13 24 [PDF]

Zitiervorschau

Reflectaţi funcţiile reprezentărilor. Definiţi semnificaţia reprezentărilor în viaţa psihică a omulu Reprezentarea este mecanismul psihic de reexprimare a informaţiilor. • Reprezentarea este procesul psihic de reflectare mijlocită, selectivă şi schematică a proprietăţilor concrete, mai mult sau 45 mai puţin semnificative, ale obiectelor şi fenomenelor date în experienţa senzorială anterioară a subiectului. • Reprezentarea este procesul cognitiv-senzorial de semnalizare în forma unor imagini unitare, dar schematice, ale însuşirilor concrete şi caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor în absenţa acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor. Importanţa reprezentărilor în viaţa şi în activitatea noastră este greu de subestimat. Ele îndeplinesc un dublu rol: unul de cunoaştere şi altul de reglare. Ca proces de cunoaştere, reprezentarea ne furnizează informaţii despre însuşirile semnificative, caracteristice, individuale şi comune ale obiectelor şi fenomenelor percepute anterior. Reprezentările fac posibilă continuarea procesului de cunoaştere, a operaţiilor de prelucrare-interpretare a informaţiilor în absenţa obiectului şi a contactului perceptiv cu el. Pe plan mintal intern se încheagă un sistem reprezentaţional coerent, mediat verbal, în cadrul căruia reprezentările se pun în relaţie logică unele cu altele după criteriile similitudinii, opoziţiei (contrastului), generalităţii, sporindu-se astfel valoarea cognitivă a fiecăreia în parte. Reprezentările devin principala sursă de informaţie pentru gândire, atunci când aceasta se desfăşoară în raport cu obiecte şi fenomene 55 care nu se află în momentul dat în câmpul nostru perceptiv Prezentaţi abordările generale cu privire la memorie. Definiţi conceptul memoriei. „Memoria se referă la păstrarea informației în timp: este capacitatea de a procesa, stoca și recupera informația” Memoria este procesul psihic cognitiv prin care se realizează întipărirea, păstrarea şi reactualizarea sub forma recunoaşterii sau reproducerii experienţei cognitive, afective, volitive, achiziţionate anterior.Memoria îşi realizează misiunea de a reflecta experienţa achiziţionată în trecut şi de a o utiliza în efectuarea sarcinilor curente prin patru procese. Acestea sunt: memorarea, păstrarea, reactualizarea şi uitarea. Primele trei servesc ideii de acumulare şi dezvoltare a depozitului de cunoştinţe, iar ultimul are menirea de a curăţa spaţiul mnezic de cunoştinţe devalorizate şi de a preveni supraîncărcarea sistemului cu informaţii.Mai întâi, informaţia este captată şi fixată prin intermediul procesului de memorare 15Specificaţi felurile memoriei şi prezentaţi caracteristica lor. 15. După natura materialului memorat, stocat şi reactualizat, există: • memorie senzorială; • memorie cognitivă; • memorie afectivă; • memorie motorie. Memoria senzorială. Între înregistrarea informaţiei de către organele (senzoriale) receptoare şi recunoaşterea stimulului trece un oarecare timp, chiar dacă acesta este foarte scurt.Memoria afectivă păstrează sentimentele formate în procesul contactării omului cu lumea înconjurătoare. Informaţia legată de anumite trăiri emoţionale se memorează mai trainic, mai exact şi pe o perioada mai îndelungată. Memoria motorie constă în asimilarea deprinderilor motorii şi a mişcărilor. Toate deprinderile de mişcări, acţiuni, operaţii de autoservire, sportive, abilităţile se însuşesc graţie memoriei motorii Memoria cognitivă include în sine memoria verbal-logică şi memoria intuitiv-plastică:

