asta. Pentru că nu era ceva matematic; era cu totul diferit, da’ știam, știam în adâncul sufletului meu că Isus era Dumnezeu. Dar de data asta n-am făcut decât să mă rog. Și L-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte. Și atunci am devenit creștină. A fost destul de simplu.“ Penny și-a înfundat din nou mâinile în buzunare și m-a privit cu ochii ei de un albastru infinit. ‫״‬Asta a fost“, a zis ea. ‫״‬Acum ești mulțumit?“ Și cu aceste ultime cuvinte a scos limba la mine și a început să râdă. ‫״‬Mai povestește-mi o dată, Penny. Și-ncepe cu sosirea în Franța.“ ‫״‬De ce?“ ‫״‬Pentru că e o poveste frumoasă. Mai spune-o o dată“, i-am zis. ‫״‬Nu. O dată e destul. Vrei probabil să o pui într-una din cărțile tale creștine sau mai știu eu ce.“ ‫״‬Niciodată“, am zis cu hotărâre.

59

Credința 5

Sex de pinguini

Partea

proastă cu credința creștină e că o ai și nu o ai, în același

timp. E ca și când ai avea un prieten imaginar. Eu cred în Isus; cred că El este Fiul lui Dumnezeu, dar ori de câte ori încerc să explic asta cuiva mă simt ca un cititor în palmă, ca un saltimbanc de la circ, sau ca un copil care inventează o poveste pe care să o spună părinților acasă, sau ca un participant la un congres Star Trek care nu-și dă seama că spectacolul nu e real. Până când. Când unul din prietenii mei devine creștin, lucru ce se întâmplă cam o dată la zece ani pentru că din fire sunt tare timid când vine vorba sămi împărtășesc credința, experiența e euforică. Văd în ochii lor că toată povestea asta cu creștinismul e cum nu se poate mai adevărată. Toți de la Reed îmi spuneau că ceva nu era în regulă cu Laura. Ziceau că părea a fi deprimată sau ceva de genu’. M-am întâlnit întâm­ plător cu ea la un curs la Vollum Lounge, o clădire frumoasă ca un muzeu, cu zidurile ei albe și înalte. Laura ședea în fața mea și, după încheierea cursului, nu a plecat. N-am plecat nici eu. Nu voiam să o supăr, dar nu mi-a fost greu să observ că era tristă sau ceva de genu’. ‫״‬Cum ești?“, am întrebat-o. ‫״‬Nu bine.“ S-a întors cu fața spre mine. Am putut vedea pe ochii ei că plânsese mult în dimineața aceea. 61

ALBASTRU CA JAZZUL

‫״‬Ce nu e bine?“ ‫״‬Nimic.“ ‫״‬Probleme cu vreun băiat?“ ‫״‬Nu.“ ‫״‬Probleme la școală?“, am întrebat. ‫״‬Nu.“ ‫״‬Probleme cu Dumnezeu?“ Laura doar mă privea. Ochii-i încă roșii de plâns i s-au umezit. ‫״‬Așa cred, Don. Nu știu.“ ‫״‬îmi poți spune mai multe? Cum te simți?“ ‫״‬Simt că viața mea e un gunoi. Nu-ți pot explica. E un gunoi, șiatât.“ ‫״‬înțeleg“, am zis. ‫״‬Don, vreau să mă confesez. Am făcut lucruri îngrozitoare. Mă pot confesa ție?“ ‫״‬Nu cred că dacă mi te confesezi te va ajuta la ceva.“ Cum spu­ neam, Laura își ștergea ochii cu mâna. ‫״‬Simt că mă urmărește, Don.“ ‫״‬Cine te urmărește?“ ‫״‬Dumnezeu. “ ‫״‬Cred că asta e minunat, Laura. Și te cred. Cred că Dumnezeu te vrea pentru El.“ ‫״‬Simt că mă urmărește“, a repetat ea. ‫״‬Ce crezi că vrea?“ ‫״‬Nu știu. Nu pot face asta, Don. Tu nu-nțelegi. Nu pot face asta.“ ‫״‬Ce nu poți face, Laura?“ ‫״‬Nu pot deveni creștină.“ ‫״‬De ce nu poți deveni creștină?“ Laura n-a mai spus nimic. Doar mă privea cu ochi obosiți. A lăsat să-i cadă mâinile în poală, cu un oftat. ‫״‬Aș vrea să-ți pot citi din jurnalul meu“, a spus ea, privind în gol la peretele alb. ‫״‬O parte din mine vrea să creadă. Am scris despre asta în jurnal. Familia mea crede, Don. Simt că și eu trebuie să cred. Simt că dacă nu cred, voi muri. Dar, în același timp, e-atât de stupid. Mai stupid de-atât nu se poate.“ 62

CREDINȚĂ

‫״‬Laura, de ce petreci timp cu creștinii din campus?“ ‫״‬Nu știu. Probabil din curiozitate.“ Și-a șters ochii încă o dată. ‫״‬Nu sunteți proști, așa cred. Doar că nu pricep cum de puteți crede toate chestiile astea.“ ‫״‬Sincer, nici eu nu pricep“, i-am spus. ‫״‬Dar eu cred în Dumnezeu, Laura. Există ceva în mine care mă face să cred. Și cred că Dumnezeu te urmărește, cred că Dumneuzeu vrea ca și tu să crezi.“ ‫״‬Ce vrei să spui?“ a întrebat ea, lăsând să-i cadă mâinile în poală și suspinând din nou. ‫״‬Mă refer la faptul că vrei să mi te confesezi. Cred că Dumnezeu dorește să aibă o relație cu tine și asta începe cu o confesare a ta direct Lui. El îți oferă iertare.“ ‫״‬Prin asta nu faci lucrurile mai ușoare, Don. Nu prea cred că am nevoie de un Dumnezeu care să mă ierte de ceva.“ ‫״‬Știu. Dar asta cred eu că se întâmplă. Probabil tu o privești ca pe un act de dreptate socială. Lumea întreagă a ajuns atât de rău pentru că nimeni nu recunoaște că a greșit. Dar prin faptul că îi ceri lui Dumnezeu să te ierte, te arăți gata să-ți asumi partea ta de vină și mizerie. “ O vreme Laura nu a spus nimic. Părea să vorbească cu sine. ‫״‬Nu pot, Don. Nu e o decizie. Nu e ceva ce decizi.“ ‫״‬Ce vrei să spui?“ ‫״‬Nu pot face asta. Nu pot s-o spun pur și simplu, fără s-o și cred.“ Laura era tot mai tulburată. ‫״‬N-o pot face. E ca și cum ai încerca să te îndrăgostești de cineva, sau să te convingi pe tine însuți că felul tău de mâncare preferată sunt plăcintele. Lucruri de felul ăsta nu le decizi, ele ți se întâmplă pur și simplu. Dacă Dumnezeu e real, El trebuie să mi se întâmple... sau să mi se descopere, dacă vrei.“ ‫״‬Asta așa e. Dar nu te panica. E OK. Dumnezeu te-a adus unde ești, Laura; și tot El te va duce până la capăt. Numa’ că va lua ceva timp.“ ‫״‬Dar e dureros, Don“, a zis ea. ‫״‬Vreau să cred, dar nu pot. Nu mai suport!“ Laura s-a îndreptat spre camera ei. în ziua următoare am primit un e-mail de la Penny în care îmi spunea că și ea vorbise cu Laura. Penny 63

ALBASTRU CA JAZZUL

îmi cerea să mă rog pentru Laura, pentru că Laura căzuse în capcană, zicea ea. își propusese să petreacă mai mult timp cu Laura, să fie cât se putea de aproape de ea în lupta emoțională prin care trecea.

o

o

o

N-am avut nicio explicație în ce o privea pe Laura. Și nu cred că există vreo explicație. Credința mea în Isus nu părea rațională sau bazată pe dovezi științifice, și cu toate astea nimic nu m-ar fi putut determina să nu mai cred. Cred că Laura căuta ceva rațional, pentru că credea că toate lucrurile care erau adevărate erau și raționale. Dar în problema cu care se confrunta ea nu era cazul. Dragostea, spre exemplu, este un sentiment cât se poate de adevărat, dar nu e rațional. Adică oamenii simt dragostea. Eu am fost îndrăgostit, cei mai mulți oameni au fost îndrăgostiți, și cu toate astea dragostea nu poate fi explicată științific. Și nici frumusețea. Lumina nu poate fi explicată științific, și cu toate astea credem că ea există și vedem toate lucrurile pentru că ea există. Sunt o mulțime de lucruri care sunt adevărate dar pe care nu ni le putem explica. Cred că una din problemele pe care le avea Laura era aceea că voia să-L înțeleagă pe Dumnezeu. Numai că Dumnezeu nu poate fi înțeles. Nu-L pot înțelege pe Dumnezeu, așa cum o furnică nu mă poate înțelege pe mine.

o

o

o

Zilele trecute discutam la Horse Brass cu Tony despre Laura; discutam despre credință, despre ce e nevoie ca să crezi, și Tony m-a întrebat cum am ajuns să cred în Dumnezeu. M-am simțit stupid când am încercat să-i explic, cu toate că Tony e creștin și el. M-am simțit ca și cum i-aș fi spus că credeam în Peter Pan sau în Zâna Zorilor, cu toate că nu cred nici în Peter Pan și nici în Zâna Zorilor. Cred în Dumnezeu și, așa cum am spus mai sus, în mod covârșitor asta se datorează faptului că ceva mă determină să cred și prea puțin unei decizii conștiente pe care care o iau de a crede. De fapt, 64

CREDINȚĂ

aș merge și mai departe prin a spune că atunci când am început să cred nu am vrut asta; intelectul meu se opunea credinței, dar sufletul meu, instinctul ăsta profund, n-a putut să se opună credinței în Dumnezeu mai mult decât ar fi putut Tony, în schimbul a zece dolari, să nu-și mai iubească soția. Sunt lucruri în care alegi să crezi, și lucruri care te aleg ele pe tine. Ăsta a fost unul care m-a ales el pe mine. ‫״‬Tony, știi ce m-a ajutat cel mai mult să înțeleg de ce cred în Isus?“ ‫״‬Ce?“ ‫״‬Pinguinii“, i-am răspuns. ‫״‬Pinguinii?“ ‫״‬Pinguinii“, am confirmat. ‫״‬Cunoști câte ceva despre pinguini?“ ‫״‬Nu“, mi-a răspuns Tony, zâmbind. ‫״‬Spune-mi despre pinguini.“ ‫״‬Intr-una din serile trecute mă uitam pe Animal Planet la o emisi­ une despre pinguini. Pinguinii călătoresc în grupuri foarte mari, proba­ bil și cinci sute de pinguini, și înoată spre nord când e iarna mai aspră, atât de departe spre nord până dau de gheață. Arată ca personajele de desene animate, ca animalele alea din filmul Fantasia. Cu toți cinci sute înoată până dau de gheață, după care ies din apă unul câte unul, și încep să se târască pe burtă. Târându-se așa ei lasă urme, și pe urmele alea înaintează unul după altul. Și merg așa mai multe zile, ziceau.“ ‫״‬Se târăsc pe burtă mai multe zile?“, m-a întrebat Tony. ‫״‬Da, mai multe zile“, am zis. ‫״‬De ce?“ ‫״‬Nu știu“, am spus. ‫״‬Dar după o vreme se opresc din târât și se adună într-un cerc mare și încep să facă zgomote. Și ce fac se cheamă că-și caută parteneri. E-o nebunie. Parcă ar fi un club de noapte de pin­ guini sau ceva de genu’—ca la discotecă. Merg în cerc legănându-se, până-și găsesc un partener. “ ‫״‬Și apoi ce fac?“, a întrebat Tony, râzând ușor. ‫״‬Sex de pinguini“, am zis. ‫״‬Sex de pinguini?“ ‫״‬Da. Sex de pinguini. Exact acolo, în fața camerelor de filmat. Mam simțit ca și cum m-aș fi uitat la un film porno cu animale.“ ‫״‬Și cum a fost?“, a întrebat Tony. 65

ALBASTRU CA JAZZUL

‫״‬Nu prea excitant“, i-am răspuns. ‫״‬Nu prea mi-a plăcut.“ ‫״‬Acum lămurește-mă și pe mine, ce are-a face sexul de pinguini cu credința în Dumnezeu?“, a întrebat Tony. ‫״‬Ai răbdare, ajung și-acolo. Dar să-ți spun ce mai fac. Mai întâi, femelele depun ouăle. Fac asta stând în picioare. Ouăle cad pe pământ printre picioarele lor, care au cam trei centimetri lungime, așa că femelele țin ouăle pe picioarele lor. Apoi masculii merg la femele și femelele le dau acestora ouăle. Apoi, și asta e partea cea mai tare, femelele pleacă. Ele călătoresc zile în șir până ajung înapoi la ocean, sar în apă și merg la pescuit.“ ‫״‬Femelele pleacă și îi lasă pe masculi cu ouăle?“, a întrebat Tony. ‫״‬Da. Masculii au grijă de ouă. Se așează peste ele. între picioare au ceva ca un fel de buzunar mic în care păstrează ouăle. Ei se adună într-un cerc imens ca să se încălzească unii de la alții. Pinguinii din interiorul cercului fac o mișcare foarte lentă prin care ajung la exteri­ orul cercului, după care în același fel ajung iar înăuntru. Fac asta pen­ tru ca toți să ajungă să se încălzească, pentru că în afara cercului e un frig năpraznic. Și o fac timp de o lună întreagă. “ ‫״‬O lună!“ ‫״‬Da. Masculii stau acolo afară pe ouă timp de o lună. Nici măcar nu mănâncă. Doar au grijă de ouă. Apoi femelele se întorc, și aproape în ziua în care se întorc, ouăle încep să se desfacă dinăuntru. Cumva femelele știu cu exactitate, chiar dacă nu au mai avut pui înainte, ziua când trebuie să ajungă înapoi la masculi. Așa se nasc puii de pinguin.“ ‫״‬Foarte interesant“, a zis Tony. ‫״‬Da’ unde-i aici analogia?“ ‫״‬Chiar nu știu. Doar că pur și simplu m-am identificat cu pinguinii. Știu că sună a tâmpenie, dar, în timp ce mă uitam la emisiunea asta, m-am simțit ca unul dintre pinguinii ăia. Au pinguinii în ei un radar care le spune când și unde să meargă, și nimic din ce fac nu pare să aibă vreun sens, dar se întorc în chiar ziua în care li se nasc puii, și radarul se dovedește întotdeauna a fi corect. Eu am un radar în mine care-mi spune să cred în Isus. Cumva, nu știu cum, radarul pinguinilor îi conduce perfect. Probabil nu e o așa mare prostie să fac ce-mi spune radarul din mine să fac. “

66

CREDINȚĂ

Tony a zâmbit la răspunsul meu. Și-a ridicat paharul și a zis, ‫״‬în cinstea pinguinilor“.

o

o

o

în cartea sa, Ortodoxia, G. K. Chesterton spune că nebuni nu ajung poeții, ci jucătorii de șah. Și cred că are dreptate. Simți că înnebunești dacă încerci să-ți explici comportamentul pinguinilor. Cel mai indicat e doar să-i privești și să te bucuri de ce vezi. La fel, nu cred că poți explica felul în care operează credința creștină. E un mister. Și asta-mi place la spiritualitatea creștină. Nu poate fi explicată, dar cu toate astea e frumoasă și adevărată. E ceva ce simți și vine din suflet.

o

o

o

Câteva zile mai târziu mă târâm din pat și am dat să deschid Biblia de pe masa mea de lucru. Nu prea aveam însă chef să citesc, așa că miam deschis calculatorul și m-am enervat puțin cu un oraș SimCity [joc de construcție pe calculator a unui oraș - n.t.] la care lucram. Mi-am verificat e-mailurile și am văzut că unul era de la Laura. Mi-1 trimi­ sese în primele ore ale dimineții. La Subject scria: Deci, oricum, despre tot ce-am discutat...

Dragă Don, cel mai bun prieten al meu, Aseară am început să citesc cartea Matei. Am citit toată noaptea. Nu m-am putut opri din citit, așa că am trecut la Marcu și am citit și cartea asta. Acest Isus al tău a fost ori un nebun ori Fiul lui Dumnezeu. Pe undeva pe la mijlocul lui Marcu am înțeles că a fost Fiul lui Dumnezeu. Presupun că asta mă face creștină. Mă simt mult mai bine acum. Vino în campus deseară la o cafea.

Cu multă dragoste, Laura 67

v

■

Răscumpărare Morcovi(țe) sexy

CU MULT ÎNAINTE DE-A MĂ STABILI ÎN PORTLAND, DAR LA SCURT TIMP

după propria mea convertire la spiritualitatea creștină, am trecut prin mai multe perioade de afinitate cu Dumnezeu. Se întâmpla să stau întins pe dușumeaua dormitorului, citind Biblia, încercând să pătrund sensul cuvintelor, toate cuvintele fiind puternice, ca niște brațe care-mi strângeau pieptul. Mi se părea că ele, cuvintele, erau vii, cu gânduri și emoții proprii, ca și cum Dumnezeu îmi strecura în cap gânduri prin care mă călăuzea, mă mângâia și îmi dădea putere. Un timp, mi se părea că lumea era un ceas, iar Dumnezeu ridicase capacul ca eu să pot vedea mecanismul. Regulile complicate ale peisa­ jului sociospiritual erau ceva asemenea unui joc pentru mine, și orice turnură în desfășurarea acestuia îmi producea încântare. Adevărurile Bibliei aveau o aură de farmec, precum mesajele venite din cer, precum niște coduri, coduri fermecate care ofereau putere asu­ pra vieții, o putere care transforma tristețea în bucurie, greutățile în pro­ vocări de-a le face față, și încercările în oportunități. Nimic în viața mea nu mai era pământesc. După ce am devenit creștin, fiecare aspect al in­ teracțiunii umane avea ceva fascinant care mă atrăgea, și coplexitatea ri­ dicată a lunii naturale era remarcabilă în perfecțiunea ei: culorile ceru­ lui amestecate la orizont, apusurile de soare din Texas când norii din de­ părtare parcă ard, ca niște artificii, ca aripi de îngeri care-și iau zborul. 69

ALBASTRU CA JAZZUL

Dumnezeu nu mai era un aparat de jocuri mecanice ci un fel de Duh care avea putere să miște sufletele oamenilor. Mi se părea că primeam răspunsuri la întrebări pe care încă nu le pusesem, întrebări pe care Dumnezeu le cunoștea sau pe care tot El mi le strecura în substraturile adânci ale sufletului. Devenisem creștim, și ce plăcut era!

o

o

o

Nu cred, cu toate astea, că există mulți oameni care pot rămâne feri­ ciți vreme îndelungată. Bucuria e ceva temporar. Plăcerea pe care o produce stă tocmai în faptul că e de scurtă durată. Prin urmare, și în cazul meu, fascinația de care vorbesc a început să scadă. Ca în cazul unui bărbat care primește drept cadou de Crăciun o drujbă nouă, la prima pornire se minunează de greutatea și de puterea ei, fără să vadă în ea o sculă cu care va munci, poate, din greu, ani de zile. Făcusem greșeala să-mi doresc ca starea spirituală pe care o traver­ sam să dureze și să rămână romantică. Asemenea unui cuplu de tineri căsătoriți care cred că vor rămâne veșnic îndrăgostiți, și eu credeam că Dumnezeu și cu mine aveam să ne plimbăm la nesfârșit, mirosind flori. Când lucrurile n-au mai stat așa, am devenit confuz. Ceea ce însă a devenit mai frustrant decât pierderea entuziasmului a fost revenirea luptelor mele cu păcatul. Devenisem creștin, așa că de ce mai aveam de luptat cu pofta, lăcomia și invidia? De ce îmi doream să mă îmbăt la petreceri sau să copiez la teste?

o

o

o

Cei mai buni prieteni ai mei din liceu erau Dean Burkebile și Jason Holmes. Dean și Jason făceau parte amândoi din echipa de tenis, eu nu eram destul de bun pentru un partener de antrenament, așa că cele mai multe dintre serile noastre fierbinți din Houston ni le petreceam bătând mingea pe terenurile din parcul municipal. Soseam după-amiaza devre­ me și jucam până pe la zece sau unsprezece seara, când în parc se stin­ geau luminile, după care stăteam prin parcări și beam bere, și Jason fuma marijuana. 70

RĂSCUMPĂRARE

Tatăl lui Dean era alcoolic, dar făcea tratament de dezalcoolizare, și de vreo șapte ani reușise să se abțină de la băutură. Era un bărbat ară­ tos, scund, dar cam avea obiceiul să se laude, cam cum se laudă John Wayne în True Grit. Domnul Burkebile avea amintiri grozave din zilele lui de bețiv. Ne-a spus că într-o seară conducea beat, atât de beat că a intrat cu mașina direct în mașina poliției. îl admiram pe tatăl lui Dean, cu poveștile lui din vremea când se îmbăta, cu tatuajele lui și celelalte de genu’. Acum muncea la un spital și conducea un Volvo negru. Fami­ lia mea avea un Buick. Mama nu conducea niciodată beată. Probabil că tata o făcea, dar pe el nu-1 văzusem de ani întregi. Când Dean și Jason și cu mine stăteam prin parcări, mă simțeam real și cu picioarele pe pământ, ca un tip din filme. Și Dean și Jason erau din familii înstărite, pentru care biserica era cam a cincea roată la căruță. Mă simțeam grozav când eram cu ei, și foarte sofisticat, ca și când săptămâna ce urma aveam să joc la Wimbledon, să beau vin și să dau autografe după meci. în vremea aceea, Dean și cu mine eram lideri la grupul de tineri al bisericii. Dean însă nu lua niciodată asta în serios. Adică, mai corect, lua în serios calitatea de lider, dar nu și latura spirituală, nu și lucrurile metafizice care pot avea loc în viața omului. încercam să-l conving să vină în tabăra de tineret organizată de biserică, dar nu reușeam nicio­ dată. Tabăra era la sfârșitul verii, și era prea aproape de începutul șco­ lii, și dac-ar fi mers în tabără s-ar fi simțit vinovat, și i-ar fi trebuit mai mult de două luni până să se apuce iar de băut, așa că nu mergea. Oda­ tă, imediat după ce m-am întors din tabără, Dean a cumpărat două lăzi de bere, și m-a convins să rămân acasă la el. Zicea că trebuie să mă îmbăt, ca să trec peste sentimentul inițial de vinovăție, ca în felul ăsta să mă pot simți bine la toate petrecerile de toamnă care urmau. O ladă de bere am băut-o singur. Apoi am mers amândoi în parcul municipal și-am aruncat la coș sub clarul lunii, clătinându-ne pe picioare și înju­ rând, pentru că nicicum nu reușeam să băgăm mingea în coș. în general, nu prea aveam ceva împotriva băuturii. Dean era cam printre cei mai buni prieteni pe care cineva i-ar fi putut avea. Chiar îi păsa de oameni, cred, și la fel era și Jason. Pur și simplu le plăcea să

71

ALBASTRU CA JAZZUL

se simtă bine, ca oricărui om. Cum mine însă era altceva. Eu voiam să fiu pe placul lui Dumnezeu. Vreau să spun, cam așa ceva. Simțeam că Dumnezeu făcuse ceva personal și real în viața mea. Și mai simțeam că ar trebui, probabil, să nu mă ating de băutură o vreme, să-mi văd de rolul de lider al grupului de tineri și de celelalte de genu’. într-o seară, în timp ce ne plimbam prin parcul municipal, Jason a scos la iveală o pungă sănătoasă de marijuana. Dean abia dacă a tras un fum sau două. Nu-i plăcea gustul și zicea că marijuana nu prea reușește să-l amețească. Cât despre mine, nu fumasem niciodată până atunci marijuana, dar în seara aceea Jason a fost foarte insistent ca toți trei să o facem. Mie ideea nu mi s-a părut grozavă. Băusem deja vreo cinci beri și eram cam cherchelit. Auzisem că nu e bine să amesteci lucrurile astea. Dean a început să pregătească pipa pentru Jason, și Jason a devenit cam vesel, așa că i-am spus că aș vrea să încerc și eu. Ca să fiu sincer, n-am simțit nimic. Nimic plăcut. Cum spuneam, eram deja cam cherchelit, și marijuana n-a făcut decât să mă treacă pâr­ leazul. M-am simțit rău cam la cinci minute după ce-am început s-o fumez. Mă simțeam ca și cum aș fi fost închis într-o valiză pe fundul unei corăbii în mijlocul unei furtuni. Mi s-a întors stomacul pe dos. Au început să-mi transpire mâinile și fruntea și genunchii au început să-mi slăbească și să mi se îngălbenească. Eram drogat.

o

o

o

Ne-am întors la casa lui Dean, și eu m-am întins în grădina din spatele casei, unde mirosea a câine. Mi-era greață, și așa am adormit și am visat cu aligatori și cu talk show-uri la TBN. A venit și Jason și s-a întins lângă mine și-a început să-mi spună și iar să-mi spună ce e ade­ vărul. Jason credea că adevărul este ceva ce ajungi să cunoști doar când ești amețit de droguri. Mai târziu avea să plece la colegiu. Prieteni deai mei mi-au spus că Jason devenise cunoscut pentru faptul că se trezea la kilometri distanță de campus, numai în izmene, neavând habar cum ajunsese acolo. în seara asta el îmi vorbea despre adevăr, despre fap­ tul că acesta, adevărul, este ceva ce știi, dar nu știi că știi. Zicea că

72

RĂSCUMPĂRARE

cheia sensului vieții se afla, probabil, pe alte planete. ‫״‬Don. Don.“ Jason încerca să mă facă atent. ‫״‬Ce e, omule?“, am întrebat, întins cum eram și chinuit de greață. ‫״‬S-ar putea ca ei să trăiască acolo, omule.“ ‫״‬Cine, Jason?“ ‫״‬Extratereștrii, omule.“ Imediat ce unul dintre băieți și-a revenit suficient cât să conducă, m-au dus acasă. M-am strecurat înăuntru prin fereastra de la dormi­ torul meu, m-am întins pe podea și-am așteptat ca vasul pe care mă găseam să atingă fundul mării. Mi-am amintit, în momentele acelea, de vina pe care o simțisem cu atât de mulți ani în urmă, vina de a-i fi dat mamei mele acel cadou de Crăciun. Și mi-am zis că ceea ce tocmai mi se întâmplase era numai din vina lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi făcut în așa fel încât să mă simt vinovat tot timpul, n-aș fi păcătuit. Nu m-aș fi îmbătat nicio­ dată și n-aș fi fumat marijuana. Nu prea m-am simțit înțelept în noaptea aceea, abținându-mă cu greu să nu vomit. Nu prea m-am simțit ca un tip care încheie un meci de tenis pe Wimbledon. Și nu prea cred că Domnul Burkebile, când era beat și intra cu mașina în mașina poliției, se simțea chiar atât de bine pe cât spunea. Pentru că dacă s-ar fi simțit bine, probabil n-ar fi vrut să se mai trezească și, probabil, n-ar mai fi trebuit să treacă prin toată cura aceea de dezalcoolizare. Cred că lucrurile pe care ni le dorim cel mai mult în viață, lucrurile care credem că ne fac liberi, nu sunt lucru­ rile de care avem nevoie. Pornind de la ideea asta, am scris o poves­ tioară pentru copii, dar care de fapt nu e pentru copii...

73

Era odată un iepure pe căre i chema Don Iepure.

74

în fiecare dimineața Don Iepure mergea sa-și bea cafeaua la Stumpdown Coffee.

75

într-o dimineață, la Stumpdown Coffee,

Don Iepure a văzut o morcoviță sexy, pe care-o și chema Sexy Morcoviță.

76

Și Don Iepure și-a pus de gând

să o prindă pe 5exy Morcovița.

77

Numai că Sexy Morcovita alerga foarte repede.

78

Și Don Iepure a alergat după Sexy Morcovița prin tot statul Oregon.

79

Si prin toata America, pána la New Vork.

80

Și Don iepure a alergat

după Sexy Morcovrta pana pe Luna.

81

Și Don Iepure era foarte, foarte obosit.

82

Dar cu ultimele puteri care i-au mai rămas, Don Iepure a mai făcut o încercare disperată.

83

Și Don Iepure a prins-o pe Sexy Morcovita.

84

Morala·. în viață, dacă te străduiești

din toate puterile, dacă te concentrezi siJ nu renunți > niciodată, în cele din urmă vei obțineJ ceea ce-ti dorești. > >

85

Din nefericire, la scurt timp după ce s-a terminat

de spus povestea asta, Don Iepure s-a înecat cu morcovul și a murit A doua morala·.

Uneori, lucrurile pe care ni le dorim cel mai mult în viața sunt lucrurile care ne omoara.

86

RĂSCUMPĂRARE

Și, într-adevăr, asta e latura amăgitoare a vieții: că lucrurile pe care ni le dorim cel mai mult ne omoară. De curând, Tony Poetu’ mi-a citit ceva din Biblie, ceva tare vechi, cum că noi iubim ori întunericul ori lumina, și cât de greu e să iubești lumina și cât de ușor e să iubești întunericul. Cred că e adevărat. Pentru că, în definitiv, facem ceea ce ne place să facem. îmi place să cred că lucrurile pe care le fac le fac din motivații bune, corecte, dar nu e așa, le fac pentru că îmi place să le fac. Din cauza păcatului, din cauză că întotdeauna mă pun pe mine pe primul loc, trăind în lumea asta decăzută, eșuată, trupul meu, inima mea și sufletul meu sunt predispuse să iubească lucrurile care mă omoară. Tony zice că Isus ne dă capacitatea de-a iubi lucrurile pe care trebuie să le iubim, lucrurile de sus. Și mai zice Tony că atunci când oamenii care-L urmează pe Isus iubesc lucrurile bune, ei ajută prin asta la instaurarea împărăției lui Dumnezeu pe pământ, și asta e ceva frumos. în ce mă privește, am încercat să iubesc lucrurile bune fără ajutorul lui Dumnezeu, și a fost imposibil. Am încercat ca timp de o săptămână să nu nutresc vreun gând rău la adresa unei alte persoane, dar n-am reușit. înainte de încercarea asta, credeam despre mine să sunt un om bun, dar după aceea mi-am dat seama că eu gândeam lucruri rele despre oameni toată ziua, și că, așa cum zicea Tony, înclinația mea na­ turală era să iubesc întunericul. Răspunsul meu la dilema asta a fost autodisciplinarea. Am crezut că mă puteam disciplina pe mine să fac lucruri bune, să gândesc numai bine despre alți oameni, dar așa ceva nu este cu nimic mai ușor decât să te apropii, la întâmplare, de un om cu totul străin și să te îndrăgos­ tești de el. O vreme reușeam, cumva, dar mai devreme sau mai târziu inima mea își dădea pe față adevărata ei iubire: întunericul. Mă ridi­ cam și încercam din nou. Era un ciclu dezumanizant.

87

Har împărăția cerșetorului

A durat o vară. Eram în faza despre care tocmai am vorbit în capitolul anterior, în care încer­ cam să mă autodisciplinez să mă ‫״‬comport“ ca și cum aș iubi lumina și să nu mă ‫״‬comport“ ca și cum aș iubi întunericul. Mă enervau predi­ catorii care vorbeau prea mult despre har, pentru că mă ispiteau să nu fiu disciplinat. După părerea mea, omul avea nevoie de un șut în fund și, dacă nu reușeam să-I fiu suficient de plăcut lui Dumnezeu, era nu­ mai vina celor din jurul meu, care nu-și dădeau toate silințele în ce mă privea. Credeam că dacă s-ar fi insistat pe har, întreaga biserică ar fi ajuns un bordel. Eram un gunoi. Apogeul neprihănirii de sine l-am atins pe când mă aflam într-o ta­ bără creștină fundamentalistă în Colorado. Eram cazat într-o cabană din munții Rockies împreună cu alți șapte băieți, și cu toții îmbrățișam acest creștinism militant care spune că trebuie să trăiești ca un luptă­ tor din trupele de comando pentru Isus. Simt o imensă rușine să recu­ nosc asta acum. Posteam tot timpul, ne rugam împreună de două ori pe zi, memo­ ram versete biblice, ne încurajam unii pe alții și altele de felul ăsta. Vara era aproape trecută, și noi deveniserăm destul de mândri de noi înșine pentru că citisem o bună parte din Biblie și nu lăsasem gravidă nicio fată. Eram, totuși, preocupați cu privire la ce aveam să facem Odată

am fost fundamentalist creștin.

89

ALBASTRU CA JAZZUL

după ne vom fi despărțit, fiind de părere că, dacă nu ne-am mai fi avut unii pe ceilalți, am fi căzut de la credință și am fi început să vindem droguri copiilor. Unul dintre noi, probabil eu, a venit cu inițiativa unui fel de legământ scris, care ar fi urmat să conțină lista lucrurilor pe care ne impuneam să nu le facem vreme de un an, cum era privitul la tele­ vizor, fumatul sau ascultatul de muzică. Legământul ăsta avea să fie constituția neprihănirii noastre de sine individuale. Ne angajam în el că vom citi Biblia în fiecare zi, ne vom ruga și vom memora anumite pasaje lungi din Biblie. într-o seară ne-am adunat cu toții în cerc, cu pixuri și hârtie de scris, și am adus jertfe, fiecare dintre noi încercând să-i depășească pe ceilalți cu un miel mai mare și mai arătos adus ca jertfă. Eram opusul direct al unui club al frăției sexului: în loc să ne fumegăm testosteronii în orgii, cu beție și scandal, noi eram înnebuniți după Isus. O nebunie foarte bine organizată, după cum puteți vedea. Din tabără am făcut autostopul înapoi în Oregon și m-am mutat cu chirie într-un apartament de la periferie, unde nu cunoșteam pe nimeni și nimeni nu mă cunoștea. La gât aveam un colan din mai multe mărge­ le, fiecare mărgea reprezentându-1 pe unul dintre băieții cu care făcu­ sem legământul, iar la mijloc atârna o cruce, ca un memento că toți fuseserăm părtași la ceea ce se întâmplase în tabără, și că hotărâsem că, timp de un an, vom fi călugări. La început a fost ușor, locuind întrun alt loc și celelalte de genu’, într-un alt oraș, dar după o vreme cola­ nul acela a început parcă să mă stranguleze. Prima dintr-un șir de isprăvi care aveau să urmeze a fost Biblia. Nu că nu-mi plăcea să citesc din ea sau că nu eram de acord cu ea, pur și simplu uitam de ea. Odată am lăsat-o pe podea, lângă pat, și am arun­ cat peste ea o grămadă de haine murdare. N-am mai văzut-o, nu m-am mai gândit la ea. O lună am uitat de ea, până am făcut curățenie în cameră. Am ridicat grămada de haine murdare, și acolo era Biblia mea, uitându-se la mine ca un animăluț mort. într-o seară mă plimbam prin Pioneer Square în centrul Portlandului când, peste drum, am observat un mic magazin de pipe și tabac. Am zis doar să intru, să arunc o privire. Am ieșit din magazin cu o pipă nouă, dar am jurat că nu voi fuma din ea până se va sfârși

90

HAR

anul de călugărie. A fost un chilipir, mă-nțelegeți, la vreo cinșpe dolari și ceva. N-am putut să nu-mi cumpăr și tutun, cu toate că nu era o mișcare înțeleaptă, până încă nu se sfârșise anul. M-am așezat pe o bancă în Pioneer Square, la un loc cu skateboarderii și muzicanții, cu jucătorii de șah și cu cei care-și beau cafeaua. Am hotărât să-mi umplu pipa, doar așa, să-mi mai amintesc cum se făcea respectiva operațiune. Am luat pipa în gură, tot doar așa, pentru o retrăire a senzației de demult pe care mi-o dădea coada pipei ținute între dinți. Apoi am aprins-o. Apoi am tras din ea. După eșecurile înregistrate cu Biblia și cu pipa, am hotărât să cedez puțin, nu mult, punctului de pe listă unde figura privitul la televizor, în josul străzii pe care locuiam era o pizzerie indie, Escape from New York Pizza sau cam așa ceva, și aveau acolo un televizor cu ecran mare, în serile de luni mergeam acolo și mă uitam la meciurile de fotbal, ceea ce era un păcat dublu, pentru că înțelegerea noastră din tabără fusese ca lunea să postim. Mi-am zis că nici unul dintre băieți n-ar avea nimic împotrivă să schimb ziua de post de luni cu miercurea, doar așa, pentru un pic de variație. Numai că, de când mi-a trecut prima dată prin cap acest gând, am schimbat de-atâtea ori ziua de post, încât după trei luni ajunsesem în situația în care n-ar fi trebuit să mănânc doișpe zile la rând. Cred că în anul ăla am postit de două ori. Probabil. Am urât întreg acel an. L-am urât. în fiecare dimineață când mă trezeam mă simțeam un ratat. Nu suportam să mă uit în oglindă, pen­ tru că eram un fiasco. Eram mânios pe toți oamenii pe care-i vedeam că se simt bine. De la pizzerie mă întorceam simțindu-mă ca un criminal pentru ceea ce tocmai făcusem, și spunându-mi că creștinismul nu era de mine, întrebându-mă care-mi va fi pedeapsa pentru că iar nu ascul­ tasem de Dumnezeu. Eram un eșec la toate capitolele. Primeam scri­ sori de la ceilalți băieți, dintre care unii spuneau că reușeau să respecte destul de bine legământul. Nu le răspundeam. Eram un eșec nu doar față de ce aștepta Dumnezeu de la mine, dar și față de frații mei fundamentaliști!

91

ALBASTRU CA JAZZUL

O

O

O

Pastorul meu, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, a trecut și el prin stări similare, în primii lui ani de credință. Rick a devenit creștin la vârsta de nouăsprezece ani. înainte de a deveni creștin, juca fotbal la Chico State, numărul unu național, pe vremea aceea, în topul școli­ lor renumite pentru chefurile pe care le trăgeau studenții lor. Și Rick nu rămânea dator când era vorba de partea lui de chefuit. Totuși, după luni la rând de chefuri cu beție, Rick a început să se întrebe dacă nu exista în viață ceva care să-i ofere o mai mare împlinire decât cea pe care o găsea în alcool și sex. Sufletul lui a început să tânjească după Dumnezeu. într-una din duminicile care-au urmat, când s-a trezit, șia propus să nu bea în ziua aceea și a mers la o biserică din împreju­ rimi. A fost prima dată când Rick a pășit într-o biserică, și s-a întâm­ plat ca în dimineața aceea pastorul să vorbească despre păcat, despre faptul că toți suntem păcătoși, despre Isus, despre cum a murit El ca Dumnezeu să ne poată ierta de păcatul nostru. La sfârșitul serviciului, Rick s-a rugat și a devenit creștin. După câteva săptămâni, pastorii din noua biserică a lui Rick au venit în vizită la acesta, toți la costum și cravată, și Rick i-a servit cu cafea, și toți au luat loc pe scaune și-și sorbeau cafeaua și vorbeau fru­ mos, în timp ce fumul de marijuana plutea pe deasupra capetelor lor. Prietenul lui Rick fuma marijuana în camera alăturată. Și acum, când îmi povestește, Rick râde la amintirea că le-a oferit pastorilor să tragă un fum, nesimțindu-se ofensat când aceștia l-au refuzat. Pastorii au discutat cu Rick despre convertirea lui, explicându-i că acum el era iertat de păcate și spunându-i că era important să încerce să trăiască o viață curată. Și Rick a fost de acord cu ei, gândindu-se cu cât i-ar fi mai ușor să asculte predica de duminică dimineața dacă nu ar fi mahmur. Așa că Rick a început să aleagă curăția în locul păcatu­ lui, și o vreme lucrurile au mers bine, dar nu după mult timp a început să-și dorească din nou să iasă la chefuri cu prietenii, sau să facă sex cu prietena lui, și din când în când eșua în efortul de a duce o viață morală. Rick mi-a spus că momentele acelea au fost cele mai depri­ 92

HAR

mante din viața lui, pentru că simțea că îl întrista pe Dumnezeul care-1 mântuise. Pastorul meu era chinuit de incapacitatea lui de a-și controla dorin­ țele. Era conștient că i se dăduse o viață nouă, avea acces la cerul lui Dumnezeu, și cu toate astea nu reușea să rămână în ascultare față de Isus. Așa că într-o noapte s-a plecat pe genunchi și i-a spus lui Dum­ nezeu că-i pare rău. I-a spus lui Dumnezeu cât de mult își dorea să fie bun și ascultător. Apoi s-a așezat pe marginea patului și a înghițit atâtea tablete de relaxare musculară și somnifere, că ar fi fost de-ajuns să omoare trei oameni. S-a întins pe jos în poziție fetus și a așteptat să moară.

o

o

o

Rick mi-a spus, privind în urmă, că era prea mândru să primească fără plată harul lui Dumnezeu. Nu știa cum să trăiască într-un sistem în care nimeni nu datorează nimănui nimic. Și cu cât îi era mai greu să-I plă­ tească lui Dumnezeu pentru harul primit, cu atât își dorea mai mult să se ascundă de El. Dumnezeu era cămătarul lui, cu alte cuvinte. Cu toate că înțelegea că Dumnezeu nu dorea nimic în schimb, mintea lui nu putea comunica inimii lui acest lucru, așa că viața lui era un chin. Multă vreme n-am priceput de ce unii oameni n-au nicio problemă în a accepta harul lui Dumnezeu, în vreme ce altora lucrul ăsta le e extrem de dificil. Eu eram dintre cei cărora le e dificil. Auzeam despre har, citeam despre har, și chiar cântam despre har, dar acceptarea haru­ lui era ceva ce nu înțelegeam. Mi se părea incorect să nu trebuiască să plătesc pentru păcatul meu, să nu mă simt vinovat că-1 comisesem. Mai mult de-atât, harul nu prea era ceea ce căutam eu. Era ceva prea ușor. Eu voiam să plătesc pentru iertarea mea, ca și cum Dumnezeu și cu mine am fi fost doi prieteni care-și fac favoruri unul altuia. Iluminarea s-a produs într-un loc unde nu m-aș fi așteptat: la maga­ zinul de alimente. Mă îndreptam spre Muntele Hood, împreună cu câțiva prieteni, să petrecem acolo câteva zile. în mașina pe care o con­ duceam eram singur, și am decis să opresc la Safeway să cumpăr câte 93

ALBASTRU CA JAZZUL

ceva de-ale gurii pentru weekendul ce urma. în timp ce așteptam să-mi vină rândul la casă, doamna din fața mea a scos din portofel cartele de alimente pentru a-și plăti ce avea în coș. Nu mai văzusem până atunci cartele de alimente. Erau mai colorate decât îmi imaginasem și arătau mai mult a bani decât a cartele. A fost evident, când doamna a scos cartelele, că ea, eu și fata de la casă nu ne simțeam prea comfortabil în legătură cu ceea ce se întâmpla. Aș fi vrut să fac ceva. Aș fi vrut să-i plătesc eu alimentele, dar asta ar fi creat o întreagă scenă. Fata de la casă a făcut repede ce-avea de făcut, verificând și semnând câteva documente, după care doamna a putut trece de casă. Cât timp și-a aranjat alimentele și le-a pus în cărucior, femeia nu și-a ridicat capul. A plecat de la casă cum mersul stânjenit pe care-1 au persoanele care se știu privite. în după-amiaza aceea, conducând spre munți, mi-am dat seama că nu femeia aceea era demnă de milă, ci eu. Cumva, nu știu cum, ajunsesem să cred că persoanele aflate în nevoie financiară erau candi­ date și la compătimire, nu doar la ajutorare. Realitatea era că nu ali­ mentele aș fi vrut eu să i le cumpăr, pentru că guvernul o făcuse deja. Eu am vrut să-i cumpăr demnitatea. Judecând-o, eu fusesem cel care-i răpise demnitatea. Mă întreb cum ar fi să folosesc, în loc de bani, cartele de alimente timp de o lună. Mă întreb cum m-aș simți, stând la rând în magazinul de alimente, scoțând din portofel valuta strălucitoare a sărăciei, simțind cum ceilalți cumpărători îmi examinează cu priviri iscoditoare hainele și ce am pus în coș: o pizza înghețată, lapte, cafea. M-aș simți proba­ bil îndemnat să le explic că am o slujbă bună și că fac bani frumoși. îmi place să fac acte de caritate, dar nu-mi place să fiu eu benefi­ ciarul unor acte de caritate. De asta am o așa mare problemă cu harul. Cu câțiva ani în urmă scriam unui prieten o scrisoare care conținea o listă cu cereri de rugăciune. Cererile se refereau toate la prieteni și la cei din familia mea, și nici una nu era legată de vreuna din pro­ blemele mele. Prietenul meu mi-a zis să fiu sincer să-i vorbesc despre nevoile și problemele cu care mă confruntam, dar eu i-am spus că nu era cazul, deoarece problemele mele nu erau chiar atât de grave.

