3.2 Esența Metodelor Clasice de Calculație A Costurilor [PDF]

Zitiervorschau

Esența metodelor clasice de calculație a costurilor.

În vederea determinării costului de producție, fiecare entitate alege o metodă proprie de calculație a costurilor, determinată de specificul procesului de producție și obiectivele urmărite. Metoda de calculație a costurilor cuprinde totalitatea proceselor de colectare a costurilor de producție suportate într-o anumită perioadă de gestiune (de regulă, lună) și a procedeelor ce conduc la cuantificarea corelației dintre aceste costuri de producție care le-a cauzat, în vederea determinării întregii producții și pe unitate de produs. Metoda de calculație a costurilor nu presupune doar calcule matematice. Ea este un mijloc eficient în controlul operativ al tuturor costurilor aferente fabricării produselor, un instrument real de gestionare, vizând realizarea unui sistem informațional al costurilor care să asigure operativitate, relevanță, simplitate, exactitate și nu în ultimul rând satisfacerea nevoilor informaționale și obiectivelor propuse de către managementul entității. Dezvoltarea contabilității manageriale a dus la apariția noilor metode de calculație și în același timp perfecționarea celor existente. Clasificarea generală a metodelor de calculație a costului:

Clasificarea metodelor de calculație a costului

Metode de calculație a costului

Plenitudinea costurilor contabilizate

Evidența costului total

Evidența costului parțial

După evoluția metodelor în timp

Clasice

Evoluate

Tipul costurilor contabilizate

Evidența costurilor efective

Evidența costurilor previzionate

După plenitudinea costurilor metodele de calculație a costurilor de producție pot fi clasificate astfel: 



metode de calculație a costului absorbant sau total (absorbtion costinng) – prevăd includerea tuturor costurilor de producție efectuate în cursul unei perioade de gestiune. Dintre acestea menționăm: metoda globală, metoda pe comenzi, metoda pe faze, metoda ”Standard-cost” etc. metode de calculație a costului parțial – prevăd includerea doar a anumitor costuri generate de procesul de fabricare a produselor. Astfel de metode sunt orientate spre perfecționarea modului de luare a deciziilor manageriale, abilitatea de a le corecta în funcție de conjunctura pieței și alți factori externi. În acest caz o atenție deosebită se acordă reflectării dependenței costurilor de modificarea volumului și structurii producției fabricate, fapt ce determină clasificarea costurilor în variabile și constante și calculația costului parțial (limitat). Drept exemplu poate servi metoda Direct-cost, metoda costurilor parțiale.

După evoluția metodelor în timp se pot evidenția:  

metode clasice (fundamentale) – urmăresc calcularea cât mai exactă a costului efectiv de producție, și cuprind: metoda globală, metoda pe comenzi, metoda pe faze, etc. metode evoluate – se caracterizează prin faptul că accentul nu se pune pe exactitatea costurilor calculate, ci pe operativitatea obținerii informațiilor necesare luării deciziilor, și cuprind: , metoda ”Standard-cost”, metoda ”Direct-cost”, metoda ABC, metoda T.H.M., Metoda Target-cost, etc.

Privite sub aspectul apariției și evoluției lor, metodele clasice de calculație a costurilor au drept trăsătură comună faptul că urmăresc calcularea unui cost efectiv în baza datelor obținute după încheierea procesului de producție sau a perioadei de gestiune pentru care se face calcularea. Costul efectiv calculat cu ajutorul metodelor clasice, după ce procesul de fabricare a avut loc este condiționat ca un cost real. Dacă analizăm structura acestui cost, constatăm că el nu poate fi considerat cu adevărat ”real”, deoarece conține elemente de costuri, stabilite prin calcule delimitative sau preliminări, cum sunt: cotele din costurile anticipate ajunse la scadență și delimitate prin calcule convenționale, preliminările pentru concedii, reparații capitale, arc., care sunt costuri calculate și nu costuri efective. În aceste condiții rezultă că nici una dintre metodele de calculație a costului efectiv nu reușește să prezinte un cost real, deoarece folosesc atât elemente de costuri efective, cât și elemente de costuri prezumate. Pe lângă faptul că aceste metode nu asigură stabilirea unui cost real, calcularea făcându-se cu întârziere, conduce la o informare tardivă, lipsită de operativitate și la reflectarea aspectelor producției anterioare asupra cărora nu se mai poate acționa. Determinarea costurilor efective, fiind o problemă rezolvabilă în diferite moduri, în funcție de procesul sau tehnica de calcul impusă de particularitățile procesului tehnologic și de cele ale organizării producției și a muncii, impune necesitatea adoptării celor mai adecvate metode de calculație.