• Memoria verbal-logică realizează memorarea informaţiei citite, auzite în formă verbală (noţiuni, concepte, judecăţi şi raţionamente, idei abstracte). Ea este determinată de deprinderile de învăţare formate deja şi de sarcina ce stă în faţa subiectului. • Memoria intuitiv-plastică sau imaginativă contribuie la memorarea şi reproducerea imaginilor, tablourilor, peisajelor din natură, a pieselor muzicale, mirosurilor, gusturilor

16.Analizaţi memorarea ca proces al memoriei. 1.Memorarea (fixarea, engramarea) -după prezenţa sau absenţa intenţiei a.Memorarea voluntară Memorarea voluntară este memorarea premeditată, care stă sub semnul ..vreau să memorez" (adică să memorez, să păstrez şi să reactualizez) şi care se realizează prin diverse procedee mnemotehnice (repetiţii, rezumate, etc) b.Memorarea involuntară Memorarea involuntară este memorarea care se realizează fără intenţia noastră. Memorarea involuntară joacă un rol important în dobândirea unei mari părţi din experienţa de viaţa. Este mai putin organizată şi sistematizată comparativ cu memorarea voluntară. -după prezenţa sau absenţa înţelegerii, a gândirii a.Memorare logică Este o memorare bazata pe înţelegerea materialului de memorat. Este absolut necesară în procesul de învăţare, preponderent voluntară, economicoasă, mai productivă decât cea mecanica. b.Memorare mecanică Este o memorare în absenţa înţelegerii materialului de memorat. Este o memorare formala. Este absolut necesară la începutul vieţii şi atunci când materialul de memorat nu are sens. Nu are durabilitate pe termen lung. 17..Elucidaţi esenţa reproducerii ca proces al memoriei.

Reactualizarea se poate realiza prin două modalităţi: recunoaştere şi reproducere. Recunoaşterea este procesul de reactualizare a informaţiei declanşat în prezenţa obiectului despre care trebuie furnizată informaţia. Reproducerea constă în reactualizarea şi relatarea informaţiei anterior stocate în absenţa obiectului de referinţă Asemănări între recunoaştere şi reproducere: • dispun de forme voluntare şi involuntaare; • dispun de grade diferite de precizie reproducerea se face în absenţa materialului; • recunoaşterea este relativ mai simplă, presupunând mai ales procese de percepţie, iar reproducerea este mai complexă, implicând în principal intervenţia unor procese de gândire reproducerea presupune confruntarea şi compararea mintală a modelelor în vederea extragerii celui optim. În final, este necesar să subliniem că eficienţa reactualizării informaţiilor din stocul memoriei este determinată de calitatea memorării şi a păstrării. De fapt, între ele există o cauzalitate liniară: memorarea bună duce la păstrare bună, iar păstrarea bună asigură succes în reproducere. 18,Evocaţi esenţa păstrării şi uitării ca procese ale memoriei . Uitarea este procesul mnezic de ştergere sau lichidare a informaţiilor memorate. Uitarea se manifestă prin faptul că subiectul nu poate reactualiza o informaţie care i se cere, nu poate da curs solicitării de a-şi aminti ceva, nu poate răspunde la întrebări ce vizează anumite cunoştinţe. Subiectul eşuează la probe de recunoaştere sau reproducere. Sunt câteva forme ale uitării: • uitarea totală – ştergerea, dispariţia, suprimarea integrală a datelor memorate; • uitarea parţială – recunoaşteri şi reproduceri parţiale, mai puţin adecvate sau chiar eronate; • lapsusul – uitarea momentană. De obicei, uitarea e tratată în termeni negativi, mai ales în mediile şcolare. „Am luat o notă negativă din cauza că memoria mi-a jucat festa”, mărturiseşte dezolat un elev; sau: „am uitat răspunsul, deşi îl ştiam”, se văicără altul. Într-adevăr, în asemenea cazuri uitarea produce efecte negative, prilejuieşte eşecuri şi ne face să ne simţim frustraţi Dar, uitarea ar putea să joace şi un rol pozitiv, şi anume în cazul când: • sistemul nostru cognitiv este supraaglomerat cu informaţii şi, drept urmare, devine rigid, inert. Pentru ca sistemul cognitiv să-şi recapete capacitatea de a funcţiona normal, el trebuie curăţat de informaţiile de prisos ce împovărează sistemul; • are loc surmenajul sistemului nervos; • amintirile sunt traumatizante, terorizând personalitatea mai ales în orele de singurătate şi de nesomn Păstrarea (conservarea, stocarea) presupune reţinerea pentru un timp mai scurt sau mai îndelungat a informaţiilor memorate Este evident că informaţiile depuse la păstrare nu rămân intacte, ci suferă schimbări de conţinut, structură şi formă. Schimbările pot avea sens pozitiv sau negativ. Schimbările pozitive le constatăm atunci când informaţia pe parcursul aflării ei în memorie e pusă în legătură cu alte informaţii, achiziţionate mai târziu, şi astfel ea îşi îmbogăţeşte conţinutul. O altă schimbare de ordin pozitiv ar fi că informaţia în timpul păstrării se purifică de tot ce este neesenţial, accidental, întâmplător şi se consolidează ceea ce este esenţial şi important. Pe parcurs are loc relevarea esenţialului din ea. În schimb, se mai pot întâmpla modificări de ordin negativ, cum ar fi ştergerea unor detalii dintr-o amintire, pierderea unor legături,