94

HAR

Prietenul mi-a răspuns repede, cu tonul unui mentor care știa ce spune, ‫״‬Don, tu nu te situezi deasupra milei lui Dumnezeu“. în doar câteva cuvinte, el mă punea față în față cu adevărul că în spatele reticenței mele nu se afla grija față de ceilalți, ci mândria, că nu-mi păsa de ceilalți mai mult decât de mine, și că credeam că mă situam deasupra milei lui Dumnezeu. Ca și Rick, și eu sunt prea mândru să accept harul lui Dumnezeu. Ceea ce vreau eu nu e să ajung în postura de a-I putea oferi ceva lui Dumnezeu, ci să ajung în postura din care să nu fiu nevoit să primesc milă de la Dumnezeu. Conducând spre munți în după-amiaza aceea, mi-am dat seama că eram prea mândru ca să primesc harul lui Dumnezeu și am simțit că era cazul să mă smeresc. Cine eram eu să mă cred mai presus de mila lui Dumnezeu? Și de ce-aș fi refuzat bogățiile neprihănirii lui Dumne­ zeu, doar ca să rămân cu mizeria egoului meu?

o

o

o

Rick mi-a povestit că, întinzându-se pe dușumea și așteptând să moară, L-a auzit pe Dumnezeu spunându-i, ‫״‬Viața ta nu e a ta, ai fost cumpă­ rat cu un preț“, și în acel moment a simțit un fel de pace. Rick mai îmi spunea că a înțeles, atât cognitiv cât și emoțional, că rolul ce-i revenea în relația lui cu Dumnezeu era acela de primi cu smerenie dragostea necondiționată a lui Dumnezeu. Pastorul meu, bineînțeles, a rămas în viață, un miracol pe care nu și-1 poate explica. înainte de-a mai putea face ceva pentru propria sal­ vare, a căzut într-un somn adânc, dar dimineața s-a trezit plin de ener­ gie, ca și cum n-ar fi înghițit nici măcar o singură pastilă. După ce-a supraviețuit încercării de sinucidere, Rick a urmat un colegiu biblic, s-a căsătorit cu o fată pe care a cunoscut-o în timpul școlii, și acum cei doi au patru copii. în urmă cu un an și ceva el a plantat o biserică în centrul Portlandului, considerat de către cei mai mulți drept zona cu cele mai puține biserici din Statele Unite. La prima întâlnire n-am fost decât opt, dar azi biserica a ajuns să numere peste 95

ALBASTRU CA JAZZUL

cinci sute de oameni. Sunt duminici în care la biserica noastră vin zeci de necredincioși și în fiecare săptămână Rick le vorbește despre dra­ gostea îndelung răbdătoare a lui Dumnezeu. Vorbește despre Isus ca și cum L-ar cunoaște, ca și cum ar fi discutat cu El la telefon dimineață. Rick îl iubește pe Dumnezeu pentru că, înainte de orice, primește dra­ gostea necondiționată a lui Dumnezeu. Rick spune că eu îl iubesc pe Dumnezeu pentru că El m-a iubit întâi. Că ascult de Dumnezeu pentru că îl iubesc pe Dumnezeu. Dar dacă nu pot accepta dragostea lui Dumnezeu, nu-L voi putea iubi, și prin urmare nu voi putea asculta de El. Niciodată autodisciplinarea nu ne va face să ne simțim mai neprihăniți sau mai curați; la o astfel de stare nu se poate ajunge decât în urma acceptării dragostei lui Dumne­ zeu. Să acceptăm harul necondiționat al lui Dumnezeu și iubirea Lui nebună e tot ce avem nevoie pentru a putea asculta de El. A accepta bunătatea și dragostea fără plată ale lui Dumnezeu este ceva ce diavolul nu vrea ca noi să facem. Dacă auzim, în adâncul ființei noastre, o voce care ne spune că suntem un eșec, că suntem ratați, că nu vom reuși nimic niciodată, asta e vocea lui Satan care încearcă să o convingă pe mireasă că mirele nu o iubește. Asta nu e vocea lui Dumnezeu. Dum­ nezeu stăruiește pe lângă cu bunătate, El ne schimbă caracterul cu pasi­ unea dragostei Lui.

o

o

o

Citind lucrări literare, în genul lui Romeo și Julieta, unde două ființe de aceeași natură sunt aprinse de dragoste una după cealaltă, visăm la dragostea lui Hristos pentru mireasa Lui; cred însă că mai degrabă lucrurile stau ca în piesa îmblânzirea scorpiei, unde Lucențio o urmă­ rește cu dragostea lui pe Bianca. Altfel spus, mirele caută să câștige dragostea miresei lui războinice înconjurând-o pe aceasta cu bunătate, răbdare și dragoste. ‫״‬Comportamentul“ nostru nu poate fi schimbat prin autodisciplină, dar îndrăgostirea de o ființă umană realizează ceea ce n-am crede nici­ odată că e posibil. Și cel mai leneș om ar traversa înot Canalul Mânecii

96

HAR

pentru a cuceri inima iubitei sale. Cred că ceea ce spunea Rick merită să fie repetat: anume că, acceptând dragostea lui Dumnezeu pentru noi, ne îndrăgostim de El, și numai așa putem ajunge să și ascultăm de EL în schimbul smereniei noastre și a acceptării milei lui Dumnezeu, ni se dă o împărăție. Și împărăția unui cerșetor e mai bună decât iluzi­ ile unui om mândru.

97

dumnezei Micii noștri prieteni invizibili

În fiecare an, sau aproape în fiecare an, mă gândesc la cât de

stupidă e toată chestia asta cu Dumnezeu. Orice creștin e conștient că, mai devreme sau mai târziu, va fi încercat de îndoială. Și va fi. Dar când asta se întâmplă cu adevărat, creștinul se îngrozește, ca și cum întregul lui univers s-ar prăbuși. îmi amintesc de un moment anume când stăteam întins în pat și mă gândeam la absurditatea credinței mele. Dumnezeu. Cine crede în Dumnezeu? Pare cea mai mare prostie. Mi s-a părut atunci că a crede în Dumnezeu nu era mai rațional decât să ai un prieten imaginar. Iar celor care au prieteni imaginari li se spune într-un anume fel, cred că știți cum. Și sunt internați în spi­ tale speciale. Poate că credința mea în Dumnezeu era o formă de nebu­ nie. Poate că eram pe cale să-mi pierd mințile. încep cu credința în Hristos, și următorul lucru pe care ajung să-l fac e să iau ceaiul cu iepurașul de Paști sau să dansez cu prăjitorul de pâine, strigând, ‫״‬Vin soldații englezi, vin soldații englezi!“ Atunci am început să mă gândesc la alte religii. Nu intenționam să-I întorc spatele lui Dumnezeu, doar m-am gândit la celelalte religii. Am citit Coranul pe când acesta nu era foarte răspândit în zona în care locuiam. Nu mi-a trecut nici un moment prin cap că, dacă creștinismul nu era rațional, nu erau raționale nici celelalte religii. Existau momente când mi-aș fi dorit să fiu budist, adică mi-aș fi dorit să pot crede că 99

ALBASTRU CA JAZZUL

budismul era adevărat, cu toate că nu știam exact în ce crede un bu­ dist. Mă întrebam cum ar fi să frec burdihanul unui grăsan și dintr-o dată să înceapă să-mi treacă prin cap numai gânduri bune, să încep să fac numai ce e bine și să-mi pice din cer o mașină nou-nouță. Aș fi intrat în afaceri imobiliare și m-aș fi căsătorit cu o blondă superbă și, când blonda superbă ar fi înclinat ușor capul într-o parte când i-aș fi vorbit despre educația socializată, aș fi putut să-l frec puțin pe burtă pe Budha, și blonda mea ar fi primit instantaneu inteligența Susanei Faludi. Sau a Katiei Couric. [Susan Faludi - câștigătoare a premiului Pulitzer și autoare a câtorva cărți bestseller; Katie Couric - bine cunos­ cută jurnalistă de televiziune, a lucrat pentru NBC, iar în prezent lucrează la CBS - n.t.]

o

o

o

într-o zi, cam prin vremea când prin cap îmi treceau astfel de gânduri, lăsându-mi imaginația să ofere răspunsuri creative cu privire la sensul universului, am luat autobuzul până la Powells, unde unul dintre autorii mei preferați urma să citească din noua sa carte. Powells, trebuie să vă spun, e cea mai mare librărie din lume. Cărți noi și cărți de anticari­ at. Și mâncare ieftină, zice unul din prietenii mei. Powells e unul din motivele pentru care îmi place Portlandul. Clădirea veche a librăriei, aflată în centrul orașului, adăpostește peste o jumătate de milion de cărți, toate mirosind a vechi și cerneală, două mirosuri extraordinare care se amestecă într-un mod mistic dând naștere la ceva nespus de fru­ mos. Powells e pentru mine o altă biserică, un fel de versiune terestră a raiului. Când un scriitor vorbește la Powells, sosesc mai devreme ca să am timp să mă uit prin toate secțiile. încep cu secția de literatură și trec apoi la religie, înainte de a arunca o privirile și la politică și mișcări sociale, ajungând în cele din urmă la artă, care e secția ce găzduiește lansările de carte. Scriitorul pe care am mers să-l aud în seara aceea e creștin, un pescar și un om îndrăgostit de natură, care scrie cărți des­ pre pescuitul cu muscă și apele din Oregon. Toate scaunele erau ocu­

100

DUMNEZEI

pate când am ajuns, așa că m-am rezemat de un stâlp. La scurt timp și-a făcut apariția și scriitorul. Era mai înalt decât mi-1 imaginam, uscățiv, cu mâinile și picioarele parcă fără vlagă. Purta un pantalon kaki și o bluză în carouri. Arăta ca unul care se uită la PBS sau ca un om care știe o mulțime de lucruri despre păsări. Scriitorul a intrat în sală prin partea din spate, din casa scării, înso­ țit fiind de unul din angajații librăriei, care l-a condus în spatele mesei pe care se aflau mai multe exemplare cu autograf ale noii sale cărți. în mână ținea un ziar și o mapă din care ieșeau nearanjate colțurile mai multor coli de hârtie. Avea cu el și un exemplar deja uzat al noii lui cărți. Ne-a fost prezentat ca una din comorile Oregonului, un scriitor care aduce apa la viață, redându-ne prin cuvintele lui frumusețea natu­ rii și amintindu-ne totodată că suntem oameni și că trăim o experiență unică, inegalabilă. întreaga audiență a aplaudat și eu am și scăpat un scurt chiot. Scriitorul s-a urcat pe un mic podium, zâmbind ușor, și a început seara citind din câteva ziare naționale articole cu privire la politica externă și la religie. Citea editorialele cu lejeritate, ca și cum acestea ar fi fost niște rețete vechi de familie și ca și cum noi toți luam notițe, dar nimeni nu lua notițe. M-am gândit că probabil avusese o noapte proastă, sau un an prost sau altceva, pentru că vorbea cu încetineală și părea să citească arti­ colele ca o dovadă că alți oameni fuseseră de acord cu ideile lui. Nu ne plăcea să-l auzim împărtășindu-ne opinia lui despre o idee politică sau alta, apoi citindu-ne dintr-un editorialist care aprobase ideile sale, îmi doream tare mult să citească despre pești. Cu peștii lucrurile sunt mult mai simple. Nu găsești multe lucruri scandaloase când vine vorba despre pești. îmi doream ca scriitorul din fața noastră să înceapă să fie el însuși. Era ca și cum l-ai fi privit pe Ernest Hemingway încercând să-l imite pe Ray Swarez. Autorul despre care vorbesc este un mare scriitor. Vreau să știți asta. îmi plac enorm de mult toate cărțile lui. Și dacă el vrea să citeas­ că din ziar, cine sunt eu să-i spun că nu poate face așa ceva? Dacă ar fi vrut, ar fi putut, chiar acolo, să se ridice și să înceapă să coloreze într-o carte de colorat. Dar eu doream să-l aud vorbind despre pești. 101

ALBASTRU CA JAZZUL

îmi doream să-mi închid ochii și să văd peștii alunecând ca niște săgeți de argint de-a lungul stâncilor verzi. îmi doream să aud râul, să simt apa curgându-mi cu repeziciune în jurul picioarelor, să lansez momeala cu mulineta și să aștept încordat prima zvâcnire a firului la suprafața apei. în loc însă de toate astea, eram îndopat cu politică externă. Aș vrea să fiu un om căruia să-i placă de toți și de toate. Uneori însă sunt foarte negativ. Am prieteni care pot asculta orice muzică, se pot uita la orice film, sau pot citi orice carte, și cred că toate sunt grozave, îi invidiez pe cei care pot face asta. Spun toate astea pentru că, atunci când, în sfârșit, scriitorul a început să citească din noua lui carte, nu mi-a plăcut deloc. M-am străduit să-mi reprim tendința de a-1 critica, dar n-am putut să nu compar noua lui producție cu genialele lui cărți pe care le scrisese până atunci. Ce citea acum era subțire, un clișeu după altul, la modă și plin de fraze menite să atragă cumpărătorii. Nu erau cuvintele lui, erau cuvinte scrise pentru a se vinde, cuvinte care gâdi­ lau urechea și care se adresau unui segment țintă de cititori. Cât privește aspectul spiritual, scriitorul m-a surprins prin faptul că s-a abătut de la convingerile lui creștine, scoțându-1 în evidență pe Mahomed. Spunea că Mahomed era pentru el un erou. în ce mă pri­ vește, nu am nu știu ce probleme în ce-1 privește pe Mahomed, dar am probleme cu tipii albi de vârstă mijlocie care au crescut în America și care spun că Mahomed ar fi un erou, și nu pentru că Mahomed n-ar fi făcut niciodată nimic bun (a făcut), ci pentru că a-1 face pe Mahomed erou a devenit un lucru incredibil de la modă. Știu, acum judec moti­ vele pentru care tipii ăștia fac ceea ce fac, dar ai putea fi mai mult în pas cu moda altfel decât prin a subscrie la idei pe jumătate creștine pe jumătate islamiste? Tipul expunea idei religioase precum hainele întrun catalog J. Crew. Ce m-a deranjat însă cel mai mult cu privire la ideile religioase ale tipului era că ele coincideau aproape întru totul cu ale mele. Era ca și cum viitorul meu îmi trecea prin fața ochilor. Eram pe cale să devin Căpitanul Scriitor la Modă de Cărți Religioase. Era straniu. Scriitorul la Modă ne-a spus că Khwaja Khandir îi era mentor în ale pescuitului. Pe Khwaja Khandir ni l-a prezentat ca fiind versiunea 102

DUMNEZEI

islamică a Duhului Sfânt: Khwaja Khandir îi spunea unde să arunce undița, îl învăța diferite lucruri de viață, de genul cum să-și chiverni­ sească banii sau cum să dobândească pace sufletească sau cum să-i fie pe plac soției. Era un fel de hocus-pocus. Mă simțeam ca și cum aș fi primit vizita spiritului Crăciunului, și spiritul îmi spunea, ‫״‬Hei, Don, vei sfârși ca tipul ăsta: un scriitor creștin de carieră, fără coloană ver­ tebrală“.

o

o

o

Cred că dorința mea de-a crede într-un alt dumnezeu decât Isus avea de-a face în primul rând cu plictiseala. Voiam ceva nou. Voiam ceva altfel la ce să mă gândesc, în ce să cred, la ce să zăbovesc cu mintea. Ca să fiu sincer, îi înțeleg pe copiii lui Israel. Moise plecase să vor­ bească cu Dumnezeu, lipsea de câteva zile, așa că poporul a cerut un dumnezeu pe care să-l poată vedea și pe care să-l poată atinge—un dumnezeu căruia să i se poată închina cu certitudinea absolută că aces­ ta există. Așa că au făurit un vițel de aur (ciudată alegere, dar fiecare cu gusturile lui). Moise se întoarce de la starea de vorbă cu Dumnezeu și simte că-nnebunește când îi găsește pe copiii lui Israel închinânduse unui idol. Mă imaginez pe mine însumi ca unul din copiii lui Israel căruia i se adresează Moise după ce coboară de pe munte. ‫״‬Ce faci, Don!?“, întreabă Moise. ‫״‬Mă-nchin unui vițel de aur.“ ‫״‬De ce? De ce l-ai întors spatele singurului Dumnezeu adevărat?“ ‫״‬Pentru că nu-L pot vedea și nu pot vorbi cu El. Nu sunt sigur nici că există. “ ‫״‬Ți-ai pierdut mințile, Don? N-ai fost tu de față când Dumnezeu a despărțit apele Mării Roșii? N-ai mâncat tu din mana pe care ne-o dădea El, n-ai văzut cum a făcut ca din stâncă să curgă apă, cum ne-a călăuzit cu stâlp de nor?“, urlă Moise. ‫״‬Calmează-te, Moise. Ascultă, omule, tu întotdeauna mergi și vor­ bești cu Dumnezeu și te întorci bronzat și Dumnezeu plutește deasupra cortului tău sub forma unui nor și-L poți convinge pe Dumnezeu să-ți

103

ALBASTRU CA JAZZUL

preschimbe toiagul într-un șarpe, dar noi nu primim nimic. Nimic! Noi nu avem comunicarea asta personală cu Dumnezeu, Moise. Noi nu suntem decât niște oi în pustie și, sincer, ne era mai bine când eram robi la egipteni. Aici ne-a adus Dumnezeul tău. Și noi avem nevoie de un dumnezeu. De un dumnezeu căruia să ne închinăm. Avem nevoie de un dumnezeu pe care să-l atingem, pe care să-l simțim și cu care să interacționăm într-un mod foarte personal. Așa că am făcut vițelul ăsta. îl putem face și mic mic de tot, în câte exemplare dorim, pe care să le purtăm la gât.“ ‫״‬Don“, răspunde Moise, ‫״‬înainte să vă omor și să vă trimit acasă la singurul Dumnezeu adevărat, vreau să înțelegi un lucru. Vreau să înțe­ legi că Dumnezeu nu a fost și nu va fi vreodată inventat. El nu e pro­ dusul niciunei imaginații. El nu depinde de modă. Și Dumnezeu ne-a scos din Egipt pentru că voi, întreg poporul, ați strigat să vă scape deacolo. El a răspuns rugăciunilor voastre pentru că e un Dumnezeu al milei. Ar fi putut să vă lase lui Satan. Nu vă plângeți cu privire la felul în care Dumnezeu vă răspunde la rugăciuni. Noi trăim încă pe un pă­ mânt pe care diavolul încă își mai face de cap. Dumnezeu ne-a promis o țară nouă și vom ajunge acolo. Problema voastră nu e că Dumnezeu nu vă satisface, problema voastră e că sunteți stricați pe dinlăuntru.“

o

o

o

Și Moise ar fi avut dreptate. Niciodată Dumnezeu n-o să mi se închine mie, niciodată nu va intra într-o matriță astfel încât eu să mă simt comfortabil. Cred că, parțial, problema mea e că îmi doresc ca spirituali­ tatea să-mi fie mai aproape, mai reală. înțeleg de ce oamenii poartă cristale la gât și de ce înalță incantații și de ce cercetează astrele. Pen­ tru că sunt singuri. Nu singuri în sensul de-a nu avea un iubit sau un prieten. Singuri în sens universal, singuri cu conștiința că nu suntem decât niște furnici pe o planetă cât o furnică, suspendată într-un vid nesfârșit, pierdută ca un ecou printre stele ce-au fost odată și stele de stele. Și nu e deloc ca și cum Dumnezeu ar modera o emisiune radio la care poți intra în direct.

104

DUMNEZEI

Dar în seara aceea la Powells, în timp ce Scriitorul la Modă citea din cartea sa, m-am gândit la copiii de musulmani care mureau în Afganistan și Pakistan. M-am gândit la criza economică din Arabia Saudită și la copiii din Irak peste care cădeau bombe pentru că dicta­ torul lor ridicol nu voia sa coopereze cu Națiunile Unite. Și apoi m-am gândit la Khwaja Khandir și m-am întrebat cum de-avea Scriitorul la Modă îndrăzneala să pretindă că Khwaja Khandir ar fi avut timp, sau c-ar fi dorit, să-i spună lui unde s-arunce undița. Scriitorul la Modă încerca să fie tocmai așa, la modă, și relevant, dar prin asta nu făcea decât să inducă ideea că întreaga lume musulmană nu făcea nici doi bani. Și-L înșela și pe Isus. Mi-a amintit de Lot, care și-a oferit fiicele perverșilor pentru că dorea pace. Scriitorul la Modă le ordona lui Mahomed și lui Isus, cerându-le să-și dea mâna pentru ca nimeni să nu se simtă prost sau, mai degrabă, pentru ca el să aibă ceva convenabil în ce să creadă.

o

o

o

Am discutat cu Tony Poetu’ despre Scriitorul la Modă. I-am spus cât de ofensator era că tipul îl trăda pe Isus și călca în picioare tot islamul, în timp ce-i vorbeam, Tony a închis ochii și a oftat. L-am întrebat de ce era trist. Mi-a spus că pentru că se simțea vinovat. ‫״‬Vinovat de ce, Tony?“ ‫״‬Vinovat de ceea ce tocmai spui“, a început el. ‫״‬Tipul de care-mi spui folosește vocabularul islamist pentru a părea religios, spiritual, dar el nu a cercetat credința islamică și nu s-a convertit pe față la aceasta. El doar o folosește. Doar o violează pentru propria lui plăcere. “ ‫״‬Și de ce te simți vinovat pentru asta?“, l-am întrebat. ‫״‬Nu te-am auzit niciodată până acum vorbind despre islamism în felul ăsta.“ ‫״‬Asta așa e“, a zis Tony. ‫״‬Dar la fel fac și eu cu Isus.“ Când Tony a spus asta, mi s-a părut că adevărul în persoană a intrat în camera în care ne aflam și ni s-a alăturat. M-am simțit ca și cum Isus mi-ar fi ținut cu blândețe capul ca să-mi poată scoate bârna din ochi. Totul a devenit clar. Am înțeles pe loc că îmi doream dumnezei 105

ALBASTRU CA JAZZUL

falși pentru că Isus nu accepta să sară prin cercurile mele, și că, la fel ca Tony, credința mea avea de-a face cu imaginea de sine și cu eul meu, nicidecum cu practicarea spiritualității. Pentru mine, lansarea aceea de carte de la librăria Powells a fost începutul creștinismului meu autentic. Scriitorul la Modă, Khwaja Khandir și Tony Poetu’ au fost semințele acelei schimbări. îl cunoș­ team pe Hristos, dar nu eram un creștin practicant. Aveam imaginea unei persoane spirituale, dar mă închinam vițeilor de aur ai religiozi­ tății și filosofici. A fost una din acele iluminări, unul din acele mo­ mente când te privești cu onestitate în oglindă în urma cărora vezi cine ești de fapt. A fost un moment al adevărului. După acel moment, lu­ crurile au început să devină interesante.

106

Schimbare Noi începuturi într-o credință străveche

Orice persoană care se întâlnește cu Isus, care crede că Isus este

Fiul lui Dumnezeu, decide, la un moment dat, că-L va urma toată viața pe Isus. Unii oameni, ca apostolul Pavel, iau această decizie în clipa în care îl întâlnesc pe Isus, în clipa în care devin creștini. Alții, ca apos­ tolul Petru, trăiesc ani întregi cu inima îndoită și în confuzie spiritu­ ală, înainte să se dedice lui Isus cu toată pasiunea de care sunt în stare. Mai sunt și alții, care se bucură de câte unele din binefacerile dragostei și harului lui Dumnezeu, fără însă să intre în bucuria adevărată a nunții cu Făcătorul lor. Nu la multă vreme după ce-am absolvit liceul, m-am pomenit con­ ducând un grup de tineri într-o mare biserică din împrejurimile Houstonului. La început mi-a plăcut, pentru că eram bine văzut, fiind cel care conducea. Studiam Biblia ore întregi și inițiam și conduceam discuții care stârneau interesul tinerilor din grup. A început ca o supli­ nire. Liderul de drept al grupului urma să lipsească o săptămână, așa că m-a rugat pe mine să-l înlocuiesc. Când am fost rugat să vorbesc din nou la una din întâlnirile grupului, am sărit să apuc șansa cam cum ar sări Homer Simpson să apuce o gogoașă. N-a trecut mult și am ajuns liderul recunoscut al grupului. Mă scăldam în atenția și laudele pe care le primeam, îmi plăceau, mi le doream și era cât pe ce să mă înec cu ele. Cu cât primeam mai multă atenție, cu atât mă înstrăinam mai mult

107

ALBASTRU CA JAZZUL

de cei din jur. Eram pe cale să înființez propriul meu post de televizi­ une religios. OK, exagerez, dar știți ce vreau să spun. Afișam zâmbete tot timpul, dădeam mâna în stânga și-n dreapta, pupam copiii, rosteam cuvântări. Spuneam chestii ca ‫״‬Domnul să fie cu tine“ și ‫״‬Domnul să te binecuvânteze“. Foloseam clișee, ca un romancier prost. Am condus câțiva ani grupul de tineri și, la început, mi-a plăcut, dar nu după mult timp am început să mă simt ca un prefăcut. Obosisem cu mine însumi. Nu-mi mai plăcea să-mi aud propria voce pentru că sunam ca un moderator de talk-show. într-o după-amiază am fixat o întâlnire cu pastorul meu și i-am spus că voi pleca. De la conducerea grupului, din biserică, din oraș. Că voi pleca în lume să-mi limpezesc gândurile. ‫״‬Cât timp vei fi plecat?“, a întrebat el. ‫״‬Nu știu“, am ridicat eu din umeri. ‫״‬Te simți bine?“ ‫״‬Așa cred. Cred că sunt bine“, i-am spus. ‫״‬Nu-mi poți spune mai multe?“, m-a întrebat el cu o oarecare neli­ niște în glas. ‫״‬Nu, nu pot.“ ‫״‬înțeleg că ai nevoie de o pauză. De ce nu pleci undeva pentru câte­ va săptămâni?“ ‫״‬M-am gândit să plec pentru mai mult de câteva săptămâni“, i-am spus. ‫״‬Pentru cât timp?“ ‫״‬Nu știu. Se poate pune o limită de timp la lucruri de felul ăsta?“ ‫״‬Ce lucruri, Don?“ ‫״‬Nu știu“, i-am spus, privind afară pe fereastră. ‫״‬Nu-mi poți spune ce sau cum anume te simți?“ ‫״‬Nu. încerc să găsesc cele mai potrivite cuvinte, dar nu reușesc. Sunt pur și simplu obosit. Extenuat psihic. Mă simt ca și cum aș trece printr-o încercare grea. Nu simt că Dumnezeu îi învață prin mine pe cei cărora le vorbesc. Mă simt o persoană falsă, cred că mă-nțelegeți. Spun ceea ce trebuie să spun, fac ceea ce trebuie să fac, dar nu spun și nu fac cu convingere. “

108

SCHIMBARE

‫״‬Dar ce vrea adevăratul tău eu să spună și să facă?“, m-a întrebat el. ‫״‬Nu știu. Și de-aceea vreau să fac călătoria asta, ca să aflu.“ ‫״‬Treci printr-o criză de credință?“, m-a întrebat pastorul, din nou neliniștit. ‫״‬Probabil. Dar ce e o criză de credință?“, l-am întrebat. ‫״‬Crezi în Dumnezeu?“ ‫״‬Da. Și în călătoria asta vreau să mă duc cu EL“ ‫״‬N-ai nici un fel de alte îndoieli?“, a întrebat el. ‫״‬Nu. N-am nici un fel de îndoială cu privire la Dumnezeu sau la orice altceva; problema e doar cu mine. Simt că spun mereu lucruri de care nu sunt convins. Le spun oamenilor că trebuie să-și mărturisească credința, dar eu însumi nu mi-o mărturisesc pe-a mea. Spun oamenilor că trebuie să studieze Cuvântul lui Dumnezeu, dar eu însumi studiez acest Cuvânt doar pentru că trebuie să le vorbesc oamenilor din el. în urmă cu câteva zile am spus unui băiat ‫״‬Domnul să te binecuvânteze“. Ce înseamnă asta? Lucruri de felul ăsta am spus toată viața, dar ce înseamnă ele, de fapt? După ce-am spus ‫״‬Domnul să te binecuvânteze“, am început să mă gândesc la toate aiurelile de felul ăsta pe care le spun. La toate clișeele, la toate sloganurile pe care le repet ca un papagal. Am ajuns să fac reclamă la lucrurile lui Dumnezeu, dar eu însumi nu folo­ sesc tocmai aceste lucruri. Nu mai vreau să fiu cine sunt.“ ‫״‬Și crezi că trebuie să pleci“, a concluzionat pastorul. ‫״‬Da.“ ‫״‬Unde vei merge?“ ‫״‬în America.“ ‫״‬în America?“, a întrebat el, crezând ca n-a auzit bine. ‫״‬Da, în America.“ ‫״‬Dar, Don, suntem în America“, zise el, accentuând pe ‫״‬suntem“. ‫״‬Da, știu. Dar America are și alte ținuturi. Mi-ar place să văd aces­ te alte ținuturi. în urmă cu câteva zile mă uitam pe harta Statelor Unite și Texasul era o zonă maro cu ceva verde, vreo câteva dealuri, acolo, dar pe hartă mai erau alte zone în care predomina verdele dar erau și grohotișuri. Mi-ar place să ajung în locurile alea.“ ‫״‬Crezi că Dumnezeu e într-unul din locurile alea? Eventual prin grohotișurile alea?“

109

ALBASTRU CA JAZZUL

‫״‬Cred că Dumnzeu e pretutindeni.“ ‫״‬Atunci de ce vrei să pleci?“ ‫״‬Pentru că nu mai pot rămâne aici. Nu mă simt împlinit aici. Sau... mă simt doar parțial împlinit. Incomplet. Obosit. N-are nimic de-a face cu biserica; mă privește doar pe mine. Niște fire s-au încâlcit și eu am devenit persoana care trebuie să fiu și nu persoana care sunt cu ade­ vărat. Se pare că trebuie să mă întorc, să mă iau pe mine care sunt cu adevărat și să mă aduc la persoana care trebuie să fiu. înțelegeți ce spun? Știți despre ce vorbesc când vă spun despre zonele alea verzi, cu grohotișuri?“ Discuția a decurs în felul ăsta timp de vreo oră. Eu îi tot dădeam înainte cu eul meu cel adevărat care era acolo, în zonele verzi cu gro­ hotișuri. Tot ce spuneam n-avea nici un sens. Nu pot crede că pastorul meu nu i-a chemat pe băieții cu halate albe să mă ia pe sus.

o

o

o

Cred că ceea ce-mi doream atunci era ceea ce își dorește fiecare creștin, indiferent că se înțelege sau nu pe sine. Mi-L doream pe Dumnezeu. îmi doream interacțiuni palpabile. Dar chiar mai mult decât atât, ca să fiu sincer, îmi doream să știu cine sunt. Mă simțeam ca un robot sau ca o insectă sau ca un prost rătăcind prin univers. îmi spuneam că, dacă aș fi putut intra în contact cu Dumnezeu, El mi-ar fi putut explica cine și de ce sunt. Zilele și săptămânile de dinaintea unei adevărate dedicări lui Isus pot fi deosebit de dificile, o perioadă când te simți extrem de singur. Cred că simplu actul acesta, al ființării ca om, mi-a produs amără­ ciune. Nu cerusem niciodată să vin în ființă ca om. Nimeni nu intrase în pântecele care mă conținea să-mi explice situația sau să-mi ceară permisiunea să vin în lume să trăiesc, să respir, să mănânc, să simt bucurie și durere. Am început să mă gândesc cât de ciudat era să fii om, să fii ținut laolaltă de un volum de piele, să fii atras irezistibil de sexul opus, să fie nevoie să mănânci, să folosești toaleta, să fii ținut la suprafața pământului de forța de atracție gravitațională. Cred că eram 110

SCHIMBARE

pe cale să o iau razna. O întreagă săptămână am fost amărât că nu puteam respira sub apă. I-am spus lui Dumnezeu că-mi doream să fiu un pește. Am simțit puțină amărăciune și în legătură cu somnul. De ce trebuie să dormim? Mi-aș fi dorit să pot sta treaz cât timp voiam, dar Dumnezeu mă pusese în trupul ăsta care avea nevoie să doarmă. Viața nu mai îmi părea o experiență a libertății. Cam la douăsprezece ore după discuția pe care am avut-o cu pas­ torul meu, împreună cu un prieten săream într-unul din acele micro­ buze Volkswagen de excursie și ne-am îndreptat către locurile cu ver­ deață multă și grohotiș. După o săptămână de traversat America, ne găseam pe fundul Marelui Canion, care, după cum aveam să constatăm imediat, eram mai mult grohotiș decât verdeață. Călătoria, până la acel moment, fusese un chin, trebuie să vă spun asta. Nu aveam nici cea mai slabă pregătire, așa că, la momentul când am ajuns pe fundul găurii aceleia gargantuești în pământ, mă simțeam mizerabil, eram nenorocit. Peisajul era frumos, nu mă înțelegeți greșit, dar când capul îți pulsează și nu-ți mai simți trupul de la mijloc în jos, nu prea-ți vine să te așezi și să reflectezi la cât de frumoase sunt lucrurile în mijlocul cărora te afli. Cu grohotiș sau fără. Canionul impresionează mai mult dacă e privit de pe buza decât de pe fundul lui, unde e râul. O dată ajuns în el, totul arată ca în Utah. înainte cu puțin ca prietenul meu și cu mine să ne cufundăm în somn, pe malul râului, am avut un moment plăcut de părtășie cu Dumnezeu. Aveam dureri mari de la drum, așa că nu eram în cea mai bună dispozi­ ție de a face pe grozavul. N-am încercat să-L impresionez pe Dumnezeu și nici să-mi aleg cu grijă cuvintele. Am început pur și simplu să mă rog și să vorbesc cu Dumnezeu așa cum vorbește un copil cu tatăl lui. Cu miliardele de stele deasupra mea și cu râul la câțiva metri mai jos, am început să vorbesc cu voce tare, dar încet totuși, cu Dumnezeu. ‫״‬Alo?“ Stelele tăceau. Râul vorbea într-o limbă numai de el știută și de peștii din el. ‫״‬îmi pare rău, Doamne. îmi pare rău că am ajuns atât de confuz cu privire la Tine și atât de fals. Sper însă că nu e prea târziu. Nu știu cine

111

ALBASTRU CA JAZZUL

sunt, cine ești Tu și nici cum e cu credința. Dar dacă vrei să-mi vor­ bești, sunt aici să ascult. Când eram copil îți auzeam vocea care mă mustra când făceam ceva rău și așa Te aud și acum încercând să ajungi la mine. Dar Te simt ca și cum ai fi un extraterestru sau ceva de genu’, cineva de foarte departe. “ Stelele au rămas mute. în râu doar peștii vorbeau, pe limba lor. Dar așa cum stăteam acolo întins, vorbind cu Dumnezeu, cu sufletul pe masă, am început să fiu cuprins încet de liniște. Mă simțeam ca și cum ceream iertare unui prieten vechi, pentru a fi trădat relația avută cu el, și prietenul spunea că e OK, că nu se mai gândea la asta. Mă simțeam ca în fața unui nou început. Asta e ceea ce se cheamă să te dai pe tine însuți lui Dumnezeu. Pentru unii, o astfel de experiență vine însoțită de multă emoție, în vreme ce alții nu simt mare lucru, cu excepția păcii pe care o ai după ce iei o decizie importantă. Eu am simțim multă pace. Există o frumusețe aparte a Marelui Canion pe timp de noapte: fru­ musețea miliardelor de stele ținute pe boltă de un Dumnezeu care știe ce face. (Ele atârnă acolo, stelele, ca notele pe portativ, mistere tăcute rotindu-se într-un albastru ca jazzul.) Așa cum stăteam întins, mi-a tre­ cut prin cap gândul că Dumnezeu era acolo, undeva. Bineînțeles, întot­ deauna știusem că Dumnezeu era, dar de data asta o simțeam, o conști­ entizam, așa cum un om simte că-i este foame sau sete. Cunoașterea de Dumnezeu s-a coborât din mintea mea în inima mea. Mi L-am imaginat pe Dumnezeu privind în jos spre pământ, doar pe jumătate mânios pentru că omenirea Lui preaiubită L-a înșelat, a comis adulter, dar cu toate astea îndrăgostit nebunește de om, beat de-atâta iubire pentru el. Nu știu decât prea puțin despre motivul pentru care am sânge în trupul meu, de ce inima îmi pompează viață în membre și gânduri prin creier. Sunt dorit de Dumnezeu. El dorește să mă păstreze, și mă călăuzește prin valea umbrei morții până la ținuturile de sus ale prezenței Sale și ale vieții de apoi. înțeleg să sunt vremelnic, în coaja asta de țărână pe rotocolul ăsta de humă. Sunt ispitit de Satan, cu toții suntem ispitiți de Satan, dar sunt păstrat ca să pot spune despre Mân­ tuitorul și Răscumpărătorul nostru celor care n-au auzit de El. De asta 112

SCHIMBARE

n-a avut Pavel întrebări. De asta a putut el suferi să fie bătut într-o zi, aruncat în închisoare ziua următoare și eliberat numai ca să fie bătut din nou, și nu L-a întrebat niciodată pe Dumnezeu de ce. El a înțeles că pământul este sub păcat. A înțeles că legile Romei nu puteau salva ome­ nirea, că omenirea nu se putea salva pe sine; omenirea trebuia salvată și el știa că nu se afla în țara promisă ci că încă era în pustiu și, ca losua și Caleb, striga ‫״‬Urmați-mă și încredeți-vă în Dumnezeu!“ Acum înțeleg. înțeleg că Dumnezeu S-a apropiat de Penny în dor­ mitorul ei din Franța și înțeleg că rasismul despre care discutam cu Laura crescuse din sămânța anarhiei, sămânța celui rău. Cu ochii minții, îl puteam vedea pe Satan dezlănțuindu-se asupra pământului ca un dement, învrăjbind între ele triburile din Ruanda, șoptind la ure­ chile bărbaților din Congo să-și violeze femeile, în loc să le apere. Satan e la lucru în cultele Lumii a Treia, în haosul economic din Argentina și în marile corporații americane conduse de directori avizi de-a acumula averi cât mai mari. Stăteam acolo întins, sub stele, și mă gândeam ce mare responsabi­ litate e să fii om. Sunt om pentru că Dumnezeu m-a creat om. Sufăr și sunt ispitit pentru că omenirea a ales să-l urmeze pe Satan. Dumnezeu se apropie de mine ca să mă salveze. învăț să mă încred în El, să tră­ iesc după preceptele Lui ca să fiu salvat.