Prezentaţi particularităţile individuale ale memoriei Fiecare dintre noi memorizează în felul său, reproduce în felul său, uită în felul său. Acest mod propriu de a utiliza memoria constituie stilul mnezic al persoanei ca

subiect al memoriei. Stilul mnezic se defineşte ca ansamblu de particularităţi individuale ale memoriei.După codul preferat, distingem 4 tipuri de memorie: Memoria vizuală. Memoria auditivă. Memoria kinestezică. Memoria afectivă sau emoţională. Oamenii se deosebesc unii de alţii prin tipul de memorie care predomină Unii excelează prin memoria lor auditivă. Aceştia sunt, mai ales, muzicanţii n memoria vizuală productivă. Aceasta e cea mai bine dezvoltată la pictori. Memoria kinestezică, memoria mişcărilor, e caracteristică dansatorilor, sportivilor, balerinelor. E memoria care domină şi care le asigură succesul lor profesional Memoria afectivă este memoria sentimentelor. C. Stanislavski menţiona: „ Dacă sunteţi capabili să roşiţi sau sa păliţi doar gândindu-va la un eveniment ce v-a marcat în trecut, posedaţi cu siguranţă memorie afectivă”. Ea este memoria prin care excelează actorii. 20.Specificaţi abordările generale cu privire la gîndire. Gândirea este procesul psihic de reflectare a însuşirilor generale şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor realităţii înconjurătoare, precum şi a raporturilor dintre acestea Gândirea este un proces cognitiv superior prin intermediul căruia avem acces la însuşirile esenţiale ale realităţii. Prin intermediul proceselor senzoriale luăm act despre aspectele concrete, intuitive, accesibile simţurilor. Suntem informaţi despre formă, mărime, culoare, gust, miros s.a.m.d Gândirea valorifică, reuneşte, integrează rezultatele proceselor senzoriale, dar nu este reductibilă la acestea. Gândirea are un grad ridicat de autonomie mintală şi spirituală: se detaşează, se poate dispensa de raporturile perceptive directe, se repliază asupra propriilor conţinuturi pe care le supune unor prelucrări sistematice. Gândirea se desfăşoară într-un plan mintal, intern, subiectiv şi, cu ajutorul judecăţilor, raţionamentelor şi al unui vast sistem de operaţii, realizează prelucrarea însuşirilor esenţiale, necesare şi legice Gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită şi generalizat-abstractă – sub forma noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor – a însuşirilor comune, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi fenomenelor şi a relaţiilor logice, cauzale dintre ele. - Gândirea – nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei. - Este mecanismul psihic intelectual de prelucrare logică, raţională a informaţiilor. - Este un proces de descoperire a noului, de înaintare şi rezolvare de probleme. - Gândirea orientează, conduce, valorifică maximal toate celelalte procese şi funcţii psihice 21.Nominalizaţi operaţiile gîndirii şi prezentaţi caracteristica lor. Operaţiile gândirii acţionează în cupluri operatorii ce se completează reciproc: analiza şi sinteza, - abstractizarea şi generalizarea, - concretizarea și particularizarea, inducţia şi deducţia Analiza şi sinteza se desfăşoară într-un plan mintal, după un model şi sunt mediate prin cuvânt şi alte sisteme de semne şi simboluri. Prin analiză însuşirile unui obiect sau ale unei clase de obiecte sunt separate, ordonate – în minte – după anumite criterii, după un anumit model şi sunt sintetizate, refăcute la fel sau în mod diferit, în funcţie de cerinţele activităţii intelectuale Sinteza este definită ca fiind recompunerea mintală a obiectului din însuşirile lui iniţiale. Operaţiile de analiză, sinteză şi comparaţie constituie instrumente mintale importante mai ales în prelucrarea datelor. Acest lucru se datorează tipului de informaţii vehiculate. Sunt cunoştinţe, însuşiri, experienţe cu un grad mai redus de generalitate, care se pretează cel mai bine unor operaţii analitico-sintetice şi de comparaţie Abstractizarea este operaţia de extragere a unor însuşiri esenţiale, a unor însuşiri comune pentru o întreagă clasă, categorie.Generalizarea este operaţia prin care

însuşirile extrase cu ajutorul abstractizării sunt extinse la o întreagă clasă de obiectefenomene. Abstractizarea şi generalizarea operează simultan, astfel încât, pe măsură ce sunt relevate însuşirile esenţiale, acestea sunt extinse la categorii din ce în ce mai largi. Abstractizarea şi generalizarea prezintă grade variate de profunzime şi expansiune în funcţie de evoluţia cunoaşterii umane Concretizarea şi particularizarea sunt operații opuse abstractizării şi generalizării. Drumul de la concret la abstract este complementar celui de la abstract la concret, dar profund diferit calitativ. Concretizarea defineşte prin trăsături esenţiale un obiect ideal ce întruneşte însuşirile esenţiale. În acelaşi mod operează particularizarea. Cele două operaţii servesc cel mai adesea exemplificării cognitive care nu se va referi la un obiect anume, ci la un obiect mintal, un caz particular mintal şi nu unul anume din realitatea imediată Inducţia şi deducţia sunt operaţiile care descriu cel mai bine evoluţia gândirii pe verticala cunoaşterii. J.Piaget arată că inducţia organizează datele observaţiei sau experienţei şi le clasează sub formă de concepte Deducţia descrie demersul descendent al gândirii pe verticala cunoaşterii. Raţionamentul deductiv porneşte de la general şi ajunge, prin inferenţe şi implicaţii, la cazuri particulare. Deducţia debutează prin ipoteze sau premise demonstrate ca fiind adevărate şi apoi derivă implicaţiile acestor ipoteze. Dacă premisele sunt adecvate, atunci concluziile trebuie să fie adevărate 22.Elucidaţi formele gîndirii. Gândirea se desfăşoară şi există sub trei forme de bază: noţiune, judecată, concluzie Noţiunea este o formă a gândirii în care se reflectă mijlocit însuşirile esenţiale comune ale obiectelor, fenomenelor realităţii, exprimate prin cuvânt sau îmbinare de cuvinte. De exemplu, prin noţiunea „copac” înţelegem nu un copac anumit (să zicem, stejarul), ci orice copac: stejarul, vişinul, mărul etc. – toate speciile. Ca formă a gândirii, judecata se exprimă prin propoziţii. Propoziţia „Învăţarea necesită muncă şi disciplină” este o judecată care exprimă legătura stabilă dintre aşa noţiuni, ca: „învăţare”, „muncă”, „disciplină”. Sunt diverse judecăţi: I. După cum se neagă sau se afirmă ceva: a) afirmative (exemplu: psihologia este o ştiinţă); b) negative (exemplu: gândirea nu este o stare psihică); c) nedefinite (exemplu: Marina este sora mea).Procesul de trecere de la o judecată la alta şi de la ele la concluzie se numeşte raţionament. De exemplu: Judecata l. Florile sunt frumoase. Judecata 2. Trandafirul este o floare. Concluzie: Trandafirul este frumos. Deosebim trei feluri de concluzii: inductive, deductive, prin analogie. Inducţia este reflectarea procesului de trecere de la judecăţi particulare la o judecată generală. De exemplu, în cl. I A sunt 24 elevi. 1. Elevul A învaţă bine. 2. Elevul B învaţă bine. . Elevul T învaţă bine. Concluzie: Toţi elevii cl. IA învaţă bine. Concluziile prin analogie se obţin prin analiza judecăţilor, obiectelor, fenomenelor particulare cu unele însuşiri comune; ideea despre construirea avionului a apărut studiind zborul păsărilor 23.Descrieţi felurile gîndirii şi argumentaţi legatura dintre ele. Gândire intuitiv-acţională Gândire intuitiv-plastică Gândire abstract- verbală. Gândirea intuitiv-acţională este gândirea ce operează cu scheme de acţiuni, iar rezolvarea problemelor se face prin coordonarea schemelor de acţiuni. Exemplu din experienţele lui Piaget: Jucăria stă pe masă. Copilul vrea jucăria. Se ridică în vârful picoarelor. Nu ajunge.  Întâmplător observă că mişcând faţa de masă, se mişcă