113

■ ■

Convingere A fi sau a nu fi cool

Cel

mai recent conflict intern determinat de credință prin care

am trecut nu e de natură intelectuală. Nu mai trec prin astfel de con­ flicte. Mai devreme sau mai târziu ajungi să constați că unii oameni nu cred în Dumnezeu, și pot demonstra că El nu există, și că alții cred în Dumnezeu, și pot demonstra că El există, și că de mult timp în centrul disputei nu mai e Dumnezeu, ci care din unul sau celălalt e mai deștept și, credeți-mă, chiar nu-mi pasă. Nu cred că, dacă-I voi întoarce când­ va spatele lui Dumnezeu, va fi din motive intelectuale. Pentru că cine poate cunoaște totul, la urma urmei? Dacă vreodată îi voi întoarce spa­ tele lui Dumnezeu, și vă rog rugați-vă ca așa ceva să nu se întâmple, o voi face din motive sociale, emoționale, din motive ce țin de identi­ tate, din aceleași motive pentru care orice om face orice. O prietenă de-a mea, Julie Canlis, din Seattle, are o mamă deose­ bită, pe numele ei Rachel, o femeie mărunțică și care își amintește numele meu ori de câte ori le fac câte o vizită. într-o dimineață mă aflam la ele acasă, stând la masa din bucătărie, și discutam cu Rachel despre dragoste și căsătorie și fața ei s-a luminat când mi-a vorbit puțin despre soțul ei și, într-unul din rarele mele momente de vulnerabilitate, i-am mărturisit că-mi era teamă să mă căsătoresc pentru că, credeam eu, soția mea ar înceta să mă mai iubească, brusc, după ce ar vedea un film sau ar citi o carte sau m-ar vedea dezbrăcat. Nu știi niciodată ce

115

ALBASTRU CA JAZZUL

pot declanșa astfel de lucruri. Rachel m-a privit prin aburul ce se ridi­ ca din cafea și mi-a spus, cu înțelepciune și bunătate, că atunci când relația cu partenerul de viață e bună, e imposibil ca într-o dimineață să te trezești și să-ți dorești să pui capăt căsătoriei, la fel de imposibil pe cât e să te trezești într-o dimineață și să încetezi să mai crezi în Dum­ nezeu. Ceea ce e, pur și simplu e, zicea ea. Atunci am înțeles că a crede în Dumnezeu se aseamănă în egală măsură cu îndrăgostirea și cu luarea unei decizii. îndrăgostirea este atât ceva ce ți se întâmplă cât și o decizie pe care o iei. Am relatat întâmplarea asta cu mama Juliei nu pentru că vreau să vorbesc despre dragoste, ci pentru că vreau să spun câte ceva despre credință. Am ajuns să cred că și credința este ceva ce ni se întâmplă. Bineînțeles, e vorba și de o anumită cantitate de informație, dar în primul rând cre­ dința e o încredințare adâncă, de felul a ceea ce mama Juliei simte pen­ tru soțul ei, e ideea că viața se centrează tocmai pe acest lucru și că nu există alte opțiuni în privința asta. Discutam recent cu o fată care spunea că-i place Ethan Hawke, actorul și scriitorul. Acesta are publicate câteva romane, despre care se zice că sunt chiar bune, dar eu nu le-am citit. Știu despre el că e fan Douglas Coupland, ceea ce, dacă mă întrebați pe mine, e un lucru bun, și de-aceea probabil într-o zi îl voi citi. Fata însă spunea cât de mult îi place scriitorul ca persoană și am întrebat de ce. A trebuit să se gân­ dească puțin înainte de a-mi răspunde. Mi-a zis că-1 place pentru că e actor și scriitor, nu doar actor. E actor și scriitor, de-asta îți place de el? am întrebat-o. Da, a zis ea. Iar eu mi-am zis că era profund ce-mi spunea. Eram cam pus pe harță, așa că am întrebat-o dacă știe în ce crede omul. Ce vrei să spui, a zis ea. Adică dacă știi ce sau în ce crede. O priveam drept în față. Să creadă despre ce? a întrebat ea. Despre orice, am zis. Păi, mi-a zis ea lăsându-se pe speteaza scaunului, nu știu. Nu știu ce sau în ce crede. Crezi că tipul e cool [grozav, de admi­ rat - n.t.J? am întrebat-o. Bineînțeles că e cool, a răspuns ea. Și asta mă frustrează cel mai tare. Nu știu dacă motivul pentru care ne plac idolii culturii noastre, pentru care îi adulăm și le dăm tot credi­ tul este acela că rezonăm cu ceea ce cred ei sau pentru că credem că respectivii idoli sunt cool. 116

CONVINGERE

Mă întrebam mai zilele trecute, de ce transformăm noi persoanele populare în idoli? O teorie am, bineînțeles. Cred că avem în noi o nevoie de-a fi cool, cred că există în societate acest curent subteran neconștien­ tizat care stabilește că unii sunt cool iar alții nu. Și este foarte, foarte important ca noi să fim cool. Prin urmare, când vedem la televizor sau auzim la radio pe cineva care e cool, ne asociem imediat cu acea per­ soană pentru a căpăta noi înșine un sentiment de validare. Și problema pe care o am aici e că noi doar rareori știm în ce crede persoana cu care ne asociem. Pentru noi e puțin important în ce cred oamenii, pentru ce sunt gata să se sacrifice; nu contează decât să fie cool. Altfel spus, cui îi pasă ce cred eu despre viață, nu-mi pasă decât să fiu cool. Pentru că, în cele din urmă, curentul subteran despre care vă spuneam nu conferă oamenilor valoare pe baza a ceea ce cred ei sau a ceea ce fac pentru a ajuta societatea, ci pe baza faptului dacă sunt sau nu cool. Pe mine nu mă interesează că prietenei mele îi place Ethan Hawke. Fata e foarte deșteaptă și are o credință bine întemeiată, dar mi-a plă­ cut faptul că am prins-o că e superficială sub aspectul ăsta. Prin faptul că e superficială vreau să spun că ea se asociază cu cineva, crede că acel cineva e ‫״‬cool“, dar ea nu știe în ce crede omul. îmi place că am prins-o, pentru că nu asta o caracterizează, lucru pe care nu-1 pot spune despre mine, și asta nu-mi place la mine și-mi place la ea, așa că, atunci când și-a scos capul la suprafață, am vrut să știe că-mi este apropiată. Am făcut o pasiune pentru o fată care mersese la Chicago pentru a participa la un marș împotriva planului lui Bush de a ataca Irakul. Eram mai mulți adunați în camera de zi a unuia dintre prietenii mei și discutam despre planul lui Bush și fata era tare furioasă și la un moment dat și-a ridicat pumnul și a strigat ‫״‬Jos cu Bush!“ După întâm­ plarea aceea n-am mai făcut pasiune pentru nimeni. Și asta nu pentru că mi-ar place de George W. Bush, ci pentru că fata habar n-avea de ce nu-i plăcea de George W. Bush. Ea doar mersese la marș, auzise o trupă bună cântând și văzuse o mulțime de oameni cool îmbrăcați cool și cu tunsori hippy. Decisese să creadă ce credeau niște oameni pe care nu-i cunoștea, doar pentru că ăștia arătau așa cum îi plăcea ei. într-o 117

ALBASTRU CA JAZZUL

mică măsură m-am văzut pe mine în ea și asta m-a speriat. Asemenea fete mă fac să-mi doresc să mă însor cu Penny, pentru că Penny chiar crede în ceva. Trăiește ceea ce crede. I-am spus lui Penny că-mi doresc să mă însor cu era, dar n-a fost interesată. Acum o lună am cerut-o pe Penny în căsătorie la telefon, dar ea a schimbat subiectul. în ce mă privește, mai am de lucrat la problema asta a credinței. Gandhi a îmbrățișat învățătura lui Isus de a întoarce și celălalt obraz. Gandhi a pus capăt dominației imperialiste britanice, a zdruncinat din temelii sistemul de caste și a schimbat lumea. Maica Theresa a îmbră­ țișat învățătura lui Isus potrivit căreia orice ființă umană are o valoare inestimabilă, chiar și cei urâți, cei care miros greu, și Maica Theresa a schimbat lumea arătând aceleiași lumi că o ființă umană poate fi lip­ sită de egoism. Petru, în cele din urmă, a îmbrățișat Evanghelia, după ce a strigat la el Pavel. Petru și Pavel au schimbat lumea prin întemeie­ rea de biserici mici în orașe păgâne. Eminem crede despre el că e un rapper mai bun decât alți rapperi. Profund. Să-l urmăm toți pe Eminem. Aici e șmecheria și aici am vrut s-ajung. Satan, de a cărui existență sunt la fel de sigur ca de cea a lui Isus, vrea ca noi să credem lucruri fără sens pe baza unor motive fără sens. Vă puteți imagina ce s-ar întâmpla dacă creștinii chiar ar crede că Dumnezeu încearcă să ne salveze din groapa propriei noastre dependențe de sine? Vă puteți imagina? Vă puteți imagina ce-ar face americanii dacă ar înțelege la modul real că jumătate din populația lumii trăiește în sărăcie? Credeți că și-ar schimba stilul de viață, că ar cumpăra alte produse, că ar alege alți politicieni? Dacă lucrurile în care credem ar fi cele bune, cele ade­ vărate, nu ar fi atât de multe probleme pe pământ. Dar problema cu credința profundă e că asta costă ceva. Și există ceva înlăuntrul meu, o bestie egoistă dar subtilă căreia nu-i place deloc adevărul pentru că asta presupune responsabilitate și, dacă cred la modul real în anumite lucruri, trebuie să și fac ceva în privința lor. E foarte incomod să crezi în ceva. Și nu e deloc cool. O fi fiind cool în filme ca Reality Bites, Welcome to Sarajevo și în chestiuni ce privesc Amnesty International, dar asta ajută tot atât de mult cât ajută o frizură 118

CONVINGERE

cu dreaduri. Fătucile ajung cu credința lor până la un punct, dar e clar că nu le poți lua ca exemplu; poți la fel de bine să-ți dorești o casă mare și haine scumpe pentru că, în final, credința noastră durează cam la fel de mult cât moda. în cele din urmă, ne place Ethan Hawke chiar dacă nu știm în ce crede. Credința în sine a devenit un lucru la modă. Nu mai credem în ceva sau în altceva pentru că suntem convinși că lucrul respectiv merită să credem în el. Credem în acel lucru pentru că e cool. Problema cu credința creștină—mă refer la adevărata credință creș­ tină, anume că există Dumnezeu, diavol, rai și iad—e că nu mai e la modă. Nu mai e trendy să crezi în astfel de lucruri. într-o vreme mă gândeam că dacă aș putea face în așa fel încât creș­ tinismul să fie cool, aș putea schimba lumea, pentru că dacă creștinis­ mul ar fi cool, atunci orice om ar vrea să-și rezolve problema naturii lui păcătoase și, dacă asta s-ar întâmpla, atunci cele mai multe dintre problemele lumii ar fi rezolvate. Am decis că cel mai bun mod de a face ca creștinismul să fie cool era să folosesc arta. Am încercat, prin urmare, să scriu o povestire scurtă despre un creștin la modă, așa încât oricine să-și dorească să fie ca acel creștin. Creștinul meu la modă era un tip profund. Un poet. îl studiase pe Francis Thompson în anii în care se droga și ducea o viață libertină. Citise The Hound of Heaven, In No Strânge Land și Four Quartets a lui T. S. Elliot. Fuma și îi citea pe romantici. Și pe poeții americani. Unul din versurile scrise de Ginsberg, ‫״‬Priveam cum mințile cele mai strălucite ale generației mele cădeau pradă nebuniei“, făcea referire, pentru el, la natura păcătoasă a omului. O parte din el îmbrățișa și idei de dreptate socială. Făcea skateboard și era membru într-o trupă rock. Numele lui era Tom Toppins, dar reușise să surmonteze handicapul de a purta numele ăsta de fraier prin aceea că era proprietarul unei motociclete Triumph vechi. în povestirea mea, Tom Toppins se întâl­ nea din când în când cu o blondă cu dreaduri. Tipa era budistă; el era creștin. Frecventa o biserică ortodoxă grecească. Din când în când ea mergea cu el la biserică, dar el nu participa în nici un fel la credința ei. Părerea lui era că credința ei era ceva de suprafață, și că ea se făcuse budistă doar pentru că așa era trendy. I-a spus asta într-o zi în

119

ALBASTRU CA JAZZUL

care luau prânzul în apartamentul ei de la mansardă și ea a explodat de mânie. Apoi a izbucnit în plâns, dar el nu a mângâiat-o. S-a ridicat, șia luat jacheta, și-a aprins o țigară și i-a spus prietenei lui că merge la biserică. Ea a țipat, ‫״‬Cum puteți voi, creștinii, să pretindeți că voi dețineți tot adevărul?!“ El și-a aranjat jacheta, uitându-se în oglindă, și a șoptit, ca pentru sine, ‫״‬Pentru că așa stau lucrurile, iubito. Pur și simplu, așa stau lucrurile“. El a ieșit din apartament, lăsând-o să plângă în agonie și să frece burta micuței ei statuete care-1 întruchipa pe Budha. Nu s-a mai gân­ dit la ea până a doua zi, când a trecut pe lângă apartamentul ei. A intrat și, cu toate că era după-amiază, a găsit-o pe fată dormind, cu fața roșie și plină de lacrimi. Și-a scos din jacheta de motociclist o carte cu poezii de Elisabeth Barrett Browning și a început să-i citească din Sonnetsfrom the Portuguese, până ea s-a trezit. El s-a întins lângă ea și și-a pus brațul liber sub capul ei. Ea s-a cuibărit la pieptul lui și a început din nou să plângă, dar el nu se oprea din citit.

Iubitul meu, care m-ai ridicat De pe pământul trist unde fusesem aruncată, Și care, printre cârlionți-mi fără vlagă, suflat-ai Suflare de viață, până ce fruntea-mi, cu speranță, A început din nou să strălucească, Cum au văzut toți îngerii, ’Nainte de sărutu-ți ce m-a izbăvit!

Iubitul meu, iubitul meu, Ce ai venit la mine când toți m-au părăsit, Când eu pe Dumnezeu doar îl căutam, Pe tine te-am găsit. Zilele trecute am văzut un film despre viața studenților la un colegiu de pe coasta de est, un film murdar. Era un personaj în film, un tip care vindea droguri, un nemernic, pe care toate celelalte perso­ naje din film îl plăceau și cu care toate fetele își doreau să facă sex.

120

CONVINGERE

Unul din băieții cu care împart locuința, Grant, îmi spunea deunăzi că întotdeauna fetelor le plac tipii răi. Cred că prietena mea Amy e așa. Și prietena mea Suzy, dar Suzy zice că s-a schimbat și că acum îi plac tipii relativ drăguți și stabili. în ce-1 privește pe Tom Toppins, el chiar credea în ce spunea. Nu oscila, nu era nehotărât. Același lucru care îl anima pe dealerul de droguri din filmul acela murdar, pe care nu-1 recomand, îl anima și pe Tom Toppins: credința. Dude, dealerul de droguri, nu căuta pe cineva care să-1 bată pe spate și să-l învețe anumite lucruri, el acționa, punea lucrurile în mișcare, fiind sigur de ceva, chiar dacă tot ce făcea era imoral, chiar daca îi conducea pe oameni spre iad. Dacă crezi în ceva, cu pasiune, oamenii te vor urma. Oamenilor prea puțin le pasă în ce crezi, atâta timp cât crezi în ceva. Dacă ești pasionat de ceva, dacă arzi pentru acel lucru, oamenii te vor urma pentru că ei cred că tu știi ceva ce ei nu știu, că deții, probabil, vreo cheie care poate duce la aflarea sensului universului. însă chestia asta cu pasiunea se poate dovedi înșelătoare, pentru că, la fel de ușor cum poate indica o direcție, poate și să nu indice înspre nimic. Dacă un rapper cântă cu pasiune despre cât de grozav e rappul, pasiunea lui nu indică înspre nimic. Doar bate apa-n piuă. Convingerile lui, lucrurile în care crede nu fac decât să se perieze pe ele însele, sunt superficiale. Dacă însă același rapper vor­ bește în versurile lui despre comunitatea lui și condamnă oprimarea și nedreptatea, atunci putem spune că este pasionat de transmiterea unui mesaj, a ceva ce este din afara lui. E important în ce cred oamenii. Mai important decât cum arată, ce se pricep să facă sau cât de pasionați sunt. Pasiunea pentru nimic e ca și cum ai alimenta cu benzină o mașină căreia îi lipsesc roțile. O astfel de mașină nu va duce pe nimeni nicăieri niciodată. Prietenul meu Andrew Protestatarul crede cu pasiune în ceva. El merge să protesteze, chiar dacă știe că va fi șpreiat cu piper, și face asta cu credința că el e o voce a schimbării. Prietenii mei republicani devin frustrați când li-1 descriu pe Andrew ca pe un erou, dar îmi place de Andrew pentru că pasiunea și credința lui îl costă ceva. Chiar dacă nu sunt de acord cu Andrew, îl apreciez pentru că e gata să se sacrifice 121

ALBASTRU CA JAZZUL

pentru ceea ce crede. Și îl mai apreciez și pentru că luptă pentru cauze sociale. Andrew zice că nu e suficient doar să fii activ din punct de vedere politic. Și că legile nu vor salva niciodată lumea. în fiecare sâmbătă dimineața Andrew dă de mâncare celor fără adăpost. Improvizează o mică bucătărie pe un trotuar și prepară micul dejul pentru oamenii străzii. Le servește acestor prieteni ai lui cafea, stă de vorbă cu ei, râde cu ei și, dacă ei doresc, se și roagă cu ei. E un anarhist care arde ca o torță. Face însă toate astea pentru că crede că asta îi spune Isus să facă. Andrew nu crede în pasiunea goală. Toți marii lideri creștini sunt oameni care gândesc simplu. Andrew nu-și ascunde altruismul în spatele unei teorii economice care stoarce lacrimi și care-i permite să cheltuiască cincizeci de dolari pe o partidă de golf pentru a contribui astfel la creșterea economică și a crea locuri de muncă pentru cei săraci. El crede că a da de mâncare celor săraci, cum a spus Isus să facem, înseamnă chiar asta: a le da de mâncare, în sens literal. Andrew e cel ce m-a învățat că ceea ce cred nu e ceea ce spun că cred; ceea ce cred e ceea ce fac. Obișnuiam să spun că eu cred că e important să spui omenilor despre Isus, dar eu însumi nu făceam asta niciodată. Cu multă bunăvoință, Andrew mi-a spus că, dacă nu le vorbeam oamenilor despre Isus, asta însemna că eu nu cred că Isus e o persoană importantă. Nu contează ce spun. Andrew zicea că eu nu trebuie să trăiesc ca un politician, ci ca un creștin. Cum ziceam, Andrew gândește simplu.

o

o

o

Un prieten de-al meu, un pastor tânăr care recent a deschis o biserică, discută cu mine din când în când despre noul chip al bisericii din America—despre biserica postmodernă. El zice că biserica nouă va fi diferită de cea veche, că noi vom fi relevanți în cultura și pentru căutările actuale ale omului modern. Eu nu cred că vreo biserică este relevantă în cultura în care există și pentru căutările dintotdeauna ale

122

CONVINGERE

omului dacă ea nu crede în Isus și în puterea Evangheliei Sale. Dacă presupusa nouă biserică crede în muzica la modă și în pagini web cool, atunci ea nu e relevantă pentru cultura actuală. Ea nu e decât un alt instrument prin care Satan caută să-i facă pe oameni să fie pasionați de nimic.

o

o

o

Odată Tony m-a întrebat care ar fi lucrul, sau lucrurile, pentru care aș fi gata să mor. A trebuit să mă gândesc la asta mult timp și, chiar și după ce m-am gândit vreo două zile, lista mea a fost scurtă. în cele din urmă, sunt multe principii pentru care aș muri. Aș muri pentru Evan­ ghelie, deoarece cred că e singura idee revoluționară pe care o cunoaște omenirea. Aș muri pentru Penny, pentru Laura și Tony. Andrew zice că a muri pentru ceva e ușor, pentru că o asemenea moarte e asociată cu gloria. A trăi pentru ceva, zice Andrew, e mai greu. A trăi pentru ceva trece dincolo de modă, glorie sau recunoaștere. Noi trăim pentru ceea ce credem, zice Andrew. Dacă Andrew Protestatarul are dreptate, și eu trăiesc ceea ce cred, atunci nu pot spune despre mine că cred în foarte multe lucruri nobile. Viața mea dovedește că primul lucru în care cred e că eu sunt cea mai importantă persoană din lume. Viața mea dovedește asta, pentru că mă îngrijesc mai mult de ce să mănânc, unde să locuiesc, de fericirea mea, decât de oricine altcineva. învăț, însă, să cred în lucruri mai bune. învăț să cred că există și alții oameni în afară de mine, că adevărul nu e în ce e la modă; că Isus e cea mai importantă figură a istoriei și că Evanghelia e cea mai puter­ nică forță din univers. învăț să nu devin pasionat de lucruri fără nici un conținut, ci să cultiv pasiunea pentru dreptate, har, adevăr și să comunic ideea că lui Isus îi plac oamenii și chiar îi iubește.

123

■

■

Mărturisire Ieșirea din anonimat

CÂND ERAM COPIL, LA ȘCOALA DUMINICALĂ, ÎNVĂȚĂTOAREA MEA A

agățat pe perete un carton mare pe care era desenat un cerc, ca o țintă. Ne-a cerut apoi să scriem pe bucățele mici de hârtie numele a câtorva persoane despre care știam că nu erau creștine, după care a luat acele bucățele de hârtie și le-a fixat cu ace cu gămălie în afara cercului care reprezenta ținta. Ne-a spus apoi că scopul nostru, până la sfârșitul anu­ lui, era să mutăm acele nume din zona de dinafara cercului, care repre­ zenta faptul că ele nu-L cunoșteau pe Isus, în interiorul cercului, care reprezenta faptul că ele ar fi ajuns la o relație personală cu Isus. Cred că ideea a fost excelentă, pentru că ne-a ajutat să vizualizăm mai bine scopul. Nu cunoșteam nici o persoană care nu era creștină, dar eram un copil cu o imaginație bogată, așa că am inventat niște nume; Thad Thacher era unul și William Wonka celălalt. învățătoarea mea nu m-a crezut, ceea ce am considerat a fi o insultă, dar, cu toate astea, întrea­ ga clasă a fost entuziasmată în chiar duminica ce a urmat, când, atât Thad cât și William erau deja creștini în urma unei convertiri dramati­ ce din care nu a lipsit anihilarea unui important cult satanic și a unei rețele de distribuție a drogurilor. Mai era și ceva levitație pe-acolo. Cu toate că nu existau, la sfârșitul acelui an, Thad si William au fost singurele persoane care deveniseră creștine. Și mulți ani la rând, nicio 125

ALBASTRU CA JAZZUL

persoană din cele pe care le cunoșteam n-a devenit creștină, în princi­ pal pentru că eu nu spuneam nimănui despre Isus, cu excepția cazu­ rilor când mă îmbătăm la vreun chef, și atunci se întâmpla numai pen­ tru că multe dintre restricțiile pe care mi le impuneam le încălcăm, și chiar și atunci nu mă înțelegea nimeni pentru că ori plângeam ori bol­ boroseam ceva.

o

o

o

Ca să fiu mai aproape de biserica pe care o frecventam, Imago-Dei, și pe care o deschisese Rick, m-am mutat în centru. Ideea care-1 con­ ducea pe Rick era de a-i iubi pe oameni indiferent dacă cred sau nu că Isus e Fiul lui Dumnezeu. Rick zicea să-i iubim pe oameni pentru că sunt flămânzi, însetați și singuri. Pe Rick îl durea agonia umană, și zicea că ceva se frânsese în lume și că noi trebuia să ne punem palmele peste rana care se făcuse. El nu vedea evanghelizarea, sau oricum i-ați spune, ca o țintă pe un perete unde scopul e să-i determinăm pe oameni să fie de acord cu noi cu privire la sensul vieții. Lucrul ăsta mi se părea deopotrivă frumos și înspăimântător. Frumos pentru că aceeași nevoie o aveam și eu; adică, știam la modul cel mai real că aveam nevoie de Isus așa cum aveam nevoie de apă și de hrană. Și totuși, înspăimântă­ tor pentru că creștinismul e o așa mare tâmpenie pentru mare parte din cultura zilelor noastre, și nu-mi plăcea deloc să-i bat pe oameni la cap cu chestia asta. O mare parte din mine crede cu tărie că fiecare trebuie lăsat să-și trăiască viața așa cum vrea, și când îmi împărtășesc altora credința mă simt ca un tip de la marketing care încearcă să-și stabilească ținta. Unii din prietenii mei care nu sunt creștini cred că Creștinii sunt insistenți, consecveți și deranjanți, dar nu e adevărat. Creștinii care pot fi caracteritați în felul ăsta sunt roata care scârțâie. Cei mai mulți creștini au un respect enorm pentru spațiul și libertatea celorlalți; doar că ei au găsit o bucurie în Isus pe care vor să o aibă și alții. De-aici tensiunea. într-un recent interviu la radio, mi s-a cerut, oarecum brutal, de

126

MĂRTURISIRE

către gazda emisiunii, care nu era creștin, să apăr creștinismul. I-am spus că nu puteam face asta și că, mai mult decât atât, nici nu voiam s-o fac. M-a întrebat dacă eram creștin și i-am răspuns că da. ‫״‬Atunci de ce nu vrei să aperi creștinismul?“, m-a întrebat el, nedumerit. I-am spus că nu mai știam ce voia să spună acel termen, de ‫״‬creștinism“. Dintre sutele de mii de oameni care ascultau acea emisiune, unii dintre ei avuseseră experiențe dureroase cu creștinismul; probabil la școala duminicală învățătorul strigase la ei, probabil fuseseră abuzați de vreun slujitor al Domnului sau terorizați de părintele lor creștin. Pentru ei, termenul creștinism desemna ceva ce nici un creștin pe care-1 cunosc n-ar apăra. Dacă eu aș fi făcut-o, n-aș fi reușit altceva decât să-i fac pe acei oameni să devină și mai mânioși. Și n-am facut-o. Opriți zece oameni pe stradă și întrebați-i ce le vine în gând când aud cuvântul creștinism și veți obține zece răspunsuri diferite. Cum să apăr un ter­ men care pentru zece oameni diferiți înseamnă zece lucruri diferite? Iam spus gazdei talk show-ului radiofonic că preferam să vorbesc despre Isus și despre cum am ajuns să cred că Isus există și că mă iubește. Gazda emisiunii m-a privit și în ochi avea lacrimi. După ce s-a încheiat emisiunea, m-a întrebat dacă puteam merge undeva să luăm prânzul împreună. Mi-a spus că nu-i plăcea deloc creștinismul, dar că își dorise dintotdeauna foarte mult să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu. o

o

o

Pentru mine, împărtășirea credinței mele cu oamenii din jur a început cu renunțarea la creștinism și îmbrățișarea spiritualității creștine, ceva nonpolitic, tainic, ce nu poate fi decât trăit, nicidecum explicat. Terme­ nul de creștinism, spre deosebire de acela de spiritualitate creștină, nu m-a mișcat niciodată sufletește. Și consideram că n-aș fi fost de bună credință dacă aș fi vorbit unui prieten despre o credință care nu mă mișca sufletește. Nu puteam împărtăși ceva ce nu trăiam. Și nu trăiam creștinismul. Acesta nu făcea pentru mine nimic. Era ceva ca matema­ tica, un sistem de reguli, ce e bine și ce e rău, dar nu era ceva tainic; nu-L găseam nicăieri în creștinism pe Dumnezeu coborându-Se din cer

127

ALBASTRU CA JAZZUL

ca să facă lucruri minunate în viața mea. Și dac-aș fi împărtășit crești­ nismul cu cineva, aș fi simțit că încercam, mai ales, să determin acea persoană să fie de acord cu mine, mai degrabă decât să o conduc spre o întâlnire cu Dumnezeu. Nu mai puteam vorbi nimănui despre crești­ nism, dar îmi plăcea să vorbesc despre Isus și despre spiritualitatea care se naște o dată cu o relație cu El. Tony Poetu’ zice că biserica zilelor noastre e ca un animal rănit. El zice că odată aveam putere și influență, dar că acum nu mai avem de nici una și pe mulți dintre liderii noștri asta îi neliniștește și-i face să se comporte ca niște copii cărora li s-a luat jucăria, furioși că nu mai pot face ce și cum vor. Ei își maschează acțiunile, așa încât să pară că ceea ce fac se bazează pe principii, dar adevărul e altul, zice Tony, ade­ vărul e că sunt plini de amărăciune. Vor să-și ia mingea și să plece acasă, pentru că li se spune că trebuie să stea pe bancă. Tony și cu mine suntem de acord că ceea ce vrea Dumnezeu să facem e să stăm pe bancă în smerenie și să întoarcem și celălalt obraz, ca Gandhi, ca Isus. Am decis că atitudinea corectă cu care să împărtășim credința noastră altora e una de smerenie și dragoste, nu una dominată de vreo dorință de putere.

o

o

o

în fiecare an la Reed se organizează un festival căruia-i spun Red Fayre. Conducere colegiului închide campusul, pentru ca toți studenții să poată petrece. Gărzile colegiului țin autoritățile la distanță și toți stu­ denții se îmbată și fumează marijuana, iar unii chiar se dezbracă în pielea goală. Noaptea de vineri spre sâmbătă e în principal pentru beție, iar cea de sâmbătă spre duminică pentru fumat marijuana. Con­ ducerea colegiului aduce la festival The White Bird (Pasărea albă), o unitate medicală mobilă specializată în intervenția în cazul crizelor provocate de consumul excesiv de droguri. Studenții amenajează locuri speciale cu lumini obscure și ecrane de televizor care să accentueze starea indusă de droguri. Câțiva dintre studenții creștini din micul nostru grup s-au gândit că

128

MĂRTURISIRE

festivalul ăsta ar fi un bun prilej să ieșim din anonimat, ca să știe toți că în campus erau și câțiva creștini. într-o după-amiază, Tony Poetu’ și cu mine discutam în camera mea despre ce-am putea face și despre cum să spunem despre noi unor studenți care, în trecut, se arătaseră ostili creștinilor. Ca și prietenii noștri, și noi simțeam că Red Fayre reprezenta o ocazie bună să facem asta. Eu am zis să construim o cabi­ nă de mărturisire în mijlocul campusului și să scriem cu vopsea pe o bucată de placaj deasupra ei ‫״‬Mărturisește-ți păcatele“. Am zis asta pentru că știam că mulți studenți aveau să păcătuiască, și spiritualitatea creștină începe cu mărturisirea păcatelor și pocăință. Am spus-o și ca o glumă. Dar Tony a zis că era o idee extraordinară. Stătea acolo pe canapeaua mea, cu mintea undeva departe, și m-am speriat, pentru că, preț de câteva secunde, apoi de un minut, am crezut că chiar voia să materializeze ideea. ‫״‬Tony“, am zis încet. ‫״‬Ce?“, a zis el, privind în gol la peretele din față. ‫״‬N-o să facem asta“, i-am zis. Tony a coborât cu privirea pe perete până a ajuns să mă privească drept în ochi. Un zâmbet i-a apărut pe față. ‫״‬O, ba o s-o facem, Don. O s-o facem sigur. Vom construi o cabi­ nă de mărturisire!“ Ne-am întâlnit cu toții—Penny, Nadine, Mitch, Iven, Tony și cu mine. Tony a zis că eu aveam o idee. Priviririle tuturor s-au întors spre mine. Le-am spus că Tony glumea și că nu aveam nicio idee. Privirile s-au întors spre Tony. Tony s-a uitat urât la mine și mi-a zis să le spun ideea. Le-am spus că aveam o idee stupidă pe care nu o puteam pune în practică fără să fim atacați. Au devenit cu toții mai atenți. Le-am spus că ideea era să construim în mijlocul campusului o cabină de măr­ turisire deasupra căreia să scriem cu vopsea pe o bucată de placaj ‫״‬Cabină de mărturisire“. Penny și-a dus mâna la gură. Nadine a zâm­ bit. Iven a râs. Mitch a și început să facă schița cabinei pe un șervețel. Tony a dat aprobator din cap. Eu am făcut pe mine. ‫״‬Studenții o să-i dea foc“, a zis Nadine. ‫״‬O să-i fac o trapă“, a zis Mitch cu degetul în aer.

129

ALBASTRU CA JAZZUL

‫״‬îmi place ideea, Don“, m-a bătut Iven pe spate. ‫״‬Nu vreau să am de-a face nimic cu asta“, a zis Penny. ‫״‬Nici eu“, a zis eu. ‫״‬OK, gata.“ Tony ne-a făcut pe toți atenți. ‫״‬Fiți atenți cum o să facem.“ S-a aplecat puțin în față și și-a adunat gândurile. ‫״‬Nu ni se vor face nouă mărturisiri.“ îl priveam încurcați, ce voia să spună? ‫״‬Noi ne vom mărturisi lor. Le vom mărturisi că, în calitate de urmași ai lui Isus, nu le-am arătat suficientă dragoste; că nu am nutrit gânduri bune despre ei și că ne pare rău. îi vom ruga să ne ierte pentru cruciade, pentru teleevangheliști, să ne ierte pentru a-i fi neglijat pe cei săraci și singuri, să ne ierte pur și simplu, și le vom spune că, în egoismul nos­ tru, nu L-am reprezentat cum se cuvine pe Isus în campus. Le vom spune celor care vor intra în cabină că Isus îi iubește. “ Toți am rămas tăcuți, pentru că era evident că ceva frumos și ade­ vărat căzuse în mijlocul nostru. Cu toții ne ziceam în sinea noastră că ideea era extraordinară și puteam citi asta în ochii fiecăruia. Ne-am fi simțit atât de bine să ne putem cere iertare, iertare pentru cruciade, pentru Columb și pentru genocidul pe care acesta îl comisese în Insulele Bahamas în numele lui Dumnezeu, iertare pentru misionarii care au debarcat în Mexic și care și-au continuat înaintarea spre vest ucigând indieni în numele lui Hristos. îmi doream cu disperare să spun că în niciunul din toate acestea nu fusese Isus, și-mi doream cu dispe­ rare să-mi cer iertare pentru multele situații în care nu L-am reprezen­ tat cum se cuvine pe Domnul. Simțeam că îl trădasem pe Domnul prin faptul că-i judecasem în loc să-i iubesc pe oamenii pe care El îi iubise, nefăcând altceva decât să înșir vorbe goale despre drepturile omului. Atâția ani din viața mea apărasem creștinismul pentru că, îmi ziceam, a admite că se făcuse ceva rău ar fi însemnat discreditarea întregului sistem religios, dar problema era pusă greșit, pentru că nu despre un sistem religios era vorba, ci despre oameni care ar fi trebuit să-L urmeze pe Hristos; și lucrul important care trebuia făcut, lucrul corect care trebuia făcut, era să ne cerem iertare pentru a-L fi împie­ dicat pe Isus să ajungă la inimile oamenilor. Mai târziu, în parcarea colegiului, am avut o discuție cu un profe­

130

MĂRTURISIRE

sor extrem de arogant, care m-a întrebat ce mă adusese la Reed. I-am spus că dorința de a audia un curs care-mi plăcea, dar că, de fapt, motivul adevărat fusese acela de a interacționa cu puținii creștini care studiau la Reed. Profesorul m-a întrebat dacă eram evanghelist. I-am spus că nu credeam că sunt, că nu mă consideram evanghelist. A con­ tinuat prin a compara ceea ce făceam eu cu ceea ce făcuse căpitanul Cook, care încercase să aducă valorile creștine indigenilor din Hawaii. M-a privit în ochi și mi-a zis că triburile acelea îl omorâseră pe Cook. Nu-mi prevedea un viitor în roz la Reed. Pe tot drumul spre casă pe motocicleta mea am clocotit de furie și m-am imaginat făcându-1 terci pe profesorul ăla chiar acolo în parcare, în fața ochilor aveam zâmbetul lui ironic și figura lui mândră de mare intelectual. Așa era, creștinii făcuseră mult rău omenirii, dar eu nu. Nu omorâsem pe nimeni. Și oamenii aceia nu-L urmau pe Isus când au comis acele crime împotriva umanității. Erau slujbașii statului, și întot­ deauna statul se folosește de Dumnezeu pentru a manipula masele. Și Clinton și Bush pretindeau că urmează învățătura lui Isus. La noi, orice politician care vrea să aibă priză la public zice că doctrina lui nu se abate de la preceptele lui Isus. Uneori însă adevărul e altul, și pentru asta nu trebuie acuzat Isus. în urmă cu câteva zile, Tony a venit la campus și era trist. Zicea că văzuse în parcarea campusului o mașină pe care era lipit un autocolant pe care se putea citi ‫״‬Mare păcat că nu-i mai putem arunca pe creștini la fiare“. M-am rugat cu privire la ideea ce-o avusesem să construim cabina de mărturisire. M-am întrebat dacă-mi puteam cere iertare și să o fac sincer. M-am întrebat dacă mă puteam pleca în fața unei culturi care, într-o anumită măsură, ne făcuse rău și continua să ne facă. Puteam vedea însă pe fața lui Penny, în privirea lui Iven, că asta era ceea ce-și doreau; doreau să-i iubească pe acești oameni, prietenii lor, și nu conta cât i-ar fi costat asta. Nu le păsa că fuseseră răniți adânc, cu siguranță de mai multe ori și mai adânc decât fuseserăm răniți Tony și cu mine, așa că am cumpărat lemnul pentru cabină și l-am depozitat în garajul meu și vineri seara am mers la parada Thesis și i-am privit pe toți îmbătându-se, dansând ca nebunii și stropindu-se unii pe alții cu bere.

131

ALBASTRU CA JAZZUL

Tony și cu mine ne-am îmbrăcat în straie de călugări și am început să umblăm prin tot haosul ăla și hainele de pe noi au ajuns să fie îmbibate de alcoolul cu care se stropeau unii pe alții. Studenții veneau la noi și ne întrebau ce facem acolo, și le spuneam că a doua zi vom fi în cam­ pus pentru mărturisire. Ne priveau cu uimire și unii ne întrebau dacă vorbeam serios. Le spuneam să vină să ne vadă, pentru că aveam să construim o cabină de mărturisire. A doua zi dimineață, în vreme ce toți dormeau mahmuri după noap­ tea de beție, Mitch, Tony și nu mine am început să construim cabina. A ieșit uriașă, mult mai mare decât ne așteptam, aproape ca o baracă. I-am pus și un acoperiș înclinat și interiorul l-am împărțit în două încăperi. între cele două încăperi am montat un perete despărțitor pe care l-am completat cu o perdea, astfel încât cel care venea la mărtu­ risire să poată ieși și intra cu ușurință. Pe unul in pereții încăperii în care urma să stăm noi, am montat o ușă cu încuietoare pentru ca nimeni să nu poată intra peste noi să ne scoată din cabină. Pe partea din afară a unuia din pereții cabinei Nadine a scris cu vopsea ‫״‬Cabină de mărturisire“. Încet-încet campusul reîncepea sa prindă viață și cei care treceau pe lângă cabină ne întrebau ce facem. Se opreau și priveau cu uimire. ‫״‬Și ce trebuie să facem noi?“, întrebau ei. ‫״‬Să vă mărturisiți păcatele“, le răspundeam. ‫״‬Cui?“ ne întrebau ei. ‫״‬Lui Dumnezeu“, le spuneam noi. ‫״‬Nu există Dumnezeu“, replicau ei. Ce făceam noi, ne-au zis unii din­ tre ei, era cel mai curajos lucru pe care-1 văzuseră până atunci. Toți însă erau amabili, ceea ce ne surprins. Eu stăteam afară, lângă cabină, și prin fața mea trecea o mare mul­ țime albastră. Toți, mai bine de o sută de oameni, erau goi și pictați cu albastru. Treceau pe lângă cabină urlând și făcându-mi cu mâna. Le răspundeam făcându-le și eu cu mâna. Oamenii goi arată amuzant când îi vezi goi în realitate și nu prin reviste de un anumit gen. Noaptea de sâmbătă la Red Fayre e animată și veselă. Soarele apune peste campus și, la scurt timp după ce se lasă întunericul, încep focu­ rile de artificii peste terenul de tenis. Studenții stau întinși pe jos pe o colină și râd și sunt fascinați și au privirile încețoșate. Punctul forte al 132

MĂRTURISIRE

serii e o piesă de teatru la care amfiteatrul e plin ochi de studenți. Scopul piesei de teatru e să accentueze starea indusă de droguri. Acto­ rii sunt toți îmbrăcați în negru și mișcă păpuși colorate și decupaje din carton care prind viață în semiobscurul scenei. Toți sunt cuprinși de admirație. Petrecerea continuă până spre zori, așa că era destul de târziu când am început activitatea la cabină. Am aprins câteva torțe de gazon pe care le-am înfipt în pământ, chiar lângă cabină. Tony și Iven au zis că eu trebuia să intru primul, ceea ce eu n-am vrut să fac, dar mi-am făcut curaj și am intrat în cabină. M-am așezat pe o găleată întoarsă și miam ridicat privirile spre tavan. De-afară se puteau auzi urletele mulți­ mii de studenți. Mi-i imaginam pe dansatorii cool, pe fetele cu fuste mini mișcându-se prin semiobscur, pe DJ-ii din podul scenei, îmi ima­ ginam ecranul uriaș cu efecte cinematice și auzeam sutele de wați care se revărsau din incintele acustice uriașe, ca un zid de sunet, bombar­ dând urechile și trupurile. Nimeni nu va veni să mărturisească nimic, m-am gândit. Cine să se oprească din dansat ca să-și mărturisească păcatele? Și mi-am zis că fusese o idee proastă pe care Dumnezeu n-o agreea. Ce făcusem se pare că nu mânia pe nimeni, dar și nimănui nu prea-i păsa de ce făcusem. Nu era nimic relevant în spiritualitatea creștină, continuam eu să mă gândesc. Dumnezeu, dacă măcar era prezent în locul acela, nu avea nicio șansă să se facă auzit. Orice om vrea să poarte o discuție despre adevăr, dar adevăr nu mai există. Singurul adevăr e ceea ce e cool, ceea ce e la televizor, ce protest mai are loc pe nu știu unde prin oraș, fără să conteze pentru ce se protestează; contează doar cine va veni la acel protest și dacă după încheierea acestuia va fi un spectacol, o petrecere, ceva, și dacă ne vom putea afișa cu ceva la acea petrecere, ca să ieșim cumva în evidență. Și în mijlocul tututor acestora noi suntem ca mor­ monii pe biciclete. Stăteam acolo și mă întrebam dacă lucrurile în care credeam erau adevărate, dacă spiritualitatea creștină măcar era ade­ vărată. Nu pui sub semnul întrebării caracterul de a fi adevărat al unui lucru până nu trebuie să explici acel lucru unui sceptic. Nu mă simțeam bine să stau acolo în cabina aceea și să port pe mine straiele acelea 133

ALBASTRU CA JAZZUL

aiurea de călugăr. îmi doream să ies și eu la petrecerea și nebunia deafară. Toți de-acolo erau cool, în vreme ce noi eram doar religioși. Eram pe punctul să ies și să-i spun lui Tony că renunț, când el a ridicat perdeaua și a zis că aveam primul client. ‫״‬Salutare“, zise tipul care intră în cabină și se așeză pe scaun, cu un zâmbet pe față. ‫״‬Salutare“, i-am răspuns, și l-am întrebat cum îl cheamă. Mi-a spus că-1 cheamă Jake. I-am strâns mâna, pentru că nu știam ce altceva să fac. ‫״‬Deci, care-i chestia? Trebuie să vă înșir toate picanteriile pe care le-am spus la Red Fayre, corect?“, zise Jake. ‫״‬Nu.“ ‫״‬OK, dar atunci ce? Care-i jocul?“ întrebă el. ‫״‬Nu-i un joc. E un fel de... mărturisire.“ ‫״‬Vrei să-mi mărturisesc păcatele, corect?“ ‫״‬Nu, nu asta facem aici.“ ‫״‬Atunci, încă o dată: care-i chestia, omule? Ce e cu haina aia de călugăr pe care-o porți?“ ‫״‬Păi... știi, noi aici în campus suntem un grup creștini...“ ‫״‬înțeleg. Un loc ciudat pentru creștini, dar ascult.“ ‫״‬Mulțumesc“, i-am zis. Tipul era foarte răbdător și amabil. ‫״‬Acu­ ma, ca să-ți spun, câțiva din grupul nostru ne-am gândit că, de-a lun­ gul vremii, creștinii au greșit, într-un fel sau altul, față de omenire, în general. Mă refer aici la cruciade, mă-nțelegi, și la toate celelalte...“ ‫״‬Mă-ndoiesc că tu personal ai participat la vreo cruciadă.“ ‫״‬Nu, n-am participat“, am zis. ‫״‬Dar chestia e că noi suntem urmași ai lui Hristos. Credem că El e Dumnezeu, și toate celelalte; El ne-a lăsat niște învățături, niște idei, pe care noi nu le-am reprezentat în cel mai onorabil mod, mă-nțelegi. El ne-a cerut să fim niște buni reprezentați ai Lui printre oameni, dar lucrul ăsta se poate dovedi uneori foarte dificil de îndeplinit.“ ‫״‬înțeleg“, zise Jake. ‫״‬Așa că... noi, creștinii din campus, vrem să ne mărturisim vouă.“ ‫״‬Voi să vă mărturisiți nouă!“, zise Jack, izbucnind în râs.

134

MĂRTURISIRE

‫״‬Da. Noi vouă. Adică eu să mă mărturisesc ție.“ ‫״‬Măi, dar tu chiar vorbești serios?“, zise Jake, încetând să mai râdă și devenind el însuși serios. I-am spus că da, vorbeam serios. M‫־‬a privit și mi-a spus că nu tre­ buia să mărturisesc nimic. I-am spus că eu totuși voi mărturisi, și în acel moment am avut sentimentul covârșitor că trebuia să-i spun lui Jake că-mi părea rău pentru tot. ‫״‬Și ce vrei să mărturisești?“, a întrebat el. Am clătinat din cap și am privit în pământ. ‫״‬Totul“, am zis. ‫״‬Explică-te“, a zis el. ‫״‬Sunt multe. Voi încerca să fiu scurt“, am început. ‫״‬Isus ne-a spus să le dăm de mâncare celor săraci și să legăm rănile celor loviți. Eu unul n-am prea făcut asta. Isus a spus să-i iubesc pe cei ce mă prigo­ nesc. Eu am tendința să lovesc, în special când mă simt amenințat, mănțelegi, când eul meu se simte amenințat. Isus nu a amestecat spiritu­ alitatea cu politica. Eu am crescut făcând tocmai asta. Am fost o piedică în calea răspândirii mesajului central al lui Hristos. Știu că am greșit și că mulți oameni nu vor asculta cuvintele lui Hristos din cauză că oameni ca mine, care îl cunosc pe El, în discuțiile pe care le poartă cu alți oameni, își promovează propriile idei, propria agendă, mai degrabă decât doar să trasmită mai departe mesajul pe care Hristos îl dorește transmis fiecărui om. Și-ar mai fi multe...“ ‫״‬E OK, omule“, zise Jake, cu blândețe. Ochi-i începeau să se umezească. ‫״‬îmi...“, am zis, dregându-mi vocea, ‫״‬...îmi pare rău pentru toate astea.“ ‫״‬Te iert“, zise Jake. Și era sincer. ‫״‬Mersi“, i-am zis. Jake stătea acolo și privea în jos, apoi și-a ridicat privirea spre fla­ căra unei lumânări. ‫״‬Ce faceți voi aici e extraordinar“, zise el. ‫״‬Mulți oameni ar avea nevoie să audă asta.“ ‫״‬Crezi că am rănit mulți oameni?“ l-am întrebat. ‫״‬Pe mine nu m-ați rănit. Eu doar cred, mă-nțelegi, că nu e prea popular să fii creștin. Și în special într-un loc ca ăsta. Nu cred că au

135

ALBASTRU CA JAZZUL

fost răniți mulți oameni. însă cei mai mulți oameni au o reacție puter­ nică la ceea ce văd la televizor. Toți predicatorii ăștia bine îmbrăcați care-i susțin pe republicani.“ ‫״‬Dar asta nu e imaginea întreagă“, am zis eu. ‫״‬Asta e doar ce se vede la televizor. Eu am prieteni care, aș putea spune, trăiesc pentru a da de mâncare celor săraci și a-i apăra pe cei lipsiți de apărare. Fac asta pentru Hristos. “ ‫״‬Tu crezi cu-adevărat în Isus, nu?“ mă întrebă el. ‫״‬Da, cred. De cele mai multe ori cred. Uneori mă mai îndoiesc, dar de cele mai multe ori cred în El. E ca și cum ar fi ceva în mine care mă face să cred, și nu pot explica ce anume.“ ‫״‬Spune-ai mai devreme că există un mesaj central al lui Hristos. Nu doresc să devin creștin, mă-nțelegi, dar care e mesajul ăsta?“ ‫״‬Mesajul e că omul a păcătuit împotriva lui Dumnezeu și-atunci Dumnezeu a lăsat lumea pe mâna omului, și dacă cineva vrea să fie sal­ vat din situația asta, dacă cineva, de exemplu, găsește că lumea asta e foarte goală, atunci Hristos îl va salva, dacă el vrea; dacă omul își cere iertare pentru a fi luat parte la răzvrătirea asta, Dumnezeu îl iartă.“ ‫״‬Și care e chestia cu crucea?“ mă întrebă Jack. ‫״‬Dumnezeu spune că plata păcatului e moartea“ i-am zis eu. ‫״‬însă Isus a murit pentru ca niciun om să nu mai trebuiască să moară. Dacă credem asta, suntem creștini.“ ‫״‬De-asta poartă oamenii cruciulițe la gât?“ mă întrebă el. ‫״‬Cred că de-asta. Și probabil și pentru că e la modă. Unii oameni cred că a purta o cruciuliță la gât sau a avea tatuaje cu cruce sau altce­ va de genu’ ar avea o putere mistică.“ ‫״‬Tu crezi asta?“ mă întrebă Jake. ‫״‬Nu“ am răspuns. I-am spus că eu cred că puterea mistică vine prin credința în Hristos. ‫״‬Tu ce crezi despre Dumnezeu?“ l-am întrebat. ‫״‬Nu știu. Pot zice că nu cred în Dumnezeu, mă-nțelegi. Sunt prea multe necunoscute îl ce-L privește. în același timp însă aș putea zice că cred în Dumnezeu. Cred că cineva e responsabil de toate astea, de lumea asta în care trăim. Totu-i așa de confuz...“ 136

MĂRTURISIRE

‫״‬Jake, dacă vrei să-L cunoști pe Dumnezeu, să știi că poți. Dacă-L chemi pe Isus, El vine. “ ‫״‬Mersi, omule. Văd că ești serios în ce spui.“ Ochii-i i se umeziră din nou. ‫״‬Ce faceți voi aici e extraordinar“, repetă el. ‫״‬O să spun pri­ etenilor mei despre asta.“ ‫״‬Nu știu dacă să-ți mulțumesc sau nu pentru asta“, am zis râzând. ‫״‬Pentru că eu trebuie să stau aici și să mărturisesc tot ce-am făcut rău.“ Jake m-a privit foarte serios. ‫״‬Merită“ a zis el. Mi-a strâns mâna și, când a ieșit din cabină, altcineva aștepta să intre. Lucrurile au de­ curs în felul ăsta câteva ore. Eu am vorbit cu vreo treizeci de oameni, și Tony primea mărturisiri Ia o masă de picnic, în afara cabinei. La ter­ minarea mărturisirii, mulți voiau să ne îmbrățișeze. Toți cei care au intrat în cabină au fost recunoscători și binevoitori. Ceea ce-am făcut atunci m-a schimbat. Am început îndoindu-mă, și la sfârșit am ajuns să cred cu o așa tărie în Isus încât aș fi fost gata să mor ca să fiu cu El. Cred că noaptea aceea a fost începutul schimbării pentru mulți dintre noi. Iven a organizat un grup de studenți cu care mergea la un azil local pentru cei fără adăpost pentru a duce mâncare celor săraci, și de multe ori trebuia să limiteze numărul celor care ar fi dorit să meargă cu ea, pentru că microbuzul care îi ducea nu avea decât vreo douăzeci de locuri. Am organizat o acțiune căreia i-am zis Ziua Celor Săraci, în care le-am cerut studenților să trăiască cu mai puțin de trei dolari în­ treaga zi, pentru a practica în felul ăsta solidaritatea cu cei săraci. Au participat mai mult de o sută de studenți. Penny a vorbit la Vollume Lounge despre sărăcia din India și au venit să o asculte peste șaptezeci și cinci de studenți. înainte de noaptea aceea, la cele mai mari eveni­ mente pe care le organizam veneau înjur de zece oameni. într-o seară am organizat un eveniment la care le-am cerut studenților să vină și săși manifeste ostilitatea față de creștini. Am răspuns celor care ne între­ bau în ce credem și le-am spus de ce-i iubim pe oameni, pe cei răniți, și ne-am cerut din nou iertare celor de la Reed pentru răul pe care l-am făcut omenirii. Ne-am făcut prieteni noi și am ajuns ca la un moment

137

ALBASTRU CA JAZZUL

dat să avem în campus patru studii biblice diferite pentru studenții care nu se considerau creștini. Am văzut mulți studenți devenind interesați de Hristos. Dar cel mai important lucru a fost că noi, ca și creștini, am simțit că relația cu cei din jurul nostru se reparase. Ne simțeam iertați și eram recunoscători pentru asta. Pe la trei dimineața, în noaptea în care s-au făcut mărturisirile, am ieșit din campus pe jos, cu rasa de călugăr sub braț, și când am ajuns la stejarul mare de la marginea pajiștii în mijlocul căreia se află fântâ­ na, m-am întors și am privit spre campus. Totul părea modern și vechi în același timp și puteam vedea licărind luminile de la Student Center și puteam auzi ritmul muzicii. Câțiva tineri se jucau pe pajiște și unii se alergau pe alei. Se auzeau râsete, se dansa, era viață. Am avut sentimentul puternic că Isus era relevant în locul acela. Am avut sentimentul puternic că dacă El nu era relevant acolo, atunci nu era relevant nicăieri altundeva. M-am simțit foarte liniștit. M-am simțit puternic legat de Dumnezeu pentru că mărturisisem atât de multe unui număr atât de mare de oameni și lăsasem jos o povară atât de grea și fusesem iertat de oamenii față de care greșisem prin indiferență și prin faptul că-i judecasem. Am vrut să mă așez și să stau acolo puțin, dar era rece și iarba era udă. Am mers acasă și, când am ajuns în camera mea, am adormit pe canapea și dimineața mi-am făcut o cafea și am ieșit în poartă la Graceland și m-am întrebat dacă lucrurile care se întâmplaseră cu o seară înainte chiar se întâmplaseră cu adevărat. Ieși­ sem din anonimat. Eram creștin. Atât de mulți ani până în acel moment căutasem să-I aduc îmbunătățiri lui Dumnezeu, dar acum adusesem îmbunătățiri lumii. Eram gata să vorbesc despre credința mea cu ori­ cine. Era ceva cool, ceva altfel. Și-mi simțeam sufletul ușor.