jucăria. Atunci el trage spre sine faţa de masă astfel jucăria nimereşte în zona lui de acces. Piaget numeşte o astfel de capacitate inteligenţa sensoro-motorie. Gândirea intuitiv-plastică este gândirea care operează cu imagini, cu reprezentări. Problema de a schimba aspectul camerei o faci prin a-ţi imagina cum ar arăta camera dacă divanul ar sta lângă peretele opus, iar dulapul … Un alt exemplu. R. Arnheim în cartea sa Gândirea vizuală:  două persoane Pavel şi Petru au de rezolvat următoarea problemă: acum e ora 12.35. Ce oră va fi peste 4 ore şi 55 min.? Pavel îşi imaginează cadranul în situaţia când el arată 12.35, apoi mişcă (în minte!) acele ceasornicului cu 4.55 înainte şi citeşte rezultatul de pe ecranul imaginaţiei sale. Petru însă adună în minte 12.35 cu 4.55 şi obţine acelaşi rezultat -17.30. Care dintre ei a folosit gândirea intuitiv-plastică? Evident, Pavel, iar Petru a făcut uz de gândirea abstract-verbală. R. Arnheim numeşte gândirea intuitiv-plastică gândire vizuală. Gândirea abstract-verbală este gândirea ce operează cu noţiuni sau concepte exprimate în cuvinte. În fond, această gândire lucrează cu cuvinte-noţiuni. Este cea mai evoluată gândire şi e proprie persoanelor adulte şi normale. Piaget o numeşte inteligenţa operaţiilor formale. Definiţiile gândirii din manuale şi dicţionare de psihologie au ca obiect anume acest fel de gândire ca fiind gândirea tip sau ceea ce numim gândirea adevărată.