138

Biserică Ce fac ca sä nu mă mânii

Trebuie

spus că sunt o persoană independentă.

Nu-mi

place nimic

ce e instituționalizat. Nu-mi plac organizațiile. Nu spun că instituțiile și organizațiile sunt ceva greșit sau rău; nu spun decât că mie nu-mi plac. Unora nu le place muzica clasică, altora nu le place pizza, mie nu-mi plac instituțiile. Antipatia mea față de acestea provine din multe lucruri, de la atmosfera impersonală pe care o simt când intru în biroul unei instituții până la sistemul de voice-mail care mă întâmpină când sun la bancă. Sau expresia feței oricărui angajat de la oricare fast-food sau telefoanele pe care le primesc în mijlocul prânzului, când sunt în­ trebat cu ce firmă de curierat lucrez. Oamenii ăștia nu vor niciodată doar să stăm de vorbă; ei întotdeauna își au agenda lor. Antipatia mea față de instituții e mai degrabă un sentiment, nu e ceva ce poate fi explicat. Bineînțeles, instituțiile își au și părțile lor bune. Tradiția, de exemplu. Coridoarele de la Harvard, încărcate de istorie, de gândire, excelenta cafea Starbucks pe care o găsesc ușor în peste treizeci de localuri, toate nu mai departe de 5 kilometri de unde locuiesc. Dar toate locurile de muncă pe care le asigură instituțiile? Fără mecanismul ăsta instituțional, unde-ar munci oamenii? Cred că avem nevoie de ele. De instituții. De organizații. Dar mie tot nu-mi plac. Și nu sunt obligat să-mi placă. E dreptul meu. Nu-mi place nici biserica, din aceleași motive. Sau, mai corect ar

139

ALBASTRU CA JAZZUL

fi să spun, nu mi-a plăcut biserica. îmi place să iau parte la o slujbă catolică din când în când, dar cred că asta din cauză că e ceva deosebit pentru mine. Am crescut într-o familie baptistă. îmi place să mă uit din când în când la vreo emisiune TV religioasă. E un lucru mai bun decât să mă uit la vreo comedie. Vreau să studiez psihologia, ca să pot fi invitat la emisiuni TV religioase și să pot oferi oamenilor soluții la pro­ blemele lor. O perioadă am fost de-a dreptul fascinat de teleevangheliști. Nu-mi puteam permite înființarea unei televiziuni creștine, dar aveam un calculator, așa că intram pe chat-uri și încercam să ofer remedii oamenilor răniți sufletește. La început a fost interesant, mi-a plăcut, dar cu timpul a devenit plictisitor. Unii dintre prietenii mei și-au părăsit bisericile și au trecut la ortodo­ xia grecească. Cred că așa ceva e cool. Ortodoxie grecească. Dar să nu fii grec. Pentru că altfel nu faci decât să mergi acolo unde se presupune că trebuie să mergi, și atunci se cheamă că ești conformist. Dac-aș fi grec, n-aș merge la o biserică ortodoxă grecească. Dac-aș fi grec, aș merge la o biserică baptistă. Și toți de-acolo ar zice că sunt exotic și cool. o

o

o

Acum merg la o biserică unde pot spune că-mi place foarte mult să merg. N-am crezut niciodată că voi spune așa ceva despre o biserică. Dar biserica asta îmi place foarte mult. îi zice Imago-Dei, în latină, ceea ce înseamnă ‫״‬Chipul lui Dumnezeu“. E exotic și cool să pui denu­ miri latinești. în bisericile la care mersesem înainte, mi se părea că nu-mi găseam locul. întotdeauna mă simțeam ca un copil adoptat, cumva în genul ‫״‬mai e loc la masă și pentru tine“. Știți ce înseamnă asta? Eram accep­ tat dar nu înțeles. La masă era loc și pentru mine, dar eu nu făceam parte din familie. Nu folosește la nimic să dai în biserică, așa că nu voi face afirmații generale împotriva bisericii în ansamblul ei. Nu am mers decât la câte­ va biserici, dar aceeași tensiune a existat între mine și oricare dintre ele; ăsta e singurul motiv pentru care am această atitudine. 140

BISERICĂ

O

O

O

Iată care sunt lucrurile care nu mi-au plăcut la bisericile la care am mers. Primul: Aveam sentimentul că acele biserici încercau să mi-L vândă pe Isus. într-o perioadă fusesem agent de vânzări și ne învățau că, pentru a vinde un produs, trebuie să-i scoți în evidență toate părțile bune. Și exact senzația asta o aveam când îi auzeam vorbind pe unii predicatori. întot­ deauna scoteau în evidență părțile bune ale credinței creștine. Și asta mă enerva. Nu că credința creștină n-ar avea părți bune, are, dar chiar nu puteau vorbi altfel despre ea decât ca despre un aspirator? N-aveam deloc impresia că Isus ar fi un produs, o marfă. Mi-L doream să fie o persoană. Și nu doar atât, dar aveau întotdeauna grijă să sublinieze cât de grozavă era biserica lor. Foaia săptămânală a bisericii arăta ca o bro­ șură Amway. întotdeauna spuneau ce mari transformări de viață va pro­ duce cutare sau cutare conferință. Transformări de viață? Ce înseamnă asta? Suna foarte suspicios. Aș fi preferat să nu folosească un limbaj așa de pompos, să vorbească simplu, fără să încerce să-mi vândă ceva. Aveam senzația că, după ce toată săptămâna eram bombardat cu recla­ me, mergeam la biserică pentru a fi ținta chiar a mai multora. Un alt lucru despre bisericile la care am mers: Păreau să fie papa­ galii republicanilor. Chiar trebuie biserica să fie trena unui partid sau a altuia, în orice problemă? Chiar sunt republicanii atât de perfecți? Aveam senzația că, pentru a fi parte a familiei, trebuia să cred că George W. Bush era Isus. Și n-o făceam. Nu credeam că Isus era de acord cu mare parte din acțiunile politice ale republicanilor, sau, pen­ tru că veni vorba, ale democraților. Pentru mine Isus era o figură reli­ gioasă, nu una politică. într-o împrejurare, când mă aflam într-un grup restrâns, l-am auzit pe pastorul meu spunând că îl ura pe Bill Clinton. Pot înțelege că nu-ți place ceea ce face Clinton, dar vreau ca spiritua­ litatea mea să mă elibereze de ură, nu să-mi dea motive pentru a urî. Nu puteam accepta asta. Ăsta a fost unul din principalele motive pen­ tru care am plecat din biserica aceea. Aveam senzația că, mergând la acea biserică, deveneam un pion al republicanilor. Până una alta, pe republicanii îi cam doare-n cot de cauza lui Hristos.

141

ALBASTRU CA JAZZUL

Un singur lucru mai vreau să spun, după care am terminat cu ches­ tiunea asta. Metafora războiului. Bisericile la care am mers îmbrățișau metafora războiului. Ziceau că suntem într-un război, și eram de-acord cu ei, doar că nu spuneau clar că dușmanii împotriva cărora luptăm sunt sărăcia și ura și nedreptatea și mândria și puterile întunericului. Ne lăsau să credem că războiul nostru este împotriva anarhiștilor și-a homosexualilor. învățătura lor mă făcea să cred că eu sunt persoana bună din lume și anarhiștii și homosexualii sunt oamenii răi din lume. Isus ne învață că toți suntem răi și că numai El e bun și El vrea să ne salveze pentru că ne aflăm într-un război și în războiul ăsta noi suntem ostatici. Adevărul e că noi trebuie să-i iubim pe hipioți, pe anarhiști, și chiar și pe democrați, și că Dumnezeu vrea ca noi să-i privim pe toți aceștia ca fiind mai importanți decât noi. Orice mai puțin de-atât neso­ cotește învățătura lui Isus. o

o

o

Așa se face că ajunsesem să vorbesc, în serile de duminică, în fața a vreo cincizeci de tineri cu care țineam un studiu biblic, la o biserică din suburbii, însă simțeam că muream pe dinlăuntru. Nici măcar nu mai participam la principalul serviciu de închinare. Pastorul care răspundea de grupul de tineri m-a întrebat de ce nu mai veneam la biserică. A fost foarte amabil și zicea că nu mă văzuse de mult timp la biserică. Tony Poetu’ zice că stau prost la capitolul diplomație. Zice că spun tot ce gândesc și că ar trebui să țin cont de urmările pe care s-ar putea să le aibă ceea ce spun. Pot ajunge o persoană dezagreabilă chiar fără să-mi dau seama. I-am spus pastorului că-mi era greu să merg la bise­ rică și să nu mă mânii, și cred c-a luat-o personal. Am încercat să-i explic ce simțeam, dar vorbeam altă limbă. M-am simțit și stupid, ca un idiot neajutorat, dorind ca toți să-mi poarte de grijă, să accepte ideile mele despre cine a fost și este Isus și despre cum vrea El să trăim. Cam pe-atunci am început să-I cer lui Dumnezeu să mă ajute să gă­ sesc o biserică în care să mă simt integrat. Aveam un prieten din Seattle pe nume Mark, care era pastorul unei 142

BISERICĂ

biserici mici, ca de țară, din apropierea Universității din Washington. Biserica lui era frecventată de mulți artiști, hipioți și de oameni care ascultau radioul public. O dată l-am vizitat și mi-a plăcut comunitatea pe care o înființase. Pentru prima dată după mulți ani aveam senzația că puteam respira. Vizita aceea la biserica lui Mark m-a ajutat să-mi dau seama că nu eram singur în lume. Le-am spus prietenilor mei des­ pre biserica lui, prietenilor de la biserica la care mergeam în perioada aceea, dar nu s-au arătat interesați. Mark scrisese câteva articole pentru reviste seculare și fusese invi­ tat de câteva ori să vorbească la radio și căpătase reputația unui pastor cu o vorbire libertină. Nu știu de ce vorbea în felul în care o făcea. Nu devenise creștin decât când era la colegiu, așa că probabil nu știa că nu se cădea să vorbești libertin și să fii și pastor. Cred că unii din prietenii mei credeau că scopul diavolului este să-i facă pe oameni să vorbească libertin, și de-aceea credeau că Mark era posedat sau ceva de genu’, și-mi ziceau că n-ar trebui să iau parte la nimic din ceea ce făcea el. Din cauza limbajului lui libertin. Dar, cum spuneam, muream pe din­ lăuntru și, chiar dacă vorbea libertin, Mark spunea multora despre Isus, era activ din punct de vedere social și părea să-i iubească pe mulți dintre oamenii pe care biserica îi respinge, cum sunt anarhiștii și ho­ mosexualii. Cam în perioada când mă rugam ca Dumnezeu să mă ajute să-mi găsesc o biserică, am primit un telefon de la Mark care mi-a zis că avea un prieten apropiat care intenționa să se mute în Portland ca să deschidă o biserică și mă îndemna să mă alătur lui. Cu Rick m-am întâlnit la o cafea și mi s-a părut un tip amuzant. Era înalt, solid, jucase fotbal la Chico State. Avea o voce ca a lui Tony din Clanul Soprano, filmul cu mafioți. îi plăcea să zică despre el că e un șef mafiot care plantează o biserică. Și el vorbea libertin, dar mai puțin decât Mark. Rick mi-a zis că urma să se întâlnească acasă la el cu câți­ va oameni cu care avea să discute despre deschiderea unei biserici în Portland și m-a invitat și pe mine. Simțeam că Dumnezeu îmi răspun­ dea la rugăciuni, așa că am acceptat invitația. Ne-am întâlnit acasă la Rick, nu eram decât opt, cei mai mulți de-abia terminaserăm liceul. Mă simțeam ca și cum aș fi fost la un grup de tineri. Nu credeam că

143

ALBASTRU CA JAZZUL

va ieși ceva de-acolo. Soția lui Rick ne-a servit cu cafea, ne-am așezat în camera de zi și Rick ne-a citit niște statistici despre numărul mare de biserici care se mutaseră din zonele centrale ale orașelor în subur­ bii și ne-a zis că el dorea ca noi să deshidem o biserică în zona cen­ trală a orașului. Rick își dorea mult să reabilităm imaginea bisericii în ochii oamenilor care ajunseseră să aibă concepții greșite despre ea. în scurt timp numărul nostru a crescut la douăzeci, așa că am închi­ riat capela mică a unui colegiu din centrul orașului și am deschis bise­ rica. îmi plăcea la biserică, mă-nțelegeți, pentru că nu eram decât douăzeci, cei mai mulți dintre noi adolescenți, dar continuam să cred că acesta era modul în care Dumnezeu va răspunde rugăciunilor mele. Ca să fiu sincer, n-am crescut mult. Am rămas cam treizeci, cu toții creștini care ne mutasem la Imago de la alte biserici. Știu că numărul n-ar trebui să conteze așa mult, dar, ca să fiu sincer, îmi doream ca Imago să crească pentru că voiam ca prietenii mei de la vechea mea biserică să vadă că aveam succes; dar n-am crescut, am rămas tot în jur de treizeci. Ne întâlneam duminică seara și apoi din nou miercuri seara pentru rugăciune. La rugăciune veneau mult mai puțini. Eram doar vreo zece și era plictisitor. Mă simțeam ca și cum aș fi participat la o întâlnire nereușită a Alcoolicilor Anonimi. Stăteam în cerc și discutam despre mizeria din viața noastră, după care ne rugam puțin și mergeam acasă, într-o seară Rick a venit la întâlnire cam abătut. Fusese la o întâlnire cu mai mulți pastori unde unul vorbise despre cum biserica pierduse contactul cu oamenii care nu știau nimic despre Isus. Rick ne-a spus că avea asta pe inimă și ne-a întrebat dacă credeam că trebuia să ne pocăim și să începem să-i iubim pe oamenii care erau foarte diferiți de noi. Să fiu sincer, nu mi-a plăcut cum suna. Nu voiam să mă împriete­ nesc cu cineva numai pentru a-1 aduce la biserica noastră. Rick a spus că nu despre asta era vorba. A spus că era vorba despre a-i iubi pe oameni pur și simplu pentru că există—pe oamenii străzii, pe gotici, pe homosexuali. Și atunci mi-a plăcut cum suna. Mi-a plăcut ideea de a-i iubi pe oameni doar de dragul de a-i iubi, nu pentru a-i aduce nea­ părat la biserică. Dacă am fi ajuns să discutăm și despre biserică, le 144

BISERICĂ

puteam spune despre Imago, dar până atunci, cui îi păsa? Așa că am început să ne rugăm săptămână de săptămână ca Dumnezeu să ne învețe să trăim ca misionarii, să putem vedea care erau oamenii care aveau nevoie de dragostea noastră. în scurt timp, la biserică au început să vină mulți oameni. Și nu știu de ce, sincer, cu excepția faptului că noi toți am fost de acord să-i iubim pe oameni, să fim buni cu ei, să-i ascultăm și să ni-i facem prieteni. Și pentru că numărul nostru creștea, a trebuit să ne mutăm într-o altă clădire, și după aceea în alta, și apoi în alta, până am ajuns să închiriem biserica asta mare, frumoasă și foarte veche, cu vitralii și boltă. La scurt timp după ce ne-am mutat aici, a trebuit să facem două servicii dumini­ ca, pentru ca nu încăpeam toți în biserică la un singur serviciu. Toate astea s-au întâmplat în vreo doi ani și acum la Imago vin cam cinci sute de oameni și mulți dintre ei sunt rockeri, dar toți sunt geniali și spiritu­ ali. Iubesc foarte mult comunitatea asta. Nicicând până acum n-am avut un sentiment mai puternic că aparțin unei familii. Mă simțeam ca unul care nu are habar ce înseamnă o comunitate adevărată, și pe care Dum­ nezeu îl pune dintr-o dată tocmai în mijlocul unei asemenea comunități, pe care o face să apară de niciunde, ca prin farmec. Cum am spus mai sus, n-am crezut că voi ajunge vreodată să iubesc biserica. Dar astăzi iubesc Imago-Dei, și uitați de ce: în primul rând: Este o biserică spirituală. Și asta pentru că oamenii de la Imago-Dei se roagă și postesc pentru diferite lucruri. Mi-a luat ceva timp până am ajuns să pricep că răspunsul la diferite probleme nu stă în marketing și organizare, ci în spiritualitate. Dacă ne propuneam să ajungem la tineri cu mesajul crucii, nu îi duceam la o pizza sau la vreun joc, ci ne adunam și ne rugam și posteam și-L rugam pe Dumne­ zeu să ne arate ce să facem. Astfel, Dumnezeu a pus pe inima unor tineri din biserică să înființeze în centrul orașului un adăpost pentru adolescenții străzii unde ei dau de mâncare la aproximativ o sută de astfel de adolescenți în fiecare săptămână. E cel mai ciudat grup de tineri care ar putea exista, dar asta le-a spus Dumnezeu să facă. îmi plac astfel de lucruri pentru că, mai degrabă decât să-și slujească ei însăși, biserica slujește celor pierduți și singuri. Mă trec fiori de bucu­ rie când mă gândesc la asta, pentru că e ceva nespus de frumos. 145

ALBASTRU CA JAZZUL

în al doilea rând: Imago promovează arta. Rick nu prea le are cu arta, dar a încredințat problema asta unui tip pe nume Peter Jenkins, care a conceput și schița cărții pe care-o țineți în mână. Peter a deschis un ‫״‬atelier al artiștilor“, unde aceștia fac artă, îi învață pe alții să facă artă și îi încurajează pe oameni să fie creativi. Recent Peter a deschis și o galerie într-o cafenea, în care toate lucrările expuse sunt realizate de artiști care frecventează Imago. La Imago artiștii se simt acasă. Recent, la atelierul artiștilor, și eu am condus un mic cerc literar la care participanții scriau eseuri sau povestiri scurte pe care apoi le citeau la flacăra lumânărilor. Cred că în multe biserici sunt artiști care nu au un spațiu unde se pot manifesta, dar prin crearea unui asemenea spațiu biserica oferă artiștilor o șansă de a se exprima, primind în schimb gra­ tuit lucrări pe care le poate folosi la decorare. Crearea unui atelier de arte la biserică e o idee grozavă. în al treilea rând: Comunitatea. Un lucru foarte important pentru Rick este ca oamenii să trăiască, să mănânce, să se simtă bine laolaltă. El îi încurajează pe tinerii celibatari de la Imago să lege relații unii cu ceilalți, să socializeze. Lui Rick nu-i place ca oamenii să fie singuri. Avem în cadrul bisericii grupuri care se întâlnesc pe rând la câte unul din membri, și considerăm că asta e inima bisericii noastre. Aproape toate bisericile în care am ajuns fac asta și e extraordinar pentru ele. în al patrulea rând: Autenticitatea. Termenul e pretențios, știu, dar autenticitatea chiar e o realitate la Imago. Din când în când mai vor­ besc și eu de la amvon la Imago și mă simt absolut liber să spun ce vreau. Nu trebuie să fac pe cucernicul ca să fiu ascultat de oameni. Autenticitatea e una din valorile cele mai importante la Imago. Și îmi place asta pentru că, fiind eu însumi, le permit oamenilor să mă cunoască așa cum sunt și mă simt mai bine știind că oamenii mă plac pe mine cel adevărat și nu o altă personalitate a mea, inventată.

o

o

o

Unul din lucrurile pe care a trebuit să le fac după ce Dumnezeu mi-a dat o biserică a fost să renunț la atitudinea negativă pe care o aveam

146

BISERICĂ

împotriva bisericilor pe care le frecventasem înainte. în definitiv, eram doar diferit, mă-nțelegeți. Nu că respectivele biserici ar fi fost rele, doar că nu primeam în ele ceea ce aveam nevoie. într-o noapte am citit de patru ori Efeseni din The Message a lui Eugene Peterson, și mi s-a părut că Pavel nu dorea ca creștinii să lupte unii împotriva altora. Se părea că Pavel era foarte preocupat de problema asta, așa că, în mintea mea, am decis să spun inimii mele să-i iubească pe oamenii din biseri­ cile pe care le frecventasem, pe oamenii care erau altfel decât mine. A fost o decizie eliberatoare, pentru că, în momentul în care am spus ini­ mii mele să facă asta, a facut-o, și acum mă gândesc cu multă dragoste la nebunii ăștia de republicani fundamentaliști, și știu că și ei mă iu­ besc pe mine, și mai știu că vom mânca împreună, vom frânge pâinea împreună în cer și ne vom iubi unii pe alții atât de tare încât ne va durea, pentru că suntem o familie în Hristos. Mai jos e o formulă, în mai mulți pași, pe care și tu o poți aplica pentru ca, mergând la biserică, să nu te mânii: • Roagă-te ca Dumnezeu să-ți arate o biserică în care oamenii îm­ părtășesc aceleași interese și valori pe care și tu le împărtășești.

• Du-te la biserica la care îți spune Dumnezeu să te duci. • Nu mai nutri resentimente față de nici una din bisericile pe care le-ai frecventat. Dumnezeu le iubește și pe ele aproape tot atât de mult cât o iubește pe a ta.

147

Idila Fetele sunt ușor de impresionat

Prietenul meu Kurt obișnuia să spună că găsitul unei soții e un

joc al procentelor. Mai zicea el că trebuie să ai două sau trei relații în același timp, având însă grijă ca niciuna dintre fete să nu afle despre celelalte și lăsând întotdeauna impresia că ești decis să pui capăt rela­ ției. în mod sigur una dintre fete te va părăsi, dar în locul ei o vei lua pe următoarea. Kurt credea că trebuie să ieși la întâlnire cam cu douăzeci de fete înainte să ajungi să o cunoști pe cea cu care te vei căsători. Credea pur și simplu că e mai ușor să ieși la întâlnire cu toate în aceeași perioadă. în cele din urmă Kurt s-a căsătorit cu o fată din Dallas și toți au zis că s-a căsătorit cu ea pentru banii ei. El e foarte fericit. Josh, un alt prieten de-al meu, e la cealaltă extremă. După ce m-am mutat în Oregon, m-am împrietenit cu băiatul ăsta entuziast care citea la greu din Biblie. Josh arăta bine și era obsedat de tot ce ține de întâl­ niri: filosofia întâlnirii, ritualurile întâlnirii și celelalte de genu’. Făcuse școala acasă, în familie, și fusese învățat că întâlnirile, în sen­ sul tradițional, sunt un lucru rău. Am călătorit cu el prin țară și l-am prezentat la diverse seminarii pe tema capcanelor întâlnirii pe care el le ținea în fața tinerilor. El a scris și o carte despre acest subiect [Adio amoruri, de Joshua Harris - n.t], care a ajuns bestseller. Nu glumesc. Câțiva ani mai târziu, Josh s-a mutat la Baltimore și s-a căsătorit. L-

149

ALBASTRU CA JAZZUL

am sunat după nuntă și l-am întrebat cum a ajuns să-și cunoască soția fără să iasă cu ea la întâlniri înainte de nuntă. Mi-a spus că a curtat-o, ceea ce-am înțeles a însemna că devenise amiș menonit. Curtarea însă, mi-a explicat el, se aseamănă mult cu ieșitul la întâlniri, lipsindu-i însă aspectele emotive și fizice care caracterizează întâlnirile. El și soția lui sunt și ei foarte fericiți. Prietenul meu Mike Tucker a citit multe cărți despre ieșitul la întâl­ niri și cunoaște multe despre subiectul ăsta. El zice chestii de felul, ‫״‬Știi, Don, relațiile sunt ca o bandă de cauciuc... Când o persoană tra­ ge de un capăt al benzii, cealaltă e atrasă spre aceasta, și când cealaltă trage de capătul ei, ei bine, asta o atrage pe cealaltă chiar și mai aproape.“ Lucrul ăsta i se pare interesant unui tip cum sunt eu, pentru că eu nu cunosc nimic despre întâlniri. Puținul pe care-1 cunosc eu despre întâlniri e ridicol și n-ar ajuta nici măcar doi iepuri să se repro­ ducă. Știu că nu trebuie să râzi de fata cu care ieși la întâlnire și nu trebuie să mănânci spaghete. De altceva în afară de lucrurile astea două nu am habar. Vă spun acum un pont pe care eu însă nu l-am folosit niciodată: înțeleg că poți afla o grămadă de lucruri despre fete și tot ce înseam­ nă lumea lor dacă citești Mândrie și prejudecată, și eu dețin un exem­ plar, dar nu l-am citit niciodată. Am încercat. Mi l-a dat o fată, împre­ ună cu câteva cuvinte pe care le-a notat în interior: In cartea aceasta e inima unei femei. Sunt sigur că inima unei femei e curată și minu­ nată, dar primul capitol al inimii despre care fac vorbire aici e ireme­ diabil plictisitor. Nu moare nimeni. Păstrez cartea pe etajeră, pentru că fetele intră în camera mea, se așează pe canapea și se uită la cărțile de pe etajera din apropiere. Ai un exemplar din Mândrie și prejudecată, exclamă fetele și suspină ușor și zâmbesc. Da, zic eu. Da, am.

o

o

o

Nu cu mult timp în urmă am făcut o excursie la parcul Yosemite împre­ ună cu prietena mea canadiancă Julie. Am o slăbiciune pentru canadience. Nu știu de ce, dar când o fată din Canada mă întreabă la ‫״‬șie“

150

IDILĂ

mă gândesc, îmi pierd capul complet. în secret, o vreme, am fost înne­ bunit după Julie, dar ei îi plac tipii care fac surfing, skateboard și care sar cu snowboard‫־‬ul din avioane. Eu nu prea mă încadrez în descrierea asta. Eu citesc cărți scrise de țipi care-au murit. Asta e identitatea mea. Pe lângă asta, când Julie și cu mine ne-am cunoscut, eu aveam o relație cu o scriitoare drăguță din Sud și Juliei îi plăcea de un tip care făcea skateboard și cânta la chitară. Relația cu scriitoarea însă n-a mers, pen­ tru că, deși aveam o mulțime de lucruri în comun, nu ne puteam conec­ ta sufletește. Așa că s-a întâmplat ca eu să vorbesc la o întrunire în San Fransico, Julie să călătorească prin California și să tragă la un hostel din centru în cele câteva zile în care mă aflam și eu acolo. Am trecut pe la hostel, am luat-o și ne-am și așternut la drum spre Sierra Nevada. Eram emoționat pentru că era mai drăguță decât mi-o aminteam eu și discutam relaxați despre ce ne doream fiecare la viitorul partener de viață, ce ne doream de la căsnicie și altele de genu’. Eu ziceam că-mi doresc o canadiancă înaltă care cântă cu vocea și la chitară, dar care, aș fi vrut să zic, nu-i seamănă lui Alanis Morisette. Aș fi vrut să zic, dar nu i-am zis, pentru că, daca-ș fi facut-o, Julie ar fi sărit la mine. Așa că doar i-am spus că-mi doream o fată care să fie o mamă bună, cu care să pot avea o relație profundă în plan spiritual și care să fie bună la pat. Am înșirat toate clișeele, toate chestiile ade­ vărate de secole întregi. Dar apoi mi-am deschis gura mare și proastă și i-am spus că eu credeam, sincer, că de fapt nu există ceea ce se chea­ mă dragoste adevărată-adevărată. Mă simțeam obosit când am spus asta. Nici nu știu de ce-am spus-o. Și am continuat să vorbesc cu gura mea proastă. I-am spus Juliei că dragostea, sau ceea ce numim noi dragoste, e într-o mare măsură ‫״‬lucru de echipă“ și că, tot ce era posibil, după ce m-aș căsători, la o vreme, mi s-ar aprinde călcâiele după o altă femeie. Am mai zis și că soția mea s-ar putea să fie atrasă de un alt bărbat. Acel ceva din noi care ne face să fim atrași de alți oameni nu este redus la tăcere prin simpla noastră pășire pe culoarul care duce la altar, am mai zis. Și am tot dat-o înainte așa, că trebuie să fii realist și altele de genu’, și cred că spuneam lucrurile astea prostești pentru că nu citisem Mândrie și

151

ALBASTRU CA JAZZUL

prejudecată. Se pare că astfel de idei nu sunt cheia spre inima unei femei. Julie era convinsă că există dragoste adevărată și că ea va fi îndrăgostită de partenerul ei pe veci și că și el va fi îndrăgostit de ea, tot pe veci. Juliei nu i-au plăcut ideile mele. A spus că ei nu i se va întâmpla niciodată așa ceva, că soțul ei o va iubi cu pasiune și o va adora până când unul din ei va muri. Nici n-a vrut să discute despre ideile mele. Stăteam acolo pur și simplu și mă simțeam stupid. Mă simt așa de multe ori în viață. A doua zi, în drum spre Santa Cruz, i-am spus că-mi plăcea de ea, ceea ce a fost stupid, pentru că știu că ea nu simțea la fel. Speram însă că și ei îi plăcea de mine. Am făcut-o într-un mod foarte stupid, cu multă timiditate. Mi se împleticea limba în gură și inima îmi bătea ne­ bunește. Julie a fost foarte amabilă, dar am lăsat-o baltă amândoi și ne­ am prefăcut că nimeni nu spusese nimic de genu’. Tot restul drumului am discutat vrute și nevrute și am ascultat Patty Griffin, care s-a dove­ dit a fi benefic, pentru că mie întotdeauna muzica lui Patty Griffin îmi dă o stare de comfort sufletesc. Cred că dacă-ți place de cineva trebuie să i-o spui. S-ar putea să te simți stânjenit s-o faci, dar nu vei regreta niciodată. Din proprie expe­ riență însă știu că nu trebuie să continui să-i spui unei fete că-ți place de ea, după ce ea ți-a spus că ei nu-i place de tine. Și n-are rost nici să te mai plimbi cu bicicleta prin fața casei ei.

o

o

o

Nu vreau să mă căsătoresc în viitorul foarte apropiat. Cred că până la pasul ăsta va trece ceva timp din momentul în care-o voi cunoaște pe fata care va ajunge soția mea. îmi place statutul de celibatar. Sunt din­ tre puținii cărora le place. îmi doresc să mă căsătoresc cu o fată care, când sunt cu ea, să mă facă să mă simt singur. Cred că ceea ce vreau să spun e, de fapt, că îmi doresc să mă căsătoresc cu o fată în prezența căreia să mă simt deplin comfortabil, liber să fiu eu însumi. Sunt mo­ mente în care pot fi foarte imatur și incomod, și vreau să pot fi așa și

152

IDILĂ

în prezența ei, ca ea să nu fie nevoită să plece de lângă mine sau să se simtă jenată. Vreo cincizeci de oameni mi-au spus că mi-e frică de intimitate. Și e adevărat. Mi-e teamă de ce vor crede oamenii despre mine și pentru acest motiv nici nu prea ies la întâlniri. Oamenii mă plac când nu știu prea multe despre mine, și am teama asta că, dacă m-ar cunoaște mai bine, nu m-ar plăcea. Ăsta e lucrul care mă sperie cel mai tare când vine vorba de-a avea o soție, pentru că ea ar trebui să ajungă să mă cunoască destul de bine pentru a se căsători cu mine, și cred că, dacă ar ajunge să mă cunoască destul de bine, nu m-ar mai plăcea. Prietenul meu cel mai bun, Paul, s-a căsătorit cu o amică de-a mea, Danielle. Oamenii se schimbă după ce se căsătoresc, asta e adevărat. Când s-a căsătorit cu Paul, Danielle era o feministă înverșunată; acum, că e căsătorită, a lăsat-o mai moale cu feminismul, sau, cel puțin, nu mai e activă. E foarte îndrăgostită de Paul și Paul e foarte îndrăgostit de ea. Uneori, când mă aflu în vizită la ei, se ciupesc unul pe altul de fund, de parcă eu nici n-aș fi de față. E jenant. Oamenii n-ar trebui să se ciupească unul pe altul de fund în prezența mea. Paul și Danielle sunt căsătoriți de aproape șapte ani și au trei copii, trei fete mai exact. Am fost la nunta lor. Am citit o poezie. în fotografii, arăt incredibil de chipeș și zvelt. Paul seamănă cu Brad Pitt, și Danielle, care e nespus de frumoasă, arată ca o floare sau ca un portret feminin realizat de un pictor neîntrecut. Câtăva vreme după nunta lor, am locuit toți trei într-o casă veche, enormă de pe Kearney Street din Portland. Casa e proprietatea unui unchi și a unei mătuți de-a Daniellei, Wes și Maja. Cu ani în urmă aparținuse unui faimos jucător de bashet, Bill Walton, și se spune că în pivnița ei a fost ținută captivă Patty Hearst, când a fost răpită de S.L.A. [o grupare armată de guerillă din Statele Unite, activă între anii 1973 și 1975, care se considera o avangardă a luptei revoluționare n.t.]. Bătrânul care locuia vis-a-vis zicea că Walton că avea obiceiul să-i invite la el pe cei de la Grateful Dead [trupă rock americană n.t.], care concertau pe veranda casei. în zilele când aerul e uscat, încă se mai simte mirosul de marijuna impregnat în tâmplăria casei. 153

ALBASTRU CA JAZZUL

E o casă enormă și eu locuiam la mansardă. Paul și Danieli ocupau salonul principal care singur era cât un apartament. Din când în când Paul urca la mine în mansardă și, pe fereastră, ne strecuram afară pe acoperiș, unde stăteam de vorbă și priveam orașul. ‫״‬Cum e să fii însurat?“ l-am întrebat odată. ‫״‬E bine. E greu, dar e bine.“ ‫״‬Ce e greu?“ am întrebat. Paul e singura persoană din câte cunosc care se simte deplin comfortabil în pielea lui și care spune adevărul ori de câte ori își deschide gura. El e ceea ce se chemă un om sincer. ‫״‬Știi, Don, căsătoria merită schim­ bul. îți pierzi libertatea, dar câștigi un prieten. Un prieten extraordinar. “ M-am întrebat ce-a vrut să zică. Pe mine ideea de căsătorie mă spe­ rie tocmai din acest motiv: pierderea libertății. Nu sunt o persoană care să aibă nevoie de o companie constantă. Nu pot spune că mă simt foarte singur. Trăiesc în comunitate pentru că e un lucru sănătos, pen­ tru că oamenii care trăiesc singuri prea mult timp au mari șanse să ajungă tonți, dar ideea de a mă întoarce acasă la o femeie, zi de zi, de a trăi cu ea sub același acoperiș, de a împărți cu ea aceeași baie și ace­ lași pat și de a vedea peste tot pe podea lucruri de mătase, de culoare roz, are un răsunet în sufletul meu asemănător zgomotului pe care-1 face o ușă de închisoare trântită pe care se trage zăvorul. Mă văd stând acolo, privind-o cum se demachiază în baie și gândindu-mă, Și chiar nu va mai pleca. Acum toate lucrurile ei sunt aici. Tony Poetu’ zice că sunt dificil și pretențios, că n-am fost îndrăgos­ tit niciodată mai mult de cinci minute. Dar nu-i adevărat. Numai că mă îndrăgostesc lulea foarte repede, precum fulgerul sau ceva de genu’, după care fata pleacă de la mine. De cele mai multe ori pleacă pentru că mi-e teamă să fac orice în ceea ce o privește. Mi-e teamă să nu fiu respins, mi-e teamă că mâine nu voi mai avea aceleași sentimente față de ea și nu am deloc încredere în sistemul creat de Dumnezeu. Penny zice că am o perspectivă distorsionată asupra a tot ceea ce ține de relații, pentru că, zice ea, am probleme cu intimitatea, și când discut cu Nadine despre fete ea doar mă privește ca un expert în dome­ niu și dă din cap gânditoare. Interesant, îmi zice. Foarte interesant.

154

IDILĂ

Știu că toți cred că sunt egoist. Și sunt. îmi doresc să am o relație cu o fată, care eventual să-mi devină soție, dar vreau să o am lângă mine tot la câteva zile, nu în fiecare zi. Vreau să-și aibă casa ei și să vină la mine numai când îmi vine chef să mă bărbieresc. o

o

o

‫״‬Nu e ceea ce crezi tu, Don“ zise Paul, plimbându-și privirea peste oraș. ‫״‬Ce anume?“ am întrebat eu. ‫״‬Căsătoria.“ Paul mă privea în ochi. ‫״‬Nu te împlinește în felul în care crezi tu.“ ‫״‬Paul, vei fi sincer cu mine dacă te întreb ceva?“ ‫״‬Da.“ ‫״‬Ești fericit?“ ‫״‬Definește fericirea.“ ‫״‬Ești fericit că te-ai căsătorit cu Danielle?“ ‫״‬Sunt fericit, Don. Sunt foarte fericit.“ ‫״‬Atunci ce-ai vrut să zici când ai zis că nu e ceea ce cred eu?“ Mă așteptam să-mi vorbească despre sex. ‫״‬OK, probabil nu m-am exprimat corect. Probabil ar fi trebuit să zic că nu e ceea ce credeam eu că e. Credeam că a fi căsătorit înseam­ nă să fii cunoscut. Și chiar așa e; în căsătorie ajungi să fii cunoscut. Dar Danielle nu mă poate cunoaște decât în parte; înțelegi ce spun?“ ‫״‬Există lucruri pe care nu i le-ai spus?“ am întrebat. ‫״‬I-am spus totul.“ ‫״‬Atunci nu-nțeleg ce vrei să spui.“ Paul s-a tras puțin mai sus, mai aproape de coama acoperișului de unde se putea vedea întreg Portlandul. Am făcut și eu la fel. ‫״‬Orice om își dorește să fie iubit, corect?“ ‫״‬Corect.“ ‫״‬Și lucrul care ne sperie în legătură cu relațiile, relațiile intime, e că dacă cineva ajunge să ne cunoască, să cunoască acele părți din noi pe care de obicei le ascundem, s-ar putea să nu ne mai iubească; s-ar putea să ne respingă.“

155

ALBASTRU CA JAZZUL

‫״‬Corect“ am zis eu. Paul a continuat. ‫״‬Zic că sunt lucruri pe care nu i le pot spune Daniellei, nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu există cuvinte pentru acele lucruri. E ca și cum am fi doi oameni separați, și niciunul nu poate citi gândurile celuilalt, nu poate cunoaște pe de-antregul ființa celuilalt. Căsătoria e uimitoare pentru că e forma în care doi oameni pot ajunge cel mai aproape unul de celălalt, dar nu pot, totuși, să ajungă să se cunoască deplin. Căsătoria e cel mai minunat lucru la care am visat vreodată Don, dar nu e totul. Nu e Mecca. Danielle mă iubește cu toate ale mele; mă acceptă, mă tolerează și mă încurajează. Mă cunoaște mai bine decât oricine din lumea asta, dar nu mă cunoaște în întregime, și eu nu o cunosc pe ea în întregime. Și niciodată n-am crezut, după ce m-am căsătorit, că va mai lipsi totuși ceva. întotdeau­ na am crezut despre căsătorie că va fi, mai ales după ce m-am căsă­ torit cu Danielle, împlinirea deplină. E minunat să fii căsătorit, să nu mă înțelegi greșit, și sunt fericit că m-am căsătorit cu Danielle, și voi rămâne cu ea pentru totdeauna. Dar sunt în viața noastră locuri în care numai Dumnezeu poate intra.“ ‫״‬Prin urmare căsătoria nu e ceea ce se tot spune că e?“ am întrebat. ‫״‬Nu, este cu mult mai mult decât m-am gândit vreodată că este. Una din căile prin care Dumnezeu îmi arată că mă iubește este Danielle și una din căile prin care Dumnezeu îi arată ei că o iubește sunt eu. Și pentru că ea mă iubește și-mi spune că inspir dragoste, pot interacționa mai bine cu Dumnezeu.“ ‫״‬Ce vrei să spui?“ ‫״‬Vreau să spun că a fi în relație cu Dumnezeu înseamnă să fii iubit în întregime și cu furie. Și o persoană care consideră despre sine că nu inspiră dragoste nu poate intra într-o relație cu Dumnezeu pentru că nu poate accepta ceea ce este Dumnezeu: o Ființă care e în esența ei dragoste. De la alți oameni aflăm dacă inspirăm sau nu dragoste“, a zis Paul. ‫״‬Iată de ce ne spune Dumnezeu de-atâtea ori să ne iubim unii pe alții.“ Se înserase deja și ne-am întors în camera mea de la mansardă. Am mai discutat despre una despre alta încă vreo oră, înainte ca Paul să

156

IDILĂ

coboare la soția lui. Eu am continuat să mă gândesc la cele discutate. Am stins lumina și m-am întins în pat și m-am gândit la fetele cu care ieșisem, la teama mea de-a mă căsători și la egoismul incredibil care mă conducea în viață. o

o

o

In anul acela lucram la o piesă de teatru pe care o intitulasem Polaroids. Era povestea unui om de la naștere la moarte, în care fiecare scenă con­ sta într-un monolog al personajului principal, pe fondul mișcărilor su­ gestive făcute de ceilalți actori aflați în spatele acestuia. în monolog, actorul principal povestește auditoriului viața lui. în scena pe care o scrisesem cu câteva seri înainte, bărbatul se ceartă groaznic cu soția lui. Amândoi suferă cumplit din cauza pierderii într-un accident de mașină, cu un an în urmă, a fiului lor. Știam în inima mea că nu vor reuși să facă față tensiunii, că Polaroids avea să se încheie cu un divorț dureros care să arate urâțenia despărțiri. Dar m-am răzgândit. După discuția avută cu Paul, n-am mai putut scrie piesa cum îmi propusesem. M-am întrebat ce-ar fi să las cuplul să-și ducă în tăcere durerea, cu stoicism, tot restul vieții. M-am ridicat și am pornit calculatorul. Și iată cum am conceput scenariul: personajul principal intră în dormitor unde doarme soția lui, îngenunchează lângă ea și șoptește următoarele: Ce e gravitația asta care-mi atrage sufletul spre-al tău? Ce e forța asta uriașă care mă mână spre tine, cu toate că nu sunt sincer, lovesc unde-apuc, mă dau drept altul pentru a-ți câștiga dragostea, care și ea poartă o mască, pentru a-ți asigura cele necesare traiului, pentru a te putea odihni, pentru a rămâne lângă mine, pentru ca voia ta să se topească în a mea, iritat de un adevăr care mi se dezvăluie încet, schimbul pentru sufletul meu, sufletul de care mă tem, sufletul de care mi-e silă, sufletul care zice: dacă mă vei iubi, te voi iubi; te voi salva, dacă mă vei salva? Acesta să fie scopul nostru, tu și cu mine să facem pace, să ne-amăgim unul pe altul cu minciuna că suntem buni, că suntem nobili, că nu avem nevoie de izbăvire, să-l salvăm pe cel pe care tu și cu mine l-am inventat din propria noastră țărână?

157

ALBASTRU CA JAZZUL

Nu de tine mă sperii, dragostea mea, de mine mă sperii. Am pornit sa caut, am făcut o listă, am schițat un desen, am scris un poem pentru tine. Erai frumoasă și prietenii mei credeau că sunt vrednic de tine. Erai deșteaptă, dar eu eram mai deștept decât tine, probabil singurul deștept, singurul în stare să te conducă. Vezi tu, dragostea mea, eu nu te-am iubit, tu m-ai iubit pe mine. Tu nu erai decât o unealtă pe care eu o foloseam pentru a repara ce era de reparat la mine, pentru a mă înșela pe mine, pentru a mă salva pe mine. Și cu toate că te-am învățat să-ți lași în mâna mea mâna ta de crin, am pornit la drum singur, pentru că nu pot vorbi cu tine, de teamă că-mi vei răspunde, de teamă că voi ajunge să cred că nu sunt vrednic, că n-am niciun merit, că nu voi fi salvat. îmi doresc cu disperare să fii prietena mea. Dar tu nu ești pri­ etena mea; ai alunecat afectuos către omul care mi-am dorit să fiu, către omul care m-am prefăcut că sunt, și eu am fost Isus al tău și tu ai fost Isus al meu. Dacă ți-aș arăta cine sunt cu-adevărat, căsni­ cia noastră s-ar nărui. Nu de tine mă sperii, dragostea mea, de mine mă sperii. Cu toate astea, îmi doresc să fiu cunoscut și iubit. Poți tu face asta? După respirația ta ușoară îmi dau seama că și tu ești om ca și mine, că ești căzută ca și mine, că ești singură ca și mine. Dragostea mea, te cunosc eu? Ce e gravitația asta uriașă care ne atrage atât de dureros pe unul către celălalt? De ce nu ne unim unul cu celălalt? Și cum vom reuși, folosind cuvinte, care prin natura lor sunt sărace, să ajungem să ne cunoaștem unul pe celălalt? Să fie acesta felul lui Dumnezeu de-a ne arăta harul Lui, de-a ne spune despre labirintul dragostei Lui pentru noi, de-a ne arăta, treptat, ceea ce sacrifică El pentru ca noi să ne unim cu El? Sau, și mai bine, ne-a creat El neîntregi așa încât să ne dorim la nesfârșit împlinirea unei mari speran­ țe, trudind, suspinând și suflând viață unul în celălalt cu atâta pu­ tere în nădejdea că vom ajunge cunoscuți și iubiți, însă numai pen­ tru a ajunge într-o și mai mare suferință și a cădea în fața tronului Său cerându-i să ne primească la El? Cerându-I să ne împlinească? Am fost nebuni să credem că ne vom salva unul pe celălalt. Dac-aș fi fost un Adam adormit, să mă trezesc și să te găsesc odihnindu-te la pieptul meu, să ne bucurăm amândoi de lucrurile pe

158

IDILĂ

care le-a făcut Dumnezeu, să te conduc într-o plimbare prin grădi­ nă, să-ți călăuzesc pașii timizi, privirea uimită, inima-ți atât de în­ ceată la iubire, atât de grijulie cu iubirea, atât de timidă încât să mă determine să-mi depășesc intenția și să devin bărbat. Asta să fi avut Dumnezeu în gând? Ca, deși te-a făcut din coasta mea, tu să fii cea care să mă faci pe mine, să mă înveți smerenia, să mă distrugi, și făcând asta să mi-L revelezi pe El. Oare vom fi mai întâi cenușă, înainte să fim una? Ce e gravitația asta care îmi atrage inima spre-a ta? Ce forță pu­ ternică a distrus orbita pe care mă mișcăm, starea mea de însingu­ rat? De ce-mi doresc ceea ce-ți dorești și tu? Nu ne privim unul pe celălalt cu ochii plini de dor, nu sunt gesturile noastre atât de stân­ gace și limbile noastre atât de greoaie? Ceea ce ne dorim e de neatins. Nu ne putem cunoaște unul pe celălalt! Am terminat cu asta, dar nu voi face ceea ce crezi tu. Nu voi pleca. Iți voi da dragostea mea, și nu mă voi mai târgui. Te voi iubi, așa cum m-a iubit El pe mine. Voi descoperi ceea ce pot să descopăr și, cu toate că rămâi pentru mine un mister, ceea ce voi descoperi despre tine voi păstra în cel mai cald lăcaș al inimii mele, în chiar lăcașul pe care Dumnezeu mi l-a încălzit cu prezența Sa. Și voi face asta până la moarte, chiar dacă asta s-ar putea să-mi aducă moartea. Te voi iubi cum iubește Dumnezeu, din pricina lui Dumnezeu și cu puterea pe care mi-o va da Dumnezeu. Nu voi mai aștepta dra­ gostea ta, nu o voi mai cere, nu voi căuta să ți-o cumpăr. Voi iubi, pur și simplu. Mă dăruiesc pe mine însumi ție și mâine o voi face din nou. Cred că ceasul însuși își va subția timpul înainte ca eu să termin la acest altar al morții și al morții din nou. Dumnezeu a riscat pentru mine. Eu voi risca pentru tine. Și împreună vom învăța să iubim și, probabil atunci, și numai atunci, vom înțelege gravitația care la L-a atras pe El spre noi.

159

Singur Cincizeci și trei de ani în spațiul cosmic

Am

fost odată îndrăgostit.

Cred

că dragostea e o frântură din

Paradis. Când am fost îndrăgostit mă gândeam Ia fata aceea atât de mult încât credeam că am să mor și era frumos, și mă iubea și ea, sau cel puțin așa zicea, și nici unuia dintre noi nu-i mai păsa de sine, ci fiecă­ ruia îi păsa de celălalt, și asta vreau să spun când zic că dragostea e o frântură din Paradis. Când am fost îndrăgostit, abia dacă mă gândeam la mine însumi; mă gândeam la ea și la cât de frumoasă e și la dacă e sau nu răcită și la cum aș putea să o fac să râdă. A fost minunat pentru că uitasem de problemele mele. Luasem în schimb asupra mea proble­ mele ei și problemele ei păreau romantice și frumoase. Când am fost îndrăgostit exista cineva în lume care era mai important decât mine, și asta, având în vedere tot ceea ce s-a întâmplat la căderea omului, e o minune, ca și cum Dumnezeu ar fi uitat să blesteme lucrul ăsta. Nu mai cred însă că a fi îndrăgostit e opusul absolut al singurătății. Spun asta pentru că mi-am dorit de multe ori după aceea să mai fiu îndrăgostit și presupuneam că asta e opusul singurătății. Cred că a fi îndrăgostit e ceva opus singurătății, dar nu opusul absolut al acesteia. Sunt alte lucruri acum după care tânjesc când sunt singur, cum ar fi comunitatea, prietenia, familia. Cred că societatea în care trăim pune o prea mare presiune asupra dragostei romantice, și asta e cauza pen­ tru care atât de multe povești de iubire se termină prost. Pentru că

161

ALBASTRU CA JAZZUL

iubirea, așa cum o percepem noi, nu poate fi o soluție la toate proble­ mele la care am dori noi să fie așa ceva. Tony Poetu’ zice că următoarele trei cuvinte: singur, însingurat și sin­ gurătate sunt printre cele mai încărcate de sens cuvinte din limba engleză. Sunt de acord cu Tony. Cuvintele astea ne spun că suntem ființe omenești; ele sunt ca și cuvintele foame și sete. Dar nu sunt cuvinte care comunică ceva despre trup, ci cuvinte care comunică ceva despre suflet. Prin natura mea, sunt un solitar. Sunt ca pistolul de înșurubat fără cablu de alimentare, care trebuie ținut în priză douăzeci și patru de ore pentru a putea funcționa zece minute. Am nevoie de mult timp mort. Sunt un mare visător ziua-n amiaza mare. Din copilărie am fost așa. Mintea mea saltă, se joacă, sare peste. Inventez personaje, scriu po­ vești, îmi imaginez că sunt star rock, mare poet, astronaut, n-am niciun control asupra minții mele. Când însă trăiești prea mult timp doar cu tine însuți, personalitatea ta se schimbă pentru că te cufunzi atât de mult în tine însuți încât îți pierzi capacitate de-a socializa, de-a înțelege ce este și ce nu este un comportament normal. înlăuntrul tău e o întreagă lume, un întreg uni­ vers și, dacă îți îngădui, poți ajunge atât de adânc în această lume încât să uiți drumul la suprafață. Oamenii din jurul nostru ne mențin suflemi viu, întocmai cum fac hrana și apa cu trupul nostru. Cu câțiva ani în urmă, împreună cu câțiva prieteni am plecat într-o drumeție prin Jefferson Park, pe înălțimile Pacific Crest Trail, în re­ giunea Mount Jefferson. într-o seară eram toți adunați în jurul focului de tabără și povesteam de unele de altele, când la un moment dat am zărit la o oarecare depărtare un individ ce aducea a pădurar apropiindu-se încet de tabăra noastră. Era un om scund, uscățiv, dar se mișca încet, ca și cum ar fi fost obosit. Urca panta spre focul nostru sprijinindu-se cu mâinile de genunchi. Când în cele din urmă a ajuns lângă noi, nu s-a prezentat, ci numai a privit o vreme spre focul de tabără. Ne­ am adresat noi lui și el a dat din cap. Ne-a cerut cu amabilitate să-i arătam permisele. Am mers cu toții la corturile și la rucsacii noștri și am revenit cu permisele, pe care i le-am înmânat, nedeschise. Le-a stu­ diat pe fiecare în parte, încet, uitându-se la documente cu o privire de

162

SINGUR

om care visează ziua-n amiaza mare. Erau simple documente, niște hârtii cu semnături pe ele, dar el le privea ca și cum ar fi văzut vreun desen animat. în cele din urmă ne-a înapoiat permisele, zâmbind, dând din cap și părând extrem de ciudat. După aceea a rămas acolo, în picioare. S-a rezemat de un copac, la numai vreo doi metri de focul de tabără, și ne privea. I-am pus câteva întrebări, și în cele din urmă l-am întrebat dacă mai avea nevoie de ceva de la noi, dar ne-a răspuns ama­ bil că nu. în cele din urmă, am înțeles. Omul era singur. Era singur și începea să o ia razna. Uitase cum e să ai relații cu oamenii. L-am întrebat de cât timp se afla în Jeff Park. De două luni, mi-a zis. De două luni, l-am întrebat, și numai singur? Da, a zis el, și a zâmbit. Două luni să stai singur e mult timp, i-am zis eu. Discuția asta m-a obosit, mi-a zis el. Și-a înfundat mâinile în buzunare și a zâmbit din nou. A privit apoi în depărtare și și-a întins gâtul să privească la stele. ‫״‬Cred c-o să mă-ntorc la cabană“, a zis el. Nu și-a luat la revedere. A început să coboare dealul și s-a afundat în întunericul nopții. o

o

o

Cunosc sentimentul ăsta, sentimentul pe care-1 ai când te îndepărtezi pășind în întunericul nopții. Când trăiam singur îmi era foarte greu să fiu în mijlocul unui grup. De la întâlnirile cu prietenii plecam de­ vreme. De la biserică plecam înainte să se termine timpul de laudă și închinare, să nu fiu nevoit să mai rămân la terminare și să discut cu unul și cu altul. Simpla prezența a altor oameni îmi producea agitație. Mă obișnuisem într-atât să visez cu ochii deschiși și să-mi țin com­ panie mie însumi, încât alți oameni erau intruși. Era o stare extrem de nesănătoasă. o

o

o

Prietenul meu Mike Tucker iubește oamenii. Zice că dacă trece un timp mai îndelungat și nu are pe nimeni în jur, începe să o ia razna, să

163

ALBASTRU CA JAZZUL

vorbească cu el însuși, să-și imagineze cine știe ce. înainte să se mute în Portland, era șofer de cursă lungă, slujbă care numai potrivită nu e pentru cineva căruia nu-i place să fie singur. Zicea că o dată, într-o cursă pe care o făcea între Los Angeles și Boston, a avut o conversație de trei ore cu Abraham Lincoln. Zicea că a fost uimitor. Te cred că fost, i-am spus eu. Mike zicea că D-l Lincoln n-a fost deloc cu nasul pe sus, că avea o minte scânteietoare și, ceea ce i-a plăcut cel mai mult la el, a fost un bun ascultător. Tot Mike zice că în parcările în care oprea veneau prostituate, care treceau de la un camion la altul întrebându-i pe șoferi dacă nu aveau nevoie de companie. într-o noapte, povestea el, s-a simțit atât de singur încât aproape că a cerut unei fete să urce în cabină. Nu voia să facă sex cu ea. Nu voia decât ca fata, în cazul că ar fi chemat-o, să îl țină în brațe, își dorea pur și simplu prezența unei ființe umane care să-1 asculte și care să-i răspundă cu o voce reală când i-ar fi pus o întrebare. Uneori seara, când merg la culcare, sau când mă trezesc dimineața, vorbesc cu perna mea ca și cum aceasta ar fi o femeie, soția mea. îi spun că o iubesc, că e o soție minunată și celelalte de genu’. Nu știu dacă fac asta pentru că sunt singur sau nu. Mike zice că o fac pentru că sunt excitat. Și mai zice că singurătatea doare de-adevăratelea și că ajungi să știi asta atunci când o simți. E interesant că Dumnezeu i-a conceput pe oameni să aibă nevoie unii de ceilalți. Vedem reclamele alea la țigări cu cowboyul ăla colțuros mergând călare de unul singur și credem că așa ceva înseamnă putere, când, de fapt, înseamnă să-ți întinzi sufletul pe o canapea și să nu-1 mai pui deloc în mișcare. Pentru a fi sănătos, sufletul are nevoie să interacționeze cu alți oameni. o

o

o

Cu mai mult timp în urmă am fost nevoit să locuiesc într-un apartament de la periferia Portlandului. împărțeam apartamentul cu un prieten, dar el avea o prietenă în cealaltă parte a orașului și-și petrecea timpul cu ea, chiar și nopțile. Nu aveam televizor. Mâneam ce-mi găteam și-mi spălam singur hainele și nu-mi băteam capul cu păstratul curățeniei 164

SINGUR

pentru că nu așteptam niciodată pe nimeni să vină în vizită. Uneori vorbeam cu mine însumi și mi se părea nostim să-mi aud vocea care se întorcea la mine după ce se lovea de ziduri și de tavan. Puneam discuri cu muzică și-mi imaginam că eu eram solistul. îl imitam de minune pe Elvis. Citeam cu voce tare poezii de Emily Dickinson și-mi imaginam că purtam discuții cu ea. O dată am întrebat-o ce voise să spună prin ‫״‬zero la sânge“ și dacă era lesbiană. Pentru cei interesați: nu a fost les­ biană. întrebarea mea a cam ofensat-o, ce e drept. Emily Dickinson a fost cea mai interesantă persoană pe care am cunoscut-o. Era fru­ moasă, cu adevărat frumoasă, și avea aerul unui câine speriat, dar după ce s-a acomodat cu mine am discutat cu ea foarte lejer. Avea o minte sclipitoare. Locuiam în apartamentul acela de doi ani când am decis să traversez țara pentru a vizita Amherstul, din Massachusets, unde Emily a trăit și a murit. în vremea aceea mi-o imaginam ca pe femeia perfectă, de-o liniște și-o strălucire neegalate în toți anii aceia, înfășurându-și cu mare grijă poemele în multe coli de hârtie și legându-le cu panglică. Mărturisesc că visam cu ochii deschiși că locuiam în Amherst, în seco­ lul ei, că mă împrieteneam cu ea în anii ei de școală la Holyoke Seminary, că ne plimbam împreună pe dealurile învăluite în lumina verii despre care ea vorbește atât de frumos, dealurile care, dimineața, își dezleagă bonetele. Prietena mea de la Reeds, Laura, zice că jumătate din tipii pe care îi cunoaște s-au îndrăgostit nebunește de Emily Dickinson. Motivul, zice ea, e acela că Emily era sclipitoare dar nu amenițătoare, după ce trăise atâta vreme sub autoritatea tatălui ei. Un alt motiv, mai crede ea, pentru care tipii se îndrăgostesc de Emily Dickinson, e acela că Emily e tipul intelectualului care impune recu­ noaștere, e femeia intelectual de care bărbații se tem că s-ar putea să-i domine. Mie nu-mi pasă de ce noi bărbații ne îndrăgostim nebunește de Emily Dickinson. Pentru orice bărbat care gândește, pentru orice bărbat american, în orice caz, acesta e un rit inițiatic. Vă spun toate astea numai ca să vă dați seama cât de rău poți ajunge atunci când un timp mai îndelungat nu ai în preajma ta oameni reali. Vă spun despre Emily Dickinson pentru că ea îmi amintește de prima

165

ALBASTRU CA JAZZUL

dată când am crezut că, poate, mi-am pierdut mințile din cauza izolării. Acum știu că ceea ce mi s-a întâmplat atunci a fost o nălucire cauzată de singurătate, dar nu vă pot spune cât de reală mi s-a părut, în seara aceea, la Amherst. Toate celelalte momente de acest gen de până atunci nu se petrecuseră decât în imaginația mea; o cream pe Emily Dickinson din plictiseală. De data asta însă a fost altfel. Cu o zi înainte condusesem de la New York la Boston și am dormit în mașină. Oprisem la Boston pentru că eram prea obosit să conduc noaptea. Mi-a fost atât de frig sub prosopul cu care m-am acoperit, încât m-am întors să mă frec de speteaza banchetei și de mânerul ușii. Stăteam acolo ghenuit pe bancheta din spate, cu ochii pironiți în capota mașinii și gândindu-mă la Emily Dickinson. Abia dacă am ațipit de câteva ori. A doua zi dimineața am băut o cafea și m-am reașternut la drum, ultima etapă a acestuia, care avea să mă ducă la Amherst. o

o

o

în după-amiaza aceea, toate fetele frumoase de la University of Massachusetts Amherst alergau pe alei, adolescenții fumau pe câte-o bancă, copacii din spatele lor erau dezgoliți, cerul era de cobalt și toate te invitau la o plimbare. Locul e frumos iarna, e o atmosferă livrescă și chiar ai sentimentul că ești mai școlit. Clădirile, mari, nu sunt apro­ piate unele de altele. Cărămidă roșie și iederă. Pajiști întinse. în partea cealaltă a orașului față de zona în care se află University of Massachusetts Amherst, se află Amherst College. Colegiul a fost fondat de către bunicul lui Emily Dickinson, care-și dorea ca și femeile să cunoască la fel de bine Biblia ca bărbații. Se pare însă că avea doar viziunea asta, nu și capacitatea de a menține nou înființată școlă în funcțiune, așa că aceasta a ajuns aproape imediat în pragul falimentu­ lui. Ani mai târziu, a fost salvată de fiul lui, tatăl lui Emily, care se deosebea de bunicul ei prin aceea că nu credea în libertatea femeilor sau în egalitatea lor cu bărbații. în opinia tatălui lui Emily, femeile tre­ buiau menținute într-o stare de supunere. în familie, Austin, fratele lui Emily, și nu Emily, era de așteptat să publice, să devină mare scriitor. 166

SINGUR

Mă gândeam la toate lucrurile astea în timp ce înconjuram clădirea colegiului Amherst. M-am oprit la Biblioteca Jones, care păstrează câteva notițe de-ale lui Emily, simple însemnări, cele mai multe dintre ele, făcute cu creionul pe-o hârtie acum îngălbenită și păstrate într-o casetă de sticlă. Privindu-le, te simțeai fermecat. Mi-a fost rușine, pen­ tru că nu o citeam pe Emily Dickinson decât de un an, dar am avut senzația că o cunoșteam de mult timp, că eram prieteni buni, că locu­ iam împreună în același apartament din Oregon și altele de genu’. Bibliotecarul de la Jones mi-a explicat cum să ajung la casa memorială, o clădire care nu se remarcă prin nimic deosebit, mi-a zis el, și într-adevăr, în drumul meu spre colegiu trecusem pe lângă ea fără sămi dau seama. îmi imaginam că, trecând pe lângă casa memorială, voi simți asta în piept sau, cumva, voi ști că sunt lângă ea. Credeam că ar trebui să aibă pe zidul ei o placă memorială de dimensiuni mari. Am urmat indicațiile bibliotecarului și de la bibliotecă am luat-o pe jos pe o stradă cu magazine, înapoi spre Boston, cam un kilometru și jumă­ tate. Casa ei nu prea seamănă cu ceea ce, probabil, v-ați imagina. Cu toate că e de dimensiuni mari, nu e impresionantă, iar în fața ei e un copac mare care o ascunde într-o bună măsură. Câteva trepte de beton duc spre o ușă laterală și aleea care duce spre casă a fost pavată. Există și un indicator spre casă, dar e mic, așa că primul lucru pe care un tânăr îl înțelege când vizitează casa lui Emily Dickinson e că lumea nu e îndrăgostită de ea, așa cum e el. Voiam să culeg câteva frunze, ca amintire, știți cum se face. înainte de asta însă am început să examinez cu mare atenție întreaga casă, când am văzut pe cineva care nu era ea dar care în mintea mea a fost era ea, deschizând ușa laterală și punând repede un picior pe treapta cea mai de sus. Mi-a întâlnit privirea și s-a făcut albă, mai albă decât era deja și, ca o rafală de vânt, a dispărut înapoi în casă. în urma ei ușa s-a închis ca și cum ar fi fost trasă de un resort. Timp de câteva secunde nu m-am putut mișca. în seara aceea am notat în jurnal: ‫״‬Am văzut-o pe Emily Dickinson deschizând ușa casei ei și făcând un pas în afară, privindu-mă cu ochii ei negri, cu ochii aceia de un întuneric fără sfârșit, ca gura unei peșteri, ca smoala de negri, și-atât

167

ALBASTRU CA JAZZUL

de frumoși sub fruntea-i brăzdată de riduri, cu pielea-i albă încojurându-i roșul buzelor, cu gâtu-i lung, delicat ieșindu-i din rochia-i albă care‫־‬i înveșmânta atât de blând și curat mijlocul, până la genunchi, și apoi mai jos, mângâindu-i gleznele. Apoi a intrat din nou în casă și mie mi-a fost teamă să mai umblu în jurul casei.“ Penny zice că oamenii își pierd mințile cam în jurul vârstei de două­ zeci de ani. Zice că așa i s-a întâmplat și mamei ei. Și când vorbim despre asta, mă gândesc la ce mi s-a întâmplat mie la Amherst, când am fost atât de sigur că ceea ce vedeam era real, și imediat atât de sigur că nu fusese nimeni, pentru că Emily e moartă. Am încetat imediat să mi-o mai imaginez pe Emily. N-am spus nimănui niciodată despre asta pentru că de-atunci nu mi s-a mai întâm­ plat niciodată ceva asemănător, așa că n-a fost nevoie și, mai ales, pen­ tru că nu suportam gândul că mi-aș pierde mințile, că într-adevăr aș avea năluciri. Am pus totul pe seama biochimiei singurătății. Când o persoană nu are în preajmă nicio altă persoană, începe să inventeze persoane, pentru că nu a fost concepută să fie singură, pentru că nu e bine pentru o persoană să fie singură.

168

A fost odată un om pe care-l chema Don Astronaut.

169

Don Astronaut locuia pe o stație orbitală, în spațiul cosmic.

170

Don Astronaut avea un cosium special

de astronaut care-i permitea sa trăiască fara hrană, fără apă și fără oxigen.

171

fntr-o zi insa s-a produs un accident.

172

Și Don Astronaut a fost azvârlit în spațiul cosmic.

173

Don Astronaut gravita în jurul Pămân‫־‬hjluf

și era foarte speriat.

174

Până si-a amintit de costumul lui special care-l menținea în viata. )

175

)

Niciun guvern însă nu a trimis o echipa de salvare care să-l recupereze pe Don, datorita

costurilor ridicate pe care le-ar fi implicat acțiunea de salvare. (Adevărul este că

a existat o conspirație și autoritățile declaraseră că Don murise, dar el nu murise.)

176

Așa că Don Astronaut a continuat sa se rotească în jurul Pământului, și iar să se rotească, și iar să se rotească, de paisprezece ori pe zi.

177

Și Don Asiîonaut 5-a rotit în jurul Pământului luni la rând.

178

Și Don Astronaut s-a rotit în jurul

Pământului zeci de ani la rând.

179

Și Don Astronaut s-a rotit în jurul Pământului vreme de cincizeci și trei de ani,

după care a murit foarte singur și nebun, doar o coajă din ceea ce fusese cândva

și aproape fără nici o scânteie de suflet

180

SINGUR

Unul din prietenii cu care locuiesc, Stacy, vrea să scrie o poveste despre un astronaut. în povestea lui, atronautul este îmbrăcat într-un costum care-1 menține în viață prin reciclarea fluidelor din propriul corp. în poveste, astronautul lucrează ceva la stația spațială, când se produce un accident și el e azvârlit în spațiu, după care începe să se rotească în jurul Pământului și restul vieții și-o petrece în felul ăsta. Stacy zice că povestea lui este de fapt despre felul în care își imagi­ nează el iadul, un loc în care o persoană e complet singură, fără alte persoane și fără Dumnezeu. După ce Stacy mi-a spus povestea lui, am continuat să mă gândesc la ea. Am făcut asta înainte să merg la cul­ care. M-am imaginat pe mine însumi privind spre Pământ prin viziera căștii de astronaut, întinzând mâna spre el, prinzându-1 între degetele mâinii mele înmănușate, întrebându-mă ce vor fi făcând prietenii mei de pe Pământ în acel moment. în imaginația mea îi strigam, ba chiar țipam către ei, dar sunetul nu trecea mai departe de viziera căștii mele de astronaut, după care se întorcea înapoi la mine. Anii treceau și părul îmi era tot mai lung în interiorul căștii și îmi acoperea fruntea și apoi și ochii. Din cauza căștii, nu-mi puteam atinge fața cu mâinile ca sămi dau la o parte părul din ochi, așa că, încet, în primii doi ani, per­ spectiva pe care-o aveam asupra Pământului s-a tot îngustat până când nu mai vedeam decât o licărire slabă prin desișul de păr și barbă. Stăteam acolo întins pe pat gândindu-mă la povestea lui Stacy, imaginându-mă pe mine însumi în întunericul acela. După o vreme, în spațiu, nu mai puteam spune dacă eram treaz sau dormeam. Toate gân­ durile mi se învălmășeau pentru că nu aveam pe nimeni care să-mi spună ce e real și ce nu. Mă pișcam ca să simt durere și în felul ăsta eram oarecum sigur că nu visam. După zece ani respiram tot mai greu prin părul și barba mea, care-mi apăsau tot mai tare fața și începuseră să-mi intre în gură și în nas. în spațiu, uitasem că sunt om. Nu mai știam dacă eram o stafie sau un demon sau ce eram. După ce m-am gândit la povestea lui Stacy, am continuat să stau întins în pat și mi-am dorit să fiu atins, mi-am dorit să mi se vorbească. Prin minte mi-a trecut gândul înspăimântător că așa ceva mi s-ar putea întâmpla. Povestea prietenului meu era îngrozitoare, dureroasă și urâtă.

181

ALBASTRU CA JAZZUL

Prin intermediul ei, Stacy îmi făcuse o descriere cât se putea de exac­ tă a iadului. Și ce e trist, ce e foarte trist, e că suntem oameni mândri și, pentru că suntem prea sensibili și atât de mulți dintre noi ne trăim viața în fața televizorului, astfel nefiind nevoiți să interacționăm cu oameni reali care ne-ar putea răni sau ofensa, plutim pe canapelele noastre ca astronautul din poveste care zboară fără nicio țintă prin Calea Lactee, abia mai interacționând cu cei din jur. o

o

o

Povestea lui Stacy m-a îngrozit într-atât că am sunat-o pe Penny. Pe ea o sun ori de câte ori gândesc prea mult. Ea se pricepe la lucruri de felul ăsta. Era târziu, dar am întrebat-o dacă puteam merge la ea. A spus da. Am luat autobuzul de la Laurelhurst și în autobuz nu erau decât câțiva oameni și niciunul nu vorbea cu niciunul. Când am ajuns la Reed, Penny m-a salutat cu o îmbrățișare și cu un sărut pe obraz. Am stat în camera ei un timp și am discutat lucruri mărunte. Era atât de plăcut să aud o voce omenească. Pe birou avea o fotografie a tatălui ei, înalt, uscățiv și purtând o pălărie de cowboy. Mi-a vorbit despre tatăl ei și mi-a povestit cum, în copilărie, ea și sora ei Posie au petrecut un an întreg pe o ambarcațiune în Pacific. Mi-a spus că erau foarte apropiate. Ascultam cu mare atenție, pentru că aveam senzația că atunci când îmi povestea îmi masa sufletul, încredințându-mă că nu eram singur, că niciodată nu voi fi singur, că există prieteni, familie, biserică și cafe­ nele. Nu aveam să ajung niciodată azvârlit în spațiul cosmic. Am ieșit din dormitor și ne-am îndreptat spre Blue Bridge, un pod pietonal frumos din campusul Reed, care se întinde peste un canal, străjuit de lumini albastre, pe care, când le privești cu ochii încețoșați, ți se par stele ce luminează o cărare care duce în cer. Aerul era foarte rece, dar noi tot ne plimbam, și Penny m-a întrebat despre familia mea și m-a întrebat ce-am visat și m-a întrebat ce simțeam în legătură cu Dumnezeu. Singurătatea e ceva ce ni se întâmplă, dar cred că e ceva din care putem ieși. Cred că o persoană care se simte singură ar trebui să se

182

SINGUR

implice în comunitate, să se dedice comunității, să nu fie arogantă cu prietenii pe care-i are, să inițieze o comunitate, să-i învețe pe oameni să-și poarte de grijă unii altora, să se iubească unii pe alții. Isus nu vrea ca noi să plutim prin spațiu sau să stăm în fața televizorului. Isus vrea ca noi să interacționăm, să mâncăm împreună, să râdem împre­ ună, să ne rugăm împreună. Singurătatea e ceva ce a intrat în omenire o dată cu căderea. Dacă a iubi oamenii e un crâmpei din paradis, atunci cu siguranță izolarea e un crâmpei din iad și, în aceeași măsură, aici pe pământ, noi decidem în ce stare ne place să trăim. Rick mi-a spus, puțin mai târziu, că ar trebui să trăiesc în comuni­ tate. A spus că ar trebui să fiu înconjurat de oameni, care să mă irite și să încerce să mi se strecoare sub piele, pentru că fără oameni nu pot crește—nu pot crește în cunoașterea lui Dumnezeu și în apropiere de El și nu pot crește ca ființă umană. Ne naștem în familii, a zis el, și avem nevoi, mai întâi ca și copii, pentru că Dumnezeu ne vrea împre­ ună, să trăim printre ceilalți, nu să ne ascundem sub bușteni, ca ciu­ percile. Tu nu ești o ciupercă, mi-a mai zis el, tu ești om și, pentru a fi sănătos, ai nevoie în viața ta de alți oameni. Rick mi-a spus că la biserică era un grup de băieți care căutau o casă, căutau să trăiască în comunitate. Mi-a spus că ar trebui să mă gândesc să mă alătur lor.

183

Comunitate Despre cum e să trăiești cu ciudați

Înainte

să trăiesc în comunitate, credința pentru mine, în cazul

meu credința creștină, era ceva ce omul face în singurătate, precum călugării prin grote. Credeam că elementul esențial al credinței era să petreci timp cu Dumnezeu, numai tu cu El, citind texte vechi și medi­ tând la poezii sau la preceptele legilor naturale și, poate, când ajungi suficient de bun și sfânt, să faci să leviteze vreun ghiveci cu o floare sau vreo ulcea de apă. Așa mi se părea, după câte citisem prin cărți. Citisem o carte creș­ tină despre cum se poate ajunge la un om lăuntric mai bun, o actu­ alizare a individului în umblarea lui de fiecare zi cu Dumnezeu. Ideea centrală a cărții era că omul trebuie să se concentreze, să urmeze o anume direcție, să dobândească o perspectivă. Toate lucrurile mențio­ nate în cartea aceea le făceai singur, într-o cameră liniștită. Niciunul din ele n-avea nimic de-a face cu comunitatea. Dacă în umblarea creștină apăreau și alți oameni, rolul lor era secun­ dar; ei erau persoanele față de care ești răspunzător, consilierii, soțul sau soția. Nu citisem nici măcar o singură carte (cu excepția celor mai multe cărți care formează Noul Testament) care să se adreseze unui grup de oameni sau unei comunități cu sfaturi despre cum se duce o viață de credință. Când intram în secțiunea cu cărți creștine dintr-o librărie, mesajul era clar: Credința e ceva ce faci singur. 185

ALBASTRU CA JAZZUL

Rick nu manifestă prea multă toleranță pentru oamenii care trăiesc singuri. El e ca Bill Clinton: simte durerea fiecărui om. Dacă Rick știe că o persoană pe care-o cunoaște e singură, nu poate dormi noaptea. El vrea ca noi toți să trăim unii cu ceilalți, să ne simțim bine împre­ ună, ca să se poată și el odihni. Chinuit suflet! La început n-am știut ce să cred despre ideea de a trăi în comuni­ tate. Trăiam pe cont propriu de vreo șase ani și ideea de a locui împre­ ună cu o grămadă de nătângi nu-mi surâdea câtuși de puțin. Să trăiești în comunitate sună ciudat. Numai adepții a tot felul de culte fac așa ceva. Mai întâi trăiești în comunitate, după care ajungi să bei mai știu eu ce amestec de băutură și mori. Era însă ideea lui Rick și el părea destul de normal în toate domeni­ ile vieții lui. N-a pomenit nimic despre vreo navă spațială care să ateri­ zeze pe Pământ urmând o cometă. Nu ne-a cerut să stocăm arme sau unt de arahide, așa că mi-am imaginat că toată chestia asta cu trăirea în comunitare era ceva curat. Doar pentru că un lucru aduce a cult, nu însemnă neapărat că și este așa ceva, corect? Pe de altă parte, la vre­ mea aceea, mă apropiam de treizeci de ani și încă eram necăsătorit. Când ai treizeci de ani și nu ești căsătorit și te muți să locuiești împre­ ună cu mai mul ți băieți, dai impresia că ai renunțat și întreaga ceată arată ca o adunătură de fraieri care trăiesc împreună ca să poată discu­ ta despre calculatoare și să se joace jocuri video. Dacă m-aș fi decis să trăiesc în comunitate, ar fi trebuit să tragem vreo cinci chefuri strașnice, ca să îndepărtăm imaginea de fraieri. Eu însă nu le am cu chefurile. îmi place să merg la culcare la nouă și să mă uit la CNN până adorm. Așa că ce mi-am zis: mă puteam muta cu băieții și să spun oricui m-ar fi întrebat că am tras niște chefuri straș­ nice, dar de fapt să n-o fi făcut. Nu știam dacă să fac mișcarea sau nu. Rick mă tot bătea la cap cu asta. La vremea aceea locuiam undeva la țară, la vreo treizeci de kilometri de oraș și el mă întreba mereu dacă nu mă simțeam singur acolo, dacă n-aș vrea să mă mut în oraș să locu­ iesc împreună cu un grup de băieți de la biserică. M-a mai întrebat dacă aveam posibilitatea să slujesc, ca și creștin, cuiva din zona în care

186

COMUNITATE

locuiam; dacă aveam vreo influență asupra vacilor. I-am spus că aveam o mare influență asupra oamenilor. Scriam cărți. El a râs. Nu mi-a picat bine auzindu-1 cum râdea. ‫״‬Cărți“, a zis el. ‫״‬Genial! Scrii cărți pentru oameni.“ Nu se mai putea opri din râs. A fost enervant. o

o

o

Cam la o lună după discuția avută cu Rick, m-am mutat să locuiesc îm­ preună cu alți cinci băieți. Ne-am găsit o casă în Laurelhurst, una din­ tre casele din apropierea sensului giratoriu de la Glisan. Vis-a-vis de casa noastră se înalță statuia Ioanei d’Arc. Dacă veți veni în Portland, veți vedea statuia. Mi-a plăcut din prima. Era o casă mare și eu am primit cea mai bună cameră, cea care era aproape toată numai ferestre. Camera mea avea ferestre pe fiecare perete, cam zece ferestre de toate. Aveai senzația că te afli într-o seră. Mi-am poziționat biroul în fața ferestrei uriașe care dădea spre sensul giratoriu și spre statuie. Prietenii mei obișnuiau să facă sensul giratoriu și să claxoneze când treceau prin dreptul casei, întotdeauna uitam că mă aflam într-o cameră cu pereți de sticlă și-mi scoteam degetul din nas tocmai la timp ca să le răspund facându-le cu mâna. Am trecut de la o locui într-o izolare completă la a locui într-o cutie de sticlă pe o stradă intens circulată. Unul din cele mai bune lucruri ale vieții în comunitate a fost că, pentru prima dată până atunci, aveam frați. Obișnuiam să stăm pe ve­ randă și să privim mașinile făcând sensul giratoriu. Și mai obișnuiam să privim la statuia Ioanei d’Arc și să ne întrebăm, cu voce tare, dacă am fi înfrânt-o în cazul în care am fi luptat cu ea. Pe biroul meu am o fotografie care-i înfățișează pe cei șase băieți de Ia Graceland (Ținutul harului), pentru că așa am denumit casa. Oa­ menii credeau că dădusem casei denumirea asta pentru că ne doream ca aceasta să fie un loc în care oamenii să cunoască harul și iubirea necondiționată a lui Dumnezeu. Dar noi nu ne-am gândit la asta, până mai târziu. Dădusem casei denumirea de Graceland pentru că așa se cheamă casa în care a locuit Elvis și, la fel ca Elvis, toți care locuiam la Graceland aveam o priză destul de bună la fete.