24.Specificaţi calităţile gîndirii. 1. Atenția Cei care gândesc critic sunt mai atenți la ceea ce se află și se petrece în jurul lor. Ei nu se limitează la simțurile primare, ci sesizează diferențele în timp și fac conexiuni. De exemplu, atunci când este frig, observă și că plantele îngheață, comportamentul oamenilor este diferit, nevoile se modifică și dinamica societății în ansamblu diferă. 2. Curiozitatea Oamenii de știință au formulat-o drept obișnuință de a cerceta. Un copil va cerceta instinctiv ceea ce îi place, îl interesează. Deci, va depune și timp și efort. Plecând de la acest avantaj (mai greu sesizabil și de cultivat la vârsta adultă), stârniți copiii cu cât mai multe lucruri. Obișnuiți-i cu diversitatea și nu vă descurajați când resping unele lucruri. Doar n-o să le placă toate! 3. Încrederea de sine În general oamenii care gândesc critic au o încredere în propriile forțe mult mai mare. Cum poate fi ea cultivată la un copil? Formând o cultură a întrebărilor, opiniilor și a responsabilității asupra lor. Încurajați-i să aibă păreri, să pună întrebări și obișnuiți-i cu relația dintre opinie și responsabilitate. Cu cât vor fi mai antrenați în acest sens, cu atât vor fi mai atenți pe viitor, mai selectivi și cu o siguranță mai mare asupra faptelor și gândurilor sale. 4. Curajul Face tandem cu încrederea de sine. Când lipsește curajul de a gândi, un om se întoarce spre o altă persoană, pe care o deleagă (direct sau indirect) să gândească în locul său. Stimulați copiii să aibă opinii. Și să le exprime. Întrebați-i de ce gândesc așa. Dar mai ales, întrebați-i mereu ce gândesc, ce părere au. 5. Deschiderea

Mai este cunoscută și sub forma mult vehiculatei expresii „open-mindedness”. Este capacitatea de a analiza evoluția unor lucruri, opinii sau atitudini sub influența unor factori. Deschiderea minții duce la găsirea unor sensuri noi, utilizări diferite, aplicații practice inovative, originalitate. Deschiderea este unul din atributele persoanelor creative. Deschiderea stimulează și întreține creativitatea, indiferent de domeniu. 6. Dispoziția de a suspenda judecata Pentru fiecare problemă există cel puțin două căi de rezolvare. Este o paradigmă care funcționează și în matematică, și în existența de zi cu zi. Tradusă, această abilitate este încercarea de a găsi cât mai multe soluții la aceeași problemă, cu scopul de a o alege pe cea optimă. Adică să nu ne oprim la prima soluție, ci s-o punem bine și să căutăm să vedem dacă există și alta. Duce de regulă la o analiză comparativă. Care n-ar fi posibilă dacă ne-am opri de fiecare dată la prima soluție. 7. Încrederea în rațiune Se cultivă în timp, prin antrenarea argumentării. Un om deprins cu argumentarea, va dobândi încredere în propria judecată și își va da voie să exploreze.  Cu cât mai multă încredere în propria gândire, cu atât mai mare va fi pofta de cercetare. Puneți copiii să explice ceea ce fac sau spun. E irelevant ce rețin, sau absorb, dacă nu au în spate o explicație. În timp, se vor îndoi de validitatea, dar mai ales de valoarea lucrurilor pe care le știu, ori care li se pun în față. Antrenarea procesului de argumentare este o foarte prețioasă resursă pentru a face diferența între bine și rău, util și inutil, potrivit și nepotrivit, compatibil și incompatibil etc. 8. Căutarea adevărului Vine la pachet cu o doză necesară de scepticism și de curiozitate. O persoană care caută adevărul înseamnă că nu se mulțumește doar cu ceea ce i se servește. Vrea mai mult, mai bun, mai potrivit. Copiii în general explorează dincolo de forma primară a lucrurilor. De aceea demontează, miros, gustă, trag, aruncă și tot felul de alte trăznăi. Realitatea se conturează prin căutare, iar adevărul, oricât de relativ ar fi, nu vine niciodată gata servit. O persoană inteligentă și bine intenționată vă va spune mereu să n-o credeți neapărat pe cuvânt, ci să cercetați.