187

ALBASTRU CA JAZZUL

Fotografia de pe biroul meu e mai mult decât o fotografie în care pot fi văzuți șase țipi; e și o fotografie a mea aflat în transformare, dar nu o transformare fizică, ci una interioară, de trecere de la un mod de gândire la altul. în fotografie nu arăt obosit, dar îmi amintesc că eram obosit. îmi amintesc că am fost obosit vreme de aproape un an. Eram obosit pentru că nu eram obișnuit să fiu înconjurat tot timpul de mai mulți oameni. Fotografia e făcută pe verandă. Eu port o șapcă neagră, ca un poet sau ca un spărgător de bancă. Andrew Protestatarul, tipul înalt și chi­ peș, cu păr negru și barbă, cel care seamănă cu Fidel Castro, era acti­ vistul, în familia noastră de burlaci. El e tipul despre care v-am vorbit, cu care merg la proteste. Lucrează cu cei lipsiți de adăpost din centrul orașului și studiază la Portland State să devină asistent social. întotdeau­ na îl auzi vorbind despre cât de imorali și insuportabili sunt republicanii și despre cât de greșit e să mănânci carne de vită. Sincer, mă mir cum de s-a făcut Andrew atât de înalt fără să mănânce carne de vită. Jeremy, tipul în Wranglers cu tunsoare de pușcaș marin, e cowboyul familiei. Are întotdeauna un revolver asupra lui. Ați crede că Andrew și Jeremy nu se suferă unul pe celălalt pentru că Andrew este împotri­ va portului de armă, dar ei se înțeleg bine, sunt doi țipi buni la suflet și înțelegători. Dacă n-ar fi așa, s-ar certa întruna la cuțite, și probabil nu s-ar opri doar la atât. Jeremy vrea să fie polițist și la colegiu a mers cu o bursă la specialitatea arte marțiale, în vreme ce Andrew e comunist. Mi-ar place să-i văd bătându-se, dar se au bine unul cu celălalt. Mike Tucker, căruia toți îi spuneam Tuck, era fratele cel mai mare al clanului, persoana responsabilă. E cel cu frizura roșie, cu țepi, un soi de combinație între Rick Cunningham și un star rock. Mike a fost mulți ani șofer de camion, dar întotdeauna a visat la o carieră în publicitate. S-a mutat în Portland și și-a deschis propria agenție de publicitate, doar cu un telefon mobil și un site pe Internet. Tot a doua zi e liber-profesionist și-n restul timpului conduce camioane. Mike e unul din cei mai buni pri­ eteni ai mei și unul dintre cei mai grozavi țipi pe care-i cunosc. Simon, tipul scund și chipeș cu păr negru și un zâmbet șmecher, era spiridușul clanului. E un irlandez spiritual, venit aici de un an din

188

COMUNITATE

Dublin. Cam zboară din floare-n floare și, de cele mai multe ori, îl poți vedea îndreptându-se ori spre Kell’s pentru o halbă cu prietenii, ori spre biserică să se roage la Dumnezeu să-l ierte pentru păcatele lui detestabile și pentru firea lui irascibilă. Simon a venit în Statele Unite cu o viză de schimburi culturale. în Portland a venit în mod special să cunoască biserica noastră. Vrea să se întoarcă în țara natală și să înceapă o trezire spirituală, să readucă țara la credința de odinioară în Isus și în Dumnezeul cel viu. După asta vrea să-i adune pe toți bărbații din Irlanda și să înfrângă Anglia, făcându-i pe englezi sclavii irlan­ dezilor, cel mai grozav popor dintre toate, poporul care-a inventat onoarea, integritatea, civilizația occidentală, Cartea recordurilor și, după câte se pare, untul de arahide și becul. Trevor, tipul cu față de adolescent din fotografie, seamănă cu Justin Timberlake, și-ai zice că e solistul unei trupe de băieți. Abia de i-au dat tuleiele. Trev e puștiul, bobocul grupului nostru de inadaptabili. Doar de vreun an a terminat liceul și conduce o motocicletă Yamaha atât de rapidă că, atunci când mă lasă să o conduc, cu greu îi pot ține roata din față pe pământ. E un învățăcel, cu o inimă ca un burete, gata să absoarbă informația, și vrea să devină cel mai bun în toate. Trevor e unul din preferații mei. E partenerul meu de Nintendo. Ne strigăm blasfemii unul altuia când jucăm NFL Blitz. De obicei eu câștig, că el e mai lent cu degetele. Uneori, după ce-1 bat, se strecoară în patul lui mic și plânge până adoarme. După astfel de faze, îmi pare rău pentru el, și-l las să mă bată o dată sau de două ori. Boboc.

o

o

o

Mă înțelegeam foarte bine cu toți băieții, dar mai apăreau și conflicte, înainte să mă mut cu ei la Graceland, fusesem un singuratic. Când trăiești de unul singur ani la rând, începi să crezi că lumea e a ta. începi să crezi că tot spațiul e spațiul tău și că tot timpul e timpul tău. E ca în filmul About a Boy, în care Nick Hornby, jucat de Hugh Grant, crede că viața e o piesă de teatru în care el e actorul principal, iar toți ceilalți nu sunt decât personaje secundare în piesa în care el se

189

ALBASTRU CA JAZZUL

află în centru. Așa era și viața mea. Era o poveste despre mine pentru că eu eram în fiecare scenă. De fapt, aș putea zice chiar că eu eram singurul personaj din fiecare scenă. Oriunde mă aflam, eu ocupam totul. Dacă cineva intra în spațiul meu, mă simțeam frustrat pentru că avea de suferit tema piesei, care era propriul meu comfort și propria mea glorie. Toți ceilalți erau personaje neînsemnate în filmul meu, ba chiar personaje lipsite de viață. Uneori purtam dialoguri cu ele și ele își ziceau rolul lor și eu mi-1 ziceam pe-al meu. Dar filmul, filmul grandios care începe cu Adam și se sfârșește cu Antichristul, era des­ pre mine. La momentul acela nu v-aș fi spus asta, dar așa trăiam. Tuck a fost unul din cei mai buni prieteni ai mei, chiar din momen­ tul în care a venit să locuiască împreună cu noi. El a rămas unul din­ tre cei mai buni prieteni ai mei, dar a existat o perioadă în care îmi venea să-l omor. El nu înțelegea, în ruptul capului, că viața era un film cu mine în rolul principal. Nu-i spusese nimeni. îmi bătea la ușă când citeam, intra și se așeza pe un scaun în fața mea, după care începea să vorbească și să mă întrebe și mai ce fac. Nu-mi venea să cred. îndrăz­ nea să-mi intre în cameră, pe platoul meu de filmare, și să-mi între­ rupă desfășurarea atât de evidentă a poveștii, care era despre mine, cu întrebări de genul ce mai fac. Trimiteam în direcția lui Tuck semnale transparente prin care îi comunicam că n-aveam chef să discut cu el, precum ochi dați peste cap sau răspunsuri monosilabice la întrebările lui. Sau priveam în gol, pentru a-1 face să creadă că o luasem razna, sau sforăiam, pen­ tru a-1 face să creadă că adormisem. Mă comportam ca un mitocan și cred că i-am rănit sentimentele. Se supăra foarte tare pe mine, urca la etaj în camera lui unde se întreba de ce mă comportam așa cu el. N-a făcut asta decât de vreo câteva ori, după care m-a lăsat în plata Domnului, catalogându-mă drept nesimțit. Aproape că l-am pierdut ca prieten. Nu eram făcut să trăiesc în comunitate. Regulat ne adunam toți ca să vedem cine nu se achitase de sarcinile ce-i reveneau, sau cine lăsase haine murdare în vană și, dacă mă simțeam acuzat, reacționam cu vio­ lență față de oricine mă acuza. Eram sigur că nu eu greșisem, ci ei. 190

COMUNITATE

Nu-mi dădeam seama, în acele momente, că eram violent. De câteva ori Trevor s-a ridicat și a părăsit încăperea. De fiecare dată din cauza mea. Toți băieții cu care locuiam mai trăiseră în comunitate. Cunoșteau multe despre oameni. Viața în comunitate m-a ajutat să-mi dau seama de una din greșelile mele: eram dependent de mine însumi. Nu mă gândeam decât la mine, nu-mi păsa decât de mine. Nu prea aveam habar ce înseamnă dragoste, altruism și sacrificiu. Am descoperit că mintea mea era ca un aparat de radio care nu recepționează decât un post, pe acela unde se cântă numai despre mine: K-DON, numai Don, tot timpul Don. Nu înțelegeam schimbul care se petrece într-un dialog cu sens, când doi oameni se așează și-și acordă radiourile, chiar dacă și numai pen­ tru un moment, fiecare pe frecvența celuilalt. Pentru Tuck trebuie să fi fost dureros să încerce cu atâta disperare să-mi prindă lungimea de undă, iar eu să-1 mustru în permanență. Trăind în lumea mea de atât de mult timp, devenisem defensiv față de ceea ce percepeam a fi o încălcare a drepturilor mele. Balonul meu de săpun era uriaș. Nu eram în stare să port conversații care să dureze mai mult de zece minute. îmi doream eficiență în interacțiunea perso­ nală și, ascultându-1 pe oricare dintre băieții cu care locuiam, mă între­ bam de ce nu putea ajunge la subiect. Ce tot încerci să-mi spui? mă gândeam. Chiar trebuie să stăm aici și să vorbim nimicuri? Mai târziu Tuck mi-a spus că în primele luni în care a locuit cu mine se simțea judecat, ca și cum ar fi fost ceva în neregulă cu el. Se simțea lipsit de importanță ori de câte ori se afla în preajma mea.

o

o

o

Minciuna împotriva căreia îmi este întotdeauna cel mai greu să lupt e asta: Viața e o poveste despre mine.

o

o

o

Dumnezeu m-a adus la Graceland ca să mă scape de această minciună,

191

ALBASTRU CA JAZZUL

să mi-o extragă din materia cenușie a minții mele. A fost o experiență frustrantă și dureroasă. Când aud persoane dependente vorbind despre cum tremură, despre atacurile de panică care le cuprind, despre victoriile și înfrângerile lor în lupta cu viciile care le macină, într-o anumită măsură le înțeleg, pentru că eu însumi mi-am avut viciile mele, dar niciun drog nu e atât de puternic precum drogul eului. Nicio cută de pe suprafața creierului meu nu e atât de adâncă precum e cea care spune că eu sunt lumea, că lumea îmi aparține, că toți oamenii sunt personaje în piesa mea. Nu există dependență mai puternică decât dependența de tine însuți.

o

o

o

în primăvara anului meu la Graceland, când pământul în Laurelhurst Park începea să se zvinte, împreună cu un prieten am călătorit la Salem să-1 auzim pe Brennan Manning vorbind. Manning e un fost preot cato­ lic și un scriitor minunat care s-a luptat cu alcoolismul și care vorbește deschis despre probleme de spiritualitate creștină. Am stat atât de aproape de Brennan încât îi puteam vedea albastrul ochilor și acea sinceritate pe care o găsești numai la oamenii care au transformat încercările prin care au trecut în slujire a semenilor. Brennan a crescut în New York și vorbește cu un ușor accent specific Coastei de Est, înmuiat de ani de fumat. Când îl asculți, nu e tocmai ușor să ții pasul cu ritmul în care vorbește. Și-a început vorbirea cu istorisirea despre Zacheu. Brennan a vorbit despre cum locuitorii unui oraș întreg, cu zeflemeaua și ura lor, nu l-au putut determina pe omul mic de statură, pe vameș, să nu-i mai asuprească percepându-le taxe uriașe. Hristos trecea prin oraș, zicea Brennan, și l-a zărit pe Zacheu. I s-a adresat, spunându-i că voia să ia masa cu el. în singura conversație pe care a avut-o cu Zacheu, ne amintește Brennan, Hristos a exprimat susținere și dragoste și ca urmare vameșul și-a vândut averile și a dat înapoi celor pe care-i jecmănise. Această dragoste a lui Hristos, și nu aversiunea unui oraș întreg, a fost cea care l-a vindecat pe Zacheu.

192

COMUNITATE

Manning a continuat să vorbească despre pericolul folosirii unui limbaj dur, despre puterea neiubirii de a răni inima și duhul unui om, și despre cum vorbirea noastră, ca purtători ai harului și iubirii lui Dumnezeu, ar trebui asezonată cu dragoste și compasiune. în timp ce Manning vorbea, am avut sentimentul că mi se adresa direct mie și am simțit că Dumnezeu îmi cerea să mă schimb. Mi se cerea să nu mai cred minciuna pe care o crezusem până atunci, anume că lumea ar gravita toată în jurul meu. Comunicasem lipsă de iubire colegilor cu care locuiam, considerând că ei nu cooperau cu și în sen­ sul vieții, sensul ăsta fiind, bineînțeles, dorința mea, voia mea, alege­ rea mea, comfortul meu. în seara aceea, pe drumul spre casă, m-am întors schimbat. Aveam ochi noi, cu care-mi vedeam colocatarii ca oameni. Pentru prima dată îi vedeam ca oameni și puteam simți dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Trăisem până atunci cu posesiunea neprețuită a lui Dumnezeu, copiii Săi, cei atât de dragi Lui, și-i considerasem un necaz pe pămân­ tul ăsta care era al meu și în spațiul și timpul care erau ale mele.

o

o

o

în scurtul an petrecut la Graceland, am reușit să-i rănesc pe toți băieții, într-o circumstanță sau alta. Și oblojirea rănilor lua ceva timp. Trebuia să-mi repar relația cu fiecare dintre ei. Se părea că o dădeam în bară sistematic. Jeremy, tipul cu tunsoare de pușcaș marin și care voia să se facă polițist, nu mi se putea opune. într-o noapte am trecut cu mașina prin ușa garajului și nu mi-am bătut deloc capul s-o repar. Jeremy își parca motocicleta în garaj, așa că în fiecare zi trebuia să folosească ușa stricată. Camera mea se afla exact deasupra garajului, prin urmare, când Jeremy mergea la slujbă la cinci dimineața, pornea motocicleta, și aveam senzația că cineva pornea o mașină de tuns iarba exact sub patul meu. Mă înfuriam, și seara, când Jeremy ajungea acasă, îl între­ bam dacă nu puteam găsi o soluție. El zicea că nu, că numai acolo își putea ține motocicleta. Și așa era. Prin urmare, de fiecare dată când Jeremy trebuia să deschidă și să închidă ușa stricată, se enerva pe 193

ALBASTRU CA JAZZUL

mine, și de fiecare dată când el își pornea motocicleta la ora cinci dimineața eu mă enervam pe el. Problema, bineînțeles, nu era motoci­ cleta sau ușa; problema era că nu ne respectam unul pe celălalt, nu ne înghițeam unul pe celălalt. Intr-o seară mă aflam la demisol împreună cu Tuck și discutam, în timp ce el făcea gimnastică de întreținere. La un moment dat, că tot mă aflam acolo, am zis să-mi spăl niște haine, dar în uscător erau hainele cuiva. Nu aveam unde să le pun, așa că le-am pus pe podea. N-am crezut că era greșit ce tăceam pentru că podeaua era destul de curată, dar hainele erau ale lui Jeremy, așa că, mai târziu în seara aceea, când el a ajuns acasă, a scris câteva cuvinte pe panoul nostru alb persoanei care-i aruncase hainele pe podea. Nu se putea spune că-i aruncasem hainele, doar le pusesem pe podea, dar el tot era roșu de furie. I-am spus că eu o făcusem și mi-am cerut scuze. Așa a fost de nervos că a trebuit să iasă să se plimbe puțin. Pentru el fusese picătura care a um­ plut paharul. Când s-a întors, l-am întrebat dacă putem vorbi. I-am spus că era timpul să punem capăt definitiv neînțelegerilor dintre noi. Nu voia să discute, pentru că încă era furios, dar nu l-am lăsat. Eram gata să-mi cer iertare. I-am spus că nu simțeam că-i păsa de mine, pentru că în fiecare dimineață își pornea motocicleta sub camera mea, că de-aceea adoptasem o atitudine de apărare, și asta mă făcea să-i răspund cu aceeași monedă, că făceam asta oarecum inconștient, fără prea multe comentarii și celelalte de genu’. Nu-i spusesem niciodată că aveam impresia că nu-i plăcea persoana mea și că mi-aș fi dorit ca lucrurile să nu stea așa. Fusesem mândru și de o pasivitate agresivă. De-asta ajunsesem unde ajunsesem. Și i-am spus că nu mă simțeam bine. Nu-1 acuzam de nimic, ceea ce, privind în urmă, era foarte, foarte impor­ tant. I-am mai spus și că nu așteptam nimic de la el, ca răspuns la noua mea atitudine. Chiar nu credeam că mi-ar fi datorat ceva. în timp ce-i vorbeam în felul ăsta, Jeremy s-a calmat și mă asculta cu atenție. Reacția lui m-a surprins. Mi-a spus că totul era OK și asta a însemnat enorm pentru mine. în momentul acela am simțit cum toată mânia pe care o acumulasem în mine se topea. Nici măcar nu-mi aminteam pen­ 194

COMUNITATE

tru ce fusesem mânios. Și în dimineața următoare, când Jeremy și-a pornit motocicleta, nici măcar nu m-am trezit. Recent mă aflam în San Francisco și eram cazat într-o pensiune din acelea destinate persoanelor care se află în oraș pentru slujire. Era o casă mică, dar la momentul acela eram, probabil, vreo cincisprezece persoane care locuiam acolo. Tipul care se ocupa de administrare, Bill, ne pregătea întotdeauna masa sau făcea curățenie în urma noastră. Am remarcat incredibila lui răbdare și bunăvoință. Și am mai remarcat că nu fiecare dintre noi își spăla farfuria după ce termina de mâncat, și foarte puțini dintre noi îi mulțumeau pentru că gătea pentru noi. într-o dimineață, înainte ca ceilalți să se trezească, Bill și cu mine ne beam cafeaua la masa din sufragerie. I-am spus lui Bill că locuisem o perioa­ dă cu cinci băieți și că-mi fusese foarte greu pentru că nu-mi plăcea să mi se invadeze spațiul, să mi se tulbure intimitatea. L-am întrebat cum de reușea să-și mențină atitudinea aceea atât de binevoitoare tot timpul, cu atâția oameni care abuzau de bunătatea lui. Bill și-a așezat ceașca de cafea pe masă și m-a privit în ochi. ‫״‬Don“, mi-a zis el, ‫״‬dacă nu suntem pregătiți să ne trezim dimineața și să murim față de noi înșine, poate c-ar trebui să ne întrebăm dacă într-adevăr îl urmăm pe Isus. “

195

16 Bani Gânduri despre plătitul chiriei

Scriitorii—și-mi place să cred că

mă număr și eu printre ei—nu

prea fac bani. Câștigăm cam un dolar. E groaznic. Dar nici nu mun­ cim. Stăm în pijamale până pe la amiază, apoi coborâm în bucătărie unde ne facem o cafea, ne frigem niște ouă, citim ziarul, mai citim câte­ va pagini din vreo carte, mirosim cartea, ne întrebăm dacă nu cumva și noi ar trebui să ne-apucăm de lucru la cartea noastră, mai mirosim o dată cartea, azvârlim cartea în celălalt colț al camerei pentru că suntem invidioși că nu suntem singurii care știu să scrie o carte, ne simțim teri­ bil de vinovați că am aruncat cartea ticălosului în celălalt colț al camerei pentru că ne întrebăm, în secret, dacă Dumnezeu, din cerul Lui, a observat invidia și răutatea noastră, sau, mai rău, lenea noastră. Ne întindem apoi pe canapea cu fața în jos și-L rugăm mormăind pe Dumnezeu să ne ierte, pentru că, adânc în sufletul nostru, ne e teamă că El ne va seca de tot izvorul cuvintelor pentru că suntem invidioși pe cuvintele stupide ale confratelui. Și pentru asta, cum ziceam mai îna­ inte, suntem plătiți cu un dolar. Merităm însă mult mai mult. Nu-mi place să n-am bani. Nu-mi place să nu pot merge la un film sau să ies în oraș la o cafea. Nu-mi place sentimentul pe care-1 am la bancomat când, după ce iau banii, iese chitanța mică, cea cu o anumită cifră pe ea, cifră care spune totul, cifra întotdeauna mică și care se tra­ duce prin câte zile mi-au mai rămas în care să mă simt bine. Adesea 197

ALBASTRU CA JAZZUL

pentru mine bancomatul e asemenea unui aparat de jocuri mecanice. Pășesc spre el cu speranța că voi avea noroc. Mă simt un ratat absolut când n-am bani. Asta e adevărata proble­ mă. Mă simt invalidat, ca și cum zeii nu mi-ar aproba existența, ca și cum mi s-ar tăia banii de buzunar. Merităm să fim plătiți pentru munca pe care o facem, mă-nțelegeți. Merităm banii pe care-i facem. Probabil chestia asta e specifică bărbaților; probabil femeile nu se gândesc la asta, nu știu, dar eu mă gândesc. Cred că merit ceea ce câștig, adică un dolar. Lipsa banilor afectează modul în care un bărbat gândește despre sine. Anul trecut am fost cu bugetul la zero. Cinci luni din cele douăsprezece L-am rugat pe Dumnezeu să-mi trimită bani pentru chirie. Și în cinci din douăsprezece luni am primit prin poștă un cec în ziua când trebuia să-mi plătesc chiria. La început am fost recunoscă­ tor, dar după o vreme, ca să fiu sincer, am început să mă simt ca depin­ zând de mila lui Dumnezeu. La sfârșitul fiecărei luni începeam să-mi rod unghiile, întrebându-mă cine-mi datora bani sau dacă să scriu sau nu literatură care se vinde. Pe piața cărții creștine nu prea ai de lucru dacă nu scrii despre neprihănirea de sine și dacă nu faci propagandă conservatorismului. Eu scriu eseuri neorealiste. Nu sunt un scriitor comod. Mă întrebam dacă sunt sau nu leneș. Când ești scriitor te simți leneș chiar și când muncești. Cine e plătit să stea prin cafenele toată ziua și să dactilografieze la calculator? Dar eu lucram, continuam eu să-mi spun. îmi făceam apariția la Palio în fiecare zi și seara mergeam la Common Ground. Lucram. Scriam. Scriam ca un nebun. La vremea aceea însă scriam fără să am un contract. Așa că nu se putea spune că scriam pentru bani, ci în speranța că voi primi bani. Și când scrii fără contract, ai sentimentul că tot ce spui e absolut inutil (și practic vorbind așa și e, până nu semnezi un contract). Poți scrie toată ziua și să ai sentimentul că n-ai făcut nimic. Un băr­ bat are nevoie să lucreze, să se murdărească pe mâini, să facă bătături în palmă și din când în când să-și dea cu ciocanul peste degete. Are nevoie să se simtă obosit la sfârșitul zilei, și nu doar cu mintea obosită, ci și cu trupul.

198

BANI

Trupul meu nu era obosit, doar mintea îmi era obosită, și nu aveam bani, așa că nu mă simțeam bărbat. Eram într-o stare rea. Am vorbit despre asta cu Rick. A trecut într-o zi pe la mine și-am început să discutăm. L-am întrebat dacă el credea că Dumnezeu mă chema să fiu scriitor sau dacă pur și simplu eram leneș, egoist și doar îmi pierdeam vremea potrivind cuvinte. M-a întrebat dacă munceam; a zis că orice om trebuie să muncească. I-am spus că da, munceam, dar nu primeam bani pe munca mea pentru că încă nu aveam contract și că semnarea unui contract nu era ceva sigur. în cel mai bun caz se putea zice că jucam un joc de noroc. El mi-a zis că nu știa dacă ceea ce făceam eu era bine sau greșit. Și mi-a mai zis că se va ruga pentru mine. La care eu mi-am dat ochii peste cap. Mi-a zis că am talent și că mă apreciază și că Dumnezeu avea să clarifice dacă eram sau nu un nepriceput și un leneș. La Imago, biserica noastră, cei mai mulți sunt artiști, și niciunul dintre noi nu are bani, așa că Rick mi-a spus că, dacă îmi doream să devin scriitor, trebuia să scriu un bestseller pentru ca și biserica să se aleagă cu niște bani.

o

o

o

Sunt iresponsabil cu banii, dacă vreți să cunoașteți adevărul. Nu am bani să-mi cumpăr lucruri mari, slavă Domnului, așa că-mi cumpăr lucruri mici. îmi plac lucrurile noi enorm de mult. îmi place să le simt mirosul. într-o zi mi-am pus de gând să merg la Home Depot să cum­ păr un cablu prelungitor. Aveam nevoie de un cablu prelungitor pentru o veioză pe care voiam s-o folosesc în bârlogul meu de la etaj. Cumpă­ rasem deja un regulator pentru respectiva veioză, regulator care aprin­ de veioza seara și o stinge după ce toată lumea a plecat la culcare, dar acum aveam nevoie de un cablu prelungitor. Acum, probabil un regula­ tor nu e un lucru fură de care să nu poți trăi. Puteam foarte bine să conectez veioza la o priză obișnuită și totul ar fi fost OK. Dar când am văzut regulatorul cu o săptămâna înainte la Fred Meyer, m-am oprit să-l privesc mai îndeaproape, pentru că dădusem peste el din întâmplare și mi-am dat seama cât de mult mi-1 doream. Și costa numai șapte dolari.

199

ALBASTRU CA JAZZUL

Am nevoie de regulatorul ăla de numai șapte dolari, mi-am zis, e foarte important pentru mine. Așa că l-am pus în coș și-am plecat, întrebându-mă ce voi regla cu el. Bineînțeles, acum răspunsul e evident: veioza din bârlogul de la etaj. Am ajuns acasă cu regulatorul și l-am progra­ mat fără să citesc instrucțiunile de folosire, după care am mers după veioză să o conectez la regulator, dar aceasta era prea departe de priză. Nu puteam muta veioza mai aproape de priză fără să afectez Feng Shui-ul [vechi sistem chinezesc de principii estetice care are la bază atât legile cerului cât și ale pământului, destinat să-l ajute pe om să ajungă la o viață de nivel superior prin primirea de QI poziziv - n.tr.]. Am un prieten excentric care zice că Feng Shui-ul e foarte important, că o cameră trebuie să aibă un echilibru intern al ei, așa încât atunci când te afli în ea să te simți și tu echilibrat. Am adus veioza mai aproape de priză și mi-am dat seama că prietenul meu excentric avea dreptate, pentru că m-am simțit imediat foarte dezechilibrat. Așa că aveam nevoie de un cablu prelungitor între veioză și regulator. Vă spun toate astea pentru a vă arăta că am o problemă cu a-mi cumpăra lucruri de care nu am neapărată nevoie. Am văzut o dată un documetar despre creier în care se spunea că obiceiurile se formează atunci când ‫״‬centrul de plăcere“ al creierului se activează în momen­ tul în care facem un anumit lucru. Se mai spunea în documentarul cu pricina că centrul de plăcere al unor oameni se activează când aceștia fac cumpărături. M-am întrebat dacă centrul meu de plăcere nu se comporta în felul ăsta. Penny crede despre mine că sunt mână spartă chiar cu puținii bani pe care-i am. Alaltăieri seară stăteam de vorbă cu ea și i-am spus că doream să-mi cumpăr o mașină de jucărie cu telecomandă. A tăcut, n-a zis nimic. Penny, mai ești? am întrebat-o. Da, a zis ea. Ce zici? am întrebat. Don, tu vorbești serios? Chiar ai de gând să risipești bani buni pe-o mașină de jucărie cu telecomandă? ‫״‬Păi... ce să zic... “ ‫״‬Păi... ce să zici... Miller, ar fi o prostie să faci așa ceva când în India sunt copii care mor de foame!“ mi-a zis ea. Nu-mi place s-o aud pe Penny vorbind în felul ăsta. Sincer, poate fi foarte enervant. Ea însă 200

BANI

și trăiește ce spune. Un an întreg, ultimul ei an de studenție la Reed, nu și-a cumpărat haine noi pentru că se considera iresponsabilă cu banii. Cu toate astea însă întotdeauna arăta foarte bine și, ca un cadou de ziua ei, i-am cumpărat o pereche de mănuși de la Saturday Market cu șapte dolari. Le purta de parc-ar fi fost Tiffany sau altă marcă de renume. Și le spunea la toți despre ele. Nu erau nu știu de mănuși deosebite, dar ea nu-și cumpărase haine noi vreme de un an întreg și cred că și dormea cu ele. Penny însă are dreptate în ce privește cheltuirea banilor. Penny are dreptate în ce privește orice lucru. Penny zice că dacă lună de lună aș economisi cam douăzeci de dolari și i-aș dona organizațiilor Northwest Medical Teams sau Amnesty International, aș salva multe vieți. Pe bune. Dar nenorocitul ăsta de centru al plăcerii din creierul meu își cam face de cap și se pare că eu nu prea am ce face în privința asta. Iam spus lui Penny despre centrul plăcerii și despre faptul că aveam nevoie de mașina cu telecomandă pentru activarea acestuia și ea doar și-a luat receptorul telefonului de la ureche și a început să bată cu el în speteaza scaunului. Ca să revin la cablul prelungitor, eram aproape sigur că aveam unul la subsol, într-o cutie cu alte cabluri, dar dacă aș fi căutat se putea să-l și găsesc și-atunci n-aș mai fi avut motiv să mă duc la Home Depot. Ceea ce-aveam nevoie era un nou cablu prelungitor, de ultimă tehnolo­ gie, mi-am zis în sinea mea. M-am încălțat rapid. Vocea bună, vocea economiei, vocea lui Penny au început să-mi sune în urechi: Don, te rog, cu banii ăștia li s-ar putea cumpăra unor copii cadouri de Crăciun. E august, am zis eu cu voce tare. Atunci ar putea fi folosiți pentru a sprijini activiști ecologiști, a zis Vocea Bună, sau cercetările pentru găsirea unui remediu împotriva cancerului sau a SIDA. Vise, am răspuns Vocii Bune, în timp ce-mi puneam casca de motociclist. Ai o problemă, a zis Vocea Bună. Ești o bleagă, i-am replicat. Ești iresponsabil! a strigat Vocea Bună. Mai tacă-ți gura aia, i-am strigat înapoi. Chestia cu lucrurile noi e că te simți și tu nou când le cumperi, ai sentimentul că ești diferit de ceilalți pentru că ai ceva diferit de ce au

201

ALBASTRU CA JAZZUL

ceilalți. Știți cum se zice, suntem ceea ce deținem. Sunt oameni care ajung dependenți de faptul în sine a cumpăra ceva nou. Lucruri. Grămezi și grămezi de lucruri. Dar lucrurile noi devin lucruri vechi foarte repede. Avem nevoie de lucruri noi pentru a înlocui lucrurile vechi. îmi plac lucrurile cu butoane. o

o

o

Un scriitor pe nume Ravi Zacharias spune că inima își dorește uimire și farmec. El zice că tehnologia e substitutul pe care omul îl folosește pentru a-și înlocui dorința după uimire. Și tot Ravi Zacharias spune că ceea ce-și dorește inima cel mai mult să facă e să se închine, să stea în adorație față de un Dumnezeu pe care nu-L înțelegem și pe care nu ni-L putem explica. Am început să mă gândesc la ce spunea Penny și la ce spune Ravi Zacharias. Mergeam cu motocicleta spre Home Depot, întrebându-mă dacă Penny și Ravi n-ar fi prieteni buni, când am decis că eram un prost și un foarte mare risipitor. Știam că aveam un prelungitor la sub­ sol și mai știam că motivul adevărat pentru care mergeam la Home Depot era să-mi cumpăr niște burghie, sau o ruletă cu laser sau vreo lampă spot mai deosebită și că nu un prelungitor voiam să-mi cumpăr ci altceva, ceva ce-aș fi găsit o dată ajuns acolo, ceva ce mi-ar fi făcut cu ochiul de pe raft. La vremea aceea nu aveam prea mulți bani și trebuia să învăț ca banii pe care-i aveam să-i folosesc cu chibzuială. Banii nu-mi aparțin, mi-a spus odată Rick. Banii sunt ai lui Dumnezeu. El ni-i încre­ dințează ca să-i împărțim corect și să facem asta motivați puternic de caritate. Am văzut într-o zi la televizor un interviu cu Bill Gates, și cel care lua interviul l-a întrebat pe miliardar dacă știa cât de bogat este, dacă avea vreo idee în sensul ăsta. Bill Gates a răspuns că nu știe. Singura modalitate prin care pot înțelege cam pe unde mă aflu, a zis el, e că nu există niciun lucru pe care să nu-1 pot cumpăra. Dacă vreau ceva,

202

BANI

am. Și mai zicea el că Microsoft l-a salvat pentru că el era mult mai interesat în ce făcea decât de câți bani câștiga. Mulți oameni bogați nu sunt fericiți, spunea el. Uneori îmi pare bine că nu am mulți bani. Cred că, dacă aș avea prea mulți, banii ar pune stăpânire pe mine. Cred că mi-aș cumpăra tot felul de lucruri și tot n-aș fi mulțumit cu cele pe care le-aș avea, așa că mi-aș cumpăra și mai multe. Isus a spus că mai greu îi este unui bogat să intre în împărăția ceru­ rilor decât unei cămile să intre prin urechea unui ac. Rick spune că banii trebuie să fie un instrument pentru om, că aces­ ta trebuie să-i controleze pe ei, nu ei pe el. Asta înseamnă că atunci când vreau să-mi cumpăr un cablu prelungitor nou, dar eu am deja unul, trebuie să-l folosesc pe cel pe care-1 am și banii pe care i-aș da pe cel nou să-i dau oamenilor necăjiți, cărora le este greu în viață. Și mai înseamnă și că, probabil, mă pot lipsi de un regulator pentru veioză. Rick zice că ar trebui să dau bani bisericii noastre, Imago-Dei. Mai zice că 10% ar fi un procent bun cu care să încep. Știam asta. I se spune zeciuială și oarecum e și biblică. Și în Biblie găsim scris și despre primii creștini care dădeau bisericii toți banii lor și prezbiterii împărțeau acești bani întregii comunități, potrivit cu nevoile fiecăruia.

o

o

o

Cu nu foarte mult timp în urmă, unul din cei mai buni prieteni ai mei, Curt Heidschmidt, mi-a ținut o adevărată lecție despre zeciuială. A fost straniu să-mi țină o astfel de lecție Curt, care nici măcar nu prea merge la biserică. Merge el, nu-i vorbă, ca ori și care, dar nu-i place. De obi­ cei, oamenii care merg la biserică dar nu le place biserica nu dau lecții despre zeciuială, dar Curt mi-a tras o săpuneală. Curt lucrează la un magazin de mobilă și înjură tot timpul și zice glume murdare. Dar dă zeciuală, zice el. Pe comoda lui are un borcan plin cu bani și când primește salariul retrage de la bancomat 10% din suma tocmai primită. Bani gheață. Duce banii acasă și-i pune în bor­ canul de care vă spun. Respectivul borcan trebuie că are câteva mii

203

ALBASTRU CA JAZZUL

bune de dolari în el. într‫־‬o seară mă aflam la el să văd South Park și Curt îi tot da întruna că patronul magazinului de mobilă nu-i dădea destui bani să poată și el să-și cumpere motocicleta pe care și-o dorea. ‫״‬Păi bine, Curt“, i-am zis eu, ‫״‬dar ai sigur câteva mii de dolari în nenorocitul ăla de borcan. Folosește-te de ei.“ Asta era înainte să știu că el dă zeciuială. ‫״‬Nu pot.“ ‫״‬De ce?“ ‫״‬Nu pot.“ ‫״‬De ce?“ ‫״‬Nu-s banii mei, Miller.“ Curt s-a lăsat pe spate în fotoliul lui și m-a privit pe deasupra paharului de bere. ‫״‬Nu-s banii tăi?“ am întrebat. ‫״‬Dar cine, Doamne iartă-mă, își de­ pozitează economiile pe comoda ta?“ l-am întrebat arătând spre dor­ mitorul lui. ‫״‬Păi“—a zis el, zâmbind oarecum încurcat—‫״‬sunt ai lui Dumnezeu.“ ‫״‬Ai lui Dumnezeu?“ am strigat eu. ‫״‬Da, aia e zeciuiala mea!“ mi-a strigat el înapoi. Sincer, am fost puțin șocat. Cum spuneam mai înainte, Curt nu prea pare tipul care să dea zeciuială. Iar la biserică cred că merge cam tot a zecea duminică și când o face doar bombăne la adresa bisericii. ‫״‬Păi atunci, dacă-i pe-așa, de ce nu dai banii la biserică?“ am între­ bat. ‫״‬Pentru că nu prea mă duc pe la biserică, de-aia.“ ‫״‬Curt“, i-am zis, ‫״‬ești cea mai interesantă persoană pe care-o cunosc. “ ‫״‬Mulțumesc, Don. ...Da’, zi-mi, tu dai zeciuială?“ L-am privit câteva momente, fără să-i răspund. Nu-mi venea să cred. Eram pe cale să primesc o lecție despre zeciuială de la un tip care probabil era abonat la Bikes and Babes. ‫״‬Păi, Curt, cred că nu...“ După ce-am zis asta, Curt a clătinat din cap a dezamăgire. Am început să mă simt vinovat. ‫״‬E rușinos, Don.“ Curt a așezat paharul cu bere pe masă, încheindu-și propoziția cu un râgâit după dușca de bere. ‫״‬Tu treci peste asta. Eu dau zeciuială de 204

BANI

când eram copil. Niciodată nu s-a întâmplat să primesc salariul și să nu dau zeciuială.“ ‫״‬Spune-mi, visez?“ l-am întrebat. ‫״‬Să visezi ce, Don?“ ‫״‬Că port discuția asta cu tine.“ Și când am zis asta am arătat cu mâna înainte și înapoi între mine și el. ‫״‬Don, dă-mi voie să-ți spun. Ar trebui să dai zeciuială. Banii ăștia, a zecea parte, nu sunt banii tăi. Sunt banii lui Dumnezeu. S-ar cuveni să-ți fie rușine de tine însuți. Pentru că furi de la Dumnezeu. Tu scrii cărți creștine și nu-I dai lui Dumnezeu banii Lui.“ ‫״‬Acuma nu e neapărat nevoie să mă faci să mă simt vinovat pentru asta. Pentru că nici tu nu dai banii tăi direct lui Dumnezeu. Văd că-i păstrezi pe comodă.“ Curt s-a aplecat peste rezemătoarea de braț a fotoliului și, cu un ric­ tus a la Jack Nickolson pe față, mi-a zis, ‫״‬Nu-ți face tu griji pentru asta, băiete. Ăștia sunt banii lui Dumnezeu și vor ajunge la El. N-am furat în viața mea un cent de la Dumnezeu și n-o voi face nici de-acum încolo.“ Nu puteam crede că era adevărat ce mi se întâmpla. Venisem la Curt să văd South Park și de câteva minute bune eram făcut vinovat fără drept de apel. La vreo două săptămâni de la discuția asta, Curt a trecut pe la bise­ rică și a dat secretarei toți banii din borcan. Peste trei mii de dolari. M-am simțit atât de vinovat că n-am mai putut dormi. într-una din zilele ce-au urmat m-am întâlnit cu Rick și i-am măr­ turisit că nu dădeam niciun ban la Imago-Dei. Rick trecuse întâmplă­ tor pe la mine și ne lăudam cu câte kilograme ridicam fiecare la sala de forță, când deodată am izbucnit, ‫״‬Nu dau nici un ban la biserică, Rick. Nici un cent.“ ‫״‬OK“, a zis el. ‫״‬Interesant mod de-a schimba discuția. Dar de ce?“ a întrebat el. ‫״‬De ce nu dai niciun ban la biserică?“ ‫״‬Pentru că n-am. Tot ce câștig dau pe chirie și pe mâncare.“ ‫״‬înțeleg că te descurci greu“, a zis el cu compasiune. ‫״‬Deci sunt scutit?“ am întrebat eu. 205

ALBASTRU CA JAZZUL

‫״‬Da de unde“, a zis el. ‫״‬Vrem banii tăi.“ ‫״‬Cât?“ am întrebat eu. ‫״‬Cât câștigi?“ ‫״‬Nu știu. Cam o mie pe lună, probabil.“ ‫״‬Atunci vrem o sută. Și ai face bine să știi exact cât câștigi. O parte a beneficiului de a da o anume sumă din banii tăi lui Dumnezeu e și acela că te face să te gândești unde și pe ce îți merg banii. Dumnezeu nu vrea să fim dezordonați cu banii noștri, Don.“ ‫״‬Dar am nevoie de bani pentru chirie.“ ‫״‬Ai nevoie și să te încrezi în Dumnezeu.“ ‫״‬Știu. Doar că-mi zic că mi-ar fi mai ușor să mă încred în Dum­ nezeu dacă l-aș da din surplusul de bani pe care i-aș face. “ ‫״‬Asta însă n-ar mai fi credință, corect?“ ‫״‬Corect.“ ‫״‬Ei bine, tinere, vreau să știi că nu-mi place latura asta a slujbei, pentru că dă impresia că ți-aș cere bani. Nu-mi pasă dacă vom avea sau nu banii tăi. Nevoile noastre sunt satisfăcute. Ceea ce vreau să-ți spun însă e că pierzi foarte mult, Don.“ ‫״‬Foarte mult ce?“ ‫״‬Roada ascultării“ a zis el, pe un ton pastoral. ‫״‬Când facem ceea ce vrea Dumnezeu să facem, suntem binecuvântați, suntem sănătoși spiritual. Dumnezeu vrea să dăm o parte din banii noștri pentru lucra­ rea Sa pe pământ. Prin faptul că pui deoparte din fiecare salariu, te încrezi în Dumnezeu să-ți poarte de grijă. El vrea să treci peste frica asta—frica de-a te încrede în El. Da, asta sperie, dar, ca și urmaș al lui Hristos, pe-aici trebuie să treci. Uneori soția mea și cu mine nu avem destui bani să ne plătim facturile, dar știm că prima factură, prima plată pe care trebuie să o facem, e către biserică. Asta e foarte important. Dacă celelalte facturi se-adună neplătite, trebuie să fim mai atenți cu modul în care cheltuim banii. Și nu o dată ne-am găsit într-o asemenea situație. Dar funcționează. învățăm să ne încredem tot mai mult în Dumnezeu și învățăm să ne administrăm tot mai bine banii.“ Săptămâna următoare mi-am verificat contul, în care se găseau cam opt dolari, am scos banii și i-am dat la biserică. Câteva zile mai târ­ 206

BANI

ziu mi-a mai intrat ceva în cont și 10% din suma intrată iar am dat-o bisericii, apoi am semnat un contract de publicare cu o revistă din Atlanta și, când mi-au intrat primii bani de la ei în cont, am comple­ tat un cec pentru biserică. De-atunci, de la discuția aceea cu Rick, dau cel puțin 10% din fiecare dolar pe care-1 câștig, întocmai ca și Curt. Și n-am mai ajuns niciodată în situația să n-am cu ce-mi plăti chiria. Vre­ me de mai mult de un an contul meu a planat undeva imediat deasupra lui zero sau a coborât imediat sub zero și, de fiecare dată, brusc, îmi intrau bani din care puteam și economisi. Am hotărât să-mi deschid un cont de economii, în eventualitatea că într-o zi aveam să mă căsătoresc și să-mi întemeiez o familie, și ca din fiecare ban câștigat 10% să dau bisericii și 10% să depun în contul de economii. Altfel spus, îmi admi­ nistram bugetul. Ceea ce nu făcusem până atunci. Dar nu asta e partea cea mai bună. Partea cea mai bună e ce a făcut zeciuiala pentru relația mea cu Dumnezeu. înainte, mă simțeam ca și cum aș fi mers în permanență la Dumnezeu cam cum merge un copil la tatăl lui când știe că a spus o minciună uriașă. Dumnezeu mă cunoș­ tea întru totul, nu mă iubea mai puțin pentru că nu-I dădeam partea Lui, doar că eu nu mă simțeam curat în preajma Lui și știți cum poate afecta asta toate lucrurile. Am mai învățat și că trebuia să dau celor săraci. Biserica mea dă bani săracilor, dar era important ca și eu să dau direct săracilor. Uneori ieșeam în oraș și plăteam un prânz unui om al străzii. La început nu mi-a plăcut, pentru că întotdeauna dădeam peste oameni cu zero maniere de masă, dar după o vreme a început să-mi placă ce spuneau când erau puțin amețiți. Chiar dacă ce spuneau nu avea niciun sens, ei credeau că are și asta însemna ceva.

o

o

o

Nu avem nevoie de toți banii pe care-i câștigăm. Puțini dintre noi au nevoie de toți banii pe care-i câștigă. E adevărat ce se spune că cel mai de preț lucru în viață e libertatea. O perioadă scurtă, cu ceva vreme în urmă, am fost ceea ce se

207

ALBASTRU CA JAZZUL

cheamă un minimalist. N-am fost minimalist pentru că așa mi-am pro­ pus, ci am ajuns astfel într-o călătorie pe care prietenul meu Paul și cu mine am făcut-o prin întreaga Americă, dormind într-un microbuz, cum am spus mai devreme. în cele din urmă am rămas fără bani, așa că am vândut microbuzul și am locuit în pădure. O lună am locuit în Munții Cascade. Ne-am aciuat pe lângă o stațiune și în fiecare zi eu curățăm toaletele și Paul lucra ca salvamontist. Mâneam ceea ce lăsau oamenii prin frigidere, după ce părăseau pensiunile. Cele mai multe alimente erau perisabile. înghețată. Fructe. Brânză. Vă spun toate astea doar ca să știți că atunci când locuiam în pădure nu ne îngrijoram de nimic și mai ales nu ne îngrijoram de bani. Cam după o săptămână am încetat să mă întreb dacă vom avea ce să mân­ căm. Văzusem că oamenii aruncau tone de alimente și știam că sigur vom găsi ceva, și încă din belșug. Nu mă mai gândeam la plata chiriei pentru că nu plăteam chirie; în pădure, cât e de întinsă, poți locui gratis. Și iată-mă acolo, locuind într-unul din cele mai frumoase locuri din America, mâncând gratis și dormind sub cerul liber. N-a fost nevoie de mult timp ca sentimentul de teamă că nu aveam bani, ca și acela de falsă securitate pe care ni-1 dau banii, să dispară. îmi amintesc o noapte anume, la trei săptămâni după ce-am început să locuim în pădure, când am dat peste o poiană înconjurată de plopi înalți și deasupra mea se arcuia glorios bolta cerului și m-am simțit parte din tot ceea ce mă înconjura și copacii parcă băteau din palme și eu parcă pluteam sub tot acel nesfârșit. Am privit atât de mult cerul încât la un moment dat m-am simțit ca și cum m-aș fi aflat în spațiul cosmic. Lumină. Nu aveam bani, nu mă îngrijoram. Stă în puterea mea să mă mai simt așa cum m-am simțit atunci. Stă în puterea mea să nu las ca lucrurile pe care le dețin să pună stăpânire pe mine, să mă odihnesc fericit în siguranța pe care Dumnezeu, și nu banii, mi-o poate da. Recent am mai trăit această stare. Rick m-a între­ bat cum mă mai descurc cu banii, cum stăteam cu zeciuiala și i-am spus că acum eram cinstit și corect. M-a mai întrebat cum mă simțeam acum în legătură cu toată problema asta și i-am spus că mă simțeam bine, liber, despovărat. Mi-a spus să am grijă să nu mi se urce la cap. 208

închinare Uimire mistică

CU MAI MULT TIMP ÎN URMĂ AM CITIT O CARTE DESPRE MAICA TEREZA.

La un moment dat în carte cineva o întreabă pe Maica Tereza de unde are puterea de-a iubi atât de mulți oameni. Ea îi răspunde că îi iubește pe oameni pentru că aceștia sunt Isus, fiecare dintre cei pe care îi iubește este Isus și asta e adevărat pentru că așa se spune și în Biblie, însă este de asemenea adevărat că ideea asta e în contradicție cu reali­ tatea: Nu oricine poate fi Isus. în spiritualitatea creștină sunt multe idei care se află în contradicție cu realitatea, așa cum o percep eu. O afir­ mație ca și cea de mai sus îi poate ofensa pe unii creștini pentru că, zic ei, dacă sub anumite aspecte credința lor nu este conformă cu reali­ tatea, atunci credința lor nu mai e adevărată. După părerea mea însă există multe lucruri în care noi credem, pe care le credem cu inima, care însă nu pot fi explicate rațional, cu mintea. Dragostea, de exem­ plu; credem în dragoste. în frumusețe. Credem că Isus este Fiul lui Dumnezeu. îmi dă un sentiment de liniște să știu că, dacă suntem ființe create, cine ne-a creat trebuie să ne fie superior din toate punctele de vedere, într-atât de superior, de fapt, încât să nu fim în stare să-l înțelegem. Ființa aceasta trebuie să fie superioară realității noastre și de-aceea nouă ne pare, privind lucrurile din interiorul acestei realități, că vine în contradicție cu rațiunea. însă tocmai rațiunea ne spune că Ființa

209

ALBASTRU CA JAZZUL

aceasta trebuie să fie superioară realității noastre, pentru că altfel nimic nu ar mai avea sens. Când ne închinăm lui Dumnezeu ne închinăm unei Ființe pentru în­ țelegerea căreia experiența noastră de viață nu ne dă instrumentele necesare. Pentru că dacă L-am putea înțelege pe Dumnezeu, El nu ar mai inspira adorație. Veșnicia, de exemplu, nu este ceva ce mintea omenească să poată înțelege. Am putea fi în stare să ne facem o idee despre ce-ar însemna să trăiești fără sfârșit (și putem face asta numai pentru că niciunul dintre noi nu a gustat moartea), dar putem înțelege ce înseamnă nici să nu te fi născut? Spun asta doar pentru a arăta că noi, creștinii, credem lucruri pe care nu le putem explica. Și la fel fac toți ceilalți oameni. Am un prieten care e student la seminar și care îi critică pe anumiți scriitori creștini pentru că îmbrățișează ceea ce el numește ‫״‬misticism“. L-am întrebat dacă poziția lui comunică faptul că el nu este mistic. Bineînțeles că nu sunt, a replicat el. L-am întrebat dacă crede în Sfânta Treime. Mi-a răspuns că crede. L-am întrebat dacă crede că Sfânta Treime reprezintă trei persoane distincte care sunt, în același timp, una. Mi-a răspuns că da, crede. L-am întrebat dacă, în opinia lui, concepți­ ile acestea puteau fi considerate misticism. A rămas pe gânduri, fără să mai spună nimic. Nu poți fi creștin fără să fii mistic. Recent, la o spălătorie, discutam cu un om al străzii și omul zicea că dacă reducem spiritualitatea creștină la matematică îl pângărim pe Duhul Sfânt. Mi-a plăcut foarte mult ce-a spus și mi-a și dat un senti­ ment de liniște, pentru că n-am fost niciodată bun la matematică. Multe din încercările noastre de a înțelege credința creștină nu fac decât să-i scadă din valoare. Nu-L pot înțelege pe Dumnezeu, în totalitatea Lui, așa cum plăcinta pe care mi-o pregătesc pentru pauză nu poate înțelege complexitatea mea de ființă umană. Puținul pe care-1 înțelegem, firul acela de nisip pe care mintea noastră e în stare să-l priceapă, idei pre­ cum Dumnezeu este bun, Dumnezeu iubește, Dumnezeu cunoaște toate lucrurile sunt suficiente pentru a ne ține inima plecată și fericită în fața măreției și a neasemănării Sale, pentru totdeauna. 210

ÎNCHINARE

O

O

O

Unul dintre cele mai cool lucruri pe care le-am făcut e următorul: Vara ce-a trecut mi-am propus să prind cât mai multe apusuri de soare pot. Mă urcam pe motocicletă și goneam până pe Muntele Tabor, acolo mă așezam pe marginea lacului de acumulare să privesc cum soarele aprin­ de norii care plutesc întotdeauna peste Portland. Niciodată nu prea aveam chef să fac drumul pe Muntele Tabor; preferam mai degrabă să mă uit la televizor sau să-mi pregătesc un sandviș, dar îmi impuneam să merg. Și o dată ajuns acolo, de fiecare dată, îmi plăcea enorm. Pentru mine era întotdeauna ceva deosebit să privesc de-acolo, de dea­ supra orașului, frumusețea care se așternea la picioarele mele. Primul apus de soare din anul acesta a fost și cel mai spectaculos. Pădurile din Washington State, care parcă luaseră foc, împrăștiau o ceață aproape imperceptibilă peste Portland și norii pluteau suficient de jos încât să prindă răsfrângerea totală de roșu și galben. Mi-am zis în sinea mea, Așa ceva se întâmplă tot timpul. De-acolo de pe creasta Muntelui Tabor unde mă aflam, puteam vedea întreaga zonă a zgârienorilor, locul în care trăiau mai mult de un milion de oameni. în cele mai multe seri, acolo nu se aflau împreună cu mine mai mult de doi sau trei oameni. Tot acest spectacol de frumusețe are loc exact dea­ supra capetelor a mai mult de un milion de oameni, complet inconști­ enți de desfășurarea lui. Și iată ce mi-a trecut prin cap, privind acel apus de soare: Toate minunățiile create de Dumnezeu se întâmplă exact deasupra matema­ ticii și formulelor noastre. Cu cât mă ridic mai mult deasupra răspun­ surilor mele exacte, cu atât perspectiva este mai tonifiantă și inima mi se deschide mai mult în închinare.

o

o

o

îmi place cum încep Evangheliile, cu loan Botezătorul care mănâncă lăcuste și botează oameni. Liderii religioși încep și ei să vină să fie botezați pentru că toată lumea o face și loan strigă la ei și-i numește

211

ALBASTRU CA JAZZUL

pui de năpârci. Le spune că apa nu le e de niciun folos, că doar le va uda pielea de pui de năpârci. Dar dacă sunt sinceri în intenția lor, dacă cred că Isus a venit printre ei și că este cine zice că este, atunci acel Isus va aprinde în inima lor viața împărăției. îmi place asta pentru că de atât de mult timp religia a fost evanghelia mea falsă. O evanghelie lipsită de uimire, de sentimentul de adorație, de viața împărăției care să-mi ardă în piept. Și ori de câte ori mi se întâmplă să fiu ispitit de aceeași stupidă religie creștină, mă întorc Ia începuturile Evangheliilor și sunt mângâiat să văd că există ceva care este mai mult decât ritual gol. Dumnezeu va aprinde în mine viața împărăției, zice Biblia. Asta e misticism. Nu e o formulă pe care eu să încerc cumva s-o descifrez. E ceva ce face Dumnezeu. într-o seară am privit apusul de soare până au răsărit stelele și, în vreme ce mă uitam în sus, cu mintea mea, sau cu inima mea, nu știu cu care dintre ele, mi-am dat seama cât de nesfârșit era totul. M-am lăsat pe spate în iarbă și mi-am întins mâna direct spre? nu știu spre ce. Pentru că nu există sus și jos. Nu a existat niciodată un sus și un jos. Lucruri ca astea, de felul lui sus și jos, au fost inventate ca să nu se sperie copiii și pentru ca misterul să fie redus la matematică. Adevărul e că nu știm dacă universul material are limite. Se poate să fie infinit, ceea ce mintea omenească nu poate înțelege. Prietenul meu Jason și cu mine am plecat într-o călătorie la Joshua Tree și Death Valley și aproape întregul drum Jason a ținut pe genunchi o hartă. Chiar și când eu conduceam, el ținea harta deschisă pe genunchi, urmărind cu degetul traseul mașinii, remarcând când tre­ ceam prin apropierea vreunui oraș sau a vreunui lac. Lui Jason îi plăcea să vadă pe hartă unde ne aflam (la fel și mie, de fapt). Dar miera teamă să-i vorbesc lui Jason despre univers, să-i spun că oamenii de știință nu-i pot găsi marginile și că nimeni nu știe cu exactitate unde ne afăm pe harta lui. Cred că avem două alegeri în fața unei asemenea frumuseți: groază sau adorație. Și exact din acest motiv încercăm noi să-L fixăm pe Dumnezeu pe o hartă, pentru că vrem să-L putem anticipa, să-L dise­ căm și să dăm cu El reprezentații, ca la circ. Suntem prea mândri să

212

ÎNCHINARE

cădem în adorație și prea plini de teamă ca să ne îngrozim. îl reducem la o formulă matematică astfel încât să nu ne fie teamă de El, însă Biblia ne spune că teama este aditudinea corectă și începutul înțelep­ ciunii. Să însemne asta că Dumnezeu vrea să ne facă rău? Nu. Dar odată stăteam pe marginea Marelui Canion, sub siguranța balustradei de protecție și, cu toate că nu aveam cum să cad în prăpastie, mi-a fost teamă la gândul că așa ceva s-ar putea întâmpla. E-atât de mare cani­ onul și peisajul e-atât de minunat!

o

o

o

îmi place scena aceea din Dead Poets Society, în care Dl. Keating, pro­ fesor englez la o școală de elită, le cere elevilor săi să rupă din manu­ alul de literatură eseul ‫״‬Introducere în poezie“. Autorul eseului îi învață pe elevi o metodă de a clasa poeziile cu ajutorul unei glisiere gradate și a unei grile, astfel reducând arta pentru inimă la aritmetică pentru minte. Elevii privesc unii la alții confuzi, în vreme ce profesorul lor califică eseul drept un gunoi și le cere să rupă din manuale paginile care îl conțin. Și la îndemnul insistent al profesorului lor, elevii încep să rupă paginile. Dl. Keating trece printre rândurile de bănci cu un coș de gunoi și le reamintește elevilor că poezia nu e algebră, nu e ceva în genul melodiilor difuzate pe postul American Bandstand care să fie notate cu note de la unu la zece, ci e artă care pătrunde până în adân­ cul inimii, stârnind curaj la bărbați și admirație la femei. Prea mult timp ne petrecem încercând să-L încadrăm pe Dumnezeu într-o grilă și prea puțin lăsându-ne inimile să fie cuprinse de adorație. Prin faptul că reducem spiritualitatea creștină la o formulă, ne vădu­ vim inimile de uimire. Când mă gândesc la complexitatea Sfintei Treimi, la Dumnezeul trei-în-unul, cu mintea nu pot înțelege, dar inima mi se umple de uimi­ re. E ca și cum inima mea, în mijlocul euforiei care o cuprinde, spune minții mele, Există lucruri pe care tu nu le poți înțelege și trebuie să accepți asta. Dar nu numai că trebuie să accepți asta, trebuie să te și bucuri că așa stau lucrurile. 213

ALBASTRU CA JAZZUL

Vreau să vă spun ceva despre mine și ce vă voi spune s-ar putea să interpretați ca fiind un punct slab al meu. Am nevoie de uimire. Știu că moartea e pe drum, se-apropie. Simt asta în vântul care bate, o citesc în ziare, o văd la televizor și o văd și pe fețele celor în vârstă. Am nevoie de uimire ca să pot explica ce se va întâmpla cu mine, ce se va întâmpla cu noi toți când va cădea cortina, când schimbul nostru se va termina și copiii copiilor noștri vor asculta pe pământ muzica lor rapp nebună. Am nevoie ca un lucru tainic să se întâmple după ce voi muri. Am nevoie să ajung altundeva după ce voi muri, undeva cu Dum­ nezeu, undeva într-un loc din care, dacă acum mi-ar fi descris, n-aș pricepe nimic. La sfârșitul zilei, când mă întind în pat și mă gândesc că șansele ca teologia noastră să fie întru totul corectă sunt de una la un milion, am nevoie să știu că Dumnezeu s-a gândit de la început la toate, că și dacă matematica mea e greșită va fi totuși bine cu noi, în cele din urmă. Iar uimirea e acel sentiment pe care-1 încercăm când renunțăm la toate răspunsurile noastre stupide, la regulile noastre bine precizate pe care vrem ca Dumnezeu să le respecte. Nu cred că există o închinare mai bună decât uimirea.

214

18 Dragoste Cum să-i iubești cu‫־‬adevărat pe ceilalți

În perioada

în care prietenul meu

Paul

și cu mine am locuit în

pădure, nu am fost singuri, ci laolaltă cu o grupare de hipioți. OK, un fel de hipioți. Fumau la marijuana, nu se jucau. Și beau la bere, cât încăpea. Și, frate, ce se mai iubeau unii pe alții, uneori prea mult, poate, prea fizic, mă-nțelegeți, dar se iubeau, categoric; se acceptau și se bucurau unii de alții și-i acceptau chiar și pe cei care-i judecau, pen­ tru că erau hipioți. La început ni s-a părut neobișnuit să trăim cu hipioții, dar după o vreme a început să ne placă. Hipioții de care vă spun nu erau din aceia care se izolează de oameni și se duc să trăiască retrași. Erau școliți, cei mai mulți dintre ei din New York și care și studiau la New York University, își făceau masteratul în literatură, în drept și altele de genu’. Știau totul despre Rostandt, despre Hopkins și Poe și Sylvia Plath. îi știau pe toți scrii­ torii americani și britanici în vogă și la fel pe cei africani, cubanezi și sud-americani. Erau adevărate biblioteci mobile, toți, și, ce era minu­ nat, era că pentru ei și eu eram o bibliotecă. Ne așezam și începeam să discutăm despre literatură și unii cu ceilalți și nu puteam face deose­ bire între cărțile despre care vorbeau și viața lor, erau cool, ce mai. îi îndrăgeam tare mult pentru că erau interesați de mine. Cât timp am locuit cu hipioții, nu m-am simțit judecat, ci iubit. Pentru ei eram un izvor nesecat de istorisiri, perspective și ample viziuni literare. Mă simțeam minunat în prezența lor, special. 215

ALBASTRU CA JAZZUL

N-am cunoscut niciodată un grup de oameni care să se iubească unii pe alții mai mult decât o făceau hipioții mei din pădure. Amintirea lor, a tuturor, mi-a rămas adânc imprimată în memorie și-mi amintesc se­ rile noastre în tabără sau în poiană sau prin peșteri ca pe un film favo­ rit. Ori de câte ori simt nevoia să-mi amintesc de bunătate și prietenie, mă-ntorc cu gândul la ei. Stațiunea unde lucram se numea Black Butte Ranch, din regiunea centrală a Oregonului, și locuiam la distanță de vreun kilometru și ju­ mătate de creastă, în apropierea unei ferme de animale, într-o vâlcea, unde se înălțau pini maiestuoși și plopi asemenea. în apropiere își făcuseră sălașul și o familie de căpriori și una de porci spinoși. Băieții din New York munceau la Honkers Café, în vreme ce Paul și cu mine nu trebuia să facem altceva decât să stăm pe malul lacului și, în doar câteva minute, ni se aducea ori un burger ori o ciocolată caldă ori o plăcintă, servite întotdeauna cu zâmbetul pe buze și întotdeauna gratis. Prietenii noștri furau de la cei bogați ca să dea celor săraci. Mâneam la masa îmbelșugată a omului alb. Așa gândeam atunci, cu toate că și eu eram alb. După ce Honkers se închidea, umpleam cafeneaua și ne jucam la tonomat, băieții alegând întotdeauna Springsteen. Vorbeau despre viața în New York, despre viața în oraș. Dar mai mult decât vorbeau, ascultau. Multe din ce știu în legătură cu socializarea, cultivarea de relații, am învățat de la hipioți. Erau pur și simplu fascinanți în comunitate. Oamenii erau atrași de ei. Mă întrebau ce-mi place, ce nu, ce părere am despre un lucru sau altul, ce muzică mă enervează, ce muzică mă aduce într-o stare de melancolie. Mă întrebau la ce visez, ce scriu, care sunt locurile mele preferate din lume. Mă întrebau despre liceu, despre facultate și despre călătoriile mele prin America. Le plăcea de mine așa cum îți place un roman bun, sau un film bun, și așa m-am simțit tot timpul cât am fost împreună cu ei, ca o persoană, cum ar spune John Irving. Nu mă simțeam gras sau idiot sau prost îmbrăcat. Nu mă simțeam ca și cum n-aș cunoaște Biblia destul și nu eram niciodată conștient ce-mi făceau mâinile sau dacă păream sau nu imatur când îmi deschideam gura să spun ceva. întotdeauna fusesem conștient de aces­ 216

DRAGOSTE

te lucruri, dar trăind laolaltă cu hipioții uitasem de mine. Și pierzând această conștiință de sine, am câștigat mult mai mult. Am devenit mai interesat de oamenii de lângă mine. Aceștia erau acum pentru mine mai grozavi decât filmele, mai grozavi decât ce vedeam la televizor. Spiritul hipioților era contagios. Nu mă săturam niciodată să mi se povestească despre prietena lui Eddie, balerina, sau să mi se citească din poemele epice ale lui Owen. îi rugam să repete povestirile, care pentru mine erau ca scenele cele mai frumoase din filmele preferate. Nu vă pot spune cât de repede m-au dezarmat hipioții ăștia, oamenii ăștia pe care, poate, n-ai da doi bani. Crescut fiind în gogoașa protectoare a creștinismului tradițional, ajusesem să cred că tot ce se situa în afara bisericii era întuneric și neiubire. îmi amintesc o seară de duminică în care, copil fiind, ședeam pe bancă în biserică și-l ascultam pe pastor citind diverse articole din ziar. I-a luat o oră întreagă să frunzărească ziarul citind despre crime îngrozitoare, violuri și tâlhării, și după fiecare astfel de articol ofta și zicea, Dragii mei, afară e o lumea rea și foarte rea. Și lucrurile se înrăutățesc pe zi ce trece. Niciodată, în visele mele cele mai avântate, nu mi-am imaginat c-ar exista, în afara bisericii, oameni atât de frumoși la suflet precum cei pe care i-am cunoscut în pădure. Și asta cu toate că prietenii mei hipioți nu erau nici măcar apropiați într-o oarecare măsură de credința că Hristos e Fiul lui Dumnezeu. Asta nu m-a deconcertat atât mult cât m-a surprins. Până la acel moment, cei mai mulți prieteni ai mei erau creștini. De fapt, aproape toți prietenii mei erau creștini. Am fost de-aceea uimit să găsesc în afara bisericii o afecțiune sinceră, afecțiune care părea, trebuie s-o spun, autentică în comparație cu felul de dragoste pe care-1 cunoscu­ sem în biserică. Ba chiar am fost și mai uimit când mi-am dat seama că preferam, de fapt, compania hipioților celei a creștinilor. Nu că nu­ mi iubeam prietenii creștini sau că ei nu mă iubeau pe mine, ci pur și simplu prietenii mei hipioți erau cumva diferiți; cumva, nu știu cum, mai sinceri, mai adevărați. îmi dau perfect de bine seama că fac o afir­ mație care poate scandaliza, dar simțeam că numai în preajma lor pot fi eu însumi și că nu pot fi eu însumi când sunt cu prietenii mei 217

ALBASTRU CA JAZZUL

creștini. Comunitățile creștine din care făceam parte aveau în perma­ nență legi nescrise de conduită socială, cum era să nu vorbești urât, să nu-i susții pe democrați, să nu pui întrebări incomode despre Biblie. Am locuit în pădure doar vreo lună. Mi-aș fi dorit să stau mai mult, dar promisesem să ocup un post de muncă într-o tabără creștină din Colorado și voiam să-mi țin promisiunea. Cu toate însă că n-am petre­ cut cu hipioții decât o lună, mi s-a părut că eram cu ei de-o viață. Am învățat mai multe despre oameni, despre comunitate și fericire și mul­ țumire sufletească trăind în pădure decât învățasem până atunci toată viața studiind aceste idei din punct de vedere filozofic. Descoperisem viața în afara zidurilor bisericii și-mi plăcea viața asta. Cum spuneam, preferam acest fel de viață. Cu tristețe în suflet, mi-am luat rămas bun și m-am urcat în autocarul pentru Colorado.

o

o

o

înainte să mă îmbarc pe autocarul Greyhound, mi-am aruncat pachetul de țigări. Știam că, lucrând în tabăra creștină, nu voi putea fuma. Tipu’ care m-am luat din stația de autocare a simțit mirosul de nicotină din hainele mele, așa că a stat tăcut și abia dacă m-a întrebat câte ceva tot drumul. Cu toate că Paul și cu mine locuisem în pădure numai o lună, în călătorie prin America ne aflam de mai multe luni, așa că primul lucru pe care l-am remarcat când am ajuns în tabără a fost că oamenii erau curați; își călcau hainele și celelalte de genu’. Băieții erau proas­ păt bărbieriți și toată lumea era numai zâmbete. Mi-a plăcut de ei, toți erau ca scoși din cutie, numai buni de pus în vitrină, erau precum păpușile chinezești de porțelan sau precum mode­ lele pentru Banana Republic. Aproape imediat ce-am ajuns mi s-a dus zvonul. N-am vrut să iasă așa, dar călătoream de atât de mult timp încât uitasem câteva lucruri elementare, cum e bunăoară să dormi sub un acoperiș sau să folosești lingura, furculița și cuțitul când mănânci. Unii dintre membrii mai îndrăzneți ai personalului administrativ s-au apropi­ at de mine și-au încercat să-mi vorbească. Cred că m-au luat drept idiot, pentru că-mi vorbeau foarte rar și, în timp ce-mi vorbeau, gesticulau 218

DRAGOSTE

larg. ‫״‬Eu sunt Jane. Pe mine mă cheamă Jane, pe tine cum te cheamă?“ Directorul taberei, un tip foarte conservator, mi-a trimis vorbă printr-un curier intern că trebuia să mă bărbieresc și să mă îmbrac în mod adecvat. E adevărat că ajunsesem cam pletos în pădure. Oamenii ăștia însă din tabără aveau reguli, așteptări și, dacă nu te supunea! re­ gulamentului, erai izolat social. OK, nu chiar izolat, dar ajungeai să se râdă de tine, și să se râdă bine, și să fii urmărit cu privirea și să se chicotească pe seama ta când traversai holul. Mărturisesc că-mi plăcea să fiu diferit. Primisem mai multă atenție cât am fost cu hipioții decât câtă primisem când trăiam printre oameni normali. Mă simțeam mai bine din mai multe puncte de vedere, mai deasupra celorlalți, pentru că nu mai eram protejat. Fusesem în lume și lumea mă acceptase. Erau drăguți, creștinii ăștia micuți. îmi plăceau. îmi aminteau de rădăcinile mele, de unde veneam, de vremea de dinainte de luna petre­ cută în pădure cu fumătorii de marijuana, cu hipioții și cu dragoste liberă pentru oricine. Când asistenta directorului mi-a spus să mă băr­ bieresc, a făcut-o timid. Știa că era o cerință ridicolă. Ascultă, i-am zis, voi face exact ce-mi cere directorul să fac, mă-nțelegi, pentru că-1 respect pe omul ăsta și nu vreau ceartă. Mi-a zâmbit, văzând geniul inteligenței mele emoționale. ‫״‬Ai nevoie de vreo lamă de bărbierit sau de altceva?“ m-a întrebat ea, cu un zâmbet afectat. ‫״‬Păi, nu cred...“ am răspuns, sprijinindu-mă cu spatele de peretele holului, ‫״‬cred că am una, pe-aici pe undeva; am un rucsac sau ceva de genu’ pe-aici pe undeva.“ ‫״‬Vrei să spui că nu știi pe unde-ți sunt lucrurile?“ m-a întrebat ea, în mod evident căzută în discuție din vreo paradigmă primitivă și mate­ rialistă. ‫״‬O, probabil rucsacul e-n camera mea, mă-nțelegi, sau pe-aici pe undeva, cine știe?“ ‫״‬Va trebui să ți-1 pui într-un loc sigur, să nu-1 pierzi.“ ‫״‬Păi, acuma, la drept vorbind, ce-aș pierde?“ am întrebat-o. ‫״‬Ți-ai pierde rucsacul“ a răspuns ea, cu seriozitate. Se citea pe chipul ei o anume preocupare și mirare. 219

ALBASTRU CA JAZZUL

‫״‬Corect. Corect, dar, mă-nțelegi, ce-ar pierde oricare dintre noi dacă și-ar pierde lucrurile pe care le are? Probabil am câștiga altceva, precum frumusețea unor prietenii bune, intimitate, mă-nțelegi ce vreau să zic? Dacă am pierde ce-avem, n-am pierde de fapt nimic, ci am câștiga totul.“ ‫״‬Mda“, a zis ea. ‫״‬E fascinant. Dar acum bărbierește-te, OK? Și dacă ai nevoie de o lamă, îți fac eu rost de una.“ Mi s-a părut foarte tulburată sau ceva de genu’, dorindu-și cu orice preț să pună capăt dis­ cuției. Mi-am zis că, probabil, până atunci, nu mai cunoscuse pe nimeni atât de fascinant ca mine. ‫״‬Da“, i-am răspuns. ‫״‬Da, dacă am nevoie de ceva, te caut. E fru­ mos din partea ta, foarte frumos.“ ‫״‬Asta e slujba mea“, mi-a zis ea. ‫״‬Cool. îți dă fiori“, am zis. ‫״‬Ce?“ ‫״‬îți dă fiori. Știi cum se zice, despre gheață.“ ‫״‬A, da.“ A spus asta foarte încet. Apoi a rămas tăcută, privindumă de parcă aș fi fost un puzzle uriaș, misterios. ‫״‬Și spune-mi“, am zis, rupând tăcerea, ‫״‬cum îți zic ai tăi?“ ‫״‬Ai mei?“ ‫״‬Da, prietenii tăi, cei care-ți sunt apropiați.“ ‫״‬Să-nțeleg că-ntrebi cum mă cheamă?“ ‫״‬Exact. Cum te cheamă?“ ‫ ״‬Janet. “ ‫״‬Janet. Corect. Planeta Janet care gravitează în jurul lui Jupiter.“ Pauză lungă. ‫״‬Așa e“, a zis ea încet. ‫״‬Și zi-mi, Janet, ești la școală? Vreau să zic, ești la facultate sau ești doar la școala vieții?“ ‫״‬Am făcut școala acasă. Anul viitor vrea să mă înscriu la Bob Jones. “ ‫״‬Bob cum?“ ‫״‬Jones. E o universitate. “ ‫״‬Cool. îți dă fiori.“ 220

DRAGOSTE

‫״‬Ascultă, Dan“, a început ea. ‫״‬Don“, am corectat-o. ‫״‬Numele meu e Don.“ ‫״‬Bine“, a zis ea încet. ‫״‬Așa îți zic ai tăi?“ ‫״‬Mda.“ Cred că își râdea de mine sau flirta sau ceva de gemi’. ‫״‬Probabil ar trebui să te bărbierești“, a continuat ea. ‫״‬Și n-aveam de gând să-ți spun, dar probabil ar trebui să faci și un duș.“ Era clar, flirta. ‫״‬Nicio problemă, Janet, mersi că mi-ai spus. Am locuit în pădure, mă-nțelegi, sub cerul liber și-așa mai departe. Acolo nu-i nevoie de duș, corect?“ ‫״‬Nu, acolo nu. Dar pentru că acum ești cu noi, mă-nțelegi, proba­ bil ar trebui să-ncerci unul.“ ‫״‬Imediat. E cool să aflu care sunt regulile, mă-nțelegi.“ ‫״‬OK, Don, a fost categoric interesant să te cunosc. Sunt sigură că ne vom mai întâlni. S-ar putea însă să nu te recunosc.“ Și zicând asta, a trecut pe lângă barba mea și mi-a zâmbit. Pe moment nu mi-am dat seama ce-a vrut să zică, dar apoi m-am prins. Că adică s-ar putea să nu mă mai recunoască după ce m-aș fi bărbierit. ‫״‬O, da, cool“, i-am zis. ‫״‬Probabil că nu, cine știe? Dar fii fără grijă, îți voi aminti cine sunt.“ ‫״‬Corect“, a zis ea încet, și s-a îndepărtat clătinând din cap.

o

o

o

în tabără, eram încurajați să mergem la biserică. în fiecare duminică autobuzele ne duceau la două biserici diferite. Amândouă erau cam rigide. Aveam senzația că amândouă bisericile ne primeau cu o atitu­ dine de genul ‫״‬ei și noi“, ei, adică noi, fiind necreștinii anarhiști din lume, și noi, adică ei, fiind creștinii. Aveam sentimentul, din nou, al existenței unei ostilități față de homosexuali și democrați, față de genul hippy, în general. Eu însă nu vă pot spune cât de mult îmi doream ca anarhiștii și homosexualii să nu fie dușmanii mei. îmi plăcea de ei. îmi păsa de ei și lor le păsa de mine. Văzusem asta în pădure. Niciodată nu m-am simțit atât de viu ca în tovărășia prietenilor mei anarhiști. Nu

221

ALBASTRU CA JAZZUL

că prietenii mei creștini ar fi stat slab la capitolul comunitate; nu stăteau slab, doar că mie îmi plăcea comunitatea hipioților pentru că aceștia erau mai iertători, mai..., nu știu cum să zic, mai vii. Adevărata problemă cu comunitatea creștină era că te acccepta în sânul ei, dar condiționat. Erai iubit, dar dacă aveai întrebări, bunăoară dacă Biblia este adevărată sau dacă America este o țară bună sau dacă predica de duminica trecută a fost bună, nu mai erai la fel de iubit. Pe scurt, erai iubit, dar existau, fără discuție, avantaje sociale care-ți erau refuzate dacă nu te ridicai la înălțimea cerințelor. Te conformai cu strictețe regulilor, aveai statusul social asigurat; erai tu însuți, pierdeai acest status. Dacă voiai să ai valoare, trebuia să devii clonă. Acestea sunt generalizări, recunosc, dar au adevăr în ele și așa gândeam la vre­ mea aceea. Ascultați-mă cu răbdare și vă voi lămuri. Am început să frecventez o biserică unitariană. Era minunat la Bise­ rica unitariană All-Souls din Colorado Springs. Oamenii erau minu­ nați. Asemenea prietenilor mei din pădure, ei primeau cu brațele deschise pe oricine se părea că biserica nu-1 accepta. Nu cred că accep­ tau fimdamentaliști, dar nici eu nu-i acceptam la vremea aceea. Mă simțeam bine acolo. Toți se simțeau bine acolo. Nu-mi prea plăcea însă teologia lor confuză și ciudată. Nu-mi plăcea că schimbau cuvintele imnurilor bisericești și nu-mi plăcea că ignorau Biblia, dar îmi plăceau oamenii și aceștia mă plăceau pe mine. îmi plăcea să le văd fețele zâm­ bitoare, îmi plăceau îmbrățișările lor, sentimentul de deschidere, minu­ nății profesori cu părul cărunt, foștii alcoolici și dependenți de dro­ guri, intelectualele feministe care mă salutau cu cele mai blânde și sin­ cere expresii ale chipului, fapt ce eu îl luam ca pe o invitație să le spun povestea mea. Am început să înțeleg că pastorii și liderii mei greșeau, că anarhiștii nu erau răi, că erau anarhiști pentru aceleași motive pentru care creș­ tinii erau creștini, pentru că aveau credința că filozofia lor e corectă și benefică pentru lume. Fusesem crescut cu învățătura că sub pat sunt monștri, dar într-un moment de curaj m-am uitat sub pat și am desco­ perit acolo o lume minunată, a lume mai bună, de fapt, decât cea pe care o cunoșteam. 222

DRAGOSTE

Problema cu noi, cei din comunitatea creștină, era că aveam un standard moral, aveam reguli, legi și principii pe baza cărora ne jude­ cam unii pe alții. Exista dragoste în comunitatea creștină, dar era o dragoste condiționată. Bineînțeles, noi ziceam că e necondiționată, dar nu era. In lume erau oameni răi și oameni buni. Fusesem crescuți cu învățătura asta. Dacă oamenii erau răi, îi tratam ori ca ticăloși, ori ca vrednici de milă: dacă erau răi și bogați, erau ticăloși; dacă erau răi și săraci, erau vrednici de milă. Creștinismul avea întotdeauna dreptate; priveam de sus întotdeauna pe oricine. Și asta nu puteam suferi. Nu puteam suferi cu nici un chip. Toată ființa mea îmi spunea că era greșit. Mi se părea că era la fel de grav ca păcatul. Eu îmi doream să-i iubesc pe toți oamenii. îmi doream ca totul să fie cool. îmi dau seama că asta sună a toleranță și în multe biserici cuvântul toleranță e consi­ derat blasfemie, dar exact asta era ce-mi doream. Doream toleranță, îmi doream ca oricine să lase în pace pe oricine, să nu intereseze pe nimeni credința religioasă a celuilalt sau apartenența lui politică. îmi doream ca oamenii să se placă unii pe alții. Ura mi se părea a fi roada ignoranței. Eram dezgustat să văd cum morala biblică era folosită ca instrument pentru a-i judeca pe oameni și nu pentru a-i ajuta să se vin­ dece. Eram dezgustat să văd lideri creștini care se foloseau de princi­ piile biblice pentru a-și proteja puterea, pentru a trage o linie pe nisip care să separe armata bună de cea rea. Adevărul era că în pădure mă întâlnisem cu dușmanul și-l cunoscusem, dar descoperisem că acesta nu-mi era de fapt dușman. Mă întrebam dacă există vreo ființă umană care-ar putea fi dușmanul lui Dumnezeu. Pe de altă parte însă, aveam sentimentul că iubindu-i pe libertari, adică vreau să spun sprijinindu-i pe față, trădam adevărul lui Dumne­ zeu pentru că îi încurajam să-și trăiască viața despărțiți de Dumnezeu. Simțeam existența unui război între noi, creștinii, și ei, homosexualii, libertarii și feministele. Prin faptul că frecventam o biserică unitariană și îi iubeam sincer pe oamenii ăștia, îi ajutam, le făceam o bucurie și asta nu mi se părea un lucru bun. Mă aflam într-o situație groaznică. Asta era, la vremea aceea, principala mea problemă cu credința creștină. Cu toată vorbăria acesteia despre dragostea curată, în cele din

223

ALBASTRU CA JAZZUL

urmă nu rămânea decât dragostea condiționată. Din nou, este o afir­ mație scandaloasă, dar vreau să vă descriu pas cu pas tot procesul emoțional prin care am trecut. Cum puteam contopi cultura celor cu care locuisem în pădure și cea a bisericii unitariene cu cultura creștină, și cu toate astea să nu aban­ donez adevărul Scripturii? Cum puteam să-mi iubesc aproapele fără să sprijin o filozofie și un mod de viață care, eram convins, erau nesănă­ toase spiritual? Căutam acest răspuns de mulți ani și în vara aceea eram foarte con­ fuz. Pentru a avea pace și liniște sufletească, am cedat. Am încetat să mai frecventez biserica unitariană, mă bărbieream regulat, am termi­ nat-o cu experiența hippy și mi-am făcut prieteni, prieteni buni, prieteni pe care-i iubeam și care mă iubeau. Din când în când auzeam fără să vreau comentarii ale prietenilor mei, comentarii distructive la adresa stângii politice sau a homosexualilor sau a democraților și nu știam ce atitudine să iau. Cu mintea le aprobam, dar cu inima nu. Am continuat să accept starea asta de lucruri și, privind acum în urmă, cred că toți am făcut la fel. Chiar și cei care făceau acele comentarii au acceptat starea asta de lucruri. Ce altceva se putea face? Adevărul e adevăr.

o

o

o

întotdeauna lucrurile simple sunt cele care ne schimbă viața. Și aceste lucruri nu se întâmplă niciodată atunci cânt te aștepți ca ele să se întâmple. La întrebările noastre, viața ne dă răspunsuri când consideră ea de cuviință. Ai impresia că totul se mișcă cu viteză, dar viața doar se plimbă. Așa lucrează Dumnezeu. Mi-am dat seama de asta cu ocazia participării la o reîntâlnire a uneia dintre promoțiile colegiului Westmont. Eu n-am fost student la Westmon, prietena mea Michelle a absolvit acolo și m-a invitat și pe mine. La întrunire avea să vorbească Greg Spencer, profesor de știin­ țele comunicării, și Michelle a crezut că mi-ar face plăcere să-1 aud. Și așa a și fost. Nu pot spune cât de mult mi-a plăcut. Cuvântarea a fost despre puterea metaforei. Spencer și-a început discursul prin a ne între 224

DRAGOSTE

ba ce metafore ne veneau în minte când ne gândeam la cancer. I-am răspuns, toți cam la fel: ne luptăm cu cancerul, începem o bătălie împotriva lui, încercăm o refacere a celulelor albe din sânge, lucruri de genul ăsta. Spencer a remarcat că majoritatea covârșitoare a meta­ forelor pe care le înșirasem conțineau ideea de luptă. Ele duceau cu gândul la bătălie. A continuat apoi să vorbească despre bolnavii de can­ cer și să ne spună cum, din cauza acestor metafore care conțin ideea de luptă, mulți oameni care suferă de cancer se simt mai împovărați decât e normal. Cei mai mulți dintre ei se tem mai mult decât e normal și asta le agravează boala. Unii, având sentimentul că au fost aruncați într-o luptă pe care n-au nicio șansă s-o câștige, renunță pur și simplu. Dacă ar exista și s-ar folosi alte metafore, unele mai aproape de adevăr, pro­ babil cancerul ar răpune mai puțini oameni decât o face în prezent. Știința a arătat că atitudinea cu care privesc bolnavii de cancer boala le influențează capacitatea de a-i face față, astfel afectându-le starea generală de sănătate. Profesorul Spencer spunea că dacă ar suferi de cancer și ar aduce asta la cunoștința celor din familia sa, vestea i-ar șoca, i-ar îngrijora, probabil ar plânge, și totuși cancerul nu e nici pe departe boala cu cel mai mare grad de mortalitate. Datorită metaforei care conține ideea de luptă, folosită în cazul cancerului, spunea profe­ sorul, reacția cea mai comună în fața cancerului e teama, când, de fapt, cei mai mulți oameni înving boala. Domnul Spencer a trecut apoi la un alt domeniul în care, spunea el, metaforele creează probleme. Ne-a cerut să ne gândim la relații. Ce metafore folosim când ne gândim la relații? îi prețuim pe oameni, am strigat eu. Da, a spus el, și a notat răspunsul meu pe panelul alb de lângă el. Investim în oameni, a adăugat altcineva. Și astfel, nu peste mult panelul era acoperit în întregime de metafore din sfera economi­ cului. în felul acesta, relațiile ar putea da faliment, a spus el. Pentru că oamenii nu au preț, a continuat. Toate metaforele erau din sfera eco­ nomicului. Am fost foarte surprins. Acela a fost momentul iluminării mele, a fost ca o epifanie, parcă ceva mi s-ar fi dizlocat de pe pereții arterelor. Problema pe care o avem noi creștinii e că privim dragostea ca pe un bun comercial. O folosim 225

ALBASTRU CA JAZZUL

cum folosim banii. Profesorul Spencer avea dreptate, și nu doar că avea dreptate, dar m-am simțit ca și cum m-ar fi vindecat, ca și cum m-ar fi eliberat dintr-o colivie în care eram închis. înțelegeam acum foarte clar. Dacă o persoană face ceva pentru noi, dacă ne oferă ceva, fie un cadou, fie timpul ei, fie atenția ei sau orice altceva, persoana aceea capătă va­ loare în ochii noștri și, poate, ajunge să ne fie neprețuită. înțelegeam asta atât de clar și o puteam vedea în paginile vieții mele. Acesta era lucrul ce mirosise atât de greu în toți acei ani în viața mea. Foloseam dragostea cum foloseam banii. Biserica folosea dragostea cum folosea banii. Cu dragoste, îi marginalizam pe oamenii care nu erau de acord cu noi, dar îi scăldam în bani pe cei care ne cântau în strună. Următoarele câteva zile am fost trist și le-am petrecut în introspec­ ție. Foloseam dragostea cum foloseam banii, dar dragostea nu se com­ portă ca banii. Dragostea nu e un bun comercial. Dacă facem barter cu ea, pierdem cu toții. Lipsa de iubire a bisericii față de dușmanii ei ali­ mentează mânia acestora. Asta îi face să ne urască și mai mult. Iată o exemplificare, din propria-mi experiență, a celor spuse: La vremea aceea exista în viața mea un tip cu care mergeam împreună la biserică și care-mi displăcea. Mi se părea că e sarcastic, leneș și manipulativ și mânca cu gura deschisă așa încât mâncarea aproape că-i cădea pe bărbie când vorbea. în plus, orice propoziție o începea și o încheia cu cuvântul ‫״‬tip“. ‫״‬Tipu’, ai văzut ieri Springer?“, zicea. ‫״‬Tipu’, da’ ce grăsană au găsit ăștia pentru serialul de la ora cinci!“ Cam așa vorbea individul. Nu sunt un tip căruia să nu-i placă oame­ nii, în general, dar uneori lucrurile parcă îmi scapă de sub control. Nam ales niciodată, la modul intenționat, să nu-mi placă tipul despre care vă vorbesc. Se pare însă că, în cazul lui, antipatia pentru el m-a ales pe mine. Nu prea aveam însă ce face, trebuia să petrec o bună bucată de timp cu el, pentru că lucram împreună la un proiect. începea să mi se bage pe sub piele. Eu voiam să se schimbe. Aș fi vrut să-l văd citind o carte, memorând o poezie sau studiind etica, cel puțin ca și concept in­ telectual. Nu știam cum să-i comunic că doream să se schimbe, așa că arătam asta cu fața mea. îmi dădeam ochii peste cap. Mă uitam urât la 226

DRAGOSTE

el. Mormăiam un fraiere când se uita în altă parte. îmi ziceam că, întrun fel sau altul, va simți dezaprobarea mea și-și va schimba viața pen­ tru a-mi câștiga favoarea. Pe scurt, nu-i arătam dragoste. După discursul lui Greg Spencer, am știut că greșeam. Eram egoist și, ce era mai grav, o asemenea atitudine nu avea să ducă la rezultatul pe care mi-1 doream. Nearătându-i prietenului meu dragoste, el devenea defensiv, nu mă plăcea, credea că-1 judec, mă considera snob, arogant și egoist. în loc să se simtă atras spre mine, să vrea să se schimbe, îi stârneam repulsie. Eram vinovat de a folosi dragostea ca pe bani, accep­ tând să o arăt oamenilor doar cu condiția ca ei să devină așa cum do­ ream eu. Stricasem complet tot ce se putea strica. Și nu ascultam de Dumnezeu. Lucrurile astea ajunseseră să mă frământe atât de mult în­ cât nu mai puteam dormi. îmi era clar că trebuia să-i iubesc pe toți oamenii, să-mi facă plăcere orice ființă omenească, dar eu mă depăr­ tasem la kilometri distanță de acest scop al lui Dumnezeu. întotdeauna puterea spiritualității creștine a stat în pocăință, așa că asta am făcut. Mam pocăit. I-am spus lui Dumnezeu că-mi pare rău. Am înlocuit meta­ fora economică, în mintea mea, cu un alt fel de metaforă, cea a darului sau a magnetului. Altfel spus, în loc de a nu arăta dragoste oamenilor dacă aceștia nu se schimbau după placul meu, o revărsam peste ei din belșug și necondiționat. Speram că dragostea va acționa ca un magnet, trăgându-i pe oameni afară din mlaștină, către vindecare. Știam că în felul acesta mă iubea Dumnezeu pe mine. Niciodată Dumnezeu nu-și reținuse dragostea față de mine ca să mă învețe o lecție. Spencer m-a ajutat să descopăr un lucru foarte simplu în ce privește relațiile: Nimeni nu te ascultă cât timp simte antipatie din partea ta. Dacă o persoană simte că nu o placi, că pur și simplu existența ei te deranjează, atunci toate ideile tale religioase și morale i se vor părea greșite. Dacă însă simte simpatia ta, atunci e deschisă la ceea ce vrei să-i spui. După ce m-am pocăit, lucrurile s-au schimbat, dar schimbarea s-a produs nu la prietenul meu, ci la mine. Eram fericit. înainte transmiteam înjur doar tensiune negativă, eram critic, arogant și nimeni nu reușea să-mi facă pe plac. Mi-era silă de propria mea stare, însă acum 227

ALBASTRU CA JAZZUL

fusesem eliberat. Eram liber să iubesc. Nu mai trebuia să disciplinez pe nimeni, nu mai trebuia să judec pe nimeni, puteam trata pe oricine ca pe cel mai bun prieten al meu, de parc-ar fi fost vreun star rock sau vreau mare poet, de parc-ar fi fost o persoană minunată, și pentru mine chiar era o persoană minunată, așa cum devenise, în special, noul meu prieten. îl iubeam. După ce am decis să nu-1 mai critic, am descoperit că era un tip foarte amuzant. Vreau să spun, foarte vesel. îi tot spuneam întruna cât de amuzant mi se părea. Dar era și deștept. Ba chiar avea o minte sclipitoare. Nu puteam crede că nu observasem asta la el până atunci. Aveam sentimentul că pierdusem un dușman și câștigasem un prieten. Și atunci a început el să se schimbe. Pentru mine nu mai conta dacă avea să se schimbe sau nu, dar s-a schimbat. A început să se gân­ dească cu mai multă seriozitate la Dumnezeu. O vreme nu s-a mai uitat deloc la televizor, un fel de ‫״‬post de televizor“. A început să se roage și să frecventeze regulat biserica. Devenise un tip tare de treabă și făcea progrese. Simțeam că Dumnezeu îl iubește. Mă bucuram că nu mai era responsabilitatea mea să schimb pe cineva, ci a lui Dumnezeu, partea ce-mi revenea fiind doar să transmit dragoste și acceptare. întotdeauna când discut cu cineva au loc două conversații. Prima se desfășoară la suprafață; discutăm despre politică, despre muzică sau despre ce ne vine. Cealaltă se desfășoară la un nivel mai profund, la nivelul inimii, și inima mea comunică ori că-mi place persoana cu care discut ori că nu-mi place. Dumnezeu vrea ca ambele conversații să fie sincere. Altfel spus, se așteaptă de la noi să comunicăm adevărul în dra­ goste. Dacă ambele conversații sunt nesincere, Dumnezeu nu participă la schimbul care are loc, suntem de capul nostru și, de capul nostru, îi ducem pe oameni în rătăcire. Biblia spune că dacă vorbești unei persoane cu gura, dar inima ta nu o iubește, atunci ești ca un om care lovește unul de altul două chimvale zângănitoare. Nu reușești decât să enervezi pe toți cei din jur. Cred că ilustrația e cum nu se poate mai potrivită. Acum, de când Greg Spencer mi-a vorbit despre adevăr, ori de câte ori mă duc să mă întâlnesc cu cineva, mă rog ca Dumnezeu să mă ajute să-i arăt acelei persoane dragostea Lui. Și-L mai rog să facă în așa fel încât ambele conversații, cea de la nivel verbal și cea de la nivelul inimii, să fie sincere.

228

Dragoste Cum să te iubești cu-adevărat pe tine însuți

Mi-aș

dori ca

Ani Difranco [solistă,

chitaristă și compozitoare,

câștigătoare a premiului Gramy - n.t.] să nu fie lesbiană. Chiar acum o ascult și cred că m-aș căsători cu ea dacă m-ar accepta. M-aș afla în primul rând la toate concertele ei, aș cânta împreună cu ea și aș urla și aș aplauda. Apoi, după concert, în autocar, ea și-ar pune capul pe o pernă în poala mea și eu mi-aș trece degetele prin cârlionți! ei în timp ce l-am urmări pe Charlie Rose la televizor. într-o seară, ieșeam împreună cu mai mulți prieteni de la un con­ cert cu Emmy Lou Harris și ne îndreptam spre mașinile noastre, când am văzut-o pe Ani Difranco în autocarul ei și la televizor era Charlie Rose. Mi-am zis, Mi-ar place să văd talk-showul ăsta, și aproape c-am fost gata să bat la ușă și să întreb dacă pot intra. N-aș fi deranjat-o, nici măcar nu i-aș fi cerut un autograf. Doar m-aș fi uitat la televizor. Cred că Charlie Rose îi lua un interviu episcopului Desmond Tutu. Pe când am ajuns acasă, interviul se terminase. Dacă Ani Difranco și cu mine ne-am căsători, aș scrie cărți pe autocar între un oraș și celălalt și, seara, după concerte, ne-am uita la Charlie Rose și, de trei sau de patru ori în fiecare seară, am șopti, Bună întrebare, Charlie, bună întrebare. Nimic însă din toate astea nu se va întâmpla, pentru că Ani Difranco nu e atrasă de bărbați. Altfel am fi împreună.

229

ALBASTRU CA JAZZUL

O

O

O

Ceea ce poate nu știți despre colegiul Reed e că este un loc minunat. Vreau să spun, oamenii sunt minunați și eu îi iubesc. Zilele trecute, împreună cu tipul cu care locuiesc, Grant, am mers în campus să-i ajutăm pe boboci să se mute în camerele lor, și l-am cunoscut pe unul, Nathan, care avea nevoie să-l ajutăm să-și ducă o canapea în camera lui. Grant și cu mine am fost oarecum surprinși când Nathan a început să ne vorbească pentru că, nu glumesc, ai fi zis că-1 auzi pe Elmer Fudd [personaj de desene animate, renumit pentru pronunția defec­ tuoasă a cuvintelor - n.t.]. Era scund și gras, și numai Elmer Fudd însuși ar fi vorbit mai asemănător cu Elmer Fudd decât Nathan. Grant aproape că a izbucnit în râs, dar amândoi am încercat să ascultăm per­ soana din spatele vocii, și așa, pe drumul până la magazie, Nathan s-a deschis și ne-a spus că, pe perioada de vară, lucra la laboratoarele din Los Alamos, unde făcea cercetări în domeniul armelor nucleare. Nathan nu-și deosebește stânga de dreapta, ceea ce mi s-a părut stra­ niu, având în vedere că este unul dintre cei mai inteligenți oameni de pe pământ sau ceva de genu’. Ajungeam la vreo intersecție de alei și el arăta cu mâna și zicea, într-un perfect dialect Elmer Fudd (nu-i pot reda pronunția), ‫״‬Pe-aiși, Don. Pe-aiși șe-ajunjie la magajie.“ Odată vorbeam la o conferință pastorală la San Francisco și le spuneam participanților despre prietenii mei de la Reed și despre ce înseamnă să vorbești despre Isus într-un astfel de loc. Cineva m-a între­ bat ce părere am despre imoralitatea de la Reed și am resimțit între­ barea aceea ca pe o lovitură, pentru că eu niciodată nu mă gândisem la Reed ca la un loc imoral și cred că nu mă gândisem niciodată la Reed ca la un loc imoral pentru că cineva ca Nathan poate merge acolo și să vorbească precum Elmer Fudd și nimeni să nu râdă de el. Dar dacă Nathan ar merge la biserica mea, pe care o iubesc și pentru care mi-aș da viața, din nefericire s-ar râde de el, chiar dacă în spatele lui, dar s-ar râde, și asta e o crimă. Nimănui nu i-ar trece prin cap că s-ar putea ca neisprăvitul ăsta să fie un geniu. Și nimeni nu și-ar imagina că el se simte perfect comfortabil să pronunțe cuvintele așa cum le pro­

230

DRAGOSTE

nunță și să nu-și deosebească stânga de dreapta, pentru că a petrecut patru ani într-un loc în care nu ceea ce ești la suprafață te definește și te etichetează. Și asta îmi place la colegiul Reeds, că, deși mulți studenți fac sex, se droghează și altele asemenea, există această conștiință fundamentală că și celălalt e o ființă exact cum ești tu și că are valoare și că e important și, pentru mine, în sensul ăsta, Reed e un colț de rai pe pământ. Aș dori ca fiecare să poată petrece patru ani într-un astfel de loc, să învețe ce e adevărul, că persoana lui contează indiferent de greșelile pe care le face, indiferent de cât de nesigur se simte.

o

o

o

Uneori ce văd la televizor mă scoate din minți, pentru că toți de pe sti­ clă sunt chipeși, arătoși, dar când treci printre rafturile din magazinul alimentar nu vezi pe nimeni care să arate așa. Cineva îmi spunea că în Londra oamenii nu te judecă atât de mult după felul cum arăți și cred că e adevărat, pentru că noaptea târziu pe PBS se dau înregistrări ale unor emisiuni și spectacole din Anglia în care actorii nu arată bine și eu stau și mă uit și mă întreb dacă mai e cineva ca mine care privește și care-și pune aceeași întrebare: De ce actorii din Londra nu arată bine? Și răspunsul la întrebarea asta îl cunosc deja și acesta e că America e una dintre cele mai imorale țări din lume și că media noas­ tră a redus omul la o bucată de carne. Și tensiunea asta va exista întot­ deauna, cât timp voi locui în țara asta, pentru că nimic din actuala stare de lucruri nu se va schimba vreodată. Ani Difranco, în cântecul ei 32‫״‬ de arome“, spune că ea e o fată de pe un poster fără nici un poster, că e 32 de arome și încă câteva, că ea există dincolo de percepția noastră periferică, așa că, probabil, am face bine să ne întoarcem capetele și să o vedem, în sfârșit, pentru că într-o zi vom ajunge să flămânzim și să ne mâncăm cuvintele pe care tocmai le vom fi rostit. Aproape toți cei pe care-i cunosc îndrăgesc aceste versuri pentru că ele vorbesc despre cer și despre speranță și despre faptul că, într-o zi, va veni un Rege care va instaura, printr-un act mistic de dragoste, o exis­ tență în care orice ființă va trebui să-și mănânce propriile cuvinte, pen­ 231

ALBASTRU CA JAZZUL

tru că nu ni se va mai permite să ne judecăm unii pe alții pornind de la ceea ce se vede la suprafață. Și asta mă umple de speranță. Jean-Paul Sartre spunea că infernul sunt ceilalți. Dar autorul și con­ ferențiarul indian de care mie-mi place așa de mult, pe numele lui Ravi Zacharias, spune că ceilalți pot fi și raiul și că noi avem puterea ca, în fiecare zi, să aducem puțin rai în viețile celorlalți. Știu că asta e ade­ vărat, pentru că o simt atunci când Penny sau Tony îmi spun că eu însemn ceva pentru ei și că ei mă iubesc. Adesea mă rog ca Dumnezeu să-mi dea puterea și demnitatea să pot primi dragostea lor. Prietena mea Iulie din Seattle spune că soluția oricărui lucru stă în capacitatea de a primi dragoste, și ce spune ea e corect și o pot confir­ ma cu experiența personală. Eu nu știam să primesc dragoste, și până în ziua de azi am probleme cu asta, dar lucrurile s-au mai schimbat în bine. Vedeam la televizor și în media unele lucruri și, cumva, mă com­ param cu ele, fără să-mi dau seama de ceea ce făceam, și asta mă făcea de multe ori să clachez pentru că nu simțeam nicio secundă că eram vrednic de complimentele cuiva. o

o

o

O vreme am avut o relație cu o fată, o scriitoare drăguță din Sud, și fata era minunată, era fata perfectă, și aveam aceleași gusturi, de la muzică la filme, ce era important pentru mine era important și pentru ea și invers, însă cu toate astea nu mă bucuram din plin de relație și aceasta nu se adâncea pentru că nu o puteam crede pe deplin când își exprima afecțiunea pentru mine. Dragostea noastră nu era o conver­ sație. Nu-mi dădeam seama, dar mă cam purtam urât cu mine, în mintea mea, spunându-mi că eram un fraier și altele de genu’. Și fata asta voia să mă ajute, dar nicicum n-o putea scoate la capăt cu mine, îmi spunea ce simte pentru mine și-ar fi trebuit să fiu fericit cu ceauzeam, dar întotdeauna aveam nevoie de mai mult, însă respingeam ideea că aveam nevoie de mai mult, pentru că nu dă deloc bine să se vadă că ai nevoie de mai mult, așa că trăiam cu acest conflict perma­ nent. Stăteam pe verandă la Graceland și priveam mașinile care făceau

232

DRAGOSTE

sensul giratoriu, cu toate gândurile astea trecându-mi prin minte. Naveam liniște deloc. Nu puteam mânca. Nu puteam dormi. Andrew Protestatarul, cel care arată ca Fidel Castro, locuia și el peatunci la Graceland, e un ascultător cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, îi vorbeam și el dădea din cap și-mi spunea, ‫״‬Don, nu știam că ai o asemenea problemă“. Dar aveam, și problema se agrava pe zi ce tre­ cea. Umblam abătut prin casă toată ziua și nu reușeam să scriu un rând. La fel era și cu toate relațiile mele. Simțeam o permanentă nevoie de afecțiune și nu mai puteam scăpa de sentimentul ăsta așa cum nu poți scăpa de o maimuță care ți-a sărit în spate. N-aș fi fost mulțu­ mit decât dacă fata s-ar fi căsătorit cu mine imediat, decât dacă ar fi fost panicată la gândul că s-ar putea să nu o mai vreau, și chiar și atunci mi-aș fi imaginat un scenariu inexistent în care ea găsea un alt bărbat sau se despărțea de mine din cauza felului în care arătam. Ajun­ geam să fiu deprimat de discuții care nu avuseseră loc. în cele din urmă, Andrew mi-a zis că ar trebuie să merg la Diane, care e o femeie minunată, căsătorită și care merge la biserica noastră și e ca o mamă pentru noi și ne vorbește cu dragoste pentru că cei mai mulți dintre noi suntem niște handicapați. Diane urma un curs de con­ siliere la un seminar local și Andrew mi-a recomandat să vorbesc cu ea despre toate problemele mele. La început n-am vrut să-i urmez sfa­ tul, pentru că soțul ei e prezbiter și pentru că până la acel moment predicasem în biserică de câteva ori și toți credeau că sunt OK. Cu si­ guranță, dacă aș fi vorbit cu Diane, ea ar fi mers acasă și i-ar fi spus soțului ei că sunt nebun și așa ar fi auzit toată biserica și, când toți cred că ești nebun, nu mai reziști și chiar ajungi nebun. Dar eram disperat, așa că am sunat-o pe Diane și am fixat o întâlnire. Diane a venit la casa în care locuiam cu ceilalți băieți; era frumoa­ să, bună și vorbea cu o vocea blândă, și eu am pus de două cafele. Am intrat amândoi în camera mea, am închis ușa, ca nu cumva, în caz că vreunul din băieți ar fi trecut prin fața ușii deschise, să mă vadă că dis­ cut cu Diane și să tragă concluzia că eram nebun. Eu m-am așezat pe un scaun, Diane pe canapea, și-mi tot frământam mâinile, neștiind cum să încep. în cele din urmă, i-am zis: 233

ALBASTRU CA JAZZUL

‫״‬Diane..., am o relație cu o fată..., e o fată tare de treabă... Numai că... numai că mi‫־‬e foarte greu, nu știu dacă mă-nțelegi...“ ‫״‬Vrei să spui că ți-e foarte greu să simți ceva pentru ea?“ ‫״‬Nu sunt homosexual.“ Diane a izbucnit în râs. ‫״‬N-am spus că ești așa ceva, Don.“ ‫״‬Simt ceva pentru ea, cum să nu simt“, am spus cu sinceritate, ‫״‬și tocmai aici e problema, că simt prea mult. Nu mai pot dormi, nu mai pot mânca și aproape că nu mă mai pot gândi la nimic altceva. Mi-e foarte greu să am o relație, întotdeauna mi-a fost. Și asta mă face să vreau să rup relația. Aș prefera mai degrabă să n-am nicio relație decât să trec prin toată tortura asta. De data asta însă nu vreau să dau bir cu fugiții. Am însă sentimentul că viața merge înainte, indiferent dacă ei îi place sau nu de mine, și cred că îi place, pentru că o spune, dar cu toate astea tot sunt pe punctul să-mi pierd mințile. “ ‫״‬Dacă îi place sau nu de tine, Don, sau dacă te iubește sau nu?“ ‫״‬Mda, și asta. Dacă mă iubește sau nu.“ Diane stătea acolo și mă asculta și dădea din cap că înțelegea și, când i-am spus că treceau zile fără să mănânc, m-a privit, a oftat și mia dat de înțeles cât se putea de clar că un astfel de comportament nu era nici normal și nici sănătos. Cred că dacă i-aș fi spus că Elvis Presley trăiește și că se ascunde în dulapul meu n-ar fi fost mai sur­ prinsă. Când ești scriitor, și când mai și vorbești în public, oamenii cred că ai toate temele făcute. ‫״‬Don, dar pari foarte normal! Ai o firmă, ești scriitor.“ Diane mă privea, uluită. ‫״‬Mda. Dar am o problemă, nu-i așa?“ Cu o jumătate de inimă speram să zică nu. Speram să-mi spună că orice om o cam ia razna când intră într-o relație, dar că, imediat ce se căsătorește și începe să facă sex, devine fericit și încrezător. N-a spus însă nimic din toate astea. ‫״‬Da, Don, ai o problemă.“ ‫״‬O, Doamne“ am zis. ‫״‬Știam eu. Știam că m-am scrântit de cap.“ Și mi-am amintit de filmul A Beautiful Mind și m-am întrebat dacă băieții cu care locuiam chiar existau în realitate și dacă tipii care mă urmăriseră cu o seară înainte nu erau cumva de la FBI. 234

DRAGOSTE

Diane mi-a citit îngrijorarea pe față și mi-a răspuns zâmbind cu bunătate. ‫״‬Nu-i atât de grav, Don. Nu te-ngrijora. Doar că, pentru un anume motiv, ai lăsat ca fata asta să-ți dea un nume. “ ‫״‬Ce vrei să spui? Cum adică, să-mi dea un nume?“ ‫״‬Adică ai lăsat-o să decidă care e valoarea ta, mă-nțelegi. însă va­ loare ta o dă Dumnezeu. Și Dumnezeu dorește ca tu să primești dra­ gostea Lui și să te iubești și tu.“ Și ce spunea Diane era adevărat. Știam că era adevărat. Simțeam că era adevărat. Aveam însă și sentimentul că nu era bine. Vreau să spun, mi se părea o dovadă de egoism să mă iubesc pe mine, să primesc dragoste. Știam că resentimentul și antipatia față de propria-mi persoană nu veneau de la Dumnezeu, că vocile acelea pe care le auzeam nu erau șoapta lui Dumnezeu la urechea mea, dar parcă nu puteam să-mi închid urechea la ele. Parcă nu puteam crede că nu spuneau adevărul. ‫״‬Dumnezeu te iubește, Don.“ Diane mă privea și mi s-a părut că avea ochii umezi. M-am simțit ca Matt Damon în scena aceea din Goof Will Hunting în care Robin Williams zice de mai multe ori ‫״‬Nu e vina ta, nu e vina ta“, și Matt Damon se pierde cu firea și cade în brațele lui Robin Williams, făcându-se în felul ăsta fiecare cu câte un Oscar. Mi-a trecut prin cap să joc și eu scena aceea cu Diane, dar nu mi s-a părut potrivit și-am renunțat. ‫״‬Mda, știu“ i-am zis. ‫״‬Știu că Dumnezeu mă iubește.“ însă doar știam, nu aveam și încredințarea. Era așa o prostie, așa o vorbărie goală îmbrăcată în cuvinte mari! Mai auzisem asta înainte, dar tot degeaba, că vocile tot nu puteau fi reduse la tăcere. Totuși, era ceva în privirea de mamă a Dianei care-mi spunea că era adevărat și aveam nevoie să cred acel lucru. Aveam nevoie să cred că era adevărat. Aveam nevoie de ceva ce să pot spune acelor voci atunci când ele ar fi început să mă farmece. Am mai discutat cu Diane încă o jumătate de oră, timp în care ea a tot suspinat și-a oftat la ce i-am spus eu, făcându-mă să mă simt ascul­ tat. A fost minunată și niciun moment nu m-am simțit stupid sau slab pentru faptul că-i vorbeam. M-am simțit liber să fiu sincer, să fiu eu însumi și să-mi despovărez sufletul. Ea mi-a spus că-mi va da niște 235

ALBASTRU CA JAZZUL

cărți și că dorea să ne întâlnim din nou în curând. A mai spus că se va ruga pentru mine. După ce-a plecat, am hotărât să încep să mă rog și eu pentru toată problema aceea. Nu puteam crede că nu mă rugasem pentru asta până atunci. Nu mi se păruse însă a fi o problemă spirituală. M-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute să-mi dau seama ce nu mergea bine în viața mea. Cu fata lucrurile mergeau tot mai prost. Petreceam ore întregi la telefon încercând să rezolvăm ecuația relației noastre, dar rezultatul așteptat nu ieșea, lucru pe care l-am interpretat numai ca pe un semn al incompetenței mele și asta m-a făcut să fiu și mai trist decât înainte. Și-atunci ea a făcut-o; a zis că nu mai avea rost să continuăm. Ne­ am despărțit. Mi-a trimis o scrisoare în care zicea că eu nu mă iubeam pe mine însumi și că nu puteam primi dragostea ei. Ea nu mai putea face nimic și asta o distrugea. O oră m-am tot plimbat prin casă, pri­ vind la pereții goi, făcându-mi cafea după cafea sau curățind prin baie, gata-gata să izbucnesc în hohote de plâns. Frecam scaunul de toaletă, când le-am auzit. Vocile. Le mai auzisem de-atâtea ori până atunci, dar în ziua aceea urlau. îmi strigau că sunt la fel de dezgustător precum urina de pe peretele scaunului de toaletă. Și apoi am avut acel sentiment. Sunt sigur că a fost vocea lui Dum­ nezeu pentru că a fost însoțită de o epifanie la fel de clară precum acor­ durile unei simfonii sau ceva de genu’. Sentimenul era simplu, clar: lubește-ți aproapele ca pe tine însuți. M-am gândit o secundă la acele cuvinte și m-am întrebat de ce făcu­ se Dumnezeu ca propoziția asta să-mi răsune atât de puternic în minte. M-am gândit la vecinul nostru Mark, pentru că el ne era aproapele, care era înalt, uscățiv și homosexual, și m-am întrebat dacă nu cumva Dumnezeu îmi spunea că eram homosexual, ceea ce era straniu, pen­ tru că eu niciodată nu simțisem că aș avea înclinații de felul ăsta, și atunci m-am luminat că Dumnezeu nu-mi spunea că eram homosexu­ al. El îmi spunea ca niciodată să nu vorbesc aproapelui meu în felul în care îmi vorbeam mie însumi și că, pentru un motiv oarecare, ajun­ sesem să cred că nu trebuia să mă comport rău cu alții, dar că era OK să mă comport rău cu mine. Era ca și cum Dumnezeu m-ar fi pus într236

DRAGOSTE

un avion și ar fi zburat cu mine pe deasupra mea însumi ca să pot vedea cum relațiile pe care le aveam cu toți apropiații mei se distrugeau pen­ tru că refuzam să primesc dragoste: de la mine, de la alții, de la Dumnezeu. Și refuzam să primesc dragoste pentru că mi se părea că nu e deloc un lucru bun. Nu era ceva ce să facă un om smerit, iar eu trebuia să fiu smerit. Era însă o prostie și nu avea nici un sens. Dacă e rău să primesc dragoste, atunci e rău și să o ofer, pentru că, oferind-o, fac pe altcineva să o primească, ceea ce eu susțin că e rău. Așa că mam oprit. Și vorbesc serios. Am încetat să nu-mi mai placă de mine. Nu mi se mai părea un lucru bun. Nu era o atitutudine sănătoasă, așa că i-am pus capăt. Asta a fost cam cu un an în urmă și de-atunci sunt relativ fericit. Nu glumesc. Nu mai gândesc și nu mai vorbesc rău despre mine. Am reluat relația cu fata, și ea a văzut schimbarea care s-a produs în mine, și s-a bucurat, și eu aveam senzația că operam pe o mașină complet nouă. Nu-mi venea să cred cât de frumos e să primești dra­ goste, să am autoritatea de-a mă iubi pe mine însumi, să simt că e OK să mă iubesc pe mine însumi. Când prietena mea îmi spunea ce simțea, puteam primi cuvintele ei, și am avut o relație normală care, în cele din urmă, nu a mai mers pentru că am înțeles amândoi că nu eram făcuți unul pentru celălalt. Iar când ne-am despărțit, n-am suferit, pentru că aveam încredințarea că Dumnezeu avea altceva pentru mine, și chiar dacă n-ar fi avut, n-ar fi însemnat că nu mă iubește. începând cu acel moment, momentul din baie, am avut încredere. Ciudat, dar adevărat. Și așa am ajuns să înțeleg că puterea, puterea interioară, vine din faptul că primești dragostea în aceeași măsură în care vine din faptul că o oferi. Cred că, exceptând ideea că sunt un păcătos și că Dumnezeu mă iartă, asta e cea mai importantă lecție pe care am învățat-o. Și când înțelegi o astfel de lecție, te schimbi. Prietena mea Julie din Seattle îmi spunea că rugăciunea pe care o face cel mai des pentru soțul ei e ca el să poată primi dragoste. Și asta e rugăciunea pe care o fac și eu pen­ tru toți prietenii mei, pentru că e cheia spre fericire. Niciodată dragostea lui Dumnezeu nu ne va schimba dacă nu o vom accepta.

237

■

.·■

■

■

Isus Chipul Său

Cunosc un tip, Alan, care a străbătut toată America pentru a

pune întrebări unor lideri creștini. A vizitat biserici mari, de succes și i-a întrebat pe pastorii acelor biserici ce anume și cum făceau că bise­ ricile lor prosperau. Toate răspunsurile pe care le-a primit l-au plictisit, la fel și întrevederile cu acei pastori, cu excepția unei vizite pe care a făcut-o unui om pe nume Bill Bright, președintele unei importante or­ ganizații creștine. Alan zicea că Bill Bright era un om bine făcut, plin de viață, care l-a ascultat cu toată atenția. Alan i-a pus câteva întrebări. Nu știu ce întrebări i-a pus, dar la final, înainte de încheierea întreve­ derii, l-a întrebat pe Dr. Bright ce înseamnă Isus pentru el. Alan zicea că Dr. Bright n-a putut răspunde la întrebarea aceea. Zicea că Dr. Bright a început să plângă. Stătea acolo pe scaunul lui mare, în spatele biroului său mare, și plângea. Când Alan mi-a povestit întâmplarea asta, m-am întrebat ce înseam­ nă să-L iubești pe Isus în felul ăsta. M-am întrebat, pe bune, dacă tipul acela, Bill Bright, era nebun sau dacă chiar îl cunoștea pe Isus în mod personal, atât de bine încât să înceapă să plângă doar la auzul numelui Său. Am știut atunci că-mi doream și eu să-L cunosc pe Isus în felul ăsta, cu inima, nu doar cu mintea. Aveam sentimentul că o asemenea cunoaștere ar fi cheia spre ceva extraordinar.

239

ALBASTRU CA JAZZUL

O

O

O

în urmă cu mai multe luni, urmăream la televizor o emisiune despre o femeie al cărei fiu fusese condamnat la moarte. Urma executarea sen­ tinței. Fiul ei omorâse un om și-i ascunsese cadavrul în pădure. Femeia fusese filmată în ultimele zile de viață ale fiului ei. Fusese filmată și ultima vizită a femeii la fiul ei, un tânăr de culoare, care stătea pe scaun de partea cealaltă a mesei la care se afla mama lui, în sala de vizite, și femeia avea lacrimi în ochi și încerca din răsputeri să-și ascundă teama și confuzia și panica. Stăteam pe canapea, însă nu mă simțeam deloc comfortabil, și-mi venea să sar la televizor să-l opresc, îmi amintesc că mi-am zis, ce oroare, dar am continuat să privesc. Și mai era acolo o fetiță, sora mai mică a bărbatului, și ea stătea pe genunchii lui, și ea nu știa că el va muri, și el îi spunea să fie cuminte și să-și facă temele și să nu o mintă pe mama și să o asculte. Apoi a urmat o secvență care o arăta pe mamă în garsoniera ei două zile mai târziu, o cameră sărăcăcioasă dintr-un ghetou, și nu se făcea niciun comentariu, camerele doar o urmăreau pe femeie pășind înainte și înapoi în fața patului. Copiii, trei copii frumoși, erau filmați intrând și ieșind din casă, pe ușa rămasă deschisă, și afară se vedea că era cald, era pe la apusul soarelui. Și a sunat telefonul, și femeia s-a îndreptat spre telefon și s-a așezat pe marginea patului și a ridicat receptorul. Mâna în care ținea receptorul a început parcă să-i tremure și a ascul­ tat fără să spună nimic. A spus doar da, încet, după care a așezat receptorul la loc, dar nu l-a așezat corect. A căzut în genunchi și apoi s-a ridicat și a țipat și și-a ridicat pumnii spre tavan. S-a întors și a ieșit din casă, în curtea acelui complex de apartamente sărăcăcioase, și camerele s-au rotit pentru a o urmări prin ușa deschisă și am putut-o vedea pe negresa aceea masivă prăbușindu-se la pământ și țipând și lovind pământul cu pumnii. M-am gândit la scena aceea după câtăva vreme, când prietena mea Julie și cu mine ne întorceam cu mașina de la Yosemite și ascultam un CD cu Patty Griffin cântând ‫״‬Mary“. în cântecul ăsta, Patty vorbește despre Maria, mama lui Isus, și despre ce va fi simțit ea în ziua în care

240

ISUS

Fiul ei a fost omorât. Ea o descrie foarte frumos pe Maria, în casa ei, făcând curățenie și, în timp ce ascultam cântecul, mi-am imaginat-o pe Maria ștergând masa și măturând, cu frenezie, încercând să nu se gân­ dească la ce-i făcuseră Fiului ei în dimineața aceea. Și mi-am imaginat-o pe Maria ieșind din casă și prăbușindu-se la pământ și lovind cu pumnii în pământ și țipând la Dumnezeu. Julie și cu mine ne întorceam de la Glacier Point și, cu toate că era rece, am pornit încălzirea și am lăsat geamurile jos să putem vedea stelele, printre ramurile copacilor. Am setat CD-playerul pe repetare, așa că am ascultat-o pe Patty Griffin cântând despre Maria de peste patruzeci de ori la rând. Am continuat să mi-L imaginez pe Isus ca pe un om ca toți oamenii, uneori într-un ținut sălbatic cum era Yosemite Valley, alteori lângă un foc stând de vorbă cu prietenii Lui, alteori gândindu-se la mama Lui, întotdeauna însă cu sufletul mistuit de dor după Tatăl Lui. Rick se ocupă de un mic grup de oameni care nu cred în Isus dar au întrebări în ce-L privește. Unul din membrii acelui grup l-a între­ bat pe Rick cum crede el că arăta Isus; Rick a zis că nu știe. Altcineva din grup, o femeie, a zis, cu multă prudență, că ea crede că, probabil, Isus semăna cu Osama Bin Laden. Rick a zis că, probabil, părerea ei era foarte aproape de adevăr. Uneori mi-1 imaginez pe acest Isus care seamănă cu Osama Bin Laden stând de vorbă cu prietenii Lui lângă un foc, numai că El nu vorbește verzi și uscate, mai mult ascultă, și nu încearcă să-și pro­ moveze ideile Lui ci este binevoitor și înțelegător și, din când în când, le spune un adevăr și îi încurajează. îi ajută să creadă în misiunea pe care-o simt în sufletele lor, misiunea pentru care El a venit pe pământ și care le va marca pentru tot restul zilelor viața nebună pe care-au îmbrățișat-o.

o

o

o

îmi amintesc cum a fost prima dată când am simțit ceva în legătură cu Isus. Nu a fost cu mult timp în urmă. Mă aflam, împreună cu câțiva

241

ALBASTRU CA JAZZUL

studenți de la Reed, la o conferință pe coasta de vest, la care vorbea un profesor de la un colegiu biblic local. Vorbea mai ales despre Biblie, despre cum ar trebui să citim Biblia. Era foarte convingător. Părea să aibă o relație emoțională cu Biblia, cam cum am eu cu De veghe în lanul de secară. Omul despre care vă spun citea Biblia de trei ori pe an, de la un capăt la celălalt. Eu n-o citisem niciodată de la un capăt la celălalt. Citisem mult din ea dar nu pe toată, și o făcusem mai ales pentru că trebuia; îmi ziceam că e un lucru bun sau ceva de genu’. Tipul care vorbea ne-a cerut să ieșim din sală, în aer liber, și să ne găsim un loc liniștit și să ne refamiliarizăm cu Biblia, să o ținem în mâini și să ne lăsăm privirea să alunece peste paginile ei. Am ieșit din sală și m-am așezat pe treptele care duc spre camera de odihnă și miam deschis Biblia la cartea lui lacov. Cu câțiva ani în urmă, mă îndrăgostisem de-o fată și într-o seară mam rugat pentru dragostea noastră și am citit cartea lui lacov și, pen­ tru că lacov e o carte despre credință, am avut sentimentul că Dumne­ zeu îmi spunea că, dacă am credință, fata se va căsători cu mine. Am fost foarte entuziasmat de perspectivă și am dat jos multe kilograme, dar fata și-a dat virginitatea unui cretin din grupul nostru de tineri și acum sunt căsătoriți. Dar nu mi-a păsat. Nici nu o iubeam nu știu cât de mult. Spun asta doar pentru că în Biblia mea cartea lui lacov e sub­ liniata peste tot, în vreo zece culori, toată e ferfeniță și paginile ei îngălbenite îmi amintesc de o vreme când credeam cu tot sufletul meu în Dumnezeu și ce frumos era. Am citit puțin, vreo câteva pagini, după care am închis Biblia, foarte obosit și confuz. Pe drumul de întoarcere însă de la conferință, parcă am simțit că Biblia mea mă chema. Și, nu știu cum, parcă mi se făcea o promisiune că, dacă o voi citi, dacă o voi citi ca pe o carte ca oricare alta, din scoarță în scoarță, nu va face din mine un idiot, nici nu mă va schimba într-o clonă a lui Pat Buchanan [lider politic american, comentator, jurnalist - n.t.] și, sin­ cer, de asta-mi era cel mai teamă când venea vorba de Biblie. Că dacă aș citi-o, m-ar face îngust la minte. Așa că am început cu Matei, care e una din evangheliile despre Isus. Și am citit toată cartea, apoi Marcu, apoi Matei și loan. Am citit cărțile astea în vreo săptămână sau cam

242

ISUS

așa ceva, și Isus mi se părea foarte confuz și nu pot spune dacă-mi plăcea foarte mult de El, și nu peste multe zile parcă mă obosise. Cam pe când am ajuns spre sfârșitul evangheliei lui Luca, la partea unde vor să-L omoare, când urmează să-L răstignească, ceva s-a petrecut în mine. îmi amintesc că era o zi răcoroasă și în parcul de peste drum frunzele îngălbeneau. îmi amintesc că stăteam la birou și nu știu ce citeam din Biblie sau ce făcea Isus în pagina pe care o citeam, dar am fost dintr-o dată cuprins de dragoste pentru El, o dragoste care mi-a aprins sufletul. Am început să plâng și eu, ca Bill Bright. îmi amintesc că am hotărât atunci că-L voi urma pe Isus orișiunde, n-ar fi contat ce mi-ar fi cerut să fac. Putea să fie infam cu mine, nu conta; îl iubeam și eram gata să-L urmez. Cred că lucrul cel mai important din spiritualitatea creștină e când o persoană se îndrăgostește de Isus. Uneori, la biserică, atunci când mă împărtășesc, când iau pâinea să o înmoi în vin, gândul mi se îndreaptă la Isus, la sângele Lui și la fap­ tul că a fost și om ca mine, și mănânc pâinea și sunt uimit de taina a ceea ce fac, că, într-un fel sau altul, sunt una cu Hristos, că-mi primesc viața din El, că viața mea spirituală vine din lucrarea Lui înlăuntrul meu, din El care este în mine. Știu că uneori în cultura noastră dragostea pentru Isus e privită ca un punct slab. Există minciuna asta, peste tot în jurul nostru, cum că pot să mă descurc singur în viață, fără niciun ajutor, și că nu trebuie să caut să mă închin cuiva mai mare decât mine. Dar eu cred că există cineva mai mare decât mine, și chiar am nevoie să existe cineva mai mare decât mine. Am nevoie de cineva care să stârnească în mine un sentiment de adorație; am nevoie de cineva mai mare decât mine care cunoaște și înțelege totul.

o

o

o

Toate marile personaje din cărți, din filme și altele asemenea sunt mari pentru că își dau viața pentru o cauză mai mare decât ele. în toate cărțile pe care le-am citit n-am găsit pe nimeni mai nobil decât Isus.

243

ALBASTRU CA JAZZUL

El și-a dat viața pentru mine, ascultând în felul ăsta de Tatăl Său. îl iubesc pentru asta. Așa simt, și la fel simt și Laura și Penny și Rick și Tony Poetu’. Cred că în viața mea schimbarea s-a produs când am înțe­ les, după ce am citit evangheliile, că Isus nu m-a iubit dintr-un prin­ cipiu; nu m-a iubit pentru că așa era bine să facă. M-a iubit pentru că a văzut în mine ceva care L-a făcut să mă iubească. îmi imaginez că, dacă m-aș apropia și eu de focul Lui de tabără, mi-ar zice să mă așez și să-I spun povestea mea. Ar asculta răbdător toată vorbăria mea și mar lăsa să-mi vărs năduful, până m-aș calma, și atunci m-ar privi în ochi și mi-ar vorbi; mi-ar spune adevărul și eu mi-aș da seama, din vocea Lui și de pe chipul Lui, că se bucură de mine. însă m-ar și mus­ tra și mi-ar spune că am prejudecăți împotriva oamenilor foarte reli­ gioși și că trebuie să rezolv problema asta; mi-ar spune că în lume sunt oameni săraci și că eu trebuie să le dau să mănânce și că asta mă va face, cumva, mai fericit. Cred că mi-ar spune care-mi sunt darurile și de ce le-am primit și mi-ar da idei despre cum să le folosesc. Cred că mi-ar explica de ce ne-a părăsit tatăl meu și mi-ar arăta foarte limpede toate împrejurările în care Dumnezeu mi-a purtat de grijă de-a lungul anilor și tot ceea ce a făcut ca să mă protejeze.

o

o

o

După ce-am primit email-ul de la Laura în care-mi spunea că devenise creștină, aproape că era s-o iau razna de bucurie. Mă simțeam ca un sud-african în ziua în care Mandela a fost eliberat din închisoare. Am sunat-o și am invitat-o la o cafea la Palio. Ne-am întâlnit pe Eliot Circle la Reed și ea zâmbea și era plină de energie. A zis că aveam multe de discutat, foarte multe de discutat. La Palio, ne-am așezat în spate la o masă mai retrasă și, cu toate că Laura îmi era prietenă apro­ piată, am avut sentimentul că n-o mai întâlnisem până atunci pe fata din fața mea. Se tot agita pe scaun în vreme ce-mi vorbea cu convin­ gere despre dragostea ei pentru Isus. Eu doar o ascultam și nu spuneam nimic pentru că era adevărat. Oamenii chiar ajung să-L cunoască pe Isus. Nebunia asta chiar se întâmplă. Nu doar eu trecusem pe-aici. 244

ISUS

o

o

o

Intr-o seară mă uitam la BET și reportetul lua un interviu unui com­ pozitor și interpret de jazz. Zicea acel om că jazzul a fost inventat de prima generație de culoare care nu a mai cunoscut sclavia. M-am gân­ dit atunci că asta era minunat, pentru că, deși jazzul e muzică, e foarte dificil să-l notezi pe hârtie; și tocmai de-aceea e cu atât mai mult un limbaj al sufletului. E ca și cum sufletul spune ceva, ceva despre li­ bertate. Cred că spiritualitatea creștină e ca muzica de jazz. Cred că dragostea pentru Isus e ceva ce simți. Cred că e ceva foarte dificil de notat pe hârtie. Dar asta nu o face cu nimic mai puțin adevărată, cu nimic mai puțin semnificativă, cu nimic mai puțin frumoasă.

o

o

o

Vă doresc să vi se întâmple ce i s-a întâmplat Laurei la Reed, ce i s-a întâmplat lui Penny în Franța, ce mi s-a întâmplat mie în Texas. Vă doresc s-ajungeți să-L cunoașteți și voi pe Isus. Cartea asta e despre cântecele pe care le cântăm noi, prietenii mei și cu mine. Pentru că asta face Dumnezeu în viața noastră. Dar ce cântec veți cânta voi când su­ fletul vostru va fi eliberat? Cred că veți cânta despre ceva adevărat și frumos. Dacă n-ați făcut-o de ceva vreme, rugați-vă și stați de vorbă cu Isus. Rugați-L să vă ierte de dependența de voi înșivă și să vă pună un cântec în inimă. Nu mă pot gândi la nimic altceva mai bun ce vi s-ar putea întâmpla. Vă iubesc mult și vă mulțumesc că ne-ați ascultat cântând.

245

■

Mulțumiri 9

Mulțumesc, Kathy Helmers, pentru încurajările tale și pentru

ajutorul în relația cu editura, le mulțumesc lui Alice, Lee și întregii echipe de la Alive pentru generozitatea dovedită și pentru munca susți­ nută. Multă recunoștință celor de la Thomas Nelson pentru că mi-au acordat credit; și-i numesc aici pe Brian, Jonathan, Kyle, Ashley, Pamela, Laurie, Belinda, Blythe, Amy, Danielle, Kathleen, Carol, Andrea, Paula, Tina, Louetta, Kristen, Jenny, Deonne, Stacey și Sarah. Și mulțumesc și celorlalți care formează echipa extraordinară de la Thomas Nelson, inclusiv celor deloc puțini care se ocupă de vânzări și cărora nu le voi putea fi niciodată recunoscător îndeajuns. Mulțumesc de-asemenea și lui Joel Roberts pentru tot ce ține de media. Prietenii mei și-au pus viața pe tavă înaintea mea și-au fost binevoi­ tori și m-au lăsat să scriu despre relațiile lor, făcându-se astfel vulnera­ bili, așa că mulțumesc Tony, Penny, Laura, Andrew Protestatarul, Rick, Mark, Les, Wes și Maja Bjur, Paul și Danielle, Mike, Josh, Jeremy, Heather, Kurt, Curtis, Mitch, Simon, Trevor, Michael, Stracy, Diane, Wes, Grant, Julie Canadianca, Matt și Julie Canlis. Mulțumesc, Rachael Clifton, că ne-ai fost ca o mamă multora dintre noi, băieții de la Graceland, ca și băieților de la Testosterhome. Mulțumesc de-ase­ menea, cu toată dragostea, întregii comunități de la Imago-Dei și fami­ liei mele. Le mulțumesc lui Josh, Gregg și Sono pentru că m-au ajutat să în­ cep. Și le mulțumesc și lui John și Terri MacMurray, care mi-au fost ca o familie când eram departe de familie. Mulțumesc Wes și Maja că m-ați lăsat să locuiesc la mansarda voastră atâta timp și de-asemenea pentru dragostea și bunătatea pe care mi le-ați arătat. 247

ALBASTRU CA JAZZUL

Mulțumesc, Peter Jenkins, pentru desenele tale, și mulțumesc, Steve Harmon, pentru interviurile de autor, pentru tot ce a ținut de prezen­ tarea video și pentru încurajări. Mulțumesc, David Allen, pentru mun­ ca ta la copertă. îți rămân dator. Mulțumesc promoției de absolvenți de la Multnomah, printre care se numără și Tony, pentru a fi citit manu­ scrisul și pentru încurajări, și-i numesc aici pe Shemaiah, Lindsey, Toby, Steve și Nicole. Mulțumesc, James Prior, pentru a mă fi dus cu mașina de-atâtea ori la San Fran și pentru prietenia ta. Cartea asta a fost scrisă la Common Ground, Palio, Horse Brass Pub și prin cafene­ lele din centru, printre care Seattle’s Best, Vista Springs și alte câteva pe care nu mi le mai amintesc, dar le spun mulțumesc tuturor acestor localuri pentru cafeaua lor excelentă. Mulțumesc TriMET [serviciul de transport în comun din Portland - n.t.] pentru a mă fi transportat dintrun loc într-altul. ‫״‬Contează cum ajungem la destinație!“ în timp ce scriam, ascultam Patty Griffin, The Pogues, Bruce Springsteen, Eliot Smith, Lyle, Wiskeytown, Phil Roy, Big Head Todd și The Monsters, The Jayhawks, P.O.D, Tori Amos, Steve Earle, Bob Schneider, Moby, The Beatles și, preferința mea actuală, Wilco (,Yankee Hotel Foxtrot tocmai a fost lansat când am început lucrul la carte, și toți am fost uluiți și fericiți), așa că le mulțumesc și lor pentru coloana sonoră. Vă mulțumesc și vouă pentru că ați citit cartea asta. Pentru mine înseamnă foarte mult că v-ați făcut timp. Sper să ne și cunoaștem într-o zi, curând.

248

Donald Miller scrie pentru Believe Magazine, HM Magazine, Killing the Buddha și pentru multe alte publicații. Este solicitat frecvent să vorbească despre chestiuni de spiritualitate creștină, literatură și cultură. Trăiește în Portland, Oregon.

Pentru informații despre Donald Miller, vă rugăm să vizitați: www.bluelikejazz.com

Pentru a folosi Don Rabbit și Don Astronaut ca ilustrații, descărcați imaginile de la adresa: w w w. bluel ikej azz. corn

Pentru mai multe informații cu privire la celelalte cărți ale lui Don, precum și pentru alte scrieri incitante ale autorului, vizitați: www. Burnside WritersC ollective. corn

249

‫״‬Nu mi-a plăcut niciodată jazzul, pentru că jazzul nu are nicio finalitate. Uneori însă, pentru a ajunge să-ți placă un lucru, trebuie să privești pe altcineva făcându-l... Nu-mi plăcea Dumnezeu, pentru că mi se părea că Dumnezeu nu avea nicio finalitate. Asta însă era înainte să se întâmple tot ce urmează.“—DONALD MILLER

ALBASTRU JAZZUL ‫״‬Miller e agreabil, inteligent și scriitura lui e deopotrivă angajată și frumoasă, chiar incisivă.“—PUBLISHERS WEEKLY ‫״‬Avem nevoie de mai mulți oameni ca Donald Miller, care sunt pregătiți să interpreteze nu doar Scriptura, ci și cultura.“-i-BEN YOUNG, gazda emisiunii radiofonice de audiență națională în SUA The Single Connection și coautor al cărților The One

și Devotions for Dating Couples

‫״‬Donald Miller scrie ca și cum ar improviza la un instrument—liniștit, plăcut, surprinzător, înălțător și plin de pasiune, bucurie, uneori furie. Când am terminat de citit și ultima pagină, m-am simțit mai bogat sufletește, plin de spe­ ranță și încredințat că această carte superbă va avea un ecou de frumusețe în multe, multe vieți, întocmai cum a avut în a mea.“—BRIAN McLAREN, autorul cărții A New Kind of Christian

Pentru oricine se întreabă dacă credința creștină mai este relevantă într-o cultură postmodernă, Pentru oricine însetează după o întâlnire cu un Dumnezeu real, Pentru oricine tânjește după o pasiune reînnoită în viață... Albastru ca jazzul oferă o perspectivă înviorătoare și originală asupra vieții, dragostei și răscumpărării. ISBN: 978-973-8960-22-0

9789738